EVANGHELIA ÎN CASĂ · PDF filePân ă acum n-am g ă sit înc ă un preot...

Alessandro Pronzato

EVANGHELIA ÎN

CASĂ

Cuvântul lui Dumnezeu „astăzi”

ANUL A

Ciclu de predici pentru duminicile și solemnitatile din anul liturgic A.

Traducere de: Pr. Petru Turcanu

Prezentare

DATORNIC NERĂBDĂTOR ȘI CITITORI CARE FURĂ

Ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu se împart în două categorii: cei care îl primesc – de oriunde ar veni - , îl meditează, se lasă să fie puși în discuţie; și cei care refuză să stea să asculte predica preotului, dar vorbesc despre ea, o critică și răspund de-a dreptul, în calitate de „experţi”, în privinţa calităţii – depășită pentru ei - . Chiar și cititorii de cărţi se împart în două categorii: cei care le citesc și cei care le judecă fără să le fi citit, atribuind autorului intenţii meschine. Este inutil să spun că eu mă adresez primilor. Și că adesea ascultătorii predicii preotului – oricare ar fi, oricum se exprimă – sunt și cititorii cărţilor mele. Ori de câte ori, umblând prin lume, găsesc pe un oarecare confrate care îmi mărturisește, cu un accent de… rușine plăcută: - Știi, adesea „fur” din paginile tale. Și te asigur că o voi mai face… Se referă la seria „Pâine pentru Duminică”, sau la „Cuvântul lui Dumnezeu”, sau la cea începută anul trecut „Evanghelia în casă”. În toate cazurile, însă, asigur că termenul „a fura” trebuie înţeles în sensul de „a-și însuși” unele idei sau intuiţii, a le asimila, a le transforma în ceva viu, să le dea o amprentă personală. Și astfel mă întâlnesc cu câţiva laici – dar și membrii ai comunităţilor religioase sau diferite grupuri – care exprimă spontan recunoștinţa lor pentru că aceste cărţi îi ajută să aprofundeze Cuvântul lui Dumnezeu, să-l transpună în viaţa zilnică.

Până acum n-am găsit încă un preot care să-mi mărturisească faptul cî a consultat „comentariile” mele pentru a se dispensa de osteneala unei pregătiri serioase a omliei duminicale. Așa cum n-am întâlnit vreun creștin care să mă încredinţeze că nu mai reușește să suporte predicile propriului paroh după ce a meditat din volumele mele. Nici unul care să-mi fi zis că simte ispita de a ieși afară din biserică în timpul predicii. În privinţa celor care scriu în ziare mirosind „operaţiile comerciale” din toate părţile (în afară de a lor), și etalând cifre elaborate de fantezie, nu pretind desigur să-mi demonstreze că ei nu primesc nici o recompensă pentru articolele lor. Aș vrea numai să-i fac să înţeleagă ce înseamnă să aibă ceva ce te frământă înăuntru, pentru care scrisul nu mai este o hotărâre autonomă, ci o necesitate, aș îndrăzni să spun o „fatalitate”. Aș putea afirma – făcând evident cuvenitele… proporţii – cu Paul: „este o ananke – necesitate – care mi se impune (1 Cor. 9,16). Adică: eu sunt constrâns: Churaqui traduce: „La necessite m’y pousse”. Aș adăuga: uneori cu urme de violenţă. În privinţa Cuvântului lui Dumnezeu, eu mă simt „dator fără limite”, și caut să mă achit de obligaţii, cel puţin în parte, făcând părtași pe alţii de explorările și descoperirile mele bucuroase. Lista – cam lungă – a cărţilor mele nu este decât lista datoriilor mele. Știu deja că nu voi reuși să plătesc tot preţul, și pentru că continui să acumulez zilnic noi datorii. Totuși mă simt un „datornic nerăbdător”. Nerăbdător de a mă elibera de greutatea, de focul interior. Nerăbdător de a întâlni creditorii mei. Prieteni cititori, să nu aveţi nici o ezitare să „plagiaţi”. Ceea ce furaţi nu este altceva decât „bunul” nostru. Și eu voi fi mereu bucuros de a vă da o mână spre a descoperi ceea ce „ne” aparţine. Ca să ne apropiem de acel Cuvânt care ne face să trăim. Să sustragem și să punem la adăpost, între zidurile casei, Evanghelia, hrană de care nu ne putem lipsi dacă nu vrem să murim de foame, și un parfum de care avem nevoie pentru a nu rămâne asfixiaţi de otrăvurile care ne infestează.

Aș vrea numai să vă cer un pic de înţelegere. Să vă invit, cu cuvintele lui B. Marshall: „Compătimește-l pe sărmanul predicator pentru că cu buzele sale mici încearcă să spună lucruri mari”. Compătimește sărmana mea pană care reușește să zgârie numai puţine fragmente luminoase din acea masă incandescentă.

ADVENTUL ȘI CRĂCIUNUL

Prima Duminică din Advent

SE ÎNCEPE DE LA SFÂRȘIT

Isaia 2, 1-5 Romani 13, 11-14

Matei 24 37-44 Fiecare zi este ultima zi Se începe de la sfârșit. Am putea spune, în mod paradoxal: „La început era sfârșitul”. Anul liturgic se deschide în perspectiva ultimei zile. O zi care, deși rămâne secret, se înscrie în fiecare din zilele care compun calendarul nostru. Cunoaștem desigur pioasele recomandări: Să trăiești această zi ca și cum ar fi ultima. Primește Euharistia ca și cum ar fi ultima din viaţa ta. Îngenunchiază-te în faţa duhovnicului ca și cum ar fi pentru ultima oară. Tu, preotule, celebrează cu evlavie Sfânta Liturghie ca și cum ar fi ultima. Totul este acceptabil, cu excepţia acelui „ca și cum”. În realitate, aceasta este prima și ultima zi. Nu va mai fi alta. Această Sfântă Liturghie este ultima. Nu o vei mai putea celebra o altă dată. Ocazia de a face bine pe care ai pierdut-o astăzi nu se va mai repeta. Cea care contează, și pe care ar trebui s-o sărbătorim, este ultima Împărtășanie. Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl asculţi astăzi este irepetabil. În viaţă nu este ca la teatru. În viaţă nu se dau replici. Orice acţiune este definitivă. Orice ocazie este unică. Orice gând, gest, discurs, sunt „exclusive”, care nu pot fi reproduse. Această zi, această clipă, nu se prezintă din nou. Ziua pe care o trăiești este ultima zi.

Acest moment, pentru tine, este ultimul moment. Așteptarea celui neașteptat Și există și un alt aspect paradoxal. Trebuie să trăim conștienţi, în speranţă și seninătate, fără neliniște și teamă, așteptarea sfârșitului și, mai ales venirea glorioasă a Domnului (parusia), dar aceasta va veni pe neașteptate. Este vorba de ceva sigur și necunoscut în același timp. Mă frapează și mă neliniștesc mult acele indicaţii misterioase: „Doi oameni vor fi la câmp: unul va fi luat și celălalt lăsat. Două femei vor fi la moară: una va fi luată și cealaltă lăsată”. Din aceasta rezultă surprinzător faptul că evenimentul decisiv este prezentat în contextul ocupaţiilor zilnice, și judecata (a fi luat de Domnul și a fi lăsat, abandonat, separat de El) se exprimă în interiorul activităţii absolut obișnuite, profane. Pare că zilele și obligaţiile din „zilele de lucru” devin materia de examen. Dar apoi descoperim că și criteriile de evaluare din partea lui Dumnezeu sunt imprevizibile. De ce din două persoane care fac același lucru, se dedică la aceeași activitate, una este primită de Domnul și cealaltă condamnată? Lama ascuţită a judecăţii, nu separă numai persoane. Separă și acţiunile Bisericii, ale unei comunităţi, ale unui singur individ. Nu totul are aceeași valoare. Nu totul este acceptabil, nici prezentabil, în ciuda aparenţelor. Etichetele religioase care ar trebui să acopere și să garanteze mulţimea, nu împiedică o riguroasă separare și o severă distincţie. Dumnezeu nu este dispus să „ia” totul în bloc. Dumnezeu scotocește în grămadă. Alege. Examinează. Preţuiește. Distinge. Desigur: care din acţiunile mele sunt preţioase în ochii săi? Care dintre lucrurile pe care le adun, care din activităţile pe care le înmulţesc cu frenezie, îl interesează într-adevăr?

Nu ar fi cazul să încep eu primul să „las” ceva care desigur El îl va lăsa, și să mă dedic altui lucru care, poate, ar putea lua în consideraţie? Chiar dacă parusia vine pe neașteptate și venirea Domnului ne ia pe nepregătite (tipică, în această privinţă, parabola hoţului nocturn), totuși cel credincios este constrâns să se întrebe asupra orientării pe care o dă prezentului său și asupra consistenţei valorilor pentru care trăiește. Ce distrat? Vigilenţa, care constituie una din temele de fond al marelui și complexului discurs escatologic din Matei, și care trebuie să caracterizeze existenţa creștinului, este ilustrată, în negativ, de atitudinea luată de contemporanii lui Noe în timp ce este gata să se abată asupra lor catastrofa: „…În zilele de dinainte de potop mâncau și beau, se căsătoreau, până când Noe a intrat în arcă, și nu au băgat de seamă că vine potopul care i-a înghiţit pe toţi…” Acei indivizi nu sunt învinuiţi (cum se întâmplă în cap. 6 din Geneză) pentru conduita lor rea și pentru motivul violenţei semănate pe pământ. În gura lui Isus acuzarea se restrânge la o singură vină: „N-au observat nimic”. Adică, erau neatenţi, distraţi, împrăștiaţi, disipaţi. Și chiar neprevăzători. Inconștienţi. Nesocotiţi. Încapabili de a „bănui” ceea ce era gata să urmeze. Același lucru se poate întâmpla și în viaţa noastră. Nu facem nimic rău. Totul este normal. Totul este în regulă. Se mănâncă. Se bea. Ne expunem la radiaţiile benefice ale televiziunii. Se fac afaceri. Se comentează faptele altora. Sunt programate întâlniri. Se stabilesc vacanţele. Se organizează sărbători. Se răsfoiește ziarul. Se aruncă o privire asupra horoscopului. …Și suntem distraţi în privinţa esenţialului. Suntem incapabili de a bănui.

Da, a bănui că sub crusta superficială este o altă realitate de perceput. A bănui că anumite acţiuni au valoare veșnică. A bănui că anumite întâlniri pot fi determinante. A bănui că examenul cel mai important cu consecinţe iremediabile este cel dat astăzi. A bănui că viaţa poate fi trăită în alt mod. A bănui că acest timp, acest ceas, îmi sunt date pentru altceva. A bănui că… acesta nu sunt eu!. Bănuiala că ceea ce este preţios, decisiv, tulburător, neașteptat, poare fi ascuns sub învelișul obișnuitului și al cunoscutului, reprezintă cealaltă faţă a vigilenţei. Creștinul bănuiește că sub solul profan pe care calcă înflorește un teritoriu sacru. Creștinul observă mesajul secret conţinut în situaţiile cele mai comune, percepe semnalul misterios care este transmis de realităţile cele mai neînsemnate. Cititorul atent al Evangheliei bănuiește că așteptarea se traduce, fundamental, într-o îndatorire de realizat. Ucenicul bănuiește că ultima zi nu reprezintă o catastrofă, ci o promisiune, ba chiar o împlinire a tuturor promisiunilor. Cineva sfâșie învelitorile La începutul adventului răsună foarte oportun avertismentul dur al lui Paul: „Acum este timpul de a vă trezi din somn”. Este ca și cum apostolul ar trage, fără milă, învelișurile moi și dese cu o smucitură viguroasă sfoara care ridică jaluzelele. Noaptea din care trebuie să ieșim este cea a unei vieţi lipsite de culoare, fără semnificaţie, lipsită de gust, plată, banală. Este ora de a întrerupe legănarea din fotoliul comod al obiceiurilor liniștitoare. Trebuie să scuturăm de pe umeri greutatea care ne face să târâm picioarele, să alungăm întunericul care ne înceţoșează vederea.

Trebuie să ne familiarizăm cu lumina. Lumina blândă care răsare de la Betleem. Și cea, fulgerătoare, de la venirea finală a Domnului în slavă. Rămâne de precizat: - Somnul periculos nu este numai cel personal, ci și mai ales somnolenţa și somnambulismul colectiv. - Nu ajunge să ne sculăm devreme dimineaţa. Este important de a ne trezi. Să deschidem ochii. Să ne dăm seama și să interpretăm realitatea care ne înconjoară. - Nu este suficient „de a ne îmbrăca”. Trebuie să ne lăsăm „pătrunși” de Cristos, de gândurile sale, de sentimentele sale, de proiectele sale. - Și atunci când coboară întunericul, este necesar să ne luptăm împotriva nopţii aprinzând o lumină în noi. O lumină care să ne împiedice să ne pierdem în mijlocul risipirilor, tulburărilor, nebuniilor generale. Este urgent să luăm hotărâri autonome, să facem alegeri curajoase, să adoptăm comportamente în lumina libertăţii și care merg împotriva obiceiurilor comune. O ultimă notă. Splendida viziune a lui Isaia (prima lectură), care ne prezintă pelerinajul grandios al tuturor popoarelor în spre Ierusalim, s-ar putea completa cu tema întoarcerii de la muntele sfânt, unde au fost îmbrăcaţi în lumina Domnului și hrăniţi cu Cuvântul său. Adică, ar fi interesant de a accepta transformarea care a avut loc. De a verifica nu numai dacă sosesc, ci în special cum se pleacă. Cu alte cuvinte: nu este suficient de a găsi drumul spre biserică. Este esenţial de a găsi drumul după ce au mers la biserică. Nu este suficient de a celebra Crăciunul. Ceea ce contează este de a stabili cum ieșim din el. A se prezenta la întâlnire poate fi ușor. Ceea ce este decisiv este de a controla dacă, după întâlnire, știm „să transformăm spadele în fiare de plug, lăncile în seceri”. Dacă am pierdut obiceiul de a îndrepta armele împotriva dușmanilor. Dacă am dezactivat limba. Ba mai mult, dacă am șters de-a dreptul din vocabularul nostru cuvântul „război” și termenul de „dușman”.

Duminica a doua din Advent

CE-I DE FĂCUT ÎN TIMPUL AȘTEPTĂRII

Isaia 11, 1-10 Romani 15, 4-9

Matei 3, 1-12

Nu este numai problema de look și de dietă Un tip puţin cam extravagant acest Ioan Botezătorul, însărcinat să ne avertizeze că Împărăţia este aproape. Are un look de-a dreptul excentric: un fel de haină făcută din păr de cămilă, strânsă la șolduri – care trebuie să fi fost foarte slabe – cu o curea aspră de piele. Este și mai bizară dieta sa: lăcuste și miere sălbatică. Se pare că lăcustele la grătar sau prăjite ar fi fost hrana preferată și a Esenienilor. Oricum acele insecte erau preparate în multe feluri: cu apă și sare (mai mult sau mai puţin ca răcușorii noștri), sau uscate la soare și înmuiate în miere sau în oţet, sau și măcinate și amestecate cu făină de grâu pentru a obţine cornuleţe crocante (trebuie să amintim că, după ce a scotocit în bucătăria mănăstirilor, cineva, preocupat de salvarea trupului fraţilor săi, a sfârșit prin a propune reţete oportune și „delicateţele” culinare ale oamenilor din deșert…). Fără îndoială Botezătorul trebuia să fie considerat de persoanele cu bun simţ ca un nebun. Desigur era un personaj zbârlit, sălbatic, necioplit, ne îmblânzit, de care te apropiai cu precauţiile cuvenite. Și apare de aceea strident contrastul cu Personajul principal. Isus care se prezintă incognito, adoptă un stil discret, se amestecă cu lumea obișnuită. Nu are nimic și nu face nimic pentru a atrage atenţia asupra sa. Trece neobservat. Nimeni nu-l observă, pentru că nu îmbracă nici o haină solemnă a divinităţii, nici zdrenţele oamenilor care făceau pocăinţă. …Dar acea mulţime îl descoperă, îi semnalează prezenţa. Și trebuie să ne întrebăm în mod spontan dacă și astăzi, mai curând bunele maniere și oficialitatea și prudenţa și mijlocirile complexe de

orice fel și raţionamentele docte, nu ar fi în schimb particularitatea, nebunia, simplitatea, libertatea, nonconformismul autentic, caracterul direct și sinceritatea aspră a creștinului modurile cele mai adaptate pentru a manifesta sau cel puţin a face bănuită prezenţa Domnului. Ioan are perii de cămilă la îmbrăcăminte, nu pe limbă. Când se află în faţa fruntașilor religioși mai importanţi, nu ezită să-i apostrofeze fără teamă („pui de vipere!”), să-i ameninţe („cine v-a sugerat ca să fugiţi de mânia care vine?”), să-i invite ca să schimbe conduita („faceţi roade vrednice de convertire”), avertizându-i s-o rupă cu făţărnicia și snobismul celor privilegiaţi („…și să nu credeţi că puteţi spune despre voi: îl avem pe Avram ca tată. Vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii ai lui Avram din aceste pietre”). A fost desigur cineva care a protestat deoarece Botezătorul critica zdrobitor (în realitate lovea structurile, smulgea măștile, denunţa ipocrizia), ataca autoritatea, lovea și făcea să sufere farizeii și saduceii (în realitate, dacă adevărul produce suferinţă, vina nu este a celui care spune, ci a celui…care nu-l poate suferi…). Ioan, când este cazul, folosește invectiva usturătoare. Nu se pare că a mai avut nevoie să întrerupă, să clarifice, să corecteze. Dar el realizează, cel puţin în privinţa limbajului, figura „slujitorului” schiţată de profetul Isaia: „Cuvântul său va fi ca o vargă care va lovi pe cel nelegiuit”. Într-o zi Botezătorul va părăsi deșertul și mâncărurile sale minunate pe bază de lăcuste prăjite înmuiate în miere, pentru a intra în palatul lui Irod (probabil fără ca să fie pregătite ceremonii rezervate celor mari ai zilei). Dar va ieși din el cu capul tăiat. Încă odată a avut curajul de a spune adevărul celor care nu le plăcea prea mult. Și nu a ţinut cont de avertismentele curtenilor și a curtezanelor care probabil i-au recomandat să nu-l facă pe rege să sufere… …Atunci, să încercăm să adoptăm persoana incomodă și un pic îndepărtată a Botezătorului ca ghid spre Nașterea Domnului, și chiar mai departe. Un drum pentru Dumnezeu Ioan ne invită să construim un drum.

La citarea textului din Isaia, însă, trebuie să fie o eroare de la o punctuaţie greșită (sau poate Matei a fost cel care s-a împiedicat de vreo virgulă sau alt semn de punctuaţie). Oricum sensul este acesta: calea care trebuie trasată trece prin deșert. Spre Babilon trebuia să fie un drum principal (îl deducem din anumite cântece și din săpăturile arheologice). Ceva asemănător cu Via Apia sau cu Champs Elysees. Evreii deportaţi vor fi asistat, cu o oarecare admiraţie dar și cu un gust de amărăciune și umilire, la defilările triumfale, la manifestările grandioase pentru a celebra faptele uimitoare și victoriile repurtate de suveran. Acum Isaia pretinde ca și pentru Domnul să se pregătească o „cale”. Nimic comun cu bulevardele din orașele cele mai faimoase, cu promenada Englezilor, via Veneto, via Roma, să spunem și via Nassa. Calea Domnului trece prin deșert. Calea dedicată lui Dumnezeu este o pistă care străbate un peisaj aspru și arid. Și totuși aceasta este calea eliberării. Dumnezeu sosește prin calea puţin triumfală a slăbiciunii, a micimii, a sărăciei, a modestiei, a lipsei de strălucire. Puterea și gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în alaiuri impunătoare și solemne (acestea nu folosesc decât să întunece, să banalizeze, chiar să ridiculizeze maiestatea divină). Gloria lui Dumnezeu este fericirea poporului său. Triumful său este eliberarea. Onoarea lui Dumnezeu este asigurată când un asuprit înalţă capul, când pe orizontul săracului răsare o rază de speranţă. Manifestarea lui Dumnezeu vine de-a lungul drumului obositor al vieţii de fiecare zi. Și pentru noi este vorba de a parcurge, de-a lungul Adventului, o cale cu mai puţine lumini și decoraţii artificiale și ușurătate, dar punctată cu ceva serios, angajator, pe linia libertăţii, a simplităţii și a esenţialităţii, și posibil într-o dimensiune de discreţie. În sfârșit, trebuie eliminate zorzoanele și însușit un stil de seriozitate. Toţi avem nevoie să părăsim Babilonul.

Și calea noastră prin deșert, aceea care ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu care vine, se poate numi „convertire” („Convertiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”). Unicul mod cu adevărat nou pentru a celebra Crăciunul este cel de a-l sărbători convertiţi. În acest timp… Viziunea lui Isaia (prima lectură) poate părea o pură utopie, Dar nu este chiar așa. A asigura ceva mai mult dreptatea în privinţa celor săraci, a se preocupa cu adevărat de cei asupriţi, a vorbi cu sinceritate fără a ţine cont de interesele noastre imediate și de sensibilitatea celui puternic, a nu deveni complici cu cei vicleni care domină scena și a nu se lăsa momiţi de ei, reprezintă o datorie realizabilă deja astăzi. A nu judeca „după aparenţe” și de a nu lua hotărâri „din auzite” sau în mod conștient, constituie o datorie elementară care trebuie pusă în practică în actualitatea zilnică. S-ar putea încerca în acest timp să nu lipim etichete în mod abuziv pe pielea persoanelor nu prea plăcute. Să nu condamnăm un film, o carte, un document, înainte de a fi avut cinstea elementară de a le cerceta direct (și cel puţin să fi încercat de a le înţelege). Desigur, ziua în care „lupul va locui cu mielul” și pantera va trăi în pace cu iedul, și copilul va putea să se joace fără pericole cu vipera, este încă departe. În acest timp, însă, s-ar putea începe realizarea unei comuniuni senine între fraţii de credinţă, fără a reproșa vinovăţii închipuite sau infidelităţi, fără a revendica cu îngâmfare drepturi de primi născuţi (Dumnezeu poate să facă să răsară creștini și din pietre). S-ar putea, în acest timp, să încercăm să stăm împreună abţinându-ne de a ne devora unii pe alţii cu acuze, vorbiri de rău, dezonoare, palavre. S-ar putea, în acest timp, să ne privim în faţă fără bănuieli și suspiciuni. Chiar și Paul (a doua lectură) propune ceva care, în acest timp, se poate face. De exemplu, „”să ne primim bine” unii pe alţii așa cum Cristos ne-a primit pe noi. Fără a ţine cont de gusturi, de simpatii sau

antipatii, sau prejudecăţi, și fără a obliga pe nimeni să tămâieze pe proprii lideri carismatici, pe proprii maeștri, pe propriile „stele” idolatrizate dincolo de bunul simţ și pudoare. Este vorba de „a avea aceleași sentimente”, în ciuda diferenţelor legitime și a conflictelor inevitabile. Este vorba de a realiza o unitate bogată în diversitate! În așteptarea includerii noastre în acea armonie universală și totală, care va fi Împărăţia definitivă, se poate și trebuie, în acest timp, să respingem geloziile, meschinăriile, rivalităţile, discriminările neghioabe și disputele și mai neghioabe. Și „când o bună primire devine dificilă, nu la această dificultate trebuie să privim, ci la Isus” (A. Seve). Speranţa într-un viitor diferit, luminos, este trăită făcând, în acest timp, lucruri care se pot și trebuie făcute imediat. Și acesta este un mod de a aștepta Crăciunul: să ne apucăm, în acest timp, de lucru.

Duminica a treia din Advent

NU ESTE NICI UN ALTUL DE AȘTEPTAT…

Isaia 35, 1-6.8-10 Iacob 5, 7-10

Matei 11, 2-11

Ce l-am sfătui pe Ioan „Tu ești cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe altul?”, trimite să se informeze, din închisoare, Ioan Botezătorul. Noi l-am fi sfătuit să aștepte un altul. Personal, nu ne-am hazarda să ridicăm acea întrebare. Foarte riscantă. Și dacă ar fi răspuns: „Nu este permis să așteptăm un altul. Momentul favorabil este acesta. Acum sau niciodată. Este vorba de a primi, de a se decide, nu de a aștepta încă”? Noi așteptăm mereu o altă ocazie. Noi amânăm inevitabil până data viitoare. Amânăm întâlnirea decisivă. Suntem pregătiţi pentru susţinerea examenelor mai târziu. Suntem hotărâţi de a nu ne hotărâ. Pentru noi este bună o altă evanghelie. Pentru a fi fideli, așteptăm viitoarea ocazie. Pentru a observa un sărac, așteptăm un alt sărac. Pentru a ne converti, așteptăm un moment mai oportun. Pentru a ne deschide urechile, așteptăm o altă predică, un alt predicator, o temă mai puţin incomodă. Pentru a ne lăsa criticaţi, așteptăm o critică mai măgulitoare, făcută de o persoană care să fie simpatică și care, mai ales, să aibă bunul gust de a nu ne pune în discuţie. Pentru a ţine cont de o opinie, un sfat, o sugerare, așteptăm să găsim pe cineva care să fie de acord cu noi. Pentru a face o alegere, așteptăm propunerea viitoare. Pentru a asculta glasul conștiinţei, așteptăm o altă situaţie. Pentru a reflecta asupra morţii, așteptăm înmormântarea viitoare a unui amic.

Pentru a reteza acea obișnuinţă periculoasă, așteptăm eventualitatea unei terapii lipsite de durere. Pentru a citi o carte bună, a ne ruga cu un adevărat devotament, a da o dimensiune de profunditate și coerenţă credinţei noastre, a păși pe pragul unui spital, a pierde o oră din timp pentru acea persoană, așteptăm timpuri mai bune. Acela pe care îl avem la dispoziţie este deja un timp ocupat, destinat altuia. Păcat că nu trăim de două sau de trei ori. Să începem să trăim cu adevărat…viaţa viitoare. Isus te solicită: aici, acum, în această împrejurare particulară. Și noi replicăm: poate, altă dată, dacă, poate, cine știe, nu este exclus ca… Termenele precise, imediate, nu sunt prea plăcute. „Deschide ochii, astăzi”, ni se cere. Și noi, nepăsători, o ocolim cu un vag „stai să vedem” Am învăţat răbdarea. Dar într-un mod greșit. Creștinul care nu se hotărăște să vină „Tu ești acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe altcineva?” Tu ești creștinul „așteptat”? Așteptat pe versantul nebuniei evanghelice și nu al prudenţei umane, al logicii din predica de pe munte și nu al mentalităţii lumești, al dăruirii dezinteresate și nu al calculelor utilitariste, al slujirii și nu al puterii, al discreţiei și nu al etalării? Tu ești creștinul așteptat, care se compromite pentru cauza săracilor; se bate curajos împotriva nedreptăţii, din orice parte ar veni; denunţă cu curaj ipocrizia (chiar și pe cea religioasă); are umilinţa de a mărturisi propriile păcate, înainte de a se face judecătorul păcatelor altora? Tu ești creștinul așteptat la întâlnirea cu simplitatea, sinceritatea, transparenţa? Pentru a întâlni pe cineva care să ia în serios evanghelia, putem conta pe tine, sau ar fi cazul să ne îndreptăm în altă parte? Pentru a găsi pe cineva care să nu înșele așteptările noastre, să nu distrugă speranţele noastre, să nu calce în picioare exigenţele noastre

cele mai legitime, să ne ofere numele tău și adresa ta, sau ar fi oportun să așteptăm pe cineva care nu este ca tine? „Mergeţi și spuneţi lui Ioan ceea ce auziţi și vedeţi”. Nenumăraţilor Ioani în așteptare, poate un pic decepţionaţi, obosiţi de acum de așteptare, cineva trebuie să meargă să le aducă la cunoștinţă nu numai ceea ce a simţit, citit, ci ceea ce a văzut. Conform discursurilor, oricine dintre noi poate fi „cel care trebuie să vină”. Sunt fapte, din păcate, care se lasă așteptate nepermis de mult. Sunt fapte care nu se hotărăsc să vină… Unde și de ce se cultivă trestia Isus îi aduce elogiu lui Ioan Botezătorul. Și pune în evidenţă două elemente care îi alcătuiesc măreţia:

- nu locuiește în palatul regilor - nu este o trestie bătută de vânt.

„Cei Care poartă haine moi stau în palatele regilor”, ne asigură Isus. Adică, în acele locuri în care ceea ce contează este forma, nu esenţa. Este îmbrăcămintea, și nu ceea ce este sub haină. Este aparenţa, nu valoarea prezenţei. Lauda exterioară, și nu fidelitatea faţă de valorile fundamentale. Diplomaţia, în locul simplităţii. Sunt ceremoniile, nu angajamentul serios. Consimţământul total, în locul colaborării inteligente. Tămâierea preferată în locul sudorii. Închinăciunile și zâmbetele, în locul capului care gândește. Tăcerea tremurătoare, în locul cuvântului aspru profetic. Uniformitatea, în locul originalităţii. Masca, în locul chipului. În palatele regilor sunt perne și divanuri și fotolii la dispoziţia indivizilor care renunţă la libertate. Ioan, care este un om liber, stă în închisoare. Ioan, care este omul principiilor, al lipsei de comoditate, al sincerităţii aspre, a crescut în deșert și nu a fost format la curte. Botezătorul, în plus, locuiește în deșert, unde suflă vântul. Dar nu este o trestie clătinată de vânt. În grădinile regelui se cultivă trestii din belșug. Care sunt răsădite și la graniţele cele mai îndepărtate ale regatului. Trestiile sunt „vrednice de încredere” din cauza flexibilităţii lor.

Trestii care se pleacă în direcţia dorită, uneori chiar înainte de a ajunge suflul sau sugestia. Bate vântul Conciliului, și ne înclinăm în acea direcţie. Afară de cazul când a se îndrepta (de altfel aceea era o poziţie puţin cam incomodă, nefirească, pentru anumite obiceiuri…) și a se înclina iute în partea opusă când bat alte vânturi. Ne plecăm în direcţia Bisericii celor săraci, a slujirii. Numai să fim avertizaţi de schimbarea vântului și a climei, și să simţim că este momentul de a ne dedica cărămizilor și marmorei și altor acţiuni „binecuvântate” de sponzorul potrivit. Și astfel se trece cu dezinvoltură de la „ultimii”, de la „nimeni”, la cei mai încurajatori puternici, la lumea care contează. Ioan, care a mers la școala deșertului, a învăţat coerenţa. Este un „rezistent” la mode, la oportunisme, la calcule de putere, la intrigi, la clipiri din ochi viclene. Ne având nici o poziţie de apărat, are curajul de a rămâne el însuși, chiar și atunci când vântul își schimbă direcţia. Ioan, crescut în deșert, este pur și simplu un om adevărat. Dieta austeră i-a întărit spinarea. Și dacă intră în palatul regelui, o face pentru a deranja, pentru a spune că nu este de acord, pentru a suna alarma. Chiar și atunci când stă în închisoare reușește să semene neliniști. În sfârșit, „nefolositor” pentru a cultiva sau păzi trestiile. Chiar și Isus spune că într-un astfel de om trebuie să ne încredem. Pentru a susţine cadelniţa, este suficientă o trestie. Dar pentru a purta crucea, este nevoie de o șira spinării robustă. Și pentru a vedea drept, trebuie să stăm într-o poziţie incomodă. Calea speranţei Viaţa în deșert, în această duminică, devine „Calea Sfântă”. Și este în mod fundamental calea speranţei (prima lectură) și a răbdării (a doua lectură). Mulţumire lui Dumnezeu care „vine să ne salveze”, situaţiile disperate sunt schimbate într-o experienţă de viaţă, pace și fericire, pe care deșertul care înflorește îi prezintă imaginea cea mai semnificativă.

Speranţa, pentru a nu se reduce la vorbe goale, trebuie să se caracterizeze într-o capacitate de a susţine și alimenta speranţa în persoanele care sunt gata să piardă sau de-a dreptul nu mai sunt înzestrate cu ea (și, adesea, nu au toate motivele…). Dar sunt așa de rari, astăzi, autenticii, convinșii și convingătorii, „furnizorii” de speranţă, în stare să întărească „mâinile slabe”, să întărească „genunchii șovăielnici”, să spună cuvinte drepte „celor cu inima tulburată”, să dea curaj, să susţină… Sunt, în schimb, mulţi purtători de mesaje al căror conţinut este aproape totdeauna frica, pedeapsa, ameninţările. Rămânem cel puţin perplecși în faţa anumitor comunicări „de sus” cu ton dur, mereu pe partea catastrofalului, puţin șantajist, care determină un fel de „terorism spiritual”. Cuvintele unor vestitori ai evangheliei sună dure, aspre, acuzatoare, oricum destul de puţin încurajatoare. Pe unele buze „vestea de bucurie” se transformă într-o ameninţătoare „dare de seamă”. Speranţa este virtutea cea mai dificilă. Atât de dificilă că sunt puţini cei care reușesc s-o transmită. Însă când se întâmplă să întâlnim unul din acești rari semănători de speranţă, avem impresia că și în deșertul nostru personal răsare cel puţin un „buchet de flori”. Calea răbdării În limbajul lui Iacob speranţa prinde forma răbdării. Cineva, poate, se poate gândi că vorbirea despre răbdare privește în special pe bătrâni, debili, resemnaţi. Răbdarea, dimpotrivă, cuprinde întreaga viaţă, „până la venirea Domnului”. Și este o forţă, nu o slăbiciune. Răbdarea nu rămâne la sfârșit, când nu mai este nimic de făcut. Răbdarea trebuie așezată la începutul oricărei acţiuni, atunci când rămâne totul de făcut. Se începe cu răbdarea. Se continuă cu răbdarea. Și se duce la bun sfârșit o operă cu răbdare.

Așa cum notează A. Seve, în perspectiva lui Iacob, este: - Răbdarea-iubire („nu vă plângeţi unii împotriva altora”). - Răbdarea-așteptare. Și despre aceasta ne sunt oferite infinite (o

coadă la afluxul traficului, așteptarea la medicul asaltat, rândul la un ghișeu, o scrisoare care nu sosește, transporturile publice care nu funcţionează, munca monotonă, rezultate care nu corespund oboselilor noastre și scadenţelor noastre). - Răbdarea-forţă. Da, răbdarea asigură soliditatea la întreaga construcţie. Mai tare decât opoziţiile, rezistenţele, loviturile neprevăzute, decât dificultăţile de orice fel, este răbdarea. Numai răbdarea face solidă iubirea. În sfârșit, „Calea Sfântă” este calea de ieșire din situaţii dificile, și de-a dreptul disperate, aparent fără ieșire, spre plinătate și pace, prin răbdare.

Duminica a patra din Advent

TRUP ȘI SPIRIT

Isaia 7, 10-14 Romani 1, 1-7 Matei 1, 18-24

Cu om și fără om Dumnezeu, pentru a se arăta, se încredinţează trupului. Dumnezeu se folosește de trupul nostru. Întruparea nu este un teatru, o aparenţă. Fiul lui Dumnezeu devine om nu prin simulare, ci real. Isus din Nazaret este om în mijlocul oamenilor. Este om ca și noi. Nu este ușor de a primi aceste mesaje. Cineva, pe drept, a remarcat că misterul cel mai greu de acceptat nu este cel al Sfintei Treimi, ci cel al Întrupării. Istoria celor două mii de ani de erezii (și anumite atitudini și mentalităţi care se manifestă și astăzi la toate nivelele) demonstrează cât de greu este a recunoaște prezenţa lui Dumnezeu în om, unitatea indivizibilă a lui Dumnezeu cu omul. Evanghelia de astăzi, totuși, ne obligă, nu numai să acceptăm alegerea trupului din partea lui Dumnezeu, dar și să realizeze o unire decisivă: aceea cu Spiritul. Noua realitate care decurge din ea este rodul acestor două componente, care devin de acum inseparabile: trup și Spirit. Intervenţia Spiritului nu anulează trupul, ci îl depășește, îl duce la un alt nivel. Legea Spiritului este „înobilarea”, nu abolirea sau distrugerea trupului. Profunda identitate a lui Isus nu este cunoscută nici recunoscută numai prin trup. Isus, deși înglobat în linia davidică, o depășește infinit. Promisiunea se realizează nu pe calea sângelui, ci prin alegere.

Proiectul lui Dumnezeu, expresia fidelităţii sale, se actualizează exact, totuși nu prin coincidenţa cu ceea ce este comun, difuz, speranţa mesianică „trupească”. Proiectul, în Isus, ia forma nouă, tulburătoare, a crucii. Isus se naște din pământ, dar este darul de sus, este rodul Spiritului. Iosif este cu adevărat „drept” atunci când nu se postează pe linia prudentă, a trupului și a practicii obișnuite („să lase” propria soţie „în secret”) ci se deschide spre perspectiva ameţitoare a misterului. Recunoaște opera Spiritului. Trăiește din credinţă („cel drept trăiește din credinţă”). Maria abandonează hotărâtă perspectivele, posibilităţile trupului, și devine un teren fecund punând propriul trup, întreaga sa persoană, la dispoziţia Spiritului. Fecioria sa devine astfel un semn luminos al Spiritului care acţionează în om, în istoria omului, cu intervenţii imprevizibile, care nu se pot cataloga în registrele noastre „trupești”, intervenţii care depășesc mijloacele umane. Paradoxul constă întocmai aici: Dumnezeu are nevoie, într-un anumit sens, de om, dar acţionează fără om. Fecioria și maternitatea Mariei din Nazaret, unite în aceeași femeie, reprezintă demonstraţia cea mai evidentă și misterioasă (mister prin exces de lumină, de nesuportat de raţiunea umană „trupească”) al acestui paradox. Care continuitate? Spiritul, astfel, garantează continuitatea, deși săvârșind o ruptură, săpând o disproporţie abisală, înserând elementul noutate, factorul surprinzător, adoptând un stil care nu se poate programa, săvârșind o împlinire neașteptată, înfăptuind o realizare imprevizibilă. În acest punct, ne putem întreba – cum face în mod provocator pr. E. Balducci – dacă iubirea noastră faţă de Biserică este o iubire „trupescă” sau în dinamismul Spiritului. Iubirea trupească are nevoie de a celebra triumfuri și atunci când ar fi cazul de a-și bate pieptul, se încăpăţinează să închidă

ochii în faţa petelor grosolane și păcate evidente, se lasă în tresăltare atunci când ar fi mai potrivit să adopte puţină pudoare. Iubirea conform Spiritului, dimpotrivă, permite să tresăltăm – chiar și pe un ton umil – pentru ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste, și ţine în picioare totul, în ciuda mizeriilor și nelegiuirilor noastre. Da, Spiritul triumfă nu numai fără oameni, dar și în ciuda oamenilor, deși continuând să aibă nevoie de oameni, deși stăruind să se încredinţeze trupului. Și este și o fidelitate trupească opusă celei din linia Spiritului. Fidelitatea trupească nu poate face decât să respecte trecutul, să reproducă modelele, sau să copie schemele unei societăţi care se socoate „exemplară”, exportându-le în culturi, continente și condiţii diferite. Ne înșelăm că Biserica ar fi fidelă pentru că, chiar dacă trec secolele, ea nu se schimbă. Se crede că fidelitatea constă în repetarea – cu unele retușuri de formă – a unor gesturi și atitudini și documente al verigii precedente. Protestează și pr. Balducci: „Aceasta este iubirea trupească pentru Biserică! Întrucât se crede că manifestăm puterea lui Dumnezeu prin neschimbarea felului nostru de a trăi și de a gândi. Și dimpotrivă Dumnezeu nu are nevoie de această garanţie. Este o continuitate conform Spiritului. În Biserică, linia de continuitate este Spiritul lui Dumnezeu, nu trupul”. Teama de Spiritul imprevizibil? Cine știe dacă nouă ne este suficient, ca lui Iosif, un „vis” pentru a ne convinge că proiectul lui Dumnezeu face ca să explodeze planurile noastre, programările noastre rigide, codificările noastre prudente, previziunile noastre chibzuite… Cine știe dacă este suficientă mărturia unui înger pentru a deveni conștienţi că fecunditatea, eficacitatea vin din altă parte.. Cine știe dacă noi, ca Maria, suntem capabili de a primi, păstra în inimă, cuvinte pe care nu le înţelegem…

Cine știe dacă ascultarea noastră este conform trupului, și deci, ca Ahaz, respingem acele semne pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere pentru a deschide o cale diferită… Cine știe dacă, după ce l-am invocat de atâtea ori, reușim să nu avem teamă de Spiritul imprevizibil, răscolitor… Într-un cuvânt: cine știe dacă suntem „drepţi” în logica și conform registrului credinţei… Chiar și Paul, la începutul scrisorii către Romani (a doua lectură), insistă asupra dialecticii „trup” și „Spirit”, o temă care străbate apoi toate capitolele. Paul arată o naștere a lui Isus Cristos „din neamul lui David, după trup”. Și deci și o altă naștere din Spirit („constituit Fiu al lui Dumnezeu în putere conform Spiritului de sfinţenie prin învierea din morţi”). Și este propusă natural „nașterea” trinitară. Este interesantă, în această perspectivă, prezentarea învierii ca o naștere. După trup, Isus a îmbrăcat, pentru a spune așa, limitele noastre. Dar, pornind de la Betleem, Paul urmează o traiectorie care, trecând prin cruce, ajunge la Paști. Și pentru noi, a participa la acest mister al Învierii înseamnă a experimenta că un om după trup poate deveni un om după Spirit. Lumea Învierii este lumea puterii Spiritului care face să explodeze toate limitele noastre. Și parcurgând paginile acestei scrisori noi găsim indicaţiile de cum este posibil de a trece de la o viaţă după trup la o viaţă după Spirit. Cele două nume Și astfel numele sunt două. Emanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. O temă, aceasta, foarte dragă lui Matei, care îl înserează la începutul evangheliei sale și îl pune ca sigiliu final al textului său (28,20, până a-l nuanţa, dacă nu chiar a-l șterge, de-a dreptul din scena Înălţării.

În sfârșit, ceea ce îl interesează pe Matei este să ne asigure despre această prezenţă continuată de Cristos în mijlocul nostru. Și locurile privilegiate ale acestei prezenţe sunt: reunirea a unor persoane în numele său (18, 20), trimiterea (19, 40), sacramentul fratelui, în special al celui sărac, nevoiaș (25, 31), Biserica vestirii (28,20). Și aici ne putem întreba: această prezenţă este chiar așa de plăcută? Dumnezeu-pentru-noi ne convine. Dumnezeu-cu-noi, adică părtaș la situaţiile noastre, implicat în alegerile noastre, înscris în momentele „profane” ale existenţei noastre, poate să fie puţin descumpănitor. În ciuda aparenţelor, un Dumnezeu care ţine distanţa, și la care a recurge în momentele stabilite de noi, ne convine. Dimpotrivă trebuie să acceptăm, prin Întrupare, acest risc al unui Dumnezeu care unindu-se cu trupul face drumul cu noi. Trebuie să ne familiarizăm cu acest Dumnezeu care nu locuiește într-un loc privilegiat, dar se oprește, ca în templul său, în trup. Celălalt nume este Isus, care înseamnă „Dumnezeu salvează” Cine știe câte alte persoane în Palestina, și chiar în satul Nazaret, aveau acel nume destul de comun. Întruparea este și aceasta: a adopta un nume mai degrabă comun, realizând însă total semnificaţia lui. Oricum este frumos să te gândești că, în acea casă, au răsunat expresii obișnuite ca acestea: Isuse, ascultă-mă…Isuse, unde te-ai ascuns? Vino încoace…Isuse, am nevoie de… Isuse, vino și dă-mi o mână de ajutor… Desigur, sunt fel de fel de moduri de a pronunţa numele unei persoane. Un îndrăgostit, o mamă, pronunţă același nume cum fac toţi ceilalţi, totuși tonul, intensitatea, vibraţia, modul sunt diferite. Avem impresia că semnificaţia numelui se schimbă după ardoarea celui care îl pronunţă. Totul constă, tocmai, în „mod”. Dar și în privirea care însoţește vocea.

Și Isus, numele care ne interesează, este un nume nu numai de pronunţat, ci de gustat, savurat în toată dulceaţa sa, ca un fruct (fructul mântuirii).

Nașterea Domnului

VA FI CRĂCIUNUL ÎN ACEST AN?

Isaia 9, 1-3.5-6 Tit 2, 11-14

Luca 2, 1-14

O istorie scrisă din nou Întrebarea este cu totul inutilă: va fi Crăciunul în acest an? Nu Crăciunul cel stabilit de calendar, fixat de obiceiuri, organizat de comercianţi, ci Crăciunul adevărat, serios, acela în care se naște Dumnezeu. Acum două mii de ani, nu sunt dubii în această privinţă, a fost Crăciunul, chiar dacă puţini au observat și au fost avertizaţi. Astăzi ar fi cazul să agiornăm textul lui Luca, care vorbește despre împăratul Cezar August și de faimosul recensământ, și de un oarecare Quirinus guvernatorul Siriei… Ar trebui să-l transcriem mai mult sau mai puţin așa: în timpul lui Bush, și al lui Elţin, și Deng, în timp ce se contabilizau morţii de foame (un milion mai mult sau mai puţin); se aduceau la zi statisticile victimelor de Sida, de droguri, ale mafiei; atunci când s-a renunţat de acum de a număra episoadele de violenţă; când toţi s-au resemnat să se gândească la Liban nu din cauza cedrilor ci din cauza bombelor, a rugurilor, a munţilor de dărâmături; în zilele în care a explodat al nu știu câtelea scandal și s-a aprins ultima polemică dezgustătoare…, în orașul din… sau în satul din… într-o casă oarecare din strada… numărul…a fost Crăciunul. Adică s-a verificat un fapt uluitor. Cineva a decis că problema îl privește. Că acea naștere trebuia să vină, el era de acord, accepta. Dumnezeu putea să vină în lume. Din păcate este loc la hotel „Nu era loc de găzduire pentru ei…”. Mulţi astăzi ar rezerva cu entuziasm un loc la hotel.

Este probabil, însă, că Lui nu i-ar plăcea să se nască în hotel. Ar refuza restaurantul. Nu ar accepta aranjamentul din ieslele noastre. Nu ar putea suporta atmosfera prăvăliilor unde se expun articolele cadou. Oriunde este loc pentru El. Din păcate. Oriunde, mai puţin în locul pe care El îl pretinde. Când toate sunt gata la hotel, la masă. la supermarchet, pe străzi, pe pomii iluminaţi, când nu lipsește nimic, este riscul de a nu fi Crăciunul. El nu are nevoie, pentru a se naște, de tot ce am pregătit, aranjat în onoarea sa fără să ne pese de cheltuieli. El se mulţumește cu o iesle, de o crăpătură într-un zid vechi, pentru a ascunde sămânţa sa. Dacă nu te grăbești să astupi acea spărtură… Dacă te lași străpuns de acea lamă de lumină… Dacă consimţi să scuturi din spate greutatea obișnuinţelor… Dacă te simţi pătruns de voinţa de a reface lumea, de a construi iubirea, de a trăi credinţa, de a striga cu glas tare speranţa… Dacă observi cu tărie, în sângele tău, chemarea libertăţii… Dacă asculţi acel cuvânt… Dacă nu te sustragi de la acea privire care îţi propune un alt mod de a fi om… …Atunci a fost Crăciunul. Dumnezeu s-a născut în localitatea.. în casa din strada… numărul… Atunci s-a născut și un om nou, care intră să facă parte dintr-o altă omenire, chiar dacă nici un recensământ nu va da socoteală de această naștere surprinzătoare. Am vărsat prea multă cerneală inocentă… Și am obosit să scriem și să punem să se scrie toate acele scrisori către Pruncul Isus (câtă „cerneală inocentă” vărsată…). Fără să ne gândim că era acolo, în așteptarea răspunsului, un

simplu bilet care a fost înmânat de mesagerii trimiși din cer cu câteva sute de ani înainte. Poate nici nu l-am deschis, nu i-am dat atenţie. Totuși era o comunicare foarte importantă și obligatorie: „Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește”. Când Dumnezeu ne-a dăruit informaţia despre iubirea sa, mai puternică și încăpăţânată decât toate neghiobiile noastre, ne-a spus lucrul cel mai important. Când ne-a dat comoara cea mai preţioasă pe care o avea, pe Fiul propriu, ne-a dat tot ce avea de dăruit. Dacă Dumnezeu dăruiește iubirea sa, toate celelalte cereri ale noastre se reduc la acest dar. Necazul este că noi preferăm să ignorăm acel bilet, nu devenim conștienţi de acel dar. Pentru că știm că iubirea cere un răspuns. Și atunci preferăm să scriem „scrisorele” care nu ne obligă. În timp ce El așteaptă încă răspunsul la un bilet care a ajuns la noi acum două mii de ani. Crăciunul poate fi ocazie pentru ca cineva, în sfârșit, să se hotărască să scrie sau să spună un cuvânt foarte simplu: „Primit”. Iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Iată mesajul, lumina Crăciunului constă în întregime aici. Mizeria devine un titlu de măreţie. Foamea mea poate fi potolită. Aspiraţiile mele cele mai îndrăzneţe își găsesc o împlinire sigură Un Altul îmi permite să fiu cu adevărat eu însumi. Dumnezeu pune la dispoziţie Iubirea sa pentru ca eu să devin om. Dumnezeu se face om pentru ca lumea să devină mai umană. Pentru ca fiecare om să devină mai uman. De aici înainte omul are posibilitatea de a trăi o viaţă pe deplin divină și pe deplin umană. Dacă acceptăm că la Crăciun, că în acest Crăciun, se naște Dumnezeu, atunci se naște și omul.

Desigur este mai ușor să serbezi Crăciunul decât să trăiești Crăciunul. Este mai ușor să comemorezi o aniversare decât a risca o naștere. Minune Și apoi este minunea nemaiauzită a Crăciunului. Atotputernicul se descoperă în cea mai dezarmantă slăbiciune Imensul devine foarte mic, un copil în fașă. Cel cu Totul Altul devine unul dintre noi. Dumnezeu cel nevăzut, cel pe care nimeni nu l-a văzut (Io 1,18), se face vizibil. Cel inaccesibil, îndepărtat, apare aproape, se prezintă Dumnezeu-cu-noi. Și, vă rog, să ne scoatem din cap că noi l-am căuta, să ne apropiem de El. El ne-a căutat, ne caută, ne zorește, ne iubește. Nu este problema bunăvoinţei noastre. De Crăciun Dumnezeu este care își arată bunăvoinţa sa în privinţa oamenilor. Să credem în nașterea noastră „Vă vestesc o mare bucurie…: astăzi vi s-a născut un mântuitor” Păstorilor le este comunicată o bucurie pentru astăzi. Așa ar trebui să fie bucuria pentru Crăciunul nostru. Nu o bucurie veche, prăfuită, legată de amintiri din copilărie, de obiceiurile rămase în picioare oarecum și aranjate după ultima modă, ci o bucurie vie, profundă, nouă. O bucurie de astăzi. Este bucuria de a putea crede într-o naștere. A sa, înainte de toate, Dar și a noastră. Pare un fapt evident. Totuși, dacă ne gândim bine, este necesar să credem în naștere. Să credem în posibilitatea de a ne renaște. Nicodim afirma că, la acea vârstă, nu se poate naște din nou. La o anumită vârstă nu se mai schimbă nimic.

Cu acumularea anilor se renunţă la modificarea lucrurilor, dinăuntrul și din afara noastră. Este lumea veche, împietrită, ghemuită în carcasa sa de păcat și de indiferenţă. Totuși în acea noapte crusta s-a spart într-un punct precis, și a înflorit un lăstar, o forţă capabilă de a reînnoi lumea. Totuși, chiar dacă mulţi se grăbesc să sufoce acea naștere (uciderea pruncilor ia o valoare de simbol: este lumea veche a violenţei, a urii, a puterii, a samavolniciei, care se îndârjește împotriva „pruncului”, aducătorul unei propuneri de pace, de omenire nouă), rămâne posibilitatea ca cineva dintre noi să păstreze puţină liniște, ca să audă acel scârţâit din partea inimii, și să simtă o dorinţă de altceva, de lumină, de curăţie, la miezul nopţii. „Nu ar folosi la nimic ca Domnul să se fi născut, acum două mii de ani, dacă nu s-ar naște nimic cu adevărat astăzi… Minunea din această noapte, sau din această zi, este că Dumnezeu, în mijlocul nostru, poate redeveni viu” (L. Evely). Pentru a transforma acest deșert, cufundat în gunoaie, este nevoie de mâini goale care să se încăpăţineze să cultive o floare. Pentru a rupe coaja tare a indiferenţei și a urii este necesară o inimă cu o iubire mai tare decât toate asprimile. Pentru a străpunge întunericul sunt necesare ochi aprinși de lumină. Pentru a se opune glasurilor care ne atacă și ne zăpăcesc din orice parte este necesar ca cineva să primească și să ofere un cuvânt adevărat. În sfârșit, este necesară o naștere. Și noi ne îndreptăm spre Noul-Născut, sărac, fragil, ameninţat (și cu atât mai ameninţat cu cât devine un pretext pentru o sărbătoare care îl pune în centru pentru a-l ignora), și să-i ducem ceea ce am păstrat mai preţios și intact: dorinţa de a ne naște. Atunci, va fi Crăciun în acest an?

Sărbătoarea Sfintei Familii

EXIL FORŢAT ȘI EXIL CA EXPERIENŢĂ DE LIBERTATE

Sirah 3, 2-6.12-14 Coloseni 3, 12-21

Matei 2, 13-15.19-20

O cale dureroasă Pagina din Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria și Isus trăiesc condiţia dramatică a refugiaţilor. Parcurg un drum care, în anumit sens, anticipă pe cel al Calvarului. Cărţile apocrife, cu povestirile lor legendare, încearcă să facă să înflorească acel drum cu multe episoade patetice și miraculoase. Dar fantezia nu reușește, în acest caz, să îndulcească realitatea care a trebuit să fie aspră, amară, dominată de nesiguranţă, de frică și incertitudine. Multe familii, astăzi, se pot recunoaște în aceeași situaţie. Războaie, persecuţii politice, rasisme, mizerie, foame, rup și tulbură crud un număr mereu crescând de familii, ale căror membrii sunt constrânși să ducă o existenţă precară, ameninţată, umilită. În ţări îndepărtate, chiar și când găsesc de lucru, nu află totdeauna o adevărată primire, omenie, respect, recunoașterea demnităţii lor, preţuirea valorilor pe care ei le poartă. Și foarte adesea trebuie să facă conturile cu ostilitate, prejudecăţi, suspiciuni, marginalizare. Visele se spulberă repede la suflul îngheţat al situaţiilor insuportabile, al atitudinilor meschine, al dificultăţilor de netrecut. Viitorul apare mereu mai nesigur. Astăzi, dincolo de o ușoară emoţie în faţa iconiţei cu Sfânta Familie înzestrată cu un măgăruș (cu un aer puţin devot), și escortată de îngeri care zboară, ar fi de folos de a ne pune de

acord cu drama înfricoșătoare a atâtor imigranţi, deportaţi, refugiaţi, de toate victimele egoismului, refuzului și exploatării. Așteptarea, în ţara exilului, devine interminabilă. Timpul trece mult mai încet. Noaptea pare că nu se mai sfârșește. Să nu agravăm sensul inevitabil de străinătate, de exil, cu lipsa de înţelegere și duritatea inimii. Banii – adesea foarte puţini și câștigaţi cu trudă – nu vor mai reuși să compenseze uscăciunea sentimentelor. Cale de eliberare Dar, pentru fiecare dintre noi, poate fi și un exil văzut ca o experienţă de libertate. Este vorba de a observa tot ceea ce, în societatea de astăzi, reprezintă o ameninţare a persoanei, vieţii, libertăţii, spiritului, a însăși familiei. Este vorba de a salva valorile cele mai preţioase. A refuza de a îndoi șira spinării, de a fi resemnaţi, de a suporta condiţionările și manipulările cele mai sfruntate ale propagandei, de a accepta mutilările cele mai rușinoase a idealurilor noastre, de a masca propria personalitate, de a falsifica identitatea noastră creștină, de a abandona conștiinţa noastră, de a renunţa la gândire. Este vorba de a păstra în ochi lumina patriei adevărate, a unei lumi diferite, a unui fel de a trăi demn de om. Este vorba, mai ales, ca pentru Iosif, de a fi „om al visurilor”, care acceptă intervenţia de sus, este sensibil la o solicitare care îl împinge să plece, face loc la o voce care îi spune: ”Du-te în altă parte… nu te lăsa închis… nu te lăsa prins… fungi în larg… nu sta pe un teren meschin… vezi că este cineva care ar vrea să te aresteze…” Creștinul, deși face parte din lume, stă la distanţă de o anumită lume de aparenţă, lipsită de însemnătate, de abuzul de putere.

Și „în altă parte” faţă de mode, ideologii, polemicile cele mai neghioabe, de competiţiile demente, de conformisme, de consensuri ușoare. Păstrează intactă în inimă chemarea către o „ţară spaţioasă”, ţara cântecului și a poeziei și a gratuităţii, unde se gustă roadele păcii, ale armoniei, respectului, prieteniei dezinteresate. Ţara unde fiecare poate să fie el însuși, în adevărul propriei fiinţe, în comuniune cu Dumnezeu și cu alţii, unde sunt înlăturate barierele egoismului, particularismelor, intoleranţelor. Cristos care de copil a fost un exilat, va spune: „Eu sunt calea” (Io 14,6). Și calea care duce la Împărăţie, poate fi chiar calea exilului, a înstrăinării faţă de un anumit mod artificial, zgomotos, decăzut, în care bazele cele mai zdruncinate sunt ţinute în picioare de violenţă și minciună. Pentru cel credincios, atunci, calea exilului poate fi aceea a unei fugi de toate sclaviile, cu voinţa și cu nerăbdarea unui exod neîncetat. Lacrimile exilaţilor …Și pot să fie și exilaţi în interiorul familiei. Cei în vârstă, de exemplu. Fragmentul din Sirah, care repetă chemarea la observarea poruncii a patra, ne lasă să întrevedem și această faţă nu prea plăcută a realităţii. Este problema de a „cinsti”, nu numai de a suporta. Și cred că nimeni nu are obrăznicia de a traduce cuvântul „a cinsti” cu „a se debarasa”, a ignora, sau aranjarea într-un fel (comod pentru noi) a unei prezenţe plictisitoare. A cinsti înseamnă a recunoaște valoarea, caracterul sacru al unei persoane, independent de faptul dacă mâinile sale sunt în stare sau mai puţin de a oferi servicii, să asigure haine sau bani. „Fiule, vino în ajutorul tatălui tău la bătrâneţe, să nu-l întristezi în timpul vieţii sale. Chiar dacă și-ar pierde înţelepciunea, compătimește-l

Și nu-l dispreţui, cât timp ești în putere…” Da, chiar dacă își pierde mintea, nu trebuie să iasă din inima ta. Delicateţea pentru cei mai slabi poate deveni un sprijin mai solid al familiei. Atenţia plină de grijă faţă de cel care nu produce, nu câștigă, nu este productiv, dimpotrivă absoarbe timp și energie, poate reprezenta o investiţie mai rentabilă, pe un alt plan. Dacă păcatele – cum ne avertizează tot Sirah – sunt „ispășite” prin pietatea arătată faţă de părinţii în vârstă, cum vor fi ispășite păcatele comise împotriva lor, ofensele faţă de bătrâneţea lor, umilirile pricinuite, indiferenţa și nesocotinţa faţă de slăbiciunea lor lipsită de apărare? Cu remușcarea, poate? Da, fără îndoială mulţi dintre noi cultivă aceste remușcări chinuitoare dar târzii. Remușcările, însă ar fi de folos să le avem înainte… Remușcările cele mai eficace, de fapt, sunt acelea care ne împiedică de a săvârși neghiobii și ticăloșii. Remușcările cele mai necesare sunt acelea care ne feresc să avem remușcări „după”. „Pietatea faţă de tată nu va fi uitată…” Dar pentru ca Dumnezeu să nu uite, să ţină cont de pietatea noastră, este necesar să exercităm, la rândul nostru, memoria. Spun, memoria celor vii. Adesea cei în vârstă pierd memoria. Și se necăjesc pentru aceasta. Se simt descurajaţi. Din păcate sunt atâţia tineri care „uită”. Și nu se preocupă de asta. Mie îmi plac mormintele acoperite cu flori (unele cimitire din Elveţia oferă o privire generală care mă lasă de fiecare dată uimit). Dar ar trebui ca florile să ajungă și în mâinile „inutile” (inutile după o mentalitate proastă, eficientă). Și ar trebui să ne dăm seama că iubirea cea mai convingătoare nu este cea care face să vărsăm lacrimi pe

mormântul celui drag care s-a stins, ci aceea care se străduiește ca ele să nu apară pe ochii celor vii. Când caritatea moare în exil se stinge și adevărul Primirea este tema care stă la baza liturgiei de astăzi (primirea unui marginalizat și care este considerat un străin; primirea celor în vârstă și a celor slabi în ambientul familiar; primirea chemărilor de sus pentru un drum de eliberare de orice sclavie și pentru salvarea valorilor ameninţate). Primirea, în fragmentul din scrisoarea către Coloseni (a doua lectură) se lărgește de la marginile familiei până la îmbrăţișarea unei perspective comunitare, eccleziale. Paul subliniază unele modalităţi practice. Mai ales o pune în legătură cu un eveniment fundamental: comportamentul lui Cristos, în privinţa noastră, care determină relaţii noi între oameni. Este imposibil de a comenta întreaga pagină. Mă limitez să subliniez o frază decisivă: „Mai presus de toate să fie caritatea, care este legătura perfecţiunii” Anumite comportamente, anumite polemici – trecute sau recente – în interiorul bisericii, nu au arătat desigur acest tip de preocupare. Pare dimpotrivă că practica s-a sfârșit prin a interpreta textul pe dos: la baza tuturor să fie caritatea. Necazul este că, în anumite cazuri, caritatea nu se află nici la bază. A dispărut de tot. Totuși cuvintele creștinului, dacă nu sunt cuvinte de caritate, nu sunt nici cuvinte creștine. Dacă mărturia pe care o dau cei credincioși, în orice circumstanţă, nu este o mărturie de iubire, de respect, de blândeţe, devine motiv de scandal. Și nu este nici o cauză sfântă care să justifice pierderea simţului adevărului, chiar și faţă de „dușmani” (care uneori sunt de-a dreptul fraţi în credinţă!). Un adevăr care nu este însoţit de iubire, și nu este susţinută cu armele iubirii, nu mai este un adevăr creștin, nu are nimic comun cu evanghelia.

Dacă moare iubirea, moare împreună cu ea și adevărul. Cele două, de fapt, și-au jurat fidelitate reciprocă.

1 ianuarie – Sf. Fc. Maria, Născătoare de Dumnezeu

DECLARAŢII DE PACE

Numeri 6, 22-27 Galateni 4, 4-7 Luca 2, 16-21

Care chip? În sărbătoarea de astăzi, dedicată Sfintei Maria Mama lui Dumnezeu, se întâlnesc diferite motive. Se scoate în evidenţă imediat, datorită firului lecturilor, o puternică amprentă cristologică. Apare și tema numelui lui Dumnezeu „strigat” de Duhul Sfânt în inimile noastre (Tată, Abba) și, în consecinţă, conștiinţa condiţiei noastre și mentalitatea relativă, nu de sclavi, ci de fii. Este și impunerea numelui lui Isus, care a avut loc în octava Nașterii la circumciziune, semn al apartenenţei la un popor deosebit. Astăzi este și ziua mondială a păcii. Și, desigur, nu putem neglija faptul că astăzi este prima zi a noului an. Voi lua ca punct de plecare binecuvântarea conţinută în prima lectură, subliniind cele două expresii care se întăresc reciproc: „Domnul să facă să strălucească chipul său asupra ta și să te ocrotească”. „Domnul să-și îndrepte asupra ta chipul său și să-ţi dăruiască pacea”. Putem să ne întrebăm: dar care este chipul pe care Dumnezeu îl face să strălucească peste noi? Mai precis: în lumina Crăciunului, ce chip ne apare? L. Evely, într-o pagină sugestivă și provocatoare – cu siguranţă una din cele mai frumoase ale sale – vorbește despre Dumnezeu care intră în lumea noastră incognito, ilegal, clandestin, cvazi de contrabandă. Așa cum s-a constatat că experţii religioși vorbesc despre El și îl descriu după categoriile lor mintale, El decide să se prezinte așa cum este: mult mai apropiat de oameni, complice cu aventurile lor, iubitor al vieţii, mai uman decât au reușit ei să-și imagineze.

Dumnezeu nu vrea să fie acreditat oficial prezentând atributele sale și privilegiile divine. Se prezintă despuiat de Maiestatea, de Puterea, de Măreţia sa. Adoptă de aceea travestiri, pentru a fugi de controlul poliţiei autorităţilor religioase și academice. Fuge de preoţi și de ceremoniile lor fastuoase, de înţelepţi și de reprezentaţiile lor complicate, de titluri, definiţii. Dacă ar fi declarat acestora propria identitate, nu l-ar fi lăsat să treacă, nici nu i-ar fi permis să circule liber. Periculos, suspect, mai ales pentru că nu corespunde imaginilor care erau alcătuite despre El. În sfârșit, nu ar fi trecut examenul documentelor. Un Dumnezeu care nu se lasă încadrat în tradiţii, nu acceptă ceremoniile pregătite în onoarea sa, nu respectă întâlnirile oficiale în locuri solemne pregătite în acest scop, ce fel de Dumnezeu este? Și iată că Dumnezeu se sustrage. Și fixează întâlnirea cu cei care nu au dificultatea de a recunoaște adevăratul său chip. După ce a stabilit și un semnal, un cuvânt de ordine, se lasă atins de cei simpli, de cei mici, de oricare om. Cei învăţaţi vorbesc și ei de Dumnezeu „Total Altul”. El vrea să ne facă să înţelegem că se interesează de noi, participă la acţiunile noastre, este implicat în necazurile noastre. Pentru a comunica cu noi, vorbește limbajul oamenilor. Și noi descoperim că acest Dumnezeu atât de apropiat, uman, umil, pasionat, sărac, plin de bunătate, ne privește, se interesează de noi. De altă parte, într-un anumit sens, este adevărat că păstorii descoperă pe Dumnezeu „Total Altul”, adică diferit complet de felul cum îl puteau imagina: modest, mic, fără bogăţii, lipsit de putere. Și rămân uimiţi în faţa acestui chip surprinzător. Uimirea îi cuprinde și pe cei care ascultă relatarea lor. „Toţi cei care îi auzeau, se minunau de cele spuse de păstori”. Și ei „s-au întors, slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru tot ceea ce au auzit și văzut, așa cum li se spusese”. Au aflat chipul lui Dumnezeu. L-au citit, admirat într-un chip de copil, fără a avea nevoie de a merge la școală. Cuvântul de ordine, semnalul oferit de înger („veţi găsi un copil înfășat, care este așezat într-o iesle”) a funcţionat.

Și ei au putut să vină, să intre în legătură cu Dumnezeul „clandestin”, dar dornic să facă să strălucească chipul său în mijlocul oamenilor simpli, dispuși să se minuneze. „Născut din femeie” Și mama mai întâi, natural, aparţine rasei celor mici, umili, are posibilitatea de a contempla, extaziată, chipul Fiului lui Dumnezeu care este fiul său. Și imprimă aceasta în inimă. Nimeni nu va reuși s-o șteargă. De acum acel chip l-a ascuns în interior, îl păzește în zona cea mai secretă a fiinţei sale. Cuvântul pe care l-a primit, acum devine chip, lumină, flacără. „…Maria păstra toate aceste lucruri meditându-le în inima ei” Un Dumnezeu care a aflat sălaș în sânul ei de femeie. „Născut din femeie” afirmă Paul (unicul său indiciu, fără măcar s-o cheme pe nume, pentru Mama lui Dumnezeu). Când a venit plinătatea timpului”, începe aventura umană a Fiului. Și prima travestire a lui Dumnezeu cere complicitatea Mariei din Nazaret. Primul refugiu secret, inimaginabil, al lui Dumnezeu care intră în lume drept clandestin, este sânul unei femei. „Cel Cu totul Altul” nu se putea face mai asemănător cu noi decât astfel. Conciliul Vatican II va comenta: „Fecioara Maria a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei și în trupul ei, și a prezentat lumii Viaţa”. Când vor înceta războaiele noastre personale? „Domnul să-și îndrepte asupra ta chipul său și să-ţi dăruiască pace”. În lumina chipului Domnului, eu descopăr adevăratul meu chip. Chipul meu de „fiu”. Adoptat, iertat, iubit. Și capabil, la rândul său, de a ierta și a iubi. Nu ar fi suficientă acea oglindă, se adaugă și strigătul interior al Spiritului, care dă mărturie despre condiţia mea de fiu chemat la libertate. De atâtea ori aleg lanţurile. Condiţia de sclav și atitudinile respective sunt adesea mai confortabile. Dar Spiritul nu face altceva decât să-mi repete: ești liber.

Este greu de acceptat un statut de libertate. Libertatea de fii ai lui Dumnezeu. „…Și să-ţi dăruiască pace”. Dacă lumina chipului lui Dumnezeu mă umple de pace, adică îmi dăruiește acel „Shalom” care este plinătate, integritate, armonie cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu natura, atunci trebuie să devin o creatură a păcii. Pacea, care este un dar de sus, înfige rădăcinile într-o dimensiune religioasă, și de aceea presupune convertirea inimii. Numai dacă sunt cu adevărat „pacificat” în interior, devin instrument al păcii. Statisticile avansează cifre ameţitoare atunci când prezintă documente cu privire la conflictele „locale”, micile războaie, focarele de distrugere care s-au aprins în anii care au urmat după ultimul măcel mondial. Evident nu pot ţine cont de infinitele războaie „personale”, de războaiele private dintre indivizi, chiar de aceeași credinţă, de-a dreptul „părtași la Euharistie”. Cred că contribuţia cea mai preţioasă pe care fiecare dintre noi poate să o ofere păcii din lume se concretizează în propunerea și în datoria serioasă, în prima zi a anului, să pună capăt numeroaselor războaie pe care le are în curs. A o rupe cu egoismul, invidiile, rivalităţile, agresivităţile, competiţiile neghioabe, ambiţiile, meschinăriile, ranchiunile cele mai mizerabile, resentimentele cele mai îndârjite, antipatiile, prejudecăţile, care ne fac să fim persoane în conflict cu atâţia adversari. Suntem gata să denunţăm, scandalizaţi, risipele, cheltuielile absurde pentru armamente ale puterilor mari și mici. Și nu evaluăm suficient costul energiilor și resurselor pe care le cheltuim nebunește pentru a susţine numeroasele și mizerabilele noastre războaie personale, pentru a finanţa „războaiele sfinte” pe care le avem pentru cauza justă a eului nostru, a amorului propriu, a idolului dominant. Mai ales nu ne dăm seama că tocmai acele îndârjite războaie private în care suntem implicaţi pe diverse fronturi se termină prin a stinge lumina chipului divin care se reflectă pe chipul nostru.

Ura, sau și numai animozitatea, micile răutăţi, ieșirile răutăcioase, au o putere devastatoare de a întuneca. Să ne dorim un an bun, deci, mărturisindu-ne nouă înșine că ar fi ora de a pune capăt războaielor private pe care le ducem cu arme chiar prea tradiţionale, vechi (se urcă până la timpurile lui Cain), și arsenale care sunt în interiorul nostru. Atunci, suntem dispuși să trimitem, în secret, câteva declaraţii de pace? Anul va fi sigur bun dacă am reuși să investim profitabil toate resursele noastre, să mobilizăm toate energiile noastre în gânduri, cuvinte și fapte de pace. Este inutil se specific că ne trebuie mai mult curaj pentru a întrerupe un război decât pentru a-l începe sau a-l continua. Ne trebuie mai mult curaj pentru a recunoaște că „este un lucru lipsit de sens” decât pentru a urla că „nu pot să tolerez ca…” Trebuie mai multă forţă în lupta pentru pace decât în toate celelalte bătălii puse împreună. Adevăraţii dezertori, bolnavi de lașitate, sunt aceia cărora le este teamă de a „risca în favoarea păcii”.

Epifania Domnului

ÎNTRE TULBURARE ȘI DORINŢA DUPĂ LUMINĂ

Isaia 60, 1-6 Efeseni 3, 2-3.5-6

Matei 2, 1-12

Dumnezeu se face cunoscut prin mister Doi termeni. Unul folosește la caracterizarea sărbătorii de astăzi: Epifania. Celălalt pe care ni-l oferă Paul în a doua lectură: mister. Dumnezeu se manifestă. Ni se descoperă. Dumnezeu este lumină. Dumnezeu este epifania. Dumnezeu se face cunoscut. Dar prin intermediul misterului. Misterul nu poate fi cucerit, nici cu atât mai puţin forţat cu „armele improprii” ale raţiunii. Poate fi numai dezvăluit. Și aceasta este un dar, har, oferire de lumină (ba chiar de „lumini”), comunicare secretă care are loc în moduri, locuri și timpuri surprinzătoare, și unor persoane la care ne gândim cel mai puţin. Mister. Adică este cu totul adevărat. Dar nu cum ne-am aștepta. Promisiunea era știută, a fost repetată. Dar realizarea reprezintă o noutate descumpănitoare. Ceea ce era ascuns devine știre. Dar conţinutul și aducătorii și destinatarii nu sunt cei prevăzuţi. Se realizează profeţia lui Isaia. Dar în alt fel. Ierusalimul rămâne cetatea luminii. Deasupra ei strălucește gloria Domnului. Dar de acum este practic imposibil de a fixa locul Ierusalimului într-un punct geografic precis. De altă parte, în timpul în care scria al Treilea Isaia, Ierusalimul cu toată probabilitatea era încă redus la o grămadă de moloz (și același lucru se repetă când Matei redactează evanghelia sa). Chiar și magii află lumina în afara Ierusalimului. La Ierusalim sunt numai în trecere, să culeagă informaţii. Dar în cetate nu descoperă ceea ce căutau. Rămâne „cetatea sfântă”. Ceea ce contează, totuși, este o persoană.

Este cazul să ne dăm seama că epifania nu este rezervată Magilor „veniţi din orient”. Și pe calea noastră sunt numeroase epifanii, infinite revelaţii. Semnalele nu sunt în mod necesar zgomotoase (ba chiar, chiar nici nu sunt deloc). Dar oferirea luminii (ba chiar, a „luminilor”) continuă să fie făcută fiecăruia dintre noi. Dumnezeu așteaptă mereu pe cineva dispus să deschidă ochii. Mai bine: să se lase ca să i se deschidă ochii. Apropiere și îndepărtare Revelarea luminii vine conform unor criterii paradoxale. Să accentuăm câteva. Cetatea este construită pe putere (Irod), pe siguranţa înţelepciunii (scribii), pe tradiţii religioase care au îngheţat trecutul (marii preoţi). Și Dumnezeu nu stă în centrul acestei cetăţi. Se așază în afara ei. Dincolo de ziduri, dincolo de textele sacre, dincolo de obiceiuri și de riturile obișnuite. Dumnezeu părăsește centrul faţă de poziţiile stabilite de cei puternici și învăţaţi. Dumnezeu se stabilește la periferie. Nu acceptă să fie un suport al siguranţei puterii și al înţelepciunii. Dumnezeu este, pentru a spune așa, „periferic”. Adevărul este nomad. Scribii și marii preoţi sunt în cea mai perfectă ortodoxie. Dar nu în adevăr. Este imposibil, de acum, de a stabili cine este aproape și cine este departe. Irod, scribii, populaţia Ierusalimului par să fie cei mai apropiaţi evenimentului. Îl ating. Și totuși nu ajung la el. Rămân străini. De-a dreptul excluși. Cei îndepărtaţi sunt admiși să descopere secretul. Da, cu adevărat „fiii vin de departe”, nu cresc în familie. Epifania deschide un orizont de universalitate. Dar această universalitate trece în mod necesar prin „calea strâmtă” a micimii: un copil lipsit de apărare, pe care îl înconjoară oameni care nu contează.

Un cadru modest, nesemnificativ. Ceea ce este important, decisiv, nu este observat de mulţi. Valorile cele mai preţioase apar „neglijabile” Adevărul poate fi găsit de cel care a văzut aprinzându-se în orizontul său o stea. Și a acceptat, la rândul său, să devină mic, cerșetor, umil căutător. Adoraţia este revoluţionară Să avem prezente personajele care ocupă scena. Irod, tot Ierusalimul, marii preoţi și scribii, de o parte. De cealaltă, Magii. Sistemul religios și cel al înţelepciunii sau unit cu puterea. Ba mai mult, se pun de-a dreptul în slujba sa, la dispoziţia sa, docili la ordinele sale („Regele Irod…adunând laolaltă pe toţi marii preoţi și cărturarii…”). Cele trei puteri, în acest caz, se întăresc reciproc, apărându-se de ceea ce îi ameninţă. Este subliniată „tulburarea” regelui. O tulburare care molipsește și pe consilieri și aliaţi. Este o preocupare în camerele palatului în faţa unui pericol obscur, a unei sosiri neprevăzute de protocolul curţii. Toate acestea sunt provocate de o simplă frază a acelor străini: „Am venit să-l adorăm”. Acele personaje misterioase și descumpănitoare au venit să adore, nu pentru altceva. Scopul principal este adoraţia, nu oferirea darurilor. Și apoi darurile vor merge în altă parte, desigur nu în tezaurul templului sau în casele de bani ale regelui. Puterea se simte tulburată, ameninţată, pusă în discuţie de oamenii dispuși să-și plece genunchii în faţa Domnului, și care nu se lasă impresionaţi de măreţiile false (dimpotrivă, pune în discuţie fără milă), reușesc să relativizeze tot ceea pretinde să se considere ca absolut. Este greu să plece, să integreze, să manipuleze indivizi care rezervă adoraţia Unicului care are dreptul. Adevăraţii adoratori insensibili, incontrolabili, imprevizibili. Nici un domn abuziv nu poate „dispune” de indivizi capabili de adoraţie.

Regele convoacă după plăcerea sa scribii săi, care îi oferă răspunsuri dorite. Dar adoratorii pun întrebări neliniștitoare, puţin asiguratoare, ne programate, în afara textului stabilit. Adoraţia autentică devine destabilizatoare, subversivă pentru structuri, privilegii, echilibre, interese. „Tulburarea” populaţiei Ierusalimului, dimpotrivă, este diferită. Aceia sunt oamenii cufundaţi în indiferenţă, abandonaţi în amorţeală. Sosirea acelor personaje exotice și întrebarea pe care o pun provoacă o ușoară tresărire la suprafaţă, o mișcare de curiozitate, aprind atenţia pentru o clipă. Apoi totul se întoarce la normalitate. Nimic mai mult decât o emoţie trecătoare, care nu lasă urme în adâncime. Ce ne trebuie pentru a ne zgudui, pentru a trezi un interes real, pentru a exploda o insatisfacţie, pentru a da gustul unei căutări serioase, pentru a ne dărui dorinţa după un drum diferit, într-o masă amorfă liniștită, resemnată, și devenită impermiabilă la chemările care vin din depărtare? Este o întrebare neliniștitoare care nici astăzi nu a găsit un răspuns. În faţa acestor oameni „tulburaţi” de ce nu are nimeni intenţia de a se schimba, de a părăsi poziţiile dobândite, de a renunţa la propriul prestigiu, sau numai ușor efervescente pentru a se întoarce imediat în inerţie, stau acei înţelepţi veniţi de la răsărit, care se încăpăţânează să fie creaturi ale dorinţei, să ducă la capăt o călătorie deloc confortabilă, pentru a reuși în sfârșit să descifreze semnul misterios care le-a apărut pe orizontul lor domestic. A căuta ceea ce s-a primit Și se precizează astfel două atitudini opuse. „Adunaţi toţi marii preoţi și cărturarii poporului…” „Am venit să-l adorăm…” Deci, atitudinea celor care știu, au primit ca moștenire exclusivă, se simt deţinătorii adevărului. Ei ţin textele. Și atitudinea celor care caută… Aceștia din urmă ţin numai o cale.

Cei dintâi cred că lichidează situaţia neplăcută, că rezolvă problema plictisitoare, pronunţând cu gravitate: „așa este scris…” Da, totul este scris în cărţi. Acolo sunt răspunsurile. Orice problemă este rezolvată, nu este cazul de a se tulbura: totul este deja scris, prevăzut. Este scrisă dreptatea, sunt scrise drepturile omului, este scrisă sacralitatea persoanei, este scrisă toleranţa, este scrisă demnitatea femeii, este scrisă pacea, este scris dialogul, este scrisă iertarea, este scrisă sărăcia, sunt scrise valorile altor culturi. Magii, însă, sunt acolo pentru a demonstra cu prezenţa lor incomodă că nu este suficient ca ceva să fie scris. „Am venit…” Cărţile sunt importante, dar nu sunt suficiente. Documentele sunt (cel puţin uneori) necesare, dar cuvântul obligatoriu rămâne deschis. În texte este totul, dar textele nu sunt totul. Când cineva știe, explică, discută, nu face progres în cauza adevărului. Și nici el nu progresează în adevăr. Adevărul are nevoie de pași. Adevărul nu stă pe paginile frunzărite, ci fixează întâlnirile sale de-a lungul drumului care nu este parcurs odată pentru totdeauna. Cărţile sunt folositoare când trimit la viaţă, când sunt aruncate cu violenţă pe drum, lansează într-o aventură riscantă. Și Magii aveau cărţile lor. Însă nu s-au limitat să știe. Nu s-au mulţumit cu știinţa lor precedentă. Au plecat, au întreprins o călătorie care i-a condus cine știe unde. „Am venit…” Da, au venit să caute, să vadă, să găsească. „Intrând în casă, au văzut copilul cu Maria Mama sa, și prosternându-se l-au adorat”. „Apoi au deschis comorile lor…” Nu au venit pentru a face afaceri, ci pentru a oferi. Comorile lor sunt destinate „noului rege” care a reușit să-i scoată din casă. S-au despuiat de averea lor, lăsându-se îmbrăcaţi în lumină. „Pe un alt drum s-au întors în ţara lor…” În fond, acest itinerariu trebuie să-l parcurgem și noi.

Ceea ce am primit, ceea ce știm, trebuie căutat, descoperit, „văzut”, făcut al nostru, parcurgând calea noastră, irepetabilă. Va fi epifania și pentru noi dacă nu ne mulţumim să consumăm ochii pe cărţi, dar ne lăsăm cuprinși de o lumină care se dăruiește acelora care iubesc calea.

Botezul lui Isus

PROCESIUNE CU LUMINA MUCURILOR CU FLACĂRA STINSĂ

Isaia 42, 1-4.6-7 Fapte 10, 34-38 Matei 3, 13-17

Locul său Ne întrebăm în mod spontan de ce. Însuși Ioan Botezătorul a rămas uimit de atitudinea lui Isus:

- Eu am nevoie să fiu botezat de tine și tu vii la mine? Isus, totuși, înainte de fi revelată identitatea sa în mod solemn, ia poziţie. Lasă să se întrevadă scopul misiunii sale. Se așează acolo unde nimeni nu și-ar fi imaginat, se confundă între indivizi faţă de care, conform unei anumite mentalităţi, ar fi trebuit să menţină cu rigorozitate distanţa. Era, evident, un suficient număr de păcătoși care stăteau la rând lângă malurile Iordanului, în așteptarea botezului de pocăinţă. O ocazie favorabilă pentru a descărca asupra lor o doză salutară de mustrări și ameninţări, prin intermediul asprelor reproșuri ale Botezătorului În schimb Isus se așează tăcut alături de ei, ba chiar se amestecă cu ei. Nu revendică alt privilegiu în afara acelui de a se confunda cu ei. Nu se așează deasupra, nu se substituie lor (nimeni nu se poate căi, converti, în locul altuia). Isus este solidar cu cei păcătoși. Semnul pe care îl oferă este foarte elocvent: în interiorul unei realităţi de mizerie, Dumnezeu este prezent. Iubirea este prezentă și acolo unde este păcatul. Omul se îndepărtează, și Dumnezeu se apropie. Omul opune un refuz, și Dumnezeu nu încetează să ofere darul său. O figură contestată Isus lasă să se înţeleagă că a venit tocmai pentru păcătoși.

Chiar de la început merge să-i caute. Știe că nu este posibil să stea pur și simplu să aștepte „ceea ce era pierdut”, să fixeze timpuri și locuri unde cel rătăcit are posibilitatea de a-l găsi. Recuperarea implică exigenţa de a învinge distanţele, de a lansa semnale, de a stabili contacte. Și chiar… să scandalizeze pe cei „cum se cade” riscând propria respectabilitate în faţa privirilor lor pline de dispreţ. Isus nu se adună cu cei „drepţi”, formând cu ei un club al celor „separaţi”. Nu ezită să se amestece în mijlocul păcătoșilor și păcătoaselor, oameni sub orice critică, molipsindu-i cu prezenţa sa. O prezenţă care radiază lumină, speranţă, milostivire. Astfel cerurile se deschid asupra Lui și, împreună, asupra acestei sărmane omeniri plină de vânătăi. Cerurile deschise lasă să se îndrepte privirea plină de compătimire a lui Dumnezeu asupra lumii. Tatăl, prin Fiul „preaiubit”, rupe tăcerea, restabilește contactele, comunică cu omul păcătos, îl solicită la un nou exod spre eliberare, mântuire. În scena botezului avem pe de o parte, lumea păcatului și de cealaltă, divinitatea, Duhul, sfinţenia lui Dumnezeu. Figura lui Cristos pare să fie contestată, sfâșiată între două lumi. El vine de sus („acesta este Fiul meu”), totuși se scufundă, mai înainte de apă, în mizeria oamenilor. Legitimarea solemnă din partea cerului nu împiedică aproprierea din partea pământului. Tatăl proclamă: „Isus este al meu”. Dar și noi suntem autorizaţi să-l „recunoaștem” ca unul dintre ai noștri. Crucea va deveni simbolul cel mai evident și dinamic al acestei sfâșieri, al acestei duble fidelităţi. Solidaritatea lui Cristos cu păcătoșii, pe cruce, se va exprima în asumarea asupra sa a păcatelor lor, a vinovăţiei lor. Și numai graţie acestui gest suprem de îndrăzneală și de nebunie cele două lumi vor fi reconciliate.

O tresărire de viaţă sub grămada de moloz Dialogul care a avut loc între Ioan și Isus manifestă și două concepţii opuse care se referă la figura și misiunea lui Mesia. Botezătorul o interepretează ca o judecată severă, nemiloasă. Isus, dimpotrivă, o prezintă în termeni de milostivire, umilinţă, supunere. Pentru El planul lui Dumnezeu („să împlinim toată dreptatea”) se realizează prin compasiune și solidaritate faţă de mizeriile umane. În sfârșit, nu este temuta dare de cont, ci o extraordinară, inimaginabilă semănare de speranţă pentru toţi. Este propunerea, începutul unui nou exod, cu Isus în frunte. Nu, deci, așteptarea apocaliptică a unei iminente distrugeri a lumii din cauza răului care o domină, dar un început, prin descoperirea posibilităţilor de bine care se află în orice om. Ioan a pronunţat diagnosticul său catasrofal: această lume perversă nu poate dura. Asupra nelegiuirilor sale se abate de acum fără milă securea pedepsei divine sacrosante. Isus, dimpotrivă, nu folosește securea, nici pentru a tăia trestia frântă. Nici nu pronunţă ameninţări vehemente asupra mucului care face o lumină mereu mai slabă. El surprinde în inima omului o mișcare imperceptibilă de penitenţă, intuiește o mină secretă de remușcare sub grămezi de de murdării, citește o aspiraţie profundă, inexprimabilă, uneori de-a dreptul necunoscută de cel care o adăpostește înăuntrul său. Lumea pe care vreun profet al nenorocirii (Ioan era un ascet celibatar, dar continuă să dea naștere la nenunăraţi fii înzestraţi cu ochelari întunecaţi…) ar vrea să lichideze cu o sentinţă fără drept de apel, ceea ce conţine roade de dreptate, pace, bunătate, dăruită pentru cauza celor slabi. Chiar și Petru (a doua lectură) descoperă acești germeni subterani unde înainte vedea probabil numai grămezi de moloz („îmi dau seama…”: primul papă acceptă să fie pusă în discuţie realitatea, nu pleacă de la propria știinţă dar „pleacă din nou” de fiecare dată de la surprizele Duhului Sfânt… Câtă lumină, și câtă modestie, în acel „îmi dau seama…”).

