Universitatea Financiar–Bancară , Bucureşti

Anul 2011-2012

Grupa 211

Evoluţia statului naţiune pe teritoriul României

Cueru Cezar-Mihai

Grupa 211

B u c u r e ş t i 2 0 1 2

C U P R I N S

1

INTRODUCERE

STRUCTURA STATULUI MODERN

Înţelesurile noţiunii de stat Populaţia.Naţional - Transnaţional Statul modern – voinţă populară suverană

instituţionalizată pe un teritoriu determinat

NAŢIONALISM ŞI PATRIOTISM

Naţionalism Patriotism

STATUL NAŢIUNE ÎN ERA GLOBALIZĂRII

CONCLUZII

2

Introducere

Elaborarea lucrării de faţă are loc pe fondul constatării situaţiei în care se găseşte România şi aproape întreaga Europă - existenţa la răascrucea unei lumi în schimbare – care este marcată de

3

confruntarea cu numeroase provocări şi alegeri , nu de puţine ori conflictuale , şi care modelează decisiv viitorul societăţii europene şi rolul său în lume.

Din Antichitate şi până în timpurile noastre, statul (cu forma particulară statul-naţiune, mai ales în ultimele două secole) –ca instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă şi de reglare a relaţiilor politice dintre oameni–a reprezentat elementul esenţial în viaţa internă şi internaţională.

Consider că identitatea unei națiuni poate fi fixată printr-o dublă acțiune: ancorarea într-o memorie istorică (trecutul) și formularea unui proiect de societate (viitorul). Valorile unei națiuni sunt obiectivate printr-un document fondator: Constituția. Poporul român este depozitarul unei moșteniri specifice pe plan spiritual și cultural, dar participă totodată la apărarea și construcția civilizației europene.

România a trecut brusc de la îngheț – experiența traumatizantă a comunismului – la caniculă – globalizarea, de la închistare autarhică la deschiderea către influențele exterioare. Intensitatea acestei experiențe sociale și culturale se datorează vitezei cu care lumea, astăzi, se schimbă. Noi fenomene precum migrația sau revoluțiile tehnologice provoacă transformări masive în matricea identitară a fiecărei culturi. Societatea românească are dificultăți în a răspunde la întrebarea: cine suntem și ce ne ține împreună?

Structura statului modern

Înţelesurile noţiunii de stat

4

Termenul de “stat” acoperă forme politice antice, medievale şi moderne, fără ca să fie precizată, de fiecare dată semnificaţia sa exactă. În epocile anterioare modernităţii pentru a se desemna statul se foloseau concepte precum: polis, res publica, civitas, regnum. Cuvântul “stat” – se precizează în Enciclopedia Blackwell a gândirii politice – poate fi folosit spre a desemna o entitate istorică sau o idee filosofică, o formă perenă de comunitate umană sau un fenomen specific modern.Aceste accepţiuni diferite nu sunt neapărat contradictorii, dar trebuie deosebite cu grijă una de alta.

Noţiunea statului s-a definitivat în paralel cu schimbările petrecute în planul realităţii politice din antichitate şi până în timpurile moderne, de la polis-ul grecesc până la statul naţional centralizat. Aşadar, pentru grecii antici viaţa politică se concentra în perimetrul polis-ului, cetatea-stat, o comunitate de mici dimensiuni, pe care Platon şi Aristotel o considerau expresia cea mai înaltă a binelui comun, înţeles ca valoare morală supremă.

Identificarea statului cu un sistem de ordine juridică o datorăm filosofilor romani, pentru care statul şi dreptul reprezintă noţiuni corelative. De exemplu, Cicero în “Republica” plasează consensus juris, stabilirea legilor, ca marcă distinctivă a statului.

Sensul modern al conceptului, ce trimite la o realitate politico-juridică, este clar conturat de Machiavelli în “Principele” (1516), cu toate că în vremea lui era deja utilizat.Pentru secretarul florentin, statul este o ordine politică şi juridică, o stăpânire sau guvernare asupra teritoriilor şi oamenilor, indiferent dacă această stăpânire o exercită o persoană (un principe) sau o adunare (ca în cazul republicilor), în mod paşnic sau tiranic. Termenul de stat, în înţelesul modern, se va răspândi destul de repede în spaţiul italian şi ceva mai lent în restul Europei.

