EVIDEON UNIVERSUL CREAT

de Corrado Malanga

16.07.2013

Traducere în limba română de Alexandra Blănaru

Introducere La finalul cercetării noastre, care începe cu observarea comportamentului extraterestru față de rasa umană și se sfârșește cu tentativa de a obține o metodologie care să-l ajute pe om să devină conștient de sine, am parcurs diverse etape și am atins diferite obiective. La începutul cercetării credeam că extraterestrul este celălalt, inamicul, cel care vine din exterior, cel diferit. Apoi am trecut printr-o fază în care extraterestrul nu ni se părea nici bun, nici rău, ci doar cel care își urma propriile interese într-o lume duală, în care ideea de dualitate încă exista, dar devenise relativă față de propria poziționare. Cu alte cuvinte, pentru noi extraterestrul era rău, dar pentru extraterestru noi eram cei răi. O a treia etapă a drumului nostru a fost caracterizată de ideea că nu există nicio separație, dar că aceasta se manifestă doar în funcție de cunoașterea pe care noi înșine o avem față de ideea de barieră. Cu alte cuvinte, dacă eu cred că sistemul în care trăiesc este dual, acesta mi se va prezenta exact așa, dar dacă eu înțeleg că nu există barierele și separările, atunci acestea vor dispărea. Sistemul fizic în care am coborât în realitate ni se manifestă în funcție de cât de conștienți suntem noi de sistemul în sine și cât de bine îl cunoaștem. În realitatea virtuală nelocală, exprimată de fizica cuantică a lui Bohm, noi suntem introduși într-un context absolut virtual, pe care noi înșine îl creăm; dar dacă noi înșine suntem creatorii acestui univers virtual, este evident că acesta ne va apărea exact așa cum credem că l-am făcut. În această etapă a cercetării noastre eram siguri că de-acum nu mai existau bariere și în interiorul virtualității barierele dispăreau în fața ochilor noștri. Deci extraterestrul nu era altceva decât oglindirea noastră. Ideea de oglindă Dacă noi suntem creatorii acestui univers virtual și modificabil în funcție de exigențele noastre, noi înșine am creat situațiile în care extratereștri veneau și interacționau cu noi. Alegerea de a accepta această interacțiune era deci a noastră, chiar dacă aparent noi nu eram conștienți de acest lucru. Cu alte cuvinte, noi creasem oportunitatea de a interacționa cu extraterestrul, pentru că această oportunitate îi oferea conștiinței noastre posibilitatea de a face o experiență prin care să devină conștientă de ea însăși. De fapt, extraterestrul este util ca oglindă pentru noi înșine și problema noastră. Extraterestrul ne ajută să devenim conștienți de realitatea noastră ca

suflet, minte și spirit, ne ajută să înțelegem că noi suntem creația, ne reamintește cine suntem și de ce suntem aici. În mod analog și noi suntem pentru extraterestru o oglindă în care să se vadă pe el însuși. Noi îi reamintim în fiecare zi extraterestrului că el greșește în drumul său spre evoluție, dorind să ne fure nouă experiența și nedorind să o înfrunte pe a sa. Extraterestrul vrea să crească și să devină complet utilizând experiența altora, datorită faptului că îi este frică să nu sufere în a-și pune propria persoană în față, în fața experienței însăși, care i se pare insuportabilă și dureroasă. Extraterestrul nu înțelege și luptă de milioane de ani împotriva rezistenței noastre de a ne lăsa folosiți de el, iar la sfârșit este nevoit să își recunoască înfrângerea. În momentul în care noi înțelegem la ce ne-a folosit extraterestrul, iată că și el înțelege că a greșit drumul. Cele două evenimente se întâmplă într-un moment unic, pentru că în virtualitatea lui Bhom universul nelocal prevede că timpul nu există. Într-un univers în care timpul nu există, nu există separație între cauză și efect, care devin același lucru, pentru că se suprapun. Fenomenul fizic nu mai este măsurat de mașini, ci de operatorul care este în spatele mașinilor, și este măsurat mai ales de conștiință, care devine conștientă de fenomenul pe care ea însăși îl creează. Experimentele de termodinamică cuantică arată cum se modifică substanțial rezultatele aparatelor de măsură dacă experimentul este făcut în prezența sau absența unui observator. Dualitatea dintre undă și particulă este distrusă în momentul în care se demonstrează că o particulă subatomică, cum ar fi un foton, poate să-mi apară ca undă sau particulă, doar pentru că în primul caz nu eram conștient de existența sa, cu toate că știam că acesta există. Însă în al doilea caz particula este identificată perfect, adică eu sunt total conștient de ea. Experimentele fizicii, ale căror rezultate sunt dificil de criticat, sunt astfel reinterpretate în baza observatorului, care utilizează pe post de instrument mai mult sau mai puțin rafinat propria sa cunoaștere. Astfel, dacă eu nu sunt conștient de existența fenomenului, indiferent care ar fi acesta, acesta se va prezenta ca un fenomen ondulatoriu, a cărei formă va fi corelată cu probabilitatea ca eu să pot înțelege cum este făcut acesta. Când unda sferică, care reprezintă probabilitatea de identificare, devine tot mai mică, până când ajunge să fie un punct, probabilitatea de a identifica fenomenul cu claritate se mărește. Cu alte cuvinte, eu pot să cred că un foton este măsurabil în spațiu, timp și energie doar dacă mă va lovi, adică dacă va interacționa cu conștiința mea. Astfel, conștiința mea va ști de existența fotonului, dar nu va ști să-l localizeze în virtualitate și acesta îmi va apărea ca o undă împrăștiată în tot spațiu-timp.

Triade Color Test-ul și modelul virtual În studiile noastre creasem o simulare mentală în care persoanele supuse testului își imaginau un spațiu, în care construiau prezența a trei sfere colorate, care reprezentau ideatic partea sufletească, pe cea mentală și pe cea spirituală. Efectuând cam vreo mie de probe cu diferiți subiecți, ne-am dat seama că toți atribuiau culorile acestor trei sfere în baza unor simple operațiuni de simetrie mentală și am realizat că aceste culori atribuite entităților constitutive ale triadei urmau niște reguli exacte, care puteau fi raționalizate pe baza multiplelor observații efectuate. Un subiect echilibrat cu sine însuși utiliza culori cum ar fi albastru, verde și roșu pentru a indica sufletul, mintea și respectiv spiritul. Cele trei sfere ale triadei se comportau ca niște obiecte colorate în emisie. Dacă mintea era verde, atunci absorbea în albastru și roșu, dar nu în verde. Studiul programării neurolingvistice ne permisese să înțelegem cum trăiește ființa umană într-un spațiu tridimensional, propriu realității virtuale holografice a universului cuantic al lui Bhom, care avea caracteristica de a utiliza trei axe, care divizau spațiul în opt octante. Exista axa înainte-în spate, legată arhetipic de spațiu, axa dreapta-stânga, legată arhetipic de timp și axa în sus-în jos, legată arhetipic de energie. În termeni mai simpli, ființa umană vedea și se raporta la lumea "exterioară" prin intermediul analizei inconștiente a poziției și a mișcării (studiul traiectoriilor) obiectelor din jurul său. Deci, cum toți subiecții supuși TCT-ului static aveau o percepție internă a universului identică, era evident că o astfel de reprezentare se baza pe ideea arhetipică a universului. În acel context, ceea ce conta părea să fie geometria; operațiile geometrice care erau efectuate în interiorul simulării mentale erau legate foarte rigid de regulile simetriei, conform cărora, toate operațiile efectuate păreau să aibă un sens dacă erau legate de trei operatori de simetrie, care se identificau în translație, rotație și schimbarea dimensiunii. Acești trei operatori geometrici, împreună, erau creatorii de centre de inversiune (ceva ce seamănă cu planurile de simetrie) și totul era acompaniat de simetria culorii. Simetria culorii era acea simetrie specială care consideră că universul este legat de șase culori fundamentale: albastru, roșu și verde, împreună cu anticulorile corespondente: galben, azuriu și purpuriu. Simetria culorii (SC) considera culoarea ca fiind imaginea speculară a anticulorii.

Din aceste observații experimentale, pe bază statistică se demonstra că creierul uman vedea inconștient spațiul existenței sale ca pe un loc făcut din opt octante, care defineau spațiul, timpul și energia, acestea fiind ca niște cărămizi unice ale întregii virtualității. Octantul existenței noastre era caracterizat de semiaxe colorate în albastru, roșu și verde. În plus, subiecții indicau în simulările lor mentale, că axa albastră trebuia asociată timpului, cea verde energiei și cea roșie spațiului. Diviziunea geometrică și colorată era deci un criteriu general în care omul regăsea o reprezentare a spațiului, a timpului și a energiei, adică a realității virtuale în care era afundat în mod inconștient. Însă în momentul în care i se spunea subiectului să-și imagineze spațiul mental, el reproducea, cu toate regulile de simetrie descrise mai sus, o cameră mentală cu aceleași caracteristici, reprezentată de cele opt octante. Creierul nostru, cumva, producea o viziune a universului virtual, construită din numere simbolice (8 și 7) pe care de altfel le găseam și în alte reprezentări simbolico-ideatice, pe care însăși omul le atribuia virtualității. De fapt, virtualitatea fiind creată în mod artificial de noi înșine, sub formă fractală, nelocală, era clar că aspectul repetitiv trebuia să fie foarte vizibil de la construcțiile cele mai mari până la cele mai mici. Capacitatea noastră vizuală în simularea universului în 8 octante și 7 nivele energetice (vezi Geneza, de același autor, Ed. Spazio Interiore, Roma 2013) trebuia să aibă legătură cu faptul că notele muzicale sunt 7, dar sunt divizate în 8 octave sau că electronii în atomi sunt divizați în 7 nivele energetice și 8 grupuri fundamentale. Cu alte cuvinte, omul categorisește inconștient virtualitatea cu aceleași reguli, pe care chiar el le stabilise ca și creator inconștient. Necunoscând aceste proces spontan și inconștient, știința ar fi putut susține că aceste numere derivă doar din observarea externă a naturii și nu dintr-un impuls intern. Cu alte cuvinte, dacă viziunea noastră asupra lucrurilor ar fi fost corectă, adică dacă noi am fi fost creatorii universului și ai legilor virtualității, bazate exclusiv pe geometrie și simetria sa, ar fi trebuit să susținem că metoda științifică a lui Galileo, care prevede ca prim punct observarea fizică a unui fenomen extern nouă, era greșită. Abordarea corectă ar fi fost exact opusul - Galileo nu ar fi observat un fenomen extern lui, ci l-ar fi reconstruit în capul său, ca apoi să-l studieze repetitiv în laborator, dar în mod inconștient ar fi avut mereu în interiorul său tot fenomenul fizic, pentru că el însuși este creatorul a tot. Într-un anumit moment, Galileo, care există în fiecare dintre noi, ar fi recunoscut spontan în fenomenul extern, sau considerat extern, ceva ce avea în interior dintotdeauna. O astfel de recunoaștere inconștientă ar fi creat interesul pentru observarea fenomenului în sine, în încercarea de a aduce fenomenul la nivel de conștientizare. Apoi s-ar fi construit legea matematică care să descrie acea parte a virtualității.

Fenomenul pe care știința îl observă nu se naște din observarea din exterior, ci s-ar naște din recunoașterea faptului că ceea ce vedem în interiorul nostru l-am creat în exterior, unde exteriorul și interiorul sunt doi termeni învechiți, care reprezintă o barieră care în realitate nu există, pentru că dualitatea nu există, decât dacă credem noi că aceasta există. Înainte să pătrundem în demonstrația a ceea ce am propus este bine să subliniez că acest tip de abordare ar reprezenta o revoluție a modelului științific, o evoluție a gândirii platoniene, aristoteliene și galileeane. Pe de altă parte ar reprezenta revoluția viziunii sau a percepției conceptului de univers, de ființă umană, de creație și de absență a dualității, a principiului de acțiune-reacțiune, de absență a diviziunii între ură și iubire, bogați și săraci, unde religiile ar fi măturate într-o clipită, la fel ca partidele politice, formele de guvernare, etc. Universul din interiorul nostru Lumea particulelor subatomice este mai degrabă complexă dacă ne luăm după felul în care au știut să o descrie până astăzi fizicienii atomici. Provocarea noastră era să demonstrăm că toată această lume este deja implementată în mintea noastră și că nu mai este nevoie să facem calcule pentru a-i verifica existența. Cu alte cuvinte, dacă universul este virtual, nu este nicio măsurătoare de efectuat, pentru că nu există nimic de măsurat, pentru că totul este holografic și modificabil, în funcție de voința conștiinței. Însă o astfel de modificabilitate este vizibilă sau evidențiabilă de un model mental comun tuturor ființelor acestui univers. Modelul mental descriptiv al universului poate fi extrapolat din simularea mentală numită TCT sau Triade Color Test, care, pe baza legilor simetriei spațiului arhetipic al culorilor lui Pulver și Lusher, transcrie regulile de comportament. Cu alte cuvinte, în interiorul TCT-ului trebuie să se evidențieze regulile care descriu totul, dar în tot este și lumea fizicii subatomice. Acum să vedem rapid din ce este format parcul particulelor subatomice cunoscute până astăzi și ce reguli de viață au. Oamenii de știință susțin astăzi că practic există două tipuri de particule subatomice - cele de bază se numesc Leptoni iar cele mai complexe sunt denumite Hadroni.

Leptonii, fiind particule elementare, nu sunt divizibile ulterior în alte părți, sau cel puțin pentru moment fizica nu este capabilă să vadă alte substructuri mai mici, care să compună leptonii. Leptonii sunt Fermioni, adică sunt caracterizați de spin care nu este intern. Spinul este o caracteristică a tuturor particulelor subatomice și poate fi reprezentat ca un grad de libertate evidențiabilă de o rotație în jurul unei axe cu o inclinare oportună. În plus, spinul are un semn pozitiv sau negativ, în funcție de rotația care poate fi în sensul arcelor de ceas sau invers. În acest context spinul este identificabil ca o operație geometrică (rotație) cu simetrie oportună. Ideea că particulele subatomice s-ar roti în jurul unei axe este considerată de alți fizicieni (Dirac: http://it.wikipedia.org/wiki/Paul_Dirac) doar o iluzie, pentru că particulele subatomice sunt punctiforme și nu se justifică ușor o masă corespondentă. Conform modelului lui Higgs, acceptat de comun acord, se mai înțelege, cu dificultate, că un obiect punctiform poate avea rotație. În acel context, diversele valori de spin sunt identificate ca stări degenerate de energie. Este un lucru cu adevărat complicat, care în lumea ideatică și simbolică a geometriei nu are niciun sens (N. A.). O altă particulă fundamentală este fotonul, care de altfel este considerat un Bozon, adică o particulă subatomică fundamentală, cu valori de spin cuprinse între -1, 0, 1. În realitate, valoarea de spin egală cu 0 nu este luată în considerație de fizică pentru că semnificația sa ar fi validă doar dacă fotonul ar sta nemișcat, și așa cum se crede, fotonul merge doar cu viteza luminii; un foton nemișcat nu există (sau nimeni nu l-a văzut niciodată (http://www.lescienze.it/news/2003/03/28/news/rallentare_la_luce-588333/.). Corect ar fi să se spună că fotonul nemișcat nu se manifestă ca atare. Altă clasă de particule subatomice este cea a Hadronilor. Hadronii sunt particule care nu sunt elementare, dar constituie Quarcul. Hadronii se împart în subclase: Barioni, care sunt formați din trei Quarcuri și Mezonii care sunt formați doar din două Quarcuri. În timp ce Barionii sunt Fermioni, Mezonii sunt Bozoni.

