.

I

„Lume, lume...”

În primele lui cercuri Pământul sălta paşnic,

Cu pleoapele curate şi spaţiul virgin -

El - tânăr - şi pe dânsul Bătrânul Tată veşnic

Păşea fără de urme - ca un surâs divin.

Iar omul cel dintâi mergea-n a lui lumină

Şi ochiul lui dintâi privea uimit în jur:

- Ce sunt aceste toate? Vreau să le ţin în mână!

Tu pune-le un nume şi-aşa va fi, îţi jur!

Spre seară el ştia pe toate cum le cheamă

Iar roiul de cuvinte îl legăna în zbor,

Îl învăţa să crească, precum te-nvaţă-o mamă,

Dar îl ardea în suflet un dor necruţător.

Ce-o fi această pară ce plânge dinlăuntru?

Tristeţea ce o naşte mă face să mă-nchin.

Cum să mă uit în mine? în mine cum să intru?

Să văd de unde vine fermecătorul vin.

Şi-n clipele acelea căzu în primul somn,

Iar mintea iui atuncea întâiu-şi are vis:

O coastă-şi vede ruptă, pe ea - pictat de Domn

C-o rază de lumină - ceva de nedescris.

Căci Domnu-i vede visul, El singur i-l visează,

l-l deapănă pe minte, treptat, parte cu parte,

El focul i-l dezleagă şi chiar din foc creează -

Fiinţa preafrumoasă şi-n două ti desparte.

Acum lucrarea-i gata şi-alături de Adam

Lipită-i stă femeia, ca - os din osul lui.

Ei - flori frumoase, două – sămânţa Domnului,

Dormeau întâia dată, gândind întâiul ram.

II

Strop de rouă se prelinge

Dintre bolţi de Paradis,

Pleoapa omului o ninge

Şi-o trezeşte lin din vis.

Se întoarce în simţire

Admirând lumina toată,

Somnoroasa lui privire

Împrejuru-i zboară roată.

O, ce bine-i! Nu mai simte

Focul ce-l ardea în piept –

Poate simţul lui îl minte,

Poate este mai deştept?

Dar, ce este? Lângă dânsul

O căldură-i, o suflare -

O, îi simte chiar şi pulsul,

Sare iute în picioare.

- Doamne, Tată, nu se poşte!

N-am văzut aşa ceva!

Mai frumoasă-i decât toate...

Dar ecoul

îi răspunde,

repetând:

-E-va!

E-va!

Fir de aur peste frunte

Şi-un năsuc, cum altul nu-i –

Dulci fiori îi trec prin minte,

Zbor din creştet în călcâi.

O, ce frunte! Ce mai gură!

Şi ce buze coapte - foc!

Gustul, cred, le-o fi de mură -

Inima îi stă în loc.

Ca să-şi prindă răsuflarea,

Îşi închide ambii ochi,

Dar dacă, cumva, dispare?

- Să nu fie de deochi!

Ochii-i lunecă mai jos

Peste neaua gâtului –

Simte fulgere în os

La ivirea sânului.

Iar mai jos de-a fi buric

Ochii când i-au lunecat-

El nu mai ştia nimic,

Respira întretăiat:

- O, ce for-mă şi ce pa-ră!

Şi ce li-nii pe pi-cior,

Cu ni-mic nu se com-pa-ră,

E Ce-va fer-me-că-tor!

Doam-ne, Ta-tă, nu se poa-te!

N-am vă-zut a-şa Ce-e-va!

Mai fru-moa-să-i de-cât toa-te...

Dar ecoul îi răspunde, repetând:

E-E-va! E-E-va!

Lacom, iute, se apleacă

Şi-o sărută, scurt, pe frunte –

0 dulceaţă îl încearcă

Şi se simte prea fierbinte.

lată geana ei tresare –

Ea începe să se-nalţe

Şi pe faţa ei răsare

O splendoare de nuanţe.

În luminile-i albastre,

Ce ar vrea să le cuprindă,

Strălucind ca două astre,

El se vede în oglindă.

O, atunci întâia dată

El pe sine s-a văzut –

Căci luminile de fată

Sunt oglinzi de la-nceput.

Uluit, ca ars de foc,

Ca atins de-o sfântă pară,

Mulţumit de-al său noroc,

A strigat a treia oară:

- Doamne, Tată, nu se poate!

N-am văzut aşa Ceva!

Mai frumoasă-i decât toate...

Dar ecoul îi răspunde, repetând:

-E-va! E-va!..

Ea se scoală, se ridică,

Face, gingaş, primii paşi –

El nu mai vedea nimica

Decât ochii drăgălaşi.

- Ce lumină-i, zice ea,

Şi ce linişte-i în jur-

Ah, acum şi el vedea

Frumuseţea dimprejur.

Şi, pierdut, a zis încet:

- Vreau să mă prezint, Madam!

Dar ecoul din brădet

A strigat: -A-dam! A-dam!

E târziu, s-a întâmplat,

Omul a picat din Cer,

Doar misterul l-a furat

Dintre iţele de fier.

III

Seminţi de ţări, de lumi, de veşnicie,

Şi de păcate, monştri şi imperii,

Acei ce-au fost, şi noi, şi cine-o să mai fie –

Eram de la-nceput ascunşi în sânii Evei.

Şi Ea ne-a dăruit, pe drum, la fiecare,

Exact la vremea noastră, aceea ce ne-a scris

Îîn taină Tatăl Nostru, c-o veşnică răbdare,

Mergând din Paradis spre Noul Paradis.

Ea nu putea atunci să nu păcătuiască,

Când mii de ticăloşi zburdau în miezul ei,

Şi poate că atunci nu firea ei firească

A încălcat Porunca, ci unul din Atei.

Da, noi suntem acum cu mult mai mici ca ea,

Deşi încă pe mulţi îi mai purtăm în noi,

Povara-i mai uşoară, nu e atât de grea,

Căci s-au scuipat în vremuri puzderii de gunoi.

Gunoi e mai puţin, dar e cu mult mai mare,

El vine din nimic, se-ntinde pân-la soare ~

Căci ştie-acum mai multe şi mult mai multe are,

E vremea lui acuma şi-acuma dă în floare.

Dar nu-i nimic, Măicuţă, căci Maică eşti la toţi,

La cei ce te înalţă şi care te coboară,

Veni-va vremea noastră, Te-om curăţi de hoţi

Ce stau aici în țară şi care te-mpresoară.