SEMINAR 1

Evoluția managementului

➢ Managementul preclasic

➢ Managementul tradițional

➢ Managementul modern

Managementul preclasic a aparut odata cu traiul omului în grupuri organizate și diviziunea muncii în societate. Înainte de a se cristaliza ca stiinta, drumul parcurs de „management” a fost de la o forma embrionara manifestata odata cu constituirea primelor colectivitati umane în comuna primitiva, până la elaborarea unor principii și metode științifice.

La începutul secolului XX când Henry FAYOL & Frederich TAYLOR, prin lucrarile „Administratia industriala si generala”, respectiv „Principiile managementului stiintific” au analizat de o maniera stiintifica, pentru prima data, procesul de management si sistemul de management, elaborând un set de reguli, principii si metode de conducere stiintifica.

Studiul literaturii de specialitate în domeniul managementului reliefeaza existenta unor multiple clasificari ale scolilor de management, grupate dupa principiile si natura conceptelor utilizate cu precadere. În opinia specialistilor români, sunt considerate 5 curente sau scoli principale:

- clasica (traditionala)

- sociologica (behaviorista sau comportista)

- cantitativa

- sistemica

- contextuală.

ȘCOALA CLASICĂ (TRADIȚIONALĂ)

Este reprezentata de F.W. Taylor, considerat fondatorul stiintei managementului, care în lucrarea sa "The Principles of Scientific Management" (1911), arata ca „sistemul managementului stiintific implica o revolutie completa a starii de spirit a muncitorilor si în acelasi timp o revolutie a starii de spirit a celor care sunt de partea conducerii”, identificând urmatoarele principii fundamentale ale managementului:

- studiul tuturor cunostintelor traditionale, înregistrarea, clasificarea si transformarea acestora în legi stiintifice;- selectia stiintifica a muncitorilor, perfectionarea calitatii si cunostintelor acestora;- punerea în aplicare a studiului muncii de catre muncitori stiintific antrenati;- repartizarea aproape egala a muncii executate în întreprindere între muncitori si manageri;- realizarea cooperarii între oameni, în locul individualismului haotic.

Unii autori îl considera pe pe Henry Fayol adevaratul „parinte" al managementului, un industrias francez care a scris lucrarea „Administration Industrielle et Générale", în care a delimitat functiile managementului si functiunile firmei, a formulat un set de principii ale managementului si a identificat atributele managerului.

Functiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul si a-l pregati), a organiza (a întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital si resurse umane pentru a putea functiona), a comanda ("a trage cele mai mari foloase de la cei care formeaza unitatea în interesul întreprinderii"), a coordona (a realiza armonia între toate componentele întreprinderii, pentru a-i facilita functionarea si succesul), a controla (a verifica daca totul se petrece conform programului adoptat si principiilor amise);

Functiunile organizatiei (firmei): tehnica, financiara, comerciala, contabila, de securitate si manageriala;

Atributele managerilor: calitati fizice (sanatate, vigoare), mentale (abilitatea de a întelege si a învata, judecata, vigoare mentala si adaptabilitate), morale (fermitate, responsabilitate, initiativa, loialitate, tact si demnitate), educationale (autoperfectionare) si experineta (vechime în munca).

Principiile managementului:

* Diviziunea muncii bazata pe specializarea pe care economistii o considera necesara pentru cresterea eficientei;* Autoritate si responsabilitate. Fayol considera autoritatea ca o combinatie între competenta data de pozitia managerului si cea data de trasaturi ale personalitatii (inteligenta, experineta, trasaturi morale);* Disciplina, ordine, echitate, initiativa, stabilitate, echilibru, spirit de echipa;* Unitatea de comanda - prin care întelege ca fiecare salariat sa primeasca ordine de la un singur superior;* Unitatea de conducere - presupune ca toate deciziile sa porneasca din vârful ierarhiei;* Subordonarea intereselor individuale celor generale;* Remunerarea - care trebuie sa aduca un maximum de satisfactii atât executantilor cât si managerilor;* Înlantuirea nivelurilor ierarhice - care presupune circuite scurte între nivelul superior si cel inferior al managementului.

Meritul principal al scolii clasice îl reprezinta contributia decisiva la conturarea stiintei managementului, delimitarea functiilor manageriale si functiunilor organizatiei si elaborarea unor principii stiintifice de management.