Cu toate că există un număr însemnat de istorici şi politologi care concep statul ca fenomen specific modern, o creaţie proprie a

5

civilizaţiei occidentale, termenul de stat are şi o întrebuinţare euristică necesară analizei realităţilor politice pre-moderne. Aşadar, sensul modern al termenului se extinde asupra unor configuraţii politice diverse, desemnând o formă perenă de comunitate umană.

Populaţia. Naţional-transnaţional

Statul modern este o formă specifică de organizare a unei comunităţi umane superioare – naţiunea – rezultat al unui îndelungat proces istoric, având la bază unitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de tradiţii şi idealuri, dar mai ales trecutul comun şi voinţa de a trăi solidar pe un anumit teritoriu. Dacă poporul este o comunitate etnico-lingvistică, naţiunea este o comunitate întemeiată pe cultură, pe tradiţia istorică a convieţuirii şi pe voinţa unităţii politice. Din punct de vedere istoric, procesul constituirii naţiunilor se plasează la începutul epocii moderne, în perioada ascensiunii capitalismului, cunoscând apogeul în secolul al XIX-lea, continuând încă şi astăzi pentru unele etnii.

Statele moderne s-au format pe baze naţionale fiind produsul evoluţiei şi maturizării conştiinţei unităţii de destin a unui popor. Pentru ca o populaţie să devină o comunitate etatică trebuie să existe un sentiment al solidarităţii comunitare, factorul cel mai puternic al coeziunii statului şi al permanenţei lui. Statul-naţiune, rezultat al suprapunerii graniţelor politice peste cele naţionale, nu este unica formă de organizare politică în lumea contemporană. Există state multinaţionale, ca în cazul fostei Uniuni Sovietice sau a fostei Iugoslavii. În acelaşi timp, datorită unor împrejurări istorice şi a proceselor de emigrare şi imigrare, o naţiune poate trăi divizată în mai multe state (naţiunea arabă, de exemplu).

În prezent, evoluţia statului-naţiune se află la confluenţa a două tendinţe opuse: pe de o parte, accentuarea procesului de constituire a unor comunităţi transnaţionale în contextul dezvoltării Comunităţii Europene, pe de altă parte, manifestarea tendinţei de separatism şi

6

“regionalizare” ca urmare a invocării dreptului la autodeterminare de către minorităţile naţionale, locale.

Statul modern - voinţa populară suverană instituţionalizată pe un teritoriu determinat

Statul, ca şi “creaţie” a istoriei civilizaţiei occidentale moderne, este rezultatul unui proces de centralizare, specializare şi instituţionalizare a puterii politice. Apărut pe fundalul dezoltării relaţiilor sociale şi economice capitaliste, statul modern se întemeiază pe ideea că “puterea trebuie să aibă o bază raţională şi o legitimitate care se susţine prin legi”.Ca realitate modernă, organizarea etatică este rezultatul derulării unor fenomene sociale esenţiale:depăşirea policentrismului puterii politice, caracteristic fragmentării medievale, în favoarea concentrării şi centralizării acesteia (“exproprierea puterilor private” şi afirmarea monopolului coerciţiei legitime); apariţia unor birocraţii publice specializate în gestionarea activităţilor civile şi militare; trasarea unei demarcaţii clare între spaţiul public şi cel privat; teritorializarea puterii politice; unificarea normelor juridice într-un sistem de drept; suveranitatea de stat unică şi inalienabilă.

Numeroase studii istorice relatează originea medievală a statului modern format ca urmare a unei progresive convertiri a puterii politice individualizate în putere instituţionalizată. Procesul prin care puterea politică se transferă de la persoana guvernanţilor la un sistem instituţional, ce devine titular abstract al puterii, echivalează cu naşterea statului modern şi construirea spaţiului public.