Desigur, este încă departe timpul în care „se va statornici dreptatea pe pământ”. Dar, între timp, slujitorul lui Jahwe poate să se apuce în tăcere de muncă („nu se va auzi în piaţă glasul său”), mobilizând trupe desigur neacoperite de glorie, dimpotrivă sărace, dar înzestrate de o iubire milostivă care deschide ochii celor orbi, înalţă capul celor săraci, deschide o cale de scăpare pentru prizonieri. Isus și Ioan apar foarte apropiaţi, intim legaţi unul de celălalt, și totuși atât de diferiţi. Ioan se gândea că trebuie să pregătească sfârșitul. Isus, dimpotrivă, readuce totul la început. Apele morţii în care se scufundă, împreună cu cei păcătoși, nu-l înghit în întunericul nopţii, dar îl fac să iasă în lumina aurorei unei lumi noi. Locul Botezătorului este deșertul, anotimpul său este iarna, stilul său este duritatea. Isus trece prin deșertul arid semănând binele („a trecut făcând bine…”). Sfidează asprimea iernii, cu căldura bunătăţii sale („… însănătoșind”), se obligă să de-a întâietate primăverii. Predica lui Ioan Botezătorul are accentele zgomotului zidurilor care se prăbușesc. Vestea cea bună (evanghelia!) lui Isus adună și amplifică o palpitaţie puternică de viaţă ascunsă sub ruine. Glasul din cer, în textul lui Matei, nu se adresează lui Isus, ci este adresat celor care stau în jur (într-adevăr este exprimat la persoana a treia: „Acesta este Fiul meu iubit”). Noi suntem cei care avem nevoie de a ști, de a lua la cunoștinţă deplina umanitate a Fiului lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de a reasculta acel glas, când ne adresează invitaţia de a ne uni cu El pentru un nou început. Procesiunea Aceasta este sărbătoarea în care trebuie să ne întrebăm despre semnificaţia botezului nostru. Se pun două întrebări esenţiale: ce

înseamnă a fi creștin? Și cum se manifestă, în ce fel este recunoscut, prin ce semne este acreditat un creștin? Ar fi cazul, astăzi, de a merge în procesiune, având în mână o trestie frântă, la arhiva parohială. Acolo este un registru al botezaţilor la dispoziţia noastră. Înainte!, să controlăm, chiar folosindu-ne de candela cu mucul fumegând. Să verificăm dacă este într-adevăr numele nostru în acel registru. Poate vom auzi și noi un glas: și atunci ce facem cu acel nume?

TIMPUL POSTULUI ȘI AL PAȘTELUI

Prima Duminică din Post

ÎN CEASUL ISPITIRII

Geneza 2, 7-9; 3, 1-7 Romani 5, 12-19

Matei 4, 1-11

Teritoriul nemărginit al posibilului „Din pomul cunoștinţei binelui al răului nu trebuie să mănânci…” (Gen 2,17). Totul pare să fi început cu o interzicere. De aceasta era convins și Bergson, care susţinea că fructul oprit reprezintă amintirea cea mai veche săpată în memoria omenirii. Sunt nefericiri în care cad chiar și marii gânditori când neglijează să citească ceea ce era mai întâi. În realitate, în versetul precedent, este scris: „Domnul Dumnezeu a dat această poruncă omului: „Tu vei putea să mănânci din toţi pomii din grădină”. Fără îndoială pe scena de la început apare Dumnezeul Legii. Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează omului aparţine limbajului Legii. Totuși, mai întâi este prezentată o posibilitate mult mai amplă, și numai în al doilea rând apare o interzicere, se stabilește o limită. Trebuie să ne ferim de o imagine caricaturală a unui Dumnezeu, ispititor sau de-a dreptul crud, care, puţin sadic, pune omul în faţa perspectivei seducătoare a plăcerii, pentru ca apoi s-o nege cu o interdicţie crudă. Ca și cum i-ar fi spus lui Adam: „Vezi cât de frumoase sunt toate acestea? Păcatul este interzis. Ţi-l prezint și ţi-l interzic…Îţi dau dorinţa și apoi te împiedic s-o realizezi”. Citind cu atenţie relatarea din Geneză, se descoperă dimpotrivă că mai întâi este o Lege pozitivă, care permite plăcerea, bucuria. Omul a fost creat și așezat în acea grădină pentru a se bucura, pentru a fi fericit.

Frontiera, limita („nu trebuie să mănânci din pomul cunoașterii binelui și al răului”), adică Legea negativă, nu se opune bucuriei, dar o tutelează, îl canalizează spre direcţia dreaptă. Bucuria nu poate fi oricare bucurie. Fericirea nu poate fi dobândită în orice fel. Tocmai pentru că vreau să ajung la fericire, trebuie să veghez cu atenţie pentru a nu apuca pe o căi greșite. Rămâne, totuși, deplina legitimitate a plăcerii. Omul nu a fost așezat pe pământ – cum se aude încă repetat pe unele amvoane pline de sudoarea unei dureri confuze – pentru a suferi. Lumea creată de Dumnezeu este bună, frumoasă (Creatorul repetă de șase ori propria apreciere ). Și conţine tot ceea ce poate satisface dorinţele noastre. Și noi trebuie să ne bucurăm și să-i mulţumim pentru aceasta. Totuși există o Lege, un drum pentru a ajunge la ea. Există „bariere de protecţie”. Sunt limite de respectat dacă nu vrem să greșim în căutarea Binelui. Restricţia nu reprezintă o ameninţare a plăcerii, un atentat la bucurie. Ea ne dă semnale de a nu ne opri pe teritoriul destul de redus al interzicerii, când nu s-a cercetat încă nici o mică parte din câmpul nemărginit al posibilităţilor. Satana, cu viclenia sa recunoscută, înșală pe om tocmai în acest punct. În realitate, el oferă mult mai puţin decât oferă Dumnezeu. Îl amăgește, restrânge câmpul vizual. Îl ţintuiește pe Adam la gaura mizerabilă prin care poate contempla, într-ascuns, arborele interzis. Și să ne gândim că omul a primit de la Dumnezeu darul de a putea străbate o grădină imensă și să se bucure în faţa unei varietăţi incredibile de plante. Limita impusă de Dumnezeu este în vederea unei plenitudini. Satana instigă să violeze frontiera, să-l sufoce pe om, înlănţuindu-l, luându-i spaţiul și orizonturile. Propunerea sa de a încălca Legea este în vederea unei diminuări a omului. Negarea sa a limitelor constituie o limitare,mai mult o mutilare.

În ciuda aparenţelor, adevăratul discurs „limitativ” este cel al Satanei „Împărăţiile lumii cu slava lor”, oferite de diavol lui Cristos (evanghelia de astăzi), apar derizorii faţă de gloria asigurată de Dumnezeu și faţă de perspectivele nesfârșite ale Împărăţiei sale. Adorarea Satanei, cultul idolilor (bunăstare economică, plăcere, succes, putere) apar mult mai apăsătoare decât „adorarea” celui credincios în faţa unicului Domn. În genunchi în faţa lui Dumnezeu omul se regăsește cu adevărat liber. În timp ce idolii se arată tirani cruzi. Implacabili în exigenţele lor. Insuportabili în pretenţiile lor. Sentimentul de frustrare și spoliere nu pune stăpânire pe om când îmbrăţișează porunca lui Dumnezeu, dar când ascultă „sugestia” Adversarului. Este o limită a consumului Tradiţia iudaică nu citește „din toţi pomii grădinii tu vei putea mânca”, ci „tu va trebui să mănânci”. În loc de o concesie, ar fi vorba de un ordin. Talmudul povestește de un rabin care, pentru a lua ad litteram expresia „din toţi pomii din grădină”, atunci când mergea la piaţă, socotea ca o datorie de a cumpăra toate fructele noi pe care le vedea. Încă și mai surprinzătoare și chiar „scandaloasă” pentru o anumită mentalitate, este un alt text talmudic conform căruia, în ziua Judecăţii, omul va trebui să dea cont în mod sever de toate plăcerile – pemise, se înţelege – pe care le-a refuzat. Deci, la început nu este frustrarea, ci o ofertă generoasă a tuturor fructelor vieţii. Dacă nu ne-ar fi fost dată autorizaţia de a mânca din toate celelalte fructe – notează comentatorul din Evul Mediu Ibn Ezra – și ar fi fost dată numai interzicerea, viaţa ar fi fost imposibilă. Principiul – conform observaţiei lui J. Eisenberg și A. Abecassis, în privinţa cărora sunt dator pentru majoritatea acestor note – găsește aplicarea sa și în regulile societăţii noastre. Nu este posibil să se impună datorii, dacă nu se recunosc drepturile, sau condiţiile pentru împlinirea acestor datorii.

Astfel, societatea poate să-mi interzică de a fura hrana, numai dacă îmi oferă posibilitatea de a câștiga cele necesare pentru a trăi prin munca mea. La fel, poate recunoaște libertatea mea numai dacă îmi dă mijloacele pentru a le exercita, și în același timp îi fixează limitele și modul de folosire. În perspectiva creaţiei: interdicţia se justifică și are sens exclusiv dacă este înscrisă în perspectiva darului. În mai l968 se stabilea în mod peremptoriu că „este interzis de a interzice”. Biblia, dimpotrivă, lasă să se vadă că este permis… a interzice. Grădina Edenului trebuie să fie un loc de pace, de bunăstare, de plăcere. Și tocmai pentru aceasta există o Lege. Omul, de aceea, chiar în condiţia sa „paradisiacă”, nu este un fără-de-lege. Legea care garantează plăcerea, nu poate să fie Legea capriciului, al arbitrarului. Nu poate să fie o Lege „după plac”. Regulele pot și trebuie schimbate, dar Legea rămâne, nu poate fi pusă în discuţie ca atare. Se schimbă conţinuturile, dar rămâne necesitatea Legii. În locul unui Dumnezeu sadic, care se distrează să pună în încurcătură drumul omului cu un șir de interdicţii, trebuie așezat Dumnezeu care oferă omului tot felul de daruri. Și Legea face parte din aceste daruri. Dacă este vreo interzicere, aceasta nu merge împotriva omului, dar împotriva a tot ceea ce ar putea să împiedice fericirea sa, să atenteze la viaţa sa. Este interesant totuși de notat că prima limită impusă omului este legat de consum. Prima interzicere se referă la alimentaţie (chiar dacă nu este specificată natura fructului oprit). Iudaismul va înmulţi interzicerile care privesc mâncărurile. A mânca echivalează cu asimilarea, transformarea în propria substanţă, a o face identică cu sine. Și chiar, paralel, a se identifică cu ceea ce se mănâncă.

Misticii au interpretat mereu simbolismul pomului cunoașterii Binelui și al Răului ca o pretenţie absurdă din partea omului de a deveni el însuși pomul cunoașterii, sau de a deveni el însuși criteriul absolut al distingerii binelui și răului. În sfârșit, omul cultivă iluzia de „a fi ca Dumnezeu”, să ia locul lui Dumnezeu. Omul, dimpotrivă, trebuie să accepte propria limită. Are nevoie de o limită pentru a trăi. Și chiar pentru a învăţa să moară. Pentru a învinge ispitele Câteva observaţii conclusive. 1 – Nu trebuie să avem obsesia diavolului, dar nici să-l ignorăm. Trebuie să credem în Dumnezeu, mai mult decât în diavol. Dar nu trebuie să subevaluăm viclenia, puterea și complicitatea acestuia din urmă. Harul este infinit mai puternic decât răul. Dar ar fi periculos să uităm propria fragilitate. 2 – Este inutil de a ne face iluzii. În grădină vei găsi și diavolul. În deșert vei găsi și pe diavol. În rugăciune vei găsi și pe diavol. În slujirea lui Dumnezeu vei găsi și pe diavol. În post, în practicile ascetice, vei găsi și pe diavol. Adică, ori de câte ori îl vei căuta cu adevărat pe Dumnezeu, dai în mod necesar peste „concurentul” său, peste adversarul său. Dacă, de-a lungul unui drum, nu întâlnești pe Adversar, nu găsești ispita, trebuie să te îndoiești că acel drum conduce la Dumnezeu. 3 – Exorcismul cel mai eficace este cel practicat de Cristos. A face să răsune, sus, suveran, Cuvântul lui Dumnezeu. 4 – Modul cel mai sigur pentru a respinge ispitele diavolului, constă în a ne lăsa ispitiţi de Dumnezeu, seduși de El. Satana nu are nici o putere asupra mea, dacă mă las „prins cu putere” de Cristos. Pentru a nu asculta alte voci, alţi sufleri, trebuie să facem să răsune, în mine, Cuvântul lui Dumnezeu. 5 - …Și va fi cazul ca noi să facem unele propuneri ademenitoare.

Ce fel de solidaritate? Paul (a doua lectură) folosește simbolismul Adam-Isus. Trebuie evitat de a schiţa cele două discursuri simetrice: Așa cum Adam apare într-o perspectivă negativă, astfel Cristos apare într-o dimensiune pozitivă… Va fi oportun să avem prezentă disproporţia. Statura lui Cristos este infinit deasupra celei a lui Adam. Acţiunea sa salvifică merge cu mult dincolo de păcatul comis de strămoși. „Darul harului nu este ca și căderea”. Iertarea pe care Dumnezeu mi-o acordă întrece cu îmbelșugare grămada, chiar considerabilă, a neghiobiilor mele. Mizeriile mele multe și apăsătoare nu vor reuși niciodată să umple măsura milostivirii sale, vor rămâne îndepărtate fără măsură de acea graniţă…nesfârșită. Așa cum descoperă A. Seve, sfântul Paul face o dublă lectură a istoriei: pe de o parte, cea „nefericită” care a pornit de la Adam. De cealaltă parte, cea sub semnul harului dobândit de Cristos. Echivocurile unui pesimism catastrofic și ale unui optimism naiv derivă din incapacitatea de a arunca o privire unitară asupra celor două coloane. Cei ce văd numai răul peste tot, chiar dacă ar fi logici, ar trebui să observe peste tot și binele „supra abundent”. Unde este lumea păcatului și a morţii, este și lumea harului care oferă cu dărnicie viaţa. Și cei ce închid ochii în faţa răului, pentru care nimic nu este păcat, ar trebui să fie conștienţi că împărăţia morţii este o realitate de netăgăduit cu care trebuie să facem conturile, așa cum a făcut Cristos prin Pătimirea sa. Privirea, când este vorba de ură, de violenţă, de durere, de catastrofe, de nelegiuirile istoriei, este îndreptată, în același timp, asupra lui Adam și asupra lui Cristos. Paul ne învaţă chiar această viziune „echilibrată” a realităţii. Chiar și atunci când este vorba de realitatea noastră personală cea mai profundă, trebuie să considerăm dubla solidaritate care ne leagă: cea cu Adam și cea cu Cristos.

Sigur, este Cristos care ne luminează, nu Adam. Și pentru a smulge solidaritatea cu răul, trebuie întărite legăturile de solidaritate care derivă de la apartenenţa la trupul lui Cristos.

Duminica a 2-a din Post

CĂLĂTORIA ÎN IMPOSIBIL

Geneza 12, 1-4 2 Timotei 1, 8-10

Matei 17, 1-9

Chemare nomadă …Și Dumnezeu l-a creat pe nomad. Niciodată nu-ţi va spune: „Rămâi liniștit, oprește-te, aranjază-te”. Dimpotrivă: „Pleacă…Pornește” (lui Avram). „Urmaţi-mă” (către discipoli). „Scoală-te” (lui Ilie). În sfârșit, mereu și numai un semnal insistent de plecare. Și să ne gândim că noi dorim numai să trăim instalaţi. Avem mentalitatea celor „sosiţi”. Suferim de „rău de drum”. Pretindem să punem gardă teritoriului sau averii pe care le-am câștigat, de a face rondul pentru a supraveghia posesiunile, de a ne bucura de poziţia dobândită. Aspiraţia noastră este aceea de a conserva sau, mai mult, de a acumula. Vrem să administrăm în pace prezentul. El, dimpotrivă, se încăpăţinează să-ţi ia de sub picioare sprijinul obișnuit. El pretinde să lași ceea ce este sigur (sau liniștitor), pentru a te arunca spre nesigur, spre ceea ce nu este încă. Nu-ţi permite să rămâi „agăţat” de situaţia actuală, dar cere schimbarea, depășirea, mutarea . Cel credincios trebuie să fie „înclinat” spre viitor, în mod continuu pe drum în direcţia lui „nu încă”. Mai frumoasă decât toate este insula ne găsită”, cântă Guccini. Ceea ce dă măreţie omului este decizia de a intreprinde călătoria. Și apare bănuiala că insula „cea mai frumoasă dintre toate” este călătoria însăși. A fi pe drum este lucrul cel mai fascinant.

Inima nu se poate socoti liniștită cu contemplarea celor adunate, de contabilitatea rezultatelor dobândite, ci trebuie să înceapă să palpite tumultuos la chemarea unui orizont care se întrezărește în depărtare, a unui teritoriu ne explorat. Dumnezeu nu este o jucărie pentru jocurile noastre Ca și Maria din Magdala, am vrea să-l oprim, să-l ţintuim în spaţiile noastre familiare. El nu este de acord: „Nu mă reţine…Du-te mai degrabă…” (In 20,17). Ca și Petru, am vrea să pregătim o colibă, să prelungim la infinit clipa fericitoare. El, dimpotrivă, îl silește să coboare de pe munte. Nici chiar în biserică nu-l putem sechestra. Cu atât mai puţin în grupul nostru, în cercul nostru. El este afară. Travestit în sărac, călător, fără o locuinţă fixă. Dumnezeu nu acceptă să rămână circumscris în aria templului sau a cultului. Să nu ne facem iluzii. Emanuel, Dumnezeu-cu-noi (Mt 1,23) asigură tovărășia sa exclusiv oamenilor deciși să bată toate drumurile lumii. „Mergeţi și din toate popoarele faceţi discipoli… Eu sunt cu voi în toate zilele” (Mt 28,20). Este cu noi când suntem pe stradă. Este cu noi „în toate zilele” în care călătorim. Între noi și El poate să fie exclusiv un raport, o complicitate itinerantă. Am impresia că Dumnezeu, atunci când este considerat ca o cucerire, o posesie câștigată, poate deveni – să-mi fie permisă expresia – o jucărie pentru jocurile noastre religioase. Dumnezeu, dimpotrivă, este eterna, descumpănitoarea, mereu noua descoperire. Și când crezi că l-ai atins, El își face drum mai departe. Și când vezi că l-ai găsit, El se ascunde. Pentru a te constrâge să înaintezi în mister, despuiat, fără protecţia ideologiilor sau a tratatelor sau a siguranţelor sau a acoperirilor de tip cultural, prin minele nebănuite, cărări ne marcate, prin pasaje îngheţate obscure și prin raze de lumină orbitoare.

Când vom termina de desfoiat cepele? Marcel Legaut distinge între religii de autoritate și religii de apel (sau de invitaţie, de chemare). Religiile de auteritate consideră adevărul ca un patrimoniu numai de păzit, de apărat. Văd pe oameni ca pe o turmă de dominat, de supus. Pentru a ajunge mai sigur – și fără riscuri – la scop, se sprijină pe putere și tind să condiţioneze societatea (menţinând legături de complicitate cu ori care autoritate constituită). Orice schimbare este considerată ca o ameninţare la vocaţia lor imobilistă și conservatoare. Orice dezacord trebuie eliminat, orice critică judecată ca o lipsă de fidelitate. Au răspunsuri deja confecţionate pentru orice problemă. Nu mai trebuie să caute. Se simt însărcinaţi numai să spună, să furnizeze, nu să primească. Deţin cheile, și nu au nevoie să fie descuiate de nimeni. Preferă chiar, când este cazul „să înfunde”. Cel credincios este construit din exterior (comportamente, practici, regulamente riguroase). Este minuţios îndoctrinat despre tot ceea ce trebuie să facă ca să evite (moralism, interziceri, impunere de greutăţi insuportabile). Religia de chemare, dimpotrivă, pune omul pe picioare, face din el o creatură în mișcare. Se adresează conștiinţei și solicită libera și bucuroasa adeziune a indivizilor. Construiește omul din interior. Îl trezește, îl solicită, îi deschide ochii… și gura, îi dă încredere, îi stimulează creativitatea, îl face responsabil, îl face să întrevadă posibilităţile sale. Îi spune ceea ce este, ceea ce poate să fie, ceea ce este chemat să devină, mai mult ceea ce trebuie să facă. În sfârșit, este o religie eliberatoare. În timp ce religia autorităţii este statică, care se repetă, cealaltă este dinamică, mereu surprinzătoare.

Nu ezit s-o spun, Avram, „părintele nostru în credinţă”, este un model inegalabil de o religie de chemare. Istoria sa devine oglinda în care fie Israelul fie Biserica trebuie să se confrunte. Avram descoperă că Dumnezeu are obiceiul de a fugi înainte. „Ţara” pe care Dumnezeu i-o va arăta este înainte, nu în urmă. Observă Snoopy, celebrul câine din desenele animate ale lui Charles Schulz: „Un munte întreg de amintiri nu va egala niciodată o mică speranţă”. Dumnezeu este Dumnezeul promisiunii, nu al regretului. Trebuie să învăţăm să suspinăm „spre”, mai degrabă decât să suspinăm întorcându-ne înapoi. „Răul de drum” trebuie să lase locul „gustului drumului”. Trebuie să încetăm să desfoiem cepele (cum răsfoim albumul de amintiri) pentru a vărsa câteva lacrimi nostalgice. Cepele, în loc să ne facă să plângem, ar trebui să ne facă să râdem. Cel credincios este acela care, ca Avram, în fiecare zi se hotărăște să pornească la drum. Credinţa nu te protejează. Te despoaie. Credinţa te face să accepţi riscul, aventura. Credinţa nu te acoperă cu o manta. Ci te despoaie. Te „expune” la toate intemperiile. Credinţa te face să trăiești în provizorat. Cineva este într-adevăr „tare în credinţă” când acceptă să trăiască o situaţie permanentă de precaritate, nu de siguranţă. A văzut bine Kierkegaard: „Pentru credinţă Avram a plecat din patria sa și a devenit un străin în ţara promisiunii. A lăsat o casă și nu a luat alta. A lăsat raţiunea sa pământească și a luat cu sine credinţa. Altfel nu ar fi plecat, dar ar fi gândit: este o nebunie!” Lui Avram trebuie să fie suficient un Cuvânt. Un cuvânt trebuie să fie suficient, unuia căruia i-au fost smulse toate certitudinile trecutului, pentru a ţine tare în noaptea fără de sfârșit, în așteptarea care pare că nu se mai sfârșește. Un Cuvânt ca unic echipament, unica resursă, unicul document, unicul punct de referinţă.

Și Apostolii, fulgeraţi de acea lumină care anticipă Paștele, trebuie să le ajungă un Cuvânt („Ascultaţi-l”) pentru a găsi puterea de a coborâ de pe Muntele Transfigurării și să parcurgă, cu Învăţătorul, calea crucii. Nu viziunea luminează drumul (nici cel al lui Avram, nici cel al discipolilor), ci Cuvântul. „Făclie pentru pașii mei este cuvântul tău” (Ps.119,105). Proba decisivă pentru credinţă, dacă considerăm experienţa lui Avram, este timpul. Avram trebuie să se agaţe de acea promisiune, este singura comoară care îi rămâne, singurul bagaj (ușor, invizibil) pe care îl poate purta în peregrinarea sa neîncetată. Avram crede. Dar timpul trece. Posibilităţile se reduc mereu mai mult, până ce dispar total. Și totuși Avram continuă să creadă. Dumnezeu nu se grăbește să împlinească promisiunile. Dimpotrivă pare că le-a uitat. Și când le amintește, se limitează să le confirme (cum se face cu o poliţă scadentă, care este reînoită, o dată, de zece ori, și cine știe când se va putea încasa suma… poate este cazul să facă pace în inimă…), nu să le onoreze nici cu o minusculă anticipare. Mulţi oameni, când coboară umbrele serii și realitatea a fărâmat inexorabil visul lor, renunţă la speranţă, se lasă prinși de descurajare, se străduiesc să uite. Avram nu se plânge niciodată. Nu renunţă la dorinţa sa proprie. Nu pune de o parte visul său (care apoi nu este al său!). Păzește în secret promisiunea, cu preţul de a se expune la compătimirea și la batjocura tuturor. Avram și Sara devin bătrâni, și binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a realizat. Adevărata minune nu stă în faptul că, la sfârșit, promisiunea lui Dumnezeu se înfăptuiește, cât mai ales în faptul că Avram, deși cu părul alb și spatele încovoiat, a rămas tânăr în așteptarea imposibilului. Da. Trebuie ca, mai întâi, să sece toate posibilităţile umane, să nu rămână nici una. Trebuie ca, mai întâi, realitatea cea mai brutală să dezamăgească toate promisiunile, să ardă toate visele. Numai atunci se experimentează posibilitatea imposibilului.

Dumnezeu menţine punctual cuvântul când „a trecut timpul”, când nu mai este de așteptat nimic. Acesta și nu altul este paradoxul credinţei. În vene curge forţa învierii Un alt exemplu tipic de credinţă care rezistă în ciuda scuturăturilor celor mai violente și prelungi, este cel oferit de Paul (a doua lectură), un om care, la apusul vieţii, se află în închisoare, prevede apropiata condamnare la moarte, și se simte abandonat de toţi. Și totuși îndeamnă pe propriul „fiu” preaiubit, Timotei, să sufere pentru cauza evangheliei. „Preaiubitule, suferă și tu împreună cu mine pentru evanghelie, ajutat de forţa lui Dumnezeu”. Chiar și la sfârșitul existenţei, deși istovit, acoperit de vânătăi, trebuind să mai adauge unele deziluzii, Paul este încă înflăcărat de vechea pasiune pentru evanghelie. Vestirea ei rămâne pentru el lucrul cel mai important. În lanţuri, epuizat după atâtea oboseli, Paul reafirmă certitudinea pe care a susţinut-o în toată viaţa sa de nomad apostolic, și care reprezintă însăși substanţa „evangheliei”: Cristos a învins moartea, i-a luat puterea, pentru a spune așa, a anihilat-o. Discipolul, la fel ca Paul, trebuie să creadă, ba chiar să experimenteze toate acestea. Și astfel să învingă teama. Cel credincios, la fel ca Paul, chiar și în slăbiciunea extremă, în faliment, în suferinţă, în moarte, simte curgând în venele sale forţa învierii.


CINE A SĂPAT ACEA FÂNTÂNĂ?

Exod 17, 3-7 Romani 5, 1-2.5-8

Ioan 4, 5-42

Cuvintele spun altceva… Miezul zilei. Umbra profundă a fântânii, liniile impunătoare ale Munţilor Garizim și Ebal care ies în relief pe fundalul unui cer cristalin, și aerul sufocant din jur. Femeia a așezat ulciorul pe margine. Și ar fi vrut să se elibereze astfel de oboseala sa, de greutate, de golul pe care îl simte în interior (poate greutatea este cu atât mai zdrobitoare, cu cât mai mare este golul). Străinul este obosit ca și ea. Îi este sete ca și ei. Străinul este puţin ciudat, pentru că își ia libertatea de a vorbi cu o femeie. Un iudeu diferit de ceilalţi, care se înjosește să ceară de băut unei dușmance, o renegată, care aparţine unui popor „bastard”. Convorbirea înaintează obositoare, printre rezistenţele, neîncrederea și ocolișurile femeii. Apa reprezintă o temă obligatorie. Dar el răstoarnă cu dezinvoltură poziţiile, din cerșetor devine cel ce oferă, făcând aluzie la un dar misterios, la un secret ale cărui chei numai el le deţine. Convorbirea se lărgește. Se mai vorbește de apă, dar pare să nu mai fie acea apă de acolo. El se referă la un izvor, care însă nu mai are nimic de a face cu acea fântână. Atinge argumentul setei, totuși este o altfel de sete. Folosește cuvintele tuturor, dar ea are impresia că acele cuvinte acoperă un conţinut care este necunoscut. Limbajul este cel obișnuit. Și totuși El se referă la altceva. Folosesc aceeași limbă. Dar înţeleg lucruri diferite.

Nu oglinda… La întâlnirea cu femeia din Samria, se poate surprinde o anumită pedagogie a lui Cristos. Aș vrea să subliniez, pe urmele unor fine observaţii ale lui Jean Marc Chappuis, unele aspecte semnificative. Isus nu oferă Samaritencei o oglindă, în care să se poată privi și cel puţin să să simtă repulsie. Nu-i prezintă o oglindă acuzatoare: „Vezi cât ești de mizerabilă… Cât de distrusă este existenţa ta…” Îi pune înainte, în schimb,o icoană. Icoana a ceea ce poate fi, a unei frumuseţi de atins, rupând crustele care desfigurează chipul ei autentic. Fiecare dintre noi, în faţa unei oglinzi, recită rolul lui Narcis. Se oprește la contemplarea sinelui, atât pentru a se admira, cât și pentru a se detesta. Și astfel se blochează. Isus nu-i întinde lui Narcis o oglindă care să-i permită să fie și mai narcisistic. Îi întinde o icoană, adică o imagine inedită, splendidă, de unde omul poate să ia existenţa și dorinţa unei autodepășiri, chemarea la o metamorfoză neauzită. Nu este vorba, pentru el, de a restaura omul vechi, de a-i reda posibilitatea de a funcţiona mai bine sau mai rău, ci de a face să se nască omul nou. Astfel face cu Nicodim. Așa cu Samariteanca. Aceasta este tactica preferată de Isus: să sape în inima omului, să-l facă să fie conștient de nostalgiile sale secrete, să descopere dorinţa sa cea mai radicală, să facă să izvorască, aproape să explodeze dorinţa, să-i descopere posibilităţile sale. Isus nu numai că satisface așteptările omului. Mai întâi, se obligă să le trezească. Înainte de a satisface setea sa cea mai adevărată,o provoacă. Nu se limitează să răspundă omului, dar vrea să-l facă să cunoască, să dilate dorinţele sale, să lărgească orizonturile sale, să-l poarte dincolo de așteptările sale. Omul trebuie să se măsoare după proiectul lui Dumnezeu, nu să-l constrângă pe Dumnezeu după proiectul său redus. Iacob s-a limitat să sape o fântână, la care trebuie să se întoarcă de fiecare dată pentru a scoate apă.

Isus sapă o fântână în interiorul creaturii. O fântână care devine izvor nesecat de „apă vie”. Izvorul este în interiorul fiecăruia, și devine principiu interior de cunoaștere, iubire, rodnicie. Mai întâi oferta, apoi denunţarea Isus, înainte de toate, a oferit apa vie. A făcut propunerea sa. Și numai după ce a satisfăcut dorinţa neașteptată, a denunţat femeii păcatele sale, mai mult a constrâns-o pe ea însăși să le declare. Mai întâi descoperă frumuseţea darului său, apoi semnalează obstacolele care împiedică primirea lor. Începe cu ceea ce este pozitiv. Denunţarea sa nu arde, pentru că înainte a lăsat să se întrevadă o descoperire înflăcărată, o perspectivă atrăgătoare. Învăţătorul nu cere o ruptură care să lase femeia în gol, în absenţă. Mai întâi deschide o poartă, deschide o trecere spre plinătate, deci barează toate porţile și drumurile care nu conduc nicăieri. Numai un fugitiv accent asupra situaţiei matrimoniale a femeii, pentru a o face conștientă de starea sa de „împrăștiere”, de divizare. În viaţa ei s-au succedat o serie de bărbaţi, dar „nu are bărbat”. Existenţa ei este sfâșiată, lipsită de centru, merge în mii de direcţii. Isus, pentru a oferi darul său, vrea ca să ne îndreptăm spre el cu inima unificată, ca să nu cerem de la altul sau de la alţii ceea ce numai el este în stare de a ne oferi. Străinul cunoaște patria noastră adevărată Da. Este nevoie de un străin, de unul care vine de departe. Se trăiește din obiceiuri, sub ochii, judecăţile și condamnările altora. Orizontul obișnuit. Preocupările obișnuite. Gesturile obișnuite repetate. Ca acelea ale femeii. Parcurgem același drum, scoatem din fântână, umplem, ducem acasă. Și mâine va fi ca astăzi. Totul după același rol. Impresia de a ne învârti în gol. Cotidianul devine insuportabil, când nu este străbătut de o lumină, zguduit de presimţirea unui alt lucru. Apoi vine cineva care te fixează cu alţi ochi. Te fixează cu o privire care trădează o lumină intensă, un secret fascinant.

Chiar și ţie îţi oferă o privire nouă: asupra lumii, asupra vieţii, asupra altora. Ţi se revelează și ţie. Își revelează ce ai mai bun în tine însuţi, acel „mai bun” care rămâne necunoscut chiar și de tine, obișnuit cum ești de a explora ceea ce este mai rău. „Experienţa îmi demonstrează că un om este mereu mai bun decât propriul examen de conștiinţă”, ne asigură J. Leclercq, un preot obișnuit să frecventeze drojdia societăţii și să scotocească printre epavele societăţii. Importanţa privirii. Importanţa unui chip. Dialogul nu este alcătuit din cuvinte. Este înainte de toate întâlnirea privirilor. Isus, când vorbește, nu adoptă termeni scoși dintr-o carte, dintr-un codice. Cuvintele sale fac un tot cu persoana sa, cu chipul său, cu surâsul. Dialogul, deși lipsit de orice concesie de ușurinţă, se desfășoară din partea sa, sub semnul blândeţii, al înţelegerii, al răbdării. Urmează pe femeie chiar și în rătăcirile sale, în manevrele sale șirete diversive. Este vorba – cum spune tot J. Leclercq – de „a arunca inima în faţa interlocutorului”. Nu polemică, discuţii subtile, viclenii verbale, formulări îndărătnice, argumente, dovezi. La acest nivel, se poate ajunge la a avea dreptate, a reduce la tăcere pe adversar, chiar umilindu-l, punându-l în încurcătură Atunci când cineva este victorios într-o discuţie, nu s-ar spune că Dumnezeu a câștigat. Sunt numai eu care mă afirm, predomin… Cristos, dimpotrivă, caută cu delicateţe o rază de lumină spre inimă. Singura cale de parcurs, pentru El, este cea a omeniei. Nu este vorba de a forţa, nici de a produce un consens ușor, de a obliga să adopte o soluţie deja programată de la bun început. Ci de a înfrunta riscul de a merge împreună, de a descoperi împreună. Numai dialogul care este o confruntare deschisă, nu în sens unic, poate să transforme. Samariteanca ne avertizează că este periculos de a ne apropia de acea fântână… Chiar și femeia are să ne înveţe ceva.

Ne revelează pericolul întâlnirii cu Isus. Ea a intuit, chiar din prima clipă, că acea faţă în faţă era extrem de riscantă, compromiţătoare. Putea pune în discuţie întreaga sa viaţă, să răstoarne echilibrul dobândit. De aceea a încercat în orice chip să-l evite, s-o ia la fugă după primele cuvinte, dându-și bine seama de consecinţele „tulburătoare”. Dialogul ei, adesea aspru, dur, devenit picant din cauza ironiei și chiar a sarcasmului, punctat de sărituri, tentative intenţionate de a conduce pe Învăţătorul „în afara argumentului” (în fond, chestiunea teologică a Templului, deși legitimă, pusă în mod corect, nu este altceva decât un alibi, o diversiune pentru a nu înfrunta adevărata problemă, chestiunea arzătoare pentru ea…), descoperă destul de clar dorinţa de a fugi de prinsoare, de a nu rămâne prinsă în capcană, de a nu fi constrânsă de a face o alegere, de a lua o hotărâre. Femeia anonimă din Samaria ne amintește că Isus „știe”, cunoaște dezordinile noastre cele mai secrete. Cuvântul său, și mai întâi chiar chipul său, ne smulge masca, pune în lumină rănile pe care noi încercăm să le ascundem sub straturi dense de farduri mângâietoare, denunţă adevăratele cauze ale nemulţumirii noastre și ale neliniștilor noastre. În faţa lui, creatura este pusă inexorabil în nuditatea ei, despuiată de iluziile sale, cojită de aparenţe, lipsită brutal de siguranţele false. El te constrânge să admiţi că orice mulţumire este, în realitate, o sărăcire. Orice satisfacţie plăcută, o micșorare. Noi, dimpotrivă, am pus la punct arta de a face inofensive contactele cu El, de a goli puterea cuvintelor sale, de a neutraliza paradoxurile sale, de a face inofensive provocările sale, de a absorbi fără stricăciuni excesive loviturile sale, de a amâna până mâine convertirea, de a apăra până la infinit hotărârile cele mai urgente. Femeia ne avertizează, cu semnalul lipsit de echivoc al ulciorului părăsit pe marginea fântânii, cu fuga sa spre cetate pentru a împărtăși și altora descoperirea senzaţională, să semene întrebări, să aţâţe o mișcare de căutare, că nu putem continua să ne apropiem nevătămaţi de acea fântână, că nu ne este permis să scoatem apă din ea fără daune. Întâlnirea cu El, dacă este o adevărată întâlnire, și nu un teatru, este „subversivă”, nu mai lasă lucrurile și persoanele ca înainte.

După aceea, nimic nu mai este la locul său. Ceea ce părea urgent, lasă spaţiu pentru lucrurile importante. Apar realităţi care până acum au rămas periferice în raport cu preocupările noastre. Suntem constrânși să refacem scara valorilor. Sunt priorităţi de resistematizat. Se verifică o schimbare radicală a obiceiurilor. Se descoperă esenţialul. Se untuiește, mai ales, că trebuie să dăm cont și celorlalţi despre experienţa avută. Se inventează „comunicarea narativă” (între paranteze: ar fi bine ca teologii să recunoască faptul că prima schiţă de „catehază narativă” este datorată acestei femei eretice…) În sfârșit: dacă întâlnirea cu Cristos este inofensivă, liniștitoare pentru obiceiurile noastre, dacă de la acea fântână ducem tot calabalâcul nostru copleșitor, este motiv de a ne îndoi că am evitat întâlnirea, am stat la distanţă de acea fântână. Izvorul păcii Fântâna pe care Cristos o sapă în interiorul fiecăruia dintre noi, nu este destinată să rămână goală. Este umplută, graţie acţiunii neîncetate a Duhului, a iubirii sale. Ne-o sugerează cu claritate sfântul Paul (a doua lectură): „Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt…” Și noi ne regăsim copleșiţi dincolo de orice măsură și așteptare. Ulciorul nostru personal se descoperă nepotrivit să conţină acea iubire. Însuși Dumnezeu trebuie să se oblige să facă profunde săpături în interiorul nostru, să dilate spaţiile. Și astfel cel credincios trăiește în pace. „Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Dumnezeu”. Cele două părţi esenţiale ale păcii sunt: - Iubirea lui Dumnezeu. O iubire „dovedită”. Isus pe cruce reprezintă dovada supremă, indiscutabilă. Conștiinţa de a fi iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă suntem păcătoși, ne dă o mare seninătate și ne dă curajul indispensabil pentru a înfrunta dificultăţile vieţii. - Speranţa „care nu ne înșală”. Pentru aceasta ne este permis să aruncăm o privire asupra viitorului, fără a fi cuprinși de neliniște sau teamă. Chiar și în obscuritate și în încercare, putem descifra viitorul nostru ca un „viitor de Iubire”.


ÎN CONTACT CU LUMINA

1 Samuel 16, 1-4.6-7.10-13 Efeseni 5, 8-14

Ioan 9, 1-41

O lumină „suspectă” Este posibil să ieșim din noapte. Întunericul poate fi învins. Orizontul întunecat al omului este incendiat de o imensă strălucire. Cineva a început să strige: „Eu sunt lumina lumii”. O afirmaţie definitivă, care nu se mulţumește să fie o declaraţie solemnă, dar este susţinută de un fapt de necombătut, controlabil: unui om care era orb din naștere i s-au deschis ochii, și acum ne vede și flutură înaintea tuturor „faptul” nemaiauzit: a fost vindecat miraculos de acea lumină. Cineva s-ar aștepta să se deschidă ferestrele, să se deschidă larg ușile, o participare generală pe stradă cu oamenii care, fără să spună un cuvânt, se cufundă în acea baie de lumină, se spală ochii rămași prea mult sigilaţi, se prezintă uluiţi de acea realitate uimitoare. Dimpotrivă se limitează să privească printre crăpături cu bănuială. Ochi neliniștiţi și miopi spionează printre găuri cu neîncredere. Se fluieră cuvinte neclare. Și cei care ies în faţă o fac cu circumspecţie, preocupaţi de a nu se expune prea mult, înarmaţi cu propriile feștile de candelă, încăpăţinaţi să examineze acea incredibilă propunere de lumină cu mucurile lor fumegătoare. Scena descrisă de Ioan este penibilă și ridicolă în același timp. Dubii artificiale, discuţii fără sfârșit, interogatorii insistente, contestaţii, întrebări perfide, cercetări, rezerve, încăpăţinare, controale insistente, excomunicări. Atâtea manevre diversive pentru a nu ceda în faţa luminii, pentru a se sustrage din faţa evidenţei. Totdeauna a fost așa. În loc să caute lumina, se îndârjește să adune argumente pentru a sprijini, în orice caz, propriile siguranţe care se

clatină, pentru a consolida cu orice preţ (inclusiv acela al grotescului) propriul punct de vedere. Este greu de permis ca să fie puse în discuţie ideile, prejudecăţile. Vai dacă cineva îndrăznește să se atingă de obiceiurile noastre religioase, de imaginile noastre despre Dumnezeu, de moralismele noastre meschine, de a întrerupe formulele noastre devote sau înţelepte. Se acceptă numai ceea ce nu ne obligă să revedem o oarecare mentalitate, anumite scheme. De multe ori chiar legile și regulamentele pot deveni un zid în spatele căruia se ţine la adăpost de lumina „neașteptată”. Cea mai gravă formă de orbire este cea care ne face să vedem exclusiv ceea ce noi dorim să vedem. Un fapt mic împotriva unui munte de vorbărie „Un lucru știu: înainte eram orb și acum văd”. Ei deţin înţelepciunea, puterea, limbajul, manevrează cu dibăcie argumentele docte. El sărmanul, nu are cărţile de partea sa (și cum le-ar fi putut citi dacă era orb?). Însă posedă un fapt, poate să se sprijine pe o experienţă directă. A întâlnit pe cineva care, cu un procedeu puţin bizar dar evident eficace, i-a deschis ochii. Dacă nu știu cum să încadreze în doctrina lor, dacă nu reușesc să-l facă să fie de acord cu teoriile lor, dacă aceasta nu reintră în ortodoxie, cu atât mai rău pentru ei, sunt fapte care nu ne privesc. El rămâne solid atașat de acel fapt. Nimeni nu va reuși să-l mute din acel teren concret. Nu vor putea de loc să-l oblige să renunţe la vindecare, și să trimită la cel ce i-a dăruit darul dintr-o provenienţă suspectă. El se simte foarte bine cu sănătatea redobândită, chiar dacă lor le-ar fi mai comod ca el să reia condiţia sa precedentă de orb. Pot să spună ceea ce vor, dar el se atașează de miracolul care este obiect de scandal. Nu este dispus pentru nimic pe lume să închidă ochii numai pentru ca ei să nu fie deranjaţi în propriile siguranţe și să nu vadă ameninţat privilegiul lor propriu.

Dacă se mulţumesc cu mucurile lor care mai fumegă, este treaba lor. Însă nu pot să pretindă ca el să renunţe chiar acum când este gata să se familiarizeze, după o nesfârșită așteptare în noapte, cu lumina soarelui. Un fapt mic opus unui munte de discuţii, subtilităţi, argumente, vorbării nesfârșite. O știinţă modestă, rodul experienţei personale la care nu renunţă, care nu-și pleacă fruntea la ameninţările păzitorilor încruntaţi ai ortodoxiei. Înșelătorii, intimidări, capcane, derâderi, șantaje, dispreţ, presiuni. El, totuși, rămâne cu încăpăţinare agăţat de unicul lucru pe care îl știe. Așa ar trebui să fie mărturia celui care crede: bazată pe o întâlnire, pe o experienţă, pe un contact direct. Voi continuaţi să vorbiţi, să daţi sentinţe, să dezbateţi. Spuneţi ce vreţi. Dar eu văd. După acea întâlnire viaţa mea s-a schimbat. Eu nu mai sunt ca mai înainte. Am ieșit transformat. Zăboviţi să reglaţi conturile voastre. Puneţi-vă de acord, dacă este posibil. Consultaţi registrele voastre. Consumaţi-vă ochii pe cărţile îngălbenite care vă sunt atât de familiare. Gargarizaţi formulele voastre liniștitoare. Distingeţi, precizaţi, sfidaţi, obiectaţi, puneţi în gardă, excludeţi, controlaţi, examinaţi soarele cu claritatea mucurilor voastre fumegânde. Eu mă mulţumesc să trăiesc graţie acelei lumini. Nu am nevoie să stau cu voi pentru că îmi daţi senzaţia că sunteţi în regulă. Ascult de chemarea Unuia care mi-a zis: „Du-te…” Și adevărul nu vreau să-l descopăr din cărţile voastre. Prefer să-l învăţ de pe un chip. Descoperirea decisivă „Tu l-ai văzut: cel ce vorbește cu tine este chiar El” Este Isus al intelectualilor. Isus al specialiștilor în drept. Isus al revoluţionarilor. Isus al bogaţilor. Isus al puterii.

Isus al grupului. Isus al ultimei ideologii. Isus al celor mai fideli. Isus de dreapta și de stânga. Este Isus „al meu” Și acestea sunt întuneric. Vine momentul în care trebuie să avem curajul de a străpunge acel zid gros. Și să ne lăsăm atinși, să ne întâlnim faţă în faţă cu El.

- Tu crezi în Fiul omului? - Cine este, Doamne, pentru ca să cred în el? - Tu îl vezi: este cel care vorbește cu tine.

Când cărţile îţi provoacă o evidentă plictiseală, predicile prea multe îţi produc un fenomen de saturaţie, te simţi strâmtorat într-o anumită mentalitate, și cei din clan pretind să-ţi administreze chiar și respiraţia, este momentul întâlnirii decisive, care te transformă. Cănd cuvintele obișnuite nu te mai satisfac, ba chiar îţi dau un anumit dezgust, când nimeni nu-ţi mai spune nimic, este momentul de a fi atent la acest cuvânt:

- Sunt eu cel care îţi vorbesc. Numai atunci înţelegi ce înseamnă a crede cu adevărat. Când îţi lipsește orice sprijin, acela este momentul de a te așterne la drum. Cînd toţi te compătimesc sau te bănuiesc pentru că ai primit în dar vederea, și vezi ceea ce ei nu reușesc sau nu vor să vadă, acela este momentul de a sta la distanţă de discursurile inutile, de riturile care se repetă, și de a fixa ochii „vindecaţi miraculos” spre unica direcţie. Când te recunoști „orb din naștere”, acela este momentul de a te lăsa găsit de Unul care îţi dăruiește posibilitatea de a te naște sau de a veni la lumină. Când ai impresia că din gura ta au fost luate toate cuvintele, încerci de-a dreptul senzaţia de a nu mai înţelege nimic, și maeștrii, cu pretenţia de a te îndoctrina, au reușit să facă astfel încât tu nu mai înţelegi nimic, atunci nu-ţi mai rămâne decât să spui:

- Cred, Doamne! Vindecarea, ca pentru cel orb, vine prin intermediul noroiului. „A uns cu noroi ochii orbului și i-a spus:

- Mergi și te spală în piscina din Siloe. El a mers, s-a spălat și s-a întors văzând” Trebuie să te speli, să îndepărtezi crustele obiceiurilor, să te curăţești de tot ceea ce alţii ţi-au pus în spinare cu pretenţia de a te modela după chipul și asemănarea și capriciul lor (este un noroi folosit de Domnul care este o creaţie nouă, originală. Dar este și un alt noroi, abuziv, cu care anumite mâini neîndemânatice și neavizate te ung până să te facă o marionetă stângace, de nerecunoscut). După această spălare necesară, și de multe ori sfâșietoare, cel care „se întoarce” văzând, refuză cu hotărâre toate celelalte comprese tradiţionale, și se sustrage din atenţia medicilor „autorizaţi” care ar vrea să-l vindece de… vindecare! O vedere răsturnată Cel care crede este cineva care reușește să vadă în chip „diferit”, adică din punctul de vedere al lui Dumnezeu, conform povestirii din prima lectură care relatează alegerea surprinzătoare făcută de Samuel în casa lui David. Și atunci cineva nu se lasă impresionat de „staturile” impunătoare, favorizate și de postamente și piedestale și de ecranele televiziunii, nu se lasă impresionat de aparenţe chiar dacă sunt frapante și… zgomotoase. Dumnezeu, care „privește în inimă”, înlătură inexorabil măreţiile umane, personajele pretenţioase, îngâmfate, pe cei ambiţioși, pe cei cu autoritate, și alege pe ultimul, pe cel mai mic, pe cel care nu este prezentabil. Nu este suficient a vedea chipul. Trebuie să învăţăm să privim. Pentru că este mereu riscul de a vedea greșit, ca orbii care nu se pot vindeca, să neglijăm sau să dispreţuim ceea ce este important în perspectiva lui Dumnezeu, și de a promova ceea ce este inconsistent în ochii săi. În mod paradoxal unica perspectivă justă, din punct de vedere evanghelic, este cea „răsturnată” faţă de criteriile de măsurare umane.

Roade „luminoase” „Trezește-te, tu care dormi, scoală-te din morţi, și Cristos te va lumina…” Cei botezaţi ies din întunericul păcatului și se lasă cuprinși de lumina pascală. Cei credincioși, uniţi cu lumina lui Cristos („acum sunteţi lumină în Domnul”), devin luminoși. Sfântul Paul, în a doua lectură, ne avertizează că trebuie să acţionăm „în chip luminos”. Pot fi acţiuni bune, cuvinte bune, și chiar rugăciuni care să devină opace, întunecoase, apăsătoare. Este necesar să facem luminoase cuvintele și acţiunile și întreaga persoană, începând cu a ne lăsa inima cuprinsă de lumină. Avem chiar impresia că unii creștini iubesc, dar cu o inimă întunecată, rece. Totuși puţină lumină ar avea puterea de a schimba totul. Un cuvânt inteligent, o tăcere și mai inteligentă, un gest discret, un surâs plin de bunătate, o privire senină: și întunericul este alungat, viaţa dobândește claritate, ne simţim puţin mai fericiţi, chiar mai puţin răi. Suntem chemaţi să devenim producători de lumină („rodul luminii constă în orice bunătate, dreptate și adevăr”). Este vorba de a transforma tot ceea ce știm, facem, suntem, în lumină. Trebuie să demascăm răul care se cuibărește în noapte. Trebuie să îndrăznim „să vedem clar”. Este necesar, mai ales, să nu ne temem de a ne apropia de Cristos astfel încât să reușim în final, prin acest contact, să ne trezim din somn și să devenim purtătorii unui chip luminos.


A LĂSA MOARTEA ÎN SPATE

Ezechiel 37, 12-14 Romani 8, 8-11

Ioan 11, 1-45

Dumnezeu, mai întâi „Doamne, prietenul tău este bolnav”. Și el nu se mișcă. Mai zăbovește încă două zile. Și vorbește ciudat. Când se hotărăște să meargă, Lazăr este de acum mort. Când ajunge în faţa mormântului, cadavrul, după expresia realistă a Martei, „deja miroase, pentru că este mort de patru zile”. Este posibil ca Dumnezeu să fie mereu departe când l-am dori prezent? Cum vine totdeauna cu întârziere la așteptările noastre? De ce calendarele sale nu sunt acordate niciodată cu trebuinţele noastre, și intervenţiile sale sunt diferite de urgenţele noastre? „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit…” Marta, cu toată familiaritatea pe care o adoptă din cauza prieteniei, este prea gentilă. Cineva ar fi zis, ba chiar ar fi strigat, cu brutalitate:

- Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar fi trebuit să permită atâta durere. Sau: - Cum mai este posibil să crezi după ce ai asistat la o tragedie atât de atroce ca aceasta, fără ca Dumnezeu să miște un deget?… În momentul suferinţei absurde, în faţa realităţii tulburătoare a morţii, în faţa experienţei scandaloase a răului Dumnezeu este, în ochii noștri, ineficient, vinovat de „omiterea ajutorului”. El nu se justifică, nici nu ne mustră pentru ieșirile noastre, protestele, chiar și cele mai violente. Se limitează să repete:

- Dacă crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu. Dar nu stabilește un termen, nu precizează modul. „A crede” este în prezent, în timp ce „a vedea” privește viitorul.

Între aceste două verbe, unul la prezent și celălalt la viitor, este speranţa creștină. Necazul este că noi avem tendinţa de a schimba timpurile verbelor (ceva ca: „dacă vezi slava lui Dumnezeu, chiar ai crede…”) Pretindem, mai întâi, să vedem, să controlăm, să constatăm, acum, în prezent, și apoi, cine știe, poate, „vom crede” în slava lui Dumnezeu. Îl supunem pe Dumnezeu la permanente examene de bunătate, protecţie, fineţe a auzului, grijă, promptitudinea intervenţiei, înainte de a-i da slavă, de a-l recunoaște demn de credinţa noastră. Dacă credinţa vine după aceea (după dovezile stabilite de noi, după calculele noastre, după măsurile noastre și controalele minuţioase), nu se mai poate vorbi de credinţă, și nici măcar de speranţă. Adevărata speranţă nu se naște când Isus ar fi ajuns la timp, dacă ar fi venit imediat, ci atunci când de acum este prea târziu, „nu mai este nici o speranţă”… Dacă crezi, vei vedea… Surpriza, imprevizibilul, de-a dreptul imposibilul, sunt dăruite exclusiv credinţei. Și, în mijloc, între aceste două verbe, este adesea o așteptare interminabilă, o absenţă inexplicabilă, o îndepărtare sfâșietoare. Sunt calcule care nu ne convin, goluri înspăimântătoare, pierderi în serie, răni care ne fac să urlăm. Dumnezeu nu ne cere credinţa ca o răsplată datorată minunii, preţul de plătit pentru acţiunile sale, dar ca o condiţie necesară pentru ca El să poată acţiona ca Dumnezeu. Noi am vrea să-l vedem mai întâi comportându-se ca Dumnezeu – după schemele noastre – și apoi să-i acordăm încredere. El, în schimb, vrea ca să merite încrederea noastră când ne înșală, ne face să așteptăm dincolo de limitele raţionale, refuză întâlnirile noastre. În mod paradoxal: Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeu pentru noi, mai înainte. Slava sa trebuie proclamată în obscuritate, nu după ce a fost risipit întunericul. Puterea sa trebuie să fie admisă în dezastrul cel mai arzător, nu în momentul triumfului.

Mai întâi (în singurătate, în părăsire, în durere, în amărăciunea cea mai dezgustătoare, în lipsa oricărui confort) credem în iubirea sa, și apoi vom vedea manifestarea sa. Cristos nu este învierea și viaţa după ce a deschis mormântul lui Lazăr. Lazăr a ieșit din mormânt pentru că cineva, mai întâi, a îndrăznit să proclame:

- Eu cred. Nu are importanţă că mortul este „de patru zile”. Ceea ce contează este ca credinţa mea să fie „de astăzi”. Esenţial este ca parfumul credinţei mele să fie mai puternic decât toate mirosurile urâte care sufocă aerul. Când avem curajul să șoptim, chiar cu ochii copleșiţi de lacrimi și gura uscată după atâta strigat, „eu cred”, în locul obișnuitului „stai să vedem…”? „Eu sunt cel care plânge” „Eu sunt învierea și viaţa”. Dar mai putem adăuga: „Eu sunt cel care nu se rușinează să plângă”. Într-adevăr, la mormântul prietenului, Isus „a fost mișcat profund, s-a tulburat” (să mai spunem: a rămas răscolit), și „a izbucnit în plâns”. Între cele două fraze, „eu sunt învierea și viaţa”, și „Isus a izbucnit în plâns”, nu este de fapt incompatibilitate. Dimpotrivă, cele două expresii sunt legate între ele. Credinţa fără lacrimi poate să apară de-a dreptul inumană. La mijloc, între cele două fraze, se întinde teritoriul complex al condiţiei noastre umane. Văduvei din Naim care însoţește sicriul fiului ei, Isus îi cere: „Nu plânge”. Aici, în schimb, plânge și el. Ca Maria, ca prietenii. Chiar dacă este învierea și viaţa, chiar dacă peste puţin timp va smulge morţii prada sa. Isus ne asigură „cine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci”, dar nu ne împiedică să plângem. În ultima zi Dumnezeu va șterge lacrimile noastre.

Aici pe pământ, totuși, plânsul este necesar. Să fecundeze terenul speranţei. A crede în înviere înseamnă a iubi viaţa Duminica trecută, în episodul vindecării orbului din naștere, am asistat la un schimb de interogatorii, procese, întrebări, chiar excomunicarea, din cauza acelei minuni. În evanghelia de astăzi, după ce Isus l-a rechemat la viaţă pe Lazăr, este această notă descumpănitoare: capii Iudeilor „…din acea zi au hotărât să-l ucidă” (Io 11, 53). Unul care îndrăznește să învingă acea frontieră socotită de netrecut, care se hazardează să frângă bariera morţii, este socotit periculos, subversiv. Capii Iudeilor nu pot tolera ca Isus să împingă până la acest punct graniţele dintre viaţă și moarte. Incredibil, învierea lui Lazăr semnează condamnarea la moarte a lui Isus (și, natural, constituie și vestirea învierii sale). Forţele răului sunt capabile numai să ucidă, să ia viaţa sau s-o chinuiască (cum este cazul orbului din naștere), și avertizează cu ameninţări pe cel care este purtătorul unui mesaj și al unei puteri de viaţă. Isus devine insuportabil, pentru o anumită mentalitate, pentru că iubește viaţa, binecuvântează viaţa, simte moartea ca pe ceva absurd, o insultă, un lucru intolerabil, nelegitim („nelegitimitatea anticreaţiei”, cum spune E. Balducci), și înţelege și împărtășește repugnanţa noastră faţă de moarte. El nu predică acceptarea morţii, ci ne învaţă să iubim viaţa. Isus, pentru a ne face să înţelegem frumuseţea cerului, nu are nevoie, ca unii oameni religioși, să dispreţuiască pământul. Dimpotrivă valorizează pământul, îi conferă plinătate. Când Marta spune „știu că va învia”, îi răspunde „Eu sunt viaţa”. Isus trezește gustul de a trăi, de a trăi o abundenţă, o intensitate și o profunditate nebănuite. El însuși se bucură de căldura prieteniei, îi place să stea cu copiii, împărtășește bucuriile simple ale tuturor, îi place parfumul, se arată foarte uman, are simţul banchetului.

Pentru aceasta, când proclamă „Eu sunt viaţa” ne face să înţelegem că pentru a sta cu El trebuie să știm să gustăm viaţa în toată plinătatea ei. Credinţa în înviere („Eu sunt învierea”) nu este de acord – cum socotesc unii gropari ai bucuriei pascale – cu instinctul morţii, ci cu iubirea de viaţă, cu dorinţa de a trăi. Aceeași mângâiere, dacă nu vrea să se reducă la un cuvânt ipocrit, trebuie să fie comunicare de viaţă. „A mângâia înseamnă a dărui viaţă celui întristat, a se îndrepta spre cel ce plânge, și a-l lăsa să participe, a-l face părtaș la viaţa mea și a-l face atent la ceea ce susţine viaţa celui care mângâie” (H. Weder). Eu mângâi pe cineva care plânge, care poartă doliu, numai dacă îi comunic căldura, bogăţia, elanul și tandreţea vieţii mele. Când întâlnesc pe cineva care este trist sau disperat, îl mângâi numai dacă îi permit ca viaţa sa, rănită, stinsă, sfărâmată, diminuată, să se sprijine pe aceeași încredere care susţine și viaţa mea. Un nou motor pentru a lăsa moartea în spate Trece Isus și strigă și la mine, ca și lui Lazăr: „Vino afară din mormânt”. Viaţa în sens biologic este numai un suport a ceea ce constituie viaţa. Eu pot să spun că trăiesc numai dacă mă trezesc, dacă experimentez că sunt iubit, dacă sunt capabil să iubesc, dacă devin solidar cu mizeriile și exigenţele oamenilor, dacă ies din groapa confortabilă a egoismului, dacă particip la marile aspiraţii ale lumii, dacă nu accept să trăiesc mărginit, dacă sunt creativ. Avem impresia că unii indivizi încep să „să se restrângă”, să se chircească, încă înainte de a muri, ca și cum s-ar adapta cu anticipaţie cu măsurile sicriului… „Lazăre, vino afară…” Ieși din somn, din inerţie, din pasivitate, din apăsare, din minciună, din imitaţie. Încetează de a mai muri. Este ora de a trăi, de a participa la viaţa celui Înviat. Peste atâtea existenţe uscate, peste comunităţile stinse, amorfe, este necesar să vină „suflul” (ca în celebra viziune a lui Ezechiel), care să le îmbrace, să le scuture, să le trezescă, să le pună pe picioare.

Sfântul Paul (în pasajul fundamental al scrisorii către creștinii din Roma) ne amintește că Duhul Sfânt este maestrul învierilor noastre posibile. Duhul coboară în profunzimile noastre. Locuiește în noi. Duhul ne face să trăim. Creștinului nu-i este permis să vegeteze. Este vorba de a ne „lăsa să trăim” sub impulsul puternic al Duhului. Viaţa noastră nu mai este stăpânirea „trupului”, ci a Duhului. Duhul călăuzește viaţa noastră punând stăpânire pe inimi. Atunci viaţa noastră devine o personalitate spirituală, fără a înceta pentru aceasta de a fi pe deplin umană. Chiar și trupurile noastre nu mai sunt pentru moarte, ci pentru glorie. Renunţând la faptele păcatului și deci ale morţii (egoism, lăcomie, violenţă, sclavia simţurilor, dezordini), și dedicându-ne faptelor vieţii, noi experimentăm deja de pe acum realitatea învierii. După imaginea propusă de A. Maillot, trebuie să ne decidem să dăm la fier vechi carcasa veche uzată de păcat care are ca motor „trupul”, și să ne luăm un alt „motor”, pe Duhul Sfânt, care să călăuzească persoana noastră spre viaţă, dreptate, libertate, pace. Atunci chiar și „trupul nostru muritor” este animat de „suflul” de viaţă, participă la viaţă, pentru că Duhul nu poate condamna la nimicire ceea ce constituie locuinţa sa. „Ceea ce acum este într-adevăr viaţă, va fi viaţa în veșnicie” (A. Seve). În sfârșit, datorită Duhului, avem posibilitatea nemaiauzită de a lăsa moartea la spate… Atunci, vrem să începem să ridicăm vreuna din pietrele care împiedică viaţa?

Duminica Floriilor

AM ALES PARTEA NOASTRĂ?

Isaia 50, 4-7 Efeseni 2, 6-11

Matei 26, 14; 27, 66

Este posibil să nu urmăm rolul Ceea ce s-a întâmplat în acea zi, ceea ce a avut loc în acea săptămână, nu este o istorie a trecutului. Este vorba de un fel de profeţie. Am putea spune: anticipare, documentată, a ceea ce se întâmplă mereu în lume. Chiar și în timpul nostru. În sfârșit: tratamentul pe care noi îl rezervăm lui Cristos. Și atunci trebuie să bănuim că în acele pagini ale evangheliei suntem chiar și noi. Este descrisă participarea noastră la acea acţiune. Sunt semnalate atitudinile pe care le avem. Sunt relatate poziţiile pe care le adoptăm. Ar fi oportun să dedicăm puţin timp la acest exerciţiu. Fie pentru episodul intrării în Ierusalim, fie pentru întreaga relatare a Pătimirii, să încercăm să „ne recunoaștem”. Să vedem unde ne-am ascuns, rolul, comportamentul adoptat. Ar fi interesant să verificăm cu care personaj (sau cu care personaje) ne identificăm. Scenariul nu are importanţă. Orice situaţie din viaţa noastră. Și, la centru, o oarecare situaţie, un sărman Cristos victimă a nedreptăţii, a singurătăţii, a trădării, a indiferenţei, a lipsei de iubire. Natural avem posibilitatea de a nu ne ţine de manuscris. Cel puţin uneori. Astfel s-ar putea întâmpla ca Pilat, într-o oarecare circumstanţă, să nu-și spele mâinile, ci să aibă curajul de a se compromite. Ca lui Petru să-i scape o vorbă: „Da, îl cunosc…” Ca discipolul „zelot” să nu vrea să aibă nimc de a face cu spada. Ca Baraba să se ofere să moară în locul Celui Nevinovat. Apostolii reușesc să alunge somnul. Simon din Cirene să vină în mod spontan, fără a fi „constrâns”.

Un ticălos să se comporte ca un om. Marele preot, în loc să stea în tribunal să judece, să mărturisească public propriile păcate. Un oarecare „bărbat” să meargă să întrebe femeile: cum se face că nu vă este frică? Iuda să dea un sărut pe obrazul prietenului care să nu fie altceva decât un sărut. De bani nici vorbă. Un disperat să vină să bată la poartă, sigur de a găsi pe cineva care să-i ofere motive pentru a spera. Cocoșul să cânte mai devreme… …Și tu să fii prezent acolo. Armele rușinii Să fixăm unele momente ale Pătimirii relatate de Matei. Prima lovitură a primit-o înainte de biciuire. A fost în momentul prinderii, atunci când „unul dintre cei care erau cu el” (Matei, cu pudoare, nu indică numele, ca și cum oricare ucenic ar putea ceda la aceste ispite), a dat o lovitură cu spada (sau, mai probabil, cu un cuţit) servitorului marelui preot. Isus a simţit asupra propriei persoane acea rană. Discipolii continuă să nu înţeleagă. Pare imposibil să scoată din capul lor că Dumnezeu nu este o putere și nu se apără sau se impune prin violenţă. Că Dumnezeu nu „triumfă” mereu (cel puţin în felul în care gândim noi). …Cine știe de unde a ieșit acel cuţit. Discipolii nu au asimilat lecţia Predicii de pe Munte: „…Dar eu vă spun să nu vă opuneţi răului; dimpotrivă, dacă cineva te lovește pe obrazul drept, tu întinde-i și pe celălalt…” Nu l-au înţeles sau, mai rău, au învăţat deja să facă distincţii subtile (război nedrept și război pentru o cauză nobilă). Isus se limitează să ne amintească faptul că violenţa naște altă violenţă. Dar, dincolo de cuvinte, arestatul, prin reprobarea sa decisă a gestului „de apărare” a discipolului, lasă să se înţeleagă că numai blândeţea descoperă puterea lui Dumnezeu.

Isus până la sfârșit trăiește sfidarea iubirii care, pentru a-și afirma propria forţă, alege calea slăbiciunii, a non violenţei. Trebuie să ne convingem că, atunci când în jurul lui Isus, sau al reprezentanţilor săi sunt arme („spade și bastoane” în versiune adusă la zi), acela este momentul capturii. Poate fi o „captură” care, cu viclenie, se travestește în cortegiu triumfal… Și discipolul (oricare discipol) care recurge la forţă (oricare tip de violenţă), nu-l apără pe Cristos, ci trece inevitabil de cealaltă parte. Cineva ne asigură spunând: „arme numai ornamentale”. Totuși, un instrument care a fost gândit și fabricat pentru a răni sau ucide pe om, nu poate niciodată să facă cinste „Fiului omului”. Este totdeauna o rușine, de ascuns, de eliminat, nu un ornament de etalat. Poate trebuie să înţelegem odată sensul gloriei. Dacă gloria, pentru Cristos, este „gloria de a iubi”, atunci forţa (cuţitul sau halebarda, sau spada sau altceva), așa cum el a făcut să se înţeleagă clar în Ghetsemani, întunecă acea glorie, o calcă în picioare, în loc s-o manifeste. Se judecă mereu un altul… Isus este judecat. Sunt interogatorii, se pun în mișcare acuze împotriva lui, se prezintă martori ai acuzării. După normele Templului Isus va fi clasificat ca „blasfemator”, „impostor”. În arhivele guvernatorului roman Isus este prezentat ca un delincvent, rău făcător, rebel, un aţâţător periculos la răscoală (chiar dacă Pilat, personal, era convins de nevinovăţia lui). Ar fi suficiente aceste consideraţii pentru a relativiza judecăţile oamenilor și de a se simţi liberi în faţa lor. Isus, unicul „drept”, are un cazier penal, redactat de justiţia umană (religioasă și civilă), de care oricărei persoane un pic oneste i-ar fi rușine. Anumiţi indivizi te judecă, nu pentru ceea ce ești, ci așa cum au ei interes ca tu să fii, așa cum au stabilit ei, așa cum au decis înainte de a verifica adevărul. Oricum, nu are nici o valoare ceea ce este scris în registrele sinedriului sau în arhivele lui Pilat.

Nu contează ceea ce șoptesc sau urlă anumite guri. Isus nu este desigur acela care este descris în sentinţa de moarte pronunţată împotriva lui. Nimic din ceea ce este scris în procesele verbale (nici în acelea de condamnare, nici în cele de…premiere). Nimic din ceea ce este aplaudat sau discreditat. Dispreţuit sau onorat. Răsturnând perspectiva: când pretindem că judecăm un om, este mereu un schimb de persoane. Noi judecăm… pe un altul. Ar fi bine să nu așteptăm Ziua Judecăţii pentru a observa că adevărul despre persoane este în altă parte nu în fișele și clasificările noastre. Numai visele ne pot salva „În timp ce el era în tribunal, soţia sa i-a trimis vorbă: „Să nu ai nimic de a face cu acel drept, pentru că astăzi am fost foarte tulburată în vis, din cauza lui”. Nu este înregistrată nici o reacţie din partea soţului. Probabil a fost un simplu gest al mâinii, pentru a exprima plictiseala. Gândindu-mă la intervenţia – deși inutilă – a soţiei lui Pilat, aș fi tentat să trag concluzia: visele ar trebui să ne salveze. „Am avut un vis”, continua să repete Martin Luther King. Și mulţimea recunoștea propriile aspiraţii în acel vis. „Am avut un vis” a accentuat într-un discurs rostit puţin înainte de a fi doborât de împușcături. Cineva, evident, se temea de acel vis. Și a avut dreptate. Dacă s-ar fi realizat acel vis, multe lucruri ar fi trebuit să fie schimbate. E mai bine să aranjezi toate cu plumbul, decât să pui în discuţie anumite rezolvări, anumite alegeri. Soţia lui Pilat este învinsă cu visul ei „neascultat”. Foarte compromiţător. „Postul” soţului este salvat sufocând visul. …Chiar și istoria noastră personală s-ar schimba radical dacă am asculta de vise. Din păcate avem noi înșine grijă să împușcăm pe visătorul care este în noi. Pentru a lăsa spaţiu la un mic și viclean calculator, care

evaluează toate pe baza unor criterii de oportunism, avantaj, comoditate. Adesea se elimină brutal visătorul, pentru a salva onoarea, cariera, fotoliul, funcţia, popularitatea. Odată eliminat visătorul, se dă cale liberă unui palid, incolor birocrat cu o istorie meschină, cu o rezolvare cunoscută, care însă are avantajul de a fi „sigură”. Avea dreptate soţia lui Pilat. Sunt vise care „tulbură”. Fiul omului „De acum îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu…” S-ar spune că Isus preferă acest titlu mai mult decât oricare altul: Fiul omului. Ar fi putut să aleagă titlul de pus pe propria cruce, ar fi preferat să fie scris: Fiul omului, și nu Rgele Iudeilor. Dar un condamnat la moarte nu are dreptul să aleagă el titlul de pus pe prpria cruce. Fiul omului exprimă umanitatea comună. Arată solidaritatea sa cu toţi oamenii, în special cu cei săraci, mici, slabi, lipsiţi de apărare, cei socotiţi „nimeni”. El ţinea să fie om. Și era pe deplin, aș îndrăzni să spun „pasionat”. Om care iubea natura, păsările, florile câmpului. Om care știe ce înseamnă munca, sărbătoarea, oboseala, nedreptatea, bucuria, suferinţa, excluderea, iubirea, viaţa de familie, prietenia. Om cu o extraordinară omenie. Om care știe să înţeleagă slăbiciunea celorlalţi oameni. Fiul omului, înainte de a ședea la dreapta lui Dumnezeu, nu a ezitat să se așeze la masă cu păcătoșii. Cine știe dacă oamenii care îl urmau, aclamând, în acea dimineaţă de primăvară, și-au pus întrebarea fundamentală: „Cine este cu adevărat acest om?”. Ar fi cazul ca, împreună cu ramura de măslin, astăzi să ducem acasă și această întrebare: „Cine este deci acest om?”. Și chiar dacă cunoaștem răspunsul, învăţat din catehism, este folositor ca acea întrebare să devină continuă în viaţa noastră.

„Dumnezeu l-a înălţat și i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume; pentru ca în numele lui Isus să se plece toţi genunchii”. Chiar și genunchiul nostru se pleacă în faţa Unicului Domn, a Regelui care a mers el să moară și nu a trimis pe alţii. Și pe buzele noastre apar instinctiv, în momentul adoraţiei, acel nume: Fiul omului. Un nume care ne privește pe noi toţi. Și ne permite să nu ne rușinăm, dimptrivă să fim puţin orgolioși, când spunem în mod simplu: om. În fond, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pentru a merita și pentru noi acest titlu de mărire: om.

Triduul Pascal

JOIA SFÂNTĂ

Ne-a lăsat ca moștenire uneltele de lucru Este greu de definit atmosfera care caracterizează masa de adio. Și pentru că se confundă diverse elemente în contrast între ele. Intimitatea, blândeţea, manifestarea unei iubiri care merge până la punctul extrem („până la sfârșit”) și găsește expresii mereu noi și uimitoare. Dar și dubii, ezitări, frică, trădare, declaraţii de fidelitate prea ostentative în cuvinte pentru a nu fi suspecte. Discursuri îmbibate de o blândeţe sfâșietoare și cu amărăciune împreună. Siguranţe și regrete. Apropiere și lipsă de înţelegere. Umilinţă și convingere. Căldură și frig. Tăcere plină de duioșie și tăcere jenantă. Lumină și întuneric. Legătură cu Învăţătorul, care domină scena, și „risipire”, unitate care este de îndată ruptă (și nu numai prin ieșirea lui Iuda în „noapte”). Este mereu așa, când suntem între noi și aducem inevitabil contradicţiile noastre, ambiguităţile, complexele. Avântul și refuzul. Scânteiere de lumină și umbră neliniștitoare. Dăruire și rezervă. Curaj și lașitate. Chiar și în momentul decisiv reușim să fim „multipli”, divizaţi, dubli. Facem alegeri… evazive. Ne luăm obligaţii solemne fără a ne implica într-adevăr. Pretindem că ne apropiem… fugind. „Ne aflăm” în cenacol, alături de El, dar abia ieșiţi afară devenim de nerecunoscut. Joia Sfântă, poate, este chiar aceasta. El care, încă o dată, se dă total în mâinile noastre. Și noi care nu o facem, să ne dăruim „cu totul” pe noi înșine. „…Știind că Tatăl i-a dat toate în mâinile sale…” Ne-am fi așteptat la un gest zgomotos de putere, o ultimă minune grandioasă, de care să ancorăm definitiv și măreţ amintirea noastră despre El. În schimb, în acele mâini găsim un urcior, un lighean, un ștergar. Mâinile nu sunt folosite pentru a săvârși o minune spectaculoasă, ci pentru a strânge un șorţ în jurul mijlocului, și să spele picioarele

apostolilor. Acele picioare care vor trebui să meargă pe căile lumii pentru a duce „vestea cea bună”. Deci picioare spălate cu previziunea oboselii, a prafului și a noroiului pe care le vor aduna. Picioare, aș zice, „consacrate” în vederea vestirii. Discipolului îi este oferită aceeași posibilitate nemaiauzită. Observând că Tatăl a pus toate în mâinile sale, ca astfel să renunţe liniștit la putere, la dominare, și să devină astfel liber de a folosi mâinile numai pentru a sluji. Numai în aceste condiţii vom putea oferi, fără a roși, mâinile noastre spre a fi sărutate. Mâini care nu au acaparat nimic. Mâini care nu au sufocat pe nimeni. Mâini care nu zgârie, nu ameninţă, nu ascund. Mâini care nu cerșesc aplauze. Înainte de a oferi mâinile spre a fi sărutate, să fim convinși că au fost curăţite graţie de asidua, concreta „spălare a picioarelor” altuia. Să controlăm că au fost ascunse cu grijă toate semnele de prestigiu. În Joia Sfântă, Cristos, preotul Noului Legământ, ne-a demonstrat fără posibilitate de echivoc că mâinile sunt consacrate pentru slujire. „…Înţelegeţi ce v-am făcut?” dacă aș vrea să traduc ad litteram, ar trebui să spun: „ceea ce v-am lăsat să faceţi”. Timpul verbului, într-adevăr, exprimă o acţiune care rămâne, continuă. Isus vrea să dea gestului propriu o semnificaţie și o valoare permanentă pentru ai săi. Nu este vorba numai de o amintire a acelei acţiuni. Ci de a o prelungi, de a o menţine în vigoare. Dacă acel gest se întrerupe, este în dauna comunităţii fondate de Cristos. Isus nu a lăsat numai Euharistia. Ne-a lăsat și spălarea picioarelor. Am putea spune: Euharistia este consecinţa sa inevitabilă. Isus ne-a lăsat ca moștenire ulciorul, ligheanul, ștergarul (și nu pentru a deveni ornamente și să le expunem în muzeul amintirilor). Chiar și spălarea picioarelor, deci, este într-un sens „memorial”. O realitate de amintit și actual, eficace. O realitate care asigură prezenţa Domnului în mijlocul nostru.

Ștergarul, ulciorul și ligheanul sunt instrumentele noastre de lucru, uneltele de lucru. Un episcop curajos, cu câtva timp în urmă, propusese ca preoţii să revendice nu atât „drepturile stolare”, ci „datoriile de șorţ”. Nu mi se pare că acea sugerare să fi avut o primire entuziastă. Totuși „acel urcior este expus sacrilegiului nostru nu mai puţin ca însăși Euharistia” (mons. Tonino Bello). Sacrilegiul constă, evident, în a lăsa de o parte, obiectul de veneraţie, sustras folosirii. Când „vom înţelege” că slujirea ne purifică? Când ne vom da seama că acela care ne-a „lăsat să facem”, trebuie „făcut” ceva?

VINEREA SFÂNTĂ

Chiar și cocoșul este un dar al său „… Și îndată a cântat cocoșul. Și Petru și-a amintit cuvintele spuse de Isus… Și ieșind afară, a plâns amar” (Mt 26, 74-75). Chiar dacă acel cocoș este supărător, insuportabil, jenant. Ba chiar plictisitor. Și, vă rog, să nu fim atât de ipocriţi ca să insinuăm că s-a pus la cale conform unor metode anticlericale, că face parte dintr-o conjuraţie împotriva noastră. Să încercăm să fim serioși, cel puţin în Vinerea Sfântă. Dacă este un complot, acesta este al nostru. Complotul mediocrităţii noastre, al diplomaţiei noastre, pentru a sugruma Cuvântul lui Cristos. Pretindem că suntem campioni ai credinţei, deși ne sustragem cu regularitate de la exigenţele aspre ale evangheliei. Vrem să fim recunoscuţi ca modele de fidelitate, deși deschidem toate posibilile (și împosibilele) căi de a fugi din faţa întâlnirilor decisive. Acel cocoș insistent ar trebui considerat o specie ocrotită de Biserică. Ar trebui să-i cerem să nu întrerupă cântatul, să denunţe fără milă neîndeplinirile noastre, păcatele, defectele. Cocoșul, ca o santinelă vigilentă, lansează alarme împotriva alianţelor noastre cu noaptea, ipocrizia, minciuna, afacerile. Și cocoșul care „ne amintește” de prea multele așteptări, de săracul pe care l-am trădat, de martirul pentru cauza dreptăţii pe care nu-l știm sau nu vrem să-l recunoaștem. Acel cocoș ar trebui să fie mereu în slujbă în Biserică. Pentru a ne deștepta din somn. Pentru a ne face să se aprindă obrajii de roșeaţă (unica lumină, poate, care ne permite să umblăm în întunericul în care ne-am ascuns). Pentru a ne face să apară în ochi acele lacrimi care, singure, ne permit să regăsim trăsăturile celui Condamnat. Petre, ajută-ne să salvăm cocoșul, chiar dacă nu se pretează să celebreze triumfuri.

Când am pierdut încrederea (și nu numai faţa), acel cocoș impertinent ne amintește că, după ce ne-am bătut pieptul, ne este dăruit harul de a putea să ridicăm privirea spre Cel Răstignit. Petre, mă înșel dacă îndrăznesc să bănuiesc că și cocoșul ne-a fost dăruit, lăsat ca moștenire de Învăţătorul, și reprezintă un element fundamental pentru păzirea turmei?

SÂMBĂTA SFÂNTĂ

A veghea în liniște Cine știe dacă mai suntem capabili să rămânem în liniște. Aceasta ar fi ocazia potrivită. A veghea în liniște. Să așteptăm, în noapte, aprinzând făclia liniștii. Să ne lăsăm surprinși de mister zăbovind pe terenul liniștei. Să ne pregătim pentru lumină cufundându-ne în adâncul liniștii. În acest punct cuvintele devin inutile. Aparţin lumii vechi, condamnată de acum la moarte. Și apoi, abuzând de ele, le-am uzat. Au pierdut splendoarea. Au fost reduse la un simplu sunet. „Cuvinte vorbite”, care nu mai spun nimic. Să le coborâm în mormântul lui Cristos. Să ne închidem gura, cel puţin în această împrejurare. Să nu deranjăm lumina care se naște cu zgomotul discursurilor noastre. Vom risca s-o stingem, sau, cel puţin, să n-o observăm. Am vorbit, declarat, strigat, discutat prea mult. Și n-am făcut altceva decât să mărim confuzia, să complicăm lucrurile cele mai simple, să încurcăm totul, să profanăm misterul. Acum nu se mai poate. Să purtăm doliul tăcerii, pentru că am ucis, împreună cu Cuvântul, cuvintele. În mormântul lui Cristos, păzit de tăcere, chiar și cuvintele noastre uzate pot să învie. Să se nască noi, apte să redea o lume nouă. Cuvinte mici, transparente, modeste, nu zgomotoase, singure capabile să povestească „minunile” săvârșite de Domnul. Nu mai sunt „cuvinte vorbite”, ci „cuvinte care vorbesc”. „Stătea lângă crucea lui Isus mama sa…” (Io 19, 25). Maria, nu am avut curajul de a sosi, cu tine și celelalte femei, până acolo sus. Am dispărut îndată, după atâtea vorbării răsunătoare. Acum, din fericire, nu mai avem nimic de spus, nici de făcut vreo declaraţie. Vrem numai, dacă ne accepţi, să stăm cu tine în tăcere, și să așteptăm cu tine această secundă, nașterea uimitoare.

Permite ca tăcerea ta să cuprindă sufletele noastre, să încălzească inimile noastre, să aprindă chipurile noastre stinse sau înfricoșate. Nu mai vrem să deranjăm, nici să încurcăm. Numai să respectăm sacralitatea acestei nopţi, cântând cel puţin în tăcere. Fă-ne conștienţi că piatra nu va fi răsturnată cu un zgomot puternic. Va fi numai – ca în cazul lui Ilie, la gura peșterii din Horeb – foșnetul unei „tăceri discrete”. Și din acea peșteră vor ieși, trezite în mod minunat, intacte, și cuvintele noastre, devenite cuvinte ale „noii creaţii” Vom merge în întâmpinarea lor în vârful picioarelor. După această trepidantă veghe de tăcere, poate vom reuși să n-o profanăm, s-o respectăm, s-o păzim cu gelozie, să nu mai întunecăm splendoarea ei. S-o tratăm cu delicateţe, cu pudoare. Să n-o mai manipulăm după placul nostru. Dacă cuvintele vor trebui să prezinte vestea pascală, tăcerea trebuie să constituie pregătirea necesară a ei. Ca o prevestire a evenimentului nemaiauzit.

Învierea Domnului (Sfintele Paști)

„A CELEBRA SFINTELE PAȘTI”

Fapte 34, 37-43 Coloseni 3, 1-4 Matei 28, 1-10

Nu se întâmplă nimic… Expresia mi s-a întipărit în memorie încă de copil: „a trăi Paștele”. În satul meu parohul, de-a lungul întregului Post, bătea insistent asupra acestui punct: datoria fiecărui bun creștin de a „trăi Paștele”. Și invita femeile să colaboreze, solicitând, convingând, îndemnând, chiar dacă puţin forţând pe cei mai recalcitranţi (dintre care nu lipsea cineva, chiar și în cele mai bune familii). De fapt mulţi oameni, ca urmare a insistenţelor, protestelor, a mâhnirilor și chiar a ameninţărilor soţiilor, se hotărau să „trăiască Paștele”. Era organizată o celebrare exclusiv pentru ei – nu se puteau amesteca cu femeile, ar fi fost puţin umilitor!… -, când era încă întuneric, în deplină clandestinitate. Își luau o mină bizară pentru a masca ceea ce socoteau o „slăbiciune”. O spovadă rapidă și neplăcută (și jenantă pentru preot: am experimentat chiar din primii ani de preoţie), o împărtășire între un șovăielnic și un resemnat (dacă priveai unele chipuri, aveai impresia că erau gata să înghită un medicament amar). Apoi, pentru a schimba impresia ironică, toţi se precipitau acasă cu senzaţia de a fi eliberaţi de o greutate plictisitoare. Au plătit impunerea cea mai împovărătoare – chiar neplăcută – în ceea ce privește religia. Acum totul era la post, în regulă. Ca o mică intervenţie chirurgicală, din păcate necesară, dar care tindea să se amâne cât mai mult posibil, și care totuși se transforma îndată într-o stare de anestezie aproape totală. „A trăi Paștele” era minimul care era cerut celui care avea numele propriu scris în registrul botezaţilor.

…Cel puţin o dată pe an. „Acela nu a trăit nici măcar Paștele”, se murmura în cercul celor pioși a propo de unul care a refuzat să pășească pragul bisericii chiar cu această ocazie. …Cel puţin la Paști. Am auzit pe o vecină a mea care ţipa astfel la bărbatul ei: - … Dar ce istorie! Rău nu-ţi face… Și apoi nu se întâmplă nimic, stai liniștit: nu se năruie lumea!. Și acela, încurajat, chiar dacă clătinând din cap, se furișa pe stradă. Teama de a te lăsa surprins de lumină Și, dimpotrivă, este așa. La Paști se năruie lumea. La Paști are loc sfârșitul lumii! Dacă „trăim Paștele”, nimic nu mai merge înainte ca mai întâi. Totul se schimbă. Se aruncă gândurile obișnuite și să fie prezente alte gânduri („Dacă aţi înviat cu Cristos… cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”, ne îndeamnă Paul scriind către Coloseni). Dacă se aruncă drojdia „expirată”, râncedă, incapabilă de a dospi ceva, și se plămădește în chip total diferit propria viaţă („Îndepărtaţi drojdia veche, pentru a fi un aluat nou…”, recomandă tot Paul pe Creștinii din Corint). Marea și radicala curăţenie a Paștelui trebuie să aibă loc, înainte de tot, în inimi. În familia ebraică, la vigilia sărbătorii, se săvârșea o sârguincioasă inspecţie (bediqah) în toată casa, străduindu-se să înlăture chiar și cel mai mic fragment de pâine dospită. Pentru noi, este vorba de a elimina vechile obiceiuri, vechile ranchiuni, vechile tendinţe, vechile interese. Nu se trăiește Paștele fără o hotărâtă ruptură cu trecutul. O ruptură expresia sa cea mai evidentă în spovadă, prin care manifestăm voinţa de a muri pentru păcat și să înviem la viaţă, la credinţă, la pace, la iertare, la iubire, la bucurie, la speranţă.