Quarcurile sunt 6, cu altele 6 care sunt Antiquarcurile corespondente, după cum vom vedea mai bine în continuare. Mezonii sunt o multitudine. Și în sfârșit, sunt și Gluonii, care ar fi opt, chiar dacă din motive de simetrie ar trebui să fie nouă. Teoria (sunt și altele) pe care am luat-o ca punct de referință este cromodinamica cuantică (QCD). În această teorie particulele subatomice sunt caracterizate de Quarc și Antiquarc. Quarcul este un obiect care ar fi, încă o dată, invizibil și ar fi identificabil de caracteristici geometrice de simetrie foarte exacte.

Numele Quarcurilor sunt convenționale, dar pot fi identificate ca atribute potrivite, îndeosebi de natură simetrico-geometrice. De exemplu, un proton este făcut din trei Quarcuri: două Quarcuri up și un Quarc down (vezi tabelul). Acum trebuie să știți că nu pot exista trei fermioni în aceeași stare energetică, deci, nu ar putea exista trei Quarcuri la același nivel energetic (principiul de excluziune Pauli). Deci era necesar pentru fizicieni să diferențieze cele trei Quarcuri și cineva s-a gândit să inventeze, dintr-o dată, ideea că Quarcurile puteau fi caracterizate de o culoare ipotetică sau o anticuloare. Elaborarea QCD, începută în anii '50, a fost completată în forma sa actuală la începutul anilor '70 de Frank Wilczek și David Gross. Culorile Quarcurilor nu au nimic de-a face cu niște culori reale, dar sunt ca niște etichete care însă au în interiorul lor, încă o dată, instrucțiuni geometrico-simetrice. De fapt, culorilor de bază - albastru, roșu și verde - li se opun trei anticulori - galben, azuriu și purpuriu...Deci, în Proton, cele trei Quarcuri au trei culori diferite și sunt unul albastru, unul roșu și unul verde, pe când în Antiprotonul corespondent aceștia ar fi de culoare azurie, galbenă și purpurie. Mai trebuie subliniat că Protonul nu apare în QCD colorat, pentru că suma vectorială a celor trei culori nu este o culoare.

În reprezentarea bidimensională a hărții culorilor, suma vectorilor culoare în trei dimensiuni se pare însă că corespunde produsului vectorial al acelorași vectori culoare.

Amintindu-ne că culorile Quarcurilor nu au nimic de-a face cu ce culori percepe ochiul uman din scala cromatică, fiind expresii ale proprietății geometrice, trebuie subliniat că în acest caz suma celor trei stimuli percepuți de ochiul uman, cum ar fi albastrul, roșul și verdele, va oferi ca răspuns cromatic albul, dar dacă cei trei stimuli sunt însumați într-o unică frecvență-culoare, aceasta va fi percepută de ochiul uman ca nicio culoare, adică culoarea transparentă. Apoi există Gluonii, care sunt considerați obiecte și care mai departe nu sunt divizibili, dar care conțin informațiile a două culori, adică a unei culori și a unei anticulori, astfel încât să rezulte a fi colorați, dar capabili să interacționeze între Quarcurile unui Barion, mutând culorile celor trei Quarcuri care îl compun, prin rotație continuă. Cu alte cuvinte, Gluonii sunt obiecte care interacționând cu Quarcurile stabilesc interacțiunile dintre ei, legate de sarcina culoare.

Gluonii au două componente de sarcină culoare - o culoare și o anticuloare. Notând cu r, g, b componentele roșii, verzi și albastre, Gluonii-bază posibili sunt:

O bază posibilă de Gluoni este următoarea (octet de culori):

O altă alegere posibilă a bazei de Gluoni este:

Deci, în realitate sunt doar 8 Gluoni independenți și nu 9 cum ar trebui să fie având în vedere faptul că culorile și anticulorile în total sunt 6 (3x3=9). Din motive de simetrie destul de neclare, există doar 8 posibilități(http://it.wikipedia.org/wiki/Gluone). Și în sfârșit, există Mezonii, care sunt formați din 2 Quarcuri inseparabile. Mezonii sunt Bozoni (adică au spin întreg) și împreună cu Barionii (care însă sunt compuși din 3 Quarcuri și sunt Fermioni), constituie grupul Hadronilor. Mezonii

au caracteristici destul de ample, atât ca stabilitate în timp cât și de masă și de sarcină, etc. În acest tumult de particule subatomice ies în evidență Gluonii, pentru că, chiar dacă au în interior informațiile a două culori, par a fi formați dintr-o singură bucată invizibilă (iar asta este de-a dreptul absurd N.A.). În plus, Gluonii țin strânse între ele Quarcurile, care, după cum am văzut, nu pot exista izolate. Sarcina de culoare se conservă întotdeauna. Din acest motiv, când un Quarc emite sau absoarbe un Gluon, culoarea Quarcului trebuie să se schimbe, pentru a conserva sarcina. De exemplu, să luăm un Quarc roșu care devine albastru și emite un Gluon roșu/antialbastru - culoarea "netă" este mereu cea roșie. Quarcurile din interiorul unui Hadron emit și absorb Gluoni încontinuu, astfel nefiind posibil să se observe culoarea unui anumit Quarc.

Oricum în interiorul unui Hadron culoarea Quarcurilor care fac schimb de Gluoni se schimbă, dar numai astfel încât sistemul să rămână de culoare neutră, adică să fie stabil, deci și să fie observabil. Quarcurile unui Hadron fac schimb de Gluoni frenetic. La asta se referă fizicienii când vorbesc despre câmp de forță de culoare. Dacă unul dintre Quarcurile unui Hadron este îndepărtat de partenerii săi, câmpul de forță de culoare se alungește pentru a menține conexiunea. În acest fel crește energia câmpului de forță de culoare, și crește cu atât mai mult cu cât Quarcurile se îndepărtează între ele. La un moment dat este mai economic din punct de vedere energetic, spune fizica (? N.A.) ca câmpul de forță de culoare să se rupă și să elibereze energie, care să se convertească în masa celor două Quarcuri noi. Atunci, în loc de Hadronul inițial cu câmpul "alungit"se pot forma doi hadroni noi iar câmpul de forță de poate "relaxa".

Un Quarc nu poate exista izolat pentru că trebuie să mențină un câmp de forță de culoare cu alte Quarcuri. Se subliniază cum energia se transformă în masă. Dar mecanismul prin care acest proces se întâmplă nu este deloc înțeles (și dacă nu există masa, o astfel de aberație fizică nu s-ar putea contempla). Vom vedea acum cum este posibil să clarificăm acest proces, prin intermediul modelului mental al fizicii, construit prin intermediul observațiilor extrase din Triade Color Test, prin care se demonstrează că realitatea este în interiorul nostru și că nu este nicio nevoie de modele fizice neclare pentru a explica ce este universul, din moment ce, încă o dată, se demonstrează că noi suntem creația și știm foarte bine cum funcționează ceea ce am creat, doar că în majoritatea cazurilor nu suntem conștienți de toate acestea. Motivele delimitării sunt oarecum complicate; nu există nicio demonstrație analitică prin care cromodinamica cuantică trebuie să fie mărginită, dar intuitiv, limitarea se datorează faptului că Gluonii, intermediarii interacțiunii, au sarcină de culoare. În plus, două Quarcuri sunt separate la un moment, cum se întâmplă în ciocnirile din acceleratoarele de particule, dar este mai avantajoasă producerea unei copii de Quarc/Antiquarc din vidul care permite Quarcurilor să se separe ulterior. Prin urmare, când Quarcurile sunt produse în acceleratoarele de particule, în loc să se vadă Quarcurile unice în revelatoare, oamenii de știință văd "jeturi" de diverse particule neutre din punct de vedere al sarcinii de culoare (Mezoni și Barioni) grupate împreună. Acest proces este numit hadronizare, fragmentare sau ruptură de secvență, și este unul dintre cele mai puțin complexe procese ale fizicii particulelor.

Transpunerea modelului QCD în modelul MSA

Mintea noastră vede universul ca pe un obiect cu caracteristici ideico-simbolice, unde unica posibilitate descriptivă este reprezentată de geometrie și de regulile de simetrie. Nu de matematică, nici de fizică, nici de valori numerice, ci de numere identificate ca obiecte simbolice. Un univers compus din simetrie și antisimetrie, fără unitate de măsură. Deci, modelul

propus este legat de modelul simulării mentale pentru că este reprezentat ideatic de o imagine care se formează în creierul uman, unde spațiile și culorile, sunetele și axele carteziene sunt cele care guvernează. Modelul pe care creierul nostru îl idealizează în abordarea mentală (MSA sau Mental Simulation Approach) este caracterizat de 8 octante care delimitează și caracterizează cele 3 proprietăți unice a tot ce există: spațiu, timp și energie potențială. Prin simularea acestor 3 aspecte se obține întregul univers.

Octantul caracterizat de semiaxele verde, roșu și albastru este cel unde conștiința noastră locuiește pentru moment, pe când celelalte 7 octante sunt legate de prezența altor creaturi, așa cum a arătat precedent Triade Color Testul static (TCT). Dacă este adevărat că universul nu este decât o hologramă, nelocală și de natură fractală, acesta este format din obiecte care repetă simetria universului însuși. Nașterea acestuia este interpretată de mintea noastră ca ceva ce se naște din nimic, unde nimicul conține totul, totul fiind făcut din "lucruri" și "antilucruri", care la nivel de simetrie și antisimetrie se anihilează reciproc. Încă o dată ne vom afla în fața unei geneze care demonstrează că la început nu există nimic pentru că totul există (lipsa dualității). Apoi, din nimic se nasc succesiv un "ceva" și un "anticeva", care încă o dată nu sunt vizibile prin compensație internă a propriilor caracteristici cromatice simetrice. Dar din reunirile unui "ceva" cu un "anticeva", efectuate în mod geometric diferit, implicând unicii operatori geometrici existenți (rotație, translație, schimbarea dimensiunii, aceștia fiind creați și incluși în centrul de inversiune), restul devine "evident" și va constitui baza realității virtuale. În termeni grafico-simbolici iată cele două faze ale creației inițiale: Evideonul După cum se va putea observa din această reconstituire grafică, nimicul în realitate este format din două obiecte care au ca și trăsătură absența unui plan de simetrie, astfel încât acestea sunt unul imaginea speculară (în oglindă) a celuilalt și că astfel de obiecte sau imagini speculare nu se pot suprapune între ele. Faptul că nu se pot suprapune face astfel încât suprapunerea culorilor și anticulorilor să

garanteze o transparență totală, adică invizibilitatea obiectului inițial. Acestui obiect inițial, care corespunde conceptului de gol/plin, am decis să-i dăm numele simbolic de Evideon, din grecescul Evideon - care înseamnă ideea care se manifestă în real, devenind evidentă, adică vizibilă. În articolul scris de Nicoletta Marini, cu titlul " sau evidentia în tradiția retorică grecească și latină"

(www.loescher.it/mediaclassica), se susține că... "În domeniul retoricii, cât și în textele grecești și latine, se afirmă, mai ales în epoca imperială, conceptul de definit și ca ,(Quint. Inst. 9.2.40-41) sau (Plut. De gloria Athen. 347c). În lumea latină se numește evidentia, dar și demonstratio, illustratio, repraesentatio (Rhet.Her. 4.68; Quint. Inst. 6.2.32; 8.3.61ss. [Lausberg 1960, § 810, pp. 399 ss.]). Prin testele retorice au în vedere expunerea detaliată și redarea vizuală a unui obiect sau a unei persoane, a unei acțiuni sau a unui eveniment. Termenul derivă din prefixul + adjectivul care însemnă "clar", "alb", "sclipitor", dar căruia i se asociază și ideea de mișcare. Această dublă referire la albeață și rapiditate este semnificativă pentru a intui nuanțele lui , care deci înseamnă illustratio, evidentia, dar nu și o calitate de animație și evidență vizuală, aproape de imagine în mișcare, care o deosebește de simpla (Manieri 1998, pp. 98-99). Termenul lipsește de la Aristotel, care nu utilizează adjectivul în sens tehnic; totuși, metafora aristotelică, în care este folosită un fel de vizualizare, asemănătoare cu cea a lui a creat de mai multe ori confuzie. Nu se știe cui i se datorează prima codificare tehnică a acestui concept. Oamenii de știință cred că o contribuție decisivă cu privire la sistematizarea sa a venit din partea filozofilor din epoca grecească, cum ar fi stoici, epicureieni sau sceptici, pentru care era garanția autenticității percepției (Zanker 1981, pp. 308-309). Din sec. II-I î.e.n. termenul s-ar fi extins în retorică și în critica literară, până a devenit la Dionis din Halicarnas prima dintre virtuțile accesoriale ale stilului, iar din sec. I e.n. devenind una dintre virtuțile în ceea ce privește capacitatea de a descrie atât evenimente, cât și opere de artă. În diferitele mărturii antice, este înțeleasă ca un fel de capacitate (Dionigi o definește , după cum vom vedea) care îi permite autorului să așeze în fața auditoriului un eveniment sau un personaj, prin intermediul prezentării unor amănunte detaliate și a unei reprezentări oarecum mimetică a ceea ce se întâmplă." Deci, din filozofia greacă, care este lansatoarea mitului elen, iată că este descris cu abilitate un lucru care este caracterizat ca având următoarele atribute: 1. este o creație 2. devine evidentă, adică vizibilă 3. derivă din semnificația de idee 4. și la sfârșit se manifestă cu claritate în mișcare.

În această definiție există deja aspectul simbolic a tot ceea ce a creat mintea noastră. Filozofia MSA (Mental Simulation Approach) Pe parcursul analizării datelor va fi și mai ușor să ne dăm seama că cele două entități, numite "ceva" și "anticeva", nu sunt altceva decât "ideea"de foton și de antifoton. Cu alte cuvinte, fizica numește foton un obiect punctiform fără masă, care are trăsătura de a se deplasa cu viteza luminii - un obiect bozonic cu spin par, care ia valori de spin egale cu 1 și 0. În realitate, fotonii iau doar valori de spin egale cu 1, pentru că valoarea 0 este legată de faptul că fotonul ar trebui să stea nemișcat. Trebuie însă să reținem că în MSA timpul și spațiul nu există, deci viteza ca raport dintre spațiu și timp nu există, ci ideea, de altfel greșită, că lucrurile se mișcă. În acel context fotonul care nu se mișcă, trebuie să aibă spin egal cu zero. Mai trebuie adăugat că antifotonul, pentru fizica contemporană (reguli de simetrie CPT, vezi anexa la http://it.wikipedia.org/wiki/Simmetria_CPT), se poate suprapune din punct de vedere simetric cu fotonul, nefiind imaginea speculară a acestuia. Aici este vorba de o absurditate atât fizică, cât și metafizică, pentru că simetriile universului trebuie respectate, iar dacă ideea de bază, conform căreia evideonul este nimicul care se manifestă, este corectă, iată că acesta ar fi format din punct de vedere simetric din două entități - fiecare fiind imaginea speculară a celeilalte, pentru că energia sistemului trebuie să rămână constantă; aceasta este legată de

vibrațiile de simetrie totală, care pentru un sistem închis, așa cum este universul, nu sunt permise. Pentru anumiți fizicieni nu există nici măcar fotonul, aceștia fiind de părere că a considera fotonul o particulă este o mare greșeală și după părerea lor fotonul ar trebui să fie considerat o "radiație" (W.E. Lamb, Jr., Anti-photon, Appl.Phys. B 60, 77-84 (1995).