Accentul a fost pus pe cercetarea functiunilor de organizare si productie, neglijându-se elementele de natura resurselor umane si a relatiilor firmei cu mediul ambiant.

ȘCOALA SOCIOLOGICĂ

Este reprezentată de Douglas McGREGOR (USA), Elton G. MAYO (AU), etc. şi se caracterizează prin situarea resurselor umane ale firmei pe primul plan în procesul de management, stabilind un set de principii, reguli şi metode care să asigure valorificarea superioară a potenţialului uman.

Caracteristica dominantă studiilor comportiste este utilizarea conceptelor şi metodelor sociologice şi psihologice, cum sunt: sistemul de valori, comportament individual şi organizaţional, aptitudini, personalitate, caracter, temperament, leadership, cultură organizaţională, sociogramă, studiul grupurilor, dinamica de grup, etc.

Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în considerare numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a acesteia, şcoala sociologică investighează aspectele informale ale managementului, bazate pe grupul informal şi autoritatea informală.

În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem motivaţional, tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ, cu scopul de a identifica noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice prin stimularea şi motivarea resursei umane.

Teoria X are la bază următoarele premise:

- Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care ar evita-o dacă ar putea;

- Datorită delăsării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, controlaţi, ameninţaţi sau pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;

- Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amiţie relativ redusă şi mai presus de orice vrea să fie liniştit;

- Omul mediu este egoist şi indiferent la necesităţile organizaţiei din care face parte;

- Omul mediu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele materiale, neglijând nevoile psihosociale.

Teoria Y se bazează pe următoarele premise:

- Consumul de efort fizic şi intelectual în muncă este tot atât de necesar ca odihna şi distracţia;

- Omul mediu învaţă nu numai să accepte, să îndeplinească sarcini şi să-şi asume responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie iniţiativă;

- Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe cele de natură psihosocială;

- Controlul extern şi ameninţarea nu sunt singurele mijloace de atragere a executanţilor la realizarea obiectivelor.

Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de management autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de management democratic, folosind metode participative de conducere.

Pornind de la cele două teorii, un alt reprezenatnt al şcolii sociologice, Octav Gélinier a elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.

În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:

- Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;- Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială

asupra creşterii performanţelor organizaţiei;- Promovarea unui stil de management participativ;- Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor

informale şi organizării informale.

ȘCOALA CANTITATIVĂ

Este reprezentată de Arnold KAUFFMAN (FR), Paul J. STARR (NZ), C. AFANASIEV (RU), Kenichi OHMAE (JP) şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor folosind instrumentarul matematic şi statistic.

Studiile elaborate în şcoala cantitativă s-au concentrat asupra activităţii de producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare, meritele principale constând în adaptarea instrumentarului statistico-matematic la cerinţele practicii economice, conferind un plus de rigurozitate şi precizie analizelor manageriale şi soluţiilor strategice propuse.

S-a afirmat dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, cand se impunea o satisfacere a necesitatilor societatii de consum. Pune un accent deosebit pe productia materiala, pe cantitatile de produse ce trebuiau desfacute in diverse segmente de piata.

Acestia au analizat aspectele manageriale legate de procesul de productie, utilizand un aparat matematic adecvat rezolvarii problemelor cantitative.

Scoala cantitativa utilizeaza in vederea optimizarii obiectivului organizatiei, cercetarea operationala, teoria jocurilor, teoria deciziei, elemente de statistica matematica. Ca o caracteristica comuna a problemelor abordate de aceasta scoala este aceea ca in prima faza ele au fost abordate in sistemele militare, cu specific logistic, de aparare; numai in etapa urmatoare au fost transferate in planul productiei materiale.

Contributii ale acestei scoli la dezvoltarea managementului pot fi considerate:

- Utilizarea unor concepte si a unor instrumente deosebit de precise atat in aprecierea sistemelor, cat si in elaborarea deciziei.

- Rezultatele finale ale unor actiuni sunt bine motivate deoarece au la baza variante de decizie (ca urmare, aparitia riscului este diminuata).

- Aceasta scoala prin metodologia aplicata a permis efectuarea unor activitati interdisciplinare in cadrul echipei de lucru.

Critici aduse acestei școli:

- Pentru a elabora deciziile pentru un sistem de actiune, simplifica relatiile la nivelul unei echipe sau le incadreaza intr-un numar redus de tipare de dezvoltare.