În Euharistie nu se înghite un medicament amar, ci ne împărtășim cu Pâinea care hrănește viaţa nouă: o pâine a fraternităţii, a sincerităţii, a dreptăţii, a solidarităţii, a împărtășirii. „A trăi Paștele” nu înseamnă a schimba hainele, ci a schimba viaţa. Să ieșim „afară” din mormintele noastre, uimiţi, cu o mare dorinţă de a râde, de a dansa, de a cânta. Dumnezeu a „făcut să fie trăit Paștele” pentru poporul său, eliberându-l din sclavie. Dumnezeu, mai ales, „a făcut să fie trăit Paștele” pentru propriul Fiu, făcându-l să iasă din mormânt („Dumnezeu l-a înviat a treia zi”, vestește Petru centurionului roman Corneliu convertit, așa cum este relatat în prima lectură de astăzi). Dacă a fi creștin, a avea credinţă, înseamnă a crede în învierea lui Cristos, putem să adăugăm și că a crede în învierea lui Cristos înseamnă a accepta ca totul să se schimbe. Înseamnă a accepta de a deveni înviaţi: morţi pentru tristeţile, angoasele, fricile, plânsetele noastre, eliberaţi de resentimentele, de egoismele, de interesele, de violenţa noastră, și înglobaţi în viaţa nouă pe care ne-o oferă Cristos, chemaţi să intrăm, uimiţi, într-o lume nouă, să cercetăm totul. Poate acesta este tocmai paradoxul Paștelui: a regăsi aceleași lucruri de mai înainte, dar noi, „diferite”. Mă întreb adesea pentru ce este așa de greu de a deschide anumite guri și a le elibera, pentru a face să explodeze în ele alleluia pascal cu toată forţa sa. Cel mult este scos un suspin, o plângere, un bombănit. Fapt este că, în ciuda aparenţelor, nu moartea ne produce teamă. Multora le este teamă de naștere. Puţini au curajul de a trăi, până acum, experienţa învierii. „A trăi Paștele” nu este minimul experienţei creștine, ci maximul. Probabil l-au intuit deja unii oameni din satul meu. Care se grăbeau să se întoarcă acasă, ca niște clandestini, după ce și-au făcut „datoria” lor. De ce atâta grabă? Poate frica de a se lăsa surprinși de lumină…

Trebuie să-L înviem Trebuie ca și noi să-L înviem. Să-L facem să iasă din mormântul în care L-am închis. Să-L eliberăm de bandajele prejudecăţilor noastre, de decepţiile noastre, de frustrările noastre. Să-L curăţim de imaginile caricaturale cu care am deformat chipul său. Să-I permitem să fărâme schemele și viziunile meschine în care L-am încarcerat. Dumnezeu izolat în biserică. Ostatic al riturilor noastre formale. Adormit de cântările noatre plângăciose. Supravegheat special pentru ca să nu deranjeze liniștea publică și să să se atingă de programul de „onoruri” pe care le-am stabilit noi. Vrem să-i permitem acestui Dumnezeu să redevină Dumnezeu în noi? Vrem să consimţim să se manifeste, nu așa cum pretindem noi cum să fie, ci așa cum este? Vrem să-i acordăm libertatea de a săvârși, nu lucrurile pe care le hotărâm noi – și pe care noi înșine, suntem în stare de a le face – dar cele „imposibile” pe care numai el este capabil să le realizeze? Acceptăm ca el să se reveleze mult mai bine decât suntem noi obișnuiţi să-l descriem, mai fraged decât reușim noi să ne imaginăm? Acceptăm ca el să ne ofere o bucurie, o pace, o calitate și o plinătate și o intensitate de a trăi pe care noi nu îndrăznim nici să bănuim? Poate acesta este Paștele. A descoperi că Dumnezeu nu suportă mormântul în care l-am condamnat, închisoarea (infinitele închisori) în care l-am închis. A cerceta acel mormânt, nu pentru a-l regăsi, dar pentru a descoperi că El, din fericire, nu mai este acolo. Și, urmându-l în lumina pascală, să găsim curajul de a murmura:

- Dumnezeul meu, cum te-am redus… Și a lua în serios ceea ce spune Mariei din Magdala:

- Nu mă reţine… (Io 20, 17). Poate vom reuși să rezistăm ispitei de a-l atinge, aducându-l înapoi, apropiindu-ne de el, ţinându-l sub strictă supraveghere. „A trăi Paștele” înseamnă și acceptarea riscului unui Dumnezeu care nu se resemnează să fie mort, nu stă într-o parte unde l-am așezat noi.

Trebuie să-L relatăm „Mergeţi și vestiţi…” (Mt 28,19). „A trăi Paștele”, în sfârșit, înseamnă a relata, a duce vestea. Acea veste trebuie s-o avem întipărită pe faţă. Sf. Augustin, într-o pagină sugestivă, povestește că în noaptea vigiliei Pascale păgânii nu reușeau să adoarmă, pradă agitaţiei, și cu o ciudată neliniște (și, poate, chiar cu un pic de invidie). În dimineaţa următoare, pe stradă, se întâmpla să întâlnească creștini proaspăt botezaţi, cu chipul strălucitor, transfigurat de lumina celui Înviat. „La acea apariţie – ne asigură Augustin – mulţi îl recunoșteau pe Cristos”. Poate că povestirea să conţină unele trăsături retorice. Rămâne faptul, totuși, că pentru a ști dacă cineva „a trăit Paștele”, nu ar mai trebui să-l întrebăm. Ar trebui să-l vedem! În satul meu, în timpul copilăriei mele, nu era tocmai cazul. Nu mai știu acum. Nu mai știu ce se întâmplă în alte locuri. Mai înainte este insezizabil …Și să încetăm odată de a sta să fixăm acel mormânt gol, și de a face noi speculaţii. Specificul credinţei creștine în învierea lui Cristos nu este fondată pe faptul că mormîntul este gol. Un mormânt gol echivalează cu un mormânt sigilat. Poate fi fost un furt, o înșelăciune, un truc. Un creștin – cum observă G. Becquet – „este invitat să creadă în puterea celui Înviat asupra morţii și în fiinţa sa prezentă în universul oamenilor. Atunci începe o viaţă nouă care merge din descoperire în descoperire”. Este inutil de a merge în locurile mormântului gol, ca niște curioși leneși. Acolo se observă numai absenţa. În timp ce Isus este „în altă parte”. Și continuă să se manifeste în chip împrevizibil. Cel Înviat este mereu „în altă parte”, mai înainte, inimaginabil. Și nu mai poate fi cuprins total. În această perspectivă, „a trăi Paștele” reprezintă o lucrare care nu se încheie niciodată.

Duminica a 2-a a Paștelui

ÎNVĂŢĂTORUL ÎL PRIMEȘTE PE ULTIMUL SOSIT

Fapte 2, 42-47 1 Petru 1, 3-9

Ioan 20, 19-31

Disperare? Sărmanul Toma! Veșnic pe banca acuzaţilor. Supus unui proces continuu. Dacă aș pune împreună toate acuzele care îi sunt aduse (de la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere, suspiciune, încăpăţinare și, natural, necredinţă), ar rezulta un dosar de proporţii monstruoase. Cineva, subliniind violenţa revoltei sale, îndrăznește de-a dreptul să vorbească de disperare: „Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât ceilalţi pentru că el nu mai vrea să riște să spere. Toma este fără îndoială cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remușcarea cea mai chinuitoare pentru că nu a știut să înfrunte moartea în acea ocazie. Atunci a găsit numai o piatră pe care să-și pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel puţin aceea este stabilă, nu se mai mișcă. Nu va fi ușor să-i fie sustrasă…” (L. Evely). Eu cred, dimpotrivă, că Toma, în ciuda tuturor, este o creatură de mișcare. Unul care caută, nu se mulţumește, respinge certitudinile pre-confecţionate de ceilalţi, vrea să verifice în persoană, să facă o proprie experienţă fără a accepta pe faţă răspunsurile liniștitoare ale altuia, fără a fi satisfăcut de ceea ce au descoperit prietenii săi. Mult mai bun un dubiu autentic decât o ușoară siguranţă care să-l scutească de orice neliniște și de un drum aspru personal. Toma nu se așază comod în disperare. Dimpotrivă: a respins o speranţă comodă care pretinde să închidă discursul înainte de a-l deschide cu adevărat.

Desigur, drumul lui Toma – care apare de-a lungul paginilor din evanghelie – este cu totul punctat de neînţelegeri, înlăturări, rezistenţe, risipiri, opintiri, întârzieri… Dar la sfârșit a ajuns și el. Ioan îi arată o simpatie chiar prea deschisă, poate pentru că îl consideră modelul celui credincios… care are unele dificultăţi. Toma, pentru norocul nostru, nu este un campion, un întâiul în clasă, un erou, unul care în sfârșit distruge etapele. A ajuns ultimul, însă a sosit. A mers cu propriile picioare (și cu atâta suferinţă înăuntru), dar fără a renunţa, fără a ceda oboselii și neîncrederii, mai ales fără a se sprijini de cârje confortabile. Și Cristos îl aștepta cu răbdare și pe el. Și el are posibilitatea de a constata „semnele cuielor”, sau evidenţa unei iubiri care nu încetează niciodată. Dovezile inutile și dovada necesară Cristos îi primește pe cei întârziaţi, pe cei care se împiedică, ezită, șovăie, înaintează cu osteneală în mijlocul întunericului. Cristos este obișnuit de acum să se dăruiască ultimilor sosiţi. Tâlharul, pe cruce, reprezintă dovada cea mai evidentă. El știe că actul de a îndoi genunchii murmurând „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, se coace numai după ce omul a pierdut de-a lungul drumului, una după alta, toate iluziile, după ce a reușit să se desfacă din armura neîncrederii, a presumţiunii, a presupunerii. Înainte de a crede, trebuie să fi suferit pentru a nu putea crede, pentru a nu fi reușit să speri. Înainte de a se preda luminii, trebuie să fie lovit din cauza unei serii de încercări de a scăpa de întuneric. Toma expune propriile răni, propriile sfâșieri, propria umilinţă, la contactul mântuitor cu rănile Domnului. Mai mult decât la erou, la învingător, la virtuos, care înaintează cu pieptul în afară, Cristos preferă să se dăruiască individului care își bate pieptul. Cristos nu se lasă impresionat de vorbele neghioabe, care exprimă proteste și mai neghioabe: a vedea, a atinge cu mâna, a pune degetul…

În faţa școlarului celui mai refractar, Învăţătorul este docil: „Pune aici degetul tău și privește mâinile mele…” Este dispus să schimbe metoda, să părăsească programele deja fixate, să devieze de la calea stabilită la plecare. Fiecăruia îi este oferită o posibilitate „diferită”. Nu sunt scheme obligatorii, riguroase. Cristos îl cucerește pe Toma lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil. Și aici are dreptate L. Evely: „Toma rezistase autorităţii întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Ar fi fost conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi și pentru a nu avea neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieșit niciodată acea expresie: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. A fost condus pe căi puţin bizare…” Făcându-se „protestant”, s-a pregătit să devină un fervoros credincios. Toma, în sfârșit, nu a găsit „locul cuielor” (nici nu mai avea nevoie). Mai degrabă a găsit dovada, decisivă, care era iubită, așteptată, înţeleasă, reintrată în comuniune (el s-a auto-excomunicat…). Toma a văzut în faţă un Cristos strălucitor de bunătate, de pace, de duioșie. Acela era Domnul la care aspira în secretele profunde ale fiinţei sale. El a „știut” mereu că era așa. Atunci nu a mai avut nevoie de alte dovezi. Dacă Cristos l-ar fi constrâns într-adevăr să experimenteze ceea ce el afirmase că ar fi condiţiile pentru a crede, ar fi fost cea mai rea pedeapsă, cea mai mare umilire. Invitaţie către toţi cinstitorii sfântului Toma Eu mă recunosc fără dificultate în Toma. Cu frica și dorinţa mea de a crede în același timp. Cu dorinţa mea de a mă apuca de toate colţurile, chiar și cele mai precare, și nostalgia unui gest de abandonare, ispita de a face saltul. Cu ezitările mele, nesiguranţele, dificultăţile și chiar repugnanţa de a lua în serios banda înfumurată a acelora care susţin că știu, că au văzut (dar ceea ce lasă să se vadă este un lucru mai degrabă înșelător…)

Aș vrea să stabilesc o reţea de complicitate între toţi prietenii lui Toma. Între toţi aceia care cred că nu cred, suferă că nu pot crede, sunt disperaţi că nu găsesc curajul de a spera, simt o spaimă pentru că nu știu să iubească. Prieteni, suferinţa de a nu crede, remușcarea de a nu reuși să iubiţi, chinul de a nu avea speranţa (și, împreună, refuzul hotărât al tuturor speranţelor din piaţă), este ceva care se apropie mult de credinţă, atinge speranţa, este deja iubire. Să ne apropiem de el fără frică, cu mâinile goale, arătând în trup arsurile atâtor deziluzii. El nu ne obligă să credem (așa cum unii reprezentanţi ai ei au pretins să facă). Căntinuă pur și simplu să ne repete, dar nu pe un ton de mustrare sau ameninţare: „Fariciţi cei care deși nu au văzut vor crede”. Ne cere numai să reușim să nu vedem, cel puţin un pic. Vom avea toată veșnicia la dispoziţie pentru a-l vedea, să rămânem orbiţi de chipul său, să contemplăm iubirea sa. Acum ne cere darul cel mai mare pe care îl putem face în timp ce suntem pe pământ: să credem în El, chiar dacă puţin mai târziu, dar totuși mereu un pic mai înainte de… a-l vedea. Nu are importanţă dacă suntem ultimii sosiţi. Pentru că am învăţat în sfârșit să credem și să spunem: „Domnul meu și Dumnezeul meu” ţinând ochii închiși. Absenţi și bosumflaţi Pacea și bucuria pe care Domnul înviat le oferă prietenilor săi în prima scenă a evangheliei de astăzi, caracterizează și celelalte două lecturi. Îmi place să subliniez clima care domnea în prima comunitate creștină, așa cum ne relatează Faptele Apostolilor: „Frângeau pâinea în casă și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată” Deci, nu o comunitate de bosumflaţi, sau plângăreţi, sau oameni nemulţumiţi, cu măști ridicole de seriozitate. Și, mai mult decât toate, „simplitatea inimii”. Transparenţa. Nu aveau nimic de ascuns, aceștia. Nici un scop secret.

Mărturisirea credinţei nu masca urmărirea altor obiective, nu constituia un înveliș ipocrit al altor interese. Dăruirea lui Dumnezeu, dacă este totală, simplifică persoanele, nu le complică. Îndreptarea către El exclude scopurile secundare. Și când nu sunt scopuri secundare, totul este clar, limpede: de la gânduri, la cuvinte, la gesturi, toate lucrurile stau pe linia simplităţii. A fi simpli înseamnă a fi „oameni ai unui sigur lucru”. Numai „un singur lucru” spune totul despre credinţă. A iubi invizibilul Regăsim tema bucuriei în gura lui Petru (a doua lectură): „Fiţi plini de bucurie, chiar dacă acum trebuie să fiţi pentru puţin timp îndureraţi de diferite încercări…” Și aici trebuie subliniat acel „pentru puţin timp”. „Pentru puţin timp” înseamnă a renunţa la pretenţia de a vedea, și totuși a crede. „Pentru puţin timp” înseamnă a-l iubi „deși fără a-l vedea”. „Pentru puţin timp” înseamnă să fim încercaţi, necăjiţi, și totuși să păstrăm bucuria. Mi se pare apoi importantă insistenţa asupra iubirii, ca dimensiune fundamentală a credinţei, din partea acelui apostol care numai la sfârșit, pe malul lacului, după trei declaraţii solemne, a știut să pronunţe cu un ton scăzut cuvântul decisiv: „Doamne… tu știi că te iubesc” (Io 21, 17). Marele pariu și marele „risc” al celui credincios constă tocmai în aceasta: să-l iubim, deși El stă departe de ochii noștri. Minunea cea mai senzaţională a celui credincios este aceea care îl face să trăiască iubirea în invizibil. Nu este suficient a crede fără a vedea. Trebuie și să iubești fără a vedea, suportând îndepărtarea (care nu este o absenţă). Nana Mouskouri, ortodoxă, spunea: „Credinţa mea este mâna mea pentru a-l atinge pe Dumnezeu”. S-ar putea adăuga: și iubirea este mâna pentru a-l atinge pe Dumnezeul „îndepărtat”.

Toate acestea, desigur, treabuie să aibă o manifestare exterioară în bucurie. Bucuria descoperă Prezenţa în timpul acelui „puţin timp” al îndepărtării. Eu cred că dacă anumiţi intelectuali ar fi dat peste câteva chipuri transfigurate de bucuria pascală, peste câteva priviri ilumunate de o lumină secretă, ar fi avut cel puţin câteva ezitări înainte de a inventa „moartea lui Dumnezeu” și să prezinte certificatul relativ la aceasta. Am impresia că Petru și astăzi se felicită cu cei care reușesc să creadă: „…Voi îl iubiţi, deși fără a-l vedea; și acum fără a-l vedea credeţi în el”. Ca și cum ar spune: cât de norocoși sunteţi voi! Ceva mai mult decât o felicitare. Poate un pic de invidie.


PENTRU O BUCATĂ DE DRUM…

Fapte 2, 14.22-33 1 Petru 1, 17-21 Luca 24, 13-35

Noi speram… Dacă am reuși să-l prindem, pe vreo una din străzile noastre agitate, pe acel misterios personaj „neinformat”, nu am întârzia să-l aducem la zi despre acea situaţie. Avem nevoie și noi, ca și cei doi descurajaţi, să ne vărsăm inima, să depănăm rozariul interminabil al deziluziilor noastre cele mai arzătoare, al necazurilor noastre, al loviturilor primite. „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?…” Ar fi avut pofta să-i dea o replică, cu hotărâre, între tristeţe și scandalizare: „Dar în ce lume trăiești?… Tu singur ești așa de străin de problemele noastre că nu știi?… Nu-ţi dai seama despre situaţie?…” Și atunci, înainte cu informaţiile. Da… „noi speram”. Speram că Conciliul să nu fie o dată de celebrat. Speram ca „Biserica celor săraci” să continuie să fie Biserica celor săraci. Speram să nu se rușineze de martirii pentru cauza dreptăţii. Speram că la atâtea documente să urmeze unele fapte concrete. Că dialogul să nu fie numai o formulă. Că anumiţi moraliști bombănitori, rigizi până la a atinge neomenia, să fie mai la curent un pic mai mult cu viaţa și problemele oamenilor obișnuiţi. Ca profeţii să fie ascultaţi un pic mai înainte de ultima respiraţie. Ca anumite personaje vorbăreţe să dispară de pe scenă, cel puţin din simţ de pudoare. Ca anumite tonuri polemice și atitudini trufașe să fie abandonate. Ca banul să conteze un pic mai puţin.

Ca anumite cariere să nu fie atât de fulgerătoare. Speram ca după două mii de ani… Speram ca după papa Ioan… Și am putea adăuga: Speram ca fiul nostru, după tot ce i-am dat și învăţat… Speram că școala… Speram că prietenia. Speram ca dreptatea. Speram că onestitatea. Speram că informaţia. „Cu toate acestea au trecut trei zile…” Vrem să fim mai generoși ca cei doi din Emaus, am învăţat răbdarea. În realitate, au trecut mai mult decât trei zile, trei luni, trei ani… Dar totul continuă ca înainte. Este inutil de a-și face iluzii. (Nu îndrăznesc nici să-mi imaginez ceea ce El, răsturnând părţile, ar spune la rândul său dacă ar deschide „caietul său personal de doleanţe”. Eu speram ca voi… ca tu… „Cu toate acestea” au trecut atâtea ocazii favorabile. Mai bine: nu au trecut, ci voi le-aţi lăsat să treacă în mod inutil… Deci, este mai bine să reluăm părţile, ca în manuscrisul evanghelic). Dificultatea de a risca inima „Le explică lor din toate Scripturile…” Nu. Nici o reţetă miraculoasă. Nici o baghetă magică sub mantie pentru a transforma dintr-o lovitură realitatea. Nici o soluţie definitivă pentru durerile noastre și problemele noastre. Nici o siguranţă prefabricată. Pur și simplu, invitaţia de a citi și de a înţelege. El ar fi dezinformat, dar este în stare de a ne face să descoperim sensul evenimentelor, încadrate sub o altă lumină, să le valorificăm după alte criterii. Lucrurile neplăcute rămân neplăcute ca mai înainte. Dar El ne învaţă să le vedem și să le interpretăm în chip nou, într-o optică diferită de cea cu care ne-am obișnuit.

Desigur, metoda sa este foarte personală de a citi și comenta Scripturile. Au constatat-o cei doi fericiţi școlari călători: „… ne ardea inima în piept”. O de am avea, și astăzi, exegeţi capabili de a explica, de a face să înţelegem (da, înainte de toate de a clarifica, evitând de a complica, de a încurca teribil lucrurile), totuși nu în chip rece, impersonal, aseptic, dar în chip de a aţâţa cel puţin o scânteie în inimă, aprinzând o dorinţă, trezind o nostalgie, provocând o remușcare, încălzind, încurajând, dând o dorinţă de a încerca aventura. Aceasta, însă, depinde și de noi. Dacă maeștri, cum se întâmplă adesea, ne dezamăgesc din cauza tehnicităţii lor exasperate și satisfăcute, avem pentru totdeauna posibilitatea de a ne încrede călăuzei Spiritului, sub controlul încurajator al Bisericii, și să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu ca de o realitate vie, ca de foc. Fapt este că suntem prea preocupaţi de a lumina mintea, și nu avem curajul să riscăm inima. Totuși semnalul indubitabil că Cuvântul ne atinge, ne spune ceva, rămâne mereu acel fenomen care s-a verificat de-a lungul drumului la Emaus: inima care arde în piept. Lectura și înţelegerea Scripturilor nu este o treabă a experţilor, a intelectualilor. Este treaba „pasionaţilor”, a îndrăgostiţilor. Mai departe… „El s-a făcut că merge mai departe…” De fapt, El trebuie să meargă mereu mai departe. Și chiar dacă am reuși din fericire să-l reţinem pentru puţin, „pentru că se face seară”, și nouă ne este frică de întuneric, să nu ne legănăm în iluzii periculoase. El va relua drumul, va merge mai departe, și ne va aștepta… înainte, ca o anticipare a aurorei. Și atunci, este în zadar să scoatem plânsete asupra adevăratelor sau presupuselor întârzieri ale grupului din care facem parte, asupra pateticelor „mergeri înapoi”. Să ne fie de ajuns să știm că El nu fixează nici o întâlnire în trecut.

Îl putem regăsi, și să facem o bucată de drum cu El, și apoi o alta, numai dacă renunţăm la pretenţia de a-l reconduce înapoi, dacă dăm socoteală că El „trebuie” să meargă mai departe. Și noi cu El. Promisiunea sa de a „fi-cu-noi” nu trebuie confundată cu pretenţia, din partea noastră, de a-l reţine. El este cu noi dacă ne decidem să mergem în noapte. Sunt alte discursuri de făcut „Le-au zis ceea ce li s-a întâmplat pe cale și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii…” Este mereu un Cuvânt care ne redă orientarea după grupările noastre. Este mereu o „pâine frântă” care ne redă forţa, încrederea, inima, după ce am acumulat atâta oboseală și nu puţine deziluzii. Atunci ne reîntorcem la Ierusalimul nostru personal. Unde, aparent, nimic nu s-a schimbat. Regăsim toate ca mai înainte. Ambiguităţi, întârzieri, incoerenţe, opacităţi. Istoria pare să fie încurcată. Noul produce spaimă, mai mult decât întuneric. Dar dacă într-adevăr ni s-au deschis ochii și l-am recunoscut în jurul acelei mese, chiar dacă El s-a sustras de îndată de la privirea noastră, el se prezintă sub alte prezenţe nu prea exultante, totuși trebuie să învăţăm că nu se poate crede în Cel Înviat și să continuăm să plângem, să ne lamentăm, denunţând neîmpliniri, să întârziem să facem inventarul lucrurilor care ar fi putut să fie și nu sunt. „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat și noi toţi suntem martori”, declară Petru mulţimii în ziua Rusaliilor (prima lectură). Nu e posibil să fie martori și să plângă, abandonându-se regretelor, a se opri, ca cei doi de la Emaus, „cu chipul trist”. Martorii nu pierd timpul cu o istorie care a trecut (chiar dacă cineva își închipuie că nu observă aceasta, și ar vrea să nu se fi întâmplat niciodată). Ci vestesc și anticipă o istorie nouă, deja prezentă, înfăptuitoare, în ciuda tuturor obstacolelor, refuzurilor, și insucceselor aparente. Învierea este o forţă care răvășește, transformă, fie chiar în chip ascuns, nu zgomotoasă, chiar și în realitatea cea mai chinuitoare.

Petru în primul săi discurs oficial, opune unei istorii a morţii („Voi l-aţi ţintuit pe cruce… și l-aţi ucis”), o istorie unde triumfă viaţa („… Dar Dumnezeu l-a înviat”). „Cărarea vieţii” pe care o cerem Domnului ca să ne-o arate (versetul din Psalmul responzorial), ne permite să lăsăm la spate gemetele, bombănelile, descurajarea, suspinele, frustrările, stupidităţile (noastre și ale altora). Sunt alte lucruri de făcut, dacă suntem convinși că acel Călător, misterios și „neinformat”, în realitate nu vrea să fie informat asupra lucrurilor trecute, ci vrea să ne facă să observăm lucrurile noi care sunt gata să răsară. Ceea ce este luat în consideraţie Ar fi bine să amintim și îndemnul conţinut în prima scrisoare a lui Petru (după primul discurs, prima scrisoare…) Pe cel care îl chemăm Tată „judecă pe fiecare după faptele sale”. Putem să ne deschidem inima Lui, și El ia în serios și cuvintele noastre cele mai amare. La sfârșit, totuși, nu vom fi judecaţi asupra cuvintelor pe care le-am spus. Numai „faptele” vor fi luate în consideraţie. Faptele, totuși, presupun o alegere precisă. A doua lectură așează viaţa sub semnul unei bucăţi de drum numit pelerinaj. Și alternativa propusă este o trăire fără scop („conduită goală”), sau o trăire în credinţă și în speranţă („credinţa voastră și speranţa voastră sunt fixate în Dumnezeu”). Aceasta este alegerea de fond de la care nu putem să ne sustragem. Totul este pus sub semnul crucii, adică a morţii („aţi fost eliberaţi prin sângele preţios al lui Cristos”). Așa cum notează A. Seve, Tatăl nu i-a spus propriului Fiu: „Tu va trebui să mori pe cruce”. Ci: „Tu îi vei iubi cu orice preţ… Numai din această iubire excesivă, împinsă până la dăruirea supremă pe cruce, ei vor învăţa să iubească”. Într-adevăr, bucata noastră de drum nu va fi parcursă în zadar dacă am învăţat acea lecţie fundamentală.


DUMINICA OILOR

Fapte 2, 14.36-41 1 Petru 2, 20-25

Ioan 10, 1-10

În vârful picioarelor Este definită obișnuit „Duminica bunului păstor”. Și dacă ar fi, dimpotrivă, mai ales duminica oilor? Toţi sunt de acord în a-l recunoaște că Cristos este adevăratul păstor, opus mercenarului, pentru că și-a dat viaţa pentru oile sale, pentru că este călăuza unică, sigură, care merge înainte și deschide drumul. Trebuie să ne convingem, mai degrabă, că oile sunt preţioase mai mult decât orice lucru. Că nu formăm o turmă… de spinări, cu semnul nivelării și al cantităţii. Că nu constituie o masă de manevră. Că nu sunt exploatate în nici un fel, nici pentru propriul prestigiu, pentru propria consolare personală. Că sunt cunoscute și chemate pe nume și iubite una câte una. În felul cu care Cristos vorbește despre stână amintește aproape ca despre imaginea Templului. Și la centru, de această dată, nu este prezenţa lui Dumnezeu, ci prezenţa omului. O realitate sacră de respectat. Stâna nu este, în mod grosolan, depozitul sau dormitorul oilor. Este locul de întâlnire, de recunoaștere. Isus, pe lângă faptul că se definește „Bunul Păstor”, se dovedește ca unica poartă de intrare la stână. Cine se ocupă de oi, trebuie „să treacă” obligatoriu prin el, să depună la acea poartă vanitatea, ambiţiile de carieră, portofelul, pretenţii de putere, calcule oportuniste, presupunerea de a ști. Trebuie să lase la acea poartă bastonul și registrul. Păstorul este prevăzut numai de glas.

Cine nu intră prin poarta care este Cristos, adică nu adoptă stilul său, este „hoţ și tâlhar”, chiar dacă vorbește în numele lui Cristos. Se trece prin poarta de acces la stână se intră numai în vârful picioarelor. Ar fi oportun, la ceremoniile de sfinţire a preoţilor, să se pună un rit special în care viitorul slujitor al comunităţii să fie invitat odată pentru totdeauna să scoată încălţămintea „pentru că locul pe care calcă este sfânt” (Ex 3,6). Cu voce scăzută Și se intră, mai ales, cu voce scăzută. Cateheza fundamentală este cea a vocii. Oile, în loc să fie îndoctrinate, trebuie să primească de la păstorul lor, o vocaţie, adică trebuie să se simtă chemate pe nume. „…Și oile ascultă glasul său; el cheamă oile sale pe nume și le conduce afară…” Atâţia păstori se plâng, cu accente îndurerate, pentru ce turma lor nu-i ascultă. În unele cazuri, nu înseamnă că persoanele nu ascultă pe păstor pentru că nu au reușit încă să audă glasul său? Sau pentru ce păstorul adoptă o voce care, în loc să-l facă să-l recunoască, îl ascunde? Mercenarul, profesionistul, „cel invizibil”, pentru că este travestit în zelos sau poreclit păstor, se trădează, se descoperă, cu un semn particular minuscul dar decisiv: glasul. În opoziţie, tot glasul face „vizibil” pe adevăratul păstor. Tonul, timbrul glasului, pasiunea, convingerea, explică și fenomenul care s-a verificat în discursul lui Petru (prima lectură): „S-au simţit străpunși în inimă”. Atunci este natural să ţâșnească întrebarea:

- Ce trebuie să facem? Mulţi predicatori, dimpotrivă, pretind să le impună de îndată ceea ce ascultătorii trebuie să facă. Fără a se preocupa, mai înainte, de a deschide o breșă în inima lor.

Lista „lucrurilor de făcut” poate cauza plictiseală sau indiferenţă, dacă cuvântul, mai înainte, nu a provocat o rană, nu a mișcat ceva în adâncime, nu a trezit o dorinţă chinuitoare. Nu este suficient să proclami cu glas răspicat că Isus Cristos este constituit Domn. Este decisiv „modul” cu care este afirmat. Este important ca din cuvintele păstorului să se poată intui ceea ce provoacă acel fapt în viaţa sa. Meseria în locul iubirii Poate să fie, astăzi, o dublă deformare a figurii păstorului, faţă de Modelul original. Prima este cea a „corectitudinii”, a profesionalităţii reci. Anumiţi titulari de chipuri stinse, surâsuri îngheţate, strângeri de mână care sunt o invitaţie să ţină la distanţă, gesturi calculate, cuvinte cântărite, priviri stinse (pentru că este la mijloc adăpostul paginii unui registru), guri care mestecă formule, mâini sentenţioase, texte grave, pauze măsurate, atitudini înţepenite, nu reproduc desigur figura Păstorului pe care fiecare dintre noi vrea să-l schiţeze citind cuvintele lui Cristos. Nu au forţa unui moment de slăbiciune, de abandon. Par că se rușinează că posedă o inimă, că lasă să se infiltreze un sentiment. Nu reușesc să depună, nici măcar pentru o clipă, rolul, să dea cale liberă persoanei chircite înăuntrul personajului, umanului încarcerat în acea armură oficială. Propun numai cuvinte scontate, previzibile, pe care se simt obligaţi să le spună. „Cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” Dar, pentru a se face cunoscut, Cristos nu a ezitat să plângă, să arate gingășie, să se lase mișcat (voiam să spun „să pună la inimă”) de orice tip de mizerie, de a cere și a dărui prietenie, de a manifesta gusturile proprii (inclusiv parfumul!), de a cere mângâiere în momentul tristeţii. Bunul păstor a pus pe tavă (este cazul s-o spunem) toată iubirea sa. Și, tot stând la masă, le-a împărtășit discipolilor săi secretele sale, s-a lăsat să facă confidenţele cele mai intime.

Anumiţi păstori, dimpotrivă, chiar se plâng pentru că nu se simt înţeleși. Dar nu riscă să se facă cunoscuţi într-adevăr, să abandoneze adăpostul sigur al funcţiei, să depună masca seriozităţii și a rigidităţii (despuierea cea mai obligatorie, sărăcia cea mai necesară). Desigur, păstorul este investit cu autoritate. Dar în loc să revendice autoritatea (uneori confundată cu puterea) care vine de la Păstor, trebuie revendicată (și manifestată!) iubirea și delicateţea și capacitatea de dăruire care vin de la același Păstor. Nu este iubit pentru că deţine autoritatea. Dar cineva are autoritatea numai în măsura în care este capabil de a iubi „Cum El ne-a iubit”. Comanda, desigur, este garantată de registru. …Dar este vorba despre un alt registru. Acela, precis, care a condus pe Cristos la moartea pe cruce. A dărui lucruri în loc de a se dărui Altă deformaţie este aceea a oboselii. Păstorii care vor să facă atâta, se agită, sunt mereu cu sufletul la gură. Cu totul prinși de fapte, de activităţi, de iniţiative, de organizare, sfârșesc prin a nu mai fi observaţi de persoane. Dau lucruri. Dar astfel se dispensează de a se dărui pe sine. A fi în fugă nu înseamnă în mod necesar a călăuzi turma. Așa cum a urla cu glas puternic nu înseamnă a ști să vorbești oilor (acestea sunt distrase mai mult decât orientate). A nu mai avea timp nu este în mod necesar semnul dedicării pentru alţii. Îmi amintesc de mărturisirea sfâșietoare a unui misionar din Tanzania: „Am realizat, în misiunea mea, o serie considerabilă de opere, cu costul a sacrificii nenumărate. Pot să spun că nu m-am cruţat de loc. Toate erau lucruri necesare. Aici nu era nimic. Totuși… După ziua inaugurării oficiale a ultimei construcţii, pe care am zidit-o cărămidă cu cărămidă, o femeie mi-a aruncat în faţă o realitate amară: - Ai făcut mult pentru noi, trebuie s-o recunoaștem, în toţi acești ani. Însă, să știi că nu avem nevoie de lucrurile tale. De tine avem nevoie! Și tu nu mai ești…

În acel moment mi-a căzut rău. Apoi a trebuit să admit că ea avea dreptate. Nu am observat că, în furia de a înmulţi iniţiativele, de a lucra ca un condamnat fără o clipă de răgaz, am terminat în mod paradoxal prin a mă nega, că am lipsit oamenii de darul esenţial pe care îl așteptau de la mine… și la care aveau pe deplin dreptul”. Votul de răbdare? Printre recomandările lui Petru, conţinute în a doua lectură, mă limitez să subliniez un cuvânt: răbdare. Chiar în ziua chemărilor, aș vrea să parafrazez astfel: „La aceasta aţi fost chemaţi”: la răbdare. Nu există vocaţie, dacă nu este o vocaţie la răbdare. Un examen sever la care ar trebui să fie supus oricare candidat este cel al răbdării. Eu consider că s-ar putea introduce de-a dreptul un vot, sau cel puţin o promisiune solemnă, pentru răbdare. Răbdarea nu trebuie să fie obișnuită numai în gura celor în vârstă, care, pierzând de-a lungul drumului visele, le-ar fi înlocuit cu răbdarea (care, în acest caz, nu ar fi altceva decât o resemnare obosită). Nu. Răbdarea folosește, dimpotrivă, tocmai pentru a nu lăsa să moară visele. Tinerii trebuie să se echipeze cu răbdarea, ca înveliș al idealurilor lor cele mai îndrăzneţe. Fără o provizie bogată de răbdare, se renunţă la operă după primul insucces, se continuă să se lingă rănile, plângând, după primul incident, se ia o atitudine ridicolă de victime după un refuz, o neînţelegere, se abate și se dezumflă în contact cu cel mai mic obstacol, la cea mai modestă dificultate. Turma merge, crește, în măsura răbdării păstorului. Și chiar pentru sacramentul reconcilierii, se reușește „să străpungă inima” cuiva (pentru a folosi tot expresia din Fapte), numai dacă se arată „slujitori ai răbdării lui Cristos”. Trebuie să precizăm cu extremă claritate și onestitate. Misiunea nu se săvârșește cu o serie fulgerătoare de succese, de acţiuni încununate de rezultate satisfăcătoare și preţuite „de sus” (care apoi este mereu un pic de jos…).

Este, dimpotrivă, un exerciţiu îndelungat de răbdare, o serie interminabilă de răbdare. Pasiunea, cu cât este mai mare, devorantă, cu atât mai mult trebuie să fie însoţită de răbdare. Noi toţi, pe lângă faptul că am fost vindecaţi de rănile lui Cristos (cum ne amintește tot Petru în a doua lectură), suntem rodul răbdării sale neobosite. Accentuăm în orice ocazie, să evităm echivocurile periculoase. Este inutil să începem, dacă nu suntem dispuși să… re-începem. Se reîncepe mereu de la capăt, după falimente inevitabile, erori, deziluzii. Lucrurile care se socot „făcute rău” nu sunt făcute rău dacă cineva, în ciuda tuturor, se încăpăţinează să reînceapă ca și cum ar fi fost prima oară. „Insultat, nu răspundea la insulte, și suferind nu ameninţa cu răzbunarea…” Poate este un mod concret de a imita Pătimirea „păstorului și a păzitorului sufletelor noastre” este de a ameninţa… răbdarea, de fiecare dată când visele noastre și proiectele noastre sunt insultate de o realitate ostilă.


CINEVA ESTE LA POSTUL SĂU CÂND INTRĂ ÎN DOMENIUL ALTUIA…

Fapte 6, 1-7

1 Petru 2, 4-9 Ioan 14, 1-12

În sfârșit ceva care nu merge! „… S-a ridicat un nemulţumit”. Trag un suspin de ușurare și îmi vine pofta de a comenta: -Noroc… Dacă totul ar merge bine, n-ar apare dificultăţi, nu s-ar produce incidente, ar fi cazul să fim serios neliniștiţi. Riscul rămâne mereu acela de a idealiza în mod greșit stilul de viaţă a comunităţii primitive, ca și cum fervoarea de la început ar fi asigurat o funcţionare perfectă, fără cea mai mică piedică, fără cea mai imperceptibilă murmurare, fără cel mai modest rebut, în „mașina” pusă în mișcare de Cristos. Din fericire Faptele (prima lectură) ne informează asupra primei dificultăţi. Mașina are un inconvenient. S-a verificat un fapt neplăcut (primul – și poate nici primul – dintr-o lungă serie). A fost un contrast, care a creat o inevitabilă tensiune. Suntem în faţa unui fenomen așteptat. Nu trebuie să ne uimim dacă trăirea împreună a diverși indivizi provoacă disensiuni, neînţelegeri, crize, rupturi, certuri, ciocniri. Comuniunea, cu toate că este susţinută de un foarte puternic ideal, este mereu ameninţată de tendinţe…fracţioniste. Oamenii se trag înapoi, în ciuda entuziasmului, din faţa generozităţii, a obligaţiilor și apar particularităţile lor, mentalităţile lor un pic înguste, egoismele, meschinăriile. Cu aceasta nu intenţionez să spun că ar trebui să ne resemnăm în faţa sectarismului, a sfâșierilor, a certurilor permanente. Dimpotrivă: după ce am luat cunoștinţă despre faptul inevitabil al furtunii – mici sau mari – care atacă și zguduie comunitatea, trebuie

luptat cu înverșunare împotriva pericolului mai mare, care este: micimea. Adevărata ameninţare, răul cel mai viclean, nu este mizeria oamenilor. Este, mai degrabă, micimea, care ia diferite forme și înfăţișări: rivalităţi, personalisme, gelozii, sectarisme, favoritisme, invidii, intoleranţe, interese de clan, viziuni înguste. Ca în prima comunitate creștină, trebuie împiedicată cearta ca să nu devină constantă și să ia locul seninătăţii, chiar deschise și aspre, confruntată de idei și poziţii. Mai ales trebuie împiedicate favoritismele care legitimează cele mai odioase nedreptăţi, ca privilegiile să nu strivească nepedepsit pe cei mici. Comuniunea este compromisă mai ales de meschinărie. Abuzurile de putere – evidente sau mascate – de care se simte protejată, sfârșesc prin a slăbi comunitatea. „Nemulţumirea” constituie aproape o necesitate (ca și scandalurile). Dar vai celui care o aţâţă, o alimentează… și nu scoate din ea un avantaj. Problema locurilor și a echilibrului „În casa Tatălui meu sunt multe locuri”, ne asigură Cristos (evanghelia de astăzi). Și chiar pe pământ, în Biserică, sunt destule locuri. După primul sintom de jenă observat în comunitate, cei Doisprezece s-au preocupat să stabilească părţile specifice, să definească rolurile, să stabilească competenţele, să delimiteze tărâmurile de acţiune (chiar dacă totul nu trebuia apoi să fie orânduit de reguli așa de rigide, asistând la încălcări și la dese „invadări de tărâmuri”. Chiar și diaconii nu s-au limitat, din fericire, la „slujirea meselor” pentru care au fost destinaţi. Când erau „plini de Duh” și nu umflaţi de amorul propriu, ambiţie sau invidie, și ceea ce este important este binele tuturor și nu prestigiul personal, atunci chiar și „invadarea tărâmului” este primită cu simpatie și toţi se bucură de ea, în loc să se plângă…). Aș vrea să fac numai două precizări. Înainte de toate. Organizarea este necesară. Un minim de structură apare indispensabil. Nu ne putem sustrage, astăzi, de exigenţele

specializării în diferite tîrâmuri. Și ne trebuie chiar o oarecare programare. Totuși trebuie evitat pericolul birocratizării. Aparatul nu trebuie să sufoce niciodată spiritul. Programarea nu poate să stingă creativitatea, să reglementeze imprevizibilul. Este umilitor să notăm cum în anumite opere sociale, care deși prezintă pecetea creștină, se întâlnesc experţi vanitoși, care par că se preocupă să ţină cu prudenţă inima la adăpostul formulelor psihologice reci în care se complac și a datoriilor sociale. Și cei săraci, cei umili, se simt teribil de jenaţi, intimidaţi, neînţeleși. Au impresia – mai mult decât justificată – de a nu fi considerate persoane, ci examinaţi ca niște cazuri, și adesea „rezolvaţi” din oficiu. Între superficialitate, graba puţin cam confuză și raţionalitatea și funcţionalitatea rece și chiar impecabilă, ar trebui să fie o cale de mijloc. Poate ar fi cazul de a ne pune mâinile… pe inima tuturor acelora care, în comunitatea creștină, primesc misiunea de a trata cauza celor săraci și a celor slabi. A doua observaţie. De această dată pare că totul s-a rezolvat fericit trasând o linie de separare foarte precisă. Unora le-a fost încredinţată „slujirea la mese” (mesele, deci, erau o „slujire”, nu o „afacere”). Apostolii, dimpotrivă, s-au dedicat „rugăciunii și slujirii cuvântului”. În viaţa concretă a multora, nu este așa de ușor să trasezi acea brazdă. Adesea suntem constrânși să ne interesăm de mese, fără a neglija rugăciunea, slujirea cuvântului, sacramentele. Așa cum nu este posibilă stabilirea de graniţe foarte precise și de netrecut, la fel este greu, ba chiar imposibil, de a realiza un echilibru între cele două dimensiuni, o dată pentru totdeauna. În fiecare zi suntem constrânși să facem alegeri sub semnul responsabilităţii. Pentru care trebuie să luăm act despre ceea ce este urgent, fără ca să pierdem din vedere ceea ce este important. Să ne preocupăm de atâtea lucruri, făr a uita esenţialul.

Armonia nu este o problemă de dozare cantitativă, ci de luciditate, alegeri costisitoare, verificarea constantă a ierarhiei valorilor, capacitatea de a te pune mereu în discuţie. Poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de intriganţi, dar nici de „funcţionari mofturoși ai sacrului”. Proba decisivă rămâne cea a mâinilor. Mâini consacrate, și deci abilitate de a „trata” atât lucrurile lui Dumnezeu, cât și cele ale oamenilor. Care, aproape totdeauna, se confundă. La sfârșitul fragmentului din Fapte este o notă care poate fi interpretată în cheie ironică: „…chiar și un mare număr de preoţi a îmbrăţișat credinţa”. Trebuie s-o spun, personal, că nu m-aș simţi ofensat, ba chiar aș fi măgulit, ca preot, dacă cineva din comunitate s-ar mira pentru faptul că și eu… cred. Chemarea de „constructori” În a doua lectură, Petru ne invită la o acţiune de apropiere progresivă Noi tindem să menţinem un pic distanţele. Ne mulţumim cu o oarecare curiozitate. Vrem „să stăm să vedem”, să asistăm de departe, fără a ne compromite prea mult. Dimpotrivă ar trebui să ne apropiem de Cristos, să ne legăm, ba chiar „să ne strângem” în jurul lui. Nu este vorba, bineînţeles, de a imprima un duet intimist (chiar dacă perspectiva exercită o oarecare seducţie asupra unor credincioși bolnavi incurabili de individualism). Ne apropiem, ne legăm împreună de alţii. Facem Biserica împreună. Pentru că de o construcţie este vorba. Ca și cum Petru ne-ar îndemna: „Întraţi în construcţie!” Ar fi mai puţin imperativ să ne limităm de a aduce cărămizile. Dimpotrivă noi înșine suntem materialul acelui edificiu în care Cristos este „piatra vie”. Deci, nu suntem numai oi ale căror behăit plângător ar fi plăcut „acolo sus” (și, desigur, un pic și mai jos…). Suntem constructori, elemente active, responsabili în Biserică. Subiecte ale vieţii sale și ale istoriei sale.

Dar mai este un pas ulterior de făcut. „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie regească, o naţiune sfântă…” Iată ultima, surprinzătoare „invadare a tărâmului” la care suntem chemaţi: toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt… preoţi! Desigur, rămâne încă distincţia dintre preoţi și laici, dintre preoţia ministerială și preoţia comună a credincioșilor. Totuși, când „ne strângem” în jurul lui Cristos, unicul preot, suntem autorizaţi să ne considerăm preoţi pe deplin, legitimaţi de a celebra faptele Domnului, abilitaţi de a prezenta darurile noastre de fiecare zi trăită în credinţă și iubire. Acela este locul nostru în Templu! Din păcate, adesea, ne mulţumim cu un loc care nu este acela pe care Cristos ni l-a „pregătit”. Locul pe care îl alegem noi, nu ezit s-o spun, este inevitabil un pic distant, mai puţin obligatoriu… A-l cunoaște pe Dumnezeu „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl!”. Bănuiesc că Filip a rămas, dacă nu chiar decepţionat, cel puţin descumpănit. El avea în cap o imagine grandioasă, solemnă despre Dumnezeu. Cristos, dimpotrivă, arată un Dumnezeu așa de umil, blând, familiar, chiar slab, „uman”, încât renunţă la interdicţii. Și spune să nu ne impresionăm de faptul că cele două imagini nu coincid, ba chiar prezintă diferenţe. Numai credinţa reușește să le facă să coincidă, corectând (mai mult, anulând!) imaginea noastră. „Aveţi credinţă în Dumnezeu și aveţi credinţă și în mine”. Ca și cum ar implora: credeţi-mă cel puţin un pic!… Încredeţi-vă în dezvăluirea mea, mai mult decât în reprezentările voastre. Credinţa ne permite să săvârșim aceleași fapte pe care le săvârșește Cristos, ba chiar și „mai mari”. Fapt este că prea adesea avem prezumţia de a realiza fapte măreţe în numele acelui Dumnezeu pe care îl avem noi în cap, și nu al acelui Dumnezeu revelat, descoperit de Fiul, unicul exeget autorizat, unica oglindă fidelă a chipului Tatălui. Rămâne să ne întrebăm: în ce fel Cristos îl arată pe Tatăl?

Prin învăţătura sa, înainte de toate. Nu trebuie uitat, însă, că persoana lui Isus este „locul” și instrumentul revelaţiei. Deci, nu numai cuvintele sale, ci și gesturile sale, alegerile sale, acţiunile sale, devin semn, parabolă, indiciu, transparenţa lui „Dumnezeu invizibil”. De aceea când noi, în evanghelie, îl vedem pe Cristos acordând preferinţa lui către cei mici, arătând compasiune pentru cei suferinzi, dând cu largheţe iertarea păcătoșilor, redând încrederea celor aflaţi în mizerie, vizitând pe cei excluși, arătând milostivirea sa faţă de orice fel de mizerie umană, neascunzând simpatia sa pentru cei din urmă, stând departe de cei puternici, apărând atât de uman, plin de iubire, plângând la moartea unui prieten, plăcându-i micile gesturi de delicateţe, noi îl descoperim pe Tatăl, suntem în stare să schiţăm trăsăturile chipului său, și trebuie să tragem concluzia:

- Dumnezeu este așa! Și nouă Cristos ne descopră mâhnirea sa:

- De atâta timp sunt cu voi… și nu v-aţi decis încă să sfâșiaţi cealaltă imagine (aceea, înșelătoare!)… Cînd veţi învăţa să mă cunoașteţi, și deci să-l „vedeţi” pe Dumnezeu?


DUMNEZEU ESTE, DAR TREBUIE SĂ MAI FIE UN ALTUL…

Fapte 8, 5-8.14-17

1 Petru 3, 15-18 Ioan 14, 15-21

Imagini suprapuse O liturgie, cea de astăzi, toată bazată pe contraste, pe schimbări rapide de scenă, pe schimbări continui de pe un plan pe altul. Te oprești, cu evidentă plăcere, să respiri atmosfera de bunătate care domină în Cenacol, sau să guști expresia sugestivă a lui Petru („adoraţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre”), dar ești proiectat afară și aruncat de-a lungul străzilor mereu riscante ale Samariei. De abia ești molipsit de elanul misionar (și de relativele succese) al lui Filip, că cineva (mai ales Petru) te reconduce imediat să consideri stilul și costul mărturiei. Ne apare o dimensiune de intimitate, dar și de iradiere în exterior. De invizibilitate și vizibilitate. Mângâiere și provocare. Apar și diferite imagini ale Bisericii. Avem Biserica din interior, dar și a vestirii publice; a încurajării și a nesiguranţei; a tăriei și a respectului; care interpelează și este interpelată; predică și este pusă în discuţie, obilgată să dea cont, chemată la coerenţă. Suntem invitaţi deci să alegem din diferitele dimensiuni ale existenţei creștine, din diversele imagini ale Bisericii care decurg din lecturile de astăzi? Nu. Ceva cu mult mai complex. Este vorba de a împăca diferitele realităţi, de a efectua diferite mutări, fără a da la o parte nici un pasaj. Să pătrundem profunzimile și, totodată, să nu dezertăm de la datoriile apostolice (intimitate nu înseamnă intimism). Să fim mângâiaţi de Duhul Domnului, și să devenim purtători ai unui mesaj de mângâiere. Să purtăm cuvântul adevărului, și să oferim garanţia unei conduite în adevăr.

Să provocăm neliniște în conștiinţe și să ne lăsăm puși în discuţie. Să ne arătăm tari și răbdători. Capabili de a suporta încercări („să suferim făcând bine”), și să suportăm slăbiciunile altora. Astfel și Bisrica trebuie să fie Biserica interiorizării, dar nu retrasă în sine. Prezentă de-a lungul străzilor lumii, și totuși nu cotropitoare. Garantată de prezenţa Domnului, și totuși modestă. Vizibilă, dar și capabilă de discreţie. Susţinută de Duhul Mângâietor în disputa continuă cu lumea, dar fără a lua atitudini de sfidare, prezumţie, agresivitate, fanatism. Contemplare și implicare. Experienţă mistică și picioare obosite. Comuniune între fraţii de credinţă și gustul de a se amesteca cu oamenii. Cuvânt și tăcere. Mister și transparenţă. Denunţuri profetice și disponibilitate de a se lăsa criticată. A ieși afară, dar și de a permite altora să „privească înăuntru”… Necesitatea unei verificări Să fixăm mai îndeaproape unele imagini. Delicateţea care cuprinde discursurile de adio, nu trebuie să ne facă să uităm realismul pe care îl dezvăluie cuvintele Învăţătorului. Astfel Domnul nu se mulţumește cu o vagă demonstraţie de iubire din partea discipolilor. Pretinde o dovadă precisă, decisivă. „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele”. Ascultarea rămâne criteriul fundamental. Isus cere o verificare punctuală a iubirii pe care i-o declarăm. Și criteriul este unic: observarea poruncilor. Aici se vorbește de „porunci” la plural. Dar știm că, de-a lungul discursului, Cristos a enunţat numai una singură, care cuprinde tot restul: „iubiţi-vă unii pe alţii”. Ca și cum ar spune: iubiţi-vă și pot fi sigur că urmaţi calea mea. Iubiţi-vă și eu vă consider vrednici de încredere. Iubiţi-vă și… eu voi face restul.

Iubiţi-vă, și puteţi să-mi cereţi totul, aveţi dreptul de a aștepta totul de la mine. Iubiţi-vă ca fraţii, și nu veţi fi fără tată și fără mamă („nu vă voi lăsa orfani”). Într-adevăr un Învăţător exigent. Atât de exigent că se mulţumește cu un singur lucru: să știm să iubim. Rămâne acel „dacă” mai degrabă neliniștitor. Poruncile nu reprezintă o opţiune pentru creștin (în raport cu gusturile sale, cu comodităţile sale, cu preferinţele sale). Dacă se acceptă iubirea, se acceptă și poruncile. Adică se acceptă, încă odată, iubirea, datoria de a iubi. Altfel spus: dacă nu sunteţi capabili de a da, vă arătaţi incapabili de a primi. „…Îl voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt mângâietor”. Cristos se arată preocupat de viitorul prietenilor săi. Nu vrea ca să sufere de singurătate, să se simtă abandonaţi, să nu se zbată în descurajare. După ce a rămas în mijlocul nostru, ne asigură că, în curând se va întoarce la Tatăl, prezentând lista lucrurilor celor mai urgente de care avem nevoie. Acel „raport” nu va fi alcătuit pe baza cererilor noastre (de anumite necesităţi adesea nici nu ne dăm seama), dar va fi scoasă din experienţa sa directă. El, stând între noi, și-a dat seama că omul nu poate trăi fără mângâiere. Omul are nevoie de un mângâietor. El însuși, deși este primul mângâietor (celălalt este Duhul promis), peste puţin timp va experimenta în chipul cel mai brutal absenţa mângâierii, atunci când va cădea în singurătatea cea mai înspăimântătore. Prin rugăciunea sa, Cristos vrea să evite această probă care, în ochii săi, apare neumană. Nu poate, evident, să ne scutească de suferinţă, de cruce. Dar cere de la Tatăl ca experienţa amară a durerii să fie mereu însoţită de experienţa mângâierii.

„nu vă voi lăsa orfani; mă voi întoarce la voi… Voi mă veţi vedea…” Căte asigurări, pentru ca noi să nu ne descurajăm! Acum știm: nu numai noi nu putem să mai trăim fără el, dar pare că și el, de acum, nu va mai reuși să stea departe de noi. Pentru aceasta ne asigură și se asigură o prezenţă continuă. Diferită de cea garantată până acum, dar la fel de reală. „În acea zi voi veţi ști…” Este ziua (chiar astăzi, dacă vrem) descoperirii celei mai uimitoare, a celei mai mari mângâieri. Cristos nu ne-a revelat plecarea, ci întoarcerea! Așa zisele discursuri de adio, deci, nu prezintă atât recomandările unui care se îndepărtează, ne părăsește, ci dovedesc propunerile, promisiunile unuia care se întoarce. „Dumnezeu este”, pe autostradă. Dar nu este suficient… Putem să înţelegem ceea ce este scris pe pilonii autostradei: „Dumnezeu este”. Și să fluturăm sub nas recomandarea lui Petru (a doua lectură): „Să fim gata mereu să răspundem celui care vă cere motivul speranţei care este în voi!” Este prea comod de a face o declaraţie despre această speranţă și a se ascunde. Trebuie, dimpotrivă, să ieșim în public, să dăm socoteală, să justificăm acea afirmaţie, să prezentăm probe. Trebuie „să ne explicăm”, ceea ce nu înseamnă de a da pur și simplu explicaţii. Este necesar „să răspundem”, ceea ce este mult mai mult decât a da numai răspunsuri. Da, mă mulţumesc să mă ghemuiesc pe marginea drumului cu el, și să observ lumina care ar trebui să fie în ochii vopsitorului zelos, și să fiu dispus să povestesc nu formule învăţate din catehism sau furate din cărţile de teologie, ci lucruri care îl pasionează și pe care și-a riscat viaţa, nopţile sale albe, pacea dobândită prin luptă, exigenţele credinţei confruntate cu exigenţele implacabile ale vieţii și chinului zilnic.

Nici o propagandă, nici o îndoctrinare, nici un răspuns confecţionat dinainte. Ci flacăra discretă a unei speranţe capabile de a aprinde o scânteie în calea celui care dibuiește în întuneric, de a încălzi o inimă paralizată de ger. Îl voi asculta cu plăcere vorbind cu glas scăzut. Lucrările lui Dumnezeu și realităţile pe care le iubim cel mai intens nu se strigă, nu se aruncă în faţa altuia. „Aceasta să fie făcută cu blândeţe și respect…” Da, speranţa poate fi un prim punct de întâlnire și pentru indivizi care străbat drumuri diferite. Trebuie să fie o speranţă care are un sens, o rază, o incidenţă umană. Speranţa creștină este validă dacă este înscrisă, cu delicateţe, în spaţiile speranţei umane, mici sau mari, nesigure sau solide. Cine vorbește despre speranţa creștină trebuie să părăsească tonurile arogante, prezumţia, agresivitatea, tot ceea ce exprimă lipsă de respect faţă de om. Nu se poate transmite speranţa și umili în același timp. Prietene, care scrii pe ziduri cu caractere care fac concurenţă cu semnele stradale. Oprește-te. Așteaptă pe cineva. Denunţă-te. Fă o bucată de drum cu el. Fă-te complice cu așteptările sale, încearcă să înţelegi oboseala lui, intră cu delicateţe în angoasa sa. Cristos nu a lăsat, evident, de-a lungul drumului spre Emaus, un sul al Sfintelor Scripturi. S-a făcut călător. A însoţit doi sărmani pradă disperării. I-a ascultat. I-a lăsat să-și reverse inima. Apoi a vorbit, a explicat cu răbdare, le-a aprins inima. În sfârșit s-a lăsat recunoscut. „Domnul a mers alături de om și s-a așezat aproape de el. Nu a impus speranţele sale, a intrat în disperarea paraliticului, a tatălui căruia i-a murit fiica, a samaritencei cu inima agitată și uscată, și așa mai departe. Viaţa Domnului nu este predicarea unei filozofii dure, este o călătorie alături de om…” (E. Balducci). Frate de credinţă și speranţă, catehist al vitezei, trebuie să te oprești o dată.

Credinţa nu trece prin baston (cum a pretins cineva în timurile apuse), și nici prin penel (cum încerci să faci tu cu pasiune). Trece prin persoane. Trece prin intermediul unei întâlniri. Dumnezeu este. Dar adevărata problemă este să fim și noi. Să nu ne ascundem. Să fim în stare de a prezenta raţiuni convingătoare relativ la credinţa noastră, pe planul concret al vieţii. Prietene, dacă cineva ar fi tentat să se arunce de pe pilonul cel mai înalt al acelui pod, crezi că scrisul tău ar putea să-l împiedice de la gestul său nebunesc? Dacă un șomer se întoarce acasă pentru a anunţa soţiei și copiilor că nici astăzi nu a găsit de lucru, crezi că va fi consolat la ideea că cineva umblă împrejur, cu o floare sau un penel în mână, strigând că lumea este minunată? Dacă unul care încearcă serios, zbătându-se în întuneric, și respingând siguranţele dubioase, ar fi informat, mergând pe stradă, că tu ai găsit speranţa, crezi că va ieși din tunel? Curaj, prietene. Speranţa, dacă este, nu se ascunde. Trebuie să aibă un chip, o privire, trebuie să posede căldura și delicateţea unei mâini prietenești. Oricine, de-a lungul străzii poate să ne oprească. Nu putem să ne sustragem din prinsoare. Trebuie să prezentăm dovezi, nu alibiuri.

Înălţarea Domnului

PĂMÂNTUL ESTE „LUCRAREA” CERULUI

Fapte 1, 1-11 Efeseni 1, 17-23 Matei 28, 16-20

O sărbătoare dificilă O dată totul apărea mai clar, simplu, linear. Venise, din păcate, momentul bunului rămas, al plecării. Se stingea de-a dreptul, dacă îmi amintesc bine, lumânarea pascală. Prezenţa lui Cristos înceta să mai lumineze pământul. Biserica, într-un oarecare sens, se regăsea văduva Domnului său. Și noi orfani. Învăţătoarea, la catehism, oferea o explicaţie între patetic și simplist: „Isus, după atâtea oboseli, avea dreptul de a merge să se odihnească în Paradis, unde și noi, la sfârșitul șederii în această vale de lacrimi…” Puţin lipsea să ne vorbească despre o perioadă de „convalescenţă” de parcurs în aerul casei sale, în clima cerească care îi era familiară, după încercările extenuante ale Pătimirii și ale mormântului. Astăzi se observă că nu este ușor să prindem sensul Înălţării. Este vorba de o sărbătoare dificilă. Cum se poate vorbi despre plecare, atunci când Cristos în evanghelia după Matei ne asigură: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”? Apoi parcurgând în grabă discursurile de adio, sare în ochi acea frază decisivă cu care Isus garantează că nu vom fi orfani (Io 14, 18). Nici nu dispare din privire: „…Lumea nu mă va mai vedea: voi în schimb mă veţi vedea…” (Io 14, 19). Oarecum în sărbătoarea Înălţării trebuie să descoperim dimensiunea misterului. Înșiși martorii „faptului”, nu ne oferă o cronică amănunţită (condiţii atmosferice, plan de zbor, deplasare, ultimul punct de vizibilitate, urma extremă prinsă de radarele noastre…), încearcă să ne transmită semnificaţia ei folosindu-se de imagini care nu sunt luate desigur în

materialitatea lor, dar ne conduc la o realitate diferită, imposibil de exprimat cu limbajul nostru (chiar dacă ar fi fost dotaţi cu telecameră, nu ar fi putut să ne ofere mai mult, nu ne-ar fi documentat altfel acel eveniment). Aceasta a fost, esenţial, o experienţă spirituală. Unica „dovadă” este o siguranţă de credinţă: Isus este viu, este în mijlocul nostru. Încetează un anume tip de prezenţă. Dar îi iau locul infinit mai multe. Este suficientă o privire pătrunzătoare a iubirii pentru a o descoperi, recunoaște, găsi. Nu mai este un chip „unic”, o prezenţă „localizată”, circumscrisă într-un punct precis de pe acest pământ. Și dacă Înălţarea ar celebra, nu numai glorificarea lui Cristos, domnia sa, influienţa sa universală, chiar și nunta sa definitivă cu pământul? De aceea ar trebui să facem aceeași descoperire cu cea a apostolilor: așa cum Isus nu a părăsit niciodată „sânul Tatălui” (io 1, 18) când a coborât din cer, tot astfel nu-i va părăsi niciodată pe ai săi atuci când „se înălţă” la cer. Acum este rândul lui Da. Încheindu-se drumul pământesc al lui Isus, pornește drumul Bisricii sale. Aș vrea să spun, cu o oarecare doză de presupunere: acum este rândul nostru. A venit momentul nostru. Lucrurile nu stau chiar așa. De fapt, este rândul nostru. Dar îl privește pentru totdeauna și pe El. Nu s-a terminat „ora” sa. Vai, dacă ne-ar abandona. Vai dacă n-ar fi cu noi („eu-voi-fi-cu-voi”) Vai dacă ne-ar lipsi prezenţa celui Înviat. Vai dacă ne-am înșela că reușim singuri, am renunţa la forţa care ne vine de la El și de la Duhul său („veţi avea forţa de la Duhul Sfânt care va coborâ peste voi”). Da, ne-a lăsat instrucţiuni precise (după ce a dat instrucţiuni apostolilor pe care îi alesese…”)

Dar noi avem tendinţa de a face să meargă lucrurile în felul nostru, după metodele și criteriile noastre. Ne-a spus să „facem discipoli” toate popoarele, adică să oferim tuturor posibilitatea de a stabili un raport cu El, lăsând să se întrevadă, prin experienţa noastră, frumuseţea și evidenţa eliberării care se află în acel raport. Noi, în schimb, am început prin a strica îndată traducerea, interpretând puţin cam abuziv : „învăţaţi” Și astfel am luat atitudinea de învăţători presupuși, de multe ori chiar și cuceritori, stăpânitori, manipulatori de conștiinţe, pasaj obligatoriu, punct de referinţă indiscutabil, punct de întâlnire inexorabil al tuturor drumurilor. Adică, am pretins să legăm de noi în loc de El. Astfel acel „ne privește pe noi”, în loc să fie o formă de slujire umilă, angajare serioasă dar modestă, asumare de responsabilitate totală și… limitată, s-a transformat într-o operaţie de acaparare, mentalitate de privilegiu, atitudine de prezumţie, revendicare de exclusivitate. Ar fi cazul să restabilim proporţiile. Să ne aruncăm în genunchi și să-l adorăm. Și să admitem, o dată: „Din moment ce a venit ceasul nostru, te privește pe tine”. Să nu ne tragem înapoi, desigur. Să ne punem la dispoziţie. Să înţelegem că trebuie să pornim din nou. Dar între timp am depus siguranţa arogantă și am regăsit acea „ezitare” fundamentală de la început („când l-au văzut, s-au prosternat înaintea lui; însă unii se îndoiau…”). Vrem numai ca „îndoiala” noastră, ezitarea noastră, să nu fie lipsă de credinţă, ci dimpotrivă maturitate în credinţă. Cu cât credem mai mult, cu atât ne încredem mai puţin în noi și în resursele noastre. A crede înseamnă și avea conștiinţa limitelor noastre, a lua act despre disproporţie, a mărturisi erorile, a proclama nepotrivirea, a recunoaște stupidităţile de care suntem capabili, a ne îndoi de posibilităţile noastre. Vrem ca El să ne găsească, de această dată, „ezitanţi” pentru că suntem plini de credinţă.

Materia umană este foarte riscantă și complexă pentru a fi lăsată „nouă oamenilor”. Deci, începe aventura noastră. Pentru că nu este încheiată a sa. Putem să ne mișcăm spre teritorii nesfârșite pe care El le-a hotărât, pentru că El este implicat, compromis până la capăt în acţiunea care este toată a sa, chiar dacă partea noastră nu este deloc neglijabilă. Vreau să spun: Rămâi cu noi, Doamne, pentru că tu te-ai făcut invizibil, în timp ce noi suntem constrânși să fim chiar foarte vizibili. Ne-ai făcut păstrătorii tezaurului imens dobândit prin Pătimirea-Moartea-Învierea ta. Fă ca noi să n-o înlocuim cu negustoria noastră mizerabilă. Fă ca noi să nu primim Duhul tău, pentru ca apoi să-l obligăm să urmeze programele noastre. Descoperirea încetinelii „I-au cerut: „Doamne, acesta este timpul în care vei reface Regatul lui Israel?…” Și este îndată graba, nerăbdarea, pretenţia de a asista la realizarea fulgerătoare a celor mai îndrăzneţe visuri. Mereu neliniștea de a vedea rezultate, nerăbdarea după promovarea finală, instinctul succesului imediat. Ar fi trebuit să spună: - Doamne, este cazul să amâni un pic scadenţa fatidică. Mai zăbovește. Nu am învăţat suficient lecţia. Nu suntem gata. Acordă-ne o amânare, un supliment de timp. Tu ești un Învăţător neasemuit. Dar noi suntem elevi foarte „întârziaţi”. În realitate avem nevoie – cum ne amintește Paul (a doua lectură) – de „o cunoaștere mai profundă despre El”. Trebuie să învăţăm mai ales răbdarea, să ne obișnuim cu așteptări lungi, să respectăm încolţirile subterane interminabile. Lumea nu este transformată dintr-odată. Realitatea nu se schimbă la comanda dorinţelor noastre. Am inventat viteza. Acum este cazul de a inventa încetineala. „Fără încetineală nu se poate face nimic, nici măcar revoluţia” (Sten Nadolny).

A observa urgenţa unei datorii, a fi devoraţi de o pasiune, nu înseamnă să suprimi etapele, a improviza, a sări peste fazele extenuante ale unei maturizări progresive. Este mai ușor să alergi decât să mergi. A face salturi decât a ţine pasul. A face un lucru fără continuitate, cu convulsii, în rafale, decât a păstra distanţa. Este mai ușor de a organiza o procesiune, un pelerinaj, decât să educi credinţa. Este mai ușor să strigi decât să spui un cuvânt drept, adevărat, care să atingă inima. Este mai ușor să impresionezi, să uimești, decât să convingi. Este mai ușor să condiţionezi, chiar cu șantajul sentimentelor, sau al fricii, sau al interesului, decât a forma pentru libertate. Este mai ușor senzaţionalul, spectaculosul, decât viaţa zilnică. Este mai ușor să promovezi adunări de mase, făcând publicitate, înscriind în program „provocări” bine calculate (care nu au nimic în comun cu paradoxurile evanghelice), decât a însoţi și susţine drumul obositor al fiecăruia. Este mai ușor a forma consensul organizat decât a învăţa folosirea creerului și a conștiinţei (mai mult decât ochii și gura…). Este mai ușor a face reclamă decât să faci să vibreze delicat o coardă secretă în adâncul unui individ. Este mai ușor de a te impune, a stima și a te stima, a te pune în valoare, a îngroșa cu toate mijloacele șirurile, a ocupa posturi-cheie, a revendica poziţii de forţă, decât a urma „calea morţii” bobului de grâu (Io 12, 24). Este mai ușor a deschide uși decât de a intra într-adevăr. Este mai ușor a se agita decât a lucra. Este mai ușoară o credinţă…ușoară (chiar bazată pe lacrimi), decât o credinţă serioasă (bazată pe Înviere). - Doamne, acesta este timpul în care…? Și El ne întrerupe imediat: - Nu vă privește pe voi ca să cunoașteţi timpurile și momentele pe care Tatăl le-a rezervat pentru sine… Totuși, da, acesta este timpul. Acum, îndată. Timpul începuturilor. Și deci al răbdării. Pentru voi este un timp unic la care trebuie să potriviţi ceasurile voastre frenetice

dotate cu toate drăciile moderne. V-o repet încă odată: este timpul începuturilor. Numai acesta. Fast-food, sau mâncare rapidă, cu timpul, poate fi vătămătoare pentru organism. Cu „religia ultra rapidă” nu se ajunge „la marginile pământului”. Nu se mișcă nici cu deplasările rapide și continui. Cu graba nu se obţine adeziunea credinţei. „Le-a poruncit să aștepte împlinirea promisiunii Tatălui…” Vom reuși în sfârșit să ne convingem că Înălţarea inaugurează timpul așteptării? Că Isus Cristos, înainte de a se înălţa la cer, ne-a poruncit să fim martorii săi pregătiţi cum trebuie, formaţi în așteptare?

Rusaliile – Coborârea Sf. Duh

CE SE ÎNTÂMPLĂ?

Fapte 2, 1-11 1 Corinteni 12, 3-7.12-13

Ioan 20, 19-23

Se numește nașterea Bisericii. Și încă manifestarea sa publică. Dar care Biserică? Și ce fel de „prezentare”? Să fixăm unele elemente. O Biserică care vine pe neașteptate Fără îndoială surpriza constituie elementul cheie al Rusaliilor. Nimeni nu se mai aștepta la nimic de la acei indivizi. Erau învinși. Un grup neînsemnat și mai mult „decapitat” (liderul indiscutabil a dispărut definitiv). Puterea constituită încă odată, graţie complicităţii obișnuite, a reușit să facă ordine, neutralizând focarul periculos. Situaţia s-a normalizat, după agitaţia provocată în ultimul timp de acel turbulent coborât din Galileia cu ceata sa de zdrenţăroși. Calendarul sărbătorilor se derula cu regularitate, fără riscuri de incidente neplăcute. Lecţia trebuie să fie folositoare în cazul în care vreun exaltat ar cultiva încă idei bizare. Mulţimea cosmopolită s-a adunat la Ierusalim, conform tradiţiei, pentru aceleași motive. În schimb se produce un eveniment neașteptat, care aţâţă interesul și trezește gălăgie, uimire. Lumea rămâne „înspăimântată”. Nu la asta se aștepta. Este un element „în afara programului”, care face de-a dreptul să sară în aer tot programul. Așa ar trebui să fie mereu Biserica. Fără a fi programată. Ne invitată la sărbătoare. Capabilă de a-i primi pe toţi surprinși, nepregătiţi. Năvălește pe scenă provocând zăpăceală. Greu de înţeles ceea ce se întâmplă. Imposibil de prevăzut consecinţele.

Și pentru că acea ieșire nu vrea să fie pur și simplu o văpaie de entuziasm, o lovitură de teatru, dar are aerul de a deveni un lucru serios, care continuă. Fenomenul neașteptat nu are nici o intenţie de a „reintra”. Nimeni nu știe de la început ceea ce va trebui să asculte și să vadă. Nu a fost distribuit din capul locului textul discursurilor (Și pentru că, din fericire, nu a fost nici o pregătire a discursurilor. Cei care erau pregătiţi să primească vântul, focul, adică Duhul nicidecum predici…) Biserica improvizează. Duhul pune în gura acelor oameni „necunoscători” cuvinte noi, nemaiauzite. Nici un răspuns previzibil. Nici o declaraţie scontată. Nici o afirmaţie știută. Biserica Rusaliilor este o Biserică care „se inventează” pe loc. Trezește uimire pentru că răsare într-un moment negândit, spune lucruri inimaginabile, se comportă în chip neobișnuit, face propuneri atât de diferite de cele obișnuite. În sfârșit, are curajul ineditului, al nebănuitului. Este o Biserică ce pune în încurcătură, tulbură, zguduie. Neavând poziţii de apărat, de protejat echilibre, se mișcă cu o libertate descumpănitoare. Este o Biserică ce trezește interes pentru că nu ne conduce din nou la nici o categorie a trecutului, nu imită modele sau experienţe de dinainte. Este o Biserică ce nu a cerut nimănui permisiunea de a ieși în public, nu a armonizat modurile, timpurile și limitele apariţiei sale, nu a cerut deloc garanţii. De altă parte, așa cum aducea focul, ar fi fost absurd să pretindă garanţii pentru (sau contra?) incendiului… A fost vorba de un „incident”. Cu consecinţe serioase. …Și cu asigurarea că se va repeta. Rusaliile, adică reportajul unui incident „neanunţat”. Biserica Rusaliilor, adică o manifestare „neanunţată”. Este greu să te obișnuiești cu o astfel de Biserică.

O Biserică ce se face înţeleasă Rusaliile, adică importanţa de a reuși să vorbească tuturor și de a se face înţeleasă. Apostolii nu adoptă un jargon de iniţiaţi, pentru care să fie necesar un interpret. Nu aduc documente de înţeles numai de adepţi, și care recer în mod obligatoriu intervenţia comentatorilor specializaţi și autorizaţi. „…Fiecare îi auzea vorbind în limba maternă” Care era apoi limba zilnică, a vieţii de toate zilele, lucruri obișnuite. Acea în care pâinea înseamnă pur și simplu pâine, apa se numește apă, și întâlnind o persoană este salutată cu „bună ziua”. Nu ajunge să ai ceva de spus. Trebuie să te străduiești s-o spui în chipul cel mai clar și pe înţeles. O „veste bună” nu ar avea nevoie de specialiști pentru a înţelege despre ce este vorba. …Și dacă cineva nu este capabil, să încerce, să insiste. Claritatea trebuie să fie și o formă de asceză. Să nu-mi spună cineva că anumite argumente, „faptele lui Dumnezeu”, „realităţile cerului” nu sunt comunicabile cu cuvintele de uz curent. Dumnezeu s-a făcut de-a dreptul „trup”, s-a oferit foamei oamenilor ca pâine, s-a folosit de alfabetul uman pentru a se explica. Și apoi: oare limbajul obscur, contorsionat, sinuos, confuz, este mai adaptat să manifeste misterul decât limbajul care învaţă cu simplitate? Profeţii și în general toţi scriitorii Cărţii (este suficient să ne gândim la autorii textelor sapienţiale) au spus lucruri care nu sunt banale folosindu-se adesea de imagini la îndemâna tuturor. Nu cred că este hazardant de a afirma că Biserica Rusaliilor este Biserica clarităţii și a simplităţii (în slujba profundităţii!). Poate că nu este cazul să deranjăm Duhul ca să ne înveţe limba pe care toţi o vorbesc și o înţeleg. Poate să fie suficient ceea ce am învăţat acasă. Duhul intervine pentru a ne dărui… inspiraţia, eficacitatea, puterea. Dar claritatea trebuie s-o punem noi. Și chiar și un pic de foc, mult mai de folos decât ghiaţa pentru a face cuvântul „transparent”. Incandescenţa eliberează cuvântul de orice urmă de opacitate.

Un îndrăgostit reușește mereu să se explice foarte bine. O Biserică „de neexplicat” Nu a fost nevoie să se redacteze un proces verbal (rodul chiar al unui obositor compromis între diferitele poziţii) pentru a explica celor care au rămas afară ceea ce s-a întâmplat în cenacol. Și pentru că în cenacol nu a avut loc nici o discuţie, nici o dezbatere. Rusaliile sunt un fapt pus sub ochii tuturor, nu un document. Acel fapt este clar, evident, totuși „inexplicabil”. Vreau să spun că explicaţia trebuie căutată în altă parte. Acea Biserică nu posedă în sine justificarea, dar trimite la altceva, la Altcineva. Lumea intuiește imediat că acei oameni spun și fac lucruri care nu depind de ei. „Toţi erau uimiţi și se întrebau unii pe alţii: „Ce înseamnă aceasta?” (Fap. 2, 12). Ca și cum ar fi comentat: „Nu este posibil. Nu este de la ei…” Alţii găsesc o explicaţie mai la îndemână: câteva pahare de vin sorbit dimineaţa: „S-au îmbătat cu must…” (Fap. 2, 13). În realitate explicaţia nu este atât de simplă. Și are un nume precis: Duhul. „Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt…” Liturgia de astăzi se preocupă să pună în deplină evidenţă pe Protagonistul Rusaliilor. Isus, apărând celor unsprezece (evanghelia), „a suflat asupra lor și le-a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt”. Toată viaţa, misiunea Bisericii, depinde de Duhul Sfânt. Adevărata mărturisire de credinţă (cum ne amintește Paul în a doua lectură) este posibilă numai prin Duhul („nimeni nu poate spune „Isus este Domnul” decât sub acţiunea Duhului”). Duhul, care nu este monopolul câtorva privilegiaţi, ci este proprietatea, ba chiar darul comun. „Fiecăruia îi este dată o manifestare particulară a Duhului pentru folosul tuturor”. Duhul ca principiu de coeziune internă, dar și de varietate (varietate de persoane și de carisme). Duhul care ne face docili și liberi în același timp.

Biserica devine interesantă („erau uimiţi…”), este o problemă („se întrebau unul pe altul…”), numai dacă nu posedă în ea însăși explicaţia, dacă nu are pretenţia de a se justifica, de a se apăra sau, mai rău, de a se exalta, de a se da în spectacol, ci constrânge să se caute în altă parte adevărata cauză a toate. Începând cu primul discurs al lui Petru, Faptele Apostolilor sunt străbătute de o precizare de fond: „Să nu gândiţi că depinde de noi…” Biserica Rusaliilor, sau capacitatea de a semăna semne de întrebare, de a provoca întrebări, de a pune probleme, de a cere să se caute „în altă parte”… Apelul la mister nu poate constitui ușoara acoperire de atitudini și comportamente mai puţin limpezi. Dimpotrivă, Biserica Rusaliilor nu are nimic de ascuns, este atât de transparentă încât lasă să se întrevadă misterul. O Biserică „incontrolabilă” Desigur, cineva ar fi preferat ca acei oameni paralizaţi de frică să fi rămas pentru totdeauna ţintuiţi în casă, așa cum i-a descoprit Domnul înviat („…în timp ce ușile erau încuiate în locul unde se aflau discipolii de frica Iudeilor, a venit Isus…”). În schimb Învăţătorul îi trimite în lume: „Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine, și eu vă trimit pe voi…” Și Duhul se îngrijește să facă să sară definitiv zăvoarele ușilor și ferestrelor. Biserica Rusaliilor este o Biserică ce nu stă în locul pe care ar vrea cineva să-l hotărască, nu respectă rolul impus, nu se adaptează cu partea impusă. Nu a cerut viza de intrare. Biserica Rusaliilor este o Biserică incontrolabilă, care nu se resemnează să fie inofensivă, element decorativ în panorama sărbătorilor, sprijin al așa-zisei ordini constituite, invitată de onoare pentru a garanta desfășurarea liniștită a banchetului a câtorva privilegiaţi și încă mai mult pentru o digestie liniștită. Este o Biserică nedisponibilă, neutilizabilă pentru alte scopuri, „intratabilă”, neobișnuită, care nu vrea să reintre în funcţii înalte.

Știe să rămână îndelung în cenacol, dar nu ezită să iasă afară în pieţe sau pe străzi pentru a vesti mesajul care i-a fost încredinţat, să tulbure conștiinţele, să denunţe nedreptatea colosală a acelei răstigniri (și a alte numeroase răstigniri). Preocupată de „lucrurile lui Dumnezeu”, dar zeloasă și faţă de „lucrurile oamenilor” (a nu se confunda cu afacerile). Desigur, și astăzi, sunt capi și capete care ar prefera o Biserică înainte de Rusalii. O Biserică raţională, îmblânzită, timidă, demisionară, complet absorbită de acţiunea de „a salva sufletele”, lăsând ca cei vicleni să se ocupe de tot restul (adică de propriile interese, posturi, putere de necontrolat, operaţii de o curăţenie dubioasă chiar dacă sunt acoperite cu pecetea creștină…) Dar Biserica, dacă este Biserica lui Cristos și a Duhului, nu poate să fie decât Biserica, incomodă, a Rusaliilor. Este inutil de a rezerva un loc de onoare în lojă. Locul îi este asigurat, din când în când, de Duhul Sfânt. Prin care cineva descoperă Biserica, incontrolabilă, imprevizibilă, insesizabilă, acolo unde nu i-ar plăcea s-o găsească. Atunci când la mijloc este Duhul, și nu plăcerea celor „interesaţi”, se poate întâmpla ca Biserica să fie la locul ei în momentul în care nu este la propriul loc! În sfârșit, ce se întâmplă?… Este întrebarea inevitabilă pusă de Rusaliile de ieri și, este de dorit, pentru astăzi.

Preasfânta Treime

ÎNTRE CUVÂNTUL CARE ASCUNDE ȘI TĂCEREA CARE REVELEAZĂ

Exod 34, 4-6.8-9

2 Corinteni 13, 11-13 Ioan 3, 16-18

Cum trebuie vorbit Predicatorul, astăzi, ar trebui să vorbească cu chipul transfigurat de lumină. Sau să adopte limbajul misticilor. Sau să se exprime prin tăcere. Sau să împrumute culorile lui Andrej Rublev. Numai așa ar reuși să se facă înţeles că nu este vorba de un adevăr greu și confuz, ci de un mister care ne face să trăim. Că Preasfânta Treime nu ne îndepărtează de Dumnezeu, nu-l așază într-o îndepărtare inaccesibilă, ci dimpotrivă îl face apropiat, intim. Bucuria de a descoperi că credinţa mea nu este întemeiată pe idei, ci pe Persoane în comuniune între ele. „la început” nu este un Dumnezeu solitar. „la început” este comuniunea. Dumnezeu este comuniune. Dumnezeu este unitate în diversitate. Este unirea diversităţii. Surpriza de a constata că Treimea este și o lumină proiectată asupra omului. Îmi descoperă cine sunt eu (gândit, creat, iubit, „inspirat” de Dumnezeu, locuit de „suflul” datorită căruia sunt o fiinţă vie). Poate, până acum, încercarea de apropiere nu a fost cea justă. S-a început totdeauna punând în funcţie creerul, activând mintea, încercând să deslușim cu idei, formule, imagini, termeni (persoană, natură, substanţă, ipostază, …). În schimb trebuie să începem cu tăcerea extatică, adoraţie, contemplaţie. Și apoi experienţa. Dumnezeu trebuie să devină „sensibil la inimă”, datorită sensibilităţii deosebite comunicată de Duhul Sfânt. Deci laude, cântec, poezie. La sfârșit și raţiunii îi va fi permis să se exprime cu câteva bâlbâieli.

Dar „majoritatea” va rămâne mereu în afara sferei inteligenţei, și „rezistent” pentru limbaj (cuvintele adesea reușesc să ascundă mai degrabă decât să descopere). Deci, mai întâi credinţa și apoi raţionamentul. Mai întâi doxologia (lauda) și apoi teologia speculativă. Mai întâi acceptarea totală a inimii și apoi explicaţia (totuși mereu inadecvată). Mai întâi rugăciunea și apoi cercetarea. Și în timpul și după cercetare tot rugăciunea. Și todeauna tăcerea reverenţioasă. „Lui Dumnezeu îi dăm slavă prin tăcere, nu pentru că nu avem nimic de zis sau de cercetat în privinţa sa, ci pentru că dobândim conștiinţa că rămânem totdeauna dincoace de înţelegerea sa adecvată” (Toma de Aquino). Pe măsură ce misterul a copleșit inima noastră, a înflăcărat-o, cuvintele se sting în mod inevitabil pe buzele noastre, gândurile – prea deranjante – vor dispărea din minte, pentru a lăsa loc numai minunii, în timp ce genunchii se îndoaie pentru adoraţie. Amin poate să fie suficient Și dacă este necesar să mișcăm buzele, va fi suficient un cuvânt: amin. Amin este cuvântul decisiv al celui credincios și al celui care se roagă. A spune amin înseamnă a crede. Amin este ceva solid, care dă încredere, are valoare. Cel credincios nu găsește în sine siguranţa. Nu este înfiptă ca o stâncă. Aș spune, de-a dreptul, că simte mereu că-i fuge pământul de sub picioare (terenul raţionalităţii). Și atunci are curajul să facă saltul fatidic. Și se prinde cu putere, de cealaltă extremitate, de amin. Dumnezeu este amin. Cu amin cel credincios se desprinde de sine, de propriile ezitări și frici, și chiar de propriile siguranţe și prezumţii, pentru a se încredinţa, a se încrede numai în Dumnezeu, să dispară în proiectul său (care este unicul fel de „a se regăsi”).

Nu. Creștinul nu se va izbi împotriva misterului, după o expresie prea mult folosită. Mai degrabă este învăluit, cuprins de mister. Treimea nu este o ghicitoare. Sunt braţele lui Dumnezeu Întreit care îl primesc pe cel care a știut să spună Amin fără pretenţia de a înţelege. A crede în Sfânta Treime nu înseamnă a te găsi într-o încăpere întunecată, prevăzută cu cărţi impunătoare. Înseamnă să ne regăsim uniţi, în lumina uimitoare și în afecţiunea celor Trei Persoane, cu toate fiinţele creaţiei. Înseamnă a experimenta viaţa, iubirea, plinătatea. Înseamnă a sosi în sfârșit la Tatăl, în calitate de fii, graţie acţiunii „mântuitoare” a Fiului și forţei „transformante” a Duhului Sfânt. Sărbătoarea Preasfintei Treimi, atunci, nu trebuie să ne intimideze, nici să nu ne provoace jenă. Constituie, în schimb, o invitaţie la bucurie, la cânt, la laudă, la dans. O anticipare la ceea ce vom face și vom fi în veșnicie. Dumnezeu se trădează cu numele Ar fi interesant să observăm faţa lui Nicodim, personaj respectabil, împlinit, în timp ce asculta acele cuvinte care descopereau cel mai mare secret: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut…” El se gândea că a crede ar însemna sporirea propriului bagaj cultural, adăugarea de noi idei, chiar complicate, primirea altor dogme. În schimb descopră că a avea credinţă înseamnă a crede în iubire. A crede în Fiul care descoperă iubirea Tatălui, în Duhul Sfânt care „revarsă” acea iubire asupra lumii întregi. Descoperă că în Dumnezeu totul este dăruire reciprocă, schimb, participare, iubire fără margini, relaţie, mișcare spre altul. Textul din Exod (prima lectură) înregistrează, în schimb, relaţia lui Moise în faţa manifestării uimitoare a lui Dumnezeu: „…s-a aplecat în grabă până la pământ și s-a prosternat…” Deci, după adoraţie, descoperă imediat secretul care i-a fost comunicat. Îl prinde pe Dumnezeu în vorbă, îndreaptă revelaţia în avantajul poporului „său” care s-a pătat cu o vină mare.