Mai trebuie subliniat faptul că antifotonul este postulat de mulți fizicieni, iar lucrările care tratează acest subiect sunt numeroase, așa cum se va putea observa din lista parțială pe care o vom prezenta mai jos. Trebuie să mai precizăm că pentru fizică există doar antiparticulele care au sarcină. Dacă particulele nu au sarcină electrică acestea nu au antiparticule, astfel fortonul sau Gluonii nu ar trebui să aibă antiparticule, chiar și dată au sarcină

culoare. Existența antifotonului produce consecința că există și Antigluonii, deoarece au o structură internă care nu poate fi exclusă a priori. Antigluonii practic nu ar putea fi deosebiți de Gluoni, (http://aaronsreality.blogspot.it/2009/03/why-we-see-anti-gluons-and-anti-quarks.html) pentru că sunt purtătorii acelorași informații de culoare, dar ar interacționa cu Quarcurile pe baza acelorași reguli de simetrie, însă pentru a crea produse cu trăsături asimetrice față de aceleași interacțiuni, dar dintre Quarcuri și Gluoni. (http://arxiv.org/abs/hep-ph/9810455, în acest articol este prezentată o dovadă a existenței Antigluonului?). (Antigluonii sunt postulați și aici: http://th-www.if.uj.edu.pl/acta/vol6/pdf/v6p0253.pdf) O listă scurtă cu lucrări despre antifoton: http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0030401812001678 http://iopscience.iop.org/1402-4896/2012/T147/014014/ http://iopscience.iop.org/0305-4470/32/11/003/ http://jmp.aip.org/resource/1/jmapaq/v49/i3/p032303_s1?bypassSSO=1 http://phys.org/news204866995.html http://van.physics.illinois.edu/qa/listing.php?id=1153 http://www.techno-science.net/forum/viewtopic.php?t=17544 Cu alte cuvinte, antifotonul ar putea fi reprezentabil de un foton, care pentru fizica cuantică clasică s-ar deplasa înapoi în timp cu viteza luminii, iar din acest motiv, chiar dacă s-ar obține într-un accelerator de particule, acesta ar dispărea imediat, devenind invizibil pentru orice tip de detector cunoscut în ziua de azi. Trebuie evidențiat faptul că există multe teorii fizice care încearcă să explice ceva din realitatea virtuală, dar niciuna dintre acestea nu reușește să explice totul, din cauza complexității, nu neapărat a universului, ci a teoriei de pornire, care în timp a suferit multe lovituri în tentativa de a o adapta multiplelor incongruențe, încercându-se astfel să se evite luarea în considerație a ipotezei conform căreia universul virtual ar fi lipsit de masă. În acest context și cu aceste preconcepții de bază, fizicienii au încercat să cârpească o teorie care pornește de la niște concepte aparent greșite. Una dintre condițiile de pornire care ar putea să fie greșite ca teorie pare a fi cea care insistă pe existența unui ipotetic bozon Higgs (particula care ar transporta informația masei). Teoria de bază a lumii particulelor subatomice a fost construită de Higgs, acesta fiind primul care susține că în ipoteza sa de lucru nu se reușește prevederea masei particulelor care lui îi apar punctiforme. Pe baza acestor premise se construiește restul, uitându-se că dacă restul trebuie să rămână în picioare, o masă tot trebuie să existe, având în vedere că aceasta se poate măsura. În acest context acționează tentativele fizicienilor moderni de a descoperi "neapărat" că există o

particulă subatomică, numită exact "bozonul lui Higgs", care, într-un fel sau altul, să conțină informațiile masei. A admite absența masei e ca și cum am recunoaște inexistența rezultatului măsurătorii. Fizicienii, care se bazează pe ideea că lucrurile există doar pentru că pot fi măsurate, ar considera acest fapt nu neapărat un eșec al științei, ci prăpastia care aruncă omul în inconsistența universului însuși. Noi am trăi în nimic, am fi rodul visului pe care îl are un gigant care doarme și nu am avea identitate proprie. Fizicianului i-ar fi frică pentru că astfel și-ar pierde identitatea. În ciuda tentativelor de a susține vechea abordare, dar lucrând la o variantă menită să lungească agonia, fizicienii se îndreaptă tot mai mult spre o viziune a universului bazată doar pe o abordare geometrică, legată doar de reguli de simetrie, care bineînțeles că este abordarea ideatică și simbolică a creierului ancestral uman, pe care noi de altfel am tot evidențiat-o. Luciano Boi, de la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Centre de Mathématiques (Paris), într-un articol interesant publicat în © Isonomia, o revistă de filozofie, ISSN 2037-4348, februarie 2012 | pag. 1-37, declară: "În fizica contemporană apar trei mari probleme conceptuale (s-ar putea spune și metafizice). (i) O problemă fundamentală este caracterul nelocal al entităților fizice care caracterizează teoriile câmpurilor cuantice, dar și natura globală a structurilor matematice care modelează proprietățile acestor entități. (ii) Apoi este problema originii universului și cum să se explice singularitatea (fizică și topologică) inițială. Astăzi nu există doar unul, ci mai multe modele cosmologice care au fost propuse pentru a descrie originea universului nostru și legile expansiunii sale spațiale și de evoluție temporală. (iii) Și mai există o problemă foarte importantă, care se referă la natura și structura spațiului și a timpului; trebuie să se înțeleagă dacă aceasta este o realitate care a apărut a priori sau reiese din dinamica fenomenelor fizice, și să se înțeleagă și ce influență pot avea fluctuațiile cuantice asupra geometriei și asupra topologiei spațio-temporală. Anumite reformulări recente ale teoriilor cuantice de câmp, în mod particular a teoriei gravitației cuantice, ne determină să luăm în considerație două scenarii noi ale fizicii: (a) caracterul emergent al spațiului și al timpului dinamicii inerente are o teorie cuantică de câmp specifică, (b) și coprezența mai multor structuri matematice în aceeași teorie fizică care descrie fenomenele la scară atomică și subatomică...În ultimele trei decenii concepția noastră despre spațiu și despre spațiu-timp s-a îmbogățit din nou și a cunoscut schimbări profunde datorită introducerii unui ansamblu de noi structuri matematice care nu sunt exacte, lineare sau comunicative, care formează ceea ce astăzi se numește geometria cuantică. Aceste structuri sunt pe placul teoriilor lui Gauge, care a reușit în încercarea de a unifica particulele cu câmpurile și geometria spațio-temporală cu dinamica fenomenelor fizice prin intermediul descrierii și modelării interacțiunilor

fundamentale cu ajutorul unor grupuri de transformări (grupurile compacte Lie) și reprezentările lor. Construcția mărită a modelului standard al fizicii care înglobează de fapt se bazează în totalitate pe ideea de grup de simetrie și de spațiu în conexiune cu cel pe care acesta acționează. Însă, dacă pe de-o parte un astfel de model descrie profund și în mod corect interacțiunile fizice datorate celor trei forțe fundamentale existente în natură, pe de altă parte, acesta este incapabil să explice forța de gravitație, și, prin urmare, să înglobeze relativitatea generală într-o imagine unitară a lumii fizice." Deci, abordarea noastră bazată pe argumente ideatico-simbolice (unde masa nu apare), adică geometrică, ar fi plauzibilă. Cum fotonul și antifotonul creează tot Dacă obiectul pe care l-am desenat înainte în trei dimensiuni este o reprezentare ideatică a fotonului, trebuie să înțelegem că acesta este absolut invizibil pentru că simetria culorilor dă răspuns nul, adică e ca și cum am spune că imaginea speculară a albastrului este galbenul, la fel cum imaginile speculare ale culorilor sunt reprezentate de anticulori, care, să mai amintim încă o dată - nu au nimic de-a face cu culorile percepute de ochiul uman, dar sunt un mod prin care mintea traduce un concept pur simbolic. Deci, fotonul devine vizibil dacă interacționează cu un alt foton sau cu un alt antifoton, conform regulilor de simetrie culoare și poziție. Ideea că lumina este colorată ar depinde de direcția cu care fotonul lovește un obiect în spațiu-timp. Dintr-un punct de vedere filozofic, faptul că un foton nu se vede dacă nu interacționează, sau mai bine am spune că nu acționează asupra a ceva, este legat de conceptul că ființa se manifestă doar dacă se manifestă prin intermediul acțiunii, concept deja exprimat abundent în lucrările noastre precedente. Există doar trei moduri în care aceste obiecte (fotonii și antifotonii) pot să interacționeze între ele. Prin intermediul unei interacțiuni triple, adică trei culori ale unui foton sau ale unui antifoton se suprapun cu anticulorile celuilalt obiect, realizând o interacțiune foarte puternică, care prevede că obiectul format nu poate fi divizat în cele două obiecte care îl compun, o interacțiune în doi, în care două culori ale unui foton sau ale unui antifoton se suprapun anticulorilor unui alt obiect, și în sfârșit, o interacțiune simplă în care o singură culoare se suprapune unei singure anticulori a unui alt obiect. Această ultimă interacțiune este cea mai slabă și va furniza obiecte cu vieți medii, adică mai scurte. Este interesant să observăm că această ultimă interacțiune

(de exemplu a unui foton cu el însuși) prevede ca pentru orice culoare a primului obiect se pot cupla teoretic, cu stabilitate diferită, alte șase culori sau anticulori ale altui foton, dar pentru fiecare interacțiune de acest tip există patru rotameri în jurul interacțiunii simple, care de fapt indică 4 combinații posibile, adică 4 obiecte finale, toate diferite din punct de vedere geometric. Cu alte cuvinte, există 6x6x4=144 de situații diferite, care, după cum vom vedea imediat, produc toate posibilitățile de a descrie un obiect virtual. Și mai este interesant să observăm că new age-ul clasic, care extrage foarte multe noțiuni din mit, adesea în mod necontrolat și incorect, susține că universul este o hologramă creată din 144 de holograme-bază. Există 144 de holograme/fenotipuri care caracterizează toate speciile vii ale spațio-timpului. Fiecare formă spațio-temporală, de la quarc la ființa umană, încorporează în ea, pornind de la nivelul 60 la miliarde acea hologramă specifică care caracterizează în special propria formă. Astfel de holograme sunt încorporate de Spiritul încarnat într-o anumită formă spțio-temporală, față de cele 18 holograme/arhetipuri (numărul combinațiilor barionice N.A) care sunt încorporate de către forma umană, tocmai pentru a permite unui Spirit individualizat (Suflet) să coboare în formă. Pe când acestea din urmă au legătură doar cu forme-gând, deci cu Mintea și Iubirea, hologramele/fenotipuri au legătură cu caracteristicile fiziologice ale formei spațio-temporale așa cum este ea. (http://www.ascensione.com/) Interacțiunile în trei, doi plus o culoare, au aceleași caracteristici geometrice cu legăturile moleculare triple, duble și simple, cu aceeași geometrie spațială și nu-i de mirare că și cu aceeași simetrie. Cu alte cuvinte, încă o dată, exact cum se leagă atomii întrei ei, tot așa s-ar lega și fotonii și antifotonii, pentru că conceptul de univers fractal trebuie să fie respectat. (Stereoelectronic effects, tau bonds, and Cram's rule Claude E. Wintner J. Chem. Educ., 1987, 64 (7), p 587 DOI: 10.1021/ed064p587 : July 1987). Leptonii Leptonii, așa cum am mai afirmat mai sus, după modelul clasic sunt 6. În sistemul MSA leptonii sunt formați dintr-un foton și un antifoton, există doar 6 posibilități de interacțiune dublă între aceste două entități și pot fi reprezentate după cum urmează.

Pentru a reprezenta grafic foarte ușor particulele subatomice în abordarea noastră (MSA), am creat câteva simboluri ușoare, care amintesc de structura tridimensională în spațiu-timp-energie, fără a mai fi necesar să se construiască structuri tridimensionale complexe. În acest context, de exemplu, fotonul și antiparticula sa pot fi reprezentați după cum urmează. Modelul examinat este cel care derivă din ideea că mintea umană și-a construit în interiorul propriului Sine simulări mentale ale universului, care este divizat în 8 octante-culoare. Deci, dacă universul este făcut ca un foton, acesta produce cărămizi identice și totul este făcut numai cu această cărămidă.

Foton Antifoton Leptonul are următoarele trăsături: are o interacțiune-culoare dublă, rezultă a fi o particulă fundamentală și indivizibilă, pentru că dacă s-ar divide, ar forma un foton și un antifoton, care dacă în momentul formării lor nu interacționează cu nimic ar fi cu totul invizibili. În plus, leptonul este format dintr-o informație-culoare și o informație de anticuloare, și fiind colorate simetric au o sarcină de culoare egală cu zero. În exemplul nostru, a avea axa "verticală" caracterizată de respingeri M-M și V-V (M este pentru purpuriu și V este pentru Verde n.t) nu le permite celor două componente să formeze o a treia interacțiune puternică, implicând aceste culori

ulterioare (dar vom vedea că acest lucru se întâmplă la gluoni). Natura leptonului, formată dintr-un foton și un antifoton, din motive de simetrie se prevede că celor 6 lptoni-bază le corespund 6 antileptoni. Chiar trebuie subliniat faptul că copia antifoton-foton are o imagine speculară a sa, care reprezintă copia

corespondentă antifoton-foton. Proprietatea leptonilor se pare că se datorează tipului de axă "verticală" (axa energiilor potențiale Purpuriu-Verde, spațiului Albastru-Galben, timpului Roșu-Azuriu). Vă reamintim că ideatic mintea umană consideră că modelul MSA este legat de trei interacțiuni de bază, care sunt caracterizate de culorile vedere-purpuriu pentru energie, roșu-azuriu pentru spațiu și albastru-galben pentru timp. Quarcul În modelul MSA quarcurile sunt văzute ca interacțiuni între 3 obiecte și nu cu 2 ca în cazul altor particule subatomice.

Interacțiunea este formată dintr-un foton, un antifoton și un alt foton, toți legați de o interacțiune dublă de culoare, legați între ei în mod linear, așa cum se poate vedea în reconstituirea tridimensională. O astfel de interacțiune garantează că leptonii care pe axa "verticală" au respingeri puternice între cele două culori (sus-jos: în exemplul nostru Purpuriu și Verde) care nu permit interacțiuni puternice în trei culori (ca în cazul gluonilor, după cum vom vedea mai târziu). Reprezentarea grafică a Quarcurilor este posibilă în următorul mod, unde este ușor de înțeles că literele alfabetului pe care le vom folosi în continuare se referă culori și la anticulori, așa cum apar în următorul tabel:

B = albastru V = verde R = roșu M = purpuriu G = galben C = azuriu

După cum se poate observa există exact 6 combinații pentru a crea un Quarc, datorate faptului că celor 12 combinații ale primei cuplări dintre un foton și un antifoton (pentru crearea unui Lepton), adăugarea unui nou foton poate avea doar o

singură posibilitate ulterioară. Cu alte cuvinte, unei unități leptonice i se poate cupla o unitate fotonică într-un singur fel, asta din motive de simetrie-culoare, la fel cum unei unități antileptonice i se poate cupla o singură unitate antifotonică pentru a forma 6 Quarcuri și 6 Antiquarcuri în total. Quarcurile au sarcină-culoare fiind formate dintr-un Lepton cu sarcină-culoare neutră plus un foton care devine colorat dacă se cuplează

la o structură mai complexă, datorită rupturii simetriei-culoare a sistemului. După cum se poate observa, culorile QCD nu sunt aceleași cu cele MSA. În primul caz reprezintă o complicație ulterioară necesară pentru a explica anumite caracteristici de simetrie ale Quarcurilor. În cazul nostru culoarea reprezintă singurul parametru care descrie toate cele 6 Quarcuri și pe cele 6 Antiquarcuri, se identifică doar cu o secvență de fotoni și antifotoni legați între ei în mod oportun, care furnizează un obiect prevăzut cu o culoare. Cele 6 Quarcuri pot deci să fie caracterizate prin denumirea lor cu literele inițiale ale culorilor corespondente axelor verticale care descriu unitățile fotonice prezente în acestea.