7

O altă trăsătură specifică statului modern european este aceea că el se afirmă ca stat-naţional. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a răspândit ideea că la baza statului trebuie să stea grupul naţional, ceea ce a însemnat participarea cetăţenilor la treburilor publice, extinderea dreptului de vot şi crearea adunărilor reprezentative. Astfel, statul ca fenomen modern, poate fi definit drept “reprezentarea instituţională a voinţei poporului, care îi oferă acestuia posibilitatea de a acţiona eficient atât în situaţii normale, cât şi în situaţii extreme pentru a asigura apărarea şi bunăstarea întregului şi drepturile părţilor – împreună cu însăşi această activitate”.

Nationalism si patriotism

8

Naţionalismul reprezintă cel mai nobil sentiment şi, deopotrivă, cea mai sacră datorie, al oricărui om care se revendică de la o naţiune. Naţionalismul are la bază o zestre etno-genetică, modelată ulterior în mediile familial, naţional, social, spiritual, natural; apoi, naţionalismul se materializează şi se defineşte printr-un efort de cunoaştere a moştenirii al cărei beneficiar este, printr-un sentiment fundamental de preţuire a acestei moşteniri, ca şi printr-un efort de amplificare şi chiar de înnobilare a ei.În paralel, nativul este pătruns, mereu mai mult, de datoria sacră de a-şi apăra, până la sacrificiul suprem, valorile naţiunii şi ale mediului în care a venit pe lume. În al doilea rând, crescut astfel, educat astfel – în cultul valorilor proprii şi al muncii pentru amplificarea, înnobiliarea şi apărarea lor -, ca naţionalist, dacă este un om in deplinatatea facultatilor mintale şi cu un caracter puternic, care nu poate fi manipulat, obiectiv vorbind nu poate încerca sentimente de invidie, de duşmănie, de ură şi nu poate agresa pe semenul său de altă naţiune, nu poate agresa naţiunea lui, pentru a-şi însuşi ceea ce de drept nu-i aparţine! Iată de ce ura, duşmănia, agresiunea nu se nasc la nivelul raporturilor fireşti între naţiuni, ci la incitarea/manipularea promovată de forţele interesate în învrăjbirea naţiunilor cu scopul de a le domina.

Dacă naţionalismul este conceput pe o singură direcţie – aceea a poziţiei faţă de “ai tăi”, cum îl concep încă mulţi – şi în absenţa sentimentului şi datoriei de respect, preţuire, bună convieţuire, neagresiune faţă de alte naţiuni, acel naţionalism nu numai că nu este complet, dar el degenerează în xenofobie, şovinism, rasism sau agresiune directă. Deci, în ultimă instanţă, nu mai este naţionalism.

9

Din păcate, în istorie, sub manipularea unor forţe interesate, mase mari de oameni, naţiuni întregi chiar s-au “mişcat” adesea pe prima direcţie precizată, cu convingerea – inocultă de cei interesaţi – că astfel sunt naţionalişti şi au trecut la resentimente, chiar la agresiuni faţă de “celălalt”. Iar aceste exemple servesc, azi, amintitelor forţe pentru repudierea/condamnarea naţionalismului.

Nu există, în lumea modernă, stat naţional fără minorităţi naţionale, adică părţi – mai mari sau mai mici – din alte naţiuni, venite şi rămase sau colonizate în spaţiul altei naţiuni, rămasă majoritară în respectivul spaţiu. Aşa a vrut istoria – şi acesta poate fi considerat un dat obiectiv al ei. Convieţuind vreme îndelungată în acest spaţiu, minorităţile naţionale şi-au câştigat dreptul lor la acest spaţiu, la propria lor identitate, devenind părţi componente ale statului naţional, alături de naţiunea majoritară alcătuitoare de stat, în patria comună, unică. Istoria a arătat că minorităţile naţionale, ca entităţi, nu se topesc în naţiunea majoritară; la nivel de indivizi, de familii întregi chiar, faptul e posibil, după cum e posibil şi invers, dar la nivel de entitate distinctă nu.