El ceruse să vadă chipul lui Dumnezeu. A fost refuzat. A putut să-l zărească, în trecere, numai din spate. Și-a proclamat totuși numele: „Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv și îndurător, încet la mânie și bogat har și fidelitate”. Moise, prin intermediul numelui, „vede” chipul adevărat al lui Dumnezeu. Acela este chipul pe care Dumnezeu îl prezintă omului. Da, Dumnezeu îndreaptă spre om un chip care spune milostivire, compasiune, iubire fidelă, iertare, răbdare infinită… Dumnezeu s-a trădat. Pronunţând propriul nume, a permis omului să contempleze chipul său. Moise, într-un anumit sens, l-a surprins pe Dumnezeu din spate. Și Dumnezeu s-a „întors”… Duhul Sfânt însărcinat să „ne dezlege” La Liturghie, una din formele de salut este cea trinitară pe care o găsim în a doua lectură de astăzi, și care încheie scrisoarea Sfântului Paul adresată credincioșilor din Corint: „Harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi”. Putem să ne întrebăm ce înseamnă, concret, pentru un creștin, împărtășirea Duhului Sfânt. În loc să schiţăm o tratare sau o descriere teoretică, aș vrea să risc o senzaţie. Bănuiesc, de fapt, că un credincios care comunică, este în contact strâns cu Duhul Sfânt, sfârșește prin „a fi dezlegat” În secvenţa închinată Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii, implorăm: „Îndoaie ceea ce este rigid”. Duritatea nu este numai cea a inimii, nu este numai refuzul încăpăţânat de a crede, stăruinţa în rău. Duritatea nu este numai lipsa de docilitate. Poate fi…exces de docilitate, așa încât să devenim rigizi, nemișcaţi, reci, inflexibili (inflexibilitatea este împotriva Duhului, care vrea dimpotrivă „să îndoaie”!)

Am impresia că astăzi, în Biserică, este un exces de rigiditate și de „inflexibilitate” (și nu mă refer pur și simplu la tărâmul disciplinar, sau moral, sau doctrinal). În loc să fie mișcaţi de Duhul Sfânt, unii indivizi par blocaţi, fixaţi definitiv în atitudini statice, ca anumite statui descoperite în săpăturile din Pompei, Ercolano și Aplonti. Nu trebuie să ne mirăm. Când lipsește „suflarea” de la începuturi, lutul se întărește fără a primi viaţa, mișcarea. Suntem rigizi, ţepeni, solemni. Fără Duhul Sfânt, viaţa este sufocată, amorţită. Și iată-i, inexpresivi, înţepeniţi, incapabili de a ne curăţa cu un râs eliberator, să săltăm pe pajiștea fragedă a lumii. Spontaneitatea, naturaleţea ţinute în frâu de cenzuri, convenienţe, de oportunism, de obiceiuri, de falsitate. Preocupaţi să salveze faţa (acea faţă fardată de seriozitate!), nu observă că pierd sufletul. Și mă gândesc și la anumite adunări liturgice asupra cărora planează, fără a trezi cea mai mică vibraţie, cea mai mică tresăltare, freamăt, tresărire, acea urare: „…împărtășirea Duhului Sfânt”. Chipuri stinse, de nepătruns, personaje imobile, aproape mumificate (inăuntru și afară), expresii…emoţionante, modestie forţată. A spus, un călugăr, că a ne ruga înseamnă „a se dezlega”. Eu aș adăuga: a se lăsa dezlegaţi de Duhul Sfânt („înmoaie ceea ce este rigid”). Toţi avem nevoie să ne rugăm Duhului Sfânt, adică să ne lăsăm dezlegaţi. Păcătuim prin rigiditate. Avem capul întors numai într-o parte (raţionalitatea, calculul,în locul așteptării, al minunii, al speranţei, al dărniciei) Blocaţi de o mască a severităţii.Cu mâinile chircite, în loc să fie întinse spre a primi darul. Picioarele care aleargă în toate direcţiile, mai puţin spre cea a iubirii, prieteniei, a păcii. Da, trebuie să ne rugăm, adică trebuie să ne eliberăm. A ne vindeca de acea malformaţie care este ipocrizia. A ne elibera înseamnă a deveni spontani, agili, creativi.

A ne elibera înseamnă a abandona uscăciunea, lipsa de umanitate, și de a regăsi tandreţea. „Celebranţi” împiedicaţi, încurcaţi, controlaţi: nu va veni niciodată decizia să ne dăm învinși de împărtășirea Duhului, care îndoaie, frânge, înmoaie duritatea noastră, ne îmblânzește, ne umanizează, ne face ușori, dezinvolţi, degajaţi, „comunicativi”… aș îndrăzni să spun chiar un pic impertinenţi?

Trupul și Sângele Domnului

GUST DE PÂINE PARFUM DE UMANITATE

Deuteronom 8, 2-3.14-16

1 Corinteni 10, 16-17 Ioan 6, 51-58

Dumnezeu are un viitor Astăzi este sărbătoarea recunoștinţei. Și deci și a memoriei. Nu poate fi recunoștinţă dacă nu este memorie. Creștinul nu „celebrează memoria” unei definiţii abstracte a lui Dumnezeu, a unei doctrine, a unei idei. „Celebrează memoria” faptelor săvârșite de Domnul său. „Celebrează memoria” unui fapt. Euhariatia este un fapt. Este un Dumnezeu care se dăruiește ca hrană pentru foamea noastră. Se oferă ca forţă pentru călătoria noastră. „Amintiţi-vă de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să-l parcurgi…” Dumnezeu are un trecut, operează în istorie. Și acest trecut, în Euharistie, devine prezent, este „astăzi”. Și această istorie nu este numai istoria sa. Devine și istoria mea. Eu sunt implicat în ea. Acel fapt mă privește. Acele opere („măreţiile lui Dumnezeu”) contează pentru mine. Acele gesturi nu sunt consemnate într-o carte. Sunt scrise, întipărite zilnic în trupul meu și în sângele meu. Mă hrănesc cu acţiunile lui Dumnezeu și le asimilez. Nu este vorba de o memorie care deranjează, conservatoare, paralizantă. Euharistia este o memorie dinamică, deschisă, agilă, care transformă, care cere să facem lucruri noi, să ne implicăm în prezent. Prin Euharistie, Dumnezeu are un prezent. Care este și prezentul meu. Euharistia, în loc să ne împingă să repetăm, ne stimulează să inventăm, să facem gesturi nevăzute niciodată.

Memoria euharistică este subversivă. Ne obligă să punem mereu totul în discuţie. Să creăm o ordine diferită în lume, în raporturile dintre persoane, în interiorul indivizilor. Să ne gândim să construim Biserica în mod surprinzător, original. Euharistia asigură un viitor. Fiecare dintre noi are un viitor euharistic. Trebuie să ne așteptăm la oarecare surpriză din partea celui care cultivă acea memorie care răscolește și transformă totul. Euharistia este viitorul lui Dumnezeu în univers. Îndrăznesc să spun că este tinereţea lui Dumnezeu. Euharistia neutralizează procesul de îmbătrânire. A participa la Euharistie înseamnă a intra în starea tinereţii. Paradoxal, deci, memoria este sacramentul celor tineri. Euharistia, într-adevăr, învinge definitiv moartea și ne deschide un viitor veșnic. „Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. Astăzi mulţumim pentru un trecut care devine actual și ne deschide spre viitor. Sărbătoarea recunoștinţei. Pentru ceea ce El a făcut, și… pentru ceea ce vom fi, fără a uita desigur prezentul. Balanţa dezechilibrată Nu. Nu suntem buni, cei mai meritoși. Astăzi ne recunoaștem păcătoși. Mărturisim slăbiciunile noastre, greșelile noastre, oboselile și nedreptăţile, mizeriile, vinovăţiile, dezertările și neîmplinirile noastre. Euharistia nu este un premiu. Nimeni dintre noi nu „merită” Euharistia. Trebuie să avem o doză discretă de prezumţie pentru a declara că primim Sfânta Împărtășanie pentru că ne simţim în regulă, am împlinit datoria noastră, ne-am comportat ireproșabil. Dimpotrivă, a întinde mâinile spre acea Pâine înseamnă să ne recunoaștem slabi, bolnavi, incapabili, nevoiași. A apropia buzele de acel potir înseamnă a admite că avem nevoie de purificare. Nu ne simţim de fapt în regulă. Ne simţim, dimpotrivă, iertaţi, împăcaţi, iubiţi, în ciuda mizeriilor noastre.

Suntem primiţi pentru că ne recunoaștem „nedemni”. A se apropia de banchetul euharistic înseamnă a merge să primești îmbrăţișarea milostivirii Domnului. Eu trăiesc, răsuflu, încep să merg, datorită memoriei acelei îmbrăţișări care mă reînoește zilnic. Eu stau în picioare datorită acelei îmbrăţișări. Paul spună că acolo unde s-a înmulţit păcatul, s-a înmulţit și mai mult harul (Rom. 5,20). Într-adevăr este ciudat acel bilanţ. Talerele nu mai sunt în echilibru. În ciuda apăsării relelor pe care noi le aruncăm pe unul din ele, celălat taler are o mai mare greutate pentru că intervine Dumnezeu. Euharistia, adică bilanţul se echilibrează mereu din partea milostivirii lui Dumnezeu. O logică păguboasă Și să nu vorbim despre triumf, vă rog. Logica din care se naște Euharistia este aceeași cu a crucii. Adică o logică păguboasă. Pe Calvar Cristos nu este desigur victorios, cel puţin în felul în care suntem noi obișnuiţi să gândim. Cea mai mare operă a lui Dumnezeu, acţiunea sa cea mai senzaţională, chiar crucea, apare în ochii lumii ca un dezastru, un scandal, o rușine. Când Dumnezeu intervine în istorie, nu o face cu forţa și desfășurarea mijloacelor celor puternici ai pământului. Dimpotrivă, renunţă la putere. Și pe câmpul de bătălie îl lasă pe Fiul său, care refuză să se lupte, să recurgă la forţă, ba chiar să se apere. Credinţa euharistică, de aceea, celebrează memoria unei înfrângeri și nu a unei victorii. Mai precis: „dintr-o înfrângere poate să prindă rădăcini și poate să dea rod sămânţa unei iubiri și a unei speranţe. Mulţi au învins, în toate acele feluri pe care le cunoaștem bine: numai Isus a învins pe lemnul crucii. De această victorie-înfrângere specială își amintește cel credincios în credinţă” (F. Gentiloni).

Practica euharistică trebuie să dezvolte în noi o mentalitate păguboasă, să favorizeze acele alegeri costisitoare care nu asigură automat și îndată succesul și rezultatele. Micimea și nu măreţia. Slujirea și nu cucerirea. Dăruirea dezinteresată și nu privilegiile și onorurile. Ascunderea și nu exteriorizarea. O prezenţă discretă care determină maturizări lente, și nu acapararea puterii și acţiunile fulgerătoare. Oferirea fără condiţii și nu cu pretenţii. Speranţa stăruitoare și nu aprecieri cantitative. Muncă obscură și nu reprezentaţii spectaculoase. Euharistia implică și capacitatea de a se pierde, de a dispare, o voinţă de dăruire, o fidelitate „până la sfârșit”, în ciuda trădării, a abandonului, a refuzului, a singurătăţii, a nopţii, a complotului, a prevalării forţelor răului coalizate pentru a distruge acel germen lipsit de apărare. Euharistia, ca și crucea, nu poate fi o probă de forţă. Ci numai o probă de slăbiciune. Mai bine: un pariu pus pe slăbiciune. Iubirea nu are nevoie de forţă. Pentru a se dovedi mai puternică, așa cum este într-adevăr, iubirea nu se poate afirma decât în slăbiciune. Cel evlavios nu este numai un evlavios Se poate întreba, atunci, cine este evlavios faţă de Sf. Euharistie. Nu este problema numai de practici, tăcere, reculegere, expuneri frecvente și prelungite ale Preasfântului Sacrament, ore de adoraţie, celebrări de ispășire, binecuvântări euharistice care încheie, solemn, orice tip de celebrare. Cel evlavios faţă de Euharistie este consumat de fraternitate, împărtășire, unire („pentru că este numai o pâine, noi, deși suntem mulţi, suntem un trup”), un făcător de pace, un pasionat de dreptate. Un evlavios faţă de Euharistie este unul capabil de iertare, solidaritate, respect, toleranţă, acceptare a diversităţii.

Este un păzitor gelos al demnităţii și sacralităţii fraţilor, faţă de oricare frate, care nu profananează niciodată nici cu gesturile nici cu cuvintele. Cel evlavios faţă de Euharistie se poate recunoaște nu prin mâinile împreunate, ci cu mânecile suflecate. Și, natural, cu inima nechircită, neîncreţită, ci dilatată, sensibilă, vulnerabilă. Cel evlavios faţă de Euharistie nu poate pur și simplu să arate bătăturile de la genunchi. Trebuie să arate dispariţia durităţilor provocate de egoism și indiferenţă, căderea crustelor individualismului, zdrobirea barierelor de separare. Cel evlavios faţă de Euharistie nu se distinge prin suspine, plângeri sau invocaţii, ci prin implicarea concretă în favoarea comuniunii între oameni. Dacă este un parfum caracteristic al Euharistiei, nu este desigur cel al tămâiei, ci cel, pătrunzător, al omeniei. Vai dacă Euharistia pierde (chiar absorbit de fumul lumânărilor) gustul său inconfundabil de pâine. Câte procesiuni? Sunt din aceia care contestă procesiunile, inclusiv cea de astăzi. Prezintă motive, dacă se referă la un anumit „mod” de participare, care micșorează credinţa în loc s-o mărturisească, o pune la grea încercare în loc s-o susţină. Câtă „vizibilitate” și cât este de opacă și deranjantă o știm deja. Anumite semne sunt lucrurile cele mai neînsemnate care se pot întâlni. Totuși aceasta este o falsă problemă. Fie că vrem sau nu, procesiunea euharistică se desfășoară în toate zilele, chiar dacă în formă discretă, aproape clandestină. Și se desfășoară, evident, în biserică. Cine participă la Euharistie nu poate să nu „iasă” în procesiune. Să poarte, să manifeste, să declare, să schimbe. În special din cauza Euharistiei, credinţa nu este o problemă privată, chestiune de egoism confortabil, un climat pietist. Euharistia este un tărâm deschis, o provocare a străzii, întâlnire cu mizeriile, ameninţare pentru situaţiile de nedreptate, voinţă de transformare a realităţii apăsătoare, înfrângerea fricii.

Euharistia determină criza unei religiozităţi de faţadă, inofensive, liniștitoare, care multiplică și alimentează tradiţii golite în loc să creeze puternice tensiuni ideale. Euharistia nu este o problemă de sentiment, ci de implicare totală a persoanei. Este un „mulţumesc” șoptit în mijlocul răstignirilor, al suferinţelor, sfâșierilor, contradicţiilor, și care se traduce printr-un „a-și face de lucru”. Un „mulţumesc” aruncat în faţa nopţii care pretinde că ne înghite, și care devine lumină de speranţă. Da, în fiecare zi are loc procesiunea euharistică. Pe timp de soare sau furtună. Cald sau frig. Când este senin sau nori. În fiecare zi este necesar să „ieșim”. Nu pentru a face paradă. Ci pentru a ne face să înţelegem că am fost cuprinși, recrutaţi pentru acţiuni de o mare valoare și care se referă la toţi. Nu putem, nu vrem să ne sustragem. Suntem „înăuntru”. Și deci suntem împinși să ieșim „afară”, în public, să riscăm credinţa, inima. Ne-a fost încredinţat un vis. Și este visul lui Dumnezeu în privinţa lumii. Euharistia constituie proba „posibilităţii” acestui vis. Să ne iertaţi, fraţilor, dacă nu reușim întotdeauna. Dar vă promitem că vom mai încerca.

DUMINICILE DE PESTE AN

Duminica a 2-a de perste an

ÎNTRE DESCHIDEREA UNIVERSALĂ ȘI ATENŢIA FAŢĂ DE PARTICULAR

Isaia 49, 3.5-6

1 Corinteni 1, 1-3 Ioan 1, 29-34

Mielul nu trebuie să aibă ghiare… Să notăm îndată doi termeni:

- slujitor - miel.

Slujitor al lui Dumnezeu este cel care este însărcinat să participe la un plan și să-l ducă la îndeplinire. Deci se subînţelege idea de dăruire totală pentru o cauză. Mielul indică ascultarea, docilitatea. Și este subînţeleasă ideea unei iubiri lipsite de apărare care ajunge până la jertfirea supremă, la sacrificiul de sine. Este semnificativ faptul că, în limba aramaică, același termen indică atât pe slujitor cât și mielul. Deci cele două imagini, în lecturile de astăzi, se suprapun. Isus, mielul lui Dumnezeu, are misiunea de a lua asupra sa, să ridice „păcatul lumii”. Ciudat. Tocmai mielul, un animal care nu poate fi considerat „de povoară”, care nu ne face să ne gândim la forţă și robusteţe, ia asupra sa, se împovărează cu greutatea cea mai zdrobitoare. Grămada înspăimântătoare a răului este luată, ridicată de creatura cea mai slabă, cea mai ascultătoare.

Astăzi avem impresia că nu ne încredem prea mult în miel, cel puţin conform interpretării „extreme” făcute de Cristos. Nu a fost eliminat de tot, se continuă să fie exaltat, dar s-a încercat, cu stângăcie, să-l… fortifice, injectându-i în vene doze puternice de agresivitate, ajungând să-i schimbe natura (sunt operaţii de inginerie genetică care sunt făcute, în mod clandestin, dar cu toate binecuvântările trebuincioase, în laboratoarele sacre). Și astfel avem un miel semeţ, dominator, care adesea își arată ghearele, scoate un sunet care se aseamănă cu un răget, își netezește blana și își arată dinţii în faţa oricărui atac, își ia atitudini provocatoare, trufașe, sfidătoare, lovește putenic cu copita, aruncă priviri ameninţătoare, revendică cu încăpăţânare drepturile proprii la locul de păscut. În sfârșit, nu se mai resemnează să fie victima de jertfit. Și pentru că o socotește depășită, și oricum ineficace. Ca și cum ar spune: pentru a combate răul din lume ne trebuie altceva. Mielul – cel puţin cel tradiţional – nu este potrivit pentru luptă, prea timid, supus, incapabil să reacţioneze așa cum trebuie, excesiv de îngăduitor, bun numai de a fi călcat în picioare… Astăzi trebuie schimbat registrul. Și astfel este prezentat un hibrid, care chiar dacă nu este îmbrăcat ca un lup, nu mai păstrează desigur nici o vagă asemănare cu mielul. Nevinovăţia – trebuie dovedită – este fluturată ca un motiv de privilegiu, de ţinere la distanţă dispreţuitoare faţă de păcătoși, de refuz al solidarităţii faţă de cei păcătoși. Cât privește vărsarea sângelui… să o dovedim! Se ajunge până la impresia că crucea trebuie mânuită, dacă nu tocmai ca o armă (dar se întâmplă și asta), desigur ca un steag pentru a da semnalul revoluţiei, luând revanșa dorită asupra dușmanilor. Ultimul lucru la care ne gândim este că ea (crucea) este instrumentul făcut într-adins pentru a ne lăsa răstigniţi. Și nu ne dăm seama că acest miel echipat pentru luptă, pentru dominare, departe de a îndepărta răul din lume, sfârșește prin a-l mări. Poate este momentul în care creștinii trebuie să găsească curajul să se întoarcă pentru a adopta un stil de blândeţe, înţelegere, tandreţe, dăruire tăcută, modestie, solidaritate reală cu cei slabi.

Mielul „agresiv” își scutură de pe umeri păcatul lumii, nu îl elimină. Mielul lui Dumnezeu, în schimb, nu ezită să-l „poarte”, până la acceptarea distrugerii proprii. Păcatul este închiderea Dar ce este, precis, „păcatul lumii”? Poate să fie suma păcatelor tuturor oamenilor. Evident și păcatele mele fac parte din păcatul lumii. Totuși espresia indică, poate, închiderea, retragerea în sine, închistarea în lucrurile particulare și refuzul universalului. Poporul lui Israel, ascultând cuvintele lui Isaia adresate slujitorului lui Jahweh (prima lectură), se gândea la împlinirea promisiunii pur și simplu în termeni de reîntoarcere în teritoriul patriei după experienţa arzătoare a exilului. Dar această concepţie este prea restrânsă faţă de planul lui Dumnezeu. Redobândirea unităţii naţionale nu este suficientă. Trebuie să se deschidă către un orizont mult mai vast, să nu se lase închis de scheme particulare de privilegiu, suficienţă și prezumţie. Slujitorul lui Jahweh are misiunea să treacă peste graniţele Israelului, să ducă mântuirea la toate popoarele, să fie lumină pentru toate popoarele. Tradiţiile iudaice au sfârșit prin congelarea, sufocarea spiritului promisiunii. Profeţia cu respiraţie universalistă s-a asfixiat, mumificat, s-a strâns în fașele vederilor naţionaliste și sectare. Isus, slujitorul lui Dumnezeu, rupe acea crustă tare care ţinea Duhul încarcerat, îl eliberează, dă viaţă cuvintelor antice sclerozate, redă vestirii dimensiunea sa universală. Așa ar trebui să fie pentru Biserică. Mereu este o siguranţă precedentă care trebuie abandonată. De făcut o rocadă. De respins o atitudine de frică. De înlăturat un stil de suficienţă. O preocupare obsesivă de sine, o eliberare de un instinct de apărare. Un teritoriu intact de explorat. De deschidere spre un timp noi. De înfruntat situaţii istorice inedite cu spiritul golit de prejudecăţi. De ajutat să participe oameni „neașteptaţi” la moștenirea fiilor Împărăţiei. Oameni veniţi „de departe” care sunt primiţi ca purtători de valori neînchipuite.

De ce fidelitatea este invocată aproape totdeauna în cheie imobilă de conservare, de suspiciune faţă de orice schimbare, de aderare la tradiţii? De ce nu se insistă și asupra datoriei de fidelitate faţă de profeţie care, fără a renega tradiţia, ba chiar pornind de la ea, despuind-o de fașele asfixiante și paralizante, să pătrundă cu curaj și luciditate spre întâlnirea cu viitorul, să explodeze implicaţiile actuale ale promisiunii? Nu este vorba de a privi sau exalta realizările trecutului, ci de a observa posibilităţile prezentului, energia potenţială a viitorului. Nu, deci, regrete pentru ceea ce a fost, ci atenţie faţă de încolţirea subterană de astăzi. Utopia este de acord cu caracterul concret Totuși deschiderea universală nu mai este separată de angajamentul particular. A cultiva utopia nu ne scutește de caracterul concret. Se pot folosi orizonturi nemăsurate, rămânând totuși fixaţi pe frontiera propriei datorii „parţiale”. Un credincios reușește să fie „lumina neamurilor” și atunci când aprinde o flacără mică de fidelitate, dăruire, sacrificiu, în mediul familiar sau în mica biserică locală. Slujirea făcută celui mai apropiat vecin poate deveni o slujire făcută omenirii întregi. Un pas spre o singură persoană, neglijată, poate fi important ca o călătorie până „la marginile pământului”. O necedare pe tărâmul coerenţei, al onestităţii, al dreptăţii, al sincerităţii, poate să devină un element de mântuire pentru toate popoarele. Este posibilă o implicare în istorie, fără a abandona pentru aceasta terenul modest al faptelor zilnice. Profeţia nu are nevoie de afectare sau declaraţii zgomotoase. Ea merge cu picioarele goale, cu discreţie, pe terenul vieţii de fiecare zi, și introduce în ea pe furiș sămânţa promisiunii, germenele viitorului. Viitorul lui Dumnezeu este viitorul omului împreună.

Ceea ce ne separă de comuniune… Atacul din scrisoarea lui Paul către creștinii din Corint (a doua lectură) unește cele două dimensiuni ale universalului și ale particularului. Apostolul, într-adevăr, se adresează Bisericii universale a lui Dumnezeu care se întrupează în acea mică parte locală care este comunitatea din Corint. Biserica se manifestă și se exprimă în comunităţile locale. Îndată după aceea, însă, apostolul dilată spaţiile și include creștinii acelei bisrici într-o perspectivă universală: „… chemaţi să fie sfinţi, împreună cu toţi aceia care în orice loc cheamă numele Domnului nostru Isus Cristos”. Comunitatea locală riscă mereu să se închidă în sine însăși, să se separe, să se înstrăineze de viaţa Bisericii în totalitatea sa. Deci: revendicarea legitimă a particularului, dar și apartenenţa la comuniunea universală. Paul recunoaște creștinilor săi dreptul de a fi ceea ce sunt, dar le amintește, nu numai datoria de a fi sfinţi (aceasta este și nu alta chemarea lor!), dar să fie împreună cu ceilalţi. Corintul forfotea de hamalii din port, marinari, comercianţi, meșteșugari, prostituate, intelectuali… Toţi aceștia au fost înglobaţi (sfinţiţi) în Cristos Isus și fac parte dintr-un popor (poporul celor care „cheamă numele Domnului”). Nimănui nu-i este permis să trăiască izolat, sau să se refugieze în grupul propriu. Toţi sunt invitaţi să vadă și să simtă „larg”. Un creștin individualist refuză să aducă aportul propriu de neînlocuit Bisericii, dar prin aceasta se izolează inexorabil de bogăţia care i-ar fi venit din patrimoniul comun. În sfârșit, sărăcește și este sărăcit.

Duminica a 2-a de peste an

MEREU ESTE CINEVA CARE REÎNCEPE…

Isaia 8,23; 9,3 1 Corinteni 1, 10- 13.17

Matei 4, 12-23

Momentul „greșit” pentru a semăna Totul începe când părea că problema ar fi fost de acum închisă odată pentru totdeauna. „Ioan fusese arestat” Capii credeau că au reglat conturile neutralizând acea persoană exaltată. Acel glas supărător, cuvântul impertinent, au fost puse la tăcere. Prezenţa insuportabilă pusă într-un colţ întunecos al închisorii, de unde nu ar mai fi avut puterea să dăuneze. Totul revenea la normalitate. În schimb există cineva care reîncepe. „De atunci Isus a început să predice…” Unul a fost redus la tăcere. Și este îndată Altul care vorbește și mai tare. Discipolii lui Ioan aveau motiv să se gândească că aventura a fost încheiată cu maestrul lor aruncat în închisoare. În schimb un Altul iese pe străzi să reia firul predicii întrerupte (ba mai mult, să înceapă discursul adevărat, pentru că cel al lui Ioan era numai pregătitor). Chiar atunci când păreau că se sting motivele speranţei, este momentul de a spera. Atunci când pare că nu mai este nimic de făcut, totul a reintrat în ordine, s-a liniștit, s-a resemnat, este cineva care se ridică în picioare. Puterea, închizând gura lui Ioan, lansează un semnal precis: este periculos de a se expune. Din fericire, imitând pe Cristos, sunt totdeauna persoane care, în ciuda tentativelor de descurajare a tuturor iniţiativelor, nu se lasă intimidate, nu aceptă normalizarea, și iese afară pentru „a predica”,

deși știu că îi va paște aceeași soartă a Botezătorului, sau a Celuilalt care va fi condus direct la locul de osândă fără a trece cel puţin prin închisoare. Timpul deloc favorabil, clima dominată de frică, impresia că totul este inutil: iată momentul potrivit pentru a semăna. Se începe din locul „greșit” Și Isus, în loc să înceapă într-un moment mai potrivit, începe în locul cel mai puţin potrivit (cineva ar spune de-a dreptul în locul greșit). Predica sa, într-adevăr, nu pornește de la Ierusalim, din centrul religios, cu garanţiile oficialităţii. Cuvântul răsună într-o zonă periferică, suspectă, dispreţuită. „Galileia neamurilor” era considerată de autorităţile religioase o „regiune de risc”, din cauza contaminărilor păgâne. Cafarnaum, unde Isus a fixat cartierul său general (dar el nu se instalează aici pentru a elabora planuri strategice, să pună la punct programe pastorale, este mereu în mișcare…), nu se bucură de o faimă bună. Matei, în tentativa de a justifica aceste alegeri care scandalizau pe „cei prudenţi”, trebuie să încerce să demonstreze continuitatea cu linia profetică a Vechiului Testament. Este constrâns să aducă dovezi că ţara lui Zabulon și a lui Neftali – despre care nu se mai vorbește în timpul său – coincid mai mult sau mai puţin cu graniţele Galileii. Totuși rămâne faptul că Isus începe să vorbească în acest loc de frontieră, în acest loc de trecere unde se întâlnesc oamenii cei mai diferiţi prin rasă, cultură, religie. Isus Nu s-a stabilit acolo unde strălucește deja lumina, ci acolo unde este întuneric, confuzie, umbra morţii. Isus învaţă rar în sinagogi. Se oprește oriunde este cineva care trebuie să fie eliberat de o greutate (boală, nedreptate, păcat, ură, violenţă). Lumina nu caută lumina, ci întunericul. Gloria intră acolo unde este umilire. Prezenţa (Emanuel) frecventează locurile absenţei, ale părăsirii. Viaţa sfidează moartea, bolile, diferitele infirmităţi.

„Vetea cea bună” a Împărăţiei nu este o știre rezervată, dar este comunicată tuturor celor lipsiţi de speranţă. Celor care așteaptă, dar și acelora care poate că nu mai așteaptă nimic și nu au nici puterea de a cere. De acum înainte nu se va mai pune problema geografiei. Orice loc poate fi potrivit pentru a primi suflul care face să se nască o omenire nouă. Împărăţia nu urmează semnele hărţilor geografice (nici chiar ale celor religioase). Unde este un om, acolo este o posibilitate pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Și numai ieșind peste graniţele restrânse ale naţiunilor, raselor, claselor, oamenii, implicaţi în aceeași mișcare de fraternitate, merg spre Împărăţia lui Dumnezeu. Se începe de la oamenii „greșiţi” Isus începe și de la oamenii pe care noi i-am înlăturat. Voind să adune oameni care să colaboreze la actualizarea planului lui Dumnezeu („Împărăţia” nu este altceva decât planul lui Dumnezeu asupra lumii și asupra istoriei oamenilor), nu se formează în academii, în școlile cărturarilor, în laboratoarele care formează „experţi”. Se adresează pescarilor, pe care îi cheamă în timp ce erau ocupaţi cu meseria lor. Oameni de nimic. Analfabeţi sau aproape. Petru mai întâi nu va învăţa niciodată limbile. La Roma va avea nevoie de un interpret. Învăţătorul nu le va oferi un text, ci se va oferi pe sine însuși ca model de urmat. Nu le prezintă o doctrină de învăţat, și nici un program precis de care să se ţină, ci o cale. Îi smulge din barcă, de la mare, pentru a-i îndrepta pe căile oamenilor („vă voi face pescari de oameni”). Trebuie să lase totul pentru a merge după El. Pe de altă parte, El însuși s-a făcut călător, a părsit Nazaretul (unde Iosif s-a stabilit la indicaţia îngerului), s-a despărţit de familia sa. Nesiguranţa este singura condiţie… sigură că Isus are multe de oferit.

Și mai sunt acei „trimiși” ca să rămână la locul lor Sunt consemnate numele: Simon, Andrei, Iacob și Ioan. Trebuie să enumerăm însă atâţia anonimi care sunt desemnaţi nu numai să predice, dar și să-l urmeze. Este o urmare care se realizează chiar rămânând la locul lor, continuând să facă meseria obișnuită, fără să părăsească familia, fără să se rupă de ocupaţiile obișnuite. Detașarea are loc pe un alt plan. Astfel fiecare rămâne unde se află, dar se lărgesc perspectivele. Face lucrurile din totdeauna, și totuși se dedică unui lucru diferit. Lucrează în barcă, sau la un birou, la bucătărie, în fabrică, la computer, la tabloul de comandă, la volan, și acolo construiește Împărăţia lui Dumnezeu. Toţi sunt incluși în misiune, când răsună acea invitaţie („Veniţi!…”). Dar pentru mulţi există posibilitatea de a ajunge departe, de a răspândi vestea cea bună, cu toate că continuă să parcurgă calea obișnuită a ocupaţiilor zilnice. Cadrul poate să rămână același. Însă se schimbă sensul, perspectiva. Totuși nimeni nu este scutit de călătoria esenţială, drumul la care nu avem voie să renunţăm: acela al convertirii. Întoarcere, părăsirea căilor rătăcite, schimbare de mentalitate, întoarcerea roţii, transformare profundă, inimă noiă, adoptarea unei orientări diferite în viaţa proprie: toate sunt imagini care exprimă această exigenţă fundamentală a convertirii. A lucra pentru Împărăţie nu înseamnă atât a face convertiri, ci a fi convertiţi. Calea adevărată care implică este cea care săvârșește în interiorul său o răsturnare, o schimbare totală a poziţiilor, gândurilor, atitudinilor. În mod paradoxal, tocmai prin schimbările decisive se ajunge la profunzimea fiinţei se face vizibilă noutatea Împărăţiei. Cristos, trecând, poate permite cuiva (multora) să rămână la locul său. Dar, dacă primesc cu adevărat chemarea sa, nimic din interiorul nostru nu rămâne la locul său, nimic nu mai este ca înainte. Se produce o răscolire. Toate echiliobrele sunt răvășite, poziţiile precedente sunt părăsite, orice lucru este pus în ordine în chip diferit, în vederea unei răsturnări inevitabile.

Echilibrul se află numai acceptând, zilnic, ca totul să fie pus în legătură cu Cuvântul său, cu privirea sa, cu trecerea sa în viaţa noastră. Și noi, pentru a deveni disponibili pentru convertire, trebuie să cultivăm o neliniște, o insatisfacţie mântuitoare. Parafrazând o frază celebră a lui Julien Green („Dacă cineva este neliniștit poate să stea liniștit”), putem să spunem: trebuie să ne îngrijorăm când suntem liniștiţi, riscăm mult atunci când suntem satisfăcuţi. Cristos oferă pacea sa celor care, mai întâi, au acceptat s-o piardă, s-au lăsat „neliniștiţi”. Ce păcat… Paul (a doua lectură), după ce a așezat, la începutul scrisorii, comunitatea din Corint în contextul Bisricii universale, pentru care biserica particulară este o întrupare, înfruntă adevărata problemă: diviziunile din interiorul comunităţii. Se pare că acei creștini au o chemare irezistibilă spre divizare. Particularismele, personalismele, antagonismele, rivalităţile, sectarismele, excluzivismele, sunt negarea unui adevărat spirit ecclezial. Printre rândurile expresiilor folosite de Paul, se poate citi un simţământ de amărăciune, aproape de necaz. Ca și cum ar fi spus: ce păcat… Toate acele bogăţii, toate acele daruri, toate acele energii, în loc să devină un patrimoniu comun împărţit cu prietenie, alimentat de fraternitate, primit cu bucurie, sunt folosite în mod individualist, exploatate în scopul unei competiţii neroade. Câte ocazii pierdute, câte posibilităţi nefolosite (sau folosite pentru scopuri greșite), câte resurse delapidate pentru scopuri ușuratice… Fracţiunile care se înfruntă, fiecare cu propriul învăţător indiscutabil, cu propria călăuză carismatică, cu prpriul guru aclamat, indică pur și simplu că centralitatea lui Cristos a fost întunecată, cauza Împărăţiei este în subordine faţă de alte interese. Diviziunile, pe lângă faptul că descoperă o lipsă de iubire, crează opoziţii paralizante. Da, este cazul să repetăm: ce păcat…

Cu toate acestea ce este de făcut, cu așteptările care ar fi trebuit să fie satisfăcute, se întârzie în dispute și competiţii nebunești. Este natural să fie șefi, guru, învăţaţi cu o fascinaţie deosebită, fondatori creativi. Dar aceștia, deși desfășoară un rol util, trebuie să-și amintească (și să amintească!) faptul că sunt numai oameni. Mai ales trebuie să evite ca prezenţa lor să curme calea spre Cristos și să favorizeze facţiunile, clicile. Nu este vorba de a chinui viaţa, spontaneitatea, diversitatea. Unitatea poate și trebuie să se realizeze sub semnul vieţii și nu al plictiselii, al varietăţii și nu al uniformităţii cenușii. Paul are curajul de a pune o întrebare decisivă: - Oare eu am fost răstignit pentru voi? Un mod provocator pentru a conduce discursul la miezul fundamental: nu este atât problema de a se referi la cuvintele și formulele învăţătorilor proprii, în special când crează fisuri, ci de a privi în direcţia Unicului care ne-a spus lucrul cel mai important cu limbajul tăcut al crucii.


„DAR CE FEL DE DISCURSURI SUNT ACESTEA?

Sofonia 2, 3; 3, 12-13 1 Corinteni 1, 26-31

Matei 5, 1-12

Aștept în biserică pe cineva… Sper ca numai astăzi să intre în biserică cel puţin unul care, după ce a ascultat anumite discursuri, să se întrebe, perplex: - Dar unde am nimerit? Da, cineva care, preocupat ca atâţia alţii, să se oprească, să fie considerat, să cucerească poziţii de prestigiu, să fie de valoare, aude o exortaţie de acest gen: - Căutaţi dreptatea… Căutaţi umilinţa. Și intuiește că umilinţa nu este o floare exotică de admirat cine știe unde (cel puţin în câteva mănăstiri unde cineva se mai dedică la cultivarea ei depășită), ci un produs de fabricat la propriu, chiar dacă nu este apreciată nici cotată la bursa de valori a lumii actuale – incluse fiind anumite sectoare ale creștinismului -. Și își dă seama că „a căuta dreptatea” nu înseamnă a protesta, în general, împotriva atâtor nedreptăţi care explodează în lume, ci o datorie personală concretă, care începe din casa proprie. Mai ales cauza nedreptăţii să implice o dăruire pasionată, disponibilitatea de a plăti preţul relativ, măcar în termeni de persecuţii, care trebuie să fie motivul bucuriei („fericiţi cei prigoniţi din cauza dreptăţii…”). Unul care a studiat dreptul, a ajuns la o condiţie socială importantă, frecventează persoane importante, are prieteni de rang înalt, și ascultă pe Paul care face, cu o plăcere evidentă, un fel de recensământ al membrilor comunităţii: „Nu mulţi dintre voi sunt înţelepţi…nu mulţi puternici… nu mulţi nobili…” Sper să găsească onestitatea de a comenta: - Ce fel de companie este aceasta!

Și aude vorbindu-se despre un Dumnezeu care alege ceea ce este slab, lipsit de nobleţe, dispreţuit, ceea ce nu valorează. Sper să reușească să tragă concluzia: - Sunt gusturi cel puţin un pic stranii… Unul care s-a obișnuit să amintească în toate ocaziile:

- Eu sunt cineva prin mine însumi. Și să i se întâmple un astfel de avertisment: -Cine se laudă în Domnul să se laude! Sper să aibă cel puţin curajul de a gândi:

- Mare ispravă… Unul obișnuit să-i considere norocoși pe cei care adună bani și succes, fac o carieră strălucită, sunt aclamaţi de mulţimi, deţin puterea, se gândesc înainte de toate la interesele proprii, se fac respectaţi, știu să se bucure de viaţă. Și ia cunoștinţă că sunt proclamaţi fericiţi cei săraci cu duhul, cine are o inimă curată, cei ce plâng, cei care nu sunt violenţi, cei care sunt mișcaţi la inimă de mizeria aproapelui… Unul care nu se mai miră atât dacă face de acum schimburi de afaceri bune ajutând ţărilor sărace cu furnizarea regulată și bogată de arme – natural eficiente - , și aude proclamarea: - Fericiţi sunt cei ce răspândesc pacea. Unul care se supără ușor, nu tolerează criticile, nici atât ofensele, se apără cu dinţii și unghiile ca nu cumva cineva să îndrăznească să întunece strălucirea monumentului său, să pună în discuţie infalibilitatea ideilor sale, și aude de pe buzele preotului un astfel de mesaj: - Fericiţi sunteţi voi când vă vor insulta, vă vor persecuta și, minţind, vă vor vorbi de rău din cauza mea. Bucuraţi-vă și tresăltaţi… Chiar cred că un astfel de om să fie cu creierul afectat de o bănuială:

- Dar acest Isus cred că era un utopic. Nu avea picioarele pe pământ. Viaţa reală este altceva. Lucruri din altă lume Nu vreau să scandalizez pe nimeni. Dar un astfel de individ îmi place foarte mult. Mult mai mult decât ascultătorii obișnuiţi distraţi și dezamăgiţi, care nu se mai schimbă, absorb fără răsuflare cele mai mari paradoxuri

evanghelice, primesc loviturile cele mai dure ale Cuvântului lui Dumnezeu fără cea mai mică tresărire a feţei, se expun fără a trăda cea mai mică emoţie la loviturile incredibile ale fericirilor evanghelice. Personal m-aș simţi satisfăcut, aș avea siguranţa că predica mea a nimerit la ţintă, dacă cel puţin o persoamnă și-ar da seama că aceste lucruri sunt dintr-o altă lume. Că lumea prezentată de Isus este o lume răsturnată Că realitatea evangheliei nu are nimic cu realitatea așa cum o vedem noi. Că perspectivele Împărăţiei sunt exact opuse faţă de punctele noastre de vedere, faţă de mentalitatea noastră, faţă de vicleniile, prudenţele și diplomaţiile noastre. Că Discursul de pe Minte recurge la o gramatică și la o logică care nu respectă nimic din regulile noastre obișnuite pe care le-am supt cu laptele mamei. Că – așa cum lasă de înţeles Paul – nu este posibilă manipularea Cuvântului lui Dumnezeu până a-l face acceptabil, „raţional” după criterii umane, omogen cu înţelepciunea umană. Că este ridicol, chiar absurd, în faţa exigenţelor Împărăţiei lui Dumnezeu, să facem pe filozofii, să ne bazăm pe oameni care contează, sau să ne bazăm pe cei puternici. Da, este mult mai bun cel care trece din surpriză în surpriză, chiar protestează („nu este posibil”, „sunt lucruri nebunești”, „așa nu se mai poate”, „trebuie să judecăm”), decât unele atitudini de inerţie și indiferenţă. Sunt credincioși care socot toate ca lucruri scontate, știute, normale, nu găsesc nimic ciudat din cele ce sunt vestite de la amvon. Sunt perfect de acord. Se feresc de a pune în discuţie lucrurile pe care le aud (pe care le-au auzit de sute de ori). Dar apoi, în viaţa lor, totul continuă ca și cum n-ar fi fost nimic. Insist. M-aș mulţumi cu unul care ar fi serios atins de îndoială și ar admite: - Nu este normal… Necazul unui stil prea creștin constă în a crede că este normal ceea ce de fapt nu este. Cu consecinţa că o anumită normalitate reprezintă practic negarea noutăţii evanghelice tulburătoare. Obișnuinţa cu Cuvântul nu este același lucru cu familiaritatea. Dezamăgirea nu vrea să însemne desigur primire.

Lipsa reacţiei nu este sinonumă cu docilitatea. Este preferabilă perplexitatea unei „imperturbabilităţi”. Înţelege mai mult unul care mărturisește că… nu înţelege, nu reușește să încadreze anumite lucruri cu exigenţele vieţii reale, decât unul care le socotește scontate. Este mai bun unul care fuge, decât unul care… nu observă nici măcar pericolul. Mă simt mult mai încurajat de unul care clatină din cap, decât de o atitudine generală de indolenţă generală. Teama de a se apropia? Mi se pare că cheia decisivă a lecturii Discursului de pe Munte în general și a Fericirilor în special, se găsește în acea notă: „…s-au apropiat discipolii săi”. Trebuie să nu avem teamă de a ne apropia de Învăţătorul. Fericirile presupun distanţarea, separarea de un anumit tip de mentalitate, de obiceiri, de logică. Isus, într-un anume sens, vorbește la urechi după ce ne-a luat de o parte. Vrei să auzi un cuvânt diferit? Dorești să experimentezi o fericire diferită? Vrei să încerci să cauţi fericirea pe un tărâm necercetat, unde nu se hazardează nimeni? Fericirile nu derivă dintr-o experienţă umană. Nu sunt rodul unei cercetări umane. Sunt darul lui Dumnezeu. Reprezintă o posibilitate oferită de El. Constituie secretul său. Secretul fericirii lui Dumnezeu. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri și moduri greșite. Toţi se înghesuie în aceleași locuri. Nu se îndoiesc că sunt și alte căi, că există și alte posibilităţi. Cristos propune o fericire diferită, neobișnuită, surprinzătoare să spunem și dificilă, dar nu de aceea mai puţin reală. Totul constă în a ne apropia. Totul constă în a lăsa să ni se spună un cuvânt la ureche.

El ne propune voinţa de a păși. Fericirile nu sunt un mesaj pentru cei instalaţi în bunăstare, în confort, în reușită. Dumnezeu îi spune lui Abraham: „Umblă în prezenţa mea” (Gn 17,1). Apropierea, totuși, presupune, în afara voinţei de a asculta și de a merge, și disponibilitatea de a încerca aventura, de a deveni loc, laborator unde se realizează experimentul. Fericirile, pentru cine le ia în serios, le întrupează, le trăiește, devin o demonstraţie, în folosul „mulţimii”, care ocupă văile muntelui și se menţine prudent la distanţă, de credibilitatea utopiei creștine. În această perspectivă, iese în relief prima fericire, cea care se referă la săraci (care este subliniată și de Psalmul responzorial) Dumnezeu se adresează celor care „nu au”, pentru a-i face de rușine pe cei bogaţi, pe cei înţelepţi, puternici, pentru a ne face să înţelegem că am intrat într-o lume de valori noi, care fac să pălească celelalte (suntem în linia cuvintelor din Sofonia și ale lui Paul, care se complace pentru că se verifică planul lui Dumnezeu care se actualizează graţie predominării în comunitate a oamenilor „de nimic”). Da, am intrat într-o lume nouă, o lume răsturnată. Dumnezeu spune da acelora cărora alţii le spun nu. Dumnezeu se felicită pentru nașterea noastră, pentru venirea noastră într-o lume nouă (iată sensul adevărat al cuvântului „a se apropia”).


SARE ȘI LUMINĂ A PĂMÂNTULUI (DAR FĂRĂ A NE UMFLA PIEPTUL)

Isaia 58, 7-10

1 Corinteni 2, 1-5 Matei 5, 13-16

Ocazie pentru a ne bate pieptul Apropierea discipolilor de Învăţătorul, după imaginea care ne-a fost propusă în evanghelia din duminica trecută, nu poate să sugereze ideea unui raport intimist, cu circuit închis. Mulţimea este prezentă. Stă acolo în așteptare. Provoacă, pentru a spune astfel, un scurt circuit. Discipolii sunt chemaţi să asculte un cuvânt la ureche, pentru a-l striga de pe acoperișuri. Trebuie să primească un mesaj, pentru a-l interpreta existenţial, pentru a-l răspândi. Evanghelia de astăzi prezintă tocmai vocaţia creștină în cheie de „funcţie publică”, de slujire făcută tuturor. Este rolul, indispensabil, al sării, al luminii. „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii…” Evident cineva nu este sare nici lumină cu vorbe, declaraţii, intenţii bune, ci cu faptele. Faptele decurg din iubire și sunt semnul iubirii. Trebuie să arate iubirea, nu să facă suportul prestigiului și puterii (și, bineînţeles, „faptele bune” nu trebuie confundate cu „afacerile”, chiar dacă unii profitori fără scrupule, cu câtva timp în urmă, au avut obrăznicia de a susţine că nu este nici o pagină din evanghelie care să interzică combinarea unor afaceri foarte bune. Evident au interpretat într-un mod foarte îndrăzneţ fraza: „Ca să vadă oamenii faptele voastre bune și să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri”. Ceva cam așa: Lui Dumnezeu slavă, și noi ne mulţumim… cu banul). Aceste fraze, totuși, care precizează rolul nostru, nu ne dau în mod necesar un atestat de superioritate asupra altora, nu sunt un titlu de

onoare, nici nu pot fi interpretat în cheie de elogiu sau să facă loc la revendicări triumfaliste de merit. Slujesc, pur și simplu, să ne facă să fin conștienţi de responsabilităţile noastre și de a măsura neîmplinirile și vinovăţiile noastre. Deci, în loc să fie un motiv de orgoliu, ar trebui să constituie o ocazie pentru un sfâșietor examen de conștiinţă. Adică: ceea ce ar fi trebuit să fim în faţa apelului care ne-a fost adresat de a ne pune în slujirea lumii. Să încercăm să reflectăm: care a fost aportul nostru pentru a promova toleranţa, decolonizarea, eliberarea? Care războaie le-am împiedicat (nu numai deplorat)? Care persecuţii le-am evitat (nu numai condamnat)? Care mișcări de emancipare le-am aţâţat (nu numai le-am făcut ale noastre după ce alţii au riscat pentru ele)? Care bariere le-am înlăturat, care nedreptăţi le-am suprimat? Care speranţe le-am aprins în lumea celor fără speranţă prin acte concrete și provocatoare, nu simple invitaţii la speranţă? La care mișcări de pace, unitate, înţelegere, am fost protagoniști? Deci, nu este tocmai cazul de a umfla pieptul în faţa acestor cuvinte din Discursul de pe Munte. Dimpotrivă trebuie să ne facă să ne batem pieptul. În loc să pornim de la faptul că nu suntem luaţi în seamă, că suntem neglijaţi, aruncaţi de o parte, să ne întrebăm dacă nu cumva sarea noastră nu a devenit insipidă. Și Domnul nostru a prevăzut ca sarea care a pierdut gustul să fie „călcată în picioare de oameni”. Mai ales trebuie să dăm cont că dacă reușim așa de puţin să luminăm, ceea ce se datorează faptului că suntem prea puţin transparenţi faţă de Cel care, singur, este lumina lumii. Când suntem prea deranjanţi, prea plini de noi înșine, prea preocupaţi de a străluci, este natural că acumulăm opacitate. Simţul măsurii Sarea este și o chestiune de dozaj. Nici puţină, dar nici prea multă. Dacă lipsește sarea, o mâncare nu are gust.

Dar excesul de sare poate face o mâncare lipsită de gust, de nemâncat. Este un stil creștin insipid, care renunţă, timid, tremurător. Dar este și un stil creștin băgăreţ, neplăcut, indisponibil, agresiv, arogant, gălăgios. Dar mărturia în lumina sincerităţii și îndrăzneala nu are nimic cu aroganţa, cu gustul provocării zgomotoase. Poate fi și un păcat „al bunei educaţii” excesive. Totuși remediul nu este desigur insulta, mojicia, vulgaritatea, grosolănia, nerușinarea. Prezenţa nu trebuie confundată cu luarea în posesie. Se poate accepta recomandarea lui Andrej Sinjavskij, care denunţă pericolul „asanării din rădăcină” (sanatio în radice). Totuși trebuie să reţinem că rolul arborelui nu este numai cel de a produce bâte noduroase de luptat împotriva dușmanilor. Sarea, în timpul lui Isus, era folosită și ca îngrășământ (chiar și astăzi atâţia fertilizanţi au la bază săruri minerale). Sarea, desigur, arde – pentru că conţine focul - . Este nevoie, însă, să împiedice ca să ameninţe, să stingă viaţa. Pe de altă parte, știm că anumite produse folosite de agricultură din păcate sunt cauza contaminării pânzei freatice și chiar de otrăvirea roadelor pe care ar trebui să le favorizeze și să le conserve. Același discurs este valabil și pentru lumină. Nu se poate, nu trebuie s-o ascundem. Lumina nu trebuie ascunsă. Lumina evanghelică, totuși, este totdeauna o lumină discretă, respectuoasă, nu zgomotoasă, nu…ţipătoare. Vizibilitatea nu trebuie confundată cu etalarea, cu spectacolul. Simţul măsurii nu micșorează pentru nimic forţa de iradiere, ba mai mult îi dă o mai mare intensitate și eficacitate. Acel deget este mai rău decât o ușă închisă O gamă discretă de fapte „bune” este cea schiţată de Isaia (prima lectură). Trebuie, însă, înlăturată o piedică: obișnuinţa de „a arăta cu degetul”. Acel deget arătat spre aproapele indică o judecată, o condamnare.

Degetul care arată constituie un fel de zid care mă împiedică de a vedea pe celălalt, nu-mi permite să mă apropiu de el. Este obstacolul cel mai greu de depășit. În spatele degetului ameninţător, este în mod normal o limbă în mișcare. Blesteme, pălăvrăgeli, calomnii, sentinţe implacabile, cuvinte înveninate. Judecata fără drept de apel este exprimată pe un ton de duritate, răceală, neîndurare. „Adună-i în casă pe cei nenorociţi…” Nu vorbim despre ușa închisă. De multe ori este suficient un deget care arată pentru a bara accesul celor nedoriţi. Acel deget care arată constituie modul cel mai ipocrit pentru a ne apăra de persoanele incomode. Degetul care arată impiedică vederea, ascunde chipul fratelui. Și împiedică, blochează fără milă intrarea acestuia. Degetul ameninţător este închidere, refuz, bariera de netrecut. Aproapele nu „trece” în inima noastră. Atât timp cât mâna rămâne ocupată, prinsă în acel gest al degetului ameninţător ca o armă, nu se poate deschide la gestul de dăruire, de împărţire, de primire. Pasiune și pudoare Un exemplu luminos de echilibru între pasiunea apostolică și pudoare, graba de a împărtăși și respectul persoanelor, focul interior și delicateţea, este cel oferit de Paul (a doua lectură): „Eu am venit în mijlocul vostru în slăbiciune și cu multă teamă și cutremur”. Nu se va aprecia niciodată destul această ezitare, această lipsă de siguranţă, această venire în vârful picioarelor, acest refuz de a forţa ușa. Paul nu are nimic din felul cuceritorului, și nici al maestrului înfumurat („Cuvintele mele și mesajul meu nu s-au bazat pe discursuri convingătoare ale înţelepciunii…”) Nici o semeţie. Și nici o pedanterie. Nu se prezintă ca un stăpân pe situaţie dezinvolt. Și nici ca un dialectician abil.

Nici glorie, nici putere, nici înţelepciune umană. Ci slăbiciunea și umilinţa crucii și forţa convingătoare a iubirii. Paul nu pretinde să forţeze, și nici să seducă. Vrea să convingă prin puterea Duhului, nu cu alte mijloace. La Atena pregătise un discurs sclipitor, de intelectual, cu toate citatele după caz. După faliment, a înţeles că nu era cazul să le intre în voia intelectualilor, ci trebuia să se încreadă în cuvântul aspru al Crucii, în limbajul „inspirat”. Putem spune că Paul apare ca unul care continuă să înveţe. Nu are pretenţia de a impresiona, ului, tiraniza, manevra persoanele după plac. Caută să găsească cuvinte simple pentru a mișca ceva în inimi, pentru a stimula libertatea, a lumina conștiinţele. Evită orice sforţare, orice constrângere. Paul descoperă și prezintă adevărul omului în Cel Răstignit. Pentru aceasta nu are nevoie de a modela mesajul evangheliei după înţelepciunea sau ideologiile umane. Aruncă liniștit în spate discursurile docte. Paul nu uită că cei puternici, cu complicitatea celor înţelepţi, l-au răstignit pe Isus. Și este conștient că pot să fie și ei cei care îl răstignesc pe om. El nu este dispus pentru nimic să schimbe nebunia crucii cu înţelepciunea umană pe taraba ultimei mode sau a ultimei ideologii (care este totdeauna penultima!). Știe că numai prin cruce poate să rămână în contact cu Spiritul și să stabilească un contact real, profund, cu omul, atingându-l în aspiraţiile sale cele mai profunde, în așteptările sale cele mai chinuitoare.


DUMNEZEU EXIGENT

Ben Sirah 15, 15-29 1 Corinteni 2, 6-10

Matei 5, 17-37

Bucuria nu se găsește pe versantul ușurinţei Fericirile, care deschid Predica de pe Munte, îl prezintă pe Dumnezeul fericirii. Astăzi fragmentul evangheliei care ne este propus eliberează terenul de echivocuri. Bucuria, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu se găsește pe versantul ușurinţei. Dumnezeul fericirii este un Dumnezeu exigent. Care propune o interpretare a Legii, a eticii, în cheie de radicalitate, aș îndrăzni să spun de „exces”. Prezintă un program de viaţă în care obligaţia cerută merge dincolo de criteriile comune, formele acceptate, comportamentele date de prudenţă. Cuvintele „dar eu vă spun” nu privesc cantitatea. Cristos nu adaugă alte porunci, alte norme pentru a caracteriza noutatea sa. Ci eliberează, simplifică desișul, vegetaţia abundentă din tărâmul moral, astfel încât să deschidă deasupra capului celui care crede o fâșie de cer. În încurcătura prescripţiilor infinite, El apucă decis capătul firului și îl duce până la consecinţele extreme. Mai ales, nu se limitează la comportamente exterioare ireproșabile. Pătrunde cu privirea în inima omului, care trebuie să fie în armonie cu nucleul esenţial al Legii, și deci este curăţată de orice depunere de ură, mânie, dispreţ, este eliberată de miasmele gândurilor și dorinţelor rele, este eliberată de urmele ascunse ale falsităţii, ale calculelor viclene. Interzisă mulţumirea de sine Noutatea poziţiei luate de Cristos în privinţa Legii vechi (nu „abolirea”, ci „desăvârșirea”) poate fi reluată în acest dinamism:

- continuitate - ruptură - depășire.

Isus nu anulează ceea ce „s-a spus celor din vechime” (numai dacă nepotrivirea sa privește anumite interpretări rătăcite). Totuși impune un element de ruptură („dar eu vă spun”). Pentru că vizează centrul, recuperează inspiraţia și tensiunea originală, le purifică de crustele abuzive cu care au fost sufocate și paralizate. Pe Legea lui Dumnezeu oamenii au suprapus schemele lor, comentariile lor, obiceiurile lor, care au sfârșit prin a întuneca proiectul original și mai ales prin a-i bloca dinamismul. Legea a rămas mumificată, fixă, imobilă. Isus îi redă mișcarea, ușurinţa, îi descoperă posibilităţile. Legea închistată în forme, care a atins dimensiuni greșite, este o Lege de-formată, care nu mai manifestă intenţiile lui Dumnezeu, planul său de iubire. Isus o eliberează de aceste spoieli sclerozante, de aceste armături exterioare, îi anulează contradicţiile, ne face să observăm sensul, sufletul, logica de fond, ne descoperă consecinţele, bogăţia și potenţialitatea pe care le prezintă. În sfârșit, îi restituie dinamismul rămas congelat. Isus pretinde ca discipolii săi să practice o dreptate „superioară” celei a cărturarilor și a farizeilor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se simtă superiori, nici că trebuie să condamne în bloc acea practicare. Pur și simplu discipolii nu pot „să se mulţumească” să repete acel model. Sunt chemaţi să facă ceva diferit. Pentru ei valorează regula de depășire, de a trece peste. Fără a cădea în simplificări facile și nedrepte (care adesea depind de imagini caricaturale care au fost elaborate în privinţa acelor personaje), putem să notăm că: 1 – Dreptatea cărturarilor trădează prea adesea o preocupare de exactitate și ortodoxie formală, de fidelitate faţă de literă, neglijând spiritul. 2 – Dreptatea practicată de farizei (farizeii din toate timpurile și din toate ariile religioase) poate păcătui de rigiditate, rigorism rece,

preocupare cantitativă, lipsa de interioritate, atenţia exasperată faţă de amănunte până la pierderea din vedere a esenţialului. Antitezele formulate de Isus subliniază o deschidere și o intensitate în iubire care trebuie să caracterizeze raporturile faţă de aproapele, puritatea intenţiilor, o fidelitate fără deficienţe și șovăiri, lipsa de orice artificiu (inclusiv cea legalistă) în comportamente și în limbaj. În sfârșit, caritatea împinsă până la consecinţele extreme, interioritate, transparenţă. A câștiga credibilitate fără acoperirea abuzivă a lui Dumnezeu A propo de artificiile care fac să apară linearitatea și simplitatea limbajului („da, da, nu, nu”) pentru a o lua pe calea acelui „ceea ce este în plus vine de la cel rău”, va fi oportun să ne oprim asupra temei jurământului. Să observăm cum Isus demască ipocriziile și contradicţiile comportamentelor noastre. Jurământul, într-adevăr, chiamă în cauză pe Dumnezeu, îl pune în discuţie în acţiunile noastre. Isus demontează bază întregul mecanism, chiar dacă este solemn, al jurămintelor, prin care Dumnezeu este invocat ca martor al adevărului unei afirmaţii. Ca și cum s-ar spune: Dacă, atunci când rostești un jurământ, ai nevoie să te pui în prezenţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că uiţi că ești totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ceea ce ai pe buze corespunde cu ceea ce ţii în inimă, atunci un simplu da sau nu pot să ajungă. Garanţia da-ului sau nu-ului tău este fiinţa ta „adevărată”, nu Dumnezeu. Isus refuză să vadă în jurământ un obstacol în faţa minciunii (atunci jurământul poate deveni un refugiu al minciunii). El vrea să distrugă minciuna. Nu se mulţumește s-o dea afară din tribunale sau din actele publice. Vrea să o elimine definitiv din viaţă. Cel credincios este pus în faţa responsabilităţii proprii. Nu-i este permis să apeleze la Dumnezeu pentru a obţine credibilitate. Trebuie să meargă deschis, să câștige credibilitate cu propria transparenţă, nu sub acoperirea lui Dumnezeu.

Așa cum observa Bonhoeffer, „jurământul aruncă umbra dubiului asupra oricărui alt cuvânt omenesc. De aceea el vine „de la cel rău”. Dar discipolul în toate cuvintele sale trebuie să fie lumină”. Cine nu are nimic de ascuns în faţa Domnului, nu trebuie să aibă nimic de ascuns sau falsificat în faţa altora. Discipolul (și Biserica) nu are nevoie să ascundă nici chiar propriile păcate, din moment ce Crucea lui Cristos, în afară că le iartă, le descoperă, le dezvăluie. Tot Bonhoeffer: „Nu este nici un adevăr în faţa lui Isus fără adevăr în faţa oamenilor. Nu putem să-l urmăm pe Isus fără a trăi în adevărul descoperit în faţa lui Dumnezeu și a oamenilor”. Provocarea lui „dar eu vă spun” Orice „dar eu vă spun” al lui Cristos introduce un element de ruptură faţă de atâţia învăţători, de atâtea voci care ne asediază și ne condiţionează. Să ne înţelegem: discipolul care înregistrează acel neliniștitor „dar eu vă spun”, nu este solicitat să asculte de „cei vechi” în opoziţie cu sfătuitorii „moderni”. Se armonizează, mai degrabă, cu un cuvânt „diferit”, care vine de departe dar se manifestă mereu nou și se traduce în comportamente neobișnuite, surprinzătoare, originale, care nu se programează. Calea creștinului nu este o cale „obligată”, după cum pretind propagandele și modele și tradiţionalismele cele mai învechite, ci „surprinzătoare”. Discipolul, care trăiește în starea harului, este chemat să aleagă (este situaţia descrisă de prima lectură), să ia hotărâri, într-o atitudine de libertate și cu un sens limpede de responsabilitate personală, care nu poate fi delegată altora. Dar alegerea nu are ca referinţă o grămadă de prescripţii formulate o dată pentru totdeauna, o mulţime de norme deja fixate de la plecare, o listă prestabilită, cu toate că atenţia la glasul Spiritului care, deși ne oferă o orientare de fond, devine „inspiratoarea” comportamentelor neașteptate, îndrăzneţe, generoase, nescontate. Și terenul nu este cel arid, al unui codice, ci cel fraged, fertil, al vieţii.

În sfârșit, ar fi bine să nu uităm că privirea celui credincios oscilează între doi poli care sunt mereu legaţi împreună: exigenţele „imposibile” dar necesare ale lui Dumnezeu, și indulgenţa sa infinită. Cristos, pentru că ne iubește, pentru că vrea fericirea noastră, ne cere mult, ne cere totul. Dar, împreună, nu ignoră slăbiciunile noastre și mizeriile noastre. Pretinde un răspuns serios, o angajare absolută. Și așteaptă, împreună, căinţa și recunoașterea umilă a insuficienţelor noastre. Dumnezeu, „pentru cei care îl iubesc” – cum ne amintește Paul în lectura a doua – ne-a descoperit lucruri ne mai văzute sau simţite. Aceste lucruri ne mai auzite și ne gândite le-a depus ca un secret, dar și ca un germen, în inima celor credincioși. Și acest germen produce o înţelepciune „divină, misterioasă, ascunsă”, care nu este din această lume nici de la stăpânitorii acestei lumi, dar ne este comunicată numai de Duh prin școala și forţa Celui Răstignit. Totuși este vorba pentru fiecare din noi, de a ne lăsa provocaţi, de a ne cutremura mereu, de acel palpitant „dar eu vă spun” care ne împinge pe terenul noutăţii celei mai tulburătoare.

Duminica a 7-a de peste en

CREȘTINUL, ACEST „ORIGINAL”

Levitic 19, 1-2.17-18 1 Corinteni 3, 16-23

Matei 5, 38-48

Un templu consacrat de iubire De pe munte, astăzi, ne vin propuneri ne mai auzite. Moise (prima lectură) ne prezintă un ordin peremptoriu din partea lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”. Cristos, ca întărire, impune: „Fiţi deci desăvârșiţi așa cum este desăvârșit Tatăl vostru ceresc”. Poate părea un program puţin abstract, chiar în afara capacităţii noastre. Dar fragmentul din Levitic precizează: „… Nu păstra în inima ta ura împotriva fratelui tău… Nu te răzbuna și nu purta ură… Iubește-l pe aproapele tău…” Deci perfecţiunea divină la care trebuie să tindem este perfecţiunea carităţii, a iubirii care compătimește și iartă („Iubiţi pe dușmanii voștri și rugaţi-vă pentru prigonitorii voștri…” este porunca lui Cristos), spre a imita pe Tatăl ceresc „care face să răsară soarele său asupra celor răi și asupra celor buni”. În această perspectivă este posibilă interpretarea uimitoarei declaraţii a lui Paul: „Sunteţi templul lui Dumnezeu… Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Acest templu este consacrat numai de iubire. Pentru a putea primi ca oaspete pe Duhul lui Dumnezeu trebuie curăţat cu grijă acest templu de zgura și crustele urii, mâniei, răzbunării, ale resentimentelor, dușmăniei faţă de alţii, care s-ar putea aduna acolo. Acolo se celebrează o liturgie esenţială: aceea a bunătăţii și a iertării. Alte practici nu au nici un sens dacă lipsesc actele de caritate.

Templul este profanat când, preocupându-ne exclusiv de datoriile religioase, neglijăm datoriile faţă de aproapele. Atunci când toţi fraţii găsesc loc și sunt primiţi fără rezerve și discriminări în inima noastră, și Dumnezeu are loc în inima noastră. Dacă cineva este ţinut afară, întâpină refuzul nostru El neagă Prezenţa sa. O inimă goală de iubire, este ca o biserică profanată, nu se mai poate celebra cultul în ea, este exclusă slujirea divină și este destinată pentru altceva… Chemarea la „extraordinar” Pagina evangheliei de astăzi pretinde ca discipolul lui Cristos să împlinească gesturi extraordinare, neobișnuite, să facă lucruri ne mai văzute, să facă acţiuni ne mai auzite. Toate acestea, însă, ca un fapt obișnuit, normal, aproape scontat. Creștinul care întoarce și celălalt obraz, nu răzbună ofensele, se roagă pentru dușmani, iubește pe prigonitorii săi, nu este o fiinţă excepţională. Este unul care face numai ceea ce trebuie să facă. Nu trebuie să se considere un erou, ci unul care „respectă legea”, care păzește cu rigurozitate regulile codicelui de comportament stabilit de Învăţătorul. Iertarea nu constituie o excepţie, un fapt răsunător, ci ceva normal. Adică, „extraordinarul” după regulile lumii vechi devine o practică obișnuită conformă cu exigenţele proclamate de Cristos în Predica de pe Munte, care inaugurează lumea nouă. Când cineva, în iubirea sa, nu se lasă determinat de comportamentul altuia, răspunde la o provocare cu bunătate, în faţa unei violenţe reacţionează cu blândeţe, urmează calea împăcării fără să reacţioneze în termenii dreptului care trebuie apărat sau a nedreptăţii de imputat, a dobândit pur și simplu posibilitatea de a declara, fără a minţi, propriul nume: de creștin. Dacă evit această pagină, dacă o consider ca ceva opţional oferit unei persoane privilegiate chemată să împlinească impresii senzaţionale, mulţumindu-mă să fiu unul care nu face rău nimănui, respectă pe ceilalţi dar este decis să se facă respectat, eu mă plasez în afara creștinismului.

Dacă mărturisesc că sunt creștin, și nu vorbesc limbajul iubirii, al iertării, al înţelegerii, al non-vilenţei (inclusiv cel verbal), spun neadevărul. Paradox sau banalitate Creștinul, în fond, se poate defini ca un „original”. Original în sensul că face lucruri puţin ciudate, are comportamente bizare, împlinește acţiuni neprogramate după criteriile obișnuite. Unul care refuză să urască pe dușman, răspunde la o injurie cu un cuvânt de înţelegere, binecuvântează pe cel care îl bârfește, salută cu un surâs pe un individ care nu o merită, nu se preocupă de a ieși în evidenţă, opune blândeţea aroganţei, uită o umilire care i-a fost pricinuită, o acţiune infamă pe care a suferit-o, este fără îndoială un „original”, trăiește într-o altă lume, nu respectă criteriile obișnuite de comportament. Cei cumsecade spun cu gravitate: „Nu este la locul lui…” „A ieșit din minţi…” În realitate, nu stă în locul fixat de ei. Este „în afara” lor. Străin de obiceiurile lor. „În afara” mentalităţii dominante. „Dar dacă toţi ar face așa, unde am ajunge…?” Ah, dacă acele comportamente ar fi comune, toţi ar fi „originali”, și ar fi vorba de un lucru mai degrabă interesant, și s-ar împlini evanghelia. O situaţie care nu ar fi deplorabilă. Da, creștinul este un original. În sensul aceluia care imită comportamentul lui Dumnezeu, care „face să răsară soarele asupra celor răi și asupra celor buni, și face să cadă ploaia asupra celor drepţi și asupra celor nedrepţi”. Posibilitatea de a imita pe Dumnezeu în generozitatea sa fără restricţii, în iubirea sa fără margini, fondează originalitatea, specificul creștinului. Creștinul, sau este un original (cu faptele, nu cu vorbele), sau nu este creștin. Dacă face ca toţi, se potrivește cu regulile lumii vechi, este incapabil de acţiuni neobișnuite, devine neînsemnat, neglijabil.

Dacă trăiește conformându-se registrelor moderaţiei, ale bunului simţ, ale prudenţei umane, demonstrează că nu a învăţat cuvintele „dar eu vă spun” ale lui Cristos. Creștinul, sau este omul paradoxului, sau este omul banalităţii. Dacă este previzibil, repetitiv, nu reușește să surprindă, anulează noutatea evanghelică, nu merită atenţie. Dacă prezenţa creștină nu pune în încurcătură, nu aruncă tulburarea în ceremoniile acceptate de toţi, îmbracă hainele cofecţionate după măsura bunului simţ, și gusturile lumii, determină absenţa lui Cristos, trădează pe Învăţătorul. Nu este vorba de a apare extravagant cu orice preţ. Ci de a fi indiciul unei lumi diferite, inventatorul unui stil nou de raporturi între oameni. În orice caz, rămâne iubirea „imposibilă”, nebună, de negândit, sugerată de „dar eu vă spun” al lui Cristos, și interpretat de El în viaţa sa și în Pătimirea și Moartea sa, adevăratul criteriu al originalităţii creștine. Slăbiciunea răului Răul, în ciuda aparenţelor, este slab, posedă resurse limitate. Urii îi este frică, se simte ameninţată de stingere. Are nevoie, pentru a supravieţui, de a se menţine, de a rezista, de a se perpetua de reacţia altuia. Ofensa are nevoie de răzbunare. Nedreptatea are nevoie de restituire. Violenţa, pentru a se întări, are nevoie de violenţa adeversarului. Polemica, pentru a continua, necesită reacţia invidioasă a persoanei vizate. Agresivitatea, răutatea, meschinăria, se alimentează când se întâlnesc cu tot atâta pizmă, răutate, resentiment. Picătura de venin este potenţată și câștigă virulenţă mereu mai mare și se reproduce graţie veninului cu care se „răspunde”. Cine provoacă o bătaie nu se poate lipsi de riposta la propriile lovituri. Altfel totul s-ar termina. Vai dacă de cealaltă parte nu ar fi un adversar animat de contra argumente. Dacă cineva ar părăsi câmpul de luptă, ar ignora sau ar uita regulile jocului.

Arsenalele, magazinele urii ar rămâne goale dacă ar avea numai producţia proprie, și ar lipsi colaborarea, co-producţia dușmanului. Iubirea taie răul de la rădăcină, întrerupe legăturile cu sursa la care se alimentează răutatea, o împiedică să se aprovizioneze. Iertarea sfărâmă spirala urii, rupe cercul vicios. Un gest de mărinimie provoacă un scurt circuit în reţeaua meschinătăţii, în urzeala manevrelor obscure, și toţi se bucură, pe neașteptate, de lumină. Este necesar ca un om curajos să declare „nu accept”, și aroganţa rămâne golită, brutalitatea este lipsită de mijloacele necesare pentru a supravieţui. Foarte adesea noi credem că slăbiciunea, non violenţa, blândeţea se sfârșesc prin a lăsa câmp liber năvălirii răului. Lucrurile stau tocmai invers. În realitate, iubirea este unica forţă capabilă să contrasteze în mod eficare cu ura, să-i ia terenul, s-o stingă, s-o ducă până la stingerea ei. Creștinul devine învingător, nu când reușește să se impună cu armele adversarului, ci atunci când aruncă armele proprii. Dușmanul se pierde, se simte pierdut, când nu-l mai vede nimeni, când nu mai este considerat ca atare. Slăbiciunea iubirii este unica forţă în stare să nimicească răul. Mânia se hrănește dintr-o altă mânie. Un individ care iubește, iartă, uită, renunţă la ură, îi neagă mijloacele de susţinere. „Se poate învinge pe altul, numai lăsând ca răutatea sa să se stingă în el, ne găsind ceea ce caută, adică opoziţia și cu aceasta alt rău, cu care să se aprindă mai mult. Răul devine neputincios dacă nu găsește nici un obiect, nici o opoziţie, ci este suportat și suferit cu răbdare. Aici răul se întâlnește cu un adversar mai puternic decât el; desigur, însă, numai acolo unde este anulat și ultimul rest de opoziţie, unde renunţarea de a plăti răul cu rău este totală. Răul care nu poate ajunge scopul său de a genera alt rău, rămâne singur” (Bonhoeffer). Când eu părăsesc câmpul de dispută, nu sunt unul care fuge, lasă câmpul deschis răului. Pur și simplu, mă postez pe teritoriul vieţii și las ca ura să se sfârșească și să moară în deșertul său arid.


ESTE CINEVA DISPUS SĂ AIBĂ ÎNCREDERE?

Isaia 49, 14-15 1 Corinteni 4, 1-5

Matei 6, 24-34

Mamona Aparent, un cuvânt care asigură, puţin liniștitor. Însuși sunetul îţi dă o senzaţie pufoasă de confort: mamona. În realitate originile sale sunt cu totul altele decât nobile. Își înfige rădăcinile într-un teren sătul de venin. Trecutul său și prezentul este, la o examinare chiar aproximativă, echivoc. Mamona derivă dintr-un cuvânt aramaic care înseamnă generic bogăţii, posesiuni, bunuri. Și este folosit, în literatura ebraică, aproape totdeauna în sens peiorativ. Targumul și Talmudul, în mod deosebit, vorbesc deschis de „mamona nelegiuirii”, sau despre „bogăţii mincinoase”. În relatarea de la Matei, banul este periculos pentru că îl duce pe om să săvârșească acţiuni infame. Iuda îl trădează pe Cristos pentru treizeci de dinari (26, 14-16). Slujitorul, din cauza unei sume mizerabile, devine protagonistul unei scene desgustătoare (18, 23-35). Lucrătorii viei se lasă, orbiţi de gelozie, cuprinși de un protest vulgar cu stăpânul, din cauza unei plăţi întregi acordate și celor care munciseră numai o oră (20, 1-16). Soldaţii se lasă corupţi de o sumă mică și răspândesc zvonul despre furtul trupului lui Isus (28, 13). Cazuistica lui Matei s-ar putea „îmbogăţi” cu o mulţime de nelegiuiri săvârșite în istorie, și repetate în cronicile zilnice, din cauza banului. Când sunt la mijloc banii, sunt oameni dispuși să urască, să mintă, să ucidă, să trădeze, să exploateze, să facă să se sufere, să astupe conștiinţa, să recite comediile cele mai respingătoare. Dacă ar trebui să fie cercetate mârșăviile și idioţiile săvârșite din cauza banului, sau oricum de interesele economice, ar rezulta o listă tulburătoare.

Legături rupte cu brutalitate, sentimente călcate în picioare, dușmănii permanente, suspiciuni care otrăvesc raporturile, invidii corosive, idealuri renegate, operaţiuni cinice, acţiuni murdare, gânduri și calcule secrete care, dacă ar apare în lumină, ar acoperi de rușine și feţele cele mai respectabile. Mamona, nu numai că provoacă o serie incredibilă de meschinătate și nerușinări (ciudat: nu mi s-a întâmplat să întâlnesc un individ care să mărturisească faptul că a devenit „murdar” pentru că a păcătuit cu mamona!), este „mincinos”. Pentru că falsifică raporturile cu aproapele, cu lucrurile, și chiar cu ei înșiși. Chiar mai mult cu Dumnezeu. Cu banii, nu numai că sunt corupţi alţii, ci se corup pe ei înșiși. Un individ, când se lasă sedus de mamona, renunţă să fie adevărat, devine un altul, devine de nerecunoscut, duce o viaţă „aparentă”. Totul este contaminat de minciună. Mamona săvârșește adesea acţiunea sa cea mai devastatoare pe tărâmul religios. Iniţiative, opere, sub acoperirea sacrului, ascund adesea mâna profanatoare a mamonei. Nu în zadar Cristos s-a dezlănţuit cu violenţă ne mai auzită împotriva negustorilor care invadaseră și năpădiseră Templul. Acel negoţ era (este), aș îndrăzni să spun prin natură, lipsit de onestitate. Pentru că falsifică relaţia autentică cu Dumnezeu. Cu pretextul viclean de a sluji cauza lui Dumnezeu, de a promova gloria sa, onorează și întărește pe concurentul său cel mai de temut și mai viclean. Atunci când este la mijloc mamona, Dumnezeu dispare (chiar dacă rămâne eticheta), și se impune idolul. Totul este dat idolului care, pentru a trezi interesul, se folosește fără rușine de numele lui Dumnezeu. Banul sărăcește Desigur. Mamona se declară „slujitoare”, se pune la dispoziţia ta. Dar, fără să observi, ea devine stăpâna. Ea te domină, „dispune” de tine.

Și, pe măsură ce îl acumulezi, te sărăcești. Mai bine, ea te sărăcește. Înainte de toate pe un plan uman. Te înșeli că, sub protecţia bogăţiilor, viaţa ta este asigurată. În realitate, mamona îţi sustrage viaţa, bucuria de a trăi. Răpește umanitatea ta. Jefuiește spontaneitatea ta. Pentru ea te agiţi, te preocupi. Cu obsesia de a câștiga pentru trai, uiţi să trăiești, dispare sensul existenţei. Chinuit de de teama de a nu-ţi lipsi nimic, sfârșești prin a te lipsi pe tine însuţi. O viaţă mereu în fugă, mușcat de grabă, devorat de neliniștea de a câștiga mareu mai mult, de a aduna o mai mare cantitate de haine, nu mai este viaţă, ci sclavie. Mamona, cu scuza de a-ţi dărui totul, îţi ia totul. În special, îţi ascunde realitatea. Îţi leagă ochii. Astfel nu vezi limitele, șubrezenia bunurilor, fragilitatea oricărui lucru. Te gândești să-ţi asiguri liniștea și siguranţa, de a fugi de provizorat acumulând bunuri. Și nu observi că aduni inconsistenţă. Punctul de echilibru Cristos condamnă truda, teama exagerată, agitaţia nebună. Ocupă-te, fără a fi preocupat. Fii activ, fără a fi agitat sau, mai rău, tulburat. Prevăzător, dar nu neliniștit sau îngrijorat. Să te obosești, să te implici, fără trudă. Să ai grujă, fără să te neliniștești. Să părăsești preocupările secundare, pentru a face loc la cele esenţiale. Să cultivi gândurile importante, respigând pe cele trecătoare. Să faci în așa fel ca interesele să să nu treacă peste valorile lor. Nu permite ca perspectivele imediate să acopere „ultimele” scadenţe. Grijile materiale nu trebuie să facă să uităm că omul este destinat pentru „altceva”. În sfârșit, trebuie să stabilim o ierarhie precisă a preocupărilor. Pentru aceasta, având prezentă perspectiva lui Matei, este necesar de a stabili un punct de echilibru, un centru de greutate a persoanei.

Ce călăuzește viaţa omului? Spre care realităţi îl „înclină” gândurile sale, aspiraţiile sale? Ce obiective determină alegerile sale, hotărârile sale? Ce idealuri captează atenţia sa? Ce ocupă inima sa? Să părăsim și ultimul punct de sprijin Credinţa se traduce, reflectând la lecturile liturgiei de astăzi, într-o atitudine fundamentală exprimată de cuvântul „a se încrede”. Sau, mai bine, „a se încredinţa”. Siguranţa, pentru cel credincios, se sprijină numai pe iubirea lui Dumnezeu. Această iubire care, după imaginile sugestive din prima lectură, ia caracteristici materne și nu se micșorează niciodată, este imună la „uitare”. Dacă cel care crede își pune încrederea sa în alte lucruri, dacă își caută siguranţa în altă parte, se lasă înghiţit inevitabil de spirala chinurilor și de trudă. „Truda este, și idolatrie și lipsă de umanism. Idolatrie, pentru că în loc să te încrezi în Dumnezeu pui încrederea ta în altă parte, în lucruri care te trădează apoi. Este lipsă de omenie, pentru că această încredere pusă în mod greșit se revoltă împotriva omului. La rădăcina trudei este un raport strâmb cu Dumnezeu și cu lucrurile” (B. Maggioni). Providenţa Tatălui, care este fundalul întregii pagini evanghelice a lui Matei, nu se descoperă printr-o serie de raţionamente sau un mecanism de demonstraţii logice riguroase. Argumentările, în loc să o facă evidentă, o ascund. În loc să o activeze, o împiedică. Providenţa trebuie experimentată. Și pentru aceasta este necesară o abandonare completă, o despuiere totală, o renunţare absolută la orice fel de sprijin. Numai după ce m-am agăţat de ultimul, fie și cel mai firav punct de sprijin, eu mă arunc în abisul mereu surprinzător al Providenţei divine. Dacă, în acest timp, stau agăţat prudent de ramura unei oarecare siguranţe umane, eu rămân în condiţia de „suspendat”, care este cea mai contradictorie faţă de credinţă.

Descoperirea Providenţei are loc după „salt”, nu înainte. Impactul cu Providenţa se realizează după ce am dat drumul la sprijin. Dacă pretind să las prinderea numai când observ terenul solid sub picioare, operaţiunea mea este una de prudenţă, de calcul uman, nu de credinţă. Evident, nu toţi se simt capabili de a efectua saltul. Între timp, însă, s-ar putea începe cu familiarizarea puţin cu Providenţa, încercând să fim reprezentanţii săi, trimișii săi, către cineva care are abolută nevoie de ea. Cu alte cuvinte, o cale practicabilă pentru toţi pentru a descoperi ce este Providenţa, și în ce fel surprinzător se manifestă, constă în a ne face instrumentul ei. Refuzat de toate tribunalele Un mod deosebit de a se încrede în Domnul este cel exprimat de Paul, care se declară indiferent de judecăţile oamenilor (laude sau acuze), pentru a apela numai la judecata lui Dumnezeu. „Puţin mă interesează că sunt judecat de voi sau de un consens uman; ba mai mult, nici eu nu mă judec pe mine însumi… Judecătorul meu este Domnul”. Apostolul refuză total orice tribunal uman (inclusiv al său propriu), pentru a apela numai la cel divin. Un „servitor al lui Cristos”, mai ales, nu trebuie să aibă nici o preocupare de a plăcea. Când cineva ţine să fie admirat, adulat, se comportă așa încât să nu întunece propria imagine publică seducătoare, pretinde să fie aclamat, să placă mereu mai mult, să apară strălucitor cu orice preţ, este în primejdie de a trăda mesajul. Confruntarea serioasă este cu adevărul și exigenţele evangheliei, nu cu popularitatea. Dacă cineva se încredinţează, ca Paul, judecăţii Domnului, nelăsându-se condiţionat de judecăţile (fie pozitive fie negative) oamenilor, dobândește o pace uluitoare, și gustă adevărata libertate.


CUVÂNTUL NU MAI VREA SĂ STEA ÎN BISERICĂ

Deuteronom 11, 18.26-28 Romani 3, 21-25.28

Matei 7, 21-27

Traseul Cuvântului Moise recomandase: „Puneţi în inimă și în suflet aceste cuvinte ale mele: să le legaţi la mână ca un semn și să le ţineţi ca un pandantiv între ochi”. Semnificaţia acelor dispoziţii era destul de transparentă și chiar astăzi se poate pleca de aici pentru a schiţa traseul esenţial, cvazi obligatoriu, al Cuvântului (cuvintele lui Moise, de fapt, nu sunt altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu). Inimă, suflet, ochii și mâinile: iată itinerariul Cuvântului. Surprinzător lipsesc urechile. Trebuie însă să adăugăm gura. Textul, de fapt, ne conţinut în liturgia de astăzi, continuă astfel: „Le veţi învăţa fiilor voștri, vorbindu-le când veţi ședea în casă și când veţi merge pe cale, când te vei culca și când te vei scula”. Deci, luarea în posesie a întregii fiinţe din partea Cuvântului și transmiterea acestuia. Pătrunderea profundă și implicarea totală. Cuvântul nu este un fapt individual. Fiecare membru al comunităţii formează o verigă a lanţului care se unește cu cea următoare. Când tatăl moare, nu numai scânteia vieţii, ci și Cuvântul continuă în fii. De la inimă la ochi „Să puneţi”. Este vorba de o atitudine activă. Cel credincios nu „se supune” pasiv Cuvântului.. Îi merge în întâpinare, se apropie de el, îl ia, îl așază în sine, îl poartă cu el, îl așază în casă ca pe darul cel mai preţios, recurge la el și se folosește de el în împrejurările cele mai diverse.

Pentru mulţi ascultători, cred că predica le este aplicată lor. Ne putându-se da la o parte, i se supun ca la ceva inevitabil, cu resemnare și de multe ori chiar cu plictiseală. Ascultă, stinși, străini, fără o participare adevărată, fără a schiţa cea mai mică mișcare, nici înăuntru nici afară. „Aceste cuvinte ale mele…” Textul ebraic specifică: „acestea de aici”. Nu ceva vag, nedeterminat, generic. Nu: chiar acestea. Cuvântul nu este oferit în general nici nu este primit aproximativ. Sunt cuvinte precise, spuse și ascultate în acel moment deosebit. Și tu trebuie să dai socoteală chiar cu acelea, nu să mergi să cauţi altele. Cuvântul este potrivit pentru tine și acela care îţi este adresat aici, astăzi, nu în altă zi. Nu este vorba nici de cantitate. Uneori ajunge și un singur cuvânt. Un singur cuvânt poate să producă totul. În inimă și în suflet”. Cuvintele trebuie să intre înăuntru, să ia în stăpânire toată fiinţa, să ocupe spaţiul interior. Mai ales să se instaleze în centrul persoanei. Numai astfel dau viaţă, însufleţesc. Astfel, un individ este „marcat” în profunzime. Dacă deci Cuvântul nu este „săpat” în inimă și în suflet, rămâne ca un corp străin. „Să le legaţi la mână ca un semn și le veţi ţine ca un pandantiv între ochi…” Cuvântul nu rămâne un fapt interior. Trasează calea, dă o orientare vieţii. Determină alegeri și comportamente vizibile în exterior. Inspiră o conduită. Evreii cei mai practicanţi, pentru a da concretizare acestui caracter de semn, au inventat tefillim, adică filacterii, tocuri de piele sau pergament, care conţineau niște suluri mici pe care erau scrise texte din Lege, care erau fixate cu pamblici pe fruntea sau înfășurate pe braţ. Noi am interpreta, banal: a face un nod pentru a ne aminti. Nimic de spus asupra acestor semne exterioare. Numai să fie relevante în privinţa preocupării de a „păzi” Cuvântul în partea cea mai secretă a persoanei, și mai ales să indice clar voinţa de a traduce în fapte Cuvântul ascultat.