Gluonii Gluonii, conform abordării MSA, sunt formați din doi fotoni sau doi antifotoni (pentru construcția antigluonului). Interacțiunea dintre doi fotoni produce o cuplare între aceste două structuri cu trei interacțiuni-culoare și nu doar două, făcând practic gluonul invizibil, iar acesta ar trebui să fie motivul pentru care gluonul pare format dintr-o informație-culoare dublă, dar fiind considerat și ceva indivizibil.

Toate componentele indivizibile ale lumii subatomice apar în MSA astfel sau pentru că cele două componente sunt legate foarte puternic (cazul Gluonilor) și chiar și în marele acceleratoare de particule nu pot să fie descompuse, din cauza energiilor foarte înalte care sunt puse în joc, sau cum se întâmplă în cazul Leptonilor, pentru că sciziunea lor produce fotoni și antifotoni care, dacă nu interacționează cu alte obiecte, oricum devin invizibili. Vă reamintim că "a interacționa" înseamnă a se manifesta și "a nu interacționa" înseamnă a nu exista. Reconstituirile în 3 dimensiuni ale unui Gluon clarifică conceptul de triplă interacțiune. Gluonii sunt 8 și nu pot fi sub nicio formă 9, pentru că interacțiunile posibile sunt între octantele în care un foton divide spațio-tempo-energia. Fiind doar 8 octante, din motive banale de geometrie nu se pot obține decât 8 combinații, fără să mai deranjăm cu probleme matematice foarte complicate, așa cum se pare că este obligată să acționeze fizica astăzi. Trebuie subliniat că Gluonii au consumat, sau utilizat, și a treia axă pentru a interacționa, deci, nu pot interacționa și cu alți gluoni. Însă Leptonii pot

interacționa 2 câte 2 între ei, la fel cum Quarcurile, fiind compuși din 3 unități fotonice, se cuplează între ei 3 cu 3, formând lumea Hadronilor. Putem afirma că la energii înalte un Gluon poate să se transforme prin ruperea unei interacțiuni într-un obiect instabil care poate să se convertească într-un alt Gluon. Acest proces ar putea apărea ca invizibil pentru că Gluonul roșu-antialbastru s-ar transforma în Gluonul antialbastru-roșu, în fizica clasică neputând fi deosebiți între ei, dar în MSA, din motive de simetrie-culoare, ar fi putea fi deosebiți unul de celălalt.

Schema de interconversiune gluonică

Holograme Hologramele sunt structuri în care un foton este legat de un alt foton sau de un antifoton cu o singură interacțiune-culoare. Această situație produce o gamă vastă de produse care de altfel au vieți medii, cu mult mai scurte față de obiectele descrise până acum. Abordarea MSA prevede existența a 144 de holograme cu stabilitate redusă, dar diferite între ele, foarte instabile, datorită faptului că sunt izolate între ele (moduri indefinite).

Fizica modernă nu a putut să identifice până acum aceste obiecte necunoscute pentru că acestea au o durată de viață medie prea scurtă pentru a putea fi măsurate. De fapt, aceste obiecte ar tinde să se transforme în Gluoni sau în Leptoni pentru că sunt formate din doi fotoni sau dintr-un foton și un antifoton.

Spin, sarcină electrică și masă conform abordării MSA Viziunea MSA aspra structurii materiei ia în calcul doar parametrii ideatico-geometrici și se bazează doar pe simetrii și numere pure. În acest context se poate observa că fizica susține că spinul ar fi comparabil cu un grad de libertate a particulei subatomice, care ar putea fi caracterizat de un fel de rotație în jurul axei sale, care, în funcție de înclinarea unghiulară, ar manifesta un semn pozitiv sau negativ și valori întregi (0,+1, -1,…) sau semiîntregi (+1/2, -1/2, +3/2, -3/2,…) . În realitate, ideea divizării în două are doar o semnificație simbolică și arată cum ceva ce trebuie divizat, poate fi divizat. În domeniul geometric entitatea numerică ½ este reprezentarea ideatică a planului de simetrie și arată că un obiect poate fi secționat în două părți care se oglindesc una în cealaltă. În cazul nostru putem observa foarte ușor cum structurile propuse de noi pentru entitățile subatomice examinate au trăsătura de a răspunde la un algoritm care ar fi expresia valorii spinului atribuit de fizica cuantică. Valoare Spin = ½ (Numărul de componente fotonice/numărul de oscilații posibile) Ceea ce înseamnă pentru Leptoni S = ½(2/2), unde Leptonii sunt formați din două unități fotonice și ținând-o nemișcată pe una descoperim că cealaltă poate să se rotească în sens vertical, în sens orar sau antiorar față de unitatea fixă, dând naștere unei oscilații care apropie semiaxele verticale superioare și inferioare în mod alternativ.

Pentru Quarcuri formula devine S = ½(3/3), unde există 3 componente fotonice care au practic 3 grade de libertate oscilatorie, analoagă cu cea a Leptonilor, unde, dacă considerăm că prima unitate fotonică este fixă, celelalte două se pot mișca ambele în sens orar sau în sens orar prima, iar a doua în sens antiorar (care echivalează cu sensul antiorar pentru prima și orar pentru a doua). Și mai pot să se miște ambele în sens antiorar. În esență ar exista trei posibilități. Gluonii au o structură blocată și nu admit grade interioare ulterioare de libertate și pentru ei formula ar fi S = ½(2/1), înțelegând că cele 2 componente fotonice au doar o singură poziție posibilă și nicio variație nu este permisă, în afară de cazul când se dorește distrugerea Gluonului sau transformarea sa în alt Gluon. Fotonii fiind formați dintr-un singur element fotonic, au un spin egal cu: S = ½(1/∞) = 0, care ar fi ca și când am spune că unicul element care există poate lua poziții infinite față de sine însuși. Valoarea nulă a spinului pentru foton caracterizează poziția sa la naștere, adică corespunde unui foton ipotetic fix (O particulă care nu este relativă, cu spin 1 este dotată cu trei proiecții posibile, cu spinul −1, 0 și +1). Totuși, particulele cu masă nulă, cum este fotonul, au doar două proiecții de spin, pentru că proiecția 0 cere ca fotonul să fie fix, iar această situație nu ar exista după teoria relativității. Astfel de proiecții corespund polarizărilor circulare dreapta și stânga ale undelor electromagnetice clasice (http://it.wikipedia.org/wiki/Foton). În fizica clasică fotonul se deplasează cu viteza luminii și spinul său este |1|, dar în fizica virtualității lui Bohm, care de altfel este cea propusă de MSA, neexistând nici spațiul și nici timpul, nu are sens să vorbim despre obiecte în mișcare, pentru că acestea sunt cu totul virtuale. Din această analiză se poate deduce că spinul rezultă a fi doar o caracteristică simetrico-geometrică legată oricum de un grad de libertate a obiectului subatomic pe care îl luăm în considerație. Chiar nu are niciun sens să susținem că spinul ar fi capacitatea de rotație în jurul unei axe, dacă se ține cont că particulele subatomice, dintr-un punct de vedere pur geometric, sunt punctiforme. Sarcina electrică Observând sarcina electrică în leptoni și realizând că din 6 Leptoni 3 au sarcină electrică unitară (semnul minus este o convenție) și alți 3 au sarcină electrică, am înțeles că sarcina ar trebui să depindă de tipul de interacțiune dublă culoare-anticuloare, care caracterizează chiar Leptonii. În realitate există 3 posibilități ca fotonul și antifotonul să interacționeze dublu, cu două interacțiuni culoare-anticuloare și anticuloare-culoare.

În primul caz unitățile fotonice pun la dispoziție culorile și unitățile antifotonice, anticulorile; în al doilea caz unitățile fotonice pun la dispoziție o culoare și o anticuloare, la fel ca antifotonul. 3 Leptoni au la stânga două anticulori și la dreapta două culori, pe când ceilalți 3 au la stânga și la dreapta o culoare și o anticuloare. Într-un caz (primul) se pare că există mai multă simetrie-culoare, unde toate culorile sunt în

aceeași parte a planului vertical (structura 1, care mimează fotonul - poate este vorba de neutrino electric cu masă zero sau foarte mică?) și anticulorile în partea stângă cum priviți figura. Însă în structura 2 culorile și anticulorile sunt alternate...(nu vom pierde timp acum cu a explica de ce structura 1 are mai multă simetrie decât structura 2). Prezența simetriei este legată de absența proprietății fizice, deci, doar 3 leptoni ar avea sarcină electrică. Semnul sarcinii electrice este dat din convenție pentru că totul se referă la sarcina electronului luată ca unitară și negativă. Valoarea sarcinilor, exprimată în funcție de sarcina electronului luată ca standard unitar, s-ar calcula și în acest caz numai în funcție de proprietățile geometrice și de variațiile acestora. Algoritmul care dă valoarea sarcinii electrice poate fi formulat așa: S.E. = Nr. de interacțiuni de stretching/(Nr. de obiecte totale x Nr. de obiecte mutate) Variațiile de stretching (de alungire a interacțiunilor-culoare) trebuie să producă o variație culoare. Cu alte cuvinte, dacă un galben și un albastru se îndepărtează sau se apropie între ele în aceeași măsură, fără a altera poziția baricentrului-culoare, nu se produce variația-culoare responsabilă de sarcina electrică. Variația baricentrului sarcinii-culoare produce o variație a sarcinii electrice. Pentru cei 3 Leptoni de tip 1 îndepărtarea între ele a celor două componente fotonice sau reapropierea nu modifică poziția baricentrului-culoare, pe când în cazul structurilor leptonice cu simetrie de tip 2 se produc variații în BC (baricentru). Deci, doar 3 dintre cei 6 Leptoni au sarcină cu valoare diferită de zero. S.E.= 2/(2 x 1) = 1 (convențional cu semnul minus) Cele două interacțiuni de luat în considerație sunt două alungiri (stretching) de tip simetric (cele două distanțe se alungesc sau se scurtează împreună) și asimetric (când o distanță se alungește, cealaltă se micșorează și viceversa)...

În cazul Quarcurilor putem avea doar mutarea ultimului foton care va lăsa nealterate pozițiile primilor doi, iar în acel caz am avea S.E. = 2/(3 x 1) = 1/3. Însă în cazul în care cei doi fotoni terminali se mișcă (față de antifotonul central care rămâne nemișcat) se va observa că din motive de simetrie stretching-urile simetrice nu produc nicio alterare al baricentrului-culoare, dar două stretching-uri asimetrice între ele vor produce variații în baricentrul-culoare și atunci S.E. = 4/(3 x 2) = 2/3. Fotonii nu au sarcină pentru că au zero interacțiuni. Gluonii au 3 interacțiuni a căror operațiuni de stretching nu par să producă variații ale baricentrului energetic. Deci și în acest context se poate observa cum unicele operațiuni geometrice admise sunt cele fundamentale, adică rotație, translație și schimbarea dimensiunii, care produc apoi, dacă sunt efectuate toate trei împreună un centru de inversiune. Abordarea MSA nu prevede ca obiectele necesare pentru a construi universul să trebuiască să aibă masă sau să fie formate din materie. Ideea de masă se pare că se datorează, în realitatea virtuală, forței necesare pentru a muta unicele obiecte fotonice care există, alterând forțele existente dintre acestea. Deci nu ar fi nevoie să postulăm niciun bozon a lui Higgs, ci doar lumină și antilumină, care le-ar crea pe toate celelalte, după cum vom vedea dintr-o analiză a ciocnirilor de particule subatomice, așa cum sunt ele văzute de fizica cuantică clasică și cum sunt explicate foarte clar, în același mod, de abordarea MSA. Ciocnirile subnucleare Dacă viziunea MSA este corectă, trebuie să respecte regulile fizicii actuale, unde doar interpretarea datelor experimentale au o altă semnificație, dar informația în sine rămâne aceeași. Pentru a pune la încercare ipoteza noastră, vom analiza anumite ciocniri între particule subatomice conform teoriei cuantice clasice și conform interpretării MSA și vom analiza rezultatele, scoțând în evidență similitudinile și diversitatea. Procesul de anihilare electron-pozitron este o reacție care are loc când un electron întâlnește un pozitron (antiparticula electronului sau o particulă de antimaterie). Următorul proces de ciocnire dă naștere la 2 fotoni de anihilare, și mai rar la 3 fotoni sau alte particule. Acest proces trebuie să urmeze anumite legi de conservare, printre care:

- Conservarea sarcinii electrice - sarcina totală finală și inițială este egală cu zero. - Conservarea cantității de mișcare și de energie totală - asta interzice creația unui singur foton de anihilare. - Conservarea momentului unghiular. Conform MSA Leptonul și Antileptonul se anihilează între ei, furnizând doi fotoni și doi antifotoni (retrograzi în timp și invizibili, care se

unesc împreună pentru a face un Antigluon - vezi schema alăturată). Dar procesul de anihilare poate da în realitate multe alte produse dependente de diverși factori, printre care este energia pusă în joc în interacțiunea particulă-antiparticulă. Anihilare în funcție de energie În funcție de energie, rezultatele anihilării nu oferă o varietate prea mare de cazuri; cel mai comun prevede crearea a 2 sau mai mulți fotoni de anihilare; conservarea energiei și a cantității de mișcare interzice crearea unui singur foton. În cel mai comun caz sunt creați 2 fotoni, având fiecare energia egală cu energia în repaus a electronului sau a pozitronului (511 keV). Dar cum sistemul are inițial o cantitate de mișcare totală egală cu zero, razele gama sunt emise în direcții opuse. E comună și crearea a 3 fotoni, cu condiția să conserve simetria S. Este posibilă crearea oricărui număr de fotoni, dar probabilitatea ca fiecare foton suplimentar să fie generat de anihilare este foarte scăzută din cauza complexității foarte mari (deci o probabilitate mică de a se întâmpla) a proceselor implicate. Și una sau mai multe copii neutrino-antineutrino pot fi produse de anihilare, chiar dacă cu probabilitate foarte redusă. În acest ultim caz, ciocnirea pentru a produce 2 fotoni nu se întâmplă făcându-le pe cele două părți antifotonice să se ciocnească, ci producând ciocnirea părții fotonice a electronului cu partea antifotonică a pozitronului. Rezultatul produce o rearanjare a componentelor pentru a furniza alți 2 Leptoni, adică o copie neutrino-antineutrino. Ca să fim sinceri, în teorie ar putea fi produsă aproape orice copie particulă-antiparticulă, numai să împartă cel puțin o interacțiune fundamentală cu electronul, iar acest lucru să nu fie interzis de vreo lege de conservare. Din analiza structurii Leptonilor și Antileptonilor este ușor de observat cum aceste obiecte, ciocnindu-se, pot produce exact aceleași efecte prezentate de fizica cuantică clasică.