Într-un stat naţional, concepând naţionalismul aşa cum am arătat mai sus, nimeni nu are dreptul să conteste identitatea şi propriul naţionalism al unei minorităţi conlocuitoare. Iar naţionalismul minorităţii respective devine, astfel, sau trebuie să devină o punte a prieteniei între patria comună şi naţiunea matcă din care a fost, cândva, dislocată, deci între respectivele State naţionale. La nivelul entităţii minoritare din patria comună, sentimentul patriotic, de regulă, nu lipseşte. Absenţa lui, atunci când se constată, este rezultatul manipulării din partea unor forţe interesate. În cazul nostru – evident şi în alte state este la fel – absenţa patriotismului

10

românesc, ca şi antiromânismul unor minoritari, este o culpă majoră şi ea trebuie pedepsită ca atare. Absenţa patriotismului, în ultimă instanţă, ia dreptul oricui – minoritar sau majoritar – de a rămâne într-o patrie – stat naţional. În această viziune, aşa zisa problemă a minorităţilor, pusă, începând de la Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, nu este altceva decât o “găselniţă”, un “cal troian” al neoimperialismului contemporan, pentru destabilizarea, iar în ultimă instanţă pentru dezmembrarea Statelor naţionale.

Patriotismul se înţelege ca fiind iubirea pentru o ţară şi pentru locuitorii ei sau ca promovarea unui neam printre celelalte şi nu trebuie confundat cu xenofobia: preferinţa exclusivă pentru un singur neam, însoţită de marginalizarea minorităţilor şi de ostilitate faţă de străinătate.Toată această dragoste face ca omul să respecte şi să dorească binele locului respective, devenind devotat comunităţii şi locului respectiv , chiar dacă de multe ori omul nu conştientizează acest lucru.Astfel , patriotismul nu ţine de starea materială .Foarte mulţi oameni ţi-au părăsit di motive economice locurile de baştină , chiar dacă unii nu mai aveau pe nimeni acolo.Fiecare om plecat aiurea prin lume îşi laudă ţara macar din punct de vedere al frumuseţii locului respective şi pe fiecare îl cuprinde dorul de ţară.Cu timpul şi rememorarea eventualelor suferinţe , ori momente dificile prin care a trecut un om sunt estompate , în timp ce rememorarea momentelor de fericire le face pe aceastea să pară mai vii decât oricând.

Patriotismul se deosebeşte de naţionalism prin referinţa juridică şi ideologia politică : patriotismul se referă la dreptul pământean care defineşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi

11

teritoriu, şi tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini şi limbi, ca de exemplu în Elveţia),iar naţionalismul se referă la dreptul strămoşesc care defineşte comunităţile istorico-lingvistice şi tinde a constitui statele pe bază etnică.

În cazul poporului român, procesul de formare a conştiinţei de neam s-a petrecut mai devreme în Transilvania, mult timp principat autonom în interiorul Imperiului Habsburgic, decât în principatele de la sud şi est de Carpaţi, unde acest proces s-a petrecut în prima jumătate a sec. XIX., anterior având un caracter mai mult regional, în cadrul celor două organizaţii statale distincte, Moldova şi Muntenia.

Romanii din Transilvania au avut o situaţie specială, generată de faptul că, deşi erau majoritari, se confruntau cu privilegiile de natură administrativă şi confesională ale minoritarilor, în special unguri, dar şi austrieci, germani, mai ale saşi, originari din Saxonia, care au colonizat zona şi excluderea lor, prin lege, din sistemul privilegiilor politice si confesionale ale tarii. Termenul de „tolerat” care, în viziunea legislatorilor, introducea o discriminare juridică ce va dobândi, în înţelegerea romanilor, mai ales a intelectualilor, o semnificaţie dureroasă, jignitoare şi provocatoare, ideală pentru a putea fi folosită în cadrul unei mişcări contestatare şi revendicative.