Casa ca „laborator” al Cuvântului „Le veţi învăţa fiilor voștri, vei vorbi de ele când vei ședea în casa ta…” Deci, Cuvântul este purtat în casă. Aici, înainte de orice alt loc, trebuie să devină argument de convorbire, verificare, reflexie, căutare, dialog. În ambientul familiar Cuvântul este aprofundat, aplicat la situaţii concrete, interpretat în lumina problemelor, a dificultăţilor și exigenţelor vieţii comune și a fiecăruia în parte. Casa, deci, ca „laborator” experimental al autenticităţii și eficacităţii Cuvântului. De la masa euharistică la masa domestică: iată drumul Cuvântului. Cuvântul este pâinea la care nu se poate renunţa. Pâinea împărţită. Este lampa așezată în centru, la a cărei flacără aleargă toţi. Nu este problema, bine înţeles, de a schimba în mod banal cuvinte despre predica preotului, ci mai mult de a îmbogăţi și de a se îmbogăţi datorită Cuvântului ascultat. A comunica, a oferi și a primi. A provoca și a se lăsa provocat. A da cont și a participa. Mai ales, a se lăsa puși în discuţie împreună. Cuvântul nu mai poate rămâne în biserică „…Când vei merge pe drum” Eu am impresia că de prea multe ori Cuvântul este uitat, abandonat, lăsat în mod deliberat în biserică. Biserica devine depozitul cuvintelor abandonate, ne utilizate, ne purtate cu sine. Cuvintele nu mai sunt conduse afară, la loc deschis, în contact cu viaţa. Nu trebuie „să iasă”. Prea deranjante, sau inutile, sau plictisitoare. Nimeni nu bănuiește că pot și trebuie să slujească drept tovarăș indispensabil în călătorie, ca busolă pentru a nu pierde orientarea, ca forţă pentru a susţine oboseala și neplăcerile, ca posibilitate de a ajunge la ţintă. Nu este nimeni care să se întoarcă înapoi pentru a reclama că… a uitat un cuvânt.

În satul meu, cel mult, se obișnuia să-l roage pe preot să anunţe că s-a găsit un portofel sau o legătură de chei. Dar n-am auzit nicidată ca s-a „uitat” un cuvânt… Când ne vom convinge că Cuvântul lui Dumnezeu nu vede ceasul de a ieși din biserică, și să meargă în sfârșit un pic în jur pe străzi? Că are pretenţia de a intra în discuţiile oamenilor? „…Când te vei culca și când te vei scula”. Cât de frumos ar fi dacă am adormi repetând o frază din evanghelie și dacă ar fi chiar Cuvântul care să ne încredinţeze somnului și să ne păzească noaptea. Am continua să fim instruiţi de el chiar și când am dormi. Și cât de interesant ar fi dacă chiar Cuvântul ne-ar trezi dimineaţa și ne-ar mișca primii pași din zi în ritmul Cuvântului însuși… Chiar și pașii de dans, se înţelege. Pe de altă parte, dacă acest Cuvânt umple inima cuiva, el simte nevoia de a o spune cu cântecul și nu poate desigur târâi picioarele. Cuvântul întipărit pe faţă Aș vrea să mă mai opresc asupra celor două expresii „în inimă” și „între ochi”. Prea multe Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt bine ordonate în creier și nu sunt săpate în inimă, nu contaminează persoana, n-o aprinde. În acest caz, Cuvântul care iese afară poate să die doct, strălucitor, sigur, disciplinat, ortodox, dar este un Cuvânt rece, incolor, lipsit de savoare. Până când stă în minte, Cuvântul poate fi controlat, administrat, dozat. Dar când îi permitem să coboare în inimă, atunci răscolește toate, înflăcărează, ocupă tot spaţiul, devine debordant. În acest caz, persoana nu domină Cuvântul, dar este luat în posesie de el. Și Cuvântul iese din gura sa cald, pasionat, transparent, viu. Este un Cuvânt care denunţă implicarea întregii fiinţe. Este extras, cu durere și bucurie împreună, cu oboseală și spontaneitate, din zona cea mai secretă din sine. Nu vorbește unul care știe, are datoria, este însărcinat, ci unul care nu poate face altfel. Cuvântul explodează în interior.

Nu instruiește. Povestește, surprinde, pune pasiune, provoacă o vibraţie într-un punct sensibil. Unul care vestește Cuvântul nu este înveșmântat de doctrină. Mai degrabă este un „despuiat”, care nu ezită să se descopere, să devină gol, pentru a revela chinul și secretul existenţei sale. Ajută pe ceilalţi să trăiască pentru că „trădează” ceea ce îl face pe el să trăiască. Și apoi Cuvântul trebuie să fie prezentat, aș îndrăzni să spun „întipărit” pe faţă. În ochii celui care vorbește eu vreau să citesc Cuvântul lui Dumnezeu. Anumite feţe stinse, ochi întredeschiși, priviri reci sau implacabile, expresii tari, produc întunecarea Cuvântului. Îţi vine pofta de a protesta: „Nu simt nimic, pentru că ochii tăi nu vorbesc, faţa ta este inexpresivă. Mă găsesc în ceaţă, pentru că pe chipul tău nu este lumină”. Unii predicatori au puterea de a îngheţa auditoriul pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu reușește să încălzească inima lor, nici să facă strălucutoare – cum s-a întâmplat cu Moise (Ex 34,29) – pielea feţei lor. În ciuda microfoanelor celor mai sensibile, nu reușesc să fie auziţi pentru că nu posedă „o voce luminoasă”. Nu pun împreună Cuvâmtul și lumina lui Dumnezeu. Și gura? Gura intră în mod reletiv. Ba mai mult, poate fi chiar suspectă. „Nu cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voinţa Tatălui meu care este în ceruri” Pentru a fi primiţi de Dumnezeu, nu ajunge „a spune”, trebuie „să facem”. El nu privește atât la cuvintele pe care le avem în gură. Ci pune mai degrabă mâinile la examen. Dumnezeu, într-un anumit sens, pretinde să vadă bătăturile din mâini provocate de împlinirea Cuvântului său.

Nu recunoaște ca „ai săi” pe aceia care „spun”, și nici pe cei care vorbesc „în numele său”, ci pe cei care pun în practică Cuvântul pe care îl cunosc și îl învaţă. Dumnezeu preferă pe „constructori”. Însă sunt și din aceia care construiesc pe nisip, pentru că se limitează să simtă, să vorbească, să înţeleagă. Natural acest edificiu este șubred și se clatină, în acest sens, chiar dacă este grandios, înalt și impunător. Nu rezistă atunci când se dezlănţuie elementele naturii. Din fericire, sunt și aceia care construiesc pe stâncă, pentru că „ascultă” și „pun în practică” Cuvântul. Și acea construcţie se arată solidă, în ciuda încercărilor care se abat asupra ei, în ciuda compătimirii care este aruncată în spate de cei care sunt urmăritorii modelor, culturilor și ideologiilor dominante. Secretul robusteţii stă în faptul că este vorba de o „construcţie interioară”. Trebuie să nu confundăm casa construită pe stâncă cu anumite siguranţe religioase și devoţionale, care în realitate sunt din carton, și că este suficientă o suflare de vânt – nu spun un uragan – ca să se prăbușească. Mai curând sau mai târziu acele camere pentru cină confortabile, cu pereţii pictaţi cu intimism și sentimentalism, vor avea parte de un suflu lipsit de reverenţă, care se va abate ca să năruiască zidurile artificiale, deschizând larg ușile și ferestrele, sfâșiind perdelele, aruncând la o parte jaluzelele, stingând lumânările. Și nimic nu va mai putea să revină la cum a fost mai înainte. Atunci se va da cont că este destul de periculos să construiești cu materiale decorative dar fragile, că nu au nimic de a face cu Cuvântul solid al lui Dumnezeu. A binecuvânta sau a fi o binecuvântare? „Eu pun înaintea voastră o binecuvântare sau un blestem…” Trebuie să dispară câteva lucruri echivoce în privinţa binecuvântărilor. Mulţi cred că este suficient să primească o binecuvântare. Nu-și dau seama că binecuvântarea sau blestemul nu vin din exterior, ci depind de ei, din alegerile pe care le fac, de deciziile pe care le iau, de ceea ce vor să fie.

Binecuvântarea nu se suprapune vieţii noastre, ci se naște din interiorul său, prin forţa importanţei pe care i-o dăm. Astfel trebuie să mărturisesc că personal cer rareori binecuvântarea de la cineva. Și nu mă încred instinctiv în aceia care împart binecuvântări – și de multe ori blesteme – cu o uimitoare dezinvoltură și cu o generozitate extremă. Mă mulţumesc să mulţumesc lui Dumnezeu atunci când mă întâlnesc cu persoane care „sunt” o binecuvântare. În acest caz, binecuvântarea înţeleasă ca formulă și gest devine superfluă. Pentru că o respir deja, o simt asupra mea, sunt învăluit de ea, sunt atins de ea în fibrele cele mai intime ale fiinţei mele. Și mă simt în siguranţă. Blestemul, atunci, nu poate nimic împotriva barierei de apărare constituită de o creatură „binecuvântată”. Blestemul se frânge de scutul reprezentat de raza de lumină, de surâsul unei creaturi binecuvântate. Și eu mă simt protejat mai mult decât cu o serie interminabilă de practici. După Evanghelie, numai Evanghelia Insistenţa asupra observării poruncilor Legii pare să fie în contradicţie cu proclamarea făcută de Paul a unei mântuiri care se obţine prin credinţă și nu prin Lege. Contradicţia este numai aparentă. În realitate, în ceea ce este considerată inima teologiei pauline, se pune în evidenţă impotenţa radicală și mizeria omului. Tot ceea ce se naște din om (fapte, practici, acte virtuoase, observanţe legaliste) nu determină mântuirea. Sângele animalelor vărsat pe „capacul” Arcei (kapporeth) lasă locul sângelui Unicului Drept vărsat pe Golgota. În mod exclusiv Cristos „acoperă” păcatele poporului său. Omul „este salvat” în virtutea credinţei în Isus Cristos, nu prin lucrurile pe care el reușește să le împlinească. „A face” atunci devine inutil? Dimpotrivă. Trebuie să ţinem cont că operele nu sunt cauza mântuirii nostre, ci numai consecinţa necesară, semnul vizibil al ei.

Gratuitatea darului lui Dumnezeu eliberează pe cel credincios de ispitele care revin mereu ale legalismului, ale juridicului, ale „sistemelor sacrificale” rigide și chiar materialiste și îl fac să regăsească, împreună cu libertatea de fiu al lui Dumnezeu, și sensul responsabilităţii proprii și bucuria angajării. După Evanghelie nu este legea, ci Evanghelia.


A ÎNVĂŢA DE LA DUMNEZEU (ȘI ATENŢI NU SUNT CEI CARE AU GREȘIT)

Ozea 6, 3-6

Romani 4, 18-25 Matei 9, 9-13

Nu Îl găsești în cărţi „Să ne grăbim să-l cunoaștem pe Domnul…” Astfel începe liturgia de astăzi. Fraza lui Ozea ne mai poate oferi firul călăuzitor al întregii noastre reflexii. Astăzi posibilităţile de cunoaștere s-au înmulţit. Nu mai contează cărţile care vorbesc despre El. Cutia poștală este invadată de foi, ziare și jurnale de provenienţă religioasă. Nu lipsesc rubricile religioase la radio și la televiziune. Dar putem să spunem că îl cunoaștem mai mult pe Domnul? Să precizăm îndată că această cunoaștere despre care se vorbește nu este de tip intelectual. Și nu este o problemă numai de noţiuni și informaţii, formule și definiţii. „Cunoașterea” în sens biblic implică un raport intim, profund cu o persoană. Spune o legătură afectivă în loc de idei. Nu atât o înţelegere cât o experienţă directă. Comunicare mai mult decât cultură. Intimitate mai mult decât doctrină. Și acţiunea inimii mai mult decât a minţii. Nu atât cercetarea intelectuală cât dorinţa intensă, pasionată. Este nevoie de iubire și nu numai de înţelegere. O singură experienţă mistică valorează mai mult de cât întreaga erudiţie pusă la un loc. O rază a unui contemplativ deschide o fâșie asupra misterului lui Dumnezeu, în timp ce elucubraţiile intelectuale docte și subtile nu reușesc nici măcar să-i răzuiască crusta.

Sfinţenia unui individ este în stare să ne prezinte lui Dumnezeu într-un chip mai convingător decât toate demonstraţiile și tratatele teologice. Și apoi este calea simplităţii. Dar se întâmplă, de multe ori, să auzim o frază spusă cu o naturaleţe extremă de o persoană care trăiește din credinţă, și avem impresia că acele cuvinte ne îmbogăţesc mai mult decât tone de cărţi. Da, să ne grăbim să-l cunoaștem pe Domnul. Și să ne mișcăm cu toată persoana. Nu numai cu mintea. Să nu ne încredinţăm exclusiv sentimentului. Mai ales, să ne lăsăm instruiţi de experţi adevăraţi, care nu sunt în mod necesar teologi. Învăţătorii cei mai acreditaţi, pe acest tărâm, nu sunt cei care au pretenţia de a îndoctrina, să-ţi explice totul, ci cei care te lasă să intuiești ceva, îţi pun înăuntrul tău o nostalgie. Sunt cei care deschid volume și cei care permit să întrevezi ceva printr-o licărire secretă a propriei persoane. O facultate teologică în fiecare familie Chiar și familia trebuie să fie locul de „cunoaștere a lui Dumnezeu”. O mică dar importantă „facultate teologică” poate fi implantată în orice casă. Nu este necesar să se ceară autorizaţii, nici să se obţină recunoașterea titlurilor, din moment ce nici unul nu are nevoie să primească diplome. Este suficient de a căuta împreună să devenim creștini. Să învăţăm și să repetăm, împreună, lecţia unicului Învăţător. Materiile fundamentale trebuie să fie trei:

- iubirea reciprocă - rugăciunea comună - lectura asiduă a Scripturii

Niciuna din aceste materii nu este considerată facultativă. Nici nu poate fi una fără cealaltă. O comunitate familiară crește în cunoașterea lui Dumnezeu în măsura în care este o angajare de daruri reciproce, se descoperă bucuria de a „ne regăsi” în momentul rugăciunii, și se confruntă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Natural acest tip de cunoaștere nu ne apropie numai de Dumnezeu, dar determină o mai mare „apropiere”, o comuniune mereu mai profundă a persoanelor între ele.

Dumnezeu este dezamăgit de iubirea noastră Acuza pe care Ozea o îndreaptă către cunoașterea-iubirea noastră este aceea a inconsistenţei. „Iubirea voastră este ca un nor de dimineaţă, ca roua care dispare în zori”. O iubire inconsistentă, deci, provizorie, epidermică, sentimentală, care se hrănește cu emoţii. Dumnezeu nu poate să fie satisfăcut. Pretinde cu totul altceva ca răspuns la iubirea sa fidelă. Iubirea trebuie să fie ceva serios. Iubirea este extrem de exigentă. Iubirea implică durata. Opusă norului trecător care își face apariţia la orizont, pentru ca apoi să dispară de îndată, ca roua care se evaporă foarte repede, este ca acea ploaie binefăcătoare care alimentează izvoarele și fântânile, adapă pământul asigurând recolte bogate. Dumnezeu este dezamăgit pentru că iubirea poporului său nu are profinzime. Este un popor superficial și nestatornic. Gol și ușor. Veleitar mai mult decât hotărât să se convertească. Ambiguu. Dumnezeu pretinde o religiozitate mai interioară. Ba mai mult, afirmă primatul acestei religiozităţi decât toată aparatura impunătoare cultuală și sacrificală. „Iubire vreau și nu jertfă, cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. S-ar putea traduce, literal: „Lui îi place fidelitatea, nu jertfele” „Ozea condamnă desigur jertfa fără suflet, fără iubire și cunoaștere a lui Dumnezeu, o liturgie fără nici o influenţă asupra vieţii zilnice și a raporturilor sociale” (C. Hauert). Nu este condamnată jertfa sau cultul ca atare. Ci se afirmă superioritatea dispoziţiilor inimii asupra practicilor exterioare. Dumnezeu vrea altceva Farizeii, ei, erau siguri că îl cunosc pe Dumnezeu. Dar nu-și mai puneau problema dacă Dumnezeu pe care îl adorau, pe care îl impuneau și altora și pe care îl ascultau era cel adevărat sau cel grașit.

Nu se întrebau dacă ceea ce prezentau este „voinţa lui Dumnezeu” sau nu mai degrabă expresia frustraţiilor, fricile, meschinăriile, incapacităţile lor de a iubi. Nu aveau nici cel mai mic dubiu în privinţa a ceea ce ofereau lui Dumnezeu (și era mult, mai ales dintr-un punct de vedere cantitativ). Hotărâseră că Lui îi place chiar aceasta. Știu totul, și nu au învăţat nimic. Iată pentru ce Isus îi atinge fără milă: „Mergeţi și învăţaţi…” (apoi, ne vom vedea și vom putea discuta). Și le aruncă în faţă în mod provocator fraza lui Ozea: „Milă vreau și nu jertfă”. „Cunoașterea” farizeilor prezintă două lacune importante, două puncte slabe: - Continuă, cutezători, să înmulţească și să arate faptele lor. Și nu intuiesc că iubirea cere, nu atât lucrurile exterioare, ci dăruirea de sine; nu atât efortul, ci abandonarea; nu atât datoria, ci spontaneitatea darului și naturaleţea comportamentelor. Nu-și dau seama că Dumnezeu vrea… altceva. - Nu înţeleg că iubirea se manifestă permiţând altuia să fie el însuși. Și ei pretind, de-a dreptul, ca Dumnezeu să fie cum vor ei. Îl închid în schemele meschine proprii, în sistemele teologice rigide, în categoriile lor morale înguste, în codicele lor prăfuite. Isus care stă la masă cu păcătoșii îi scandalizează, pentru că întrerupe clar concepţia lor despre un Dumnezeu căruia îi place numai compania cu cei buni, evlavioși, virtuoși. Ei au stabilit cum trebuie să fie Dumnezeu: după propria lor imagine și asemănare. I-au impus gusturile proprii, repulsiile proprii, discriminările proprii, sectarismul propriu, sentimentele proprii. Au fixat societăţile pe care ar trebui să le frecventeze și au indicat ceea ce ar trebui evitat în mod absolut. Nu reușesc să accepte un Dumnezeu care caută pe cei pierduţi. Ei ar vrea să-i impună lui Isus să-i vindece… pe cei sănătoși. Ah, dacă ar fi acceptat să ia loc în acea „societate rea” și ar fi revendicat întâietatea, datorită gravităţii bolii lor (pentru că sunt campionii unei religii fără milă).

Este o rugăciune a p. Davide Maria Turaldo care mi se pare că rezumă minunat tot ceea ce am încercat să spun. Iat-o: „Problema nu ești tu, Doamne: dacă tu exiști sau nu exiști, adevărata problemă este pe care Dumnezeu să-l adorăm: dacă tu ești un Dumnezeu adevărat sau un Dumnezeu greșit, pentru că omul plătește îndată: Cristos, Fiul tău, a fost ucis în numele lui Dumnezeu, Și este numele cel mai însângerat de pe pământ, Pentru că acum este un nume care nu mai spune nimic: O Dumnezeule adevărat, Dumnezeul lui Cristos, fă ca să te cunoaștem și să te mărturisim cu viaţa. A lăsat liber locul și cineva s-a aruncat să-i ia locul… „Isus, trecând, a văzut un om, numit Matei, șezând la biroul de impozite, și i-a spus: „Urmează-mă”. Și el s-a ridicat și l-a urmat…” Matei, ce ai făcut de ai lăsat acel loc liber… Atâţia s-au grăbit să-l ia în stăpânire. Și, deoarece nu puteau toţi să-l ocupe deodată, au creat altele. Tu, când ai răspuns la glasul lui Cristos care „trecea”, ai încetat să mai fii un funcţionar, un sedentar. Ai devenit călător ca și El. Alţii, în schimb, pare că au descoperit vocaţia birocratică a sedentarismului, și-au însușit o mentalitate funcţionărească. Confundând acea chemare – „Urmează-mă” – au interpretat : „Așază-te” Tu, când ai „cunoscut iubirea”, ai încetat imediat să faci socotelile, ai închis definitiv registrele. Din păcate alţii s-au specializat în a face socoteli, în a aduna impozitele, în a impune taxe religioase grele, în a încasa taxe de tot felul în numele lui Dumnezeu (și de atâtea ori chiar acele tributuri grele pe care Dumnezeu nu le vrea. „Milă vreau și nu jertfă…”). Matei, de ce nu ai ars acele registre blestemate? Cineva le-a recuperat, refăcut, le-a adus la zi, substituind intitularea către Cezar sau Irod cu cea a lui Dumnezeu. Și pe acele registre continuă să alinieze cifre, să facă statistici, să scrie regule minuţioase, să redacteze declaraţii, să elaboreze

documente destinate să umple alte registre cu comentarii docte și pedante. Matei, tu ai devenit evanghlist, cel care anunţă „vestea cea bună”. Alţii au luat locul tău de vameș și au devenit „contabilii lui Dumnezeu”, „notarii Împărăţiei”. Tu ai ascultat de Cristos, și deci la chemarea drumului. Mulţi dintre noi, în schimb, ne-am aranjat și nimeni nu mai reușește să ne scoată de la masă, din scaun, să-ne smulgă din mână cărţile de contabilitate, codicele, paginile pătate de cerneală și… microfoanele. Acum pentru că este și computerul, suntem mereu ocupaţi să apăsăm pe tastă mai mult decât să batem drumurile. Dacă Isus, astăzi, „ar trece” prin locurile noastre, în loc de a ne ridica și căuta să mergem după el, lăsând cu ușurinţă în urmă volumele și foile volante, l-am invita să… se așeze. La masa noastră, este mereu un loc și pentru El, admiţând că este dispus să „raţioneze”, să discute, să comenteze, să interpreteze, să declare și să se intereseze de contabilitate cu noi. Matei, te rog, fă-ne să înţelegem că există incompatibilitate între „a urma” și „a rămâne așezaţi” la locul nostru, între evanghelie și masa de scris. Fă-ne să înţelegem că între Cristos care „trece” și noi este mereu la mijloc un scaun și o masă. A spera împotriva… A iubi, deci, înseamnă „a cunoaște”, a fi fascinat de o persoană, a nu mai sta în propriul loc, a se așterne la drum, a nu calcula, a închide registrele. Dar cunoașterea-iubirea prinde puteri și din credinţă și speranţă. Credinţă și speranţă împreună: nu se pot separa virtuţile teologale. Credinţa-speranţa întărește iubirea, și iubirea face să crească credinţa-speranţa. Ceea ce ne amintește Paul în a doua lectură, referindu-se la aventura lui Abraham. Subliniem acele verbe caracteristice: „nu șovăiesc”. Credinţa-speranţa rămâne intactă când totul se năruie, când totul dispare. Abraham face să înflorească speranţa din trupul său stins și din sânul

veștejit al soţiei sale. Speranţa găsește, pentru a spune așa, fundamentele în dărâmături. „Nu a ezitat”. Este vorba de a continua drumul când ţelul pare de acum de neatins, când totul devine mai dificil, sau de-a dreptul imposibil, când previziunile apar nefavorabile. „S-a întărit în credinţă”. Credinţa nu se hrănește din siguranţe, și nici din probe și demonstraţii logice, nici cu atât mai puţin din semne minunate. Aceea a lui Abraham „se întărește” din nesiguranţă, din elementele contrare, din întârzieri, din contradicţii. Abraham nu pretinde garanţii suplimentare. Îi ajunge promisiunea lui Dumnezeu. Mereu și numai aceea. Fără adăugiri. Fără alte proptele. Mai ales, și este proba cea mai arzătoare, „A sperat împotriva oricărei speranţe”. Abraham speră într-adevăr numai când scade speranţa „sa” sau când se sting speranţele „sale”. Speranţa, de fapt, nu merge pe linia speranţelor noastre. Speranţele noastre se bazează pe calculul posibilităţilor și probabilităţilor, sau se încred într-un noroc neașteptat. Așa cum afirma Paul în mod paradoxal: „Învingând speranţa cu speranţa” Adică, învingând speranţa posibilului cu speranţa imposibilului. Speranţa adevărată este mereu întreruptă de raţiunea umană, bazată pe calcule prudente, chinuită de realităţile cele mai brutale. Noi am prefera „Să sperăm conform oricărei speranţe (ale noastre)” În schimb este vorba de a spera împotriva… (oricărei speranţe). Noi am vrea o speranţă „încurajată”. Dar cel credincios are curajul de a spera atunci când circumstanţele uneltesc să-l facă să renunţe, și persoanele raţionale (și pioase) ar vrea să-l transforme într-un resemnat. Desigur, este interesant să gândim că totul a început de la bătrâneţea a doi indivizi: Abraham și Sara. Totul pornește de la impotenţă. Și mai paradoxal, în Noul Testament, viaţa se naște și celebrează propriul triumf într-un mormânt.

De la marginile posibilităţilor umane și cele ale imposibilului de acum s-a aruncat o punte. Dar numai credinţa-speranţa este în stare s-o vadă. Când omul încetează să se bazeze pe istoria pe care el poate s-o construiască, atunci se manifestă puterea Învierii.


ACUM, DACĂ VREI…

Exod 19, 2-6 Romani 5, 6-11

Matei 9, 36-10.8

Să ne oprim asupra situaţiei Vine momentul în care Israel se oprește la poalele muntelui. Și Dumnezeu îl interpelează prin intermediul lui Moise. Se oprește asupra situaţiei. Îl ajută să descopere sensul evenimentelor pe care le-a trăit. „Voi înșivă aţi văzut ceea ce i-am făcut Egiptului…” Toţi trebuie să fie conștienţi că aparţin unui popor „eliberat”, că nu mai sunt sclavii nici unei puteri. Dumnezeu prezintă propunerea sa: „Acum, dacă vreţi să ascultaţi glasul meu și să păziţi alianţa mea, voi veţi fi pentru mine proprietatea mea între toate popoarele… Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi și un popor sfânt”. Dumnezeu nu impune nimic: „Dacă vreţi să ascultaţi glasul meu…” Este totdeauna numai o invitaţie. Nici o constrângere. Nici o forţare. Dumnezeu pune de o parte pe Israel pentru proiectul său, pentru planul său. „…Dacă vreţi”, putem să împlinim împreună lucruri mari. Lanţurile au fost sfărâmate de Dumnezeu. Acum, dacă poporul este de acord, ar putea rămâne liber ca să aparţină în totalitate Lui, descoperind propria vocaţie „sacerdotală” și de „naţiune sfântă”. Dumnezeu nu constituie o împărăţie punând în frunte preoţi. Vrea să formeze o împărăţie „de preoţi”. Nu se mulţumește ca în poporul său să fie sfinţi. Pretinde să aibă un popor „sfânt”. Deci, așa cum observă p. Ernesto Balducci, „prima caracteristică a acestui popor este să elimine din toate puterile ceea ce ar vrea să supună conștiinţa poporului și a fiecărui credincios”. De notat și că recompensa care este asigurată de exigenţele legământului nu se referă la acele binecuvântări particulare și materiale (bogăţia recoltelor, succesul, bunăstarea), ci alcătuiesc o

unică binecuvântare care cuprinde pe toate celelalte: comuniunea cu Domnul și apartenenţa la El. „Veţi fi pentru mine o proprietate (în ebraică segulla) dintre toate popoarele: al meu este într-adevăr tot pământul”. Ești dispus să mai primești? Vine momentul în care trebuie să te oprești și tu. Să te întrebi asupra sensului existenţei tale. Să cauţi să afli un fir călăuzitor. Să citești și să interpretezi evenimentele care te privesc pe tine înscriindu-le într-un plan unitar trasat „în altă parte”. „Voi înșivă aţi văzut ceea ce v-am făcut…” Este ca și cum Dumnezeu ar spune: „Nu ţi-ai dat seama încă de nimic? Nu ai bănuit nimic? Nu ţi-ai dat seama că în spatele acestor evenimente decisive era mâna mea?” Dumnezeu vrea să fii conștient că tot ce ai, tot ceea ce ești, îi datorezi Lui. Dacă ai depășit anumite etape, dacă ai ajuns până aici, este pentru că El te-a „înălţat pe aripile vulturului” Orice izbândă a ta este har. Tot ce posezi ai primit. Și atunci vine momentul în care Dumnezeu îţi prezintă conturile. Nu pentru a te face să plătești preţul, cu atât mai puţin pentru a te șantaja. Pur și simplu pentru a-l autoriza să continue. Dacă vrei, dacă îmi permiţi, Eu îţi voi oferi și mai mult”. Dumnezeu vrea să verifice disponibilitatea ta de a primi. De a continua cu El. De a fi datornic. Dresare pe aripile vulturului Semnificativă este imaginea născocită pentru a indica grija lui Jahweh în privinţa „poporului său”: „V-am înălţat pe voi pe aripile vulturului și v-am făcut să veniţi până la mine”. Vulturul, spre deosebire de alte păsări, nu apucă puii săi cu ghearele. El zboară mai sus decât celelalte păsări, și deci pericolul nu poate veni de sus. Îi poartă de aceea liniștit pe aripi. Imaginea devine și mai expresivă dacă o completăm cu un fragment din cântul lui Moise:

„El l-a găsit într-o ţară pustie, într-o câmpie cu urlete solitare. L-a crescut, a avut grijă de el, l-a păzit ca pe lumina ochilor. Ca un vultur care veghează asupra cuibului său, care zboară deasupra puilor săi, el a desfăcut aripile și l-a luat, l-a înălţat pe aripile sale. Domnul îl călăuzește singur, Nu era cu el nici un dumnezeu străin” (Dt. 32, 10-12). Comentează J. Plastras: „Pasărea tânără, încă prea timidă și slabă pentru a zbura singură, va fi solicitată și îndemnată la zbor de părinte care zboară și planează deasupra cuibului. La umbra acelor aripi puternice, ridicat în aer de curentul produs de mișcarea lor, el se aventurează pentru prima oară în aer. Imaginea descrie destul de bine incapacitatea Israelului în momentul alegerii și delicateţea pedagogiei divine. Dumnezeul legământului înalţă cu delicateţe pe oameni și îi atrage la sine cu magnetismul iubirii sale, preferând să obţină de la ei un răspuns liber în loc să impună cu forţa supunerea”. Pentru a sublinia atracţia extraordinară exercitată de iubirea lui Dumnezeu, trebuie citat și un text din Ieremia: „Te-am iubit cu o iubire veșnică, pentru aceasta te-am atras cu bunătatea mea (hesed) (31,3). Chouraqui traduce: „… Eu te atrag cu mângâiere” (ceva ca: te atrag cu gingășie). Oricum, pedagogia divină este alcătuită din protecţie, dar și de solicitare, aș îndrăzni să spun de provocare, în sensul de „a chema afară”. Vulturul nu poartă continuu puii săi pe aripi. Îi face să experimenteze ameţeala înălţimilor, pentru ca să înveţe să zboare. Dumnezeu ne atrage spre sine, dar ne îmbrâncește și afară. Ne constrânge să riscăm. El nu vrea în nici un fel să se substituie nouă. Intimitatea cu El este în vederea unei asumări a responsabilităţii din partea noastră.

Dumnezeu veghează asupra noastră… lansându-ne în aventura credinţei. Dumnezeu nu ne face puerili, ci ne responsabilizează. Nu are nici o intenţie de a ne ţine sub tutelă. Vrea ca să devenim adulţi și să ne comportăm ca atare. În mod paradoxal, nu putem face mai puţin decât să depindem de El pentru a deveni capabili de ne descurca singuri. El ne atrage… pentru a ne desprinde. Este prezent… lăsându-ne singuri. Ne poartă… părăsindu-ne. Ne protejează întărind aripile noastre (sau, mai bine, picioarele noastre). El ne susţine… luându-ne toate proptelele. Avem nevoie de El pentru a descoperi autonomia noastră. Putem să spunem că ascultăm de El cu adevărat numai când devenim creaturi libere. Mort pentru o cauză pierdută „…În timp ce mai eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi”. Să înlăturăm orice echivoc și iluzie. Nu sunt meritele noastre, virtuţile noastre, jertfele noastre care au dobândit iubirea lui Cristos. Totul a fost de mai înainte. El ne-a iubit „mai întâi” când încă mai eram păcătoși. Noi eram „încă” fixaţi pe terenul dușmăniei sau al indiferenţei. Și El a trecut „deja” linia prieteniei.. Noi nu eram „încă” convertiţi. Și El ne considera „deja” sfinţi. Desigur, expresiile lui Paul, așa cum răsună în fragmentul din scrisoarea către Romani, apar „scandaloase”. Mărturisesc iubirea nebună a lui Dumnezeu, care pune cu gravitate în încurcătură toate cele mai prudente teologii, chiar și pe cele clasice. Cristos nu a murit din cauza păcatelor noastre, ci în ciuda păcatelor noastre. Jertfa sa, înainte de a fi ispășire, este o jertfă de oferire, spontană, gratuită, ne condiţionată. În mod paradoxal, urmând afirmaţiile lui Paul, Cristos nu a murit pentru cauza binelui, ci pentru o cauză pierdută.

Totuși, pe Golgota s-a sfârșit atât mânia lui Dumnezeu cât și dușmănia mea. „Noi suntem justificaţi de Dumnezeu: aceia cu ochii (orbiţi) de care însuși Dumnezeu s-a justificat ca Dumnezeu, aceia pe care El i-a reclamat pentru dreptul său și împărăţia sa, aceia pe care El i-a pus sub semnul iertării, la adăpostul judecăţii sale de iertare, aceia pe care el i-a așezat în aria, unde numai El poate să-i susţină” (K. Barth). Concluzia, pentru noi, este de-a dreptul sublimă: dacă jertfa lui Cristos a fost, împotriva oricărei logici, eficace pentru noi păcătoșii, cu cât mai mult va fi pentru indivizii care nu mai sunt păcătoși. Iubirea lui Dumnezeu a reușit să spargă carapacea dușmăniei noastre. Ce nu va putea face pentru prietenia noastră? Dacă iubirea lui Dumnezeu a învins toate refuzurile noastre, ce nu va reuși să realizeze cu adeziunea și colaborarea noastră? Dacă „înainte” a fost ceva de negândit, „acum” nu va fi oare semnul unei surprize infinite? Capabili de a număra până la unu „Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă…” Mă simt încurajat de această notare. Nu-mi este teamă de a „dispărea” în mulţime, de a fi înghiţit de ea. Știu că Isus, chiar și când vede mulţimile, vede pe fiecare individ. Pe El nu-l interesează atât mulţimile, cât persoanele care le compun. Aceasta de aici, și cealaltă, și încă cealaltă. Fiecare cu chipul său, cu numele său propriu, cu istoria sa proprie. Aș îndrăzni să spun că Isus nu vede numai mulţimile, ci numai o persoană. El, probabil, nu a mai socotit mulţimile. Și chiar dacă a făcut-o, este sigur că suma ar fi dat totdeauna cifra unu. Mulţimile, pentru El, nu au mai fost pur și simplu cadrul pentru a celebra triumful său (care triumf?). Ci ocazia pentru a lega un raport „unic” cu fiecare, pentru a transmite fiecăruia expresia interesului propriu, care derivă dintr-o cunoaștere personală. El, din mulţime, „trage afară” persoanele.

Compătimirea sa nu este una abstractă, un interes generic. Privirea sa se îndreaptă spre „unul”, iubirea sa cuprinde cu gingășie un singur individ. Deci și eu mă simt recunoscut și iubit și când stau în mijlocul mulţimii. Cu El nu este pericolul anonimatului, al impersonalităţii, al aplatizării, al nivelării birocratice. Eu exist înaintea Lui cu problemele mele, dificultăţile mele, tulburările mele, exigenţele mele specifice, cu așteptările mele. Și îndrăznesc să sper că și apostolii de astăzi, cărora continuă să le încredinţeze „secerișul” său, nu se mulţumesc cu mulţimile, nu vorbesc în general „despre lume” sau „pentru lume”. Un păstor nu se poate reduce la… a iubi pe toţi. Nu se poate limita să se intereseze… de toţi. Prea puţin. Și prea ușor. Un apostol mă convinge, nu când este încojurat de o mulţime, ci atunci când este capabil de a se opri pentru o întâlnire personală, când ascultă și dedică timpul propriu unei persoane. Păstorul adevărat, căruia îi este încredinţat poporul nou al lui Dumnezeu, eliberat de formele infinite ale sclaviei, trebuie să demonstreze că știe să numere… până la unu. O turmă care își dă demisia Dacă păstorul nu ajunge la persoană, mulţimile vor continua să rămână lipsite de păstor, așa cum i s-a întâmplat cu mulţimile faţă de care Isus a arătat milă și pentru a se ocupa de cei pe care „îi cheamă” cei Doisprezece, dându-le lor „puterea de a alunga duhurile necurate și de a vindeca tot felul de boli și infirmităţi”. Apostolii, deci, sunt oameni cu „putere”. Numai că aceea oferită lor de Isus este puterea de a „elibera”, de a vindeca. Când nu sunt capabili de aceasta, atunci se agaţă de puterea pur și simplu care, într-o perspectivă evanghelică, este mereu semn de lipsă de putere. „…Obosite și leșinate ca oile fără păstor”. Totuși nu pare că ar fi lipsit păstorii, în acel timp. Atunci când păstorii nu sunt ceea ce ar trebui să fie; structurile sufocă viaţa; contează să fie înregistrate, și funcţionarea și ordinea și

conformismul au precădere asupra spontaneităţii și originalităţii; nu este posibil de a face să fie ascultat glasul propriu; ele sunt obiectul dispoziţiilor și regulilor impuse de altul; sunt constrânse să se supună deciziilor venite din vârful piramidei; nu sunt educate în exercitarea libertăţii; le este teamă de conștiinţă și de creier; este premiat oportunismul mai mult decât sinceritatea și coerenţa; se interzice orice tentativă de a promova o mentalitate comunitară; opinia publică este ţinută, da, la mare cinste, dar numai în documentele oficiale; nu este spaţiu pentru o creativitate adevărată, atunci turma are impresia – și nu numai impresia – de a nu avea păstori, ci funcţionari, și de a fi risipită, de a nu mai conta deloc. În acest caz, avem o turmă „lipsită de interes”, dezamăgită, dimisionară. Pune stăpânire oboseala, simţul de înstrăinare, inerţia, resemnarea. Docilitatea aparentă maschează oboseala interioară. Se caută liniștea, renunţând la speranţă, renunţând la idealuri. „Este dificil de a trăi în fiecare zi stimulând deciziile noastre pe impulsul conștiinţei” (E. Balducci). Atunci ne dăm sema de faptul că cineva se gândește în locul nostru, decide pentru noi, ne dispensează de riscul de a căuta. Cu alte cuvinte: se substituie calităţii noastre de oameni și de creștini. Turma cedează propria siguranţă plătind preţul renunţării la responsabilitatea și demnitatea personală. Apostolii, care au primit totul „gratuit”, sunt obligaţi să dea „gratuit”. Dezinteresul trebuie să fie scrisoarea lor de acreditare determinantă. Unicul interes permis pe care îl pot cultiva este pentru maturitatea și creșterea în libertate a persoanelor. „A secera”, apoi, nu înseamnă evident a culege succese, aplauze, onoruri, aprobări, privilegii și triumfuri. Ci de a semăna cu răbdare în brazdele deschise de compasiunea lui Cristos.


FRICI ADEVĂRATE SI FRICI GREȘITE

Ieremia 20, 10-13 Romani 5, 12-15 Matei 10, 26-33

Statutul contradicţiei În „confesiunile” sale îndurerate, Ieremia descrie situaţia conflictuală a profetului, care trăiește o dramă interioară de o intensitate sfâșietoare. Este un om umilit, persecutat, suspectat, spionat ca o pradă pe punctul de a cădea într-una din numeroasele capcane pe care dușmanii i le-au pregătit. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, el simte că îl apasă, în chip neliniștitor, tăcerea lui Dumnezeu. Singurătate și părăsire. În acest orizont închis de dezolare se deschide și o rază de lumină: „Domnul este alături de mine”. De aceea, profetul renunţă să se mai apere, să se justifice. A „încredinţat lui Dumnezeu cauza proprie”. Și în „discursul misionar”, care este relatat de Matei, Isus prezintă o condiţie a apostolului care, sub multe aspecte, se aseamănă cu cea a lui Ieremia. Apostolul desfășoară misiunea proprie trăind contradicţia ca un statut existenţial. Este normal să se întâlnească cu opoziţiile de-a dreptul furibunde, să fie contestat, ameninţat, împiedicat. Este mereu cineva care ar vea să-l reducă la tăcere, să-l nimicească. Dar el nu trebuie să ezite să vorbească cu sinceritate („ceea ce auziţi cu urechea să predicaţi de pe acoperișuri”). Apostolul trebuie să aibă curajul să mărturisească în favoarea lui Cristos fără a privi în faţă pe nimeni, fără a calcula riscurile („cine mă recunoaște în faţa oamenilor, și eu îl voi recunoaște în faţa Tatălui meu care este în ceruri”).

În amândouă cazurile, este prezentată viaţa celui trimis ca o cale aspră, punctată de dificultăţi de orice fel, preăsărată de pericole. Numai cine este însufleţit de o mare pasiune, și nu caută consensuri ușoare sau recompense personale, reușește s-o parcurgă până la capăt, în fidelitatea cea mai absolută, plătind orice preţ și mai ales ţinând cont numai de judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu este aproape, susţine pe trimisul său, cu condiţia ca acesta să se încreadă în El. Puritatea scopurilor, transparenţa mijloacelor, absenţa intereselor personale, integritatea mesajului, renegarea orgoliului propriu, constituie o garanţie susţinerii din partea lui Dumnezeu. Când se rezistă la ispita de a apuca pe calea facilităţii, a succesului, a popularităţii, Domnul este de partea noastră. Este frică și frică „Nu vă temeţi de oameni”, ne avertizează Cristos. Nu vă temeţi de cei care vă vorbesc de rău, vă calomniază, seamănă dificultăţi în serie pe drumul vostru, sunt în dezacord cu mesajul vostru, vă iau în derâdere, vă insultă, vă fac nebuni. „Nu vă fie teamă de cei care ucid trupul, dar nu au puterea să ucidă sufletul”. Nu vă fie teamă de cei care se îndârjesc împotriva voastră, contrazic iniţiativele voastre, recurg și la ameninţări pentru a vă constrânge să tăceţi, ar vrea să vă facă să pierdeţi curajul, sau de-a dreptul atentează la viaţa voastră. Nu de gloanţe trebuie să vă temeţi. Este adevărat, Oscar Romero? Temeţi-vă, mai degrabă, de aceia care vă lingușesc, vă prind în mrejile compromisurilor, convenţiilor, diplomaţiilor subtile, jocurilor puterii, intereselor economice. Temeţi-vă de cei care vă asigură protecţii, sprijin, favoruri, privilegii, scutiri. Temeţi-vă de cei care vă aplaudă, solicită vanitatea voastră, vă fac să vă simţiţi importanţi, vă declară solemn că sunt de acord cu voi. Temeţi-vă de cei care vă asigură un loc de onoare pe scena lor, vă invită la recepţiile lor, vă fixează un rol în teatrul monden.

Staţi de o parte de consensurile facile, de adulaţii, de onoruri, de ritualurile de recunoaștere, de ceremoniile exterioare. Feriţi-vă de reverenţele pioase, de clipirile din ochi, de formulele ipocrite, de ofertele „dezinteresate”. Refuzaţi tot ceea ce se plătește cu cedări ale conștiinţei, cu punerea călușului în gură în privinţa Cuvântului, complicitatea cu nedreptatea. Temeţi-vă de cei care pretind să înlocuiască vocaţia profetică cu abilitatea politică. Feriţi-vă de cei care vor să vă transforme din oameni ai lui Dumnezeu în personaje decorative, în păzitori ai ordinii constituite în contul puterilor dominante, în birocraţi zeloși. Respingeţi hotărât atitudinile servile, ipocriziile, alianţele suspecte. Temeţi-vă de cei care vă slăvesc cu intenţia de a vă face unelte pentru planurile proprii. Temeţi-vă de cei care ar vrea să vă propună o pistă preferenţială pentru a ajunge mai rapid la destinaţie și să vă facă să evitaţi impactul aspru cu oamenii comuni. Să fiţi în slujba tuturor, dar feriţi-vă de a vă lăsa „folosiţi” pentru operaţiuni care nu au nimic cu Evanghelia. Evitaţi vizitarea celor „mari”, a înţelepţilor și celor puternici, care ar vrea să vă facă să vă simţiţi „cineva”. Spuneţi-le clar că preferaţi să rămâneţi „nimeni”. Împrăștiaţi-vă între oameni, decât să vă lăsaţi încadraţi în alaiurile triumfale sau să vă aranjaţi în palate. În sfârșit: temeţi-vă de „înlesniri”. Și nu vă temeţi de a apuca pe o cale solitară, grea, riscantă. Aveţi încredere în Mine. Și aveţi încredere în condiţiile puţin favorabile. Simţiţi-vă în siguranţă în nesiguranţă. Cereţi garanţia de a nu fi protejaţi. Revendicaţi privilegiul de a fi lipsiţi de apărare. Și când cineva vă cere o mână, spuneţi că le aveţi deja angajate pe amândouă în slujirea Evangheliei. Și dacă insistă să vă propună sprijin, răspundeţi că sunteţi deja sprijiniţi de „altcineva”.

Dacă aveţi impresia că așa nu mai merge, și vă surprindeţi că murmuraţi că „așa nu se poate merge înainte”, să știţi că de-a lungul drumului Calvarului Cineva s-a aflat în aceleași condiţii. Și deci vă îndeamnă să găsiţi forţa în cruce. Păcatul, trotuarul harului Spre a citi în profunzime, tema pe care abia am schiţat-o, ea se leagă cu cea prezentată de Paul. Ba mai mult, regăsește aici unele motivări fundamentale, și deci dobândește o lumină cu totul deosebită. Putem să spunem: nu trebuie să ne temem, trebuie să înfruntăm cu curaj lupta, pentru că… este deja un Învingător. Totuși, a doua lectură propune unul din fragmentele cele mai grele și cele mai dezbătute din Scrisoarea către Romani. Și aș vrea chiar să văd un preot care riscă, astăzi, să facă un comentariu exhaustiv și inteligibil. Din partea mea, încerc să simplific lucrurile, fixând unele puncte din discursul complex al lui Paul: - Păcatul „unui singur om” (Adam) a provocat o rană în trupul umanităţii, a deschis o breșă în lume, prin care s-a introdus și s-a extins răul, s-au propagat germenii morţii, care au atacat ţesutul întreg. - Darul „unui singur om” (Isus Cristos) deschide o altă breșă prin care se revarsă „din belșug asupra tuturor oamenilor” harul lui Dumnezeu. - Între cele două forţe care se înfruntă în lume nu există proporţie. Acţiunea „distructivă” a lui Adam nu este de loc comparabilă cu opera de mântuire realizată de Cristos. Adam și Cristos, deși sunt unici („unul singur”), nu sunt dăuă figuri simetrice. Nu este o împărăţie a lui Adam și o împărăţie a lui Cristos. Primul este numai o copie palidă (sau, dacă vrem, negativul) celui de-al doilea. Așa cum nu există o împărăţie a răului care să poată conduce confruntarea cu împărăţia binelui. Chiar dacă păcatul se răsfrânge și se repetă neîncetat în istorie, totuși harul posedă un dinamism infinit mai eficace. Păcatele, deși s-au acumulat de-a lungul secolelor și au creat ca un zid, o crustă cu o grosime excepţională, nu sunt în stare să reziste la

izbitura harului care doboară totul și pe toţi, și se revarsă în lume într-un chip și mai bogat. Fără a minimaliza stricăciunile provocate de păcatul lui Adam, Paul subliniază cu tărie puterea superioară a harului. Lumea nouă, inaugurată de Cristos, nu este o variantă – chiar ușor îmbunătăţită – a lumii vechi, o simplă ajustare: îi este infinit superioară și îi prezintă lichidarea definitivă. Este ceva creator. Este lumea vieţii, născută din puterea restaurării. Este, de acum, „o moarte care este moartea morţii” (K. Barth). Sau, cum spune Luter, o moarte a devorat-o pe cealaltă” Totul a fost radical răsturnat. Crucea lui Cristos rupe definitiv și… iremediabil echilibrul lumii. - Este decisivă, deci, afirmaţia: „Darul harului nu este precum căderea” Sămânţa binelui, nu numai contrastează cu cea a răului, ci o o întrece și se propagă – în extensie și profunditate – cu o acţiune irezistibilă. Lupta este „inegală”. Răul, în ciuda aparenţelor și a triumfurilor răsunătoare, nu va mai reuși să ţină pasul în faţa binelui. Păcatul va fi mereu în întârziere faţă „de darul harului”. Păcatul – cum susţine un comentator – „nu este altceva decât trotuarul dreptăţii lui Dumnezeu”. Sau, dacă preferăm: scăunașul, taburetul. - Nu se poate evita să facem referinţă la paradoxul crucii, care reprezintă un afront absolut, maxim al păcatului și super-maxim al iubirii. Comentează, în această privinţă, A. Maillot: „Pe Golgota s-au întâlnit și confruntat cea mai mare neascultare a omului (paroxismul lui Adam) și totalitatea Iubirii lui Dumnezeu. Păcatul omului care îl ucidea pe Fiul și harul lui Dumnezeu care oferea pe Fiul, au colaborat pe Golgota. Au plantat aceeași cruce. Aici s-au înodat pentru totdeauna, aici s-au împletit. Dar dacă unul a părăsit, altul s-a revărsat și l-a înăbușit pe primul, din moment ce derivă din el mântuirea universală și cosmică (8,22)” - O concluzie simplă pentru noi? Iat-o. O asigură acea expresie: mult mai mult.

Iată: atunci când rămânem copleșiţi, descurajaţi, în faţa realităţii răului prezent în lume, să reflectăm, cum ne sugerează Paul, că este în acţiune o forţă „mult mai mare…” Este prezentă și operantă ceva „mult mai” puternic. Însă, acest „mult mai mult” nu ne permite să stăm cu mâinile în sân. Nici descurajaţi, nici resemnaţi, nici inerţi. Fiecare dintre noi trebuie să producă acea minusculă breșă prin care debordează în lume acel „mult mai mult” al binelui.


CEVA MAI MULT EGAL, CEVA MAI PUŢIN

2 Regi 4, 8-11.14-16 Romani 6, 3-4. 8-11

Matei 10, 37-42

Să se mulţumească cu preotul Mama mea în acea zi a tăiat-o scurt cu o severitate mai accentuată ca de obicei (s-a spus totul). Era vorba despre un preot destul de bârfit pentru anumite slăbiciuni, după toate, mai degrabă modeste, (acum îmi dau seama), pentru unele încurcături în care era implicat și care i-au adus necazuri în ambientul curiei, și mai ales pentru unele greșeli lingvistice cu care erau presărate predicile sale. Mama mea a tăiat discuţia, care oscila între ceva distractiv și ceva scandalos, cu cuvintele: - Este preot și gata! În acea ocazie nu am fost de acord cu ea (și mi se întâpla aproape mereu, mai ales când se aduceau argumente referitoare la religie). Și pentru că interpretam frazele în sensul că, atunci când era la mijloc un preot, orice discuţie trebuia închisă înainte de a începe, orice critică – oricât de justificată – nu avea motiv să existe. Preotul, pentru însuși faptu că este preot, avea mereu și oricum dreptate. Astăzi recunosc că în acea zi mama mea spusese un lucru foarte frumos. Pentru ea era suficient preotul. Nu o interesau atitudinea puţin scânteietoare, defectele, stângăciile, golurile culturale, mizeriile, unele acţiuni discutabile, greșelile teologice și gramaticale. - Este preot și gata! Mama mea se mulţumea cu preotul. Și era recunoscătoare pentru ceea ce primea de la el ca preot. Restul, chiar dacă era motiv de dezaprobare tăcută, nu o împiedica de a vedea, respecta și preţui pe slujitorul Domnului și al comunităţii.

Mi-a venit astăzi în minte acea frază care nu admitea replici și care atunci m-au îngheţat și m-au plictisit, citind episodul ospitalităţii cordiale oferite de femeia bogată din Sunem lui Elizeu recunoscut ca „om al lui Dumnezeu”, și mai ales cele două fraze ale lui Isus relatate de Evanghelie: „Cine primește un profet ca profet…”, și „… cine va da și numai un pahar de apă proaspătă unuia dintre acești mici, pentru că este discipolul meu…” Tema, în mod obligatoriu, este cea a primirii, a ospitalităţii. Și concluziile sunt cele scontate. Rămân totuși unele echivocuri de risipit. Și pot să ne vină în ajutor cele două cuvinte intercalate: „ca profet”, „pentru că este discipolul meu”. Adjectivele, sau un supliment de accreditări Astăzi se pare că preotul nu este suficient pentru niciunul. A fi preot nu este un titlu suficient. Îi trebuie un supliment de… scrisori de acreditare. Primirea este subordonată unui control riguros al documentelor. Și „semnele particulare” devin decisive, chiar dacă se referă numai la fapte și nu la conţinut. Atunci veșmântul devine mai important decât persoana care este sub el. Adeziunea la un grup este mai determinantă decât apartenenţa la Cristos. Uneori un anumit pașaport constituie o marcă indiscutabilă de garanţie. Inscripţia, sau și numai simpatia arătată unui anumit „curent” (favorizat de vântul care trage), reprezintă un criteriu absolut de prietenie. Alte ori este suficientă lauda unui prieten sau a unui om important, pentru a vedea deschise toate ușile (și chiar, în spatele ușii, este un post râvnit). Și atunci, înainte cu etichetele și adjectivele. Deschis. Simpatic. Inteligent. Dinamic. Înţelegător. Modern. Uman. Foarte evlavios faţă de Sfânta Fecioară (natural este vorba de un anume tip de evlavie…)

Se distribuie adjective ca o identitate, pentru a ușura recunoașterea, ca scrisori de recomandare, sau semnale de… alarmă. Încomod. Original. Docil. Cutezător. Fidel. Extremist. Prudent. Exaltat… Știi, acela are trei licenţe. Vorbește cinci limbi (și mie îmi vine dorinţa de a comenta: așa reușește să comită erori și în afara graniţelor naţionale…) Nu l-ai văzut la televiziune? A avut un mare succes. A publicat… A fost citat… Despre el a vorbit până și… A fi preot nu este suficient. Prea puţin ascultător, cvazi decepţionat, chiar cu motiv de bănuială. „Cutare este un preot ca și alţii, el…” Această ocupaţie a preotului care nu este ca ceilalţi trădează o vulgaritate intolerabilă. Și, afară de aceasta, complimentul reiese ofensiv în propriul beneficiu. Pare să fie apreciat pentru că este cu totul mai puţin preot… Cunosc creștini care, înainte de a merge la spovadă, pretind să supună pe slujitorul sacramentului reconcilierii la examene riguroase asupra sfinţeniei, întrebându-l ce cursuri universitare de psihologie a urmat, sau de-a dreptul să se informeze dacă posedă o specializare în domeniul psihanalizei. Am întâlnit alţii care, când este vorba de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pare că au în mână o telecomandă. Dacă nu este canalul preferat, Cuvântul aclamat este cocoloșit, se renunţă cu dispreţ (altceva decât a primi „pe profet întrucât este profet”. Aici avem un profet „întrucât” este faimos, strălucitor, sau că este „de ai noștri”. Este profetul care se gândește ca noi!. Și mai găsesc și pe unii care, în faţa unei cărţi, unui articol, unei conferinţe, se întreabă înainte de toate în privinţa autorului: - De cine a fost recomandat? La care tendinţă aparţine? Ce idei susţine? Da. Suntem dispuși să citim sau să ascultăm numai ceea ce știm deja. Suntem dispuși să primim pe profet, numai să știm de la plecare, cu siguranţă, că nu va pune în discuţie ideile noastre, mentalitatea, obiceiurile noastre. Știu de o parohie unde unii „credincioși” au înălţat un fel de bastion de apărare solid și colţuros în jurul preotului, vinovat care și-a

mărturisit vina și a recidivat în diferite greșeli pastorale. Faptul poate să mă bucure, dacă mă gândesc la mama mea. Dar fenomenul mi-a dat de bănuit când am fost informat că aceia sunt „gărzile” sau, dacă vrem, apărătorii din oficiu. Preotul nu este apărat întrucât este preot, ci întrucât este de-ai lor. Putea să fie ciudat, ne simpatic, adesea defăimat, chiar post mortem, cum s-a întâmplat cu predecesorul său, care era pătat de marea vină de a fi numai al lui Cristos și nu „de-ai noștri”. Cer astăzi, un pic cam târziu, iertare mamei mele pentru că nu am înţeles semnificaţia acelei fraze, spuse poate pe un ton un pic prea brusc, dar care păstrează intactă valoarea ei. Preotul poate și trebuie să fie de ajuns. Dacă, pentru a deschide ușa inimii, am nevoie de altul, cer să controlez documentele, înseamnă că nu caut preotul, nu mă interesează omul lui Dumnezeu, nu am nevoie de Cuvântul Domnului. A cinsti pe cei „dezonoraţi” „Un pahar de apă proaspătă unuia dintre acești mici…” Cei mici trebuie să fie primiţi într-un chip preferenţial. În schimb adesea contează cei mari, titraţi, lași, cu haine „de firmă”, și mai bine cu o pată de culoare strălucitoare. Se riscă de obicei de a onora pe cei care primesc deja chiar multe onoruri, și uităm pe cei care stau de o parte, „dezonoraţi”. Spun, când vor să justifice anumite onoruri, (un pic afectaţi pentru a nu părea suspecţi), aduse persoanelor importante, că intenţionează să dea slavă lui Isus Cristos. Dar El se identifică cu cei săraci, cei nenorociţi, cei ce sunt nimeni. Urmând informaţiile din evanghelie (Mt. Cap.25), în Ziua cea din Urmă nu va răsuna o frază improbabilă: „Ocupau o funcţie prestigioasă și mi-aţi rezervat o primire triumfală…” Sau: „Aveam totul – și ceva în plus – și m-aţi copleșit de atenţii, nu m-aţi lăsat să-mi lipsească nimic…” Vrând să ilustreze cu o parabolă, dinamica întălnirii cu aproapele, Isus pune în scenă, ba mai mult așază în centrul scenei, un individ despre care nu știm absolut nimic (vârsta, religia, naţionalitatea, conduita, cultura, culoarea pielii, starea socială). Un nimeni.

Și Samariteanul alege comportamentul drept, cel puţin în optica lui Cristos, pentru că dă atenţie acestui „nimeni”. Nu îi cere documente. Nu se uită la etichete. Nu are nevoie de adjective. Îi ajunge să știe că este un om. Omul poate și trebuie să fie de ajuns. Urmaș al lui Cristos poate și trebuie să fie de ajuns. Nu am reușit să-mi imaginez că, în urmarea lui Cristos, unul este mai sus și altul mai jos. Chiar dacă unul este mai apropiat și altul îl urmează la distanţă, dar nu este ușor de a face măsurători, nici aproximative, în această privinţă… Discipol este titlul ce este comun tuturor, și că deci ar trebui să excludem orice favoritism sa discriminare. Și dacă vrem să fixăm precedenţe, cuvintele lui Cristos ne ajută în acest sens. Se începe cu cei mai mici. Sunt prvilegiaţi cei care nu contează. „Un pahar cu apă proaspătă”, în orice caz, fie în limbajul cât și în practica celui credincios, trebuie să socotim aceasta mai importantă decât toate plecăciunile. Elogiul normalităţii „Ce putem face pentru tine?” întreabă Elizeu pe femeie, folosind pe slujitor ca interpret. Ar fi dorit să răspundă lui și oricărui „om al lui Dumnezeu”. Nu-mi trebuie nimic. Îmi este de ajuns cum sunt. Și dacă insiști, dă-mi ceea ce nu este al tău, ceea ce nu depinde de tine, de capacităţile tale, dar ce ţi s-a încredinţat de un Altul și trece pur și simplu prin mâinile tale neîndemânatice și prin gura ta un pic stângace (mai ales când vrea să fie dezinvoltă) De la tine mă aștept numai ceea ce nu-ţi aparţine. Nu pretind titluri. Îmi este de ajuns că ești capabil de a înţelege și de a te face înţeles cu o claritate suficientă. Nu-ţi cer apariţii regulate la televizor. Mă mulţumesc să te văd apărând la ușa casei, totdeauna când este vreo durere, o problemă, o bucurie de împărtășit.

Nu am nevoie, pentru a te respecta, să admir numele tău pe coperţile cărţilor sau înserat pe lista personajelor importante. Mă declar mulţumit de mâna ta care îmi comunică, cu spontaneitate, prietenia și bunătatea Domnului. Da, poate acesta este timpul în care aveţi nevoie de preoţi „normali” (ceea ce nu înseamnă mediocri). Oricare preoţi. Preoţi fără adjective. Indivizi ale căror carieră a început și s-a încheiat în chiar momentul în care, iubindu-l pe Cristos mai mult decât orice pe lume, au hotărât să-l urmeze fără a uita crucea, luând ad litteram rândurile evangheliei de astăzi. Și cu modestie, fără strigăte, ci cu seriozitate și convingere, au stabilit că merită osteneala de a „pierde” viaţa pentru cauza evangheliei. Reţin că astăzi, în criza dezolantă a modelelor care este adesea denunţată din multe părţi – nu știu cu câtă convingere… pentru că dacă ar răsări mari modele, ne conforme, ar da de bănuit prin misiunea lor profetică scandaloasă, pentru provocarea lor plictisitoare, prin deranjul lor insuportabil – avem nevoie de modele comune, normale, obișnuite. Da. Mă gândesc că a avut dreptate, atunci, mama mea. Preotul poate fi de ajuns. Dacă oricare preot, chiar păcătos ca mine, apăsat de aceleași mizerii ca mine, nu-mi ajunge, vina nu este a preotului. Și dacă nu mă mulţumesc, vreau ceva mai mult, în realitate vreau ceva mai puţin.


UN MĂGAR DE DEZLEGAT

Zaharia 9, 9-10 Romani 8, 9.11-13

Matei 11, 25-30

Pentru Domnul nimic nu este prea puţin Nu înseamnă că a trebuit să se mulţumească cu un măgar, din moment ce nu avea de ales, nu avea nimic mai bun. A vrut chiar măgarul, un animal de călărie modest, și a refuzat calul, de care nu se puteau lipsi principii războinici și cuceritorii orgolioși. Alegerea măgarului ia o semnificaţie precisă. Indică o orientare de fond: adoptarea unui stil de umilinţă de simplitate, și respingerea oricărui triumfalism, exibiţionism, manie de măreţie, etalare de putere. Acest rege, care deși este victorios, nu are nici o pretenţie de a se impune, de a apărea ca stăpânitor, nici să intimideze. Isus a realizat pe deplin profeţia lui Zaharia, a îmbrăcat cu naturaleţe absolută și convingere acea imagine care, conform măsurilor noastre, i-ar fi fost prea strâmtă.S-a simţit perfect în apele sale pe acel măgar. Poate noi nu am înţeles încă acea alegere, care exprimă un gust deosebit al Domnului, care dorea să ne dăruiască o indicaţie precisă, o lecţie mereu valabilă. Am prevăzut îndată să facem să dispară măgarul, l-am scos din circulaţie. Ca și cum ar fi fost o rușine. Prea jenant. „Nepotrivit” pentru slava Regelui nostru. Cine știe pentru ce, când este vorba de a da slavă Domnului, avem prezumţia de a stabili noi ceea ce este „potrivit” și nu ţinem cont de preferinţele sale, pe care le-a manifestat, de mai multe ori, într-un chip irevocabil. Să spunem: „Pentru Domnul nimic ni este prea mult”. „Pentru cauza credinţei nimic nu este prea mult”. Și ambiţia, vanitatea, neliniștea de a fi în competiţie pe planul spectacolului ne sugerează efort, scenarii grandioase, mijloace zgomotoase, tehnici de avangardă. În schimb, măgarul ne amintește că pentru Domnul nimic nu este prea puţin…

Cauza credinţei nu progresează cu „prea mult”, ci cu „prea puţin”. Parada mijloacelor umane este o piedică și nu o posibilitate. Isus înaintează, câștigă teren în lume, în tăcere, încet, discret. El vrea să domnească „dela o mare la alta” fără nici o sforţare, fără nici o acţiune zgomotoasă, fără nici o bătălie (cu atât mai puţin publicitară). Ritmul lent al măgarului îi vine bine. Măgarul spune și oboseală, răbdare, încăpăţânare, îndatoriri ingrate, mortificaţii în serie. Oamenii nu sunt ajunși din urmă cu grabă. Distanţele nu se înving cu viteza supersonică. Victoria lui Cristos cere preţul tenacităţii, dăruirii zilnice, al jertfei, al muncii obscure. Stăpânirea sa este reală când este aparentă. Puterea sa se stabilește fără a se recurge la putere. Cuceririle sale sunt sigure atunci când nu sunt arătate cu ostentaţie. El este mai puternic pentru că nu recurge la forţă. Scena descrisă de Zaharia, este cea pe care Cristos o va interpreta cu fidelitate la intrarea sa (atât de puţin „triumfală”) în Ierusalim (dar nu numai în acea ocazie), ar trebui săpată definitiv în memoria istorică a Bisericii. Bocănitul modest al măgarului pe pământul moale poate fi în acea epocă de zgomot și huruit asurzitor, o muzică foarte frumoasă. Capabilă chiar de a deschide unele inimi. Desigur mai mult decât orice săgeată slobozită de arcul războiului (inclusiv acel arc în versiunea adusă la zi care se numește difuzor, de la care pleacă de multe ori invective, condamnări, proclamaţii, sfidări…) Să-i prezentăm armele, sau să le facem să dispară din vedere A venit astăzi, și a trebuit să facem pregătirile, cine știe dacă ne vine în minte să consultăm pagina lui Zaharia (prima lectură), de care Cristos s-a conformat în mod riguros. Cine știe dacă îi vom face unica declaraţie care îi place regelui nostru: renunţarea la orice vis de măreţie în cheie pământească. Cine știe dacă ne va veni în minte să-i aducem omagiul promisiunii noastre de a merge pe aceeași cale de micime, discreţie, lipsă de tupeu, modestie.

Cine știe dacă vom reuși să programăm un gest care să arate voinţa noastră de pace, depunând la picioarele sale toate armele pe care le avem în stăpânirea noastră (începând natural cu ale limbii), aprinzând în trecerea ei făclia care să distrugă animozităţile, ranchiunele, ura, suspiciunile, invidiile, ambiţiile, polemicile. Cine știe dacă îi vom manifesta acea hotărâre esenţială, accentuată de Paul (a doua lectură): a trăi conform Duhului său. Și de a combate unicul război care ne permite să ieșim învingători, cu capul sus, graţie puterii învierii sale: cel împotriva păcatului. Probabil, în schimb, vom repeta rolul nostru de care am abuzat prea mult. Ne vom angaja să pregătim scenarii colosale, potrivite cu împrejurările (din punctul nostru de vedere). Nu vom scoate afară măgarul, dar nici calul. Am inventat ceva mult mai spectaculos (atât „vitrina” ca și mijlocul de transport). Nu vom cruţa cheltuielile. Este mereu mai ușor de a pregăti lucrurile exterioare decât de a săvârși vreun aranjament interior. Decorurile, cu cât mai fastuoase, sunt mai puţin costisitoare decât puţină transparenţă. Este mai ușor de a organiza o manifestare „de neuitat”, decât a uita o greșeală, o ofensă. Este mai mulţumitor de a face paradă cu numerele, operele, decât a reuși să stăpânești un cuvânt care umilește pe adversar. Este mai comod a te lăuda cu acţiuni glorioase decât a cere iertare. Și putem pune pariu că avem îndrăzneala să-l facem să defileze între două plutoane de soldaţi cu uniforme de gală, care prezintă solemn armele. Fără a fi atinși de dubiul că El ar prefera ca armele să fie prezentat în felul unic capabil de a-i da onoruri, adică dispărând din vedere, distrugându-le („arcul de război va fi distrus…”). Nu sunt departe de Zaharia profetul, dar am motiv de bănuială că El, poate, ne-ar cere să mergem în final să eliberăm măgarul fidel. Dacă nu ești capabil să joci, nu înţelegi nimic Să încercăm să clarificăm problema. Nu înseamnă că cei înţelepţi și inteligenţi au oarecare dificultăţi, nu reușesc să înţeleagă toate.

Tocmai Dumnezeu a ascuns unele „lucruri”, le-a sustras și face în așa fel că nu le găsesc. Ei cel puţin se gândesc că sunt dificile. În realitate, nu sunt nici ușoare, nici dificile. Sunt pur și simplu ascunse. Văzând că anumiţi indivizi își dau aere că știu totul, și se înșală că adevărul trebuie să aibă în mod necesar viza lor și să plătească impozitul obligatoriu pentru creierul lor, Tatăl, încurcând controalele lor riguroase și ridicole, a descoperit secretele proprii, celor „mici”. Constatând cum acei pedanţi se iau teribil în serios, Dumnezeu îi ia în derâdere. Nu există nici o explicaţie logică a unui astfel de comportament. Cristos recunoaște: „Da, Tată, căci așa ţi-a plăcut ţie”. Ca și cum ar spune: Pentru că vrei să te distrezi. Pentru că ai dorinţa de a te juca. Dumnezeu nu se lasă mișcat de „capetele gânditoare” („când sunt numai capete gânditoare”) S-ar spune, mai mult, că simte plăcere să golească eforturile lor obositoare (și Cristos, ca Fiu care practică ascultarea, este convingător: „Te binecuvântez, Tată…”). Dumnezeu se încredinţează numai celor „curaţi cu inima”. Natural și cei învăţaţi pot să ajungă la „acele lucruri”. Dar nu ajung prezentând certificatul de „înţelepţi și inteligenţi, ci devenind mici, umili, căutând să purifice inima lor și înflăcărând-o. Va fi oportun să ne amintim, în această privinţă, avertismentul sever pe care Sf. Bernard îl arunca în faţa lui Abelard cel doct și subtil: „O inimă rece nu poate absolut de loc să înţeleagă un limbaj de foc”. Stând dispreţuitori de o parte, așa zișii „înteligenţi” rămân în afara jocului. Nu sunt obligaţi, natural, să abandoneze cărţile și studiile serioase. Trebuie să înveţe pur și simplu să se joace. Și să nu uite să se roage. Ar fi totuși greșit să tragem concluzia că cei înţelepţi înţeleg mai puţin decât alţii. Este vorba, mai degrabă, de a se convinge că pentru realităţile cele mai secrete din lumea divină nu este problema de eforturi intelectuale, studii făcute, ci de… altceva. Misterul își află în micime locul său (și manifestarea) cel mai sigur.

Este greu, totuși, de definit cine sunt cei mici, confidenţii lui Dumnezeu. Micimea, din punct de vedere evanghelic, este lipsa de pretenţii, naturaleţea, absenţa complicaţiilor, spontaneitatea, capacitatea de a se minuna, disponibilitatea de a primi, mulţumire, și încă altele. Personal nu aș neglija candoarea, ingenuitatea. Toate lucrurile care nu se învaţă pe băncile școlii și nu sunt scrise în textele oficiale. Dar Cristos nu a spus niciodată: „studiaţi, și apoi, când veţi fi destul de mari, pregătiţi pentru datorie, prezentaţi-vă în faţa mea…” Ne-a făcut să înţelegem că, până când nu vom fi destul de „mici”, nu este nimic de făcut. Până ce nu am redus la minim dimensiunile orgoliului nostru și ale prezumţiei noastre, nu vom fi în stare de „a înţelege” (adică, de a primi). Ceea ce nu putem învăţa de la alţii Două materii, pe care le consideră evident fumdamentale, le-a rezervat pentru sine. „Învăţaţi de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima”. Diferite virtuţi le putem învăţa și de la alţi maeștri. Dar umilinţa și blândeţea inimii sunt atât de importante în programa de formare creștină, încât Cristos pretinde să le învăţăm de la el, maestrul și modelul în același timp. De aceea dacă vrem să știm ce este umilinţa, ce înseamnă a fi blânzi, trebuie să-l ascultăm și să-l vedem pe El. Și să repetăm mereu lecţia. Este inutil să cultivăm iluzii (chiar dacă astăzi nu lipsesc din păcate indicaţii în acest sens): umilinţa și blândeţea nu sunt materii facultative, nici cu atât mai puţin depășite, neadaptate pentru situaţiile pe care trebuie să le înfruntăm astăzi. Cineva, în domeniul creștin, pare că vrea să le înlăture din „planul de studii” – sau, mai bine, din viaţă -, făcând acest raţionament înșelător: într-o lume, ca cea actuală, în care bântuie cei violenţi, puternici, furioși, vai de cei care se lasă striviţi, nu se pun în valoare, se arată docili. Dacă nu ne impunem, dacă nu inspirăm respect, vor ajunge să prevaleze forţele răului.

Faptul este cel definit de Cristos, în mod realist: societatea în care trebuie să lucreze apostolii săi este o lume de „lupi”. Totuși nu le-a spus: deoarece trebuie să înfruntaţi lupii, echipaţi-vă ca atare, căutaţi să nu fiţi mai slabi, faceţi un pic pe lupii și voi, mușcaţi înainte de a fi mușcaţi. A declarat în schimb: „Vă trimit ca pe oi în mijlocul lupilor”. Observând anumite comportamente, am impresia că cineva a înţeles greșit aceste cuvinte. Și a tradus, cu o oarecare obrăznicie și libertate, în limba curentă: „Vă trimit ca lupi travestiţi în oi”. Și, uneori, s-a uitat până și travestirea. Poate este cazul de a deranja, împreună cu oile, și măgarul. …Care este mereu disponibil (și pentru că am impresia că nu a fost folosit mult din acea zi). Cine ar mai fi spus că zoologia este o branșă a teologiei? Și că, pentru a trece unele examene, este necesar să treci pe la grajd?…


SURPRINȘI DE CUVÂNT

Isaia 55, 10-11 Romani 8, 18-23

Matei 13, 1-23

Acea zi în care Isus nu pregătise predica… Îmi place, înainte de toate, să subliniez un fapt particular care aproape totdeauna trece neobservat. Comentariile asupra parabolei semănătorului și cererea care urmează de a fi explicată desigur că nu lipsesc. Sămânţa, diferitele tipuri de teren, diferite recolte, Cristos într-un echilibru precar pe un amvon neobișnuit cum este barca legănată pe apă. Este neglijată scena introductivă, care mi se pare mai degrabă sugestivă. „În acea zi Isus a ieșit din casă și a stat pe malul mării…” Se pare că nu avea nici un program precis de respectat, nici o întâlnire, nici o obligaţie deosebită. S-a așezat să contemple panorama familiară a lacului „său”. Mi se pare că și aceasta este o trăsătură semnificativă a umanităţii lui Cristos. Ioan ni-l prezintă pe Cristos, aflat în călătorie, care se odihnește lângă o fântână. Marcu relatează despre un Isus care doarme într-o barcă lovită de valuri furioase, cu capul rezemat pe o pernă. Matei ne oferă acest tablou surprinzător al Învăţătorului într-un moment de destindere, pe malul mării. Poate îl laudă pe Tatăl pentru acea minune ieșită din mâinile sale. Sau, pur și simplu, își lasă ochii invadaţi de frumuseţea care îl înconjoară, rămânând în tăcere. „Au început să se adune în jurul lui atâta lume încât a trebuit să se urce într-o barcă și să se așeze în ea, în timp ce lumea a rămas pe plajă…”

Nu ne este dat să știm cât a durat acea singurătate extatică. Evanghelistul reduce intervalele, legând secvenţele fără a ne da posibilitatea de a măsura timpul. Totuși totul pare să se desfășoare cu maxima naturaleţe, cu semnul neprevăzutului, aproape ca o improvizaţie. Isus, în acea zi, poate nu a pus la socoteală întâlnirea cu publicul, chemat acolo cine știe de cine și cine știe cum. Vrem să spunem că nu era pregătit pentru predică? Atâtea circumstanţe ne permit să presupunem. Însă trebuie să recunoaștem că, în evanghelie, Isus aproape totdeauna ia cuvântul cu spontaneitate, stimulat de împrejurări, provocat de evenimentele cele mai întâmplătoare, așa cum se întâmplă și acolo unde se întâmplă. Nu are timpuri și locuri privilegiate. Poate să fie în ambientul templului, sau într-o oarecare locuinţă, în cadrul unei sinagogi, sau – ca astăzi – pe o plajă. Surpride faptul că, în această imprejurare, aproape tot discursul „în parabole” are loc într-un ambient ţărănesc: se vorbește de semănătură, de ogoare, de grâu și de neghină. Numai la sfârșit, când a reintrat în casă, Învăţătorul folosește o imagine legată de lac (pescarii care, trăgând la mal mrejile, așezaţi, aleg peștii). E posibil să fie vorba de o scenă care a avut loc dimineaţa, înainte ca singurătatea sa să fie întreruptă de sosirea publicului neașteptat. Am vrea să tragem îndată o concluzie modestă în cheie practică? Iat-o. O formă esenţială de pregătire constă în capacitatea de a observa realitatea. Se „întâlnesc” persoanele numai dacă se întâlnește lumea care le este familiară lor și se cufundă în ea. Mulţimea îl înconjoară pe Isus, pe neașteptate, aproape îl constrânge să vorbească, chiar dacă El nu și-a propus aceasta, pentru că îl simte părtaș la problemele lor, cunoscând viaţa tuturor, nu străin, nu departe de situaţiile concrete ale existenţei „comune”. Nu numai Isus se face ascultat. Înainte de toate, este lumea care vrea să-l asculte pentru că se recunoasște în ceea ce spune El. Problema limbajului este și o problemă de capacitate de „a se așeza”, ca și Isus, pe malul mării (și, în locul mării, s-o înlocuim cu oricare

altă panoramă, inclusiv cea lipsită de conţinut poetic), și și să ne oprim să privim… Învăţătorul, în acea dimineaţă, nu a mers pe plajă să pregătească predica. Avea numai dorinţa de singurătate, de contemplaţie. Dorea să facă un popas. Să stabilească un contact cu natura, cu o anumită lume, fără nici o preocupare imediată… Din întâmplare, problema limbajului, nu este oare o problemă de ochi deschiși înainte de cea a limbii? Eficacitatea și riscul Cuvântului Tema fundamentală a liturgiei de astăzi s-ar putea enunţa astfel: eficacitatea și, împreună, riscul Cuvântului lui Dumnezeu. Perspectiva în care îl putem interpreta este dublă: din partea predicatorului, și din partea ascultătorului. Isaia ne informează că Dumnezeu trimite la noi „tot cuvântul său”, însărcinat să obţină un scop precis, un efect bine determinat. Nu putem face sau scoate din Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce vrem sau hotărâm noi. Numai Cuvântul însuși trebuie să producă ceea ce Dumnezeu a stabilit. Dacă obţine rezultate diferite, nu se întoarce în cer „fără efect”. Numai dorinţele lui Dumnezeu contează, nu intenţiile noastre (chiar și cele mai lăudabile). Nu este în puterea vestitorului să stabilească de la început, după perspectivele și gusturile proprii, consecinţele predicii sale. Nici, cu atât mai puţin, îi este permis să profite de Cuvânt pentru a da drumul la resentimente îndelung reprimate, sau să lanseze „avertismente” bine ţintite, să se răzbune pe adversarii pe care îi știe el… Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată un pretext… pentru altceva. Și mai îngrijorător este cazul în care predicatorul primește, pentru a spune așa, îndemnul despre ce să spună, și aduce argumente, zdrobește, rănește inimi, accentuiază motive sau motivaţii, ajunge – chiar forţând un pic lucrurile – la concluzii care pot să facă plăcere suflerului sau directorului de orchestră de serviciu, sau de-a dreptul

apărarea intereselor cuiva, dar care nu au nimic comun cu Cuvântul lui Dumnezeu. Așa este necinstit de a chema în ajutor evanghelia pentru lucruri sau probleme – sau rezolvarea problemelor – pe care evanghelia nici nu le-a atins. Pe de altă parte, nu destinatarul (dar și predicatorul, evident, este un destinatar) care are dreptul de a alege propunerea care îi este pe plac. Aș îndrăzni să spun că propunerile nu le facem noi după ce am citit sau auzit predica. Propunerile le face Dumnezeu înainte de a începe predica! În sfârșit: dacă propunerile noastre – și, bineînţeles, îndeplinirea lor – sunt reductive, sau oricum ne la locul lor, Cuvântul este ineficace. Pe cât de paradoxal poate apărea, propunerile precedă ascultarea! Și nu sunt formulate pe pământ. Dumnezeu „își propune” ceva în privinţa noastră când ne adresează Cuvântul. Orice cuvânt al său conţine o dorinţă, o speranţă, un proiect, o…intenţie a lui Dumnezeu. Nu este important deci ca predicatorul să fie satisfăcut sau mai puţin când părăsește amvonul. Nici când credincioșii par mulţumiţi sau decepţionaţi, după cum au ascultat sau nu ceea ce așteptau, sau le plăcea, sau intra în ordinea de idei a lor sau în programul lor de viaţă. Ar fi interesant, în schimb, să verificăm dacă Cuvântul s-a întors la sediul său după ce „a împlinit” cele pentru care Dumnezeu l-a trimis. Și trebuie exclus că dorinţa lui Dumnezeu se limitează la faptul că cineva exclamă: „Într-adevăr o predică frumoasă!” „Chiar ceea ce voiam”. Din păcate „ceea ce voiam” nu corespunde în mod necesar cu „ceea ce El voia”. Acesta este marele risc. Cel mai rău dușman: obișnuinţa Interpretările diferitelor tipuri de teren, mai mult sau mai puţin promiţătoare, mai mult sau mai puţin productive, nu le-a oferit Cristos. Altele numeroase le-au adăugat comentatorii din toate timpurile.

Aș vrea numai să accentuiez pericolul cel mai mare pe care îl întâpină Cuvântul lui Dumnezeu. Care nu este refuzul explicit, cât mai ales obișnuinţa. Fenomenul, încă odată, se verifică pe două laturi. Deasupra și sub amvon. Din partea predicatorului, obișnuinţa ia forma de meserie, repetiţie, cenușiul, lipsa de originalitate, discursuri scontate și abuzate, banalitate, neîncredere. Din partea ascultătorului, obișnuinţa înseamnă dezamăgire, plictiseală, a ști de mai înainte, neîncredere, interes superficial, indiferenţă, suportarea netăinuită. Atât dintr-o parte cât și din cealaltă, nu este o adevărată implicare, nici o vibraţie interioară, nici o participare profundă. Nu ne vine desigur în minte că proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu este în vederea convertirii. Nu ne mai dăm seama că acel Cuvânt – așa cum amintește Isaia, în fragmentul citat de însuși Cristos – trebuie să fie interesaţi ochii, urechile și mai ales inima. Da, este chiar problema de a”a înţelege cu inima”. Cineva poate să spună că a ascultat sau a vorbit numai dacă Cuvântul a fost prins de inimă. A rodit, a fost păzit, a pătruns în inimă, și a găsit complicitatea altor inimi. De-a lungul drumului spre Emaus, Cristos a descoperit celor doi ucenici decepţionaţi înţelegerea Scripturilor practicând ermeneutica inimii („Oare nu ne ardea inima în piept în timp ce ne vorbea cu noi de-a lungul drumului când ne explica Scripturile?”, (Lc 24,32). Mintea lor a fost trezită, luminată de un incendiu în teritoriul inimii. Personal mă întreb care este antidotul cel mai eficace împotriva împietririi obișnuinţei (împietrire care lovește urechile și inima, și chiar vederea!). Și până acum nu am găsit alt remediu decât acesta: trebuie să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, de o pagină din evanghlie, de o singură frază, ca și cum ar fi prima oară. Și, în realitate, este mereu prima oară, pentru că acel Cuvânt este viu, eficace, nou, inspirat și inspirator „în același moment”.

Preotul care, duminica, prezidă trei Euharistii, ar trebui să se apropie de fragmentul evanghelic de la ultima Liturghie cu atitudinea celui care „nu știe” încă ce este scris și ce va spune (chiar dacă s-a pregătit așa cum trebuie, și a meditat, „rumegat” toată săptămâna acel Cuvânt). Oricine deschide Cartea și se apucă de citi, trebuie s-o facă ca un inexpert, ca un începător. Cuvântul este irepetabil, și de nereprodus. Și chiar dacă cineva l-a ascultat deja de mii de ori, nu este niciodată același lucru. A spune că acel Cuvânt este cu siguranţă eficace, nu înseamnă că luminează mereu în același chip și produce aceleași roade, obţine rezultate „standard”. Nu este vorba de un lanţ de montaj, în care totul poate să fie calculat, prevăzut, și obţinut „în serie”. Este vorba de creaţie. Isus afirmă că este posibilă vederea Împărăţiei numai de nou-născuţi. Și bătrânul și experimentatul și un pic nesimţitorul Nicodim rămâne uluit de acea revelaţie. Astfel ne este dat să vedem și să primim Cuvântul numai dacă renunţăm la experienţa precedentă și ne apropiem cu atitudinea și prospeţimea unui școlar care începe să citească, să înţeleagă, să descifreze și să silabisească doar câteva cuvinte. Impermeabilitatea se învinge cu vulnerabilitatea. Nu o lume sceptică, experimentată și resemnată. Ci indivizi lipsiţi de apărare, receptivi, cu gustul explorării. Împietrirea poate să dispară numai recuperând sensul surprizei. Da, este vorba (de deasupra și de desubtul amvonului) de a ne lăsa surprinși de Cuvânt. Durerile care anunţă nașterea Să adăugăm și faptul că suferinţa este un element necesar al rodniciei pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În această perspectivă, putem citi fragmentul lui Paul (a doua lectură) unde se vorbește despre „suferinţele momentului prezent”, și de o întreagă creaţie care „așteaptă cu nerăbdare revelaţia Fiilor lui Dumnezeu”. Da, acei fii care se nasc din Cuvânt și nu din vorbărie. Același Paul accentuiază, realist, a propo de creaţie, despre „chinurile nașterii”.

Să ne înţelegem, nu este vorba despre preocuparea banală a preotului care trebuie să pregătească omilia duminicală. Și nici despre neplăcerea și plictiseala pe care o simt de atâtea ori parohienii la ascultarea unor predici. Nu: mai radical, este chiar Cuvântul care face să suferim, provoacă sfâșieri în carne vie, răvășește echilibrul normal, face să ne simţim rău. Și ne vine să strigăm: gata, Doamne, lasă-mă un pic liniștit, dă-mi un răgaz, nu mă chinui așa. Mulţi dintre noi pretind exclusiv că gustă Cuvântul, se bucură de el, îi admiră frumuseţea și parfumul, ca într-o grădină. Dar Cuvântul nu aparţine numai de domeniul mângâierii. Cu atât mai puţin de cel al plăcerii estetice (fie chiar și o estetică spirituală). Cuvântul este sămânţă care produce viaţa. Și viaţa, prin naștere face să ne simţim rău… să murim. Că acest cuvânt este viu înăuntrul meu observ nu din exclamaţiile devote care înfloresc pe buzele mele, ci de junghiurile dureroase, aproape insuportabile, care se produc înăuntru. Isaia ne averizează că pot fi și „dureri false” ale atâtor „nașteri false”: „Am conceput, am simţit durerile ca și cum ar fi trebuit să ne naștem: era numai vânt; nu am adus mântuirea ţării și nu s-au născut locuitori în lume…” (26,18). Totuși e mai bine să observăm insuportabilitatea Cuvântului mai degrabă decât anesteticul obișnuinţei (chiar travestit în familiaritate).