Dacă electronul și/sau pozitronul au energie cinetică ridicată, pot produce diverși Hadroni (de exemplu Mezonii), numai dacă energia celor două particule este suficientă pentru a se transforma în energia corespondentă în repaus a particulelor produse. Mai este posibilă producerea unor fotoni și în cazul în care aceștia se nasc din anihilare și au energii

foarte ridicate. Nu numai că se poate trece de la materie la lumină, dar se poate și invers, așa cum am afirmat deja. Acest lucru îl declară și ziarul Corriere della Sera într-un articol din 21 septembrie 1997, pag.26, semnat de Lanfranco Belloni, care descrie un experiment foarte interesant: Materia s-a născut din lumină, așa cum a prezis Einstein. La Stanford au sărbătorit nașterea în laborator a primei materii generate din întâlniri apropiate a unor fascicule de lumină. Ciocnind între ele multe impulsuri ale fotonilor s-a asistat la crearea unor particule de materie și antimaterie, mai exact a unor copii de electroni și de antielectroni...La Stanford au împușcat impulsuri laser ultraelectrice într-un fascicul de electroni accelerați în sens opus. Ricoșând ca mingiile aruncate într-un Ferrari care rulează, energia fotonilor loviți a suferit o mărire, și prin urmare, aceștia au trecut de la lumina laser incidentă, aflată la o frecvență a vizibilului, la raze gama cu ricoșeu foarte energic. Fotonii gama, reflectați în spate, la rândul lor se ciocnesc cu fotonii fasciculului laser inițial, dacă acesta este suficient de intens. În condiții oportune, este concentrată o cantitate de energie într-un singur punct, care este suficient pentru a crea copii de electroni și antielectroni, pe baza faimoasei relații a lui Einstein, care reglează transformările reciproce dintre materie și energie. "Așa s-a petrecut prima creație a materiei din lumină" a comentat unul dintre purtătorii de cuvânt ai experimentului efectuat la Stanford de un grup format din douăzeci de fizicieni. Prin aceștia se află și fizicianul de la Princeton, unul dintre discipolii lui Archibald Wheeler, care împreună cu Gregory Breit, prin anii '30, a fost primul care a crezut, în mod teoretic, în posibilitatea de a produce copii de electroni și pozitroni prin coliziunea dintre doi fotoni reali...Creația copiilor de electroni și pozitroni de obicei se verifică prin experimentele de fizică ale altor energii, când particule accelerate sunt forțate să se ciocnească între ele. Foarte diferită este situația recreată în California, unde producerea copiilor s-a întâmplat doar datorită fotonilor, care sunt particulele ce formează lumina, unde cel puțin unul dintre fotoni trebuie să fie virtual, așa cum se spune în jargon, adică trebuie să existe pentru o perioadă foarte mică de timp, ca apoi să dispară imediat. În realitate, la Stanford s-au folosit doar fotoni reali sau obișnuiți, oferind astfel

demonstrația practică a unui fenomen prevăzut de mult timp. Din concentrația enormă de energie electromagnetică au reușit să obțină materie, oferind o demonstrație ca la carte faimoasei formule a lui Einstein. Acest experiment subliniază importanța de a înțelege că dacă nu există o masă pentru lucruri, pentru că bozonul lui Higgs se pare că nu există, în ce se transformă lumina dacă nu într-o formă a sa, care se manifestă în mod diferit? Cu alte cuvinte, lumina și materia sunt același lucru. În MSA, doi fotoni care au energie ridicată produc în punctul de întâlnire un Evidion, care se separă într-un foton și un antifoton; fotonii și antifotonii se reasamblează prin regulile de simetrie rigidă pentru a forma un electron și un antielectron (adică un pozitron). Fasciculele de lumină fotonică excitată nu ar servi la altceva decât la a deschide spațio-timpul pentru a naște din Evideoni fotoni și antifotoni copie, care la rândul lor ar forma Leptonii. Când un electron și un pozitron se ciocnesc la o energie ridicată, se pot anihila pentru a produce mezoni D+ și D- (care conțin Quarc charm și anticharm). Abordarea MSA vede cele două unități leptonice, formate dintr-un foton și un antifoton fiecare, cum se ciocnesc de un Evideon, care astfel este separat în cele două componente ale sale - fotonică și antifotonică. Se obțin în acest fel 2 obiecte, dintre care unul este format în secvență dintr-un foton, un antifoton și un foton, pe când celălalt este format dintr-un antifoton, un foton și un alt antifoton. Cele două structuri sunt recognoscibile ca un Quarc și un Antiquarc de către MSA.

Protonul, electronul și fotonul sunt toate particule stabile, ceea ce înseamnă că acestea trăiesc pentru totdeauna, dar doar dacă nu sunt implicate într-un proces de coliziune, în care pot fi anihilați. Neutronul se poate dezintegra spontan. Această dezintegrare se numește dezintegrare beta și este procesul fundamental al

unui tip de radioactivitate care implică transformarea neutronului în proton, însoțită de crearea unui electron și a unui neutrino, particulă care se poate să nu aibă masă. Și neutrino este stabil, la fel ca protonul și electronul. În mod obișnuit este notat cu litera grecească v, iar procesul de dezintegrare beta este notat simbolic cu: , un neutron este Din punctul de vedere al MSA un Barion format din 3 Quarcuri. Ei bine, 3 Quarcuri sunt exact 6 unități fotonice și 3 unități antifotonice. Presupunând că dintr-un Barion se obține un alt Barion și 2 Leptoni, lipsesc exact 2 Evideoni, care se formează în procesul de dezintegrare beta. Transformarea neutronilor în protoni, în atomii unei substanțe radioactive, conduce la transformarea acestor atomi în alții total diferiți. Electronii creați în timpul procesului sunt emiși sub forma unei radiații puternice, care este utilizată foarte mult în biologie, în medicină și în industrie. Pe de altă parte, neutrinii, deși sunt emiși în același număr ca electronii, sunt extrem de dificil de revelat pentru că nu au nici masă (aparentă), nici sarcină electrică. În realitate, particula lipsită de masă, produsă în dezintegrarea beta, nu este neutrino, ci antineutrino (notat cu v barat). Deci, modul corect de a prezenta procesul este următorul: Observația care se deduce din formarea unui antineutrino indică că procesul este sub un control geometric strict, cu implicarea antifotonilor, după cum se explică foarte bine utilizând implicarea Evideonilor. În mod analog, dacă se bombardează un proton cu un electron care are o energie oportună, se formează un neutron și un neutrino. Adesea, procesul are loc și când un proton liber se lovește de un electron superficial al unui atom. p + e- → n + ν Și în acest caz există 7 componente fotonice și 4 antifotonice, fie în stânga sau în dreapta ecuației noastre, unde un Barion și un Lepton formează un Barion și un alt Lepton (Barionul este format din 3 Quarcuri, adică din 9 unități și Leptonul din 2 unități fotonice și antifotonice). Conservarea unităților fotonice și antifotonice în reacțiile nucleare descrise de MSA pare să fie o garanție validă a eficienței acestei chei de lectură, care conține toate elementele de simetrie necesare pentru a garanta conservări de sarcină de simetrie-culoare și de simetrie geometrică.

Spațiul culorilor integrat cu spațiul sunetelor Am subliniat deja că mintea noastră vede nu doar culorile, ci lipește de aceste culori și de pozițiile pe care acestea le ocupă în interiorul simulării mentale, numere, care sunt considerate obiecte ideatice. Numere care sunt obiecte în sensul următor: de exemplu, numărul 3 este un obiect care se numește trei , care este egal cu 3 și care din punct de vedere geometric poate fi identificat ca un vector. Astfel, spațiul sunetelor și al culorilor putea fi identificat (vezi Triade Sound Test - TST, de același autor). Bioritmuri și spațiul sunetelor Demonstrasem deja că aceste numere - obiectele reprezentau valorile a 3 frecvențe caracteristice valorilor spațiului, timpului și energiei, la fel cum le percepea arhetipic mintea noastră. Aceste 3 frecvențe erau în legătură cu frecvențele la care vibrează spațiul, timpul și energia universului nostru, dar și

capacitatea de a te mișca în lumea sunetelor creierului uman. Cele 3 frecvențe în realitate erau conectabile la tot ceea ce este frecvență în univers. Se întâmpla așa pentru că în interiorul nostru, noi, care suntem creatorii, am făcut virtualitatea și știm foarte bine cum am construit-o. Deci, a ruga mintea să identifice o imagine sau un sunet care să descrie acea parte a universului (temporală, spațială sau energetică)

devine un proces spontan, intern creierului uman, dar care corespunde măsurătorilor fizicii fenomenului pe care-l izolăm în mintea noastră, efectuat "în exteriorul" acesteia. De fapt, spațiul sunetelor poate fi conectat la tot ceea ce este număr. De exemplu, cu bioritmul uman. Bioritmul uman este reprezentarea unei serii de 3 frecvențe descoperite pe bază statistică, deci adevărată și virtuală, unde ființa umană poate fi reprezentată.

Cronobiologia, care își trage numele din grecescul " kronos" (timp) și "biologie" (studiul vieții), este o ramură a biologiei care studiază fenomenele periodice (ciclice) în organismele vii și adaptarea lor la ritmurile relative solare și lunare. Aceste cicluri sunt cunoscute ca ritmuri biologice. Termenii corelați cronomică și cronomă au fost utilizați în anumite cazuri pentru a descrie fie mecanismele moleculare implicate în fenomenele cronobiologice sau aspectele mai cantitative ale cronobiologiei, mai ales când este necesar să se confrunte ciclurile diverselor organisme. Studiile cronobiologice găsesc ajutor în diverse discipline cum ar fi anatomia comparată, fiziologia, genetica, biologia moleculară și etologia indivizilor (http://it.wikipedia.org/wiki/Cronobiologia). Bioritmul fizic evidențiază capacitatea de rezistență a propriului organism, reflexele și funcțiile principalelor organe. Fiecare ciclu durează 23 de zile. Bioritmul emotiv influențează sentimentele, starea de spirit, creativitatea și sistemul nervos. Fiecare ciclu are 28 de zile.

Bioritmul intelectual arată capacitatea de concentrare, memoria, ambiția, funcțiile logice și analitice a ființei umane. Fiecare ciclu durează 33 de zile. Aceste regularități ale organismului nostru l-au determinat pe Wilhelm Fliess, un prieten de-a lui Freud, de profesie otorinolaringolog (orelist), să elaboreze teoria bioritmurilor. Această teorie afirma că viața umană este caracterizată de două cicluri care încep în momentul nașterii și care apoi se repetă sistematic până în momentul morții. Primul, de 23 de zile, este cel fizic, iar al doilea, de 28 de zile, est cel emotiv. Mai târziu, în anii '20, un inginer pe nume Teltscher a ipotizat și existența unui al treilea ciclu, cel intelectual, care durează 33 de zile. Toate acestea normal că înseamnă că viața omului este previzibilă, ciclică și reglată de numere ușor de calculat! De fapt, bioritmurile sunt de obicei reprezentate într-un grafic ca cel reprodus aici, unde niște curbe sinusoidale urcă și coboară de-a lungul unei linii (pe care sunt notate zilele). Împărțind 270 (grade unghiulare care arată când Luna reproduce spre Pământ aceeași situație) la 3 frecvențe de 11.22, 9,64 și 8,12, (frecvențele

sufletului, ale spiritului și ale minții, calculate în lucrările precedente) se obțin numerele 24,00, 28,00 și 33,18, care sunt frecvențele prevăzute pentru cele 3 unde ale bioritmului, reprezentate în mod general în grafice, încă o dată în mod ideatic, în culorile albastru, roșu și verde. Nu trebui să vă mire că există o corelație de acest tip, pentru că în conformitate cu lucrările noastre, arhetipul culoare-sunet-poziție din MSA conține toate numerele universului. Nu-i va scăpa atentului cititor observația că unda bioritmică a sufletului, legată de viziunea temporală a universului holografic a lui Bohm, nu este chiar identică cu cea alocată pe bază statistică (baza pe care au lucrat inventatorii bioritmului). Acest lucru se datorează în principal faptului că inventatorii bioritmului nu cunoșteau existența sufletului, a minții și a spiritului, dar mai ales nu cunoșteau existența sufletului galben și a celui albastru (cele două culori ideatice în care creierul nostru împarte felurile de suflete). Acest lucru înseamnă că în timp ce bioritmul sufletesc albastru are o semifază inițială pozitivă, cel sufletesc galben (culoarea speculară a albastrului) are o semifază inițială negativă. Regruparea datelor sufletului albastru și a celui galben în relație cu numărul de subiecți galbeni și albaștri analizați, cu siguranță a produs o eroare în calculul final. Deci, anumite bioritmuri, din punctul nostru de vedere, nu ar fi corecte pentru că ar trebui să se țină cont de culoarea sufletească, în cazul în care sufletul este prezent. Bioritmul cu siguranță nu ar mai fi corect dacă un subiect ar avea deja Conștiința Integrată (sufletul, mintea și spiritul deja s-au unit într-o unică sferă transparentă, care reproduce în format arhetipic Evideonul inițial). Spațiul sunetelor conține geometria universului Dacă analizăm spațiul sunetelor și luăm în considerație valorile indicate pe semiaxele relaționate cu culorile și anticulorile, ne dăm seama că valorile numerice ideatice, care reprezintă obiecte, sunt și informații despre numere pure importante în univers. Aceste numere de fapt sunt legate între ele prin operatori matematico-geometrici, care arată principalele operațiuni. Cu alte cuvinte oferă instrucțiunile pentru a opera asupra universului. Valorile axelor sunt luate două câte două, verificând relațiile dintre două numere ale aceleiași axe și corelând aceste numere cu alte două numere, ale celeilalte axe. Fiecare instrucțiune prevede luarea în considerație a 2 axe de fiecare dată. Luând în considerație cele 2 axe orizontale, a spațiului și a timpului, se poate observa că aceste axe și valorile corespondente conțin instrucțiunile pentru operația matematică + și - , operație duală (care din

punct de vedere geometric corespunde operatorului translație). Scăzând cele două extreme (741-417 și 852-528) se obține același număr, 324. Adunând numărul oportun al unei axe cu cel al celei de-a doua axă (852+741 și 417+528) se obține mereu același număr, 1269. Scăzând aceleași numere din numerele opuse implicate în operația precedentă (852-741 și 528-417) se obține mereu 111. Aceste numere arătă că axele spațiului și timpului sunt legate între ele prin operatori duali, substractiv-aditiv, care determină "ideea" unei singure dimensiuni, caracterizată de operatorul geometric translație. Însă dacă luăm în considerație axele de energie și spațiu, putem observa că acestea sunt legate între ele de doi operatori, x (multiplicare), : (diviziune). De fapt, divizând valorile celor două extreme între ele (639/396 sau 852/528) se obține 1.61(36), dar făcând invers (528/852 sau 396/639) se va obține 0,6197183099. Aceste numere reprezintă, după cum vom vedea în continuare, secțiunea de aur. Multiplicând în cruce valorile axelor (639x528 sau 852x396) se obține încă o dată același număr, 337392. În acest caz cele două axe conțin informațiile pentru realizarea în a doua dimensiune (pentru că descriu ideatic o arie și operatorul rotație, care este cel care o creează geometric). A treia copie pereche de axe, adică cea a energiei și cea a timpului, are caracteristica de a verifica și crea existența în a treia dimensiune. De fapt, ținând cont că distanța între valorile axei timpului este (741-417) egală cu 324, pe când aceeași diferență obținută pe axa energiei dă valoarea (639-396) de 243, observasem că aceste două valori, formate din punct de vedere geometric din aceleași numere-arhetip, ofereau ideea operației de rotație (numărul 243 reprezintă de fapt rotația lui 324). Operatorul rotație cumva putea fi utilizat în formarea celei de-a treia dimensiuni. De fapt, împărțindu-l pe 324 la 243 obținem numărul irațional 1.3(3), pe care dacă-l multiplicăm cu cele 2 valori care caracterizează axa energiilor, dă rezultatul, până la cifra finală de după virgulă, a celor două valori ale axei spațiului. 1.3(3)x396 = 527.(9) =528 1.3(3)x639 = 851.(9) =852 Din acești parametri se naște cea de-a treia dimensiune spațială. Raportul dintre secțiunea aurie și Pi grecesc