În a doua jumătate a sec. XVIII începe să se contureze conştiinţa neam a românilor din Transilvania, fenomenul fiind marcat de acţiunile revendicative ale episcopului unit Inocenţiu Micu-Klein, mai ales prin înaintarea către împărat a memoriului cunoscut sub numele de „Supplex Libellus Valachorum”. Acest fenomen a fost promovat mai ales la nivelul păturii intelectuale, compusă din preoţimea unită şi ortodoxă, din învăţători şi

12

funcţionari publici. La acest nivel erau formulate argumente teoretice ale trăsăturilor naţionale române: vechimea, originea latină, limba, valoarea contribuţiei la susţinerea statului. Conştiinţa de neam, evidenţiată în conţinutul memoriului de la 1791 şi de solidaritatea supraconfesională a semnatarilor săi care pătrunsese, până la finele secolului al XVIII-lea, în straturile largi ale populaţiei române. Conştiinţa de neam era difuzată şi susţinută prin şcoală, prin predica de la amvon, prin comunicare orală, prin publicaţii, doar la nivelul populaţiei române din Transilvania.

Situaţia din celelalte două principate române, Moldova şi Muntenia, a fost marcată de situaţia socială, politică şi economică specifică, marcată de influenţe străine, mai ales turceşti (fanariote) şi ruseşti (prin regulamentele organice).Din păcate, sub aspect politico-economic, cele două principate erau afectate de menţinerea unor trăsături ale sistemului feudal, respectiv dominaţia marii proprietăţi agricole şi a grupurilor socio-economice formate în jurul lor, fapt mai puţin resimţit în Transilvania. În aceste condiţii, intelectualitatea îşi făcea cu greu loc, mai ales prin posibilităţile de a studia în ţări din vestul şi centrul Europei, respectiv Franţa, Germania, Austria, unde tinerii îşi însuşeau principiile unei noi societăţi ce începuse să se dezvolte în aceste ţări, în perioada pre-capitalistă.

În aceste condiţii, mai ales după 1848, încep să apară germenii naţiunii române. Un moment de impulsionare a mersului acestui proces l-a constituit unirea principatelor române, în 1859 şi înfiinţarea statului român, ceea ce dădea un nou impuls procesului de formare a conştiinţei naţionale şi a naţiunii române. Aducerea unui principe străin şi dobândirea independenţei depline în urma

13

războiului din 1877-78 au conturat trăsăturile principale ale naţiunii române, care începea să se consolideze. Numai că a survenit primul război mondial la care a participat şi România, în ultimii 2 ani ai acestuia, rezultatul fiind formarea statului român la nivelul majorităţii teritoriilor locuite de români, prin marea unire consemnată la 1 decembrie 1918 şi recunoscută prin Tratatul de pace de la Paris.

Unirea principalelor teritorii locuite de români într-un stat comun pe teritoriul căruia se vorbea o limbă comună, exista o cultură complementară, o religie majoritară (ortodoxă pentru cca 90% din populaţie) şi se iniţia un regim de acceptare şi toleranţă a minorităţilor etnice convieţuitoare crease condiţiile favorabile pentru formarea şi consolidarea, cu adevărat, a naţiunii române, având în vedere faptul că populaţia din Transilvania, avea conştiinţa de neam formată, pe baza acesteia conştiinţa naţională putând fi uşor realizată şi consolidată. La aceasta contribuiau şi premisele unei dezvoltări economice rapide, de tip capitalist.

Românii au dat de-a lungul istoriei numeroase exemple de patriotism.România s-a există astăzi tocmai pentru că numeroşi patrioţi şi-au dat viaţa pentru reîntregirea neamului ,pentru independenţă, pentru a apăra patria şi glia stramoşească de pericole.Eroii neamului românesc , patrioţi adevăraţi , au pus interesul ţării mai presus decât interesul personal.

Statul-naţiune in era globalizării

14

Din Antichitate şi până în timpurile noastre, statul (cu forma particulară statul-naţiune, mai ales în ultimele două secole) – ca instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă şi de reglare a relaţiilor politice dintre oameni – a reprezentat elemental esenţial în viaţa internă şi internaţională. Întrucât în contextul accentuării manifestării globalizării, mulţi analişti vorbesc de diminuarea rolului acestuia in societate.