INCREDIBIL: DUMNEZEU NU NE PERMITE SĂ EXTIRPĂM RĂUL…

Înţelepciunea 12, 13.16-19

Romani 8, 26-27 Matei 13, 24-43

Chemarea noastră „incurabilă” de judecători S-ar vrea, dacă nu chiar de a-l acuza de a fi un „judecător nedrept”, cum îndrăznește cineva, cel puţin să discute criteriile cu care Dumnezeu administrează dreptatea. Avem impresia că uneori exagerează în pedepsirea celui care se comportă bine. În multe împrejurări, în schimb, îl considerăm excesiv de indulgent, în special cu cel care merită o pedeapsă exemplară. Ne-ar place să folosească mai mult mâna forte pentru a reteza insolenţa unor anumiţi indivizi. În schimb El manifestă de obicei o blândeţe insuportabilă, și atunci nu este de mirare ca cineva să profite de ea pentru a săvârși tot felul de fărădelegi. Și după ce păcătoșii cei mai nerușinaţi s-au pătat cu păcate foarte clare, El așteaptă cine știe ce motiv pentru a pronunţa o sentinţă definitivă de condamnare, le dăruiește nelipsit o amânare, o dovadă de bunătate, și chiar dacă se arată recidiviști, nepocăiţi, le oferă o posibilitate de mântuire, și încă o alta. „Tu oferi după păcate posibilitatea de a se căi…” Nu vrea să se convingă că de la anumiţi oameni nu se poate aștepta nimic bun. Aș vrea să-i sugerez, cu respectul cuvenit: gata, un pic de severitate, altfel treburile vor continua să meargă mereu mai rău. Ar trebui un frâu, nu se pot tolera anumite lucruri. Trebuie să intervină cu o mai mare hotărâre și oportunitate. Și dacă nu este suficientă convingerea, cum de fapt nu este suficientă, trebuie convins cu forţa, să folosească acele argumente mai concrete pe care toţi le înţeleg. Milostivirea, toleranţa pot apărea ca slăbiciune.

Și dacă Tu nu o simţi, vrei să-i păstrezi pentru sfârșit, permite-ne cel puţin ca să intervenim noi, aici, îndată. De altă parte au fost epoci istorice în care cele două puteri au căzut de acord, împărţindu-și îndatoririle: eu îi găsesc pe vinovaţi, mă îngrijesc să fie judecaţi și pronunţ condamnarea, și tu procură surcele și foc și călău, pentru că eu nu vreau să-mi murdăresc mâinle… Și se pare că lucrurile au mers un pic mai bine decât astăzi, în ciuda faptului să în mod ipocrit cineva acum s-ar rușiona de aceasta. Mai ales, simţim o mare nevoie ca poziţiile să fie clare o dată pentru totdeauna: cei buni de o parte, și ticăloșii de cealaltă parte. Și nu ar trebui să se întâmple ca relele și nenorocirile în serie să se abată de regulă pe capul celui care se comportă bine, în timp ce celorlalţi să le meargă toate cu pânzele umflate. Prima lectură și în special evanghelia de astăzi ajută să descoperim pretenţia noastră incurabilă de a judeca, nerăbdările noastre, intoleranţele, simplificările abuzive, voinţa noastră încăpăţânată de a pedepsi (în privinţa altora). Niciodată, cine știe pentru ce, Cuvântul lui Dumnezeu nu încurajează vocaţia noastră de judecător. Dimpotrivă, o mortifică cu promtitudine, o face să dea greș. Și, cu o inversare a poziţiilor care este frecventă în Biblie, ne constrânge să scoatem toga magistratului care susţine acuza publică, să părăsească impulsul de nestăpânit al poliţaiului care nu vede decât ora de intrare în acţiune pentru a restabili ordinea, și a ne face să ne regăsim în pielea acuzatului. Specializarea noastră contestată Începe a doua lectură să ne facă împutaţii în câmpul specific al rugăciunii. Da, chiar în acest sector care este rugăciunea de cerere, în care ne considerăm un pic cu toţii specialiști. Dar ce ne mai spui, Paule! Când ne rugăm, o facem aproape totdeauna pentru că avem bogăţii bine definite de supus atenţiei Domnului. Rugăciunea de cerere, în panorama noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care trebuie practicate și ele: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.

Fapt este că avem atât de multe lucruri de cerut. Necesităţile sunt nenumărate. În afara celor obișnuite, sunt și cele neprevăzute, incidentele neplăcute care nu pot fi puse la socoteală în mod preventiv nenorocirile, întâmplările. De la mântuire, trecând prin problemele economice și familiare, lista „harurilor” pentru care batem la ușa Domnului se mărește în fiecare zi mai mult. Și nu totdeauna El (astfel ne gândim cel puţin…cu glas scăzut) este așa de prompt în a asculta așa cum este de bănuit, din care rezultă mereu mai multe inclinaţii care ne obligă, în ciuda noastră, să le solicităm. Și Paul ne aruncă în faţă că „nici nu știm ce să cerem”. Probabil, când scria creștinilor din Roma, nu erau încă practicate anumite forme devoţionale, și credincioșii nu descoperiseră încă locurile adaptate, modalităţile potrivite și oficiile competente pentru a prezenta cererile. Este de ajuns să ascultăm, astăzi, anumite „rugăciuni comune”. Complete, insistente, definitive, prevăzute cu o documentaţie minuţioasă, chiar un pic presupuse, nu arareori indiscrete, excesive în privinţa tonului, aș îndrăzni să spun chiar obraznice. Totul este specificat în chip amănunţit. Deoarece lucrurile stau așa și așa, din moment ce, și pentru că unica soluţie, este aceea de: atunci Dumnezeu este obligat să ne asculte fiind atent cu scrupulozitate la informaţiile și cunoștinţele noastre. În fond, îi ușurăm sarcina. Formularul deja l-am completat noi, în toate părţile sale, fără a lăsa nimic de o parte. El are de pus numai semnătura și timbrul: „se aprobă”. Necazul este că „nu știm ce trebuie să cerem”. Fără Duhul Sfânt, care se roagă în noi „cu gemete negrăite”, rugăciunile noastre nu vor ajunge niciodată la Tatăl. Mai mult, și mai radical, rugăciunea ar fi imposibilă. El cunoaște trebuinţele noastre, dar adesea nu le „recunoaște” Trei observaţii. Înainte de toate. Nu înseamnă că Duhul Sfânt are o funcţie de „stabilizator”, are o acţiune de filtru sau de raţionalizare, pentru că noi exagerăm, pretindem prea mult, abuzăm de generozitatea Domnului.

Poate fi contrariul. Rugăciunea noastră prea adesea face calcule excesiv de meschine. Este proporţionată cu posibilităţile noastre, mai mult decât cu disponibilitatea lui Dumnezeu „stăpânul imposibilului”. Mai ales, rugăciunea noastră nu reușește totdeauna să dea cont de necesităţile noastre adevărate. Nu observăm lucrurile esenţiale care ne lipsesc. Duhul, de aceea, este mai mult decât un „moderator”, este un „instigator”. Ne solicită, ne încurajează să exagerăm, să cerem mereu mai mult. Și deoarece noi ne arătăm excesiv de timizi și prudenţi, are El grijă să revendice ceea ce ne privește pe noi ca fii. A doua. În faţa unui obstacol, o dificultate, o piedică oarecare, de obicei cerem ca Dumnezeu să aibă grijă, să pregătească terenul, luând din el acele realităţi neplăcute. Noi ne dăm seama că, dimpotrivă, „este potrivit să cerem” ca Domnul să ne dea curaj, inteligenţă, fantezie pentru a înfrunta acea situaţie. Ne face să înţelegem că soluţia depinde de noi. În sfârșit. Sarcina Duhului nu este aceea de a „sprijini” cererile noastre, să ne asigure o rezolvare favorabilă, și în scurt timp. Nu. Duhul trebuie să „inspire” rugăciunea noastră, cererile noastre, nu a le face pur și simplu proprii, să le recomande cu autoritate. Noi trebuie să intrăm în perspectiva Duhului, nu invers. Eu cred că echivocul multor implicări ale Spiritului, chiar în ocazii solemne, este chiar acesta: am vrea ca Spiritul să se mulţumească, să asculte de sugestiile noastre, să ajute perspectivele noastre, în loc ca noi să ne încredem, să ne abandonăm total la „gemetele sale negrăite” și la jocul său imprevizibil. Invocăm Spiritul ca să ne ducă acolo unde am stabilit noi să mergem, să se manifeste liber… după alegerile pe care le-am făcut noi deja și prin care am folosit din belșug toate mijloacele (chiar și cele mai puţin clare…). Ar trebui să avem cel puţin suspiciunea că dacă Dumnezeu ne-ar asculta conform gusturilor noastre și nu după dorinţele Spiritului, după proiectele noastre și nu după planurile sale, am avea de pierdut mai mult decât de câștigat.

În sfârșit, când este vorba de rugăciune, este necesar să ne retragem de o parte și să-i dăm glas Spiritului, rezistând ispitei de a-l sufoca cu cererile noastre insistente sau cu oarecare corectare. Unica manieră pentru a nu fi nesatisfăcuţi din cauza ascultării rugăciunilor, este de a face în așa fel ca cererile noastre – graţie sugestiilor Spiritului – să nu fie nesatisfăcute. Rugăciunile „nepotrivite” sunt acelea care sunt sub așteptările lui Dumnezeu… Sunt acelea în care Tatăl nu „recunoaște” trebuinţele fiilor. Da, Tatăl cunoaște necesităţile noastre. Din păcate nu le „recunoaște” când le exprimăm în rugăciune. Dar al cui este acel ogor? Poziţiile noastre sunt date peste cap mai ales de evanghelie. „În timp ce toţi dormeau…” Astăzi neghina este răspândită cu mâini pline sub ochii tuturor. Răul este expus, publicat, exaltat la lumina soarelui. Ar fi cazul, atunci, să semănăm binele în timpul nopţii, în toate teritoriile unde pare să triumfeze opera dușmanului. Tăcut, dar cu tenacitate. Fără trebuinţa de a lansa sfidări arogante, dar cu deplină convingere. „De unde vine neghina?…” Și dacă ar veni de la noi? Dacă și noi am contribuit la producerea ei? De ce, când vorbim despre rău, și vrem să verificăm cauzele lui, ne punem mereu în afară lui, ca și cum n-am intra, n-ar fi și aportul nostru decât neglijabil, nu am fi cel puţin un pic responsabili de apăsarea lui și difuzarea lui în lume? Și poate este cazul și de a ne întreba: „De unde vine sămânţa cea bună?” Probabil Domnul ne lasă să intuim că „sămânţa bună” răsare pe ogoare nebănuite, este opera unor indivizi pe care nu-i luăm în consideraţie. …Și crește chiar și în teritoriul inamic.

- Vrei să mergem să culegem neghina? - Nu.

Interzicerea stăpânului, totuși, nu înseamnă că nu trebuie să condamnăm răul, să numim păcatul păcat. „Nu”-ul hotărât nu înseamnă că trebuie să stăm să privim, resemnaţi, umiliţi, neputincioși. Nu ne revine nouă să stârpim neghina – operaţie pe care am face-o cu plăcere – Totuși este permis, este obligatoriu, de a căuta să o smulgem în unicul chip eficace: angajându-ne, personal, să semănăm în răbdare și să cultivăm cu pasiune tot binele posibil. La sfârșitul lumii, Fiul omului va trimite pe îngerii săi, care vor aduna din împărţia sa toate scandalurile…” Mai degrabă neliniștitoare și jenantă acel cuvânt: „din împărăţia sa…” Neghina, deci, a fost semănată după. Este născută în interiorul Împărăţiei. Creștinul nu găsește răul în afara teritoriului propriu, în care exista dinainte. De altă parte, perspectiva parabolei se interesează de răul care crește în interiorul ogorului lui Dumnezeu. Deci în casa noastră, nu numai în ogorul adversarului, există scandaluri, și vor rămâne până la sfârșitul lumii. Vor fi mult mai multe decât cred apologeţii din serviciul permanent efectiv, sau mai puţine decât bănuim? Inutil de a face previziuni în această privinţă. Oricum rămâne faptul, declarat de Cristos însuși, că răul se produce și în împărăţia „sa”, în Biserica „sa”, in inima noastră. Numai îngerii sunt calificaţi să-l „culeagă”. Avem cel puţin onestitatea de a o recunoaște, de a nu o ascunde sub covorul vecinului. Îngăduinţă în loc de intransigenţă Noi am învăţat intransigenţa. Nu suntem lipsiţi de indignare. Suntem campioni în a fi indignaţi (care nu costă nimic). Dumnezeu, în schimb, cu exemplul său de indulgenţă, vrea să ne opunem hotărât răului și să-l combatem fără a-i da răgaz cu bunăvoinţa faţă de toţi și cu „speranţa dulce”.

Sunt uimitoare, în această privinţă, expresiile din cartea Înţelepciunii, pe care ni le propune a doua lectură de astăzi: „Tu, stăpânul puterii, judeci cu blândeţe; ne guvernezi cu multă indulgenţă… Cu un astfel de mod de a acţiona l-ai învăţat pe poporul tău Că cel drept trebuie să iubească pe oameni; În plus ai făcut pe fii tăi plini de speranţă dulce” Putem să dăm la toate acestea un nume deosebit: îngăduinţă. Nu trebuie confundată, natural, cu complicitatea cu răul. Cine este, în practică, persoana „indugentă”? Putem să spunem: este cineva care are o respiraţie lungă, respiraţie lentă și profundă. Decis, are mereu prezente ţinta și obiectivele, dar nu este grăbit, nu se lasă dominat de nerăbdare, amână nerăbdarea. Știe să aștepte, alege timpuri lungi, caută să înţeleagă. Suportă cu seninătate contrastele, opoziţiile, chiar și persecuţiile. Este sigur că Dumnezeu, chiar și atunci când tace, are mereu ultimul cuvânt. De aceea trăiește în pace, chiar și în timpul furtunii dezlănţuite. Nu adoptă tonuri apocaliptice, nici chiar în momentele dificile. Face, zi de zi, un pic de curăţenie în casa proprie, fără a simţi trebuinţa de a merge să măsoare murdăria altuia…


DUMNEZEU IUBEȘTE PE ACEIA CARE SUNT DISPUȘI SĂ RIȘTE TOTUL

1 Regi 3, 5.7-12

Romani 8, 28-30 Matei 13, 44-52

Solomon nu crede în „harul stării” Face o deosebită plăcere să întâlnești pe unul care recunoaște că nu este la înălţime, nu este pregătit, se teme – pentru a o spune în termeni moderni – că a ajuns la propriul „grad de incompetenţă”. În rugăciunea lui Solomon se observă de îndată un timbru de autenticitate. Nu recită în faţa lui Dumnezeu partea celui umil, despre care afirmă că nu este vrednic (… și așteaptă să-l audă spunând că nu este adevărat). Se prezintă pur și simplu așa cum este: mărturisește insuficienţele proprii și limitele proprii („sunt un copil”), incapacităţile și nesiguranţele proprii („nu știu să mă comport ca rege”). Nu-și imaginează chinuri și neliniști. Și nici nu este înspăimântat. Chiar faptul că acest faimos dialog cu Domnul are loc în vis, indică faptul că noul rege, deși preocupat, reușește totuși chiar să doarmă. Pur și simplu lasă să se înţeleagă că „ajuns” la acea îndatorire nu înseamnă nimic. Este important și decisiv ceea ce urmează. Examenele adevărate încep din ziua următoare și nu se vor termina niciodată. Nu aș spune că Solomon tremură la această idee. Ceva diferit: nu se simte sigur pe sine. Mai mult decât nesigur, se declară lipsit de experienţă. Nu este vorba de a căuta sprijin și recomandări pentru carieră. Sprijinul adevărat trebuie să fie asigurat, de sus, de cât mai sus posibil, după ce și-a pus piciorul pe acea treaptă (care apoi, în perspectiva evanghelică, este cea care permite cel mai bine de a se pleca pentru a spăla picioarele altuia.) Solomon nu prezintă titlurile proprii. Nu se laudă cu nici o specializare.

Nu expune justificări ridicole: „Nu am căutat eu… Eu am fost primul care am fost surprins… A trebuit să mă resemnez, să mă plec… Nu am putut face altceva decât să ascult, așa cum am făcut mereu în viaţa mea…” Se declară disponibil să primească. După ce i-a fost oferită autoritatea, aștepta… tot restul care, într-un anumit sens, s-o justifice. Regele nu este preocupat pentru chipul propriu, succesul, popularitatea. Îi stă la inimă binele altora. Știe că dacă săvârșește vreo nebunie, nu compromite numai prestigiul propriu, ci sunt la mijloc persoanele de care este responsabil. Solomon nu ţine să apară ca unul care știe. Se consideră mai degrabă, unul care trebuie să înveţe, care începe să înveţe. A obţine de la Dumnezeu „o inimă docilă”, nu înseamnă de fapt a aduna înţelepciune, ci de a asculta. Dumnezeu îi dăruiește „o inimă înţeleaptă și inteligentă”, nu un „depozit” de adevăr, de reţete și de răspunsuri prefabricate numai de folosit. Adică, în practică, îi promite că în fiecare zi îl va instrui, îl va face să înţeleagă ceva, îl va corecta, îl va certa dacă este cazul. Solomon nu dobândește o posesiune definitivă de la pornire, un bagaj de știinţă pe care nimeni nu va mai îndrăzni s-o pună în discuţie. I se garantează, în schimb, posibilitatea de a vedea, examina, hotărâ în chip drept treptat-treptat. Aș îndrăzni să spun: unica siguranţă pe care o cere este cea de… a nu fi prea sigur de sine. Adică: siguranţa dubiului zilnic.Se simte asigurat de un „responsabil” care nu este semeţ, nu este prezumţios, nu se arată dezinvolt, stăpân pe situaţie, și, în loc să se ia în serios, ia în serios ceea ce vine numai de la Domnul, pe care îl invocă cu umilinţă. Evident nimeni (nici chiar Dumnezeu) nu l-a informat pe Solomon despre existenţa așa zisului „har al stării”. Totuși, „o inimă docilă” este ceva diferit de „harul stării”. Mai de încredere… Apelând la harul stării, este riscul de a apăra și erorile cele mai mari. Cu inima docilă nu ezită să se pună în discuţie (și a se lăsa pus în discuţie) și, când este cazul, de a recunoaște greșelile.

„Nu te accept cum ești, ci cum erai…” Toţi putem să ne însușim rugăciunea lui Solomon, chiar dacă nu avem responsabilităţi deosebite de a guverna. O inimă „docilă, înţeleaptă și inteligentă” rămâne pentru totdeauna necesară pentru a duce viaţa noastră, de a ști „să distingem binele de rău”, de a poseda discernământul drept. Recurgerea constantă la Domnul este indispensabilă pentru a nu pierde orientarea. Și apoi aceeași rugăciune este permisă de a o formula în avantajul tuturor acelora care, în Biserică, deţin autoritatea. În loc de a ne lamenta, în loc de a depăna rozariul celui nemulţumit (rostind mereu „misterele de durere”; un astfel de om îmi mărturisea, a propo de dificultăţile pe care le avea cu autoritatea constituită, că nu reușește să accepte „misterele… misterioase”), în loc de a dori superiori după gusturile noastre, este bine să ne rugăm cu insistenţă ca Domnul să le dea „o inimă docilă”. Nu avem nevoie ca „șefii” să fie cum îi vrem noi, să acţioneze pe linia dorinţelor noastre, să corespundă așteptărilor noastre. Bineînţeles, toate acestea nu sunt în mod necesar un rău. Mai rău: nu sunt realiste. Dacă Domnul ar asculta fiecare rugăciune care exprimă un anumit ideal de autoritate, ar fi constrâns să ne dea responsabili de comunităţi „modelaţi”, fiecare, în zeci (sau sute) de forme diverse. Ceea ce nu este la îndemâna nici… a atotputerniciei divine. Este lucru „înţelept și inteligent”, în schimb, de a insista ca oricine ar fi „investit cu autoritate” să primească în dar, în fiecare zi, o inimă înzestrată cu docilitate. Un păstor cu adevărat docil Domnului ar putea și să nu ne placă, să nu ne „mulţumească”. Dar este desigur în avantajul nostru. Personal, însă, mă hazardez să adaug o clauză la această rugăciune pe care o ibesc atât. Aud adesea un oarecare „responsabil” declarând pe un ton peremptoriu: „Trebuie să mă acceptaţi așa cum sunt”. Într-adevăr, a lua sau a lăsa. Nu sunt foarte de acord. Trebuind să înregistrez adesea anumite scimbări neașteptate de ton și atitudini și limbaj și chiar idei, aș

propune o corecţie mică: „Să nu-mi ceri să te accept cum ești. Am putea ajunge la un fel de compromis. Dacă ești de acord, prefer să te accept… cum erai. Vreau să spun cum erai înainte de a ţi se fi întâmplat acel lucru, înainte de îmbrăca rolul sau, mai rău, ai devenit un personaj. Acceptarea îmi stă bine. Numai să fie acceptarea a ceva autentic, sincer (inclusiv defectele), nu ceva artificial. Și apoi, să ne gândim bine, acceptarea reciprocă nu este decât un punct de plecare în vederea unei creșteri, a unui drum de făcut împreună, în timpul căruia, puţin câte puţin, toţi ne-am regăsi (cel puţin un pic) diferiţi. Deci, te accept (de preferinţă cum erai, „nu îmbrăcat în autoritate”), dar aș vrea să-mi promiţi că vom da o mână de ajutor pentru a schimba în bine (cel puţin un pic). Inima docilă ar trebui să slujească, în loc să forţeze poziţiile noastre, să le părăsim când El ne avertizează că ne așteaptă în altă parte… Descoperirea Isus, în evanghelie, vorbește despre împărăţie în termeni de descoperire. Descoperirea unui „tezaur ascuns într-un ogor” Descoperirea „unui mărgăritar de mare valoare” S-ar spune un mare noroc. Numai că acest mare noroc este plătit cu preţul dezlipirilor, renunţărilor și sustragerilor. Ţăranul este constrâns să „vândă toate bunurile sale” pentru a intra în posesia acelui ogor. Chiar și negustorul trebuie să „vândă toate bunurile sale” pentru a obţine acel mărgăritar. Trei observaţii. 1 – Cine știe dacă reușim să concepem și să prezentăm creștinismul, nu în termeni de povară apăsătoare de greutăţi și datorii de purtat, ci ca o descoperire bucuroasă, posibilitate de a deveni ușori, liberi. „L-am aflat pe Mesia”, anunţă cu un aer de triumf Andrei pe fratele său Simon (Io 1,41). Ca și cum ar comunica: a fost un lucru extraordinar, o întâlnire surprinzătoare, o experienţă uimitoare. De acum înainte toată viaţa noastră se poate schimba.

2 – Împărăţia nu este un adaos la tot ce posedăm, și pe care vrem să-l ţinem strâns. Împărăţia este totul, unicul lucru necesar, care ne face să părăsim toate, ne face să lăsăm, fără regrete, restul. Nu se ajunge la unu adunând, ci scăzând! 3 – Să spunem lucrurilor pe nume. Ţăranul, negustorul, se consideră mai mult decât mulţumiţi de ogorul cu comoara îngropată, cu mărgăritarul. Nu rezultă, cel puţin din evanghelie, că pretind altceva, după aceea. Nu au nevoie de alceva. Tot ceea ce ar putea obţine, ar fi derizoriu faţă de ceea ce au dobândit. În schimb se poate întâpla ca cineva, obţinând o dată împărăţia, să urmeze un itinerariu invers. Și să înceapă a căuta posturi, onoruri, titluri, privilegii, diferite gratificaţii. Ca și cum împărăţia ar asigura acele alte lucruri de la care ar trebui în schimb să renunţe , și care de multe ori sunt chiar incompatibile cu ea. Sau, mai rău, că împărăţia ar fi o pierdere, pentru care ar trebui să ne despăgubim din belșug cu tot felul de compensaţii. Atunci când se fac operaţii de acest fel – care nu sunt rare – se aseamănă cu un negustor care, ajuns în posesia comorii fabuloase, o vinde (mai bine, o vinde în pierdere) pentru a câștiga un pic de marfă de proastă calitate. Vrem să ne convingem, o dată, că întâlnirea cu Cristos nu ne face să câștigăm nimic, din moment ce El însuși este cel mai mare câștig? Vrem să ne convingem, în sfârșit, că de fiecare dată împărăţia devine pretext pentru alte cuceriri, am pierdut deja împărăţia, sau oricum am contribuit s-o devalorizăm? Cei doi din parabolă erau tipi serioși, cu ochi siguri, capabili de a face bine socotelile. Noi, în schimb, suntem „socotitori” meschini, prea prudenţi, incapabili de a risca. Cel puţin știm să descriem comoara, s-o explicăm, să-i povestim istoria, să-i schiţăm dezbateri interminabile, dar nu ne decidem să ne-o însușim. …Și Dumnezeu iubește pe aceia care riscă, nu pe cei care se limitează să cunoască regulile jocului.

Promovarea se obţine cu o serie de respingeri (la examene) Noi știm că totul conlucrează spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu”, ne asigură Paul în a doua lectură. Știm , dar ignorăm în ce fel. Accidente, cruci, realităţi neplăcute, situaţii dureroase, nenorociri, supărări, le considerăm ca un rău pentru noi, ceva care întârzie, împiedică, sau de-a dreptul spulberă proiectele noastre. Totuși Dumnezeu reușește să transforme aceste realităţi negative în „bine”. Procedeul, totuși, rămâne secret, ascuns de ochii noștri și de înţelegerea noastră (nimeni nu a pătruns vreodată în acel laborator secret unde Dumnezeu, alchimistul inaccesibil, săvârșește transformarea miraculoasă). Și ieșirea pozitivă de atâtea ori se manifestă în timpi foarte lungi. Credinţa și speranţa ne garantează, sau cel puţin ne fac să bănuim că la construirea binelui nostru conlucrează nu numai acele elemente pe care noi le considerăm utile, dar și acelea pe care le socotim dăunătoare, acele materiale pe care noi le înlăturăm fără milă. Totuși continuăm să rămânem în întuneric, ca să observăm contradicţiile, până și scandalul. Nu înţelegem îndată. Nici Dumnezeu nu ne dă explicaţii sau justificări. Acesta este paradoxul credinţei. A crede că se va ajunge la soluţia justă, la rezultatul pozitiv, prin atâtea evoluţii care, după criteriile umane, sunt greșite. A crede că totul este o achiziţie avantajoasă, chiar și pierderile cele mai dureroase. A crede că Dumnezeu, adesea, ne spune „da” cu o serie de „nu”. A crede că iubirea („…celor care îl iubesc pe Dumnezeu”) reușește să înfăptuiască miracolul de a transforma în promovare un lanţ de căderi.


SITUAŢIA ESTE APROAPE DISPERATĂ: NU NE-AR TREBUI DECÂT O MINUNE

Isaia 55, 1-3

Romani 8, 35.37-39 Matei 14, 13-21

Dumnezeu este „exigent” în dăruire Domnul comunică invitaţiile sale cu o dărnicie extraordinară. „Toţi” sunt așteptaţi. Nimeni nu este exclus. Nu trebuie adus nimic. În afară de setea proprie, foamea proprie. În fond, nu ne cere altceva. Singura condiţie este de a avea trebuinţă. Unicul titlu, dorinţa. Nu este interzisă nici lipsa de satisfacţie, dimpotrivă… După atâtea căutări parţiale sau inutile, după ce am adunat atâtea surogate, trebuie să vină și momentul în care să ne decidem să alergăm direct la izvor. Poate ne ostenim să acceptăm această idee a unui Dumnezeu care ne cere numai să ne apropiem de El pentru a primi. Când se vorbește de raport religios, imediat ne gândim la ceea ce trebuie să facem, la serviciile la care suntem chemaţi să le facem. Nu ne vine în minte că atitudinea fundamentală este disponibilitatea de a „ne lăsa să ni se dea”. Și când ni se oferă ceva, în ambientul sacrului, instinctiv punem mâna la portmoneu. Dumnezeu, în schimb, este gratuit. „Cine nu are bani, să vină de asemenea…” Când la mijloc este banul, nu mai sunt darurile lui Dumnezeu, chiar dacă poartă eticheta pe ele. Să ne întipărim bine în minte fragmentul din Isaia: valoarea nu este stabilită de preţ, ci de absenţa preţului. (Personal, ca preot, mă simt umilit când anumite „persoane pioase” insistă: „Spuneţi-mi vă rog cât este, pentru că ni s-a spus mereu că, dacă nu se plătește, Liturghia nu este valabilă…”)

Dumnezeu este gelos. Nu în a încasa, ci în a dărui. Nu poate să tolereze ca să ne adresăm altuia sau la alţii când suntem copleșiţi de sete, când suntem flămânzi, vrem să gustăm pacea inimii, suntem cuprinși de o voinţă irezistibilă de fericire. Dumnezeu pretinde. Chiar foarte mult. Dumnezeu este exigent. Până la exces. De fapt nu suportă ca să ne fie teamă de a-i cere totul. Noi înșelăm așteptările lui Dumnezeu când ne prezentăm să primim darurile sale. Când nu ne prezentăm cu mâinile goale. Pe lângă aceasta el se simte înșelat când ne vede că cerșim în altă parte lucruri disproporţionate faţă de exigenţele noastre. „Pentru ce cheltuiţi banii pentru ceea ce nu este pâine, averea voastră pentru ceea ce nu satură?” Noi, din păcate, riscăm să cheltuim de-a dreptul viaţa alergând după realităţi iluzorii, înghiţând alimente care, cu cât le consumăm mai mult, cu atât mai mult ne lasă flămânzi și fără poftă de ceea ce ne-ar asigura creșterea noastră umană și creștină. Dumnezeu este dispus să ne sature, mai mult, nu-i putem asigura o bucurie mai mare decât aceasta: să-i declarăm că voim să depindem exclusiv de mâna sa. Dar nu putem să ne adresăm Lui pentru fleacuri, inepţii, bagatele. Numai dacă intenţionăm să dilatăm fără măsură orizonturile vieţii noastre, dacă tindem spre ceva frumos și mare, dacă avem vise măreţe, dacă suntem determinaţi să ne îndreptăm dincolo de măsurile comune, avem dreptul să ne întindem mâinile – suficient de goale – spre El. „O voi toţi cei însetaţi…” O voi toţi care nu vă mulţumiţi cu lucruri de nimic… O voi toţi care nu puteţi suporta golul… O voi toţi care începeţi să bănuiţi că sunteţi făcuţi pentru altceva… O voi toţi care intenţionaţi să faceţi loc pentru esenţial… Există și efemer religios Este ușor să ne împotrivim culturii efemerului. Denunţurile în privinţa consumismului se risipesc. Ar fi cât mai oportun și urgent, însă, de a ne da seama că există și un efemer religios.

Poate fi pericolul unui consumism al sacrului. Ofertele banalităţilor devoţionale, a frivolităţilor pioase, nu lipsesc desigur, și nu lipsesc din păcate aceia care, din interes, devin propagandiști și crainici zeloși. Îmbietori dezinvolţi, foarte abili în a înconjura pe creștinii neprevăzători și de a-i convinge să cumpere produsele deteriorate, circulă liberi și în incinta templului. Idolatrii de tip emoţional sunt tolerate sau de-a dreptul încurajate din partea acelora care ar trebui să promoveze adoraţia Unicului Domn. Răspânditori de droguri ușoare, evadări în miraculos, superficialităţi îmbibate de sentimentalism sau de frici apocaliptice sau de moralisme șantajiste, desfășoară netulburaţi activitatea lor (eram gata să spun traficul lor) în cea care ar trbui să fie „casă de rugăciune” Mulţi creștini de bună voinţă, care poartă în sânge o foame seculară, sunt încurajaţi în schimb să se hrănească cu pâinea (adică a Cuvântului lui Dumnezeu), să cumpere tâmpeniile pseudo-spirituale, conţinute într-o literatură produsă în cantităţi mari, și care invadează piaţa până la refuz. Și se definește, un pic grăbit, „reîntoarcerea sacrului” ceea ce adesea este numai fenomenul folclorist sau căutarea exoticului sau experienţa veleitară. Vrem să spunem totul? Sunt și din aceia care pretind să impună ca adevăruri definitive, de neschimbat, foarte sigure, discursuri care sunt foarte provizorii. Prezintă opinii și poziţii foarte personale, normal „extremiste”, ca scoase (cine știe cum) din evanghelie. Și nu lipsesc din aceia care spun că oferă pâinea Cuvântului. Dar a lor este o pâine uscată, tare că sparge dinţii, de nemâncat chiar și de aceia cu stomacurile mai bune. Anumite prezentări aseptice ale Cuvântului lui Dumnezeu, cu etalare de erudiţie, pline de pedanterii asortate, umplute de exerciţii intelectualiste, par să fie făcute dinadins pentru a le face fără poftă, pentru a descuraja pe cei care se apropie cu pasiune și candoare de Cartea…

Se gargarizează cultura. Dar anumite expresii așa zise culturale provin de la indivizi care se pare că au inversat ispita Satanei din deșert: „… Spune acestei pâini proaspete să devină piatră”. La televiziune cineva, cuprins de o pudoare neașteptată, nu mai spune „publicitate”, dar indică anumite „sfaturi pentru cumpărături”. Eu reţin că, pe tărâmul religios, dacă vrem să fim respectuoși faţă de foamea și setea autentice ale poporului lui Dumnezeu, sau pentru a le provoca (care este cazul cel mai frecvent și datoria cea mai necesară și cea mai arzătoare), sunt necesare „sfaturi” pentru anumite lecturi și pentru anumite ascultări și pentru anumite frecventări. Nu totdeauna intensificarea „frecvenţelor” în eter, sau prinderea unor „benzi” noi, constituie o cucerire pentru Împărăţia lui Dumnezeu… Nu invoc cenzuri de acest fel, bineînţeles. Pur și simplu cer ca să se pună în gardă posibilii „înfometaţi” și „însetaţi” de hrana genuină împotriva pericolului înșelăciunii. A educa să aleagă ceea ce este autentic, solid, și să respingă ceea ce este artificial, marginal, străin de credinţa adevărată, cred că este o datorie esenţială, mai ales astăzi. Și să nu spunem, vă rog, că după toate chiar și acele produse un pic discutabile sunt totdeauna mai bune decât veninurile de care este plină piaţa. Înainte de toate vine gustul pâinii. În așteptarea credinţei care să reușească să facă o minune, Caritatea să înceapă să se dedice să facă… Riscul unui anumit tip de lectură a evangheliei de astăzi consistă în a trage o concluzie de acest fel: din moment ce minunile, a înmulţirii pâinilor și a peștilor, și de orice alt tip, nu intră în posibilităţile noastre… Eu cred, în schimb, că relatarea ne implică și ne antrenează mai mult decât bănuim. Isus, înainte de toate, „responsabilizează” pe apostoli, care sugerează o rezolvare dictată de bunul simţ, dar care în practică trădează o mentalitate destul de difuză în faţa problemelor mai dramatice: „Ce putem face noi? Fiecare trebuie să se aranjeze cum poate, și mai rău pentru el dacă nu reușește să se descurce singur… Nu va fi nicidecum

vina noastră dacă cineva rămâne cu stomacul gol sau cu greutatea unei nedreptăţi colosale pe stomac. Noi avem deja gândurile noastre, problemele, necazurile, nu putem nicidecum să ne asumăm și necazurile altora…” „Daţi-le voi să mănânce…” Este adevărat că apoi va trebui să aibă grijă El. Dar, între timp, a cerut ca apostolii să aibă grijă de foamea celorlalţi, să se simtă responsabili (era să zic „culpabili”), să împartă, înainte de pâinea lor puţină, adunată acolo, compătimirea lor faţă de mulţime. Să precizăm de îndată. Pagina evangheliei nu ne oferă nici o soluţie miraculoasă sau simplistă în privinţa pâinii și a foamei (cei cincii mii, astăzi, au devenit sute de milioane și, spre diferenţă de Matei, nu putem să nu numărăm femeile și copiii…). Isus nu ne spune nici astăzi: aici ar trebui o minune. Nu ne dezvăluie trucul pentru a-l înfăptui. Învăţătorul ne învaţă tot ceea ce nu este o minune. Ne face să înţelegem că se poate începe cu compătimirea, care nu înseamnă pur și simplu a fi mișcaţi, a simţi o ușoară palpitaţie a inimii (atât de ușoară încât nu ajunge nici la portofel, care stă în partea opusă, la distanţa de siguranţă pentru a nu implica inima), dar vrea să spună să simţim în stomacul propriu înţepăturile foamei celorlalţi. Și apoi ne lasă să intuim că, mereu și oriunde, „ne privește” pe noi. În sfârșit pretinde, absolut, să scoatem afară puţinul pe care îl avem.

- Nu avem decât cinci pâini și doi pești… - Aduceţi-le aici.

În mod realist, în anumite cazuri, Domnul ar putea cere economiile, sau de-a dreptul ceea ce se irosește. Da. Poate fi prea comod pentru noi să ne ascundem în spatele pretextului care cere un miracol, sau o serie de miracole, și acel sector nu este de competenţa noastră. Cristos ne cheamă în cauză, ne dezvăluie mișcător, spune că putem și trebuie să avem grijă noi, independent de ceea ce va face El. Credinţa trebuie s-o așteptăm. Trebuie să crească până ia dimensiunile unui grăunte de muștar, înainte de a fi în stare de a săvârși minuni. Și cine știe cât timp ne va trebui… Caritatea, în schimb, este grabnică.

Iubirea nu este obligată să facă minuni. Și deci trebuie să întervină acum, aici, să împlinească meseria sa obișnuită, să desfășoare activitatea sa normală. În așteptarea credinţei care va face, cine știe… Mulţimile nesfârșite lovite de flagelul foamei nu pot fi consolate auzind-ne exclamând cu aer îndurerat:

- Aici ar trebui o minune. Ar prefera să ne audă spunând:

- Aici ar trebui un pic de mai multă iubire și dreptate. Și poate nici nu este cazul să vorbim. Este suficient să ne prezentăm aducând un pic din necesarul nostru, mult din economiile noastre, și mult din risipele noatre. Iubirea și circumstanţele potrivnice „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?” se întreabă Paul (a doua lectură). Și înșiră unele situaţii deosebit de dramatice, „conflictuale”, în care cel credincios ar putea avea impresia de a fi abandonat, lăsat singur: „necazul, teama, persecuţia, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, pericolul, sabia…” La sfârșit, însă, proclamă propria convingere fermă: nimic și nimeni „nu va putea să ne separe vreodată de iubirea lui Dumnezeu”. În sfârșit, Paul dezminte o oarecare mentalitate conform căreia noi am putea experimenta iubirea lui Dumnezeu numai când totul merge bine, nu simţim împotriviri, drumul este netezit, avem succes, reușim să realizăm proiectele noastre, ne bucurăm de stima și înţelegerea celorlalţi. Apostolul vrea să ne convingă, dimpotrivă, că acea iubire nu este înconjurată de situaţii favorabile. S-ar putea exprima toate acestea cu alţi termeni: iubirea lui Cristos „ne atinge” sigur. Nimic nu o poate împiedica, să-i bareze pasul, să-l excludă din încercările noastre, din momentele noastre de dificultate, din locurile unde ne zbatem pradă infirmităţilor și mizeriilor de orice fel. Chinul nostru este chinul său. Sfâșierile noatre sunt sfâșierile sale. Pierderile noastre sunt însușite de El. Consecinţa, atunci, nu poate fi numai de tip consolator, ci stimulator.

Dacă iubirea lui Cristos nu este întărită de nici o realitate neplăcută, dacă ne atinge din toate părţile, în toate împrejurările, atunci nu ne este permis să rămânem blocaţi în faţa nici unui obstacol, ori cât de mare, în faţa nici unei nenorociri, oricât de mari. Iubirea lui Dumnezeu ne atinge, nu pentru a ne mângâia, ci pentru a ne împinge să „trecem” mai departe…


LEGEA SPAŢIILORT ALBE

1 Regi 19, 9.11-13 Romani 9, 1-5

Matei 14, 22-33

Predicatorul nu cunoștea peștera lui Ilie Duminica trecută am participat la Sfânta Liturghie, clandestin în mijlocul poporului lui Dumnezeu (o obișnuinţă pe care o cultiv cu plăcere în special când sunt în străinătate), într-un sat pe care îl iubesc foarte mult și într-o catedrală care, în ciuda măreţiei sale, nu reușește să mă intimideze. A venit lângă mine în bancă o femeie care, după ce a făcut semnul Crucii, mi-a șoptit la ureche: - Buenas dias, senor!... Detaliul mi-a încălzit inima (se poate întâmpla chiar și la Liturghie...) Precizez, pentru a evita echivocurile, că mujer (femeia), cu toată evidenţa, a stins deja cel puţin șapte zeci de lumânări. ...Și a început îndată predica. Căldura, din păcate, a dispărut îndată. Preotul a început să tune împotriuva unei fantomatici “teologii a tăcerii lui Dumnezeu”, spre care, dată fiind îndârjirea pe care o punea, trebuie să fi avut ceva personal. Cu cât se înflăcăra mai mult, cu atât mai mult mă răcea pe mine și mă plictisea un pic. Efectul benefic al “buenos dias, senor” a dispărut de tot. Auzeam cum urla (și mai mult se adresa oamenilor, părea că interlocutorii săi ar fi acei teologi, responsabili de toate relele din lumea modernă): “Nu spunem prostii. Dumnezeu nu tace, nu a tăcut niciodată. Dumnezeu vorbește, ba mai mult strigă...” Mi se părea mai degrabă neplăcută imaginea unui Dumnezeu care nu încetează să vorbească. Dar acela, fără să observe repugnanţele mele, continua neînfricat, înflăcărându-se vizibil:

“Glasul său este mai puternic decât ar putea să audă lumea. Depășește pe toate celelalte. Noi suntem aceia care nu vrem să auzim, o facem pe surzii...” Am încrucișat pe furiș privirea puţin dezorientată a femeii. Mi-a făcut un semn cu mâinile care păreau să exprime resemnare. Sau, poate, se simţea culpabilă, sau nefericită, și voia să confirme dacă din întâmplare aș fi și eu, ca și ea, un pic surd, sau distrat, sau numai puţin norocos. I-am oferit un semi surâs, cel mai sigur posibil, care dorea să spună: ce vrei să facem, se vede că linia noastră uneori nu funcţionează... Mă gândeam la Auschwitz. Reușeam foarte greu să-mi imaginez că victimele, înainte de a “terce prin cuptor” ar fi auzit pe Dumnezeu “strigând”. Mă gândeam la deșerturile vechilor călugări. Și nu-mi amintesc ca vreo unul din acei solitari să se plângă pentru că Dumnezeu își înălţa un pic prea mult glasul. Mă gândeam la Ilie, adăpostit în peșteră, constrâns să ia act că Domnul nu era în strigăt, pentru a fi auzit, dar “în foșnetul unei adieri de vânt”. Nu pun la îndoială surditatea noastră încăpăţânată. Dar Dumnezeu nu o învinge vorbind cu volumul la maximum. Vrea să ne-o vindece obișnuindu-ne să ascultăm “foșnetul ușor” al tăcerii. Ilie, până acum, se făcuse interpret al unui Dumnezeu a cărui voce avea un răsunet de tunet. Până la acel moment fusese un profet înfocat și... zgomotos. Pornind de la faimoasa peșteră, se inaugurează un alt tip de experienţă. Mesajul este captat pe lungimea de undă a tăcerii. Să ne înţelegem. De atunci încolo nu va mai fi numai problema de intensitatea diferită a sunetului. Schimbă radical tonul, stilul mărturiei. Care devine mai discret, delicat, mai puţin spectaculos, fără a pierde nimic din forţa sa. Ilie iese din peșteră transformat. Capabil de a zgudui, dar și de a însenina. Da, poate predicatorul meu înfierbântat și dând fiori de ghiaţă ar fi trebuit să stea un pic în acea peșteră. Și și-ar fi dat seama, cu uimire,

că teologia tăcerii lui Dumnezeu s-a născut acolo, și nu au inventat-o oamenii. Totuși mă simt parţial mâmgâiat reflectând, în afara episodului lui Ilie, la o frază a lui S. Kierkegaard: “În starea de astăzi a lumii, viaţa întreagă este bolnavă. Dacă aș fi medic, și cineva mi-ar cere un sfat, aș răspunde: crează tăcerea! Condu pe om la tăcere! Numai astfel se poate auzi cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă, aplicând mijloace zgomotoase, și se evocă atât de zgomotos încât ar putea fi auzit și în mijlocul zgomotului, acela nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Crează deci tăcerea”. Eram tentat chiar s-o comentez vecinei mele de bancă. Dar ea, probabil, nu avea nevoie de consolările filozofului danez. M-am limitat să le murmur, dăruind semnul păcii:

- Buenos dias, senora. Adăugând, în minte, o urare (adresată și mie, cât și ei):

- Și ascultare bună a tăcerii lui Dumnezeu! Spaţiile albe, adică mesajul iubirii Dumnezeu nu tace pentru că nu mai are nimic să ne spună sau pentru că, este supărat, și vrea să ne pedepsească rămânând mut. Tăcerea, în limbajul iubirii, este mesaj, comunicare. “Când cel îndrăgostit vorbește iubitei, iubita ascultă mai mult tăcerea decât cuvântul: “Taci”, pare să șoptească. “Taci ca să te pot auzi” (Max Picard). Mai ales tăcerea este singurul limbaj al misterului (nu poate fi adoraţie fără tăcere). Tăcerea este revelaţie. Tăcerea este limbajul profundităţii. Aș spune că tăcerea nu este atât altă faţă a Cuvântului, ci este Cuvântul el însuși. După ce a vorbit, Dumnezeu tace, și cere de la noi tăcerea, nu pentru că s-a terminat comunicarea, ci pentru că rămân alte lucruri de spus, alte confidenţe, care pot fi exprimate numai în tăcere. Mai mult, realităţile secrete sunt încredinţate tăcerii. Foarte frumoasă, în această privinţă, intuiţia lui A. Neher: “În Biblie, propoziţia sau fraza sau capitolul sau cartea nu se întrerup pentru că nu mai este nimic de spus, ci pentru că ceea ce nu s-a spus,

sau nu poate fi spus voiau în acel moment să fie spuse. Și nu o puteau face dacă nu ar fi trecut prin tăcere, ale cărui intervale albe constituie semnele de ieșire dintr-o realitate și comunicare mai profundă”. În tradiţia ebraică, într-adevăr, este o sentinţă celebră rabinică socotită și ca o “lege ale spaţiilor albe”. Spune: “Totul este scris între spaţiile albe dintre o literă și alta. Restul nu contează”. Și nouă ni se pare intolerabilă (chiar dacă nu în forma obsesivă a predicatorului “meu”) tăcerea lui Dumnezeu, noi ar trebui să observăm mai mult acele intervaluri, să ne oprim să descifrăm acele spaţii albe. Alergând repede de la un cuvânt la altul, de la o pagină la cea următoare, și sărind cu grabă peste separările dintre “ceea ce este spus” sau de “nespus”, riscăm să pierdem mare parte din comunicare. ... Și apoi chiar ne plângem de tăcerea lui Dumnezeu. Când Ilie, reintrând în peșteră, a simţit “zvonul unei tăceri fine”, nu a comentat, decepţionat: “Și astăzi cerul este mut, Dumnezeu îmi refuză Cuvântul său”. Dar s-a grăbit să iasă, acoperindu-și cu respect capul cu mantaua, gata de a asculta... Se grăbește să împrăștie mulţimea “Împrăștiind mulţimea, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage...” Este, fără îndoială, treaba cea mai grea. Dumnezeu este de găsit în rugăciune, nu suntem noi care îl atingem, dar mulţimea trebuie s-o împrăștiem noi. Noi suntem cei care trebuie s-o îndepărtăm. Noi suntem cei care trebuie să ne sustragem. Noi suntem cei care trebuie să stăm la distanţă de înghesuială de locurile superficialităţii, de vorbării, de frivolitate. Noi suntem cei care trebuie să refuzăm disiparea, ritualurile exterioare, reclamele goale. Nu este rugăciune, adică nu este o întâlnire adevărată cu Dumnezeu, dacă nu avem curajul de a îndepărta zgomotul, să ne opunem dispersării, să întoarcem spatele la ceremoniile neînsemnate, să îndrăznim să fim în singurătate, să spunem nu la reclame și la șantajele eficacităţii. Pentru a ne ruga, trebuie să renunţăm la agitaţie, să renunţăm la grabă, să renunţăm la propunerile ademenitoare de a apărea, să

regăsim calmul, să redescoperim sensul gratuităţii, a se lăsa ispitit de cele inutile, care sunt apoi “unicul lucru necesar”. Cristos dă drumul mulţimii, după ce a săturat-o fie cu pâinea Cuvântului fie cu cealaltă pâine. Într-un anumit sens, fuge. Totuși și această fugă pe munte, pentru a se dedica rugăciunii, poate fi încă un aspect al acelei “compătimiri” faţă de mulţimea care a provocat minunea. A avea milă faţă de alţii (și chiar de noi înșine!) aduce, adesea, necesitatea de a ne îndepărta. “A merge în întâmpinare”, uneori, poate însemna să ne oprim, să dispărem. Cele două intervaluri (și, la mijloc, poate, prima murmurare clericală) Mă surprind gândindu-mă cum ar fi interpretat alţii dorinţa lui Petru de a se desprinde de ei și să ajungă la Învăţătorul umblând pe apă. Poate interpretarea mea este numai o răutate, și cer scuze. Dar bănuiesc că prima murmurare clericală s-a născut în acea barcă. Cealaltă – de această dată documentată de evanghelie – a izbucnit când Iacob și Ioan – cine știe într-adevăr dacă nu cu complicitatea mamei lor, sau fără nevoie de intermediari – au avansat cererea formală de a ocupa cele două locuri de onoare lângă trenul Domnului. În episodul care îl are pe Petru ca protagonist, sunt două “intervaluri” (spaţii albe și acestea?) cum îmi place să subliniez. Primul trebuie pus între invitaţia lui Cristos, “vino”, și părăsirea bărcii pentru a face primii pași pe apă. Al doilea este între momentul în care Petru, cuprins de frică, strigă “Doamne, salvează-mă”, și însăși mâna lui Isus pentru a apuca pe Petru gata să se înece, vinovat de “puţină credinţă”. În primul interval domină presumţia. În al doilea încrederea. Totuși traiectoria nu s-a schimbat: Petru în ambele cazuri merge spre Domnul. Totul depinde însă de mod. Este un mod presupus, pretenţios, care îl scufundă. Și este o atitudine de fond, făcut din conștiinţa propriei greutăţi, care consimte de a fi apucat de El.

După puţin timp (Mt 16, 18-19) Simon va fi constituit “piatră”. Evident Cristos nu a ţinut cont că acea piatră era capabilă chiar de... cufundare. Aș îndrăzni să spun că Petru dă încredere tocmai pentru că, riscând să meargă la fund ca noi toţi, cunoscând greutatea și “puţina credinţă”, poate să ne ajute să întindem mâinile spre Unicul care ne salvează. Și este frumos, împreună cu Petru și cu toţi ceilalţi, după atâtea rătăciri, frici și nenorociri, că ne reunim în gestul de adoraţie (acel, da, este un teren solid, chiar în mijlocul mării), și să șoptim: “Tu ești într-adevăr Fiul lui Dumnezeu”. Probabil Petru va fi renunţat să facă alte încercări de plimbări pe valuri. Din partea noastră nu ne-am mai gândit la așa ceva. Nu se merge la Domnul nici zburând, nici mergând pe mare. Important este de a învăţa să mișcăm pașii noștri pe străzile lumii, fără a fi opriţi de nimeni. Paul, în a doua lectură, ne încredinţează pe un ton dureros că nu intenţionează în nici un fel să se separe de Israeliţi. Ajunge să spună de-a dreptul că ar fi dispus să fie despărţit el de Cristos, excomunicat, dacă gestul său nebun și blasfemator ar sluji la mântuirea fraţilor săi. Da, lucrul cel mai folositor este de a merge împreună pe acest pământ. Și a încerca de a o face, pe cât posibil, în vârful picioarelor... (Cât privește la a striga, un verb care plăcea atât de mult predicatorului “meu”, of! Nu este interzis. Chiar și Petru a făcut-o. Pentru a face cunoscut că îi era teamă...)


PENTRU O RELIGIE A FIRIMITURILOR

Isaia 56, 6-7 Romani 11, 13-15.29-32

Matei 15, 21-28

Dumnezeu îi privilegiază pe cei excluși Tema excluderii caracterizează cele trei lecturi de astăzi. În capitolul 56 din Isaia (din care în liturgie este prezentat un mic fragment) Domnul încurajează două categorii de excluși: străinii și eunucii. Aceștia par să fie iremediabil în afara mântuirii, a binecuvântării. Ei înșiși socot că nu pot face parte niciodată la titlul deplin al poporului alianţei. Privilegiaţii, membrii de drept, îi privesc cu suspiciune și dispreţ. Dar Domnul are grijă să inverseze poziţiile. Semnificativă este promisiunea către cei care nu-și pot asigura o descendenţă: “Către eunucii, care observă sâmbetele mele, preferă lucrurile care îmi plac și rămân tari în alianţa mea, eu le voi dărui în casa mea și între zidurile mele un loc și un nume mai bun decât al fiilor și fiicelor; le voi da lor un nume veșnic care nu va fi șters niciodată...” Căile de acces la “muntele sfânt” adesea sunt barate abuziv de oameni zeloși, care împun limite arbitrare, dictează condiţii care nu sunt în mod necesar cele cerute de Domnul. Atunci Dumnezeu însuși îi ia de mână pe cei excluși, pe cei cărora li s-a închis ușa cu dispreţ în faţă sau au fost ţinuţi la distanţă, pentru a-i însoţi de-a lungul drumului “interzis” și să-i introducă în “casa de rugăciune”, unde vor fi “copleșiţi de bucurie”. Visul cel mare al Domnului rămâne mereu acela al unui templu “deschis”, care să devină nu un loc de discriminare, și nici de rușine

(unde fumul de tămâie ascunde activitatea nu totdeauna compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu), ci “loc de rugăciune pentru toate popoarele”. Da, cei excluși și cei privilegiaţi, cei practicanţi și nepracticanţi. Noi suntem cei care am inventat și pus la punct aceste categorii. Dar lui Dumnezeu îi place să-i facă privilegiaţi tocmai pe cei excluși! Și, foarte adesea, noi practicăm atâtea lucruri care nu intră în mod obligatoriu în plăcerea divină, și neglijăm alte “practici” pe care dimpotrivă El nu le ţine ca absolut bune pentru un credincios: dreptarea, pentru a înșira numai una, care apare la începutul fragmentului din Isaia. “Observaţi dreptul și practicaţi dreptatea...” Mi-ar plăcea să văd la intrarea în anumite biserici o cartelă cu inscripţia: “Sunt bine-veniţi cei cărora le este foame și sete de dreptate”. Paul (a doua lectură) ia act despre o schimbare de situaţie. A fost o “schimbare” decisivă. Poporul promisiunii, căruia îi era destinată “pâinea fiilor” s-a autoexclus. Și, în locul său, au intrat păgânii, care până atunci găsiseră barat accesul la templu. Biserica lui Cristos, dimpotrivă, fidelă deschiderii universaliste a Învăţătorului, și la solicitarea puternică a lui Paul însuși, i-a primit chiar pe ei. Acum apostolul vrea să adopte o tactică care mizează totul pe “gelozie” și cere noilor sosiţi consensul pentru a ţine ușa deschisă și pentru Israeliţi. Rămâne mereu pericolul, de fapt, ca cei care au suferit excluderea, de îndată ce au posibilitatea, să devină la rândul lor “exclusivi”; cine a suferit discriminarea, abia reușește să dobândească integrarea, că se transformă în cel mai rău rasist; cine a obţinut milostivirea, de abia convertit, să devină un fanatic, un intolerant, un inchizitor fanatic. În fine, în evanghelie, este Cristos însuși care, într-un prim moment, pare ferm în a exclude femeia cananeancă de la masa rezervată fiilor. Dar femeia, determinată să obţină minunea în folosul fiicei sale, nu se lasă descurajată de atitudinea rece a Învăţătorului. Dimpotrivă, devine mereu mai bătăioasă (un exemplu strălucit de umilinţă îndrăzneaţă și de îndrăzneală umilă). Reușește să forţeze ușa cu o armă pe care nu o posed mulţi din cei care stau la masă: credinţa.

“Femeie, mare este credinţa ta!”. Cristos este constrâns să cedeze, să-și plece fruntea la voinţa femeii: “Să fie cum vrei tu...” A cere firimiturile firimiturilor Femeia cananeancă ar fi în stare să ne explice ce înseamnă rugăciunea, pe lângă credinţă. Din fericire nu scrie cărţi. Întreaga sa lecţie este conţinută într-un gest, într-o atitudine, din puţine fraze. Nouă ne revine sarcina de a înterpreta toate acestea. Episodul, printre altele, ne poate face să intuim de ce Dumnezeu tace, refuză, neagă. Fapt este că ne vrea mai apropiaţi. Dorește să stăm alături de el cât mai mult. Nu admite ca să smulgem o minune în grabă și apoi să mergem pe cont propriu. Dar să fixăm punctul culminant al dialogului, încordat, chiar dramatic, între sărmană și Învăţătorul. “Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căţei”. Fraza lui Isus, în duritatea sa, pare o închidere definitivă. Femeia, însă, nu se dă învinsă, și replică prompt: “Este adevărat, Doamne... Dar și căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor...” Ea, care avea credinţă, se mulţumea cu firimiturile. Era sigură că putea să se sature cu ele. Și noi, ascultând elogiul uimit pe care îl face Domnul, ne surpridem că invidiem credinţa acestei femei. Și am putea chiar să-i cerem să ne ofere firimiturile firimiturilor. Consider că astăzi ar trebui să regăsim o dimensiune a credinţei plecând precis de la firimituri. Poate a sosit momentul de a opta pentru o religie a firimiturilor. Avem totul, “piaţa” este prea plină, este o multitudine de oferte care are ceva de necrezut, “pâinea” ia o varietate de forme așa încât poate să satisfacă toate gusturile, chiar și cele mai extravagante, totuși credinţa noastră, în loc să se întărească, pare că slăbește mereu mai mult.

De aceea încercăm s-o sprijinim recurgând la miraculos, la senzaţional, la devoţionalele cele mai ambigui, chiar la practici esoterice. Este nevoie de apariţii, evenimente miraculoase, acţiuni răsunătoare, fenomene extraordinare. Personaje cel puţin bizare, prin mobilizări de tip emotiv, recrutează adepţi entuziaști și veleitari. Interpreţi umili ai unei evanghelii a milei sunt folosiţi și uneori idolatrizaţi dincolo de limitele bunului simţ. Se fac ample reduceri. Dar oferta, cu cât este mai ademenitoare prin mijloacele cele mai cinice, depășește cu mult cererea. Mai mult, se bănuiește de-a dreptul că tocmai excesul sfârșește prin a descuraja cererea. Am uitat gustul pâinii Uneori, străbătând orarele (mai degrabă închipuite) Sintelor Liturghii festive la ușa unor biserici, și observănd pasul și feţele multor participanţi, mă gândesc la acea biserică-colibă în părţile Dodomei, în Tanzania. Misionarul sosește, când o face, la fiecare a treia duminică. Lumea trebuie să meargă pe jos chiar și zece, douăzeci de kilometri. Totuși toţi își îmbrăcau o faţă de sărbătoare. Și Liturghia pe care o celebrau (durata: cel puţin două ore și jumătate) era printre lucrurile cele mai vii și bucuroase la care am asistat vreodată. Ei au descoperit, ca femeia cananeancă, secretul firimiturilor. Noi, în schimb, avem pâinea fără prea multă trudă, livrată aproape de ușa casei, și nu știm ce să facem cu ea. Și adesea se sfârșește prin a o refuza.. Să ne înţelegem. Firimiturile, pe care aș vrea să le revendic, nu se opun pâinii. Sunt, mai degrabă, contrariul unei anumite lăcomii care determină fenomene de obișnuinţă, de indiferenţă. Excedenţa, cererea excesivă a celor de prisos, cedările la ceea ce are numai aparenţa credinţei, chiar dacă este trecută prin contrabandă, sfârșesc prin a crea indivizi nehrăniţi. Neglijând firimiturile, s-a pierdut și sensul și gustul pâinii. Prea multele produse sofisticate fac să uităm gustul hranei naturale.

Tămâierile excesive devoţionale acoperă mirosul pâinii. Călugării antici, în deșerturile din Egipt și Siria, hrăneau credinţa lor, deja robustă, pe baza firimiturilor. Ajunge să ne gândim că mulţi dintre ei, fiind practic analfabeţi, erau constrânși să mestece , rumege într-o zi întreagă aceeași fărâmă, adică un singur verset dintr-un Psalm, o frază din evanghelie. Și terminau astfel să înveţe pe de rost cărţi întregi din Sfânta Scriptură. Eu aș vrea să cer de la un preot, de la o călugăriţă, dacă reușește să reproducă un verset din Psalmul pe care la recitat în această dimineaţă la Laude. Să întreb un credincios oarecare dacă este în stare să citeze un mic fragment din evanghelia pe care a ascultat-o în timpul Liturghiei din ziua respectivă... În baza acelui puţin, am nutrit convingerea că atâţia credincioși în ţările din est, în perioada cea mai întunecoasă a dictaturii atee, au alimentat credinţa lor cu firimituri. Da, „rezistenţa” lor extraordinară nu este datorată decât minunii firimiturilor. Cunosc personal preoţi care au rămas pentru șapte, opt ani, în lagărul de concentrare, condamnaţi la muncă forţată. Biblioteca lor era redusă la un volum al breviarului. Și au ţinut tare, ba mai mult credinţa lor a fost întărită, exclusiv datorită acelor pagini puţine. Fidelitatea lor reprezintă un act greu de acuză pentru palatele noastre religioase foarte fine și un pic prea pretenţioase (pretenţioase pentru ceea ce nu este esenţial), care, după ce a ciupit o cantitate incredibilă cu lăcomie, produc o credinţă fără viaţă, incapabilă de a rezista la cea mai mică furtună (chiar dacă numai… publicitară). Când sunt prea multe jucării, devenim incapabili de a ne juca Mă explic cu o imagine. Cunosc copii ale căror camere gătite sunt pline până la refuz de jucării foarte costisitoare și futuriste. Observ că adesea mulţi dintre ei nu mai știu să se joace, să se distreze, plâng în continuare cerârd cine știe ce altceva încă. Prezintă o faţă plictisită. Din partea mea îi caracterizez cu un adjectiv aproape intraductibil: „bolnav” (strâmbătură, leneș, apatic, indolent, dezgustat…).

Și să spunem că ar fi suficientă numai cutia de ambalaj a unuia din aceste jucării preţioase pentru a face fericiţi o ceată de copii africani. Sunt sigur că aceștia, cu beţișoarele, ar inventa vreun joc care i-ar inebuni de bucurie cel puţin pentru o lună. Știrile care sosesc pe insulă O ultimă imagine. Dacă nu m-aș teme să păcătuiesc de lipsă de modestie, aș vorbi despre o parabolă. Câţiva oameni se află un timp pe o insulă îndepărtată, unde lipsesc comunicaţiile. Au un noroc descoperă un ziar vechi mototolit, aproape iligibil, unde cu greutate reușesc să descifreze o știre cu privire la ţara lor. Și este o zi mare în care, printr-un radio bolnav de guturai, între o descărcare și alta, smulg o frântură de frază, un nume familiar, chiar rezultatul unei partide. Acostează pe vizitatorii rari pentru a smulge de la ei o frântură de informaţii despre orice, chir dacă timpul a trecut mai mult sau mai puţin. Chiar și persoanele particulare cele mai neglijate devin foarte importante. Ei se uimesc de lucrurile cele mai comune. Apreciază realitatea cea mai ordinară. Normalul devine un eveniment minunat. Dacă apoi sosește o scrisoare, este un eveniment istoric. Iată: existenţa credinţei creștinului ar trebui să urmeze această experienţă. În acea insulă învăţăm să dăm valoare lucrurilor mici. Ne este suficient să observăm un semn îndepărtat, să captăm un mesaj făcut din puţine, cuvinte simple, să schimbăm unele confidenţe preţioase, să dăm atenţie la urmele slabe lăsate de Cineva de-a lungul itinerariului nostru zilnic. Neavând la dispoziţie multe cărţi de rugăciune, vom fi constrânși să descoperim, să inventăm, să creăm rugăciunea. Și, pentru a satisface nevoia vreunui eveniment miraculos, ne vom da întâlnire pentru a asista împreună, dimineaţa, când este încă întuneric, la apariţia soarelui. Și vom rămâne uimiţi. Având în inimă o nevoie puternică de a spune mulţumesc.

Da, mulţumesc, o Doamne, pentru firimituri. Cine știe căutându-le, cerându-le cu insistenţă cu curajul umil al femeii cananeence, poate să revină pofta de pâine.


ÎNTRE INDIGNARE ȘI MODESTIE

Isaia 22, 19-23 Romani 11, 33-36

Matei 16, 13-20

Când Dumnezeu spune că e de-ajuns Trecutul apare frumos, oricum mai bun decât prezentul, numai pentru că a trecut. Din păcate trebuie să ne dăm seama că anumite obișnuinţe deplorabile nu au încetat să treacă. Astfel, chiar în „frumoasele timpuri antice” aveau loc lucruri mai degrabă urâte. Erau scandaluri, uzurpări de putere, risipă a banului public, abuzuri de orice fel, carierisme cinice. Erau personaje dubioase, abile să-și facă averi la umbra plăcută a palatului. Ca acest Sebna, despre ale cărui fapte rele ne informează Isaia. Trăsăturile unor tipuri ca ale acestui majordom nu se schimbă cu scurgerea secolelor: ambiţia nestăpânită, mania măririi, intrigile, afacerismul nerușinat, atașamentul faţă de cauză (adică la post), gloria lui Dumnezeu (sau succesul partidului, sau al grupului) ca acoperire pentru interesele proprii. Sebna apoi, încăpăţânat cinstitor al numelui propriu, dorea ca acest nume, pe cât de înjosit de interes, să fie amintit de generaţiile viitoare. Pentru care proiecta construcţia unui grandios monument funerar. Cei săraci puteau cu greu să supravieţuiască. Și el, ca și cum nu ar fi nimic, se preocupa de mormântul propriu. În acest punct Dumnezeu spune că este de ajuns. Dumnezeu nu se limitează să „salveze sufletele” Frumoase timpuri în care Dumnezeu nu se gândea numai să „salveze sufletele”, dar trimitea de urgenţă unul din profeţii săi de încredere pentru a arunca în faţă celui arogant din turn fraze de acest fel:

„Iată, Domnul te va arunca jos în prăpastie, omule, te va prinde cu putere, te va rostogoli puternic ca un sul cu lopata, spre un pământ întins. Acolo vei muri și acolo se vor sfârși carele tale mândre, sau mârșăvia palatului stăpânului tău!…” Dumnezeu nu se mulţumește cu denunţuri vagi, cu declaraţii rituale care lasă timp ca să găsească ameninţări blânde. Intervine pentru a pune capăt acelei situaţii intolerabile, pentru a impune o înlocuire: „Îţi voi lua misiunea, te voi răsturna din postul tău”. Nici o tactică diplomatică. Nici o promovare falsă pentru a nu trezi scandal (abominabilul „promoveatur ut amoveatur”). Nici o consideraţie oportunistă (chiar pentru acel funcţionar corupt se poate obţine vreun favor…). Sebna trebuie să părăsească, nimeni nu-l va apăra. Da. Dumnezeu, de această dată (și nu numai de această dată) a ignorat sfaturile celor care ar fi vrut să se dedice specializării sale: salvarea sufletelor (o sarcină enormă). Și apoi mai este de spus că se poate contribui eficace la salvarea sufletelor făcând puţină curăţenie, oriunde se cuibărește murdăria, golind terenul de echivocuri, detronând clar (adresa citeaţă) pe cel care abuzează de putere care ar vrea să continuie să facă afacerile sale dubioase sub scutul unei închipuite protecţii divine. Chiar Sfânta Fecioară, adică cea mai blândă creatură, nu poate face mai puţin decât să-l preamărească pe Domnul, să exprime propria bucurie nemărginită, pentru că „dă jos de pe tronuri pe cei puternici” (Lc 1,52) Nimeni nu este de neatins în faţa lui Dumnezeu. Poate este o lacună de a mea. Dar nu rezultă din aceasta că, paralel cu teologia tronului „atribuit” celui prea înalt („Dumnezeu mi l-a dat… vai celui care îl pune în discuţie”) așa s-a dezvoltat o teologie, care va găsi acte preţioase justificative în Biblia, „răsturnării tronului”. Trebuie felicitat faptul că nu lipsesc niciodată în Biserică profeţi care, nepăsători faţă de recomandările prudente să aibă grijă de suflete

(recomandări care nu sunt niciodată „dezinteresate”; numai că interesul nu este pentru mântuirea sufletelor, ci pentru propriile… interese), sunt înzestraţi cu același curaj ca al lui Isia și nu se sperie de perspectiva de a sfârși ei înșiși, și nu ţintele lor, de a „rostogoli ca un bulgăre”, chiar pentru a încheia „rostogolirea” într-un mormânt splendid construit – cum observă ironic don Mazzolari – cu pietrele prezentate de lapidatori. Un loc pentru indignare între virtuţi Și noi care nu posedăm stofa și vocea profeţilor? Eu consider că toţi credincioșii pot și trebuie să cultive o virtute, care nu este în catalogul oficial, dar care este importantă în special astăzi: indignarea. Dar care să fie o adevărată indignare trăită. Nu numai pur și simplu murmur, vorbărie, susur… Indignarea nu mai poate fi o atitdunine superficială. Implică persoana, o înșfacă din interior. A fi capabili de indignare înseamnă a fi capabili de a sta rău, nu numai de a înălţa vocea, sau coborând-o într-o murmurare. Pentru a se indigna trebuie să iubească pasionat un ideal și să se simtă răniţi, umiliţi, când este înjosit, în special din partea celor care ar trebui să-l facă să strălucească și să fie iubit. Indignarea trebuie să fie dispusă să plătească preţul singurătăţii, dispreţului, cu conștiinţa că cei puternici adoptă o metodă aprobată pentru a impune tăcere: de a invita să cânte în cor. Demnitarii Sebna din toate timpurile, când vor să construiască mausoleurile lor ridicole și pretenţioase, să înmulţească monumentele, să solicite înălţarea piramidelor lor absurde cu sângele stors din trupurile săracilor, trebuie să știe că este cineva care se opune cu tenacitate cu unica armă pe care o are la dispoziţie: dispreţul. Indignarea, poate, nu schimbă nimic, nu oprește nici o construcţie faraonică, nu împiedică nici un scandal, nu provoacă răsturnarea nici unui tron. Dar, cel puţin, nu ne face să ne simţim complici. Da, eu rămân convins că credinţa nu este un principiu de resemnare, ci datorie de indignare.

Se pare că modestia este încă o virtute Citind fragmentul de astăzi din scrisoarea către Romani, în mod inevitabil cele două întrebări provocatoare îmi dezlănţuie fantezii rele: „Cine a putut cunoaște vreodată gândul Domnului? Sau cine a fost vreodată sfetnicul său?” Aș vrea să obiectez: cunosc câteva persoane care dau de bănuit, cu o siguranţă semeaţă pe care o arată, că cunosc și gândurile cele mai tainice ale Domnului, ba chiar că le deţin exclusivitatea. Cât privește sfaturile, toţi suntem împiedicaţi de consideraţia elementară că, la lucrurile făcute, cel mult se poate protesta, dar sfaturile sunt deacum inutile. Domnul, din păcate, ne pune în faţa faptului împlinit. De acea dată când Cristos a prezentat atenţiei discipolilor proiectul de călătorie nu cu totul plăcut, Petru – consilierul nici măcar întrebat – s-a precipitat să abată pe Învăţătorul cu o oarecare vioiciune. Și sfatul său a fost interpretat ca o ispită (Mt 17,23). Eu bănuiesc că dacă Creatorul înainte de a-l înzestra pe om cu libertatea, ar fi cerut părerea unui oarecare teolog, ar fi primit sugestia nu chiar încurajatoare de a merge încet, chiar însoţit de ameninţări de… disociere de acest proiect. Și am motiv de bănuială că dacă Cristos ar fi supus aprobării a unei comisii de experţi parabola fiului risipitor, sau metoda pe care intenţiona s-o urmeze în situaţia delicată a adulterei, sau răspunsul pe care l-ar fi dat la cererea tâlharului bun, probabil ar fi fost invitat să modifice finalul. Și apoi sunt cei care, neputând să dea sfaturi lui Dumnezeu, devin consilieri dezinvolţi ai altora în numele lui Dumnezeu. Nereușind să fie „microfoanele” lui Dumnezeu, se mulţumesc să se facă „difuzoarele” sale. Este cazul să ne repetăm adesea acea exclamaţie: „O adâncime a bogăţiei, a înţelepciunii și a știinţei lui Dumnezeu…” Și noi rămânem, în ciuda săpăturilor noastre celor mai arzătoare, numai la suprafaţă. Atingem mici fragmente din acea bogăţie.

Și capul nostru și inima noastră sunt atât de mici faţă de acea înţelepciune și știinţă (chiar dacă gura, dimpotrivă, este mereu un pic prea largă…) O invitaţie insistentă la modestie ne vine de la ultima întrebare: „Cine i-a dat ceva mai întâi, Ca să poată lua înapoi de la el?” Prestaţii virtuoase (amintiţi-vă de fioretti din „frumoasele timpuri antice”?), sacrificii, renunţări, fapte eroice, opere bune, până și voturi. Este inutil de a cultiva iluzii: nu vom ajunge primii. Dumnezeu ne precede întotdeauna. Darurile sale, „minunile” sale sunt mereu înaintea elanurilor noastre și a iniţiativelor noastre. Tot ceea ce facem pentru El nu este altceva decât o minusculă restituire sau, dacă vrem, un fel – oricum insuficient – de a spune mulţumesc. Dacă ne-am convinge de aceasta, am trăi raportul nostru religios cu un mai mare angajament și, în același timp, cu o mai mare seninătate și mai puţine tensiuni. Un credincios chinuit și neliniștit este un beneficiar în întârziere datorând multe „mulţumiri” Și pe această piatră mică… „Cine zic oamenii că este Fiul omului?” Sondajele de opinie astăzi sunt din belșug. Și nu angajează aproape la nimic. Isus ascultă distrat raportul despre credinţa altora. Pe el îl interesează diagnosticul credinţei noastre. „Voi, cine spuneţi că sunt eu?” „Cine este?” Normal cu această întrebare noi vrem să știm numele unei persoane. Și când numele nu ne spune nimic, întrebăm de meseria lui. Omul este cunoscut prin ceea ce face. Pentru Isus nu este așa. Nu ne interesează meseria sa. Meseria a abandonat-o, și a făcut s-o părăsească și discipolii săi. „Cine sunt?” Adică faţă în faţă. Eu și Tu care se întâlnesc, se confruntă. Se cunosc stând faţă în faţă.

Cine sunt eu pentru tine? Ce reprezint eu în ochii tăi? Cât contez în viaţa ta? Și, în consecinţă: cine ești tu? Isus așteaptă mai mult decât o declaraţie simplă ortodoxă (și pentru că, dacă este exactă, ne este sugerată, ca în cazul lui Petru, de Tatăl). Chiar și alţii așteaptă de la noi un răspuns care să nu fie teoretic. Este greu ca cineva să ne întrebe despre conţinutul doctrinal al credinţei noastre. Este vorba, mai degrabă, de a lăsa să se înţeleagă cine este pentru noi Cristos în viaţa noastră, în alegerile pe care El ni le inspiră, în gesturile pe care fidelitatea faţă de evanghelia sa ne face să le săvârșim. Nu trebuie să demonstrăm că știm lecţia, dar că am învăţat de la Învăţătorul. „Și eu îţi spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Simon nu a fost ales pentru că este cea mai bună piatră, cea mai solidă. Pătimirea va demonstra că nu este așa. Peste puţin timp acea piatră va fi definită piatră „de scandal” (Mt 17, 23). Simon reușește de-a dreptul să-l scandalizeze pe Cristos, i se pune în faţă ca un obstacol pe drumul său. Nu este Petru care zidește Biserica, ci Domnul, care vrea să se folosească de acele pietre mai degrabă fragile care sunt oamenii. Oricum și noi atașăm la cea a lui Petru pietrele noastre mici. Și noi suntem chemaţi să intrăm în construcţia împotriva căreia „porţile iadului nu vor birui”. Totuși ori cât de minusculă și modestă este piatra noastră, trebuie să fie făcută din acel material care se numește credinţă.


POATE MI-AM PIERDUT CAPUL…

Ieremia 20, 7-9 Romani 12, 1-2 Matei 16, 21-27

M-am prins în cursă!… Riscul este acela de a considera un „caz limită” acela al lui Ieremia, o experienţă „irepetabilă” ca a sa. De aceea, în faţa plângerii chinuitoare a profetului, simţim datoria de a fi mișcaţi pentru drama care este un substrat, sau cel puţin de a se scandaliza pentru asprimea limbajului folosit, și nimic mai mult. În schimb ar trebui să încercăm să „ne însușim” acea rugăciune, și să vedem un pic cum ne simţim în sufletul nostru. S-ar putea chiar interpreta cele trei lecturi de astăzi luând drept cheie de lectură revărsarea pasionată a lui Ieremia. „M-ai sedus, Doamne, și eu m-am lăsat sedus; m-ai forţat și ai învins…” Am vrea să încercăm să traducem liber? Iată, mai mult sau mai puţin astfel… …M-am prins în cursă, Doamne. Era inevitabil. După acea întâlnire, din acel moment pe care Tu îl știi, nu am mai fost eu. Totul s-a schimbat în viaţa mea. Lucrurile care mă pasionau atât de mult înainte, au pălit, au devenit incolore și inodore, au pierdut actracţia lor. Mi se par inconsistente, înșelătoare. Le privesc cu indiferenţă, fără nici un regret. Și chiar acele realităţi pe care le urmăresc toţi (banul, succesul, puterea, faima, plăcerea) mă lasă complet indiferent. Încerc un sens de înstrăinare, de neapartenenţă, faţă de o lume a aparenţei, a golului zgomotos. Nu intru în competiţie pentru a smulge porţia de efemer pe care mulţi o pretind. Iubesc Biserica cu o iubire viscerală. Nu mă voi separa de ea nici chiar dacă aș fi urmărit ca un vânat. Și când mă înșeală, și chiar îmi

aprinde indignarea, o iubesc și mai mult.Dar tocmai pentru aceasta nu simt nevoia de a celebra triumfuri, să mă înrolez în corurile care cântă osana, să mă îmbulzesc între indivizi care aplaudă, să fac lupte anacronice pe bază de cuvinte și formule care implică numai gura. Caut să nu mă las înșelat de aspectele superficiale și aparente, să nu mă las călăuzit de calcule oportuniste, să mă las ispitit de perspective ușoare. Îmi rezerv dreptul să folosesc capul meu când este vorba de a gândi (de a nu profita de cel al altuia, chiar dacă… este foarte disponibil pentru înlocuire!), și, natural, să pun în acţiune braţele mele (nu cele ale altuia) când este vorba de oboseală. Vorbesc când ar fi comod să tac. Și tac când ar fi ușor (și chiar răsplătit) să vorbesc. Mă dau de o parte dacă sunt la mijloc titluri, onoruri, privilegii, venituri de adunat. Și ies la iveală, fie și cu discreţie, dacă este vreo obligaţie neplăcută de asumat. Caut să fiu fidel fără zgomot, să slujesc evitând ostentaţia, să dau mărturie fugind de spectacol. Mi-ai dat tărie, Doamne. Ai profitat de un moment al meu de slăbiciune. Tu ai observat că eram nesatisfăcut, începeam să nu mă simt bine cu jumătăţile de măsură, mediocritatea îmi provoca dezgust, căutam altceva. Pentru o clipă am părăsit refugiul, și tu ai intrat, ai răsturnat viaţa mea, ai răvășit gândurile și inima. Mi-ai făcut propuneri de necrezut, de neimaginat. Mi-ai încredinţat obligaţii de negândit, chiar imposibile. Și eu am căzut. Mă tem chiar că mi-am pierdut capul. Singurătatea Acum trăiesc o situaţie puţin lipsită de confort. Ascultând glasul tău, glasurile pieţii și ale comerţului nu mai au nici o putere asupra mea. Luând în serios cuvintele tale, celelalte cuvinte nu-mi mai spun nimic.

Luând hotărârea să te urmez pe tine, am refuzat alte alianţe (chiar dacă erau mai sigure, mai puţin exigente). Am luat hotărâri, am făcut alegeri, care m-au scos automat din joc și din circuit. Neconformându-mă „cu mentalitatea acestui secol”, respingând modele și ideologiile dominante, respingând conformismul (și chiar acel nonconformism care este o formă mai rea decât conformismul), am devenit în mod necesar un om împotrivă. „Om împotrivă” faţă de moda generală, faţă de vulgaritatea dezmăţată, faţă de aroganţa obraznică, faţă de ipocriziile acceptate de toţi. Și astfel mi-am atras dispreţul, batjocura, compătimirea („am devenit obiect de batjocură în fiecare zi; fiecare își bate joc de mine” după expresia lui Ieremia). Respingând catalogările, sistematizările și omologările oficiale, sunt considerat un „indezirabil” Ne adaptându-mă cu partea pe care ar voi să mi-o impună, sunt tratat ca un rebel. Și mă regăsesc izolat, marginalizat, privit cu suspiciune. Deorece nu reușesc să fiu „egal”, nu mă recunosc, mă consideră extravagant, sau de-a dreptul nebun. Singurătatea nu mai este plăcută, Doamne. Neîncrederea, neînţelegerea, discreditarea sunt greutăţi grele de purtat. Și apoi Tu, după seducerea iniţială, nu mă prea resfeţi. Adesea nu te simt aproape. Îmi pari îndepărtat, absent. Aș îndrăzni să spun „de cealaltă parte”. Mâna ta, prea adesea, sau se retrage, sau mă atinge pe piele ca o atingere foarte aspră. Toată vina unui „dar”… Nu sunt un erou. Cunosc momente de oboseală, tulburare, descurajare. Nu ezit să mă plâng, să discut cu Tine, ca Ieremia, chiar dacă pe un ton un pic mai controlat. Uneori îmi vine să părăsesc toate, pentru că am impresia că nu se merită, nota de plată este prea mare, povara insuportabilă.

Am formulat propuneri „de demisie”, am pus la punct programe de renunţare totală. „Îmi spuneam: „Nu mă voi mai gândi la el, nu voi mai vorbi în numele său!” Toţi sunt distraţi, sau indiferenţi. Toţi vor să audă altceva. Toate merită să te resemnezi, să te dai la o parte, să trăiești în pace și să-i lași liniștiţi pe alţii, care nu doresc lucruri mai bune. Chiar și eu, după toate, am dreptul la o viaţă liniștită. „Dar…” Nu am luat în calcul acest „dar”. Mă gândeam că ar fi simplă problema de „a abandona”, de a pleca, de a lua adresa de la poartă. „Dar în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforţam să-l stăpânesc, dar nu puteam…” Se poate stinge cu întrerupătorul. Dar incendiul este altceva. Observ că Tu nu m-ai făcut un funcţionar, un slujbaș. Nu mi-ai încredinţat să rezolv lucrări birocratice, să administrez adevăruri. Mi-ai încredinţat… cărbuni aprinși. Ai aţâţat un incendiu în regiunea inimii. Este inutil să rezist. Am încercat, încerc, dar nu pot nimic împotriva focului. Cu cât mai mult mă străduiesc să-l acopăr cu cenușă nu reușesc să-l sting. Și cu cât încerc să-l ignor, cu atât devine chinul meu mai mare. Încerc să fac ca alţii, încerc să fiu „asemănător”, dar nu pot. Este mereu ceva care mă trădează. Numele tău m-a ars. Capul pe care mi l-am pierdut nu-mi mai este redat. Și cu cât încerc mai mult să mă adaptez la măsurile de bun simţ, de prudenţă umană, de calcul egoist, raţiune, cu atât mai mult se mărește suferinţa. Am un foc în mine. Totuși nu mă socot un fanatic. Dimpotrivă, tocmai pentru că am focul în inimă, nu pot să fiu un fanatic. Fanaticul, în ciuda aparenţelor, este alcătuit din gheaţă. Zelul celui intolerant se alimentează cu gheaţă, nu cu foc. Intensitatea iubirii se măsoară cu respectul, cu pudoarea, nu cu exaltarea.

Am înţeles. Trebuie să mă resemnez să fiu un „îndrăgostit”. Am căzut. Și unica salvare, pentru mine, este de a nu renunţa. Ieremia urlă, se apropie de blestem. Dar nu spune: „M-ai înșelat”. Și nici eu nu spun. Pot fi înșelat de alţii, de primirea pe care mi-o rezervă. Înșelat de mine însumi, de frica mea de a risca totul. Dar Tu nu mă înșeli, nici când taci, mă expui la situaţii jenante, pretinzi imposibilul. Mă compromiţi, dar nu mă înșeli. Îmi provoci suferinţe și supărări în serie, dar nu mă înșeli. Și dacă mă plâng pentru că mi-am pierdut capul, mă faci să înţeleg că trebuie să-l pierd un pic mai mult… Pe Calvar a fost un Altul care și-a pierdut capul Desigur. Și eu am încercat, ca Petru, să protestez. Și eu sunt tentat, ca Petru, să… ispitesc pe Domnul. Acea cale, propusă de mine, Tu nu ai ales-o niciodată. „A renunţa la tine însuţi” nu este același lucru cu a se afirma, a se face preţuit, a se impune, a conta, a apărea. „A-și pierde viaţa” este exact opusul de a o administra pentru folosul propriu. A te urma „luând crucea” înseamnă a mortifica visul propriu de a parcurge cu Tine un drum triumfal, adunând succese, culegând onoruri, celebrând victorii. „Dumnezeu să te ferească, Doamne!” Poate Petru voia să spună (și eu cu el): „Dumnezeu să mă ferească, Doamne…” Tu, din fericire, nu ţii cont de repugnanţele mele, de protestele mele, de proiectele mele neghiobe alternative. Și o iei cu hotărâre pe acea cale pe care eu am vrut s-o înlătur. Dacă vreau să vin după tine („dacă cineva vrea să vină…”), trebuie să mă încred în cruce pentru a nu pierde contactul cu Tine. Am spus „din fericire”. Da, pentru că îmi dau seama că drumul crucii este acela pe care l-ai ales pentru a-mi declara și demonstra iubirea ta.

Astfel, pe Calvar, descopăr că și Tu ţi-ai pierdut capul. Pentru mine! Fiecare este preot al lui însuși Nu ne rămâne decât să adăugăm câteva consideraţii rapide asupra textului din a doua lectură. Paul pare să ne avertizeze: totul se dezvoltă în viaţa creștină zilnică. Dumnezeu așteaptă ca omul, în totalitatea fiinţei sale, să-i aducă un cult. Toată existenţa trebuie să fie oferită, fără a exclude vreun sector. Cel credincios este, totodată, preot și victimă. El este cel care oferă, și el este care „se oferă”. Materia sacrificiului, după cruce, nu poate fi ceva mort, ci o realitate vie („jertfă vie”): credinţa, iubirea, fiecare acţiune. Viaţa: iată ce este „plăcut lui Dumnezeu”. Din aceasta decurg consecinţe imediate. Liturgia nu se desfășoară exclusiv în ambientul templului. Creștinul celebrează chiar și atunci când iese din biserică. Într-adevăr, nu mai este posibil să limiteze cultul… la cult. Nimic nu mai este profan. Și chiar dacă mai sunt „momente specifice” în ambientul sacrului, acestea sunt în vederea oferirii întregii existenţe (toată existenţa și existenţa tuturor). Cultul nu se reduce la o „afacere clericală”. Este opera tuturor. Fiecare – așa cum afirmă A. Maillot – este preot al lui însuși. Și chiar profet al lui însuși (fiecare, de fapt, traduce „cult conform Cuvântului” și nu „cult spiritual” sau „cult corespunzător”). În acest cult creștin nou, din moment ce este „opera tuturor”, fiecare ar trebui să se simtă în largul său, și nu descurajat, și chiar respins, de un limbaj, de rituri care par rezervate unei „elite”, și care îl fac să se simtă străin. Toate acestea nu anulează autoritatea în Biserică, ci o reînoiesc. Ea nu mai depinde de o instituţie, de o structură, ci este dar, har. Așa cum ne face să mai observăm A. Maillot, în Biserică nu este nimeni care să: - știe să facă totul, -să știe să-l facă bine, -să trebuiască să-l facă. Harul se manifestă în diviziunea îndatoririlor și în diferenţiere.