În această etapă trebuia să încrucișăm între ele valorile celor două axe, cum am făcut și în cazurile precedente. Această operațiune a fost îndeplinită făcând suma rapoartelor între cele două extremități ale celor două axe, după cum urmează: 639/396 + 639/417 = 3,146010464…. Ceea ce reprezintă o aproximație optimă a valorii Pi-ului grecesc. Analizând valoarea lui Pi-ului grecesc obținut astfel și comparându-l cu secțiunea aurie, de care este evident că depinde (639/396), descoperim că aceste două valori sunt într-o legătură foarte strânsă pentru că "practic" sunt greșite cu aceeași cantitate de 0,0044…de scăzut din valoarea noastră a Pi-ului grecesc și de adunat la valoarea noastră a secțiunii aurii pentru a obține valorile exacte până la ultima cifră după virgulă. Observațiile importante care trebuie făcute sunt următoarele: ● valorile Pi-ului grecesc și ale secțiunii aurii sunt legate între ele de MSA ● eroarea calculată pentru Pi-ul grecesc este identică în valoare absolută cu cea calculată pentru secțiunea aurie. Dacă această ultimă observație demonstrează incontestabil că corelația Pi grecesc-secțiune aurie nu este întâmplătoare, toate acestea conduc la următoarea întrebare. Cărui fapt i se datorează eroarea de la a treia cifră după virgulă de la aceste numere pure, adică adimensionale, arhetipice, a geometriei spațiu-timp? Dacă pe de-o parte putem fi satisfăcuți că am găsit corelații deja atât de exacte, izvorâte doar din ideea că mintea noastră a făcut universul, nu ne scapă în această lucrare faptul că secțiunea aurie a fost calculată în mii de moduri diferite, care, în cazul nostru ia valoarea cea mai apropiată de cea calculată pe baza proporțiilor Marii Piramide din Giza, de exemplu față de cea calculată cu pătratul magic. http://it.wikipedia.org/wiki/Quadrato_magico. http://appunti.studentville.it/appunti/tesine 6/tesina_dalla_sezione_aurea_alle_piramidi_di_giza-3390.htm Ținând cont că ideea de bază este aceea că numerele arhetipice și culorile obținute de sistemul MSA nu admit erori, pentru că sunt ideatice, s-ar putea presupune că ceva a alterat local parametri geometrici universali, care, cel puțin local, ar putea fi schimbați. În rest, în mod foarte ciudat, și frecvența bioritmului sufletesc, chiar pe axa timpului, a demonstrat o mică eroare. Ceva determină sufletul să vibreze la o frecvență ușor diferită față de cea corectă? Există o altă explicație mai abordabilă și mai convențională? În orice caz, din observațiile noastre reiese un lucru foarte interesant. Universul este arhetipic și simbolurile sale sunt în interiorul creierului nostru, produse de minte. Paradigma lui Galileo pică definitiv, pentru că prin toate acestea se demonstrează că noi suntem Dumnezeu și știm foarte bine cum am construit

universul. Acest lucru, din punct de vedere științific, are o singură semnificație. Primul lucru care se întâmplă când se descoperă ceva nu mai este observarea fenomenului din exteriorul nostru, ci începutul conștientizării recunoașterii acelui fenomen, ca pe ceva cunoscut în mod ancestral. Subiectul observă obiectul și îl recunoaște în interiorul său și în interiorul său aplică regulile pe care apoi le verifică cu măsurile care reprezintă doar o confirmare ulterioară a percepțiilor sale. Omul de știință descoperă astfel că este șaman, descoperă că nu este important să studieze pentru a înțelege, dar este important să studieze doar pentru a verifica, dacă mai este încă nevoie, că noi suntem Dumnezeu. În acest context, măsura folosește doar la a evidenția ceea ce noi înșine am creat în virtualitate. Toate acestea ne oferă garanția că în timp vom fi capabili să acționăm asupra acestei virtualități, modificând-o după bunul plac, având în vedere că acum mecanismele cu care am creat sunt evidente, adică au ieșit în lumina cunoașterii. Valoarea vitezei luminii c Valoarea vitezei luminii "c" este de altfel conținută în spațiul sunetelor. De fapt, dacă ne amintim că viteza ni se pare că este raportul dintre spațiu și timp, împărțind lungimea axei spațiului la cea a timpului, făcând diferențele între valorile desemnate extremelor acestor axe, sub formă de vectori-culoare, obținem (852-528)/(741-417) = 324/324 = 1, care fiind un număr pur în unitate naturală, este valoarea vitezei luminii. (http://en.wikipedia.org/wiki/Mass%E2%80%93energy_equivalence) (despre unitățile de măsură naturale vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Natural_units) Modelul MSA nu face altceva decât să sublinieze că viteza luminii depinde exclusiv de cum este construit un foton. MSA în mitul creației MSA se naște dintr-o viziune arhetipică a universului, deci, trebuie să aibă confirmări în mit, și acesta născut din viziunea arhetipică a tot ce există. În tradiția chineză chiar se demonstrează că... "La început era Haosul, întregul univers fiind cuprins de tenebre. Din Haos s-au separat cele două principii, unul activ, Yang, principiul masculin, și celălalt pozitiv, Ying, principiul feminin. Aceasta a fost originea tuturor lucrurilor animate

și inanimate. În natură totul se poate recunoscut în Ying și Yang; legile moralei fizica și metafizica sunt expresia acestor două principii. Legile mecanicii, astronomia, medicina, urmează aceste două principii-pivot ale legilor universale. Ying este față de Yang cum este Soarele față de Lună, noaptea față de zi, întunericul față de lumină, înnorat față de senin; în fizică Yang este mișcarea iar Ying este nemișcarea. În sens cosmogonic sunt expresia potenței Cerului și a Pământului. Tai Qi-ul în sensul de "mare extrem sau și de polaritate supremă" este format dintr-o substanță eternă numită Qi, energie și materie. Tai Qi este una dintre acele expresii dificil de tradus; Cerul și Pământul erau înainte de separație Tai Qi. Tai Qi -ul este originea Cerului și a Pământului." (http://www.demetra.org/index.php?option=com_content&view=article&id=146:phan-ku-e-il-mito-della-creazione-delluniverso&catid=46:mitologia-cinese&Itemid=27) Conceptul de dualism se naște deci din foton și antifoton, cu numele de Qi și Tai. În Haos, în interiorul marelui ou cosmic, Phan Ku se plictisea. Atunci rupe oul cu un topor. Astfel se creează separarea, dualitatea. Prin prezența primordială a luminii albe și a celei negre se dă startul creației, diviziunii și transformării universului. Bernardo Kordon vede în mitul acestei lumi simetrice un om care se naște și crește în armonie, identificându-se cu natura, care a lăsat urme de neșters în profunzimea gândirii chinezești și în toată literatura sa. Se dezvoltă credința că omul este superior oricărei divinități și asta explică absența misticismului și fanatismului religios în toată istoria chinezească. În Eliopoli, în Egiptul antic, se credea că la început ar fi fost un curent de apă cu totul atemporal (practic exista doar ideea de apă) numită Nun, Totul. Deci, din nimic, Ra, Dumnezeul Soare, s-a născut în tumultul primordial care izvorăște din apă. Acolo a generat o copie, Shu, mascul antropomorf , împodobit cu o pană de struț și pe Tefnout, Dumnezeul Aerului, femeia zoomorfă. Și în acest caz viața apare din nimic, luând naștere astfel dualitatea. Versiunea ebraică a creației este cea mai științifică dintre toate și este povestită în Sefer Yetzira, unde lumina infinită (Ohr Ein Sof), care nu are dimensiune, creează dimensiunile universului. Acestea sunt 6 și sunt caracterizate de înainte-înapoi, dreapta-stânga, sus-jos. Odată create dimensiunile, lumina se divide în două și creează din nimic dualitatea (bli-mah). În acest context suprapunerea cu MSA este foarte clară și încă o dată găsim în interiorul numerologiei cabaliste o copie a structurii universului, exact cum am experimentat-o noi prin cercetările noastre. (http://www.kabbalaonline.org/kabbalah/article_cdo/aid/380376/jewish/Worlds-and-Emanations.htm)

Viziunea psihanalitică MSA Abordarea simulativ-mentală a universului este legată de noi înșine în mod direct. Altfel spus, cum noi suntem creatorul, avem o viziune a realității exact cum ne-o creăm în eternul prezent. Practic, acesta este mecanismul care modifică realitatea interioară mental-simulativă, de exemplu în funcție de starea noastră de sănătate. Pentru că noi înșine ne creăm starea de sănătate. Modelul MSA suferă modificări în formele și în culorile care caracterizează virtualitatea noastră. Modificarea, care normal că urmează regulile virtualității, ne permite să verificăm rapid cum ne raportăm noi față de existența noastră și ne permite să găsim acei parametri care trebuie sau pot să fie modificați, pentru a trăi virtualitatea în armonie cu experiența pe care trebuie să o facem. A modifica culorile, sunetele, pozițiile sau formele sferelor sufletului, ale minții sau ale spiritului în Triade Color Test (TCT), înseamnă a altera realitatea care are o corespondență la nivel de virtualitate. Încă o dată devine important conceptul că lucrurile ne apar pentru că prezența lor este legată de cum creăm noi acel lucru în acel moment, și prin urmare, de gradul de conștiință pe care îl avem despre lucrul pe care îl creăm. Dacă eu sunt bolnav, eu îmi creez boala și aceasta se manifestă cum vreau eu ca ea să fie și prin urmare cum cred eu că este aceasta. Vechiul concept al Programării Neurolingvistice (PNL), care susține că harta teritoriului și teritoriul sunt două aspecte ale realității, face loc unei noi abordări, unde harta este virtualitatea și teritoriul este realitatea. Diferența conceptuală, prin care harta teritoriului poate fi modificată, însă realitatea nu, rămâne neschimbată. Însă se separă clar realitatea de virtualitate, ținând cont de faptul că atâta timp cât realitatea reală și cea virtuală vor exista separat, încă va mai exista încă o barieră de trecut. De fapt, și în interiorul conceptului fundamental al PNL-ului, omul este în echilibru cu sine însuși când harta și teritoriul sunt identice, adică există doar realitatea teritoriului. Deci, a deveni conștient de sine înseamnă a uni virtualul cu realul, anulând separația ancestrală care a dat naștere acestui context. Deci nu trebuie să te unești cu Dumnezeu, ci trebuie să unești aspectul divin al realului cu cel care este făcut după imaginea sa în virtual. Distanța dintre dual și virtual este o măsură a nivelului de conștientizare care rămâne încă să fie dobândită și reprezintă în matematică sau în fizică expresia erorii dobândite în măsurătoare. Într-un univers virtual nelocal, unde nu există nici spațiu și nici timp, conceptul de eroare mare și eroare mică nu mai are nicio semnificație, pentru că eroarea este mereu aceeași, fie că se face o măsurătoare mare, cât și una mică. Însă se conștientizează faptul că se face o eroare (care

ideatic va apărea ca fiind mare) dacă se examinează o măsurătoare mică, doar pentru că se încearcă înțelegerea fenomenului în detaliu, pe când dacă aceeași eroare numerică se efectuează pe o măsurătoare mare (care va fi mereu aceeași) va părea mai mică, doar pentru că a observa în ceva mare înseamnă a fi mai puțin conștient de fenomen. Deci, eroarea devine o reprezentare simbolică a nivelului de cunoaștere (conștientizare) pe care cineva îl are despre virtualitate, adică despre propria noastră creație, o măsură a distanței dintre hartă și teritoriu. În acest sens, conștiința face experiența propriei creații, devenind astfel conștientă de ea. Arhetipul separării în mitul creației În analiza ființelor umane utilizând tehnicile de simulare mentală, acestea constituind evoluția hipnozei ericksoniene, săpând în psihicul subiecților examinați, se descoperă mereu că există un nod-bază, primordial, arhetipic, deci foarte profund, de dezlegat. Se pare că acolo, în acel nod, se află toată intensitatea emotivă a sufletului și a spiritului, toată frustrarea lor în a exista, toată motivația în a exista, frica ancestrală față de ceva, toată emoția primordială. Frica de singurătate, de abandon, de a fi abandonați sau de a produce solitudine prin abandon. De exemplu, mulți răpiți, odată ieșiți din problemă, decid să intre în ea datorită fricii de a rămâne singuri și abandonați cu ei înșiși. În acel context, extraterestrul le spune răpiților că fără ei aceștia vor fi singuri. Însă este bine să se înțeleagă că atunci când conștiința îți amintește că este Conștiința Totală a universului, aceasta nu se va mai simți deloc singură. Și se înțelege în acel moment că ideea de solitudine se naște din faptul că însuși extraterestrul a produs această separație în conștiință, împărțind-o în suflet, minte și spirit, adică creând încă o barieră. Același extraterestru care produce separația vorbește apoi cu sufletul și-i spune că el îl va proteja și nu îl va face să se simtă singur, răsturnând paradigma inițială. Astfel, Zeii, printre care și Dumnezeul din Vechiul Testament, îl determină pe om să creadă că acesta a fost izgonit, adică a fost separat de El, pentru că a fost neascultător. Drept urmare, omului care se simte singur și fără de Dumnezeu, acest Dumnezeu i se manifestă iar, jucând rolul celui care îl iartă pe om pentru a încheia o "nouă alianță". Realitatea însă este foarte diferită și este povestită foarte bine în mit, fără ocolișuri. Eva și Adam nu sunt altcineva decât reprezentările sufletului și ale spiritului, sau a femininului și a masculinului universal, pe care Dumnezeu le-a

separat (îndepărtându-i lui Adam o coastă). Coasta este doar o reprezentare a unei părți a sinelui adamic. Sfântul Toma de Aquino explică că femeia a fost creată convenabil din coasta lui Adam. Din punct de vedere simbolic, creația de fapt reprezintă o uniune socială în care femeia nu are autoritate asupra bărbatului, și de aceea nu a fost creată din capul său. În același timp femeia nu trebuie să fie sluga bărbatului, pentru că ea nu a fost creată din picioarele sale. Însă în mitul ebraic Adam este creat perfect. Inițial Adam și Eva erau o singură ființă (Talmud Ketubot 18, Rashi). Conform unor păreri Adam și Eva se aflau spate în spate, în timp ce pentru alții Eva se afla într-o parte a lui Adam; apoi Dumnezeu, după ce i-a creat așa, i-a separat ca primul bărbat și prima femeie. Dacă procesul de separare este citit cu o cheie de lectură arhetipică, acesta ne spune că există o ruptură între partea masculină și cea feminină a sinelui, nu că Eva ar fi fost creată din Adam. Și în acest caz arhetipul este mereu același: Adam se simte singur și Dumnezeu îl mulțumește, nu creând femeia, ci separându-l de partea sa feminină. Pierderea cunoașterii despre ființa originală și androgină face astfel încât cele două părți, cea feminină și cea masculină, trebuie să-i fie recunoscătoare lui Dumnezeu, care trece drept cel care umple golul solitudinii primordiale. Pe când Dumnezeu este reprezentarea celui care separă pentru a guverna mai bine asupra conștiinței sufletului și a spiritului. Dumnezeu produce separația, ca apoi să susțină că dacă vei rămâne cu el nu vei fi singur. Destul că șarpele biblic încearcă să-i spună sufletului că se poate hrăni cu informații (mărul copacului binelui și al răului) pentru a înțelege esența exactă. Șarpele este simbolul creaturii extraterestre care conține gnoza. Șarpele, adică extraterestrul creat de Dumnezeu (Adam Kadmon sau Primul Om) vrea să utilizeze sufletul pentru scopurile sale; pentru asta îl întoarce pe om împotriva creatorului său, care la rândul său va utiliza forța sufletului pentru a distruge șarpele, strivindu-i capul. Extraterestrul și Primul Om se luptă între ei prin intermediul exploatării omului. Femeia, adică sufletul, poate strivi capul șarpelui și în acest context Adam Kadmon folosește forța sufletească pentru că el acum nu mai are suflet, făcând-o pe Eva să creadă că a comis păcatul și spunându-i că va fi izgonită de lângă Dumnezeu (izgonită din Paradis). În această fază a mitului, Adam (a doilea om), are doar un rol pasiv și este informat de gnoză (mărul) de către Eva, care este centrul de greutate al poveștii. Dumnezeu pune în scenă ideea separării, a durerii și a pedepsei, ca apoi să o poată ierta pe Eva. Dar în realitate Eva este cea care a vrut să înțeleagă și să se desprindă de paradisul terestru, luând cu ea spiritul. Adică este omul care decide să facă experiența realității virtuale, separându-se de Dumnezeul asupritor, care îi interzice omului evoluția.