- Scoala a facilitat in general numai elaborarea deciziilor, alegerea alternativelor in care s-ar putea gasi sistemul la un moment dat fiind neglijate. Ca urmare, in elaborarea deciziei nu poate tine seama de influenta tuturor alternativelor in care s-ar gasi sistemul.

- Pentru decizii care vizeaza termene medii si lungi, conceptele scoli cantitative sunt limitate.

- Abordarea problemelor economice facandu-se numai sub raport cantitativ este limitata optimizarea anumitor aspecte economice legate de sistem (ex: este limitata calitatea produselor)

ȘCOALA SISTEMICĂ

Reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind un rezultat al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice, manageriale şi nu numai. La baza ideilor acestei şcoli stă conceptul de sistem, care reprezintă un „ansamblu de elemente organizat pe baza legăturilor de intercondiţionare, a cărui funcţionare permite atingerea unor obiective”. Aşadar, organizaţia de tip economic, firma, este văzută ca un sistem complex (productiv, social, economic) aflat în strânsă interdependenţă cu mediul ambiant.

Dintre reprezentanţii acestei şcoli, sunt: Henry MINTZBERG (CA), Michael PORTER (SUA), John CHILD (UK), Herbert A. SIMON (USA), Chester BARNARD (USA), etc.

Aportul major al acestei şcoli este abordarea firmei într-o viziune sistemică, multidisciplinară şi identificarea unor modalităţi de creştere a eficienţei economice prin structurare, adaptare la mediul ambiant şi nu în ultimul rând prin accentul pus pe relaţiile dintre elementele de bază ale sistemului.

Scoala sistemica prezinta avantajul ca fenomenele economice care au loc in prezent pot fi analizate sub toate aspectele, tehnic, economic, social, financiar, legislativ.

Aceasta abordare pluridisciplinara este posibila datorita faptului ca orice sistem indiferent de marimea sa, indiferent de functia obiectiva pe care si-a impus-o, poate fi incadrata in trinomul: elemente de intrare, de sistem, elemente de iesire.

Conceptia privind structura unui sistem are avantajul ca poate fi realizata la orice nivel, indiferent de structura de organizare adoptata.

ȘCOALA CONTEXTUALĂ

Deşi mulţi autori consideră contemporană şcoala sistemică, un grup important de manageri, consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la bază premisa că nu există „reţeta succesului” în management, respingând cu fermitate ideea formulării unor principii, metode şi tehnici de conducere universal valabile.

Şcoala contextuală recomandă fiecărui manager să identifice contextul în care evoluează firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să respecte acele principii şi reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia respectivă. Cu alte cuvinte, să alegi soluţia potrivită la momentul potrivit, fără a fi tributar unor reguli stricte pe care le recomandă ştiinţa managementului.

Chiar dacă de exemplu, un stil de management participativ este recomandat de ştiinţa managementului în defavoarea unui stil autoritar, adoptarea sa în orice situaţie nu garantează succesul.

Într-un anumit context, un stil de management autoritar poate fi eficient – de exemplu în condiţiile în care angajaţii unei firme nu-şi asumă responsabilităţi, nu au iniţiativă, sunt delăsători şi sunt antrenaţi doar de stimulente materiale.

Așadar, acelaşi stil de management practicat în contexte diferite, poate avea consecinţe diametral opuse.

Un studiu foarte important în acest sens a fost realizat în anul 1950 de o echipă condusă de Joan WOODWARD (UK). Studiul a cuprins 100 de firme engleze de diferite mărimi şi din diferite domenii de activitate şi avea scopul de a descoperi în ce măsură principiile clasice, precum unitatea de decizie, sunt caracteristice activităţilor firmelor ce au succes. Studiu a arătat că nu există diferenţe mari între performanţele firmelor ce aplică principiile clasice şi performanţele celor care nu le aplică.

Pentru a determina cauzele ce stau la baza performanţelor firmelor, cercetătorii au hotărât să analizeze tehnologia folosită de firmele studiate. Astfel, au fost descoperite trei categorii de tipuri de organizare a producţiei:

producţia la comandăliniile de producţieproducţia continuă.

S-a descoperit că firmele de succes acţionau diferit, în funcţie de tehnologia folosită, ceea ce a dus la concluzia că managerii eficienţi acţionează în funcţie de fiecare situaţie specifică (ex: între firmele cu producţie de serie mică şi cele cu producţie de serie mare există diferenţe în ceea ce priveşte numărul de niveluri ierarhice sau ponderea ierarhică).