A-L CÂȘTIGA PE FRATELE

Ezechiel 33, 7-9 Romani 13, 4-10 Matei 18, 15-20

Ce răspundere? Este prea ușor de spus: coresponsabilitate în Biserică. Dar despre ce responsabilitate este vorba? Trebuie curăţat terenul de lucruri echivoce și de evitat orice viziune reductivă sau strâmbă a unei astfel de responsabilităţi. De exemplu, nu este vorba pur și simplu de a asigura ordinea, disciplina, unitatea exterioară, uniformitatea, funcţionarea, consensul de faţadă. În această privinţă va fi oportun să fie prezente întrebările pe care Dumnezeu le pune lui Cain: „Unde este fratele tău?… Ce i-ai făcut?” (Gn 4,9-10). Suntem chemaţi să răspundem despre o persoană, nu despre o structură. Preocuparea trebuie să fie cea de a asigura binele unui frate, de a garanta viaţa sa, de a apăra libertatea sa, nu de a face să funcţioneze un aparat birocratic. Dumnezeu nu ne întreabă dacă totul este în ordine, ci unde este celălalt, locul pe care îl ocupă în inima noastră. Și atunci este necesar să avem prezent îndemnul lui Paul (a doua lectură): „Să nu aveţi nici o datorie faţă de nimeni, decât aceea a dragostei reciproce…” Fratele, chiar și mai ales acela care a greșit, sau pe care îl consider că a greșit, este unul căruia îi datorez iubirea. Oricare frate are dreptul să ceară de la mine iubire, și nu să încaseze numai mustrări, ameninţări, avertismente. Caritatea nu este tactica de adoptare pentru a avea mai ușor dreptate împotriva altuia, să cedeze voinţei mele, să-l fac să reintre în rânduri, să-i impun proiectul meu.

Caritatea este conţinutul mesajului, oferta principală, „demonstraţia” fundamentală. Dacă las să lipsească iubirea, nu sunt în stare să „dovedesc” nici o vină a fratelui meu. Ci „dovedesc” greșala mea. Tocmai lipsa mea de iubire. „Cine iubește pe semenul său a împlinit legea”, ne avertizează tot Paul. Împlinirea legii este garantată atunci când este practicată iubirea. Eu asigur salvarea fratelui meu când îl „așez la adăpost” în inima mea. Meseria dificilă de santinelă Precizând aceasta, putem să examinăm cele două forme de responsabilitate, care sunt indicate de Ezechiel (prima lectură) și de evanghelie.

- rolul de santinelă - corectarea fraternă

Cele două perspective pot, în multe cazuri, să meargă împreună. Să punctăm câteva cazuri. 1. Chiar dacă sunt santinele, pentru a spune așa, instituţionale, nu înseamnă că oricare credincios nu poate, în Biserică, în anumite timpuri și în anumite situaţii, să desfășoare o astfel de îndatorire la solicitarea puternică a Duhului Sfânt, și să lanseze alarmele necesare când este cazul. Santinela, de obicei, primește o însărcinare de sus (vreau să spun că de la autoritatea constituită). Dar uneori se poate întâmpla ca cineva, de jos, fără vreo investitură oficială, doar cu cea fundamentală a iubirii pentru Biserică și evanghlie, să înalţe vocea pentru a avertiza, îndemna, neliniști, și chiar de a protesta. Paul a denunţat deschis, în faţa lui Petru, o linie de conduită care i se părea contradictorie. Ecaterina de Siena, Bernard din Chiaravalle, Petru Damiani nu au ezitat să se adreseze Papei pentru a exprima, chiar cu o sinceritate aspră, mustrările lor. O călugăriţă „nepregătită” ca Orsola Benincasa a mers de la Napoli în 1582 și s-a prezentat în faţa lui Grigore XIII pentru a-i adresa un

mesaj nu prea măgulitor: Dumnezeu nu mai putea suporta păcatele creștinilor, seculari bisericești și de orice ordin și grad (deci Dumnezeu se pare că dădea dreptate, cel puţin în parte, lui Luter…).

1. Santinela, la toate nivelele, este expusă la o oarecare deformaţie profesională. Obiceiul de a supraveghea pe alţii poate să-l ducă, pe nesimţite, la a nu ţine ochii deschiși asupra sa, asupra propriului teritoriu domestic, să nu se îngrijească de păcatele proprii, să creadă că, prin motivul său propriu de a acţiona, totul merge spre bine. Și atunci ar trebui să se arate recunoscător faţă de acela care, chiar dacă este puţin obositor, avertizează că, pentru a descoperi răul, nu este totdeauna necesar să privească departe… 3. Santinela, apoi, riscă să observe numai un singur fel de pericole. Și deci de a avea aproape o obsesie de a le denunţa ca un maniac. Astfel, cu totul cuprinsă de furia sacră împotriva indocilităţii, ameninţările la adresa ortodoxiei, „infidelităţile”, nu observă că ar fi cazul de a lansa alarme viguroase chiar și împotriva servilismului, adulaţiei, veneraţiei false, a carierismului, a aplatizării adevărului, a conformismului, a afacerilor celor mai fără scrupule sub acoperișul unei slujiri faţă „de cauză”, a ipocriziei izvorâte dintr-o ascultare formală sau din declaraţii solemne de fidelitate care fac paravan la comportamente în contrast strident cu evanghelia, lipsa de modestie în revendicarea unor drepturi de întâi-născuţi, climatul de suspiciune creat în jurul acelora care se abţin de la aplauzele făcute la comandă. 4. Încă: santinela poate să considere că a împlinit datoria sa, nu când a strigat, a tras de sirena rituală, a exprimat dispreţul, a deplâns, ci atunci când a reușit să trezească și conștiinţa altuia. Rolul santinelei nu se poate înlocui. Ca și cum: eu veghez în locul tău, sau cel puţin hotârâsc eu în locul tău, mă scandalizez în locul tău, îţi prezint ideile și dezgusturile „drepte”, îţi pregătesc pe dușmanii deja gata de a fi înghiţiţi. Trebuie, mai degrabă, să facem ca fiecare să fie santinela sa. Să-i responsabilizăm. Să activăm apărarea în interiorul fiecărui individ. Să educăm simţul critic. Să facem să înţeleagă că și credinţa este compatibilă cu un cap care gândește, că ascultarea nu este dușmana creativităţii, fidelitatea este și un risc, căutare, capacitate de a străbate căi noi.

5. Santinela ar trbui să simtă datoria și bucuria de a semnala binele (sau cel puţin să facă să simţim prezenţa lui), și nu numai răul. Să ne ajute să descoperim germenii adevărului prezenţi și pe tărâmul adversarilor. Santinela nu se poate reduce la o „alarmă”, să acuze, să condamne, să ne pună în gardă împotriva dușmanilor (să nu-i confunde cu fantasmele proprii sau cu fobiile proprii), să examineze, să se corecteze. Datoria sa este și cea de a încuraja, de a susţine, de a întări, de a preţui, de a favoriza viaţa, să respecte diversitatea. Nu este vorba numai de „a sufla în trâmbiţă” (Os.8,1), ci de a „reda suflarea” persoanelor. 6. Și mai este o probă extremă pentru cel care are responsabilitatea. Nu este suficient de face totul pentru a evita ca fratele să se piardă. Trebuie să fie dispus să „se piardă pe sine” pentru ca fratele să fie salvat. Paul (Rom 9,3) își mărturisește dorinţa de a fi considerat el însuși „blestemat”, despărţit de Cristos, numai să salveze pe israeliţi. 7. Oricine are o datorie de a veghea (adică fiecare dintre noi) ar trebui să se supună la controale frecvente ale vederii. Pentru a evita ca anumite bârne prezente în ochii noștri să ia proporţii atât de gigantice încât să nu mai fie percepute, și ca paiele minuscule adăpostite sau imaginate în ochii fraţilor să provoace distorsiunile optice ale unui inchizitor de profesie. Mai ales este necesară purificarea privirii noastre cerând ajutor inimii. Ochiul cel mai limpede și pătrunzător este cel luminat și călăuzit de inimă. Antidot faţă de murmurare Sugestiile oferite de Cristos pentru a ajunge la recuperarea fratelui căzut în vreun păcat, nu indică desigur o procedură de tip juridic de urmat ad litteram. Fără îndoială, însă, slujesc să pună în evidenţă ca aceea să fie o operaţie necesară și delicată de făcut cu discreţie, blândeţe, răbdare, tact. Este vorba de o practică care, cu toată evidenţa, este opusul murmurării, din păcate mult mai răspândită în „corectarea fraternă”.

Adesea vorbăria ia locul acelui limbaj – sincer și caritabil împreună – care ar trebui să caracterizeze raporturile în interiorul comunităţii în special la verificarea vreunui fapt neplăcut. „Mustră-l între tine și el singur”. Trebuie să admitem că nu totdeauna avem sinceritatea de a vorbi, înainte de toate, cu cel direct interesat. Preferăm să schiţăm bârfe, inutile și dăunătoare, să răspândim suspiciuni, să formulăm insinuări, să facem procese sumare, să condamnăm, asigurându-ne că în publicul curios nu este prezent cel cu care, dimpotrivă, ar trebui să ne înfruntăm faţă în faţă. „Dacă te va asculta, l-ai câștigat pe fratele tău”. Îată răsplata, iată recompensa cea mare, incomparabilă! Nu este vorba de a se impune asupra celuilalt, sau de a-l umili. Este vorba, mai degrabă, de „a-l câștiga” pe fratele întrucât este frate. Nu satisfacţia meschină de a fi avut dreptate, ci bucuria de a constata că este răsplătită credinţa. Credinţa în altcineva, pe lângă credinţa în Dumnezeu. „Dacă nu te va asculta, ia cu tine una sau două persoane…” Trebuie să mobilizăm, în acţiunea de a recupera pe care nu reușim să o facem singuri, un grup de persoane capabile de a respecta, de a înţelege, de a asculta motivele celuilalt, de a-l iubi. Încă odată: nu este un proces, și nici un interogatoriu, ci o încercare pasionată de a clarifica lucrurile, de a împrăștia neînţelegerile, de a restabili o comuniune, de a mărturisi împreună grija pentru un frate, demonstrându-i că este un bine preţios, un tezaur de neînlocuit la care comunitatea nu vrea să renunţe. Mai ales atitudinea acestor „două sau trei persoane” nu trebuie să fie cea de judecători, ci aceea care lasă să se vadă: că și noi suntem păcătoși ca și tine. Vina este și a noastră. Avem și noi ceva pentru care și tu trebuie să ne ierţi. Dacă se poate vorbi de un proces, acesta trebuie să fie un proces de revizuire, de convertire, din ambele părţi. Nimeni nu rămâne pe poziţiile proprii. Toţi sunt puși în discuţie. Toţi ies transformaţi. „Dacă fratele tău face un păcat…” Dar mișcă-te, fii prezent (singur sau cu alţii), chiar și în cazul în care fratele se simte singur, descurajat,

obosit, neapreciat, lovit de judecăţi defavorabile, „bârfit”, umilit ca urmare a unui tratamet lipsit de respect faţă de demnitatea sa. Toţi membrii comunităţii trebuie să împiedice ca să se facă un gol în jurul unei persoane care, din orice motiv, se află în dificultate. Și apoi: pentru ce să ne punem în mișcare numai când cineva comite o greșeală, și nu și în cazurile în care „comite și ceva bun și frumos? Pentru ce să mergem la cel vinovat și să-i spunem că a greșit, că această comunitate are motiv să se plângă în privinţa sa, și să nu se îndrepte și la cel „vinovat” de generozitate, de oboseală obscură, de dăruire tăcută, slujire fidelă și modestă, să-i declarăm că suntem mulţumiţi de el, să-i exprimăm recunoștinţa? Se întâmplă foarte des ca o persoană să fie marginalizată, „excomunicată”, pentru că a avut succes, a reușit cerva, să se scufunde pe tărâmuri care rămân neplăcute pentru alţii. Invidia produce efecte devastatoare în ţesătura comunitară. Sunt unii care se descoperă, cu durere, izolaţi, ţinuţi la o parte, consideraţi cu suspiciune sau ostilitate făţișă, numai pentru că s-a făcut vinovat că a obţinut roade indigeste pentru un stomac oarecare, capabil cel puţin de a absorbi neplăcerile altuia, dar îndărătnic de a se bucura din cauza binelui produs de el. Și din păcate, în aceste cazuri, este totdeauna cineva care se complace că a „pierdut” un frate. „Dacă doi dintre voi se pun de acord…” Despre tema frumuseţii de a fi de acord între credincioși în rugăciune, aș vrea să citez câteva versuri ale unui poet: „O voce care cântă singură întinerește casa sau pădurea, dar se pot auzi și mai multe voci, glasul a doi care cântă pot deja să compună o melodie care să risipescă orice singurătate, dar numai glasul multora, corul cel mare, umple cerurile și face să palpite stelele…” (D. M. Turaldo).


NOI, DATORNICII

Ben Sirah 27, 30 – 28,7 Romani 14, 7-9 Matei 18, 21-35

În acea zi Petru era dispus spre generozitate „În acel timp, Petru s-a apropiat de Isus și i-a spus: „Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu, dacă greșește împotriva mea? Oare de șapte ori?” Poate întrebarea decurgea din disputa aprinsă dintre discipoli. Într-adevăr se întâmpla adesea ca în acel grup să se dezlănţuie discuţii chiar și pentru motive neînsemnate și meschine. Și Învăţătorul era chemat să decidă, să aplaneze, să rezolve. Șu nu întotdeauna răspunsurile sale urmăreau linia celor care erau în dispută, ci muta discursul pe un alt plan sau sunau de-a dreptul descumpănitoare, provocatoare. Ori, în acea zi, Petru era dispus spre generozitate. Și s-a înfăţișat cu o cifră, șapte (numărul perfecţiunii), care părea să fie chiar excesivă. În schimb Învăţătorul i-a răsturnat brusc numerele sale și i-a impus o operaţie dificilă: „de șaptezeci de ori șapte”. O înmulţire a cărui rezultat nu dă o cifră, deși foarte mare, ci un adverb: totdeauna. Și Petru a trebuit să înţeleagă că iertarea nu este o listă de preţuri, un tarif, nu are limite. Trăim iertând. Tuturor. Toate dăţile când… Nu: de data aceasta da, dar într-o altă ocazie nu. Acea persoană da, cealaltă în schimb este exclusă. Totdeauna și pe toţi. Iertarea nu poate fi un act eroic izolat, excepţional făcut de puţine ori.Trebuie să reprezinte o normalitate constantă în viaţa credinciosului. Și apoi iertarea nu poate fi niciodată selectivă, discriminatorie. Dacă exclud pe cineva, reneg condiţia mea de fiu al unui Tată care iubește pe toţi oamenii, care „facă să răsară soarele său peste cei răi și peste

cei buni, și face să cadă ploaia asupra celor drepţi și nedrepţi” (Mt 5,45), care este „binevoitor faţă de cei ingraţi și răi” (Lc 6,35). Creștini bravi, și totuși… „În acel timp”, cel puţin, se punea problema. Petru intuiește că există o incompatibilitate între a fi discipol al lui Cristos și refuzul de a ierta ofensele. Astăzi mulţi creștini par să fi conciliat, prin cine știe ce compromisuri subterane, și reînoite, strangulări bolnave ale conștiinţei, resentiment, invidie, memoria cultivată de nedreptăţile suferite, cu profesiunea proprie de credinţă, cu practica religioasă (chiar și cea euharistică). Adesea opera de călcare a poruncii de a ierta este îndeplinită de „creștinii bravi”, observanţi, fideli, evlavioși, care înţeleg că poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru ei, și morala –mai ales cea care se referă la porunca a șasea – este ţinută cu mare preţ. Îmi vine în minte filmul „Pâine și ciocolată”, care descrie dificultăţile de adaptare, conflictele, traumele unui emigrant italian (actorul Nino Manfredi) în Elveţia. Sărmanul, pentru a fi acceptat, să se integreze, ajunge chiar să tundă părul incredibil de blond. Dar nu reușește să treacă peste bariera neîncrederii, a discriminării, a suspiciunii, a prejudecăţilor. Ceea ce izbește este faptul că regizorul, Franco Brusati, nu pune în scenă poliţiștii elveto-germani, exploatatori cruzi, aroganţi și insultători, ci persoane extrem de politicoase, educate, corecte, oneste. În sfârșit oameni bravi. Despre care nu se poate spune nimic rău: este vorba de un fenomen, deplorabil, datorat răutăţii sau violenţei. Nu, acela este un fenomen comun, acceptat, normal. În sfârșit: oameni bravi, dar rasiști. Astfel lasă să se creadă despre unii creștini: creștin bravi, dar capabili de a urâ. Practicanţi, dar care refuză să ierte. Care săvârșesc „fapte bune”, mai puţin acelea de a uita o nedreptate. „El merge la Liturghie în toate duminicile, a educat creștinește pe fii săi, este mereu în prima linie când este vorba de a susţine diferitele iniţiative parohiale, dar… de ani buni nu vorbește cu fratele”.

„Este un preot foarte bun, dar vai de acela care îl atinge. Dacă este ofensat, te șterge din cartea…” „Este o călugăriţă bună, exemplară, dar nu trece cu vederea” „Merg la biserică, dar nu se salută… Participă le aceeași reuniune, dar se ignoră” Ca și cum am spune: nu-i de mirare, totul este normal. Sau: sunt inepţii… În schimb trebuie să ne dăm seama că nu este normal să recităm „și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiţilor noștri”, fără a observa pericolul acestei cereri prin care noi autorizăm pe Dumnezeu să ne trateze cum noi tratăm pe alţii. Nu este normal să mergem la spovadă și să fim satisfăcuţi pentru că am scăpat cu o penitenţă mică (un „Tatăl nostru, Bucură-te,Marie, și un Slavă Tatălui”), închipuindu-ne că nu știm că socotelile nu se încheie cu un „Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, și Slavă Tatălui (chiar și în latină), ci iertând la rândul nostru, oferind iertare, „mergând în pace”, oferind pacea… Nu este normal să neglijăm faptul că „ușa prin care intră iertarea, este aceeași prin care iese” (A. Maillot). Trebuie să ne convingem, că a ierta greșelile nu este o faptă extraordinară, ci intră în contabilitatea ordinară a celui credincios. Unul care iartă nu este un erou, și nici primul din clasă. Este, pur și simplu, un creștin, unul care a făcut minimul necesar, unul care abia a învăţat alfabetul evangheliei. A întoarce și celălat obraz nu este un gest nebunesc. Face parte din codul bunelor maniere, din logica elementară pentru un ucenic al lui Isus din Nazaret. Recunoștinţa din care se naște miliardarul Pentru a recupera capacitatea de a ierta ca un element natural – care nu înseamnă un lucru ușor! – într-o conduită creștină, liturgia Cuvântului de astăzi ne oferă două indicaţii. Este vorba de a cultiva:

- simţul datoriei - simţul limitei.

A spune simţul datoriei înseamnă a spune datoria recunoștinţei. Zece mii de talanţi. Practic imposibil, astăzi, de a stabili cu exactitate

valoarea acestei cifre. Însă putem să ajungem la o apreciere apropiată de realitate ţinând cont de un fapt: plata oferită lui Irod cel Mare, în calitatea sa de rege, nu ajungea la o mie de talanţi anual. Conform parabolei, fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi oferă posibilitatea de a duce o existenţă de rege (mai mult de zece ori venitul lui Irod). Fiecare dintre noi se naște miliardar. Dumnezeu ne asigură un nivel de viaţă de fii, acoperindu-ne cu darurile sale. Fapt este că nimeni dintre noi nu se recunoaște dator. Dator pentru soare, pentru aerul pe care îl respiră, pentru stelele pe care le contemplă, pentru zăpadă, pentru flori, pentru munţi, pentru oceane, pentru păduri, pentru ploaie, pentru vânt. Dator pentru ochi, pentru auz, pentru picioare, pentru mâini, pentru miros (mărturisesc: eu regret acea ungere a bolnavilor care era făcută în chip „multiplu”: pleoape, urechi, nări, picioare, mâini, pentru a indica darurile de care nu ne-am bucurat îndeajuns, pe care nu le-am folosit decât într-o mică măsură, sau de care ne-am folosit pentru a păcătui). Dator pentru poezie, pentru muzică, pentru parfumuri, pentru cântecul păsărelelor, pentru pietrele preţioase, pentru scoarţa fragedă a mestecenilor, pentru culori. Dator pentru mărturia de credinţă a celor care ne-au precedat. Dator pentru sângele martirilor, pentru tăcerea și eroismul ascetic al călugărilor. Dator pentru iertarea lui Dumnezeu care m-a pus pe picioare cine știe de câte ori. Dator pentru prietenie. Dator pentru iubire, mai ales. Paul ne îndeamnă să nu avem „nici o datorie faţă de cineva, decât cea de a ne iubi reciproc” (Rm 13,8). Dar iubirea o „datorez” înainte de toate lui Dumnezeu. Și această datorie o plătesc într-un singur fel: iubind pe aproapele. Iubirea faţă de alţii nu este un dar plăcut pe care îl ofer: este ceva „datorat”. Este unicul mod autorizat pentru a „plăti datoriile” faţă de Dumnezeu care m-a copleșit cu iubire și milostivire. Tot ce am, tot ce sunt, îl „datorez” Altcuiva și altora.

Din moment ce la baza existenţei noastre creștine este Paștele Domnului (Cristos care „a murit și s-a reîntors la viaţă”), urmează din aceasta că „nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine” (lectura a doua). Așa cum nu trăiesc „prin mine însumi”, ci datorită Altuia, atunci nu-mi este permis să trăiesc „pentru mine însumi”. Existenţa mea devine astfel mulţumire. Și iertarea reprezintă o formă concretă, privilegiată a acestei recunoștinţe. Cineva justifică refuzul propriu de a ierta cu teama de a pierde demnitatea proprie, de a compromite prestigiul propriu, de a încuraja răutatea altuia. Se spune: „Nu eu trebuie să fac primul pas”. Și uităm că primul pas l-a făcut deja Dumnezeu, iertându-ne. Trebuie să ne îndoim că am primit cu adevărat iertarea lui Dumnezeu, dacă negăm iertarea noastră celorlalţi. S-a observat că „Dumnezeu nu ar fi creat infernul dacă oamenii ar fi imitat milostivirea sa. S-ar putea spune mai exact: omul a creat infernul. Infernul este locul unde nu se iartă” (viaţa din anumite localităţi unde toţi sunt dușmani unii faţă de alţii, unde fiecare îl dușmănește pe vecin, unde grupuri de familii cultivă o ură ereditară, este ceva „infernal”). Nici dezlegarea sacramentală nu poate remedia un gest de iertare refuzat, să purifice o inimă care nu este deschisă iertării. Trebuie să mă conving: eu sunt o fiinţă iertată, un datornic insolvabil graţiat. Eu sunt beneficiarul unei milostiviri și iubiri infinite. Și această conștiinţă stă la baza oricărui raport cu alţii. A avea milă de sine Alt element este simţul limitei. Ceea ce ne amintește fragmentul din Sirah care constituie prima lectură. Ranchiuna, mânia, resentimentele, ura, răzbunarea, furia, sunt ale acelora care uită că sunt „trup”, nu sunt conștienti de propriile „limite”, au pierdut măsura „provizoriatului” lor. „Amintește-ţi de sfârșitul tău și încetează de a mai urâ; amintește-ţi de descompunere și moarte…”

Am înlăturat moartea ca și cum ar fi ceva obscen, pentru a face loc la nenumărate alte obscenităţi (războiul, violenţa, torturile, agresivitatea, cruzimea faţă de semenii noștri). O altă maximă sapienţială afirmă: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre și vom ajunge la înţelepciunea inimii (Ps 90,12). Este vorba de acea înţelepciune care devine compătimire, mărinimie, răbdare, simpatie pentru ceilalţi. A avea conștiinţa limitelor proprii înseamnă, în fond, a avea milă de sine, și de alţii. Împăcarea cu sine, și de a trăi împăcaţi cu toţi. „Blândeţea inimii naște simţul timpului care se scurge, al vieţii care este scurtă” (E. Balducci). Numai dacă încetăm să ne îndârjim să adunăm grămada noastră de fericire, ca și cum ar fi definitivă, vom înceta să fim în ceartă cu alţi „concurenţi”, vom renunţa la agresivitate. „Nimeni dintre voi nu trăiește pentru sine și nu moare pentru sine”. Este problema de a interpreta viaţa în termeni de oferire, de purificare a inimii noastre de ură și de lăcomie nepotolită, și de a fi creaturi care se preocupă de „binele” comun: pacea, fraternitatea.


CEVA ÎN PLUS SAU CEVA ÎN MINUS?

Isaia 55, 6-9 Filipeni 1, 20-27

Matei 20, 1-16

Semnificaţia verbului a căuta „Căutaţi pe Domnul…” Cine caută pe altul, dar în adâncul inimii îl caută pe Dumnezeu (chiar dacă nu-l recunoaște, sau nu este conștient de aceasta). Și sunt și din aceia care spun că îl caută pe Dumnezeu, dar în realitate caută pe altul. Pe de o parte, Dumnezeu ca ultima raţiune a neliniștilor proprii, a insatisfacţiilor proprii, a exigenţelor proprii (dreptatea, pacea, onestitatea, prietenia, solidaritatea). De altă parte, Dumnezeu ca simplu pretext, acoperire a intereselor și poftelor meschine. În primul caz, căutarea pasionată, caută să meargă „dincolo”. Orice nivel atins, chiar modest, provizoriu, insuficient, devine impuls care împinge „dincolo” (dincolo de pâine, de fragmentul de adevăr). În al doilea caz, întâlnirea – aparentă – cu Domnul, provoacă un fenomen straniu de inversare a marșului, prin care se întoarce înapoi ca să „recupereze” (de multe ori interesat) tot ceea ce stătea la marginile străzii și pe care voia să se creadă că le-a abandonat. Și chiar să culeagă lucrurile mizerabile pe care alţii le-au refuzat. Astfel avem oameni ai dorinţei, „mulţumiţi nesatisfăcuţi”, care parcurg un itinerariu de spoliere progresivă. Și avem persoane satisfăcute, prevăzute cu certitudini, și însetaţi de tot ceea ce nu este Dumnezeu, implacabili în a jefui efemerul pe care cu vorba spun că îl detestă, și drumul căruia devine îngreunat, și chiar blocat, de obstacole nenumărate, deviat de perspectivele iluzorii. Pentru aceștia din urmă (credincioși, practicanţi, care revendică patentul de credincioși inoxidabili), trebuie să fie puși mereu în faţa întrebării pe care o găsim la începutul evangheliei după Ioan (sunt

primele cuvinte ale lui Cristos, din a patra evanghelie), și pe care Învăţătorul o pune celor doi ucenici care vor să-l urmeze:

- Ce căutaţi? (1, 37). Este căutare și căutare. Nu toate căutările sunt corecte. Unele sunt deja viciate de la plecare.

Cineva poate să-l caute pe Cristos din motive greșite, faţă de linia misiunii sale. Cine se pune în mișcare, este obligat să verifice autenticitatea căutării sale. Trebuie să controlăm dacă și căutarea noastră, exigentă și „pură” la început, din întâmplare s-a înceţoșat și a slăbit pe cale, a pierdut elanul și amploarea, și acum a devenit parţială, limitată, chiar meschină. Este necesar mai ales să observăm pericolul mai înșelător, și cu totul rar. Sunt unii care se înșală că îl caută pe Dumnezeu. În realitate se caută pe ei înșiși (onoare, prestigiu, putere, faimă, consideraţie, siguranţă). Căutarea de sine, sau a admiraţiei altora, face suspectă orice căutare a credinţei. Mai mult, o falsifică la rădăcină. Așa se cade în marele blestem, în scandalul cel mai dezgustător: a căuta acoperirea cu numele lui Dumnezeu pentru construirea monumentului propriu. A porni de la sine, a-și face drum – conform intenţiilor declarate – în direcţia lui Dumnezeu, și… a se găsi pe sine însuși. Ceea ce tocmai căuta. Un faliment trist. Se trece astfel din ceata căutătorilor în cea a ipocriţilor. Din categoria adoratorilor la cea a idolatrilor. Căutarea, de fapt, conduce totdeauna la ceva. La Dumnezeu. Sau la idol. Paul (lectura a doua) poate să afirme că unicul lucru pe care l-a căutat a fost Cristos. Nu a avut alte interese. Toată viaţa sa a fost „cuprinsă” exclusiv de El. Cristos este centrul de coeziune al existenţei sale, care deci apare „unificată”, nu fărâmată ca a noastră. Aleargă, se obosește pentru evanghelie, se dedică fără oboseală multor lucruri. Dar activitatea sa nu apare risipită.

Deși are în vedere realităţi multiple, el nu este „complex”, distrat, ci ţine privirea spre centrul de neînlocuit. Pentru aceasta declară: „Pentru mine a trăi este Cristos”. Adică: Cristos pentru mine este unicul lucru care contează. Cristos pentru mine este totul. Eu, din păcate, ar trebui să mărturisesc: Cristos, pentru mine, este… tot restul. Semnificaţia verbului a abandona Isaia ne invită să-l căutăm pe Domnul, dar nu vorbește de posedare. Pune în evidenţă, mai degrabă, exigenţa de a ne „abandona”. „Cel nelegiuit să abandoneze calea sa și omul nedrept gândurile sale”. Este vorba, bineînţeles, de a lăsa păcatul, de a întoarce spatele nedreptăţii. Dar trebuie abandonată și mentalitatea, obiceiurile, siguranţele. Sunt persoane religioase care, atinse de har, dobândesc un fel de fixitate, rigiditate. Dispuse la orice, mai puţin la schimbare. Gata de a sacrifica totul, mai puţin pe ei înșiși. În locul reînoirii preferă cristalizarea. S-ar spune că întâlnirea cu Dumnezeu, în loc să producă un proces de convertire, de transformare neîncetată, le-a făcut să rămână… de piatră. Dacă l-ai întâlnit pe Dumnezeu, în schimb, îţi dai seama că nu este permis să „aperi” cuceririle proprii: ești obligat să „pierzi”, nu să te „păstrezi” pe tine însuţi. Trebuie să ieși, să nu te blochezi. Să riști, nu să te protejezi. Dumnezeu, desigur, este stânca. Dar împreună, pretinde să zgudui, să dărâmi adăposturile tale, să faci… nesigure siguranţele tale, să părăsești hotărât refugiul tău, să-ţi tai funiile de siguranţă, să-ţi schimbi obișnuinţele tale (chiar religioase), să pui mereu în discuţie sistemele tale (pe care le socoteai definitive), să scuturi certitudinile tale. Dumnezeu devine totul numai când este primit ca un element de destabilizare, de dezechilibru permanent.

Nu acela este credincios care ne asigură: eu știu cine este Dumnezeu. Este, mai degrabă, cel care continuă să întrebe: Doamne, cine ești? Cel credincios se mulţumește cu un „tremur de lumină”, cu un zgomot imperceptibil. După intuiţia unui poet: „Poate tremurul luminii în ochii lui Abrham, la Mambre… Poate zgomotul intermitent din celulă Pe care nu reușești să știi de unde vine: Apoi pe neașteptate o răbufnire, Care deschide pe furiș ușa, Apoi nimic…” (D. M. Turaldo). Contabilitatea mea nu este contabilitatea voastră „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” Credincios este acela care își dă seama de distanţă. Cu cât Dumnezeu este mai „aproape”, cu atât mai mult observă îndepărtarea sa de El. Dacă se pune cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, este constrâns să constate diferenţa, disproporţia abisală. Devine conștient de „distanţa” infinită: între propriul cap „micuţ” și lumea lui Dumnezeu; între propria inimă „judicioasă” și iubirea nebună a lui Dumnezeu; între propriul ochi „invidios” și bunătatea scandaloasă a lui Dumnezeu. Parabola din evanghelie pune clar în evidenţă această „neîmpăcare” între modul nostru de a vedea și cel al lui Dumnezeu, între criteriile noastre fiscale și ale sale, între măsurile noastre meschine și ale sale, între contabilitatea noastră mizerabilă și generozitatea sa „excesivă”. Da, este evanghelia lipsei de măsură. Când este vorba de a face calcule, de a aplica norme rigide regulamentare, ne face plăcere să ne găsim lângă Dumnezeu. Scrutători îndărătnici, numai ochi care judecă „dintr-o parte” El, în schimb, a dat întâietatea celor din urmă, în speranţa că cei dintâi îl vor încuraja să se arate generos, să fie darnic, să prisosească în milostivire. Sau cel puţin să se arate bucuroși de contabilitatea sa care depășește din belșug meritele, întrece dreptatea contractuală. Să se bucure pentru

că mântuirea sa cuprinde și pe păcătoși, pe cei din urmă, „pe cei pierduţi”. Marea decepţie a lui Dumnezeu constă în aceasta: așa zișii drepţi sunt incapabili de a împărtăși bucuria sa de a ierta și de a primi, de a participa la acea prerogativă la care ţine cel mai mult: milostivirea. În locul laudei, murmurul. O virtute care ne face acri, o ascultare care ne indispune, o fidelitate care în loc să fie considerată un dar devine revendicare și încriminare: iată vina care merită mustrarea divină.El ar vrea să ne smulgem de pe tărâmul unei aspre contabilităţi a meritelor pentru a ne face să explorăm teritoriile nemărginite ale inimii. El ar vrea să facă ochii noștri limpezi, pentru ca să poată vedea mai clar și mai cuprinzător. Și pentru aceasta ne oferă posibilitatea de a o aprinde de la lumina bunătăţii sale nemărginite faţă de oameni. El ar vrea ca în faţa dărniciei sale în privinţa păcătoșilor, să încetăm să murmurăm: „nu este drept”, și să învăţăm să exclamăm: „cât de frumos este!” Și dacă am fi lucrătorii din al douăsprezecilea ceas? În fond, scopul parabolei nu este acela de a apăra comportamentele lui Dumnezeu sau de a confirma dacă respectă sau nu dreptatea, cât mai degrabă de a verifica stilul muncii noastre în via sa. Obiectul protestului nu este violarea normelor contractuale, ci tratamentul rezervat lucrătorilor din ceasul al unsprezecilea (cinci după masă). Egalitatea nu poate fi digerată. Cred că ar fi fost mulţumiţi de a primi și „mai puţin” din dinarul stabilit, numai ca acest „mai puţin” să fie „mai mult” decât era atribuit celorlalţi. Nu poţi să ne consideri egali cu acești „abuzivi”, cu acești leneși. Trebuie să ne despăgubești pentru sacrificiile noastre, pentru plăcerile la care am fost constrânși să renunţăm, pentru fidelitatea pe care ne-ai impus-o, pentru predicile pe care a trebuit să le ascultăm, de plicitiseala acumulată în atâtea practici religioase, pentru plicitiseala spovezilor, de povara împlinirii poruncilor tale… Ei au ocolit aceste greutăţi, și acum îi recompensezi ca pe noi care dimpotrivă le-am suportat?

Atât valora, atunci așteptarea până la sfârșit, smulgerea din zbor a ultimei ocazii… În fond, este aceeași mentalitate a fratelui mai mare din parabolă, care se opune sărbătorii pregătite pentru acel leneș care s-a bucurat de viaţă cu nepăsare, în timp ce el a trebuit trudească pe câmp fără ca tatăl să-i ofere vreodată un ied pentru a petrece câteva ore cu prietenii săi. Se simt decepţionaţi, și chiar înșelaţi, pentru că socot munca pentru Împărăţia cerurilor ca oboseală, ca o povară grea, și nu ca o posibilitate nemaiauzită, noroc nemeritat, dar, bucurie. Dacă ne gândim bine, ar trebui noi să-l rugăm pe „stăpân” să recompenseze mai din belșug pe lucrătorii din ceasul al unsprezecilea, pentru a compensa ceea ce au pierdut (fericirea, bunătatea, libertatea, plinătatea) în tot acest timp în care au stat departe. Noi am fost deja recompensaţi și chiar prea mult. Răsplata, care se revarsă, am primit-o anticipat cu bucuria ascultării, satisfacţia de a putea lucra pentru Domnul, demnitatea de a sluji, libertatea de a fi fideli. Dacă nu gândim astfel, dacă nu înţelegem că ei sunt cei care au nevoie de a avea ceva în plus ca recompensă pentru ceea ce au fost lipsiţi, atunci înseamnă că noi nu am răspuns încă la chemarea „stăpânului”. Într-adevăr a ne obosi cu o mentalitate greșită, de mercenari, de „purtători de poveri”, înseamnă a fi dezertori din vie, și a refuza muca. În acest caz, noi, cei dintâi, riscăm să fim lucrătorii din ceasul al douăsprezecilea. Cei care nu au răspuns încă la chemare. În orice caz și noi, cei dintâi, suntem așteptaţi. Dumnezeu, pe orologiul său, are mereu câteva ore suplimentare, nu regulamentare, la dispoziţie. În cazul când cineva, mare truditor, trebuie să înveţe în sfârșit să nu ceară socoteală. Este cineva care ar vrea să moară Paul expune comunităţii din Filipi – pe care îi răsplătește cu plăcere cu confidenţe intime – chinul său existenţial. Pe de o parte recunoaște că a muri ar fi pentru el un câștig. De cealată parte bănuiește că, poate, continuând să trăiască ar fi un câștig pentru ei.

Am privit totdeauna la acest text cu o oarecare suspiciune. Aveam impresia că sfântul Paul permite retoricii și chiar morţii un sens bolnăvicios. Acum sunt convins că apostolul dorește cu ardoare să trăiască, așa cum dorim noi toţi, în ciuda anumitor expresii de descurajare (întâlnesc persoane care „nu văd ceasul morţii” de cel puţin patruzeci de ani, și de cel puţin patruzeci de ani cheamă de urgenţă pe medic, la primul acces de tuse, evident pentru a-l auzi spunând că, din fericire, nu este nimic de făcut…) Credinţa nu ne îndeamnă să dorim moartea, ci ne solicită să asumăm cu seninătate prezentul, oricare ar fi el. Paul, de fapt, se afla în temniţă. De aceea alternativa se prezintă mai degrabă simplă. Sau este eliberat din temniţă. Și în acest caz, ar continua să vestească evanghelia, din moment ce „pentru el raţiunea de a trăi este Cristos”. Sau se procedează la execuţia capitală. Și chiar această a doua eventualitate (nu prea plăcută pentru cel interesat, așa cum am motiv să cred) ar fi în avantajul evangheliei. Cu alte cuvinte, în centrul preocupărilor lui Paul nu este viaţa proprie sau moartea proprie, ci cauza evangheliei. De aceea reţionamentul său este acesta: „Dacă trăiesc, pot să mai lucrez încă cu folos pentru evanghelie. Dacă mor, câștigul pentru evanghelie este și mai mare”. Apostolul, de fapt, este convins că nu este o mai mare evanghelizare de cât cea întărită cu sângele. Se pare că Paul, nu vorbește pentru sine, ci se adresează comunităţii, pentru a o asigura că, în orice caz, nu ar avea nimic de pierdut, nici în viaţă, nici cu atât mai puţin în moarte. Dar el ce ar alege? Evident, „ceea ce este mai bine”. Fapt este că pentru Paul ca și pentru noi „ceea ce este mai bun” o știe numai Domnul. La sfârșit, Paul este convins să mai trăiască. „În privinţa mea, sunt convins că voi rămâne și voi continua să vă fiu de ajutor, pentru progresul și bucuria credinţei voastre”. În orice caz este mai bine de a trăi în avantajul altora. Paul nu dorește în mod banal să prelungească anii, ci slujirea.


ÎN SPATELE LUI DA ȘI ÎN SPATELE LUI NU

Ezechiel 18, 25-28

Filipeni 2, 1-11 Matei 21, 28-32

Este și un creștinism „declamator” Sunt dintrte aceia care spun da și fac nu. Și dintre aceia care spun nu și fac da. Evident lui Dumnezeu îi plac cei care spun da și fac da. Totuși este tot atât de evident că între cel care spune și nu face, și care nu are cuvintele drepte pe buze dar este în stare de a prezenta acţiuni convingătoare, preferinţele sale merg spre această a doua categorie de indivizi. Parabola din evanghelie reprezintă condamnarea inexorabilă a unui creștinism „declamatoriu”, plin de cuvinte, formule, declaraţii solemne, profesiuni de credinţă, dar gol de fapte convingătoare. Nu sunt suficiente „luările de poziţie” (natural „ferme”). Nu sunt suficiente reafirmările principiilor (natural „invulnerabile”). Este prea puţin să fii în regulă cu ortodoxia. După cuvinte trebuie să urmeze acţiunile. După principii trebuie să urmeze o conduită coerentă. Învăţăturilor trebuie să urmeze exemplul personal. Crezului recitat cu voce clară, trebuie să urmeze o viaţă care să nu-l dezmintă. Ideile manifestate nu pot să fie numai în armonie cu doctrina sănătoasă („depositum fidei”), dar trebuie să fie așa cu conduita practică. Este indispensabil de „a săvârși adevărul”, și nu numai de a-l cunoaște, de a te gândi la el, de a-l păzi, de a-l vesti. Mai mult, putem să spunem că cunoaștem pe deplin adevărul, numai dacă îl „facem”. „Cine face adevărul vine la lumină” (Io 3,21)

Practica nu este o banală consecinţă a cunoașterii adevărului, ci reprezintă condiţia necesară pentrua atinge cunoașterea lui Dumnezeu. Practica, nu teoria, este pricipiul de cunoaștere. La sfârșitul vieţii nu vom fi judecaţi despre doctrină, dar despre fapte: pâinea oferită celui flămând, paharul de apă oferit celui însetat. Mai mult, cei aleși vor mărturisi cu candoare că nu sunt la post cu ortodoxia, vor recunoaște erorile lor în materie cristologică: „Când te-am văzut flămând… gol…bolnav… sărac… întemniţat?…” (Mt 37-40). Adică: „Nu știam că erai așa!” Totuși vor fi primiţi în Împărăţia cerurilor deoarece comportamentul lor era cel drept. În ultimă instanţă, în faţa tribunalului suprem, contează să fii în regulă cu porunca iubirii. Slava lui Dumnezeu nu este compromisă dacă ne încurcăm în vreo definiţie dogmatică. Dar imaginea sa este întunecată dacă noi refuzăm un act de milostivire. El se simte pentru a spune așa păgubit dacă refuzăm hrana și îmbrăcămintea sau un adăpost unui oarecare sărac. Nu care anulează toate da-urile Situaţia descrisă de parabolă are câteva variante. Una poate să fie aceasta. Sunt creștini care spun da lui Dumnezeu pe tărâmul moralei sexuale, în apărarea tradiţiilor religioase, în practicile de evlavie, în jertfele cele mai costisitoare, în ascultarea faţă de superiori. Proclamă, tare, în orice ocazie, apartenenţa proprie la Biserică, îi apără drepturile, se bate fără oboseală pentru toate cauzele „bune”. Dar apoi se arată dur în privinţa aproapelui. Îi refuză iertarea. Nu ezită să rănească, să umilească, să dispreţuiască. Iată imaginea primului fiu, care a spus îndată da, și apoi nu a făcut. Refuzul iubirii, al respectului faţă de altul, anulează toate celelalte da-uri. Putem să avem iluzia că lucrăm pe multe ogoare pentru Domnul. Dar dacă nu lucrăm pe tărâmul carităţii, via Tatălui rămâne necultivată.

Când limbajul înșală Putem să mai adăugăm: există o fidelitate de faţadă, cumsecade, ascultătoare, respectuoasă faţă de forme, disciplionată. Care adesea face paravan oportunismului, cinismului, calculului viclean, chiar și rebeliunii interioare. Și există o fidelitate dureroasă, care uneori se traduce în atitudini externe nepoliticoase, pe un ton puţin rebel, în efervescenţe superficiale, dar care trădează o îndatorire de fond, o viaţă exemplară în substanţă, o dăruire admirabilă, o generozitate dovedită. Într-adevăr, poate să existe un respect ostentativ, o ascultare afișată, care maschează lipsa de iubire. Și poate să existe un limbaj aspru, critic, care ascunde o pasiune profundă. Adesea, din păcate, sunt răsplătite surâsurile, înclinaţiile, și da-urile mereu și peste tot. Primul frate dobândește stimă și admiraţie. Al doilea, în schimb, este privit cu suspiciune, chiar ignorat. Din fericire, Tatăl ţine cont de „urmarea” lui da sau a lui nu. El are obiceiul să se uite unde duc cuvintele, să observe cum sunt folosite mâinile după aplauze… Testul cel mai de seamă Testul cel mai de seamă cu privire la autenticitatea da-ului nostru este acela oferit de stilul vieţii comunitare. Pagina lui Paul (lectura a doua) este de o actualitate arzătoare. Imaginea lui Cristos care, urmând calea despuierii totale, s-a făcut slujitor, s-a coborât în situaţia cea mai de jos, până la cea mai mare umilire, până pe ultimul loc, chiar făcându-se nimic, ar trebui să inspire comportamentele tuturor urmașilor săi. Dimpotrivă, prea adesea, alcătuirea vieţii comune este sfâșiată de rivalităţi absurde, de căutări de prestigiu, de „asceze” nebune pentru a smulge titluri, onoruri, consideraţii, posturi (chiar în numele său! Da, în numele Aceluia care a renunţat la privilegiile divine pentru a deveni sclav…). „Fraţilor, dacă este vreo mângâiere în Cristos, este mângâierea care izvorăște din iubire…”

Paul „imploră” cu un crescendo de expresii accentuate cu „dacă”, pentru a realiza unitatea în umilinţă. „Nu faceţi nimic din spirit de rivalitate sau vanitate”. Afirmarea de sine, protagonismul, spiritul de competiţie, invidia, sunt caria, cancerul care corodează relaţiile comunitare, provocând devastări înspăimântătoare. Da-ul carităţii implică în mod necesar nu-ul umilinţei, adică nu opus amorului propriu, vanităţii, gloriei individuale. Numai o inimă golită de sine poate fi umplută de iubire. Chiar și pentru cel credincios este o kenosi personală, mergând pe urmele lui Cristos, ca o condiţie necesară a carităţii către ceilalţi. „Aveţi în voi aceleași sentimente care sunt în Cristos Isus”. Nu este suficient a avea pe buze cuvântul iubire, chiar încrustat în miezul formulelor sclipitoare. Trebuie să posedăm „înăuntru” simţirea lui Cristos, „ambiţia” sa abisală de a deveni ultimul slujitor dintr toţi. „Să nu caute fiecare interesul propriu, ci mai degrabă acela al altora…” Este interesul material. Și, uneori, cel mai nesăbuit, interesul pentru faţa proprie, pentru numele propriu. Dar numai atunci când reușim să facem să dispară faţa noastră, în comunitatea bisericească, apare chipul iubirii. Cristos a primit „numele” său de la Dumnezeu. Noi nu putem să așteptăm. Pretindem „să-l facem” noi, și cheltuim tot timpul și energia spre a-l apăra (acel timp și acele energii pe care ar trebui să le folosim mai util pentru a cultiva via Domnului, nu faima noastră sau popularitatea noastră). Marea posibilitate: a începe să fim creștini Ezechiel ne amintește că există totdeauna o posibilitate. Posibilitatea de a deveni diferiţi, de a modoifica ordinea actuală a vieţii proprii. Există posibilitatea ca cel drept să apuce pe calea răului. Și posibilitatea ca cel rău să se căiască de conduita proprie și să opteze pentru bine.

Și există, din păcate, și posibilitatea celui care nu observă necesitatea de schimbare, și rămâne blocat în poziţia proprie. Și astfel se poate întâmpla să vedem trecând înainte persoane care normal sunt obiect de dispreţ. „Cu adevărat vă spun: vameșii și prostituatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. Nu este o surpriză deloc. Este inutil să ne prefacem scandalizaţi. Fapt este că petrecem timpul ca să observăm, să judecăm, să condamnăm pe cei pe care îi socotim nevrednici. Nu ne dăm seama că tocmai cei nedrepţi, cei care îl neagă pe Dumnezeu, cei pe care i-am catalogat ca irecuperabili, între timp pot să fi răspuns la invitaţie, să fie mișcaţi… Și noi ne înșelăm că Împărăţia cerurilor ne este dăruită în folos exclusiv, sau în posesie perpetuă. Că poziţiile noastre sunt definitive. Trebuie să ne convingem: nimeni dintre noi nu este stabilit, fixat pentru totdeauna în acel da pentru Dumnezeu. Are dreptate G. Bassiere: nu vom termina niciodată de a începe să fim creștini.


O VIE CAPABILĂ SĂ PRODUCĂ DEZILUZII

Isaia 5, 1-7 Filipeni 4, 6-9

Matei 21, 33-43

Chiar și Dumnezeu poate să greșească previziunile „Pentru ce, în timp ce așteptam ca să producă struguri, ea a rodit struguri sălbatici (aguridă)?…” „…În cele din urmă l-a trimis pe fiul propriu spunând: Vor avea respect faţă de fiul meu! Dar acei viticultori, văzând pe fiul… l-au prins, l-au îmbrâncit afară din vie și l-au ucis”. Aș vrea să comentez: chiar și Dumnezeu greșește previziunile. Când este la mijloc omul, este mereu riscul de a se hazarda în previziuni. Nu este nimic sigur. Se poate întâmpla orice, în bine și în rău. Dumnezeu așteaptă, și așteptarea sa este înșelată cu regularitate. Oferă iubire, și primește trădare. Înmulţește atenţiile, iertarea, și primește refuzuri. Plănuiește o alianţă cu un popor peste care revarsă toată bunătatea sa, încrederea sa, în speranţa că bunătatea, milostivirea, semănate cu mâini pline asupra acelui popor, vor crește și se vor răspândi în lumea întreagă, producând roade de pace, de dreptate, de împăcare între oameni. Dar acel popor ales, educat și luminat de Cuvântul său, rechemat la obligaţiile asumate de glasul viguros al profeţilor, face din alergerea divină un motiv de superioritate dispreţuitoare faţă de alţii, o consideră un privilegiu de neatins, ia atitudini arogante de stăpân al Împărăţiei, și nu recunoaște, ba chiar scoate brutal din mijloc pe Fiul trimis, nu atât pentru a „ridica recolta”, ci pentru a întări oferta de iubire, pentru a încerca o însămânţare nouă. Și viticultorii, pe lângă faptul că au negat ceea ce ar fi trtebuit să livreze, s-au arătat incapabili de a primi. Și astfel, iată-l pe Dumnezeu evacuat din casa proprie. Iată-l „dezmoștenit”

Omul, acest „risc al lui Dumnezeu” Omul, această fiinţă capabilă de a dezminţi previziunile lui Dumnezeu. „El se aștepta la dreptate, și iată vărsare de sânge, aștepta corectitudine și iată strigătul celor oprimaţi…” Câte prevederi eronate! Câte așteptări înșelate! Dacă fiecare își examinează viaţa proprie, este în stare să adauge noi elemente la seria deja impresionantă a „nenorocirilor” lui Dumnezeu. Necazul este că acelea nu sunt „nenorocirile” lui Dumnezeu, ci sunt falimentele noastre răsunătoare. El a văzut drept. Așteptările sale sunt mai mult decât legitime, în raport cu posibilităţile noastre și în raport cu ceea ce El împlinește pentru noi, cu investirile enorme pe care le face. „Ce ar mai fi trebuit să fac viei mele și eu nu i-am făcut?…” Aș vrea să-i răspund: încetează de a mai face proiecte ambiţioase în privinţa noastră, încetează de a mai visa, încetează de a mai cânta acel cânt de iubire insuportabil. În schimb trebuie să găsim curajul de a-l implora: continuă să visezi, să faci previziuni… Nu obosi să aștepţi. Va fi cântul tău pasionat, mai mult decât ameninţările, să ne faci conștienţi de neîndeplinirile noasztre incredibile și să faci să se maturizeze în noi o dorinţă de a înflori și apoi, cine știe, de a rodi. Vai dacă ar înceta acel cânt de iubire pentru vie. Problema roadelor La citirea paginei lui Isaia și a parabolei din evanghelie se deduce impresia unei opere uimitoare de simplificare a istoriei. Evenimente complexe, situaţii încurcate, date, răsturnări, fapte contradictorii, personaje diverse, episoade nenumărate: totul rezumat într-o povestire legată, condensată în câteva rânduri schematice. Este istoria unui popor din punctul de vedere al lui Dumnezeu, eliberată de aparenţe, și cultivată în desfășurarea sa esenţială. Într-adevăr sunt puţine lucrurile care contează în ochii lui Dumnezeu. O grămadă impresionantă de evenimente mai mult sau mai puţin mari: El reduce totul la o problemă de roade. Acele roade pe care El le

știe și de care se preocupă. Roade care sunt sau nu sunt. Restul nu contează. Ar fi interesant să ne imaginăm, de exemplu, cum Isus, astăzi, ar agiorna parabola în raport cu situaţia istorică a Bisericii. Dar ar fi temerar, din partea oricui, să schiţeze o asemenea relatare (și apoi, cine ar avea dreptul să facă această tentativă: un istoric, un poet, un mistic, un teolog, un expert în statistică? Este foarte dificil de a plasa parabola în raport cu viaţa proprie…). Totuși mi se pare că este în armonie cu semnificaţia parabolei această provocare oferită de G. Bassiere: „Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul caracterizează istoria Bisericii însăși… A început să „posede” dogme, adevăr, construcţii, instrucţiuni, în loc să producă roadele Împărăţiei: dreptate, libertate, iubire, iertarea dușmanilor, fraternitatea. Este ispita permanentă de a avea, de a face o Împărăţie pe pământ, și mai rău încă, de a-și imagina că este Împărăţia”. Se referă la noi… Este folositor să citim rândurile care urmează imediat după textul evangheliei de astăzi. Matei adaugă: „Auzind aceste parabole, marii preoţi și farizeii au înţeles că vorbea despre ei”. De ar fi mereu așa! De la „marii preoţi”, în jos până la ultimul dintre credincioși (adică, până la mine care scriu), când răsună un Cuvânt dur de condamnare, de critică, de denunţare, fiecare ar trebui să aibă sinceritatea de a recunoaște: este destinat mie. Când Domnul spune lucruri neplăcute, care pretindem că sunt destinate altora, trebuie „să înţelegem” că vorbește dimpotrivă chiar pentru noi. Trebuie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe o condamnare a faptelor rele ale altuia, ci ca o invitaţie permanentă la un examen de conștiinţă personal. În cazul specific al acestei parabole dramatice, și al paginii îndurerate din Isaia, trebuie să recunoaștem că acea istorie se repetă, cu o monotonie deprimantă, și începe cu noi. Adesea avem ispita de a conclude: „Cu anumiţi oameni nu este nimic de făcut, nu se poate aștepta nimic bun…”

Și nu ne dăm seama că pronunţăm o condamnare proprie. Nimeni dintre noi nu poate avea pretenţia să se excludă, să se sustragă de la judecată. Nimeni nu se poate socoti „de neatins” din partea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să se socotească „pur”. Uneori ne mulţumim să „înţelegem” Cuvântul. Nu este suficient. Trebuie „să înţelegem” ce are cu noi… Ocupaţi de a face altceva… Ar fi interesant să verificăm ce am făcut, ce facem, în loc să ne asumăm datoria care ne-a fost încredinţată: să cultivăm via Domnului și să aducem roadele așteptate de El. Poate am dormit, sau am moţăit. Am fost promovaţi gardienii fermei (ne observând că de acum nu mai era nimic de apărat). Am organizat sărbători ale recoltei. Am promovat dezbateri. Am făcut publicitate viei. Am criticat culturile altora (ignorând că ceea ce este „adevărat, nobil, drept, pur, amabil, cinstit” alţii au fost capabili de a prezenta, în timp ce noi ne socoteam să fim unicii care „merită laude”, unicii furnizori de virtuţi). Ne-am dedicat în masă studiilor asupra tehnicilor celor mai avansate de cultivare a viei, și au rămas puţini să se obosească într-adevăr. Am înmulţit construcţiile și structurile inutile, care nu aveau nimic comun cu teascul și turnul original. Mai ales am vorbit mult. Despre noi și despre vie. Discursurile noastre nu se asemănau nici pe departe, prin ton și pasiune, cu cântul elaborat de Isaia. Exaltări nejustificate și ameninţări prea puţin credibile. … Și ar fi de ajuns, în loc să avem mereu pe buze via, să prezentăm coșuri pline de roade. În sfârșit, ne încăpăţinăm să… facem altceva. Și suntem mereu prea ocupaţi pentru a nu face ceea ce ar trebui. L-am scutit pe Dumnezeu să mai pedepsească Și mai poate fi și o lectură în cheie ecologică a fragmentului din Isaia: „Acum vreau să vă fac cunoscut ceea ce vreau să fac viei mele: voi dărâma gardul, și-l voi transforma în loc de pășune; voi demola

zidul din jur și va fi călcată în picioare. O voi face pustie și vor crește în ea mure și mărăcini; voi porunci norilor să nu mai ploaie…” Nu mai este nevoie ca Dumnezeu să intervină cu acest tip de pedepse. Le-am anticipat noi. Noi am prevăzut opera de devastare a viei, transformarea grădinii în deșert, jefuirea cea mai barbară. Omul însuși care calcă în picioare orice mlădiţă, se specializează în a produce ariditate, se îndârjește să murdărească, să păteze, să acumuleze gunoaie, se distinge în stingerea vieţii, să facă aerul irespirabil. Și chiar atunci când reușește să producă roade îmbelșugate, ele sunt roade otrăvite. Omul modern nu a așteptat ca Dumnezeu să-l alunge din grădină, să-i ia via. S-a îngrijit el însuși să fie lipsit de ea și să lipsească și pe alţii. Așa, pentru că Dumnezeu de acum nu poate nici să încredinţeze altora grădina ca să fie păzită. De fapt nu mai există grădina. Și nu mai este cazul de a păzi un pustiu nemărginit… El știe ce vrea să spună… Recomandarea lui Paul (lectura a doua) „Nu vă îngrijoraţi pentru nimic”, s-ar putea traduce cu o expresie populară colorată: „Nu este cazul să vă îngrijoraţi prea mult…” Și, natural, s-ar putea replica: „Este ușor de spus. Dar ar trebui dovedit că este în miezul anumitor situaţii”. Fapt este că Paul a dovedit și știe ce vrea să spună. Prizonier, persecutat, ameninţat cu moartea, părăsit… În viaţa sa a colecţionat nenorociri în serie, a trecut prin furtuni mari, a înfruntat situaţii dramatice. Deci vorbește cu deplină cunoaștere a cauzei. Într-adevăr, îndemnul său nu este pentru indiferenţă, nepăsare, specifică filozofiei stoice. Apostolul ne invită la combaterea neliniștei, care ameninţă să strice viaţa, punând încrederea proprie în Dumnezeu.

De fapt pune acest diagnostic că la rădăcina neliniștei stă o lipsă de credinţă. Și deci propune ca remediu o tresărire, o recuperare a credinţei. Credinţa, apoi, își află expresia într-o rugăciune insistentă, pasionată, încordată, puternică. Mai este interesant de notat cum Paul propune să cerem lui Dumnezeu cu mulţumire. Este vorba de stăruire, implorare, mulţumind. Noi, din păcate, suntem obișnuiţi să mulţumim numai după ce am primit, am dobândit. De aceea trăim într-un climat de preocupări și chiar de neliniște. Ar trebui dimpotrivă să împletim rugăciunea de cerere cu mulţumirea. De-a dreptul: să mulţumim chiar înainte de a înainta cererea. Este cea mai mare încredere. Atunci vom descoperi că neliniștea se transformă în pace. Totuși trebuie să respingem o mentalitate de contabil (izvor de neliniște) și să ne încredinţăm laudei, cântecului, recunoștinţei. „Nu primim prea mult” pentru că am pus „gândurile noastre” în păstrarea Cuiva. „Nu primim nimic” pentru că nu am terminat încă să facem inventarul a ceea ce ne este dăruit în continuu.


TOŢI LA SĂRBĂTOARE

Isaia 25, 6-10 Filipeni 4, 12-14.19-20

Matei 22, 1-14

Centrul se deplasează spre periferie Atunci nimeni nu va putea să spună: „Iată-l pe Dumnezeul meu” (Dumnezeul culturii mele, al rasei mele, al cercului meu evlavios, al practicii mele religioase). În acea zi, în schimb, se va exclama: „Iată-l pe Dumnezeul nostru!” Dumnezeul banchetului mare este Dumnezeul tuturor. Surpriza și bucuria de a descoperi că suntem invitaţi toţi împreună. Nimeni nu are dreptul să se simtă privilegiat, sau să revendice un loc exclusiv (cei care, în parabola evanghelică, au preferat să se ocupe cu ogoarle proprii sau afacerile proprii, probabil considerau invitaţia nu suficient de selectivă, exclusivă. Ei cultivau o mentalitate de elită, nu voiau să se amestece cu „toţi”. Vălul orbirii care ar trebui să cadă de pe ochi nu este numai acela care împiedică cunoașterea Dumnezeului adevărat, dar și acela al viziunilor particulare care împiedică de a vedea pe alţii. „Toate popoarele”, în viziunea lui Isaia. Toţi cei adunaţi „de la răscrucile drumurilor”, în parabola lui Matei. Fără îndoială caracteristica cea mai evidentă a banchetului este universalitatea sa. Gratuitatea invitaţiei este însoţită de dărnicia sa extraordinară, de extinderea sa dincolo de toate limitele „raţionale” Noi suntem obișnuiţi să fim așezaţi în centru. Ni se pare dificil să acceptăm periferia, să recunoaștem că cine stă la margine este chiar mai apropiat de Dumnezeu decât noi. Din perspectiva noastră tindem instinctiv să sugrumăm Împărăţia în graniţele Bisericii, în loc să dilatăm Biserica la dimensiunile Împărăţiei. O altă caracteristică este dată de speranţă.

Acum nu vedem nimic. Și nu noi avem posibilitatea de a elimina acel văl insuportabil. Dumnezeu va fi cel care îl va smulge de pe ochii noștri. Când va fi momentul, când va vrea El. Între timp trebuie să continuăm să mergem, să căutăm… Nu posedăm altceva decât un Cuvânt. Mergem după un Cuvânt. Dumnezeu ne-a dat un Cuvânt pentru a vedea în ciuda vălului. „Domnul a vorbit”. Nimeni altul. În locul „hranei suculente” și „a vinurilor limpezite”, suntem constrânși adesea să înghiţim lacrimi și îmbucături amare. …Totuși avem Cuvântul său. Dumnezeu și-a dat Cuvântul. Celui care ne cere cont despre speranţa noastră, îi răspundem că Dumnezeu ne-a dat cuvântul său. „El a vorbit…” Participarea la banchet Niciodată nu se spune în evanghelie: „Împărăţia cerurilor este asemenea unei mănăstiri, unui deșert, unei adunări de intelectuali, sau a unei întâlniri ale sufletelor…” În schimb se vorbește despre banchet, sau participare la ospăţ. Hrană, dar și prietenie. Bucuria de a se întâlni, de a comunica. Trup și suflet împreună. Gura și inima. Lucruri materiale care devin daruri, sacramente de fraternitate. Feluri de mâncare apetisante, carafe pline cu un vin excelent, și ochii care nu se limitează la farfurie, ci caută privirea celuilalt. Când ne hotărâm să refacem aceste suduri esenţiale astfel încât să redescoperim omul în totalitatea sa? Când vom reuși să facem un discurs cu adevărat biblic despre om, evitând condiţionările unei culturi „separatiste”? Câte separări abuzive, în afară de aceea, de acum stratificată în profunzime, dintre materie și spirit! Sunt credincioși „separati” de natură, martor al supranaturalului „separati de uman, participanti la banchetul euharistic „separati” de exigenţele dreptăţii, supusi „separati” de conștiinţa proprie… Când vom reda speranţei creștine și densitatea pământeană care îi aparţine?

Când vom regăsi un limbaj religios care să fie și un limbaj al oamenilor? Este necesar, însă, să ne convingem că interpretările reductive ale mesajului evanghelic nu stau numai pe versantul temporal, ci și pe cel spiritual. Linia celui rău trece peste graniţa invitaţiei Cetatea este incendiată, nu pentru că a încălcat legile, ci pentru că a respins invitaţia. Binele și răul, aici, sunt surprinse la rădăcina lor: primirea sau refuzul unei propuneri. Ar fi oportun chiar să ne întrebăm unde am pus acea invitaţie. Poate am înregistrat-o numai în cărţi. Poate că am amestecat-o în casete, ceea ce înseamnă că am uitat-o. În schimb sunt dintre aceia care păstrează invitaţia în inimă. Poate nu știu să-i descifreze cu exactitate conţinutul. Totuși se simt solicitaţi de ea și se mișcă în direcţia iubirii, a dreptăţii, a păcii. Poate este mult mai ușor să pornești când stai la „răscrucea drumurilor”, decât atunci când te-ai aranjat într-un palat. Este mult mai ușor să te lași smuls de o dorinţă de sărbătoare când dormi sub poduri decât când dormitezi într-o bibliotecă… Dacă nu sunt capabili să piardă timpul, riscă să piardă viaţa „Dar ei nu au luat în seamă și s-au dus: care la ogorul său, care la afacerile sale…” Aparent, nimic ciudat. Un comportament deloc scandalos. Totul normal. Fiecare trebuie să se gândească la necesităţile vieţii zilnice. Fiecare este preocupat de lucruri urgente. Nu au timp de pierdut, aceia. Datoria este mai importantă decât sărbătoarea. M. Heidegger observă: „Pierzându-se în traficul ocupaţiei, omul cotidian pierde timpul propriu”. Se naște din aceasta expresia sa caracteristică: „Nu am timp”. Timpul confiscat exclusiv de a face devine, în mod paradoxal, „timp pierdut” pentru viaţă.

Parabola stabilește un contrast net între preocupări și bucurie, între necesitate și libertate, între realitatea concretă și posibilitatea neașteptată, între pierdere și câștigarea timpului… În fond, parabola lasă să se intuiască că există două modele de intrepretare a vieţii proprii. Pe lângă cea obișnuită, este o idee nouă despre sine însuși. „Modelul sărbătorii se transformă în model al vieţii zilnice” (G. Martin). Viaţa concretă, interpretată în stil vechi, înainte de invitaţia la banchet, în ciuda aspectului său de caracter extrem de concret, poate să fie o închipuire. Așa zisa viaţă reală poate să fie o viaţă fictivă. Numai visul neverosimil al sărbătorii devine realitate. Sau, dacă preferăm, visul cel mai incredibil reușește să transforme realitatea. Nimeni nu trebuie să se simtă sigur Și continuăm să discutăm despre scena finală care are ca protagonist omul surprins fără „haina de nuntă”. Cineva comenta, puţin scandalizat: „Cum naiba putea să fie îmbrăcat corect dacă a fost luat direct din stradă?” Poate au dreptate exegeţii care bănuiesc că este vorba de o scurtă parabolă adăugată precedentei din cauza unor exigenţe de actualizare, pentru a risipi anumite echivocuri. Nu ar fi greu de reconstituit situaţia istorică, și de a clarifica astfel motivele acelei operaţii. În timpul în care scria, Matei era constrâns să ţină seamă de o anumită realitate. Destinatarii primei invitaţii, nu numai că au respins-o, dar l-au ucis pe Fiul. Acum omenirea întreagă este invitată la acel banchet. Și astfel este posibil să vezi șezând cot la cot la aceeași masă, oameni care aparţin la popoare, rase, culturi, condiţii sociale foarte diferite. Totuși această adunare surprinzătoare nu trebuie să uite exigenţele determinate și de ordin moral. Nu orice conduită este compatibilă cu credinţa îmbrăţișată. Răspunsul la invitaţia lui Cristos nu este un veșmânt care poate să acopere orice comportament. Toţi cei invitaţi au datoria de a deveni oameni noi, și deci să schimbe viaţa.

Este vorba, cum afirmă Paul, de „a se îmbrăca cu Domnul Isus Cristos” (Rm. 13,14) Parabola (probabil adăugată) pune în gardă pe creștini cu privire la pericolul unei siguranţe noi egală cu acea, bazată pe privilegiu, care a dus pe Israel la ruină. Sunt excluși de la mântuire nu numai cei care s-au arătat nevrednici de invitaţie, dar și înlocuitorii care, consideră de acum chemarea ca o posesiune de neatins, nu se străduiesc s-o trăiască în chip nou, și nu-și dau seama de conduita lor „insuficientă”. Paul nu reușește să spună mulţumesc pentru oferta generoasă Fragmentul din lectura a doua este datorat unui fapt concret, de care trebuie să ţinem cont. Paul a primit ajutoare de la comunitatea din Filipi. Și se ostenește să exprime un mulţumesc explicit. Recunoaște darul, dar lasă de înţeles că se putea face mai puţin… Cum să explici acest comportament puţin complicat? Să rezumăm pe scurt această poziţie a apostolului. - Subliniază că nu el ar fi avut atâta nevoie (chiar dacă avea nevoie!). Ei aveau nevoie de a dărui! Pentru aceasta apostolul, un educator foarte bun, se bucură pentru că comunitatea sa a învăţat să dăruiască, să fie generoasă, sensibilă, atentă. - La Corint Paul se laudă că muncește cu mâinile proprii pentru a-și câștiga existenţa, fără a apela la drepturile care decurg din predicarea evangheliei și din slujirea oferită comunităţii. Aici, în schimb, nu ezită să depindă de ofertele credincioșilor. De ce? Acolo era cineva care, prin intermediul banului, pretindea să-l condiţioneze, să-l facă un instrument, să-i lege mâinile, să-l tragă de partea sa, să-l facă să spună ceea ce le plăcea. Și atunci Paul nu ezită să reia vechea meserie de ţesător de corturi. Este mai bine să depindă de un patron și să fie liber de a proclama evanghelia, decât să fie condiţionat și manevrat de un comitet de binefăcători.

La Filipi, în schimb, este cineva care plătește fără a pretinde să-l lege, să-l facă un instrument. Și aceasta îi place lui Paul. Prin aceasta se dedică apostolatului din plin. Cum se vede, ceea ce trebuie să salveze absolut, este libertatea evangheliei. - Paul, în nici un caz, nu vrea să apară ca un funcţionar, slujbaș, unul care are nevoie de predică pentru a-și câștiga existenţa. El, mai degrabă, nu ar putea trăi fără evanghelie (dar nu în sensul economic!). Iată pentru ce revendică autosuficienţa proprie. Este capabil de a fi îndeajuns pentru sine însuși, rupt de lipsuri și de lucrurile neprevăzute ale unei existenţe itinerante. Mai ales, știe să se mulţumească („am învăţat să fiu sărac și să fiu bogat”) Cu alte cuvinte, Paul revendică libertatea proprie, care adesea ia forma sărăciei. Ceea ce contează pentru el, peste orice alt lucru, este relaţia vitală cu Cristos („toate le pot întru acela care îmi dă putere”). Libertatea și iubirea sunt pilonii pe care se bazează apostolatul său. El este liber pentru cauza lui Cristos. Liber de a iubi. Și această libertate de a iubi are un reflex și în raporturile cu comunitatea. Eliberat terenul de obstacolul banului, Paul este liber de a iubi pe creștinii săi cu o iubire dezinteresată. - Pentru Paul totul este har. Fie puterea de a dărui cât și de a primi.

Cineva susţine că Paul ţine puţin la distanţă pe Filipeni. Dacă o face, nu este desigur din lipsă de afecţiune sau, mai rău, din egoism. Ci numai pentru a risipi echivocurile. Dacă se retrage puţin, o face numai pentru a fi mai disponibil pentru a dărui. În sfârșit. Lui îi place că ei sunt generoși. Dar și lor trebuie să le placă faptul că el se menţine liber pentru a sluji mai bine.


ÎN CE PARTE STĂ DUMNEZEU?

Isaia 45, 4-6 1 Tesaloniceni 1, 1-5

Matei 22, 15-21

Lucrurile „drepte” sunt făcute de persoane „greșite” Este inutil să căutăm numele lui Cirus în lista sfinţilor. Și nici în registrul credincioșilor. Nu este cazul să căutăm simboluri religioase pe insignele sale. Împăratul persanilor este un om fără-Dumnezeu. Totuși este călăuzit de mâna Domnului. Este un străin. Totuși este ales, „uns”, primește un titlu și o investitură de tip mesianic și, rupând zidurile inexorabile ale alegerii, năvălește ca un protagonist decisiv în istoria mântuirii. Israelul nu se aștepta desigur la eliberare din partea sa. Dar Dumnezeu se revelează ca domn absolut al istoriei tocmai pentru că alege instrumentele proprii acolo unde nici unul nu și-a închipuit, și acreditează personaje care „nu-l cunosc”, și chiar nu prea recomandabile (sau, cel puţin, nerecomandaţi desigur de noi…). Suntem în stare să descoperim intervenţiile „providenţiale” ale lui Dumnezeu în încâlceala situaţiilor umane numai când vom înceta să împărţim în mod abuziv pe oameni după schemele noastre. Și vom începe să socotim că Dumnezeu poate să fie adus și de un om fără-Dumnezeu, că un mesaj de eliberare (ba chiar, o acţiune eliberatoare) poate să vină și de la un dușman, că o mărturie (și nu numai o predică) de onestitate, de dreptate, de sinceritate, de fraternitate poate să fie oferită și de cei – așa cum am stabilit noi – care se află în întunericul erorii. Israeliţii – și noi cu ei – trebuie să înveţe că Dumnezeu, foarte adesea, vine „din altă parte”. Și, uneori cel puţin, se încrede în persoane „greșite”, promovează pentru realizarea operei proprii indivizi pe care noi le-am respins de la început.

Da. Căile lui Dumnezeu nu sunt ale noastre, planurile sale nu coincid în mod necesar cu ale noastre (Is 55,8). Când este vorba de Dumnezeu – trebuie să ne dăm seama – că drumul drept este mereu… un altul. Interzis de a despărţi Dacă este adevărat că prima scrisoare adresată de Paul creștinilor din Tesalonic constituie cel mai vechi document scris al creștinismului, este interesant de notat cum el înregistrază, cu o satisfacţie evidentă, faptul că în acea comunitate cresc trei virtuţi: credinţa, speranţa și iubirea. În aparenţă, nimic excepţional. Ar trebui să fie normal ca o experienţă creștină să fie caracterizată de credinţă, de speranţă și de iubire. Ar trebui. Ceea ce dimpotrivă este cu totul altfel socotit, cel puţin după mentalitatea noastră actuală, este că cele trei virtuţi teologale sunt strâns unite. Astăzi se poate întâmpla, într-adevăr, ca cineva să reușească să facă (sau să-și închipuie că face) o radiografie a credinţei fără să se refere deloc la iubire. Ca și cum ar fi două realităţi independente. Și se întâmplă ca cineva să mărturisească și să apere o credinţă de nezdruncinat fără să se preocupe să dea nici cea mai mică mărturie despre speranţa proprie, ba chiar manifestând, și aproape lăudându-se, de o viziune a realităţii în culori întunecate, lipsită de vreo deschizătură prin care să pătrundă o rază de lumină. Și se mai întâmplă ca unii să se înșele că practică o iubire despărţită de orice ancoră a credinţei. În realitate, cele trei virtuţi ar trebui considerate mereu împreună. Cineva propunea pe drept să fie scrise unite cu o liniuţă între ele. Nici una dintre ele, singură, nu este suficientă să califice pe creștinul care – așa cum relevează oportun Filippo Gentilioni – „trăiește din credinţă-speranţă-iubire”. Este vorba de un mod de a gândi caracterizat de credinţă-speranţă-iubire.

Este vorba, mai ales, de o practică – deci de ceva vizibil, verificabil – care parcurge, în același timp, trei traiectorii: credinţă-speranţă-iubire. Și, poate, așa cum face Ioan în evanghelia sa în privinţa credinţei, este preferabil de evitat substantivul, și să acordăm preferinţă verbului corespunzător, care indică clar o acţiune și nu o realitate statică. Și vom obţine astfel trei verbe care schiţează identitatea creștină: a crede-a spera- a iubi. Paul, tocmai, se bucură pentru că în comunitatea din Tesalonic creștinii au învăţat să conjuge împreună cele trei verbe fundamentale. În sfârșit cineva care nu se plânge de comunitatea proprie! Paul se adresează bisericii din Tesalonic „care este în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”. Este vorba de o comunitate mai degrabă tânără, destul de fragilă, care trăiește ca o minoritate neglijabilă în cetatea mare și haotică (unul din cele mai mari porturi la Marea Egee), capitala Macedoniei. Acei creștini, în mare parte de o condiţie socială nu prea înaltă, duc o viaţă dificilă, într-un ambient ostil, unde oamenii au o conduită deloc inspirată de morala evangheliei. Paul a fost constrâns să-i părăsească în pripă fără să fi putut să ducă la bun sfârșit formarea lor. Totuși acea biserică, expusă la numeroase încercări și obligată să ţină cont de o realitate cu totul alta decât încurajatoare, este în siguranţă „în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”. Siguranţa nu este dată de număr, de putere, de organizare, de resursele financiare, de structura impunătoare, de importanţa socială, de sprijinul uman, de tutela juridică. Ci este „în altă parte”. Paul recunoaște că acel grup minuscul, destul de sărac, este semnul cel mai evident al puterii evangheliei care se manifestă în condiţii mai puţin favorabile. Iată pentru ce scrisoarea sa are o intonaţie mai afectuoasă decât doctrinală, și este caracteristică îndemnului și încurajării mai mult decât mustrării sau denunţării dezordinilor. „Mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi…” declară Paul.

Și astăzi, din fericire, sunt persoane și comunităţi care „rezistă” în ciuda tuturor. Nu fac zgomot. „Se conduc” în condiţii dificile. Nu lasă să se stingă flacăra de către vântul îngheţat al indiferenţei. Ar fi oportun ca unii păstori, care au obiceiul de a exprima indignarea, să se lamenteze, să facă declaraţii alarmante (care nu mai alarmează pe nimeni), să facă diagnostici impetuoase, să certe pe cei răi (natural pe alţii), să dedice mai cu folos cel puţin o parte din timpul lor pentru a „mulţumi lui Dumnezeu (cum face Paul) din cauza acestor „rezistenţi” obscuri în credinţă-speranţă-iubire (rezistenţi… în ciuda unor apărători ai credinţei!). Consider că acei experţi în lucruri catastrofale dacă ar fi constrânși să trăiască fidelitatea lor faţă de evanghelie în aceleași situaţii în care se află atâţia credincioși, ar înceta să mai fie profeţi ai unor nenorociri permanente și ar învăţa să „mulţumească”, sau să fie oameni „euharistici”. Apărarea cea mai sigură Lui Paul i se lărgește inima când se gândește la comunitatea din Tesalonic. Acolo, în acel oraș păgân, ușuratic, lipsit de prejudecăţi, afacerist și corupt, nu au răsunat numai discursuri, ci s-a manifestat acţiunea Duhului Sfânt. Apostolul a reușit, în ciuda timpului scurt, să pună pe picioare creștini convinși. Fideli cu ei înșiși, care este pentru totdeauna una din formele cele mai evidente ale fidelităţii faţă de Dumnezeu. La Tesalonic sunt oameni care „rezistă”, nu dau semne de cedare, pentru că sunt clădiţi în interior. Sunt evanghelizaţi, nu îndoctrinaţi. Mai mult decât structuri exterioare, acele persoane, atinși de mesajul lui Cristos, sunt prevăzuţi cu o conștiinţa, în faţa căreia – când funcţionează – nici o putere, nici o sugestie din exterior nu poate face nimic. Și Paul, și la distanţă, se simte liniștit. Nu atât pentru ceea ce a făcut și a spus el, ci pentru acţiunea Duhului Sfânt pentru care el a fost martor. Acea comunitate, faţă de care nu-și ascunde simpatia proprie, aparţine lui Dumnezeu care este Tatăl și unicului Domn Isus Cristos. Nu este o comunitate protejată, tutelată, un fel de grădină spirituală îngrădită cu grijă. Dimpotrivă, este expusă la toate pericolele. În ciuda

acestui fapt, Paul apare plin de încredere. Acele persoane sunt „iubite de Dumnezeu”. Și dacă aceasta nu este o protecţie suficientă, toate celelalte ar trebui să fie considerate… îngrijorătoare. Nu „sau…sau”, dar „și…și” „Dă Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Să schiţăm câteva linii, posibil nu prea diferite faţă de fraza faimoasă care, deși în claritatea sa, nu este de fapt o formulă magică și decisivă. - Trebuie evitate substituirile. Dumnezeu nu acceptă nici un omagiu religios care să substituie dreptatea, onestitatea, cele mai elementare datorii civile. Chiar și Biserica „slujitoarea”, nu poate să se substituie lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu este permis să se identifice pur și simplu ceea ce este datorat lui Dumnezeu cu ceea ce este datorat Bisericii. Și viceversa. Recent un scriitor, adresându-se unui personaj ilustru, un pic cam vorbăreţ, îi dorea să desfășoare o activitate nu numai „în slujirea Bisericii”, dar mai ales „în slujirea evangheliei”. Ar putea să pară un discurs impertinent. Dar, poate, că merge la ţintă. - Nu este posibil să ne oprim banal la ceea ce este permis și ceea ce este interzis. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să lărgească cu mult această perspectivă îngustă, introducând principiul, așa de puţin „liniștitor”, al iubirii și mai ales având prezent primatul absolut al relaţiei cu Dumnezeu. - Cristos nu uneltește de fapt să devină Cezar, ca să ia în stăpânire puterea și pârghiile respective. Dimpotrivă, refuză hotărât acea perspectivă chiar și atunci când îi este oferită. Lui îi ajunge… să fie Dumnezeu. Și deci și Biserica trebuie să se mulţumească să fie Biserică. „Slujirea” ar trebui s-o preocupe total, fără a lăsa loc și regrete pentru putere. A fi „slujitoarea” oamenilor este mult mai mult decât a-i domina.

A lua în serios „realităţile ultime” înseamnă a nu se lăsa blocată și întemniţată de „penultimele realităţi”. - Adesea și noi putem să fim vicleni și ipocriţi ca farizeii și irodianii, care se scandalizau din cauza imaginii lui Cezar gravată pe monede (păcat împotriva primei porunci), dar pe aceleași monede „rușinoase” preferă să le ţină în pungile lor în loc să se descotorisească de ele, măcar atunci când plătesc taxele. Este numai un singur mod de a refuza domnia pretinsă de Cezar: de a refuza banul său și avantajele legate de el. „Rezistenţa” este făcută nu numai pe tărâmul valorilor, ci și al intereselor imediate. - „Fidelitatea faţă de opţiunea religioasă este cea mai bună garanţie pentru un laicat sănătos în practica politică și în același timp oferă platforma pentru a întemeia libertatea religioasă” (R. Fabris). Irodianii și farizeii (și mulţi dintre noi cu ei) pun problema în termeni de „sau…sau”. Isus răspunde în termeni de „și…și”. Nu Dumnezeu sau Cezarul. Ci Dumnezeu și Cezarul. Alegerea religioasă și datoria socială. Acţiune și contemplaţie. În faţa alternativei: „Trebuie să mă ocup de Dumnezeu, de operele parohiale, sau de familia mea?”, Isus te face să înţelegi că trebuie să te ocupi de lucrurile lui Dumnezeu fără ca totuși să neglijezi cele din casa ta. Trebuie să te dedici iniţiativelor bisericești și soţului tău, fiilor tăi. Trebuie să te interesezi de lumea a treia și să nu pierzi din vedere pe cel care stă alături de tine la masă…


UN VERB LA DISPOZIŢIE

Exod 22, 21-27 1 Tesaloniceni 1, 5-10

Matei 22, 34-40

Mentalitate legalistă Chestiunea, prin sine, apare pe deplin legitimă. Dorinţa de face lumină, de a simplifica, de a recupera esenţialul în complicaţia celor 613 precepte și în prescrierile infinite și minuţioase care derivă din ele. Totuși avem impresia că întrebarea încă o dată este dictată de o mentalitate legalistă, meschină, pedantă, și manifestă o îngustime de spirit incurabilă. În fond, se vrea să se facă ordine, să catalogheze, să definească, să sistematizeze. Nimic altceva. Totul este stabilit o dată pentru totdeauna, fără posibilitate de discuţie. Stabilim un fel de catehism cu normele morale, cel puţin cele principale, de învăţat pe de rost în formule exacte și de a repeta cu rigurozitate expresiile intangibile. Isus, dimpotrivă, vrea să ne vindece chiar de o mentalitate legalistă. Vrea ca să încetăm de a dezbate problematici de ordin juridic, să ne extenuăm în dispute și explicaţii sofisticate, să ne blocăm (și să ne distrăm) în cazuistica asfixiantă a unui moralism meschin, să ne împotmolim în mlaștinile unei religii formaliste. Nu mai poate să fie a sa o „Biserică de drept”. Aceeași poruncă principală nu este o normă de așezat în fruntea listei altor norme. Este, mai degrabă, perspectiva de fond în care trebuie așezată experienţa creștină, orientarea esenţială care să dea conduita proprie. Isus nu îţi dă un super-codex, o schemă precisă, și nici recapitularea – concentrată la maxim – a datoriilor tale. Mai degrabă, oferă un criteriu decisiv după care să potrivești, să citești și să interpretezi propria viaţă creștină.

Nu este suficient să cunoști regulile pentru a face muzică Celui care vrea să execute simfonia existenţei proprii pe o partitură evanghelică, Isus nu prezintă regule detailate – în ordine ierarhică rigidă – ci o tonalitate pe care să sune notele. A cunoaște și a repeta regulile nu înseamnă încă a compune muzică. Mai sunt creștini care continuă să discute despre gramatică și sinteză, se arată atenţi în descoperirea și denunţarea oricărei erori, știu totul despre forme, dar se arată absolut incapabili de a produce o compoziţie oricât de modestă – originală, plăcută – cu un timbru evanghelic. Un poet mă convinge nu când îmi explică metrica, ci atunci când se explică prin lirica sa. Desigur, și legile sunt necesare. Fără ele nu poate să fie ordine și nici libertate. Totuși numai iubirea are putere să aprindă viaţa. La judecata finală Dumnezeu nu ne va întreba pentru a confirma dacă noi cunoaștem semnificaţia cuvântului iubire, și dacă știm ce loc ocupă în dicţionar. Ne va cere cont, dimpotrivă, cum am fost capabili să acţionăm cu acel cuvânt, ce am produs bun cu acel termen pus la dispoziţie. Și să nu ne înșelăm că vom scăpa documentând discursurile pe care le-am schiţat pe interpretarea corectă a unui text, pe ortodoxia poziţiilor noastre, pe priorităţile care au condus alegerile noastre, pe specificul datoriei noastre și alte născociri ale unui creștinism flecar și declamatoriu. El va tăia scurt: „Mă interesează relatarea, istoria, nu analiza teoretică, nu chestiunile despre tehnicile narative. Dacă vrei, pot să încep eu, să-ţi ofer primele note… Deci, am fost străin, fără locuinţă, nimeni nu s-a ocupat de mine. Te-am chemat pentru că îmi era foame de prietenie, de demnitate, pentru că nu mai suportam acea singurătate lipsită de omenie. M-am prezentat la ușa ta, surprinzându-te cu o faţă (sau culoare a pielii) pentru că nu te așteptai. Și tu… Înainte!, mă interesează urmarea istoriei, sunt curios să văd cum se va termina situaţia…

Și, mă recomand, că nu am nevoie să fiu informat că fraza este compusă din trei elemente: subiect, predicat, complement. Decât verbul a fi… Decât pronumele personale… În sfârșit, te rog să ștergi fără milă expresiile plictisitoare ca „iubirea este realitatea cea mai minunată”, „în inima mea am un sentiment de…”, „discursul despre emigranţi se înscrie într-o problematică complexă”, „societatea timpului nostru ne sfidează pe tărâmul…”, „răspunsul nu poate fi simplu, ci trebuie articulat ţinând cont…” Nu mă plictisi, îţi recomand, cu efuziuni sentimentale sau expuneri intelectuale. Mie îmi plac faptele. Cer ca istoria să fie interesantă. …Eu sunt direct interesat de acea istorie… Iubirea aproapelui, sau concretizarea iubirii de Dumnezeu Este prea puţin să afirmăm că cele două porunci (iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui) formează un singur lucru. Apoi precizarea că, oricum, „iubirea lui Dumnezeu are mereu prioritate”, ceea ce înseamnă a stabili că „toţi oamenii sunt egali în faţa legii, dar unii sunt mai egali decât alţii…” Este prea puţin să observăm că nu este o cale directă pentru a ajunge la Dumnezeu, că drumul spre Dumnezeu se încrucișează inevitabil cu calea ce duce spre aproapele. Trebuie să încetăm să contrapunem (sau numai să justapunem, pur și simplu) datoriile faţă de Dumnezeu și iubirea faţă de aproapele. O mistică ce nu devine slujirea a omului este greșită. Ioan ne avertizează că „noi am trecut de la moarte la viaţă (sau suntem în starea harului!), pentru că îi iubim pe fraţi” (1 In 3, 14). Isus declară că semnul prin care ne recunoștem ca discipolii săi este dat de faptul că ne iubim unii pe alţii (In 13,35). Porunca a doua nu este numai paralelă cu prima, oricât de importantă ar fi, ci reprezintă urmarea necesară a acesteia. Iubirea faţă de aproapele constituie concretizarea iubirii faţă de Dumnezeu. Primatul lui Dumnezeu este recunoscut când se recunoaște, concret, primatul omului.