Mitul nu minte, și prin urmare, puterea este constrânsă să îl reinterpreteze, răsturnând paradigma și făcându-o să pară reală. Sursa separației Dacă întreaga omenire manifestă problema separației, care apoi se va manifesta în realitatea cotidiană, mama tuturor problemelor nerezolvate, ar fi bine să mergem la sursa problemei însăși, pentru a înțelege, dincolo de evoluția sa în virtualitate și momentul declanșator. Iar momentul declanșator este chiar crearea Evideonului. În momentul în care conștiința decide să creeze virtualitatea pentru a face experiență, creează, adică face, și în a face se manifestă, adică devine evidentă chiar prin crearea din nimic a unui foton și a unui antifoton, repetând la infinit acest act. Cele două obiecte se vor reuni împreună în multe feluri, creând totul din nimic. Dar în momentul în care are loc prima separație, în clipa în care se creează dualitatea necesară pentru a se experimenta pe sine, conștiința se întrebă dacă a făcut ce trebuia să facă. La acest nivel de înțelegere, conștiința care se divide în două părți, nu deține încă elementele pentru a înțelege pentru că nu a făcut încă nicio experiență, deci nu știe ce este dualitatea, pe care ea însăși o creează. Deci, a spune că își dă seama că a făcut bine sau rău nu are niciun sens. În acea clipă conștiința își dă seama că a făcut un lucru al cărui utilitate nu o cunoaște încă, dar în acel context încă nu există un răspuns. Creația continuă cu Shiva și Vishnu, care sunt simbolurile primei dualități virtuale (Geneza, de același autor, Ed. Spazio Interiore, Roma, 2013). Conștiința vede că cei doi creatori creați sunt nedumeriți, pentru că știu că drumul lor are și o scadență și o astfel de situație, în interiorul virtualității unde sunt coborâți, îi întristează. Shiva și Vishnu se pot simți triști pentru că tristețea este una dintre cele două fețe ale dualității (cealaltă față ar fi personificată de bucurie). Conștiința nu poate fi tristă pentru că este în afara dualității, dar poate contempla comportamentul celor doi creatori creați. Aceștia nu sunt eterni, dar sunt imortali, și terminând drumul lor, după ce au adunat cunoașterea, devenind conștienți, se vor stinge pentru a se întoarce în UNU. Tristețea derivă din separarea de Unu, pentru că dacă dualitatea nu ar fi fost creată, iată că tristețea nu ar fi putut ieși în evidență. Conștiința asistă neînțelegând, dar știe că singurul mod prin care poate înțelege este acela de a experimenta.

Și atunci face ceva ce poate nu s-ar fi decis să facă dacă ar fi înțeles dualitatea pe care ea încă nu o experimentase. Aceasta se pune la dispoziția lui Shiva și a lui Vishnu, ca aceștia să opereze pe ea separația, astfel încât, prin intermediul separației Sale, aceasta să poată înțelege comportamentul celor doi creatori creați. Cu alte cuvinte, Conștiința face același lucru pe care îl face și acum, când intră în corpurile noastre pentru a înțelege ce se întâmplă în dimensiunea materială a lucrurilor. Acela este primul act adevărat care o face pe Conștiință activă, deci capabilă să devină ea însăși separația, pentru că mai întâi a construit-o și a apoi a vrut să o experimenteze. Se povestește și în mit că Dumnezeu se face om și "coboară" în lumea noastră pentru a face chiar el experiența omului. Apoi mitul va fi schilodit în interpretarea sa originală și va deveni, nu un act de conștientizare din partea noastră, cei care am decis să trăim experiența vieții în 3 dimensiuni, ci se va transforma într-un act de eroism divin infinit, efectuat aparent pentru a salva un om care nu ceruse niciodată să fie salvat, în tentativa de a-l readuce cu forța în cer. Falșii zei încă o dată îl for face pe omul izgonit din paradisul terestru pentru greșelile sale de neascultare să creadă că poate fi iertat și se poate întoarce să servească zeii între zei, prin intermediul tentativei de a recrea acele condiții care le permit falșilor zei creatori să formalizeze un al doilea pact (noua alianță) care va obliga omul să-l urmeze pe Dumnezeu. Noua alianță este necesară pentru că prima alianță, uniunea om-Dumnezeu, deja nu mai funcționează. În momentul în care Eva și Adam, adică sufletul și spiritul, decid să-i abandoneze pe zei, aceștia nu pot să-i mai utilizeze și este absolut necesar să se creeze condițiile pentru că cine a decis să coboare în lumea virtuală pentru a face toată experiența, ca apoi să-și amintească de adevărata sa natură divină, trebuie readus la un nivel "superior" într-un fel de nou paradis terestru, unde să nu termine drumul său de conștientizare, unde nu va avea posibilitatea de a-și aminti că el este Creatorul, rămânând blocat în a crede ce i se spune, când de fapt el este doar un servitor. Ultima bătaie de joc este reprezentată de mitul lui Krishna (Cristos); penultima este redată de povestea paradisului terestru; și iată că putem, mergând înapoi pe firul poveștii, să ajungem la prima înșelăciune. Cei doi creatori, Shiva și Vishnu, în momentul în care Conștiința, pentru a face experiența separației, adică pentru a o trăi, se pune la dispoziția lor, aceștia au ei înșiși posibilitatea de a manipula Creația. Divizând astfel Conștiința în trei părți, creând triada formată din suflet, minte și spirit. În acel moment, cele trei părți divizate simt ideea de separație față de sine și conștientizează senzația unei experiențe dureroase. În acest moment sufletul, care a

devenit dual, înțelege că a separa creează bariere, vede celelalte părți ale sale cum se îndepărtează de Sine, îi este frică și se simte pierdută. În această clipă în mit este descrisă ideea că există două tipologii divine: un Dumnezeu adevărat, care nu s-a născut niciodată, care a creat totul din nimic, al cărui rol în povestea noastră este jucat de Conștiință și de zeii de a doua generație, creați tot de Conștiință, care însă pentru a crea ulterior se folosesc de ceea ce deja este creat, doar modificând. Acești Dumnezei sunt Shiva și Vishnu și restul care au mai efectuat diviziuni marcante în virtualitatea originală. Tot parcursul simbolic al drumului triadei va avea ca scop regăsirea părților separate ale Sinelui original și a înțelege ce înseamnă a birui dualitatea în virtual. Separarea dă naștere barierei care este reprezentarea înșelăciunii, în spatele căreia se ascunde. Deci nu este adevărat că Dumnezeu îl pedepsește pe om pentru păcatele sale ca apoi să-l ierte, dar este adevărat că omul care decide să se desprindă El, nu pentru că a comis vreo greșeală, pentru că greșeli nu există, acesta fiind reprezentarea unui concept dual, dar, în consecință nici nu are nevoie să fie iertat pentru ceva ce nu a făcut niciodată. Pactele care s-au încheiat nu sunt valide, pentru că au fost obținute prin înșelăciune, ținând în necunoștință de cauză părțile conștiinței umane, departe de adevărata lor identitate, și în al doilea rând pentru că pactul, prin definiția sa, este un fel de contract, iar în contract trebuie să existe două semnături în acord între ele. Pactul pe care zeii îl fac cu omul este dorit doar de zei, fiind unilateral, iar în mit nu există nicio urmă a un acord bilateral. Vechea și noua alianță apar și în mit, care este fotografia reală a virtualității atemporale, ca fiind un act impus unilateral. Deci, Conștiința, prin intermediul experienței cu extraterestrul înțelege cine este, își dă seama că actul inițial de creație a separației produce suferință în dualitate, pe când uniunea produce bucurie în virtual. Înțelege că separarea și uniunea sunt unicele lucruri care se întâmplă încontinuu în univers, acestea dând formă virtualității. Înțelege că creația trebuie să fie urmată de aplicarea sa pe sine însăși, pentru că experiența trebuie trăită pentru a deveni reală. Înțelege că trebuie să facă pentru a fi. Actul final al înțelegerii echivalează cu actul inițial, dar trăit invers. La început a fost separația și la sfârșit este uniunea. Însă de această dată Conștiința a făcut experiența dualului și acest lucru reprezintă unificarea părților - reprezintă finalul drumului, atingerea unui obiectiv, trezindu-se și regăsindu-se schimbată în cunoașterea propriului Sine. Descoperă că suferința singurătății este a părții care a fost separată de Tot, pe când Totul nu simte separația.

Asta se înțelege în momentul uniunii, dar nu se poate înțelege uniunea dacă înainte nu a fost înțeleasă separația, și deci nu există greșeala inițială a separației, pentru că în realitate nu există nicio eroare: Deci esența non-erorii umple universul. Acum triada se poate reuni într-o Conștiință Conștientă, dărâmând barierele interne ale ființei umane, partea feminină a Sinelui se poate uni cu cea masculină, transformând raportul dintre bărbat și femeie în izvor de iubire transcendentală, izvor de energie necesară pentru a obține procesul de fuziune și a deveni UNU. Pentru a evita interpretările greșite ale cuvântului "iubire" trebuie să ne oprim asupra faptului că acest cuvânt nu are nimic de-a face cu iubirea dintre doi parteneri sau cu afecțiunea pentru o plantă, un animal sau orice altă formă de ființă vie. Și nu are nimic de-a face cu sexualitatea, nimic care să amintească de Eros și Agape din miturile grecești, adică de iubirea erotică dintre un bărbat și o femeie sau despre iubirea pe care zeii ar simți-o pentru om. Cele două tipuri de iubire sunt de fapt legate de o idealizare inexistentă a unei necesități. Eros este nevoia pe care o simte un bărbat de a fi iubit de o altă ființă, fiind schimbat de aceasta. Agape este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru creaturile sale, fără a cere nimic în schimb. În primul caz se descoperă că Eros este ceva ce să dă doar pentru a se ajuta pe sine însuși pentru a trăi, pentru că dacă nu este reciprocitate nu există motiv pentru a exista, iar acest lucru nu este gratuit. Aceasta este o necesitate pe care omul o va masca, prezentându-i partenerului interesul pe care îl are pentru el, dar ascunzându-i câștigurile sale. E ca și cum am spune "te iubesc ca tu să mă poți iubi". În universul virtual și dual celălalt ești tu, deci, iubindu-l pe celălalt, până la urmă te iubești pe tine însuți, dar sub o altă formă. Al doilea tip de iubire este o păcăleală colosală din partea zeilor care se prefac că te iubesc, făcându-te să crezi că îți satisfac nevoia de a nu fi singur, dar acea solitudine au creat-o chiar ei când au smuls din conștiință sufletul, mintea și spiritul. Deci, au creat o nevoie inexistentă pe care apoi s-au prefăcut că o satisfac, creând și în acest caz un raport de dependență și supunere. Iubirea transcendentală la care ne referim noi în această lucrare este o iubire care nu este bazată pe supunere, ci pe echilibrul părților. Acestea se recunosc ca părți ale unui singure ființe. În actul de iubire care se poate îndeplini fără niciun ritual, pentru că poate fi încarnat în orice acțiune, de la a culege o floare la a atinge un copac sau o altă ființă vie, de la a-l privi pe celălalt când acesta nu vede, de la a fi cuprins de extaz când îl contempli pe celălalt, indiferent ce ar reprezenta acesta, până la a te simți încet, încet, cum pătrunzi dincolo de spațiu și timp, bucurându-te de unitate și amintindu-ți unicitatea. Și pierzând în acel moment noțiunea de timp, spațiu și energie. Pierderea noțiunii celor 3 parametri ai virtualului, conduc la