Globalizarea – fenomen ambivalentDin punct de vedere al percepţiei comune, obişnuite,

globalizarea poate fi comparată cu starea vremii. Parafrazându-l pe marele scriitor şi umorist american Mark Twain, care spunea că „Toată lumea vorbeşte despre Globalizare, dar nimeni nu ştie nimic despre ea!”, insă el se referea la starea vremii.

Globalizarea este procesul de surmontare al graniţelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu şi cu dispariţia) suveranităţii statelor naţionale şi se înfăţişează ca o "detaşare" a economiei de piaţa faţă de normele morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi.

Potrivit analistului Anthony Giddens, globalizare este "intensificarea relatiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanta unele de celelalte ajung sa se interconecteze astfel incat evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc intr-un loc de la multi kilometri departare si viceversa".

Deşi toate statele au propriile istorii, aşadar propriile economii, specialiştii au căzut de acord că "prima era a globalizării" este imparţită în etape, începând cu primul război mondial şi continuând cu criza standardului în aur spre sfârşitul anilor '20 şi începutul

15

anilor '30. Această perioadă este cunoscută sub numele de liberalizarea, în care aurul definea standardul economic. Prima era a globalizarii era bazată pe Pax Britannica şi pe schimbul de bunuri în numerar, ducând astfel la o industrializare sporită.

În timpul celui de-al doilea război mondial, globalizarea a continuat cu semnarea unor tratate pentru a crea Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) cu rolul de a media dispute comerciale, precum şi tratate de reducere a barierelor comerciale şi a tarifelor vamale, cum ar fi Tratatul de la Mastricht şi NAFTA.

Stadiul de dezvoltare la care a ajuns, în prezent, economia mondială face ca aproape orice studiu, lucrare sau articol pe teme economice, şi nu numai, să înceapă prin referiri la procesul actual al globalizării. În plus putem spune că unul dintre cele mai controversate subiecte ale timpului prezent, este globalizarea. Acest cuvânt se află, mai mult sau mai puţin, pe buzele tuturor, de la factorii politici de la cel mai înalt nivel până la omul de rând, uneori conştient de efectele acestui fenomen dar, de cele mai multe ori, utilizându-l în discuţie doar ca pe un alt cuvânt la modă.

Pentru prima dată în istorie a luat naştere un sistem economic unic, răspândit peste tot în lume. Pieţele de pe fiecare continent interacţionează în permanenţă. Comunicaţiile permit capitalului să răspundă instantaneu noilor oportunităţi sau unor aşteptări pesimiste. Instrumente sofisticate de credit generează lichidităţi fără precedent.

Globalizarea a încurajat o explozie a bogăţiei şi un ritm al progresului tehnologic pe care nicio epocă anterioară nu şi le putea imagina. Bazându-se pe interdependenţă, a contribuit la subminarea statului – naţiune ca unic determinant al bunăstării unei naţiuni. Sau, altfel spus, producţia este transfrontalieră, creditul este internaţional, iar piaţa globală. Deci acest fenomen nu se produce (nu se mai produce) între state şi nu mai este, aşadar, internaţional (cu alte state), ci pur şi simplu "mondial" (cu toată lumea, cu toate statele).Atotputernicul stat, despre care atât s-a vorbit, mai ales în

16

ultimele două secole, este unul dintre actori, dar nu mai este actorul principal. Rezultă o evidentă reducere a autonomiei statului, deşi, cel puţin deocamdată, acest lucru nu este foarte evident.

Slăbirea autorităţii tuturor guvernelor pe care o resimţim în prezent se datorează schimburilor tehnologice şi financiare şi integrării accelerate a economiilor naţionale într-o singură economie de piaţă globală (aceştia fiind factorii fundamentali ai globalizării). Dar, de fapt, înainte de aceasta, tocmai nereuşita guvernelor a fost cauza liberalizării pieţelor. Voit sau nevoit, guvernele care eşuaseră în încercarea de a guverna economia naţională, de a menţine scăzută rata şomajului şi de a susţine creşterea economică, de a reduce deficitul în balanţele de plăţi cu alte state, de a controla rata dobânzii sau cursurile de schimb valutar, şi-au deschis pieţele naţionale, cedând astfel presiunilor făcute de organismele financiare internaţionale.

Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat și de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu.

Statul, practic, asigură un cadru de drepturi şi îndatoriri legale, înlăuntrul cărora însă alţii influenţează din ce în ce mai mult rezultatele. Sau, cum foarte plastic şi semnificativ, spune Susan Strange: „statele pot să fie, foarte bine, arena, scena sau cupola circului sub care se joacă, dar asta nu înseamnă că ele mai sunt şi actorii principali”.

17

Concluzii

În ceea priveşte situaţia naţiunii române, ea se află într-o situaţie foarte dificilă, după destructurarea naţiunii de tip socialist,deoarece încă nu se pune nimic în loc. Trăsăturile care ar trebui să o definească sunt din ce în ce mai confuze, mai şterse; încep chiar să dispară şi unele dintre caracteristicile perene ale unei

18

naţiuni, respectiv sentimentul de apartenenţă la neam, la naţiune. Educaţia patriotică a dispărut aproape în totalitate, mai ales după desfiinţarea stagiului militar obligatoriu, Armata fiind o instituţie în care se făcea o intensă educaţie patriotică, naţională a tinerilor. La aceasta s-a adăugat situaţia dificilă a învăţământului, a educaţiei naţionale, care cunoaşte un regim permanent de reformare, în detrimentul educaţiei profunde a copilului şi adolescentului, cărora să li se insufle idealuri conforme cu necesitatea unei culturi cu adevărat naţionale, adoptarea unor valori umane şi sociale profunde, legate de ţară, de tradiţii, de limbă, de solidaritate, de mediul economic şi social propriu. Toate acestea ar trebui să se întâmple pe fondul unei vieţi economice corespunzătoare posibilităţilor şi resurselor proprii, care să ducă România în rândul ţărilor moderne şi să elimine atitudinile de umilere continuă în faţa altora, mai bogaţi, dar nu mai buni ca noi.

Pentru a realiza cele de mai sus, ar fi nevoie şi de o viaţă politică adecvată cerinţelor şi obiectivelor naţionale majore, care să elaboreze orientări şi obiective conforme intereselor populaţiei, naţiunii, statului român. Obligatoriu ale celor trei entităţi, la un loc, chiar dacă unele detalii pot diferi de la o ideologie la alta, dar având acelaşi scop final.

Consider că toate acestea, poate şi altele, sunt absolut necesare, si presupun o evaluare şi aplicare urgentă, pentru a evita riscul destructurării naţiunii române, risc pe care unii nu-l înţeleg, iar alţii îl doresc.

Totodata,cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau

internet, lumea globalizată trăiește în același timp pe fondul unei

crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional

19

global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului.

Cu alte cuvinte vom trăi , vom munci , într-un plan cu multe cunoscute şi necunoscute.Vom călători pe drumuri bătătorite şi nebătătorite.Dar trebuie să ţinem cont de un proverb spaniol ce spune: “Călătorule, nu există drumuri . Drumurile se fac păşind”. Parafrazând , economia viitorului şi viitorul economiei depind în mare măsură de OAMENI , de înţelegerea a ceea ce trebuie făcut şi acţionat în consecinţă.

Cultura tradițională a societăților mi-e teamă că va dispărea

sau se va preface în spectacol și marfă; cultura umanistă va fi

eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată

într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat

care trăiește numai pentru producție și consum, golit de

cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice

transcendență. Probabil acesta este ultimul stadiu în

evoluția umanității sau "ULTIMUL OM ". În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

Bibliografie

20

● “Societatea Europeană a cunoaşterii” - Ion Popescu, Robert Paul Puică, Mădălina Constantinescu;

● “Sfârşitul istoriei şi ultimul om” – Francis Fukuyama;

● “Şocul vitorului” - Alvin Toffler;

● http://ro.wikipedia.org .

21