În ce direcţie merge răspunsul? Foarte rar, în Noul Testament, se vorbește despre datoria de a-l „iubi pe Dumnezeu”. Se spune, mai degrabă, că trebuie să practicăm iubirea fraternă. Cineva obiectează că este și o datorie de reciprocitate. De acord. Dar totul este să stabilim în ce direcţie trebuie să meargă răspunsul omului. Dacă Dumnezeu este izvorul iubirii, atunci trebuie să ne dăm seama că un izvor tinde să se răspândească, să se extindă, nu să reţină, sau să „recupereze” apele proprii. Dumnezeu nu este concurentul omului în privinţa iubirii. Isus nu a cerut „iubiţi-mă, cum eu v-am iubit pe voi”, ci iubiţi-vă așa cum eu v-am iubit pe voi și continuu să vă iubesc” Ca și cum ar spune: „Dacă mă iubiţi într-adevăr, consimţiţi să lucrez în voi, să realizez voinţa mea. Cel mai aprins dor al meu este acela ca voi să ajungeţi să fiţi intim uniţi cu voi și, prin voi, să iubesc pe oameni, să-i slujesc, să le arăt respect, să-i copleșesc cu afecţiune. Veţi avea siguranţa că sunteţi într-adevăr plini de mine atunci când veţi avea inima atât de ocupată cu alţii”. Va fi desigur cineva, acum, care să considere că aceasta este o viziune orizontalistă a religiei. În realitate, o contemplare sau chiar numai o devoţiune care nu devine act de iubire fraternă, este cu atât mai mult orizontală, cu cât se poate imagina mai umană. Numai iubirea faţă de aproapele (iubirea lui Dumnezeu care se răspândește, se prelungește, „ajunge la perfecţiune”, In. 2,5), salvează linia verticală. O comunitate-model O comunitate norocoasă, cea din Tesalonic. Dispune de două modele, la care să se refere, de la care să se inspire pentru conduita proprie. Acela, de neînlocuit, Cristos. Dar și Paul, exemplul căruia poate să fie imitat de toţi pentru că este întemeiată direct pe evanghelie. Astfel acea Biserică a devenit la rândul ei un model pentru ceilalţi credincioși. Din aceste motive esenţiale:

- A primit cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, deși a trebuit să fie supusă la încercări numeroase pentru credinţa proprie. - S-a convertit. Și, după ce a întors spatele hotărât idolilor pentru a-i sluji Dumnezeului celui viu, nu a mai vrut să aibă nimic de a face cu idolii trecutului, adică faţă de tot ceea ce, în viaţă, prinde puţin câte puţin un spaţiu mereu mai mare, până a deveni absolut. - Pe orizontul său strălucește o speranţă vie a întâlnirii depline cu Cristos. Și privirea este îndreptată spre acest eveniment viitor, care luminează și dă un sens prezentului. Astfel comunitatea din Tesalonic este misionară, chiar dacă membrii ei rămân la locurile lor. De fapt stilul lor de viaţă devine o kerygma, o vestire pentru toţi. „Cuvântul Domnului răsună prin voi… peste tot”. Paul ne informează că biserica din Tesalonic „care este în Dumnezeu Tatăl nostru și în Domnul Isus Cristos” vorbește despre sine dincolo de graniţele acelei regiuni. Ar vrea să comenteze: în sfârșit o comunitate care vorbește despre sine nu din cauza diviziunilor, sau a polemicilor interne, sau „a fermelor luări de poziţie”, sau a sfidărilor aruncate împotriva acestuia sau a aceluia, ci din motivul credinţei-speranţei-iubirii sale! Și ar trebui adăugat: acei creștini fac să se vorbească despre ei pentru că ei evită să vorbească despre sine, să facă publicitate despre acţiunile lor, să fie exaltaţi, să se considere superiori altora, să se laude cu ortodoxia proprie, să se afirme „împotriva” cuiva. Se ridică spontan, în acest punct, o întrebare: „Dar ce făceau apoi ceva extraordinar aceștia?” Putem să dăm acest răspuns hazardant: „Nimic excepţional. Numai, după ce au devenit urmași ai lui Cristos, i-au rămas fideli până la sfărșit”. Trebuie să ne gândim mai des la Tesalonic, unde este o comunitate care se limitează să „povestească” credinţa proprie.


UN DUMNEZEU CARE TE DESPOAIE

Malahia 1, 14; 2, 2.8-10 1 Tesaloniceni 2, 7-9.13

Matei 23, 1-12

Alergici la critici și chiar la exemplele bune Nu știu dacă fac mai rău invectivele înfocate ale lui Malahia împotriva preoţilor și denunţurile sfâșietoare ale lui Cristos împotriva acelora care s-au instalat pe catedră, sau exemplul „matern” ofeit de Paul în comunitatea sa din Tesalonic. Desigur, criticile lasă un semn, sunt supărătoare. Dar și modelele concrete apar tot atât de iritante, aproape insuportabile. Și totuși se găsește chipul de a se debarasa de unele cât și de celelalte. În privinţa criticilor s-au pus la punct exorcisme pe bază de formule de acum aprobate, și cu un efect sigur: sunt mereu, natural, negative, demolatoare (elogiile necondiţionate, adulările, complicităţile, dimpotrivă, ar fi elementele constructive); atacă unitatea ţesutului bisericesc (în timp ce, dimpotrivă, anumite scandaluri l-ar consolida!); sunt rodul – după cum am auzit afirmat în mod solemn de curând – unei „culturi a suspiciunii” (ar fi interesant de observat dacă și profetul Malahia și chiar Cristos ar fi adoptat o „cultură a suspiciunii”). Cât privește exemplele luminoase, ei se apără insinuând că este vorba de exagerări evidente, de atitudini „irepetabile”, și precizând totuși că nu toţi suntem egali (și ar rămâne numai de susţinut că ar vrea mai multe evanghelii, și fiecare ar avea posibilitatea de a alege pe cea mai adaptată deprinderilor proprii și înclinaţiilor proprii…) Ironia este că, liturgia Cuvântului din această duminică prezintă unele frânturi ale unei critici aspre în privinţa celor care ocupă un post de responsabilitate faţă de alţii.

Să ne înţelegem: nu trebuie să ne scandalizăm că în Biserică sunt mizerii asortate, comportamente nu totdeauna în armonie cu mesajul lui Cristos și cu lecţiile predate sever altora. Așa cum observă don Mazzolari, este suficient să fim oameni pentru a fi sărmani oameni. Scandalul constă în faptul de a nu vrea să recunoaștem erorile, în a ne încăpăţina să apărăm (și de a recruta apărători serviabili) chiar poziţiile cele mai discutabile. Scandalul constă în a ne păstra dreptul de a folosi tonurile cele mai dure când este vorba de relele altora, și de a sfâșia hainele, și a striga că este o ofensă intolerabilă când cineva ne atrage atenţia că faţa noastră nu pare să fie prea curată. Și a reacţiona violent, de a spune că este vorba de judecăţi inacceptabile, fără ca mai întâi să observăm datoria elementară de a ne prezenta în faţa oglinzii evangheliei… Cum se corectează defectele altuia „Leagă poveri apăsătoare și greu de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le miște nici cu un deget” Îmi vine în minte o anecdotă care are ca protagonist pe Gandhi. O mamă s-a dus la el spunându-i foarte îngrijorată pentru propria fiică, care a luat obiceiul foarte rău de a se îndopa cu dulciuri. L-a implorat: - Te rog, Mahatma, vorbește tu cu fiica mea ca s-o convingi să înceteze cu acest viciu. Accepţi? Gandhi a rămas o clipă în tăcere, un pic încurcat, apoi a spus: - Adu aici pe fiica ta peste trei săptămâni, și atunci voi vorbi cu ea. Nu înainte. Femeia a plecat perplexă, dar fără să spună nimic. S-a întors, așa cum s-a hotărât, după trei săptămâni, remorcând pe fiica lacomă. De această dată Gandhi a luat de o parte pe fată și i-a vorbit cu blândeţe. Cu cuvinte simple și foarte convingătoare. I-a prezentat efectele dăunătoare pe care le pot cauza dulciurile prea multe. Deci i-a recomandat o sobrietate mai mare. Mama, atunci, după ce a mulţumit, la plecare, l-a întrebat: - Îndeplinește-mi o curiozitate, Mahatma… Așa vrea să știu de ce nu ai spus aceste lucruri fiicei mele acum trei săptămâni…

- Acum trei săptămâni – a răspuns liniștit Gandhi – viciul de a mânca dulciuri îl aveam și eu! Consider că dacă unii moraliști strâmbi ar trebui să adopte stilul lui Gandhi, clenţii lor potenţiali ar fi constrânși să aibă răbdare mai mult de trei săptămâni… Sau, poate, ei nu vor admite niciodată că au acea slăbiciune… Oricum, nici un om cu bun simţ nu are pretenţia să pună în spate anumite sarcini înainte de a stabili umerii supuși ai altora. Uneori, apoi, acest lucru ar fi imposibil. Povara familiei, de exemplu, fiind vorba de preoţi, este exclusă din plecare. Totuși ar fi de dorit ca înainte de a da sentinţe, de a impune, de a implora, să facă cel puţin un efort… de imaginaţie. Și să încerce, cel puţin cu fantezia, să se identifice cu situaţia concretă a anumitor sărmani. Putem pune pariu că nu din puţine confesionele, din anumite locuri, ar dispărea anumite tonuri radicale. Este prea mult de a cere să încerce să poarte, cel puţin cu fantezia, anumite poveri pe care pretinde să le lege de conștiinţele altora? O voce de la pupitru… „…Spun și nu fac”. Acest episod, dimpotrivă, l-am ascultat direct de la cel care… era. Păstorul unui sătuc de munte – un călugăr cu barbă lungă – se lăsa dus de multe invective împotriva neîmplinirilor religioase ale parohienilor săi. A devenit de acum un nărav, și oamenii începeau să murmure. Și pentru că nu toate plângerile sale erau justificate. De această dată adaugă un element care avea aspectul unui șantaj: - Dacă mergeţi în continuare așa, băgaţi de seamă că pot să-mi fac valizele și să plec. În acel moment ea – o bătrânică vioaie – nu s-a mai putut abţine. S-a ridicat în plină adunare euharistică și, cu tonul cel mai liniștit posibil, i-a replicat: - Ascultă, părinte, Dacă chiar vrei să pleci, nimeni nu te reţine, chiar dacă ne pare rău. Dar încetează de a te mai plânge. Ne predici mereu răbdarea. Nouă femeilor ne spui să suportăm pe soţi chiar și când sunt

îndărătnici, când se întorc acasă beţi și ies anumite lucruri din acele guri… Și atunci, și dumneata caută să ai răbdare cu noi, chiar dacă nu suntem cum pretinzi. Să ne dai mai întâi exemplu în aceasta… Pot să vă asigur că incidentul este absolut autentic. Giuseppe Marotta, în povestirea sa, își imaginează că cei decedaţi sunt condamnaţi să practice în cealaltă viaţă virtuţile care le erau atribuite, un pic prea generos, pe pietrele de la mormântul lor. Dacă s-ar adopta același procedeu pentru lecţiile predate de la catedre și pupitre (al meu, natural, mai întâi), mă gândesc că mulţi dintre noi ar consuma o bună parte din veșnicie… Confirmarea nu stă în haină „Își lărgesc filacteriile și își alungesc ciucurii”. Cine ar mai fi crezut. Se pare că s-a întors moda filacteriilor, într-o versiune agiornată și rafinată. S-a dezvoltat de-a dreptul, recent, o răsunătoare paradă a modei în cheie bisericească-liturgică, cu cazule și veșminte sacre semnate sau, cum se obișnuiește să se spună, „de firmă”. Mulţi au rămas perplecși, altcineva – invitat de onoare – a schiţat o aprobare. Au fost și dintre aceia care nu au întârziat să exprime indignarea proprie pentru ceea ce socotea un scandal și o cedare faţă de logica consumistă care ar fi contagiat de acum până și sacristiile. Dincolo de toate interpretările care se pot da acestei afaceri (care, oricum o consideri, nu este în stare să întărească credinţa), rămâne faptul că Dumnezeu nu bagă de seamă atât pe ce creatorii de modă – chiar sacră – și-au pus „semnătura”. Pe El îl interesează persoana care stă sub acele zdrenţe (este vorba pentru totdeauna de zdrenţe, chiar dacă sunt costisitoare, mai ales dacă sunt costisitoare…). Este important ca persoana să poarte „firma”, și ca acea firmă să aibă validitate pe un plan evanghelic. Dumnezeu nu-i îmbracă pe slujitorii săi după moda stiliștilor faimoși. Dacă nu îi despoaie. Cuvântul său, impetuos, smulge veșminte și măști (și chiar un pic de piele, dacă este necesar), și dezvăluie persoana…

Originalul și copia „Să nu spuneţi nimănui „tată” pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel din ceruri”. Și noi, ca bravi fii neascultători, nu facem decât să multiplicăm pe taţi, să oferim cu dezinvoltură acest titlu. Mai ales taţilor „abuzivi”. Și aceasta explică și pentru ce ne fabricăm o imagine distorsionată a lui Dumnezeu. Cu furia de a distribui cu ușurinţă certificate de paternitate (care acoperă de multe ori atitudini opuse celor ale Tatălui revelat de Isus Cristos), ajungem să împrumutăm lui Dumnezeu trăsături deformate ale acelora care îi uzurpă numele. Când se pleacă de la lipsa de asemănare, de la caricatură, nu se ajunge la imaginea autentică, dar se sfârșește prin a nu-l mai recunoaște, pentru că este desfigurată, acoperită cu mască, întunecată, coruptă iremediabil de copiile infidele. Atunci când s-a cunoscut originalul, se pot suporta și copiile (adică imitaţiile rele). Oricum nu devin periculoase. Nebunia de neiertat constă în a pretinde să „reconstruim” originalul… imitând copia care nu este conformă. Unul care „vorbește uman” Și să venim la Paul. „Voi vă aduceţi aminte, fraţilor, de oboseala noastră și munca noastră: lucrând noaptea și ziua pentru a nu fi o povară pentru nimeni, v-am anunţat evanghelia lui Dumnezeu”. Apostolul face apel la memorie. Dar nu pretinde ca acești creștini să-și amintească de predicile, de recomandările sau reproșurile sale. Paul se mulţumește să-și amintească de stilul său de viaţă, dăruirea sa pasionată și dezinteresată, de duioșia sa maternă, de greutăţile sale. Este pus în evidenţă nu atât ceea ce a învăţat, ci faptul că a stat în mijlocul lor. Lecţiile sunt amintite ușor… graţie exemplului personal. El, desigur, nu s-a cruţat. Însă este conștient că totul a depins de puterea evangheliei, de acţiunea Duhului Sfânt. Din partea sa a pus o pasiune fără margini, oboseala, și mai ales omenia. S-a spus că Paul „vorbește de Dumnezeu”, așa cum cineva vorbește italiana sau spaniola sau engleza. Aș adăuga care „vorbește uman”. Și pentru aceasta mesajul său apare credibil și ușor de memorat.


NU ESTE UȘOR SĂ INTERPRETĂM CORECT TIMPUL AȘTEPTĂRII

Înţelepciunea 6, 12-16

1 Tesaloniceni 4, 13-18 Matei 25, 1-13

Chestiune de armonie Este greu de definit înţelepciunea. Putem pur și simplu să ghicim unele trăsături caracteristice. Înţelepciunea este echilibru, armonie. Îmbinare esenţială între cunoaștere și iubire. Experienţă și uimire. Conștiinţa posibilităţilor, dar și a limitelor. Odihnă… nesatisfăcută. Pasiune pentru adevăr și toleranţă. Interes faţă de alţii și discreţie. Deschidere și pudoare. Simţul tradiţiei și bucuria de a descoperi noul. Realism și utopie. Caracter concret și cultivare încăpăţânată a visurilor. Umilinţă îndrăzneaţă. Răbdare nerăbdătoare. Inteligenţa inimii (după formula latină: mens cordis, mintea inimii). Siguranţă liniștită, și capacitate de a te pune (și a te lăsa pus) în discuţie. Cărţi și strada A te ruga și a trăi. A posti și a dansa. Mortificare și parfum. Fidelitate în risc. Singurătate și ospăţ Seriozitate și pofta de a juca. Opusul înţelepciunii este separarea rigidă, opoziţia.

Ar fi bine să ne amintim că Satana este cel care separă, „despărţitorul”. Să nu avem încredere în maeștri înţelepciunii „…O vei găsi așezată la poarta sa”. Dacă este din această cauză, o vom găsi și în casă. Predată la toate orele. În toate programele (este suficient să apăsăm pe unul din atâtea butoane). Și, natural, o găsim și „pe străzi”, în pieţe. Dar nu se poate spune că este totdeauna înţelepciunea autentică. Și rămâne de demonstrat că cei care se arată maeștri, o posedă într-adevăr. Și pentru că mereu așa de ocupaţi cum sunt ca s-o „transmită” (în sensul literal al termenului), mereu împrejur spre a o vinde și de a vinde în pierdere, nu înţelegi dacă o fac pentru gustul artei, sau ca să intre ceva în portofel; făcând cu ochiul și rostind sentinţe grave de pe toate catedrele și pupitrele, este greu de imaginat de unde găsesc timp pentru a se aproviziona cu ea, pentru a reflecta. Cine iubește înţelepciunea, cine o dorește intens, „cine se scoală pentru ea dis de dimineaţă”, devine și exigent și învaţă să nu aibă încredere în anumiţi maeștri și pieţari, chiar dacă sunt acreditaţi (accreditaţi de cine?). Înţelepciunea „imprevizibilă” Să nu te încrezi, deci, în maeștri înţelepciunii care se prezintă ca atare, și ar vrea să-ţi impună tutela lor asfixiantă și perpetuă, dar în același timp să te deschizi spre o înţelepciune imprevizibilă, ne programată, cauzală, care îţi poate veni de la oricine. Vreo întâlnire, chiar și cea mai neașteptată, îţi poate oferi o fărâmă de înţelepciune. Oricare experienţă, chiar și cea mai banală, poate aprinde o scânteie. Orice întâlnire, mai ales neașteptată, poate să ţi-o ofere din belșug. Trebuie însă să cauţi cu sufletul golit de prejudecăţi, fără închideri preconcepute, evacuând presupunerea pentru a face loc uimirii. Școala înţelepciunii nu se află într-un scaun fix, bine definit. Strada, viaţa în mijlocul oamenilor obișnuiţi, o oră de meditaţie, dar și un copac, o insectă, un tablou; o biserică goală dar și o cărare pe

munte, conversaţia cu un bătrân, expresia unui copil, este locul înţelepciunii. Înţelepciunea (sau, cel puţin, un fragment din ea) te poate ajunge în timp ce scotocești printre ziarele adunate într-un stand, dar și când culegi frânturi de discursuri ale unor indivizi care participă la o înmormântare. Înaintea zăbrlelor unei mănăstiri, sau atunci când te afli la coadă înaintea unui ghișeu. Într-un colţ al străzii, sau într-un loc singuratic, sau la piaţă, sau în anticamera medicului, sau la circ, sau străbătând în ceaţă o stradă necunoscută. Înţelepciunea nu-ţi sosește în casă. Trebuie să ieși, să umbli, să deschizi ochii cu curiozitate și simpatie, să acostezi persoane cu încredere, să interpretezi nenumăratele semnale modeste, să nu dai nimic pe datorie, să explorezi și teritoriul foarte cunoscut, să descoperi lucrurile deja cunoscute. Și apoi oprește-te, reflectă, refă o nouă ordine ţinând cont de elementul nou abia descoperit, și natural să fii dispus să repui totul în discuţie a doua zi. Înţelepciunea nu îţi spune: „Intră, șezi și învaţă”. Ci: „Ieși afară, privește, ascultă, și apoi reintră pentru a medita, confrunta, și să mulţumești pentru că ai învăţat să înveţi” Înţelepciunea solitară Este greu de găsit înţelepciunea în grămadă, în adunarea numeroasă și vorbăreaţă. Din grup trebuie să extragi un individ, să pui la foc un chip. Înţelepciunea nu cântă în cor. Este mereu un „solo”, cu o voce unică, cu un timbru inconfundabil, cu o tonalitate deosebită. În nici o mănăstire nu mi se pare că am auzit spunându-se: „înţelepciunea comunităţii noastre…” Înţelepciunea este produsă „în mod particular”, artizanat. Se pot pune în comun munca, bunurile, dar nu înţelepciunea. Dacă vrei să contempli înţelepciunea, nu trebuie să-ţi așezi cortul în „sala de reuniune”, ci pătrunde în celula unui călugăr (admiţând că el va consimţi).

Este posibil să compui texte „în colaborare”. Dar înţelepciunea este mereu, în mod necesar, originală, exclusivă, trebuie să poarte o amprentă personală. Pune împreună o duzină de maeștri, și îţi vor prezenta știinţa lor. Dar dacă nu-i separi, nu desfaci adunarea, nu urmezi pe unul particular, nu vei găsi înţelepciunea. Înţelepciunea este un rod solitar. Prezenţi în prezent. Așa. Această întârziere stranie a mirelui. Din cauza căruia se conturează poziţii opuse. De o parte este riscul – astăzi, într-adevăr, mai degrabă rar – de a trce peste prezent, a nu lua în serios „întârzierea” anunţată a lui Cristos. Ceva asemănător s-a întâmplat la Tesalonic. Socotind iminentă reîntoarcerea lui Cristos, neglijau datoriile de astăzi. Cu totul proiectaţi spre Ora, acei creștini ajungeau să ignoreze întâlnirile orelor. În sfârșit, suntem în faţa pericolului de a nu fi prezenţi în prezent. Atitudinea opusă este aceea luată de cei care – și sunt cei mai mulţi – care consideră acea întoarcere ca ceva îndepărtat, ireal. De aceea se instalează în prezent. Primii nu iau în serios întârzierea și nu se preocupă să se organizeze în privinţa duratei. Ceilalţi nu iau în serios nunta și ajung să șteargă din orizontul lor perspectivele Orei. Și unii și ceilalţi se arată incapabili de o speranţă adevărată. În primul caz, într-adevăr, este o speranţă mioapă sau, mai bine, există atâtea segmente de speranţă, limitate, fărâmate. Încă o dată este necesară înţelepciunea, care știe să îmbine, să unească. Este vorba de a se deschide spre viitor, fără a trăda prezentul. Și de a se dedica prezentului, fără a uita viitorul. Nici străini, nici distraţi. Parabola evanghelică de astăzi și, în general, tot capitolul 25 din Matei, ne adresează mai mult sau mai puţin aceste îndemnuri: „Trăiţi ca și cum Cristos ar putea să se întoarcă mâine, dar ca și cum ar trebui

să sosească mult mai târziu. Să știţi deci că sunt persoane care speră într-adevăr, dar care sunt și prezenţi la prezentul lor. Oameni plini de credinţă, și plini de prudenţă. Oameni pe care ziua de mâine nu îi face străini de ziua de astăzi, și oameni pe care prezentul nu-i face orbi în privinţa viitorului lor. Credincioși care au prudenţa de a fi prezenţi în lumea contemporană, și păstrează speranţa în lumea viitoare. Să fiţi, împreună, oameni adevăraţi și credincioși adevăraţi. Iată ce este vigilenţa” (A. Maillot). Cineva ar avea nevoie să doarmă puţin mai mult… „Au aţipit toate și au adormit”. Astăzi, dimpotrivă, sunt cele (și cei) care nu dorm niciodată. Dar nu pentru aceasta știu să dea sens așteptării, vigilenţei. Și este improbabil că știu să se pregătească pentru venirea Mirelui. Veșnic pradă agitaţiei, oboselii. Nu știi unde să-i dibuiești. Ai putea să-i trezești, să-i deranjezi, să-i scuturi (dar cum se poate scutura unul care este în continuă mișcare?). Dimpotrivă, pur și simplu, „nu există”. Și se naște bănuiala că tocmai ei riscă să prezinte un mod viclean de a nu se lăsa găsiţi, dăruirea lor agitată de a face să fie un fel șiret pentru a se sustrage, felul lor de a „fi prinși” de atâtea lucruri să constituie o tactică diversivă pentru a nu se lăsa prinși de persoane. Astăzi, în mod paradoxal, avem atâţia credincioși nedormiţi, dar nu vigilenţi. Neobosiţi, dar nu prezenţi (sau prezenţi „în altă parte”). Devoraţi de grabă și care pierd timpul (a nu mai avea timp nu înseamnă a trăi din plin timpul, dându-i un sens). Activiști frenetici și incapabili de a se dărui pe sine. Oameni care se ocupă și se preocupă de mii de lucruri, dar nu sunt ocupaţi în așteptare. Ar trebui să le recomandăm: odihniţivă un pic. Ne-am simţi toţi mai în siguranţă dacă ar învăţa să doarmă. Asiguraţi-vă slujirea, indispensabilă, cu calm, seninătate, răbdare. Aţi demonstrat mai mult decât suficient că știţi să alergaţi, și ne-aţi învăţat să alergăm. Acum demonstraţi-ne că este important să ne oprim.

Cineva a spus că, atunci când cineva începe să conducă, lucrul esenţial de știut nu este cum să pună în mișcare mașina. Trebuie, înainte de toate, să știe s-o oprească. Uleiul nu poate fi turnat dintr-un vas în altul „Cele nechibzuite au spus celor înţelepte: „Daţi-ne din uleiul vostru, pentru că opaiţele noastre se sting”. Dar cele înţelepte le-au răspuns: „nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă: mergeţi mai degrabă la cei care vând și cumpăraţi-vă” Ar părea un răspuns rău, oricum puţin caritabil. Totuși și acesta poate fi un element al înţelepciunii. Există în realitate, valori care nu se pot „transfera” așa ușor. Celălalt nu este un recipient de umplut cu doctrina noastră, un cap de mobilat cu adevărurile noastre. Fiecare este protagonistul de neînlocuit al propriei istorii, responsabil unic al alegerilor proprii. Fiecare trebuie să găsească răspunsul propriu în faţa lui Cristos. Nimeni dintre noi nu poate și nu trebuie să se substituie altora în hotărârile fundamentale. Înţelept este acela care permite altuia să găsească calea proprie, îl îndrumă spre izvor, îl stimulează să descopere propriul său chip unic. A trăi împreună așteptarea, a ne susţine în speranţă, este ceva diferit de a se gândi, sau de a judeca, sau de a face ceva în locul altora. A îndemna de a fi pregătiţi nu înseamnă a administra conștiinţele altora. Uleiul candelei nu se toarnă, banal, dintr-un vas în altul. Ceea ce este important este a găsi, în interiorul propriu, scânteia care aprinde candela și forţa de a o alimenta în vederea „duratei”.


LA CE FOLOSESC MÂINILE?

Proverbe 31, 10-1319-20.30-31 1 Tesaloniceni 5, 1-6

Matei 25, 14-30

Când greșim în contul lui Dumnezeu Erorile depind de o imagine falsă a lui Dumnezeu. Tipică este mărturisirea servitorului care a primit un singur talant: „Știu că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat…” De la această imagine a unui stăpân inflexibil, fiscal, cu care nu poţi să tratezi, neuman, se naște un comportament sub semnul fricii. „Darea de seamă” ia forma unei obsesii paralizante. Unica preocupare este aceea de „a fi în regulă”. Observarea scrupuloasă a ceea ce este prescris devine tot ce absoarbe energiile și sechestrează atenţia. Și iată atunci că apare acest individ complexat, înhibat, zăpăcit, timid, exact, scrupulos, incapabil de a risca. Transformă orice lucru (Cuvânt, Spirit, credinţă) într-un depozit mort, pe care îl ia în primire cu grija unui gropar. Congelând darurile primite, se congelează și pe el însuși, se sclerozează, sufocă orice elan, stinge sponaneitatea. Mesajul lui Cristos se reduce pur și simplu la lege, paradoxurile evanghelice sunt reconvertite într-o serie de regulamente minuţioase. Imprevizibilitatea lasă locul siguranţei. Căutarea este anulată de nevoia de siguranţe. Aventura cea mai exaltantă este încadrată de organizarea cea mai asfixiantă și într-o programare riguroasă. Pasiunea pentru Împărăţia lui Dumnezeu se cristalizează în forme și scheme de neatins. Incitaţia se birocratizează.

Funcţionarismul, o mentalitate negustorească, un spirit servil, gestionarea mioapă a mărunţișurilor, terenul plat al practicilor, ocupă total orizontul. Totul este interpretat de optica întunecoasă a datoriei. Dumnezeu este văzut ca un judecător încruntat și impasibil, contabil distant care se mișcă exclusiv pe terenul arid al cifrelor, un caporal atent la respectarea normelor disciplinare, împărţitor inexorabil de pedepse. „Al treilea slujitor” este cel ce nu înţelege cum relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de iubire. Pentru care trebui să fie exclusă teama, dar și calculul. Docilitatea nu înseamnă servilism. Și ascultarea este ceva mai mult decât o o observanţă meschină. „A da cont” de iubirea primită nu înseamnă a se prezenta la o „dare de seamă” de tip administrativ. A păzi este mult mai mult decât a conserva. „A fi de găsit” este ceva diferit de simplul „a fi la post”. Dumnezeu nu suportă pe „conservatori” „Iată ce este al tău”, mormăie slujitorul „conservator”. Totul în regulă. Controlează totuși. Mi-am plătit toate datoriile. Aștept o chitanţă care să ateste că nu mai este nici o datorie între noi, nici un cont neplătit. Ofensa intolerabilă constă tocmai în acel incredibil „iată ce este al tău”. Când cineva se decide să „restituie” darurile este sfârșitul iubirii. Mai degrabă Dumnezeu ne spune: „Iată ce este al tău… Darurile mele sunt ale tale, sunt la dispoziţia ta completă. Cheltuiește-le, împarte-le cu generozitate. Iată a ta este milostivirea mea, afecţiunea mea, iertarea mea, dorinţa mea de a elibera omul. Ești autorizat să le însușești, să te folosești cu largheţe de ele. Dumnezeu nu ne cheamă să „conservăm”, să apărăm, să tutelăm. Dacă ar fi voit numai „să ţină sigure” capitalurile sale, ar fi știut să o facă mult mai bine decât noi. Dimpotrivă, Dumnezeu pretinde să cheltuim darurile sale (care au devenit ale noastre), să le investim în opere de utilitate publică, să le folosim în avantajul altora.

Dumnezeu ne vrea creativi, intreprinzători, plini de iniţiative, nu leneși, inerţi, exacţi în formele religioase. A ne limita la conservare (și la conservarea de sine) echivalează cu a fi buni de nimic. Dumnezeu definește pe slujitorul conservator „rău (poneros) și leneș”. Rău, aici, nu este atât cel ce face lucruri rele, ci cel care nu face lucruri bune și lasă nefolosite, intacte, darurile primite. În parabolă nu se vorbește atât de persoane care folosesc în mod greșit ceea ce li s-a „încredinţat”. Vina, aici, este mai degrabă în a „nu utiliza” de fapt. Întenţia principală a parabolei este de a avertiza să profităm de ocaziile pe care viaţa ni le prezintă pentru a împlini ceva frumos, bun, nou. Sensul responsabilităţii se manifestă în curajul de a încerca. Iubirea are dreptul de a se considera înţeleptă; încrederea trădată este nu numai când comportamentele nu apar „reglementare”, ci atunci când nu explorăm posibilităţile care ne sunt oferite, nu fructificăm potenţialităţile cu care suntem echipaţi. Viaţa este irosită când nu se întâmplă nimic cu ea. Credinţa devine inutilă („ne folosită”) când nu provoacă nimic deosebit, neobișnuit, uimitor. Iubirea moare (și este îngropată) în același moment în care nu produce nici o surpriză. Talanţii trebuie „să se întoarcă” sub formă de istorii. „După mult timp, stăpânul acelor slujitori s-a întors, și a voit să le ceară cont”. Nu trebuie, însă, să ne imaginăm scena unui contabil meticulos care cercetează registrele. Slujitorul definit „bun și credincios” nu restituie talanţii dublaţi. Îi prezintă. „A prezenta” este ceva diferit de a-i dărui înapoi. Eu cred că este o problemă, mai ales, de comunicare, de relatare. Acel stăpân nu se uită atât la cifre, cât la relatări. Nu conturile trebuie să se „întoarcă, ci istorisirile. Și atunci este vorba de a relata ceea ce s-a întâmplat în acel „timp îndelungat”. Bunătatea pe care am plasat-o în locurile cele mai

neprevăzute, iertarea pe care am dăruit-o, tandreţea pe care am semănat-o în toate locurile pustii ale oamenilor, libertatea de care ne-am folosit pentru a elibera, pentru a vorbi curajos, de a lua poziţii clare, de a împlini gesturi de o savoare evanghelică, de a îmbrăţișa cauza celor care pierd. Astfel, ne putem prezenta chiar cu mâinile goale, fără ca prin aceasta să fim cuprinși de teamă. Am semănat cu dărnicie peste tot (care este întocmai opusul ascunderii, „de a săpa o groapă”). Nu suntem în stare să-i prezentăm rezultate (și El nici nu ni le cere). Ne limităm să documentăm oboseala, pasiunea, speranţa, absenţa calculelor. Ne regăsim, din fericire, cu mâinile goale. Nu am reţinut nimic, Doamne. Cu atât mai puţin pentru noi înșine. Ne-ai îmbogăţit pentru că ne-ai găsit săraci. Ne-ai încredinţat bunurile cele mai preţioase pentru ca să le dăruim fără măsură. Care este modul cel mai sigur pentru a le păzi. Stăpânul întârzie câtva timp să se întoarcă poate pentru a ne da posibilitatea de a cheltui totul. Și nu vine atât pentru a recupera ceea ce este al său (în limbajul iubirii dispare „al meu” și „al tău”), cât mai degrabă pentru a se bucura de roade, și de a le descoperi, din moment ce aproape niciodată cel ce seamănă este în măsură să vadă recolta. Atunci noi suntem cei care „recuperăm” de o sută de ori ceea ce am dăruit, abandonat. Și vom descoperi, cu uimire, că nimic nu va putea fi definitiv aranjat, sistematizat. Toate conturile rămân în mod miraculos „suspendate”. Suspendate de iubire. Este în avantajul nostru să nu avem nici o chitanţă. Mântuirea constă în a continua de a avea restanţe faţă de Iubire. Norocul nostru incredibil constă în faptul că atunci când este la mijloc Dumnezeu, partida nu va putea să fie vreodată egalată. Legalismul – și teama care emană de la ea ca un lapte acid – care cultivă pretenţia absurdă de a egaliza conturile. Cine trăiește și acţionează din iubire, „ia parte”, de pe acum, la bucuria Domnului său.

Prea multe gropi în pământ… „Cel care primise numai un talant, a mers și a făcut o groapă în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său”. Ar fi interesant de trasat harta gropilor care au fost și continuă să fie săpate în teritoriile religioase. Castitatea care este păstrată în ariditate, în frica de a iubi, în sterilizarea sentimentelor, în ascunderea rădăcinilor terestre. Celibatari care rămân ca și „confiscaţi”, și nu sunt desigur angajaţi pentru Împărăţia cerurilor, ci pentru a fabrica fiinţe neutre, reci, fără simţăminte umane, duri, (ca slujitorul „rău și leneș”care își imagina că este dur stăpânul). Și mai poate fi și viaţa îngropată în funcţionarism, în teatralism, în aparenţă. Slijitorul „leneș” este tocmai acela care își închipuie că trăiește. „Doamne, iată ai viaţa ta… Ţi-o restitui aproape intactă. Nu m-am încumetat s-o trăiesc. Mi-a fost foarte frică să nu greșesc. … Iată libertatea ta. Am pus-o la păstrare, am ţinut-o sub strictă supraveghere. Nu m-am folosit aproape deloc de ea. Era prea obligatorie. … Iată inima pe care mi-ai dat-o. Am folosit-o foarte rar, cu extremă grijă, cu judecată. Era prea riscantă. …Iată fantezia ta. Un dar, poate, superfluu, mai mult decât periculos. Am ţinut-o cu grijă sub cheie, nu i-am dat spaţiu. Cine știe unde m-ar fi purtat…” Și este și o rugăciune îngropată în groapă profundă a cucerniciei, a practicilor, a intimismului. Fără vreun contact cu practica, iubirea, lupta pentru dreptate, respectul altora, riscul. Este o credinţă „întinsă” ca un cadavru în mormântul formulelor, cu un limbaj stins (chiar dacă este perfect ortodox). Este un adevăr rigid cufundat în dogmatism, evanghelia îmbălsămată în disciplina formală sau descompusă în moralism, apartenenţa ecclesială înmormântată în juridism, aluatul îngropat sub mormane de conformism, spiritul înăcrit în birocraţie, fericirile reduse la uniformitatea cea mai plată. Este apelul viitorului încuiat în reeditarea stătută a trecutului. Visele neutralizate de experienţă.

Este profeţia sechestrată de instituţie, prospeţimea disecată de obișnuinţe, curajul cu călușul în gură din partea diplomaţiei, milostivirea strangulată de rigoare. Este un Cuvânt care devine literă moartă, repetat, disecat în chip pedant, supus autopsiei brutale în laboratoare specializate de interpretare fără suflet și fără căldură și fără poezie, făcut o circulară privată a puterii sale, anonim, impersonal, aseptic. Un Cuvânt rupt de viaţa reală, de problemele concrete de astăzi. Sau comentat ferindu-se bine de a se compromite. Sau prezentat ca îmbălsămat în pânzele triumfalismului și al frazelor răsunătoare. Echivalent talantului ascuns este un Cuvânt sufocat, măsurat, care nu mai este un strigăt, un apel, o întrebare, incapabil de a trezi, de a face să se nască cineva sau ceva, care nu provoacă nici un răspuns tocmai pentru că are prezumţia de a oferi toate răspunsurile. Talantul îngropat poate fi o predică spoită, cântată pe registrele obișnuite uzate de uz și de abuz, croită pe scheme aprobate (și nu este important dacă sunt plictisitoare), fără o fulgerare de fantezie, de inventivitate, de participare interioară, aș îndrăzni să spun de „impertinenţă”. Când se sapă toate aceste gropi pentru a pune în siguranţă talantul, este inevitabil ca și persoana să se ascundă în ele, să fie înghiţită în ele, și să nu mai iasă la suprafaţă, și astfel să fie incapabil de a „răspunde” Donatorului. Incredibil. El ne-a dăruit mâinile pentru duce darurile sale cât mai departe posibil. Și noi le folosim pentru a lua o cazma și să începem de îndată să săpăm… El ne-a dăruit o faţă „unică” s-o purtăm, și noi ne preocupăm imediat s-o ascundem… Se naște bănuiala că, în ziua socotelilor, cel mai uimit va fi El. Uimit pentru modul gol cu care mulţi dintre noi au trăit această lungă așteptare…

Cristos – Regele Universului

DIN IUBIRE FAŢĂ DE OM

Ezechiel 34, 11-12.15-17 1 Corinteni 15, 20-26.28

Matei 25, 31-46

Dumnezeu hotărăște să anticipe data veșniciei Este ziua paradoxurilor, a surprizelor. Nu avem dificultăţi excesive pentru a admite că Isus Cristos este rege. Ne declarăm chiar dispuși să-l onorăm, să-i celebrăm triumfurile. Dimpotrivă, simţim o mare oboseală să învăţăm „modul” atât de neobișnuit, de diferit, prin care este rege. Un rege pentru alţii, care își pune puterea proprie la dispoziţia celor slabi, a celor umili. Pe de altă parte, atitudinea anumitor regi (păstori, preoţi, învăţători), din timpurile lui Ezechiel până astăzi, nu ne ajută prea mult să înţelegem stilul acestui rege care interpretează regalitatea proprie nu în termeni de putere și stăpânire, ci de dăruire și slujire. Care are predilecţie faţă de cei săraci și cei din urmă. Care merge în căutarea oiţei pierdute și are grijă cu iubire de cea care a suferit vreo nenorocire. Recunoaștem chiar că Isus este Dumnezeu. Dar astăzi suntem invitaţi să ne uimim pentru că El a inventat un mod absolut nou, uluitor, de a fi om și de a fi Dumnezeu. Din care cauză putem să ne înșelăm că îl cunoaștem, pentru că nu am învăţat trăsăturile lui din catehisme sau din cărţile de teologie. Dar când este vorba de „a recunoaște” chipul său, amestecat cu acelea ale unei mulţimi de nenorociţi, de „nimeni”, ne dăm seama că nu mai reușim să-l distingem și să-i dăm atenţie. Credem că-l vizităm, că avem familiaritate cu El atunci când suntem în biserică. Dar abia că ieșim pe stradă, trebuie să fim conștienţi că suntem mereu mai degrabă departe de El. Da, pentru că templul acestui Dumnezeu este foamea, setea, marginalizarea, închisoarea, singurătatea, un pat de spital…

Pronunţăm continuu numele său. Pentru ca apoi să trebuim să admitem că, în realitate, El rămâne necunoscut. Credem în judecata finală. Și suntem familiarizaţi de acum cu acea scenă, și prin numeroasele reprezentări dramatice ale atâtor artiști. Le-am și „citit” de multe ori pe portalurile bisericilor vechi. Dar mi se pare că preocuparea lui Cristos nu este atât aceea de a ne băga în cap scenariul judecăţii care va fi pregătit la sfârșitul lumii, cât mai ales să ne avertizeze că „marea seară” este această seară, că momentul decisiv de înfruntat este acest moment, că examenul fatidic este acela la care suntem supuși astăzi, că faţa la faţă este aceea care se desfășoară, acum, la această întâlnire întâmplătoare. Isus nu are nici o intenţie să ne facă să tragem cu coada ochiului în aula tribunalului ceresc. Așa cum, de mai multe ori, declară că nu cunoaște „nici ziua nici ora”. Misiunea sa nu consistă în a ne satisface curiozitatea noastră răsfoind înaintea ochilor o pagină de anticipare a viitorului. Isus, în loc să ne transporte la sfârșitul timpurilor, ne conduce la sfârșitul (la semnificaţia) timpului, ne restituie prezentul nostru din care trebuie să culegem toată importanţa. Ca și cum ne-ar spune: atunci totul va fi deja decis. Decis de astăzi. Veșnicia a fost anticipată de astăzi… Trupe risipite Ciudat într-adevăr acest rege. Care nu trece în revistă trupele pentru a culege onoruri. Dar pretinde ca ele să fie „risipite” (că este chipul său de a le „aduna”) în locuri ale mizeriei și ale necazului, angajate să lupte împotriva suferinţei și a sărăciei. Ciudat, într-adevăr, acest Dumnezeu. Care nu vine să controleze dacă am recitat toate rugăciunile prescrise, dacă am observat toate legile, dacă am împlinit toate datoriile religioase. Ci vrea să identifice că oamenii sunt umani, ca acești creștini să înveţe să fie oameni. Reprezentările religioase obișnuite sunt astfel răsturnate, relaţiile răvășite. Atitudinea noastră faţă de Dumnezeu este dată de atitudinea pe care o asumăm în privinţa aproapelui. Ceea ce suntem unii pentru alţii, suntem și pentru Dumnezeu.

A semăna curaj și iubire și milostivire în interiorul unei umanităţi devastate de ură și de indiferenţă, înseamnă a face să crească, mai mult decât onoarea, Umanitatea Divină a lui Cristos. O singură istorie Și să venim la scena grandioasă descrisă de evanghelie. Să fixăm câteva puncte. Oi și capre. Despre ce este vorba? Exegeţii, despre acest punct, sunt împărţiţi. Pentru unii este judecata popoarelor ca atare, pentru alţii a creștinilor, sau a tuturor oamenilor fără deosebire. Cu modestie consider că cele trei perspective se pot pune de acord. - Cristos vine, înainte de toate, să dea un sens acţiunilor oamenilor. Vine, nu atât să distrugă, ci să recupereze pozitivul, să dea valoare la ceea ce a fost săvârșit. - Prezentul nostru dobândește o consistenţă umană, o seriozitate, o dimensiune de speranţă, tocmai graţie judecăţii. Toate, și gesturile cele mai banale, ca acela de a oferi sau refuza un pahar cu apă, devin o alegere veșnică, o istorie decisivă. - Chiar și un necredincios poate acţiona în favoarea sau împotriva lui Isus Cristos, chiar dacă nu-l cunoaște, după cum hotărăște să slujească sau nu pe om. A ucide pe propriul semen sau a-l ajuta să trăiască, a asupri pe un frate sau a-l elibera, a ofensa pe cineva sau a-i manifesta respect, a călca în picioare demnitatea unui nenorocit sau de a-l onora, a exploata pe aproapele sau de a împărţi cu el pâinea proprie, a respinge sau a primi un străin, a contribui la flămânzirea sau săturarea celor mizerabili, înseamnă a atenta la domnia lui Cristos sau a o promova. - Este mai degrabă semnificativ că în textul lui Matei lipsește verbul a iubi. Cristos nu spune „… și m-aţi iubit”, ci „mi-aţi dat să mănânc, să beau, m-aţi vizitat, găzduit, aţi venit să mă vizitaţi…” Cuvântul a iubi este prea vag. „Aţi făcut aceste lucruri”. „Nu aţi făcut aceste lucruri”. Linia implacabilă a judecăţii trece prin caracterul concret al lui „a face” sau al lui „a nu face”.

- Judecata va fi și revelaţia finală. Numai atunci vom înţelege toată seriozitatea Întrupării și consecinţele ei (Dumnezeu vecinul nostru, un oarecare din fraţii noștri, închis, înfometat, prost îmbrăcat, străin, infirm…). În acel moment vom avea confirmarea solemnă, fără umbră de îndoială, că prima poruncă nu este alta decât… a doua. Sau, dacă vrem, practicarea poruncii a doua este practicarea celei dintâi.

- Uimește faptul că și cei drepţi recunosc că… nu l-au recunoscut pe Cristos în cel sărac, în cel care se afla în dificultate. De a nu fi observat că cel aflat în necaz era… un Altul. Adică: vor admite că au făcut toate din iubire pentru om. Totuși vor fi salvaţi egal, în ciuda fatului că nu au reușit să-l observe pe Cristos în fratele său. Iubirea omului ca atare, când este autentică, este iubirea implicită a Aceluia care se identifică în „cel mai mic dintre fraţi”. Nu are importanţă ceea ce vede sau nu vede sub chipul fratelui. Pentru El este suficient că te-ai aflat în faţa unui chip de om (chiar neplăcut) și, fără a-i cere sau împrumuta alte semne de recunoaștere, fără a-i fi oferit o „împodobire” religioasă, i-ai deschis ușa. Dacă și credinţa, în anumite ocazii nu ţi-a „sugerat” nimic, este esenţial că ţi-a „inspirat” iubirea. Se întâmplă uneori să auzim persoane religioase care mărturisesc că nu au știut să-l „vadă” pe Domnul în persoana aproapelui. Urmând indicaţiile lui Matei, asigur că nu are importanţă ceea ce ai văzut sau nu ai văzut. Contează numai ceea ce ai făcut sau ai refuzat să faci. S-a gândit deja Cristos să deștepte la propriu (și să ne acrediteze) că tot ceea ce am săvârșit este „din iubire faţă de om”. - În paralel, și ceilalţi vor încerca să se apere spunând: „nu am știut… că erai tu!” „Nu știam” poate să fie o justificare validă pe tărâmul credinţei, nu pe cel al iubirii. Când „cunoști” foamea cuiva, știi tot ceea ce trebuie să știi. Când vezi mizeria, ai văzut tot ceea ce trebuia să vezi. Numeni nu are nevoie de un „supliment de instrucţiuni”.

A-l refuza, a nu-l primi, a nu face pași în direcţia altuia, devine o culpă fără scuze. Nu este necesar să posezi doctoratul în teologie pentru a practica iubirea. Examenele carităţii se iau și cu ignoranţa.

- Și astfel se poate întâmpla ca și un ateu să aibă raporturi zilnice de mare familiaritate cu Dumnezeu; ca un samaritean, un eretic, să reușească să facă meseria unui creștin mult mai bine decât noi (și să fie chiar în stare să ne dea o lecţie corespunzătoare). - Paul, în lectura a doua, vorbește despre înviere ca despre un rezultat al duelului dramatic în care s-au înfruntat moartea și viaţa. Pagina lui Matei ne autorizează să ne gândim că nu vom învia singuri. Vom fi însoţiţi de istoria pe care am scris-o. Trecutul nu rămâne înmormântat. Și ea iese afară din mormânt. Și gesturile noastre de bunătate, milostivire, tandreţe, vor învia cu noi. Casa veșniciei va fi mobilată cu amintirile noastre cele mai frumoase. Însuși Cristos va avea grijă să le recunoaștem. Vor fi amintirile noastre și ale „sale” pentru totdeauna. În cer se va continua să se povestească istoria iubirii. Caritatea va rămâne unica istorie glorioasă, a cărei impresii memorabile (singurele memorabile) vor fi consemnate în veșnicie. Istoria Împărăţiei cerurilor nu este alta decât istoria iubirii.

SĂRBĂTORI ȘI SOLEMNITĂŢI

24 iunie – Nașterea lui Ioan Botezătorul

VOCE NELINIȘTITOARE NU TRÂMBIŢAȘUL REGELUI

Isaia 49, 1-6

Fapte 13, 22-26 Luca 1, 57-66.80

Un destin însemnat Iată un personaj pentru care se celebrează – caz rar – nașterea pe pământ și nu cea din cer. Ioan Botezătorul are destinul propriei vieţi scris, ţesut în trupul propriu, încă înainte de naștere. Destin care în termenii credinţei se cheamă vocaţie. Vocaţie care se traduce în mod necesar în misiune. „Domnul m-a chemat din sânul mamei, din sânul mamei mele a pronunţat numele meu” Întocmai ca pe Ieremia. Dumnezeu nu a așteptat să-l vadă la lumină pentru a pune ochii pe el. În anumite cazuri Dumnezeu se grăbește, acţionează cu anticipaţie. Pariază pe ceea ce nu este încă. El alege, promovează, acreditează, încă înainte ca cineva să fi susţinut examenele. Domnul ia în stăpânire viaţa „mesagerului” său. L-a rechiziţionat, l-a rezervat, l-a programat pentru scopurile sale (unica sa programare care respectă libertatea individului. Cel chemat nu se poate sustrage în ciuda faptului că se simte liber, ba mai mult pentru că este liber). Ioan descoperă – și înaintea lui au intuit părinţii săi bătrâni – că nu poate dispune de existenţa proprie. Aceasta aparţine Altuia. Acel Altul dispune de ea, îi imprimă o orientare deosebită, inconfundabilă, o semnează cu propria pecete de neșters. Când Dumnezeu pronunţă un nume Însuși numele exprimă acest destin misterios. Ioan înseamnă „Dumnezeu dăruiește har” De fapt el a venit „neașteptat”, în afara timpului, dincolo de limitele normale ale posibilităţilor umane. Tatăl său, care era preot, a încetat de

acum să creadă în ascultarea rugăciunii sale, sau încetase pur și simplu de a mai crede („Vei fi mut…pentru că nu ai crezut”). Când Dumnezeu „dă harul” nu vrea ca darurile sale să meargă în gol. Dacă pronunţă un nume, omul nu se poate ascunde (nici la adăpostul sânului matern). Dacă interpelează, cheamă, cere și un răspuns. Harurile sale nu pot fi inutile sau nefolosite. Ioan este angajat de propriul nume. Nu se poate trage înapoi, și nici să se justifice, să spună că nu a auzit nimic din moment ce era purtat în sânul mamei sale. „Domnul m-a chemat din sânul mamei…”. S-ar spune că primul simţ care s-a dezvoltat în Ioan este auzul. A fost „trezit” de Unul care îl chema pe nume. Primul glas pe care l-a auzit, nu a fost cel al mamei… Și, îmediat după aceea, simţul dansului (din păcate atrofiat în mulţi credincioși). „Iată când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,44), spune Elisabeta. Ioan Botezătorul dă semne de chemare (chemare de „amic al Mirelui”), cu tresăltări de bucurie. „Recunoașterea” Domnului său nu are loc pe malurile Iordanului, dar se realizează – cu complicitatea glasului Mamei – cu treizeci de ani înainte, când cei doi (precursorul și cel Trimis) nu au văzut încă lumina zilei. Și aici vine ispita de a prevesti, înainte de sărbătoarea nașterii, o sărbătoare a lui Ioan „care se va naște”. Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul Ioan se prezintă mai presus de așteptări. Venirea sa rupe tradiţiile familiei, începând cu numele („Voiau să-l cheme cu numele tatălui său Zaharia. Dar mama sa intervine: „Nu, ci se va numi Ioan”. Dar ei i-au zis: „Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta…”). Părinţii s-au tras de o parte. Acel copil va fi inelul de legătură spre o istorie nouă.

Nu va urma „cariera” preoţească paternă. Nu-l vom vedea niciodată mișcându-se în spaţiul templului. Este imposibil de făcut previziuni asupra viitorului său. Oamenii trebuie să se mulţumească să pună o întrebare: „Ce va fi oare acest copil?” Întrebarea rămâne în suspensie. Când o persoană a fost chemată pe nume de Dumnezeu, nimeni nu trebuie să se hazardeze să-i stabilească o parte precisă, încadrându-l în categoriile trecutului, să-l facă să înveţe cuvinte și formule știute, instruindu-l să repete gesturile lăudate, antrenându-l să înfăptuiască exerciţii obligatorii. Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul, ci pentru a pregăti viitorul. Identitatea profetului, a preotului, a oricărui chemat, nu se poate trasa, dinainte, conform schemelor deja fixate, ci numai după ce a luat act despre ceea ce Spiritul l-a însărcinat să spună, să facă (și, uneori, să desfacă…). Și dacă cineva se încăpăţânează să-i impună un nume familiar, un rol sigur, Dumnezeu „dă harul”… surprizei. Ioan, în fond, este un iregular. În toate sensurile. Și tocmai acest iregular nu a pregetat să semnaleze, în cea mai perfectă ortodoxie, prezenţa și identitatea lui Cristos. Cine știe dacă în seminarii, și la novici, împreună cu „solida formare” necesară, se preocupă cineva să pregătească persoane „surprinzătoare”. Surprinzători, bine înţeles, chiar pentru educatori… Câţi ani de noviciat? Se ridică spontan un dubiu. Vocaţia și misiunea lui Ioan apar cu totul originale, irepetabile, inimitabile. Pare că a sărit de-a dreptul peste faza comună de pregătire, din momentul când era „plin de Duhul Sfânt” din „sânul mamei sale” (Lc 1,15), și „mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Dar nu este așa. Ioan a îndeplinit noviciatul său în acel ambient puţin artificial care este deșertul. Și evanghelia ne informează: „A trăit în ţinuturi pustii până în ziua manifestării sale către Israel”. (Lc 1,68).

Și am fi curioși să știm cât a durat această ucenicie aspră. De ce deșertul? Ioan avea nevoie să se îndepărteze, să trăiască în singurătate, pentru a nu lipsi de la întâlnirea decisivă, „să recunoască” prezenţa Domnului în mijlocul nostru. Avea nevoie să se obișnuiască cu tăcerea pentru a descoperi cuvântul esenţial. Avea nevoie – cum spune un călugăr antic din aceeași rasă – să practice sălbăticia pentru a umaniza lumea. Avea nevoie să se ascundă, să se sustragă, pentru a întlni cu adevărat pe oameni. Singurătatea lui Ioan este o singurătate „aglomerată”, de tip comunicativ. Nu aș spune nici „deranjată”. Dimpotrivă el deranja pe alţii. Voi fi ingenios. Dar consider că acea experienţă să fie valabilă și astăzi. Și că, înainte de a fi pregătiţi să înfruntăm mulţimea, trebuzie să avem curajul de a înfrunta deșertul. Și că, oricum, acele persoane le putem găsi în piaţă, dar numai în deșert le „întâlnim” cu adevărat. Mirele nu favorizează cariera prietenului După cum relatează Paul în discursul ţinut în sinagoga din Antiohia (lectura a doua), Ioan spunea „la sfârșitul misiunii sale”: „Eu nu sunt ceea ce vă gândiţi voi că sunt!” Evident cineva terminase prin a identifica pe un Altul. Prin a-și da seama de un Altul. Ioan reacţionează hotărât în faţa acestei confuzii de roluri, pune lucrurile la punct: „Vine după mine unul…” Ioan lasă spaţiu pentru Altul. Repartizează totul. Nu păstrează pentru sine nici o bucăţică, cu atât mai puţin pentru monumentul propriu. „Eu nu sunt” este identitatea sa. „Nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” scrisoarea sa de acreditare. Interesantă notaţia: „la sfârșitul misiunii sale”. Ioan a crescut, s-a maturizat destul pentru… a dispare, a se anula. „El trebuie să crească iar eu să mă micșorez” (Io 3,30). Ioan știe să se facă ascultat, trezește o așteptare, desfășoară rolul său de pregătitor, dar nu are nici o pretenţie de a se impune atenţiei, să

câștige o popularitate ușoară, chiar sub pretextul de a deschide mai bine calea pentru un Altul. Ioan știe că unicul chip de a pregăti calea pentru Cristos, constă în a se trage de o parte. Pana lui Luca trasează două linii paralele. Două vestiri. Două relatări ale nașterii. Două șederi în deșert. Acum când s-au întâlnit, la lumină, și nu numai în clandestinitatea sânului matern, s-ar părea logic ca Ioan să profite de conivenţa sa, de familiaritate și chiar de rudenia cu Cristos. Dimpotrivă precursorul nu trage nici un avantaj din poziţia sa privilegiată pentru cariera sa. Din acel moment, din contra, începe de-a dreptul un drum descendent, de obscuritate. Și o face fără murmur, dimpotrivă cu o bucurie perfectă: „Prietenul mirelui… tresaltă de bucurie la glasul mirelui. Acum această bucurie a mea este împlinită” (Io 4, 29). Ioan nu se așază la umbra lui Cristos („a se micșora” este un lucru diferit de a trăi în umbra unui mare personaj, ceea ce este un fel de a străluci, fie chiar din lumina reflectată). Nu devine trâmbiţașul Regelui. Mesagerul, glasul neliniștitor, „spada ascuţită”, „săgeata ascuţită” (prima lectură), dar nu desigur trâmbiţaș. Nici înainte nici după aceea. Chiar și pentru că acel Rege nu a avut nevoie niciodată de trâmbiţași de curte. Cine știe dacă, cel puţin la sfârșit (preferabil chiar în cursul) misiunii, împlinite cu o totală dăruire și transparenţă, fiecare dintre noi ar găsi curajul de a decepţiona pe fanatici, pe idolatri, care nu lipsesc niciodată: „Eu nu sunt ceea ce vă gândiţi voi că sunt…” „După mine vine unul…” Și veţi fi fericiţi de a descoperi diferenţa abisală. În avantajul vostru deplin. Ar fi grotesc dacă cineva însărcinat să pregătească sărbătoarea mirelui, ar sfârși prin a uita că cel sărbătorit nu este el! (dar este un grotesc pe care mulţi, din păcate, și-l însușesc cu multă seriozitate și convingere…). Ioan a primit ca răsplată pentru fidelitatea proprie pentru cauză (jubileul profetic) o ședere gratuită în închisoarea din Macheronte,

încheiată cu o mare sărbătoare la care el a fost, în sensul literal al cuvântului, victima. Dumnezeu ne iartă „în zadar”… Nu știu dacă Ioan, în anumite momente de descurajare de înţeles, a lăsat să-i scape expresii pe care liturgia de astăzi, le împrumută de la Isaia, și pare să le pună pe buzele sale: „În zadar m-am trudit, pentru nimic și în zadar mi-am consumat forţele…” Aș fi ultimul care se scandalizează dacă s-a gândit sau a spus așa. Însăși Evanghelia ne lasă să întrevedem drama sa. Siguranţa de mai înainte („Iată Mielul lui Dumnezeu!”) a lăsat locul dubiului, al chinului („Tu ești cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe un altul?”, Mt 11,3). În sfârșit, simţea o oarecare oboseală ca să-l accepte pe acel Isus. S-ar părea că Altul se distrează să dezamăgească sau să dezmintă pe precursorul său cu „limba ascuţită”. Oricum nu se manifesta, nu se impunea conform stilului pe care el îl imagina. „La sfârșitul misiunii sale” a devenit, fără voie, predicator de curte. Natural neascultat (a trezi curiozitatea nu înseamnă să fii luat în serios). Ioan se regăsea, ca și noi aproape toţi, cu mâinile goale și cu impresia că a greșit, dacă nu tot, cel puţin ceva, și cine știe ce anume. „În zadar m-am trudit și în zadar mi-am consumat forţele…” Dumnezeu nu se miră dacă ne gândim și spunem acele fraze de descurajare. Nu observă tânguielile noastre „în zadar” sau „pentru nimic”. Ne lasă să le spunem. Ni le iartă. Pentru El nu contează că noi repetăm în mod obsesiv, plângând, acel în zadar. Important în ochii săi este că ne-am „trudit cu adevărat și „am consumat „forţele”. Nu ne va judeca pentru „în zadar”, sau pentru ceea ce pare pentru noi „pentru nimic”. Vom fi judecaţi, în privinţa misiunii noastre, despre eforturile depuse și despre energiile pe care nu le-am cruţat, și despre preţul pe care l-am plătit, nu despre rezultatele obţinute…

15 august – Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria

ESTE GREU PENTRU CEA ÎNĂLŢATĂ LA CER SĂ GĂSEASCĂ UN LOC PE PĂMÂNT

Apocalips 11, 19; 12, 1-6.10

1 Corinteni 15, 20-26 Luca 1, 39-56

În calendar, pare că este o zi „chiar și” pentru Ea… Înainte de toate, trebuie să înţelegem semnificaţia sărbătorii de astăzi. Ba mai mult, de-a dreptul așezarea ei în calendar. Aparţine încă calendarului religios sau a trecut și la cel civil? Dubiul mi-a venit anul trecut, privind la un telejurnal de seară, care documenta în diferite moduri cu care oamenii au trăit, în diferitele părţi ale lumii, ziua Celei Înălţate la cer. Orașe, natural, aproape pustii. Localităţi montane, evident foarte aglomerate. Plaje, evident, foarte tixite, cu o serie impresionantă, fără întrerupere, de spinări bronzate. Jocuri și diferite manifestaţii, trebuie s-o spun, foarte interesante. La sfârșit, după ce ne-a informat cu grijă despre toate ritualurile de vacanţă, cronicarul, într-un exces de mărinimie, și cu o notă de toleranţă, încheia: „”Ridicarea la cer a Mariei este și o sărbătoare religioasă”. Înșira unele imagini rapide cu ceremoniile mai mult de importanţă folkloristică. Acel și este semnificativ și neliniștitor în același timp. Vrea să indice că sărbătoarea liturgică a devenit numai un pretext pentru altceva. Puţine solemnităţi, de acum, reușesc să se sustragă din această situaţie apăsătoare, care reprezintă o adevărată uzurpare, să evite riscul banalizării și al instrumentalizării. În unele cazuri, de acum, firul care leagă misterul celebrat și „traducerea” sa profană, este atât de fragil încât devine aproape invizibil, când nu este rupt cu totul. Creștinismul – și, mai înainte, iudaismul – a reușit să dea un conţinut sacru și la sărbătorile păgâne, răscumpărându-le din zădărnicia lor și

de idolatrie și înscriindu-le în istoria mântuirii. Era menţinut învelișul (data, ocazia, uneori chiar numele), dar substanţa era radical diferită. Astăzi asistăm la un fenomen invers. Se menţine învelișul religios – iată-l pe și -, dar conţinutul este total golit și substituit cu efemerul. Frivolitatea domină de necontestat. Avem impresia că Cea înălţată la cer trebuie să ceară cu umilinţă permisiunea de a fi și Ea, să ocupe un loculeţ în spaţiul nemărginit al liturgiei mondane. Aș îndrăzni să spun că Cea Înălţată la cer se sforţează să găsească un loc pe pământ… Celebrarea vieţii Pentru cine reușește să menţină solemnitatea de astăzi în calendarul sufletului, aș vrea să indic o temă unitară: celebrarea vieţii. Liturgia Cuvântului oferă diferite idei în această optică precisă. Apocalipsul prezintă scena dramatică a femeii însărcinate, „îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele sale și pe cap o coroană cu douăsprezece stele” ameninţată de „dragonul roșu enorm, cu șapte capete și zece coarne și pe cap șapte diademe”, care așteaptă momentul de a înșfăca „pruncul nou născut”. Despre acest text celebru se dau diferite chei de lectură. Cea clasică vede înfăţișată în femeie Biserica, atacată și persecutată de puterea imperială. Se dă și o interpretare mariană, care nu este în contradicţie cu prima. Madona, de fapt, este cuprinsă în comunitatea credincioșilor, și poporul Noii Alianţe vede în Madona simbolul chemării prin excelenţă și misiunea Bisericii. Totuși consider că „semnul” se mai poate aplica la toţi cei credincioși. Și în această perspectivă particulară se deapănă reflexiile mele. O viaţă ameninţată Deci, o viaţă aflată în conflict. O viaţă în luptă cu forţele de distrugere, cu tot ceea ce încearcă s-o aservească, s-o domine, s-o sufoce, s-o înstrăineze, s-o sărăcească, s-o golească de toate valorile sale cele mai originale.

„…Coada sa târa o treime din stelele cerului și le arunca pe pământ”. Câtă forţă și câtă actualitate tragică în această imagine! Dragonul înspăimântător continuă să stingă stelele din cer, ba chiar să elimine orice „frumuseţe de pe cer”, pentru a suprima viaţa omului exclusiv în orizontul terestru. Luminile progresului, ale tehnologiei, pretind să substituie pe cele ale cerului. Dar, întunecând stelele cerului, omul sfârșește prin a piarde orientarea vieţii proprii, sensul căii sale. Puterea demonică nu este în mod necesar în afara noastră. Și chiar atunci când stă în afara noastră, este mereu construită, alimentată, legitimată de noi. Îi devenim complici totdeauna când noi nu avem curajul s-o negăm, s-o contestăm, și mai ales să-i opunem o alternativă. O viaţă care găsește refugiu în deșert „Femeia în schimb a fugit în deșert, unde Dumnezeu îi pregătise un refugiu”. Viaţa, în mod paradoxal, riscă să se usuce dacă nu găsește izvoarele proprii în deșert. Nepăsarea, disiparea, zgomotul, superficialitatea, confuzia, buimăceala generală, îl asediază pe om. Viaţa sa riscă să se asfixieze. Este cu atât mai mult asfixiată cu cât este mai frenetică. Este cu atât mai mult goală cu cât este mai gălăgioasă. Salvarea poate să fie găsită apucând drumul aspru al deșertului. În despuierea sfâșietoare a deșertului, în goliciunea determinată de căderea vălurilor iluziei, în „reducerea esenţialului”, omul regăsește propria identitate. Departe de mulţime, suportând obligatoarea faţă în faţă cu Dumnezeu, creatura regăsește chipul său atentic, eliberat de fardurile aparenţei, de masca ipocriziei. Deșertul, bineînţeles, este creat în interiorul orașului. Este vorba de a sparge crusta densă de ciment armat și semînând acolo în fisuri, seminţe de tăcere, contemplare, singurătate, meditaţie, adoraţie. Florile pot să răsară pe învelișul compact al asfaltului și al cimentului.

Sărbătoarea Celei Înălţate la cer constituie o ocazie „unică” pentru a recupera dimensiunea de interioritate, sensul profundităţii, valorile gratuite. Madona ne oferă posibilitatea de a o urma, înainte de urmarea în cer, de-a lungul pistei din deșert, unde viaţa noastră poate să înfigă rădăcinile spre apă. O viaţă care smulge moartea Paul, în lectura a doua, afirmă solemn: „Ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea”. Celebrarea vieţii pare că trebuie să se oprească, să se stingă în faţa acestei graniţe de netrecut. Dincolo de care se așterne stăpânirea de necontestat a morţii. Fiecare dintre noi „convieţuiește” cu moartea. Este conștient că, la sfârșit, aceasta va birui. Viaţa va trebui să cedeze pasul, să se plece în faţa acestei scadenţe inevitabile. În schimb, nu. Învierea lui Cristos a determinat moartea morţii. De acum înainte viaţa trece și peste acea barieră, unde Cel Înviat a deschis o trecătoare prin care se strecoară alaiul minunat descris de Paul: în frunte Cristos, „trufandaua”, și apoi toţi „cei care sunt ai lui Cristos”, și deci și noi. Madona, prin sărbătoarea de astăzi, ne amintește că și trupul „va urma”, nu va fi exclus de la acea procesiune triumfală. Astăzi este deci ocazia favorabilă pentru a proclama, cu siguranţă: „cred în viaţa veșnică”. Pentru a face cea mai incredibilă declaraţie de credinţă și iubire pentru viaţă. O viaţă care întâlnește viaţa Evanghelia ne propune întâlnirea a două mame: Maria și Elisabeta. Ca și cum ar vrea să indice că numai viaţa începe cu viaţa. Viaţa înţelege viaţa. Viaţa are nevoie să se confrunte cu viaţa, să se oglindească în viaţă. Vai când viaţa se întâlnește pur și simplu cu structura, funcţionarea, organizarea, cu pagina aridă a unui codice. La întâlnirea celor două mame ţâșnesc note de iubire, delicateţe, grijă, dăruire, blândeţe, îngrijorare, duioșie.

Viaţa se alimentează cu viaţă. Se renaște mereu nouă în contact cu viaţa. „În timp ce progresul pune cărămidă peste cărămidă, în iubire nu se pune niciodată cărămidă peste cărămidă. Orice cărămidă este prima și trebuie să începem mereu, pentru că dacă adormim sub ceea ce am construit, în acel moment totul dispare” (E. Balducci). Nu. Viaţa nu continuă. Reîncepe mereu. Viaţa se naște în orice clipă. Și întâlnirilre sunt adevărate în măsura în care scot în evidenţă miracolul vieţii care răspunde vieţii, se potrivește cu viaţa. Dansul lui Ioan în sânul propriei mame devine celebrarea acestei minuni. Ţâșnește scânteia neașteptată. În ciuda ostentaţiei obraznice a tuturor celorlalte puteri, este această proclamare „plină de bucurie” (care se leagă strâns cu cea a Mariei în Magnificat) a ceea ce este slab, mic, fragil, sărac, neglijat, nespectaculos. …Totuși invincibilă. Cu aceasta putem și noi să zâmbim de acel și binevoitor, concesiv al reporterului TV. Îi putem chiar permite. Nu ne lipsește spaţiul pentru a sărbători pe Mama care a ajuns, în totalitatea persoanei sale, pe urma Fiului și graţie Lui, la glorificarea cerească. Inima poate să fie, la fel ca sânul Elisabetei, un teritoriu nemărginit în care „viaţa să danseze”.

1 noiembrie – Toţi Sfinţii

NESTEMATA ȘI ÎNVELIȘUL

Apocalips 7, 2-4.9-14 1 Ioan 3, 1-3

Matei 5, 1-12

Nerecunoscuţi Mă întreb care este semnificaţia sărbătorii de astăzi. Mă opresc mai ales la un aspect de încurajare. Scot un suspin de ușurare: din fericire ei sunt! Această lume nu este populată numai de ticăloși. Trebuie înregistrată și prezenţa Sfinţilor. Și sunt foarte mulţi, așa încât nu pot fi număraţi. Este adevărat că în viziunea Apocalipsului (prima lectură) se avansează o cifră: 144.000 de persoane. Dar este vorba, evident, de un număr simbolic. Este un fel de recensământ pentru a ne lăsa să înţelegem că este vorba de un recensământ imposibil. Și pentru că Sfinţii, în mare majoritate, circulă lipsiţi de documente de recunoaștere. Chiar Biserica, asistată de Duhul Sfânt, „recunoaște” sfinţenia unuia dintre ei, dar numai când a încetat să mai străbată străzile acestui pământ. Este adevărat că locuitorilor acestei lumi le sunt date diferite titluri. Dar nu în mod necesar acele titluri au vreun raport cu sfinţenia persoanei. Și oricum nici o onoare nu autorizează pe cineva să poarte insignele sfinţeniei. Nici titlul de „monsenior”, și nici de „eminenţă”, nu poate fi considerat un indiciu care să ne ajute să descoperim un sfânt în carne și oase (chiar dacă, prin sine, după părerea unor experţi autorizaţi, nu constituie o „piedică”). Oricum, noi ne simţim în siguranţă graţie acestor prieteni ai lui Dumnezeu. Ei împiedică pe cei „patru îngeri” să devasteze pământul. Noi înșine ne considerăm, în acest sens, „ocrotiţi”.

Avem impresia că mediocritatea noastră, lașităţile noastre zilnice, ipocriziile noastre, trădările noastre sunt oarecum, răscumpărate de ei. Ne simţim mai bine, mai puţin josnici, mai puţin pungași, chiar purificaţi în contact cu ei. Chiar dacă nu-i cunoaștem. Chiar dacă ne întâlnim cu ei, sau de-a dreptul îi vizităm, fără să ne dăm seama. Clandestini Da, pentru că Sfinţii pe care îi celebrăm astăzi pentru gloria lor cerească, când au stat pe pământ, treceau neobservaţi pentru mulţi, nu se impuneau zgomotos atenţiei, nu se expuneau cu obrăznicie admiraţiei. Pot să acţioneze nederanjaţi, pentru a face puţină curăţenie în lume, pentru a reda credibilitatea Bisericii, pentru a reevalua cotaţiile unui creștinism în scădere (și cu atât mai puţin în scădere cu cât se implică în auto- exaltare, să celebreze triumfuri, să inventeze date glorioase de sărbătorit), pentru că circulă clandestini. Obscuritatea este ambientul lor natural. Sunt indispensabili pentru că nu se socot protagoniști. Plafonul este tare, în ciuda greutăţii mari din cauza unor personaje îngâmfate și teatrale, pentru că… ei nu sunt, stau în altă parte pentru a asigura fundamentele, să lucreze solid, renunţând la „spectacol”. Nu ţin discursuri oficiale, nu lansează declaraţii, nu dau și nu solicită interviuri. De altă parte, nimănui nu-i vine în minte să ia un interviu unei persoane care săvârșește minunea, rară, de a „trăi”… Și atunci când jurnaliștii bat la poarta unei mănăstiri, îi cer portarului să cheme pe „cineva”. Nu bănuiesc că tocmai portarul poate fi persoana cea mai interesantă. Interesantă pentru sfinţenia sa. Noi, totuși, suntem dependenţi de acești sfinţi umili, tăcuţi, discreţi, rezervaţi. O mamă, un ţăran, unul care a știut să ierte, o camerieră, un profesor de matematică, un arhivar, un medic care seara își depune cămașa obosit gândindu-se la persoane și nu la numere, o persoană care spală farfuriile… Depindem de ei. Depindem de rugăciunile lor. Depindem de „fiinţa” lor. Într-o lume în care (aproape) toţi se preocupă să-și facă un nume, din fericire astăzi suntem autorizaţi să strigăm: „Fericiţi anonimii!”

Anonimi și marginalizaţi Mi se pare importantă această ultimă conotaţie: marginalizaţi. Marginile sunt spaţiile albe care conturează un text. Acolo suntem liberi să scriem ceea ce vrem. Propriile observaţii, propriul acord, dar și propriul dezacord. Există un text, acceptat de mai mulţi, care pare de nemodificat. Un fel de manuscris fix. Acolo sunt stabilite regulile succesului, puterii, fericirii, carierei, interpretării vieţii în cheie de utilitate individualistă, de comoditate, de plăcere, de posesiune. Sfinţii notează, pe margini, că nu sunt de acord cu acele regule. Scriu, pe margini, un alt text, un alt mod de interpretare a vieţii. Profitând de spaţiile largi disponibile pe marginile paginii, pun acolo corecturile lor decisive (chiar dacă nu zgomotoase). Ei, totuși, nu se mulţumesc să scrie pe margini. Merg pe margini. Caravana sfinţilor străbate străzi neobișnuite, mai mult trec marginile în afara străzii, este atentă la un indicator invizibil. Mulţimea imensă a sfinţilor nu urmează itinerarii „recomandate” de prudenţă, abilitate, putere, popularitate, diplomaţie, mască. Trece fără a lăsa urme vizibile în istorie. Totuși păstrează, dedesubt, fermentul evangheliei. Ascunde sub crustă sămânţa iubirii de Dumnezeu. Sfinţii, deși trăiesc în această lume, îi resping logica, îi resping șireteniile, preferă să se menţină departe de palate și de aparate, stau în afara cetăţii, în afara incintei, întocmai ca Isus care s-a născut și a fost trimis să moară „în afara zidurilor” cetăţii. Sfinţii sunt martorii Transcendentului, în sensul că se încăpăţinează să sară dincolo de zidurile unde trăiește în siguranţă turma, unde dormitează mulţimea. „Transcendere” de fapt, derivă din trans (dincolo, mai departe, prin), și scandere (a sări): a sări peste, a se arunca în cealaltă parte. Separaţi, adică… în locul potrivit Sfinţenia înseamnă „separare” Sfinţii sunt separaţi în privinţa dorinţelor, obiceiurilor comune, de modul de gândire și de acţiune a celor mulţi.

De altă parte, chiar fericirile evanghelice deschid drumuri în afara străzii în direcţia unei fericiri necunoscute. După o formulă ebraică, „beati” ar echivala cu a „fi în locul potrivit”. Astfel, „fericiţi voi cei săraci!” s-ar putea traduce cu „voi vă aflaţi pe locul potrivit când sunteţi blânzi, curaţi cu inima, persecutaţi, milostivi, făcători de pace… Sfinţii au descoperit, aici pe pământ, urmând indicaţiile secrete ale evangheliei, „locul potrivit” al fericirii. Care se deosebește de indicaţiile înţelepţilor acestei lumi. „Locul potrivit” care nu este niciodată o punere în stăpânire, ci implică o condiţie permanentă de provizorat și itineranţă. Specializaţi în normalitate Și, vă rog, să încetăm să considerăm pe sfinţi ca niște fiinţe care s-au specializat în împlinirea unor acţiuni uluitoare. Nu sunt campionii excepţionalului, ci ai normalităţii (însăși sfinţenia, într-o optică creștină, nu este excepţia, ci norma). Sfinţii sunt profesioniștii realităţilor ordinare, experţi în lucrurile comune, inventatorii celor știute (adică a ceea ce toţi știm, și ne limităm să știm). Specializarea lor este viaţa zilnică. Sfinţenia nu cere acţiuni complicate, ci este făcută din materiale simple, ordinare. Sfinţii sunt persoane comune care au învăţat să facă lucruri absolut uzuale, la îndemâna tuturor. Viaţa zilnică, în toate aspectele sale cele mai banale, constituie materia de transformat în sfinţenie. Viaţa zilnică este singura scară care permite să ne apropiem și să înaintăm în sfinţenie. Sfinţii străbat teritorii cu ajutorul mâinilor și picioarelor, și nu cu ajutorul aripilor. Trebuie, de aceea, să ne obișnuim să considerăm viaţa zilnică – chiar și în momentele sale neplăcute, în obstacolele cu care este presărată – ca exerciţiu spiritual (da, sfinţii fac „exerciţii spirituale” permanente

folosindu-se de unelte casnice, adoptând instrumentele și orarele vieţii de fiecare zi. Și să ne convingem că facem progrese în sfinţenie graţie a tot ce opune rezistenţă. Mai ales este necesar să ne dăm seama că „Ierusalimul ceresc nu se găsește într-un oarecare vis despre viitor. Este aici, acum. Este suficient să deschidem ochii” (Abhishiktananda). A fărâma învelișul „În inima fiecăruia este o diademă de sfinţenie gata să înflorească și să parfumeze universul. Trebuie însă sfărâmat Învelișul care o închide Pentru a o transforma Din diademă de gheaţă În diademă de iubire” (Suzaku-Hendo). Sărbătoarea de astăzi poate să ne ofere ocazia de a descoperi ce trebuie să fărâmăm pentru a elibera diadema.

8 decembrie – Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri

TOTUL DEVINE POSIBIL: CHIAR ȘI REFACEREA TRECUTULUI

Geneza 3, 9-15.20

Efeseni 1, 3-6, 11-12 Luca 1, 26-38

O sărbătoare serioasă Ceea ce m-a impresionat mereu la celebrarea acestei sărbători, este disproporţia evidentă între răstălmăcirea confuză despre semnificaţia sa precisă, și modul extrem de serios de a o trăi (și nu în puţine locuri se menţine din fericire practica unei pregătiri specifice). Nu este greu de observat că unii creștini nu sunt în stare să explice în ce constă exact „privilegiul” dat Mamei lui Dumnezeu. Unii, apoi, oferă răspunsuri care merg cu totul în altă direcţie faţă de conţinutul acestui adevăr de credinţă. Totuși straturi largi ale poporului lui Dumnezeu „simt” – și niciodată termenul nu s-a revelat mai oportun – solemnitatea de astăzi, care între altele mai păstreză – în afară de excepţii rare – o „intangibilitate” a sa, în sensul că nu este „atinsă” de operaţiuni de tip mercantil și nu este „contaminată” de manifestări folkloristice. Intensitatea și sobrietatea cu care devoţiunea populară trăiește în general această sărbătoare, constituie fără îndoială un semn pozitiv. Vreau să spun că „sensul” misterului este încă profund înrădăcinat în multe inimi. Că mulţi oameni rămân capabili să se abandoneze în ceva care îi depășește. Că nu este strict necesar să înţelegem, nici să explicăm. Este suficient să intuim. Să tresăltăm de bucurie în adâncul inimii. …Lăsând natural ca cei înţelepţi să surâdă de compătimire. Noi ne mulţumim să adorăm. Ei se sforţează să dea argumentaţii convingătoare. Noi nu ne preocupăm să-i urmăm pe calea lor inaccesibilă. Cărarea tăcerii este mult mai fascinantă. Ei fac paradă de știinţă.

Noi ne limităm să captăm semnale luminoase. În această ocazie, aș vrea să propun numai câteva sugestii cu caracter esenţial, fără pretenţia de a ilustra complet sensul misterului și nici să dezvolt o reflexie organică asupra celor trei lecturi. Îmi propun numai să ofer câteva note de reflexie. Când o creatură spune „pot”… La rădăcina răului este hotărârea liberă a unei creaturi libere: Eva. La rădăcina binelui este hotărârea unei femei libere: Maria. Nimic nu depinde de întâplare, de fatalitate. Nimic nu se reduce la determinismul necesităţii. Toate determinările provin de la lipsa de resposabilitate a persoanei. Se pare că nimic nu depinde de noi. Pare că acest curs al lucrurilor se dezvoltă în ciuda noastră, în ciuda hotărârilor noastre și alegerilor noastre conștiente. Dimpotrivă, nu. Chiar dacă în aparenţă picătura trebuie să se resemneze să fie târâtă de curent, noi știm că picătura poate să devieze cursul fluviului. Chiar dacă în aparenţă grăuntele de nisip trebuie să accepte să fie purtat în direcţia vântului, noi bănuim că firicelul de nisip are puterea de a se opune vântului, să meargă în sens opus, mai mult să schimbe direcţia. Resemnarea este foarte apropiată de disperare. Hotărârea liberă se naște din speranţă și generează speranţă. În lume se schimbă totul când o creatură spune, cu deplină convingere: „pot”. Numai una din cele două este cu adevărat liberă: „slujitoarea” Eva, atunci când rupe fructul din pom, apare ca o creatură pe deplin liberă. Face, întocmai – după mentalitatea comună – ceea ce vrea, călcând orice poruncă, nesuportând nici o interzicere. De fapt, dimpotrivă, o libertate lipsită de sensul responsabilităţii în privinţa propriei vocaţii specifice, în privinţa planului lui Dumnezeu, în privinţa celuilalt – nu mai este libertate, ci abuz, care conduce la distrugere.

Pentru nimic în lume, confruntarea strânsă care se desfășoară nu este altceva decât o „lepădare a responsabilităţii”. Eva se justifică: șarpele m-a înșelat. Și Adam la rândul său, contraatacă: femeia pe care mi-ai dat-o m-a corupt… (este ciudat cum prima acuză care este pusă lui Dumnezeu este aceea de a-l fi pus pe om într-o companie rea…). În orice caz: nu am fost eu. Nu depindea de mine. Maria, dimpotrivă, la sfârșitul unui dialog deschis, își asumă toate responsabilităţile: „Iată-mă”. Și, punându-se în slujirea planului lui Dumnezeu, apare ca o creatură cu adevărat liberă. De o parte, dezastrul. De altă parte, mântuirea. Și, pe fundalul proiectului lui Dumnezeu, linia de demarcaţie este dată de asumarea sau renunţarea la responsabilităţile proprii. Când o creatură se face „responsabilă” Părintele E. Balducci trage din toate acestea o concluzie luminoasă și pe plan ecologic, în afara celui teologic: „Acesta este păcatul: a acţiona ca atotputernici – tăind un pom, murdărind un râu, aruncând proiectile – a domina lucrurile cu ghiarele posesiunii. Acesta este răul lumii, păcatul original pe care îl aflăm în noi. Locuiește în noi”. Și chiar ne justificăm afirmând că nu este nici un remediu, nu este nimic de făcut. Madona, din contra, ne face să înţelegem că „nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, atunci „totul este posibil” și pentru noi, numai să ne punem în armonie cu voinţa sa. În acest caz, omul își asumă responsabilitatea pentru tot. Un „pact” stipulat între noi și Dumnezeu: și totul se schimbă în lume. Este suficient să dăm un consimţământ liber, cum a făcut Maria, pentru planul lui Dumnezeu. Atunci se schimbă radical cursul evenimentelor. „Libertatea noastră este o libertate de consimţire la planul lui Dumnezeu și de responsabilitate. Noi suntem responsabili de ceea ce se întâmplă în lume, și de acelea care nu vin de la noi dar oarecum

trăiește din opţiunile noastre, din aprobările noastre zilnice” (E.Balducci) Încrederea înseamnă umilinţă O temă de meditat poate fi și aceea a încrederii. O încredere modelată pe credinţă – nu pe posibilităţile umane, nici cu atât mai puţin pe scadenţele impuse de noi – și animată de credinţă. Dar nu este încredere fără umilinţă. Maria este, prin excelenţă, creatura umilă. O încredere orgolioasă, arogantă, plină și sigură pe sine, reprezintă un nonsens. În golul, despuierea de sine, provocată de umilinţă, Dumnezeu poate plănui și realiza „lucruri mari” în om și pentru om. „Imaculaţi”, adică „dezlegati” Maria este Imaculată, nu numai pentru că este liberă de păcat, dar și pentru că este „dezlegată” de orice condiţionare a trupului, a sângelui, a familiei, a instinctului, a obișnuinţei. Și noi suntem chemaţi și aleși pentru a „fi sfinţi și nepătaţi”, adică să fim „dezlegaţi” de orice condiţionare externă și internă. Să nu mai fim instrumentele unei mecanici de disipare, ură, violenţă, profit, distrugere, ci total disponibili pentru un proiect „diferit”, pentru o viaţă radical nouă. Dezlegaţi nu numai de păcat, ci de-a dreptul de trecutul nostru. Ne este dăruită, de fapt, posibilitatea nemaiauzită de a „reface” un trecut. Începând cu harul, nu cu păcatul. Știţi că este nu numai păcatul original, dar, și mai determinant este un har original? O susţine, cu argumente pe care nu le pot reproduce aici, un teolog cu mare talent, și un foarte drag prieten, mons. Sandro Vitalini, doctor la Universitatea din Freiburg. Sper ca în scurt timp să reușească să ofere întregului popor al lui Dumnezeu roadele cercetărilor sale pasionante și în acest domeniu. Și va fi o descoperire surprinzătoare pentru toţi. A consimţi harului „Cum este posibil?”

Desigur, există și limitele noastre. Este măreţia unei îndatoriri care ne depășește. Dar a întreba „cum este posibil?” nu înseamnă că acţiunea este imposibilă, și deci să refuzăm invitaţia. Înseamnă, mai degrabă, să bănuim că acţiunea este posibilă pornind de la un alt principiu, care nu este acela al creaturii, ci acela al lui Dumnezeu, nu cel al trupului, ci acela al Duhului. „Cum este posibil?” nu înseamnă a se închide, a refuza, ci a consimţi harului. Exact cum a știut să facă Maria din Nazaret. Nostalgia Astăzi, de fapt, este sărbătoarea nostalgiei. Nostalgia după un trecut rupt de păcat și prins de „harul original”. Este nostalgia după un viitor posibil. Da. Nostalgia după ceea ce am putea fi…

EVANGHELIA ÎN CASĂ · PDF filePân ă acum n-am g ă sit înc ă un preot...

Documents

Transcript of EVANGHELIA ÎN CASĂ · PDF filePân ă acum n-am g ă sit înc ă un preot...