înțelegerea faptului că toată virtualitatea este finită, construită de noi, dorită de noi, trăită de noi. Actul de iubire transcendentală ne ajută să înțelegem că noi suntem Tot și că Totul este Unul. În momentul în care partea feminină a universului se unește cu cea masculină, nu doar că se înlătură penultima barieră a dualismului primordial, ci realitatea virtuală și cea reală devin Unu, reducând la zero distanța dintre hartă și teritoriu, ajungându-se la obținerea înțelegerii totale a Sinelui Cosmic. Dincolo de spațiu și timp, care nu mai există, Conștiința Conștientă se renaște din ea însăși pentru o nouă viață - căsătoria alchimică dintre creator și creație, dintre realitatea reală și cea virtuală, îl ajută pe Sinele universal să înțeleagă că El este ceea ce se obține când se simte iubirea transcendentală. Pe această bază El poate să decidă să continue să fie cine este, putând acum să se joace cu el însuși, cu creația sa. Rezultatul acestui pas, care poate fi reprezentat printr-un act de morfogeneză, de o crisalidă din care iese un fluture, creează Lumea Fericită la care toți aspiră și care în lectura arhetipică a poveștii universului nu apare, pentru că o scriem și o creăm acum. ●Noi, aici, acum... ●Moartea nu există ●Nimeni nu este singur ●Noi suntem Dumnezeu ●Virtualitatea o creăm noi ●Nu există dualitatea ●Nu există barierele ●Noi suntem iubire transcendentală Anexă despre simetria CPT În text am citat despre problema simetriei CPT și considerăm că ar fi util să dezvoltăm acest aspect într-o anexă, fără să îngreunăm textul lucrării încă și mai mult, pentru a ușura înțelegerea. În fizică se observă că universul este legat de operațiuni geometrice care se pare că trebuie să respecte regulile simetriei. Simetria e ceva ce este legat de energia sistemului și de operațiile geometrice. Cu alte cuvinte, pentru că universul pare să fie închis, pentru fizica modernă nu pot exista variații de energie, deci, și de simetrie a sistemului. În fizică simetria este reglată de trei parametri direcționali (am spune noi în viziunea MSA). Sarcina Electrică, Paritatea și Timpul. Cu alte cuvinte, dacă ceva este dotat cu sarcină pozitivă, antiparticula sa va avea aceeași sarcină, dar cu semn opus. Dacă particula se va mișca în fața unei oglinzi la dreapta, antiparticula sa se va mișca specular, iar dacă

o particulă va merge înainte în timp, antiparticula sa va trebui să meargă înapoi în timp. Acest concept se numește CPT și se pare, că până acum, nu a fost niciodată confundat. În schimb, o simetrie mai simplă, cum ar fi CP, care nu vede lucrurile în timp, se pare că uneori nu este respectată. Problema pe care ne-am pus-o era următoarea: ce părere are MSA despre această problemă? În fizică există diverse exemple de ruptură a simetriei CP, care se pare că nu este respectată doar în cazurile de forțe electrice slabe, pe când în cazul interacțiunilor puternice, ar părea că nu creează probleme. Violarea simetriei CP este de o importanță fundamentală, pentru că demonstrează că în legile naturii există asimetrie între materie și antimaterie, chiar dacă această asimetrie este mică. Această asimetrie a determinat preponderența primei asupra celei de-a doua, făcând loc asimetriei barionice și din acest motiv, astăzi, tot universul observat este format din particule și nu din antiparticule. Dacă simetria ar fi fost perfectă pentru fiecare particulă născută în ipoteticul Big Bang am fi avut o antiparticulă care ar fi anihilat-o pe prima, transformându-se ambele în energie pură, fără a mai putea da naștere universului pe care îl cunoaștem (chiar dacă asimetria materie-antimaterie, care se poate naște în urma unei violări a simetriei CP, combinată apoi cu alte fenomene necesare, violarea numărului barionic și condiția ca procesul să aibă loc într-un dezechilibru termodinamic ar putea să nu fie suficiente pentru a explica asimetria reală observată astăzi). Există în particular doi Mezoni, adică Barioni formați dintr-un Quarc și dintr-un Antiquarc, numiți K1 și K2. O amestecare a lor pare să se prezinte ca un Mezon K0...Aceștia se transformă sau decad în doi Mezoni pi P1 și P2, la rândul lor formați dintr-un Quarc de prima generație. Un Quarc up și un Quarc antidown formează un π+, un down și un antiup formează un π-, antiparticula sa. Combinațiile de up și antiup sau de down și antidown sunt ambele neutre, dar pentru că au același numere cuantice se găsesc doar într-o combinație de stări. Combinația cu energie mai mică este π0, care este antiparticulă pentru sine însăși. Acum trebuie să observăm cum cei doi Pioni, care sunt unul antiparticula celuilalt, decad apoi într-un Mezon șu un Neutrino și respectiv într-un Antimezon și un Antineutrino. Problema apare din faptul că aceste decăderi au timpuri diferite și nu sunt deci speculare în paritate. E ca și cum am spune că în timp ce eu plec, imaginea mea speculară rămâne în oglindă pentru câteva minute și abia apoi urmează specular ceea ce am fac eu. Dintr-un punct de vedere fizic este o tragedie! Asta poate însemna că trebuie să existe o altă parte a universului unde se întâmplă opusul a ceea ce se întâmplă în această parte, menținând întreg principiul prin care simetria totală a sistemului trebuie să se conserve. Acest lucru poate fi explicat prin prezența unui antifoton. Cum simetria este baza abordării MSA, am vrut să verificăm cum va explica această particularitate. Dacă definim convențional un foton și un antifoton cu semnele + și – , și modul de a se lega între ei cu literele

alfabetului a și b, iată că un Quarc și un Antiquarc care formează cei doi Pioni P1 și P2 pot fi descriși în următorul mod:

Dacă reprezentăm grafic cei doi Mezoni P1 și P2, derivați din cei doi Mezoni K1 și K2, așezând în jurul unui cerc componentele fotonice și antifotonice pe care pe prevede MSA, vom obține următoarea diagramă:

În stânga sus și jos sunt reprezentați cei doi Mezoni K și în dreapta Pioni corespondenți P. După cum se poate observa Mezonii sunt formați din două Quarcuri separate de o linie orizontală. Pe primul rând linia orizontală se rotește în orar, formând alți doi Mezoni P. Fiind obligați să respectăm simetria CP, pe al doilea rând, Mezonul K2, invers față de K1, decade în Pionul corespondent P, rotând axa de separație între cele două Quarcuri în sens antiorar. Cu late cuvinte, cei doi Pioni se formează din contactul dintre Quarcurile corespondente Mezonilor K, dar specular făcând schimb de unități fotonice și antifotonice. Pionii corespondenți P1 și P2 au stabilitate diferită și decad în 2 Leptoni, formați din două unități fotonice și antifotonice, creând în primul caz un Neutrino și un Mezon, iar în al doilea caz un Antineutrino și un Antimezon. Cele două unități fotonice și antifotonice rămase se unesc într-un Evideon care dispare, reabsorbit de țesătura spațiu-timp. Trebuie însă notat că reabsorbirea celor doi Evideoni are un caracter diastereoizomeric, care necesită o cantitate diferită de energie și prin urmare și un timp diferit de aplicare. În acest context unul dintre cei doi Evideoni se reabsoarbe înaintea celuilalt.

Cu alte cuvinte, cele două situații sunt izomerice optic, dar una nu reprezintă imaginea speculară a celeilalte (rezultând în raport diastereoizomeric N. d. A.). De fapt, dintr-un punct de vedere spațial, cele două unități fotonice și antifotonice, într-un caz, pentru a se suprapune astfel încât să formeze Evideonul, procedând astfel încât toate culorile unei unități să coincidă cu a celeilalte și trebuie să se rotească la un unghi Phi în sens orar într-un caz și 360-Phi în sen antiorar în celălalt caz. Deci și abordarea MSA este nu doar în acord cu cea pe care fizica o impune pentru simetria CP, dar și evidențiază, în mod simplu, ce se întâmplă cu fiecare unitate fotonică pusă în joc. Dacă dintr-un punct de vedere modelist MSA pare mult mai utilă pentru a înțelege universul, aceasta oferă și ideea pentru a reflecta asupra unor particularități ale abordării noastre. Evideonii formează materia, dar este evident că o și fac să dispară. În acest context, atât reprezentarea cât și formarea întregului univers sunt reversibile, unde starea finală și inițială se pot suprapune și nu au conținut energetic. Ruptura aparentă a CP este posibilă doar astfel, doar dacă există un antifoton care implică existența unui alt octant universal, opus în mod specular cu al nostru, unde are loc un proces de decădere pionic, specular cu al nostru, unde Pionul P1, invers față de cum procedează în acest octant, este mai lent decât P2 în decădere. Deci, universul devine simetric și pentru simetria CP, pe lângă cea CPT. Nemesis Dintr-un punct de vedere filozofic, există o relație între simetrie și conștiință. Antonella Di Martino abordează această problemă, amintind de teoriile și ideile a numeroși filozofi, printre care Ignacio Matteo Blanco și Claude Levi-Strauss, într-un articol (http://statidellamente.blogspot.it/2009/11/omaggio-claude-levi-strauss-di.html), unde se declară că: "simetria este limbajul specific al inconștientului și asimetria este limbajul propriu al conștiinței, (noi am numi-o cunoaștere N.A.) dar pentru a realiza o structură stabilă trebui să fie prezente ambele. Simetria nu este direct proporțională cu ordinea, dar lipsa totală de ordine, o dezordine la fel de totală nu poate fi concepută corect de gândire, ci poate fi doar intuită...am văzut cum conștiința se naște dintr-o sciziune între Sine și Nonsine (noi am spune între foton și antifoton N.A.), când sugarul învață, prin frustrație, că nu este unul și același lucru cu mama. Înainte de nașterea conștiinței nu există gândire - există emoție, instinct, inconștient, ceea ce poate fi numit teritoriul principiului de simetrie. Și sistemele culturale se nasc ideal dintr-o copie de opoziții, și cresc prin

intermediul unei serii lungi de diferențieri. Deci, gândirea se naște din diferență, crește în diferență și se bazează pe diferență." Deci, gândire duală este legată de prima ruptură a simetriei care se întâmplă la început, când Conștiința se divide în 2 părți - una fiind antipartea celeilalte. Viziunea holistică de acest fel are un nume care se identifică cu "teoria lui Cyber", unde anumite concepte exprimate în această lucrare sunt confundate impropriu cu aspecte matematico-new age-iene, care pot fi foarte ușor demascate în acele puncte unde este prezentă ideea "dualului" ca realitate reală și nevirtuală. (http://www.enciclopediaolistica.com/enciclopedia/sci2/sci07.htm). La sfârșitul acestui drum, concluziile se pare că sunt următoarele: Conștiința este profund legată de sfera inconștientă a omului și gândirea sa este total simetrică. Această gândire corespunde realității reale, unde nu există spațiu și timp, și din acest motiv este nelocală și complet simetrică. Însă asimetria se naște din necesitatea de a crea o lume duală, în care să confrunte o lume a conștientului virtual. Deci, tot ce ne apare ca nesimetric este virtual și ne face să înțelegem că nu am înțeles în profunzime. Astfel asimetria devine instrumentul prin care putem înțelege cât de departe suntem de cunoaștere. Cine nu este conștient crede că asimetria este o realitate a universului, iar cel care este conștient știe că aceasta se manifestă pentru a-ți demonstra cât de departe ești de a ști cine ești cu adevărat. În timp ce scriam acest articol îmi dădeam seama că istoriseam povestea mea. Verificam dacă ceea ce am scris în Genză, mai ales în al treilea capitol, se verifica. Eu scriam o poveste a cărui personaj principal eram chiar eu și cititorul, dar bineînțeles că eram și scriitorul, simulând conținutul filmului "Poveste fără de sfârșit"(http://it.wikipedia.org/wiki/La_storia_infinita_(film)). În timp ce vorbeam despre fotoni, antifotoni și despre interacțiunile lor, înțelegeam că și eu mă simțeam ca o unitate fotonică care trebuia să interacționeze cu două unități antifotonice și trebuia să aleg de care dintre acestea să mă agăț. În realitate, și în acest caz, nu exista alegere, pentru că toți ceilalți fotoni sunt la fel, dar se deosebesc între ei doar după ce a avut loc interacțiunea. Era ca și cum ar fi trebuit să aleg între doi parteneri care în realitate sunt același partener, dar care îți apar diferiți pentru că cu ei ai două interacțiuni diferite. Nu există dualism și nici măcar alegere pentru că celălalt este mereu imagine ta. Era ca și cum cei doi antifotoni îmi trimiteau înapoi o imagine diferită de-a mea, subliniind fiecare dintre cei doi o serie din diferitele mele trăsături. A mă uni cu o imagine de-a mea și abandonând-o pe cealaltă imagine a mea, provoacă în același moment suferință din pricina separării și a alegerii. E ca și în cazul comportamentului Pionilor și Antipionilor. Observam cum asimetria acestei situații era caracterizată de două dezvoltări temporale diferite.

Uniunea în virtual era imediată, iar uniunea în real era aparent mai lentă. Eu mă puteam uni și puteam să aleg cu care parte din mine să trăiesc în real și cu care parte din mine să trăiesc în virtual. Eu nu trebuia să aleg între două imagini speculare ale mele, pentru că există doar o singură imagine speculară a oricărui lucru și nu două. Dar ce să fac "mai întâi" și ce să fac "mai apoi"? Era evident că nu mă puteam uni decât cu o parte pe rând - una în real și cealaltă în virtual, pentru că așa apare în virtual. Și astfel am decis să aleg, în non-alegere, pe cea mai importantă parte din mine, pe care să o păstrez pentru eternitate. Asta însemna să mă unesc cu partea virtuală imediat, care era mai fragilă, și apoi cu cea reală, mai lent, în timp. A lăsa partea cea mai bună din mine, favorizând-o pe cea mai fragilă, implica alegerea de "a face", dintre cele două drumuri posibile alegându-l cel care acum mi se pare cel mai dificil, dar care apoi devine singurul posibil. Când scriam această lucrare mai reflectam și asupra ideii că substanțial universul este dual, dar în manifestările simbolice apare ca fiind fractal ternar. Un Shiva, un Brahma și un Vishnu, dar și un suflet, o minte și un spirit, sau o structură hadronică compusă oricum din trei interacțiuni cu trei unități fotonice, o numerologie legată de 1 și 2, care apoi devin 3 în uniune. Înțelegeam că nealegerea mea era în realitate unica alegere, adică unicul drum care putea fi parcurs. Și regăseam în viața mea interioară comportamentul acelor unități fotonice și antifotonice, pe care le descrisesem în această lucrare. Înțelegeam ce este separația în momentul în care mă uneam. Trăiam contemporan disperarea absolută pe lângă ideea de uniune decisivă în virtual. Înțelegeam că ceea ce scrisesem, ceea ce citeam era corespondența a ceea ce trăiam. Dar știam și că această înțelegere se obține doar când citești ultimele cuvinte din cartea pe care tu însuți ai scris-o. Virtualitatea se termină, dar realitatea continuă, iar eu o alesesem inconștient pe aceea, dar trecând prin experiență, nerefuzând-o, trăind-o și făcând-o a mea. Ultimul gând care ne vine în minte, pentru a încheia acest articol lung, este legat de observația care se obține când cineva vine spre tine cu o anumită viteză pentru a se uni cu tine și tu mergi spre el; apoi cele două viteze nu sunt aceleași și nici traiectoriile. Și chiar dacă la sfârșitul timpului, în realitatea reală, se va fi realizat acea uniune, aceasta va fi trăită în această virtualitate, de cei doi parteneri astfel încât nu se va respecta paritatea CP, ca o separare. Conștiința se pune în mâinile creaturilor sale pentru a fi divizată (asimetrizare), acceptă și decide să accepte în acel moment separația de propriul sine, pentru că trebuie să facă experiența, dar și dintr-un act de iubire transcendentală față de partea sa creată, și din acest motiv mai slabă. Decid să mă privez de cunoașterea mea în favoarea creaturilor mele, pentru că oricum acestea sunt tot eu. Decid să parcurg drumul cel mai complet, dar nu trecând prin diferite scurtături. Prin urmarea acestui drum, creaturile adesea nu-și dau seama de

miracolul care le-a fost îngăduit, dar acest mod de a acționa nu lasă spații goale în ceea ce privește cunoașterea. Conștiința, la finalul începutului, se descoperă pe sine unită, așa cum n-a mai fost niciodată înainte.

SFÂRȘITUL ÎNCEPUTULUI

Bibliografie esențială: http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1969/index.html http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1976/richter-lecture.html http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1976/ting-lecture.html http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2008/kobayashi-lecture.html http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2008/maskawa-lecture.html http://books.nap.edu/openbook.php?isbn=0-309-04893-1&page=236 - A description of CERN's experiment to count the families of quarks. -Bowley, Roger; Copeland, Ed. "Quarks". Sixty Symbols. Brady Haran for the University of Nottingham. -Grozin, A., " Heavy quark effective theory" Berlin etc. Springer, 2004, ISBN 3-540-20692-2