Existenţialismul

Existentialismul, in termeni simpli, este o filozofie care se ocupa de problematica gasirii sinelui si a sensului vietii prin liberul arbitru, alegere si responsabilitate personala.

Doctrina este ca oamenii cauta sa afle cine si ce sunt pe tot parcursul vietii in timp ce fac alegeri bazate pe experiente, credinte si conceptii.

Iar optiunile personale devenin unice fara a fi necesara o forma obiectiva a adevarului.

Un existentialist considera ca o persoana ar trebui sa fie fortata sa aleaga si sa fie responsabil, fara ajutorul legilor, regulilor etnice sau al traditiilor.

Existențialismul își are originea în lucrările lui Kierkegaard

Este dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și Heidegger, devenind faimos după sfârșitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty.

Heidegger

husserl

Jean paul sartre

Greata, jean paul sartre

Reprezentanţi Existenţialiştii refuză gândirea

abstractă, logică şi obiectivă în favoarea descrierii analitice a

existenţei în realitatea concretă a experienţei imediate.

Simone de Beauvoir

Albert Camus

Kierkegaard

André Gide

Jean-Paul Sartre

Ei aleg existenţa umană ca centru al reflecţiei considerând că omul se

construieşte pe sine, e liber să aleagă, e responsabil de propria devenire.

Martin Heidegger

Miguel de Unamuno Maurice Merleau-Ponty

Mircea Eliade Marin Sorescu

Albert Camus a incitat întreaga gândire europeană prin reflecţiile sale asupra

omului şi absurdului, asupra teroarei şi revoltei, asupra mediului natural şi exilului,

asupra tragismului şi luminilor epocii, asupra indiferenţei şi

participării.

De la absurd la revoltă, de la revoltă la solidaritate, opera lui Camus depune

mărturie, împotriva nonsensului lumii şi al condiţiei umane, în favoarea omului şi a strădaniilor sale de a se ridica deasupra

soartei.

Alegorie a fanatismului care dezumanizează, a abdicării de la

condiţia umană, piesa „Rinocerii” a lui E. Ionesco este o farsă tragică circumscrisă teatrului absurdului. Un întreg oraş este bântuit de o

maladie stranie: locuitorii se transformă, pe rând, în rinoceri.

Literatura existenţialistă (literatura autenticităţii, verismul) abordează teme

specifice:- Neliniştea omului în

faţa absurdului existenţei şi a

neantului, - Alienarea,

- Solitudinea, - Disperarea,

- Neputinţa cunoaşterii şi a comunicării,

- Revolta, - Angajarea,

- „Căile libertăţii”- Contingenţa

fiinţei umane - Devenirea fiinţei

umane - Fragilitatea

fiinţei umane - Finitudinea şi

urgenţa morţii - Neantul- Celălalt - Acţiunea

  În termeni filozofici, orice obiect are o esentă

(ansamblul constant al proprietătilor lui) ti o existentă (o anumită prezentă efectivă în lume).

La un anumit gen de obiecte esenta precede existenta, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după ansamblul proprietătilor stiute si apoi, construite sau fabricate, se realizează prezenta lor în lume, existenta lor.

 

După principiul conform căruia un obiect nu există decât corespunzător esentei sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscentă religioasă: omul a fost creat conform unei anumite reprezentări).

În traditia filosofilor sec. XVII si XVIII, s-a vorbit despre asa zisă "natură umană", esentă comună tuturor oamenilor.

Existentialismul dimpotrivă afirmă că la om - si numai la om - existenta precede esenta. Aceasta înseamnă că omul mai întâi este si doar după aceea este într-un fel sau altul.

Într-un cuvânt, omul îsi creează propria esentă (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca să se definească putin câte putin, si definitia rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să fi dispărut.

Existentialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

1. Contingența ființei umane

Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

2. Neputința rațiunii Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.

3. Devenirea ființei umane

Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

4. Fragilitatea ființei umane Sunt mereu expus propriului meu

sfârșit, distrugerii mele ca ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.

5. Alienarea Omul în perspectiva sfârșitului este

înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

6. Finitudinea și urgența morții

Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă către moarte.

7. Singurătatea și secretul Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.

8. Neantul Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el

survine din neant și se îndreaptă către el.

9. Devenirea personală

Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat

personală și conștientă.

10. Angajarea Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.

11. Celălalt

Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).

12. Viața expusă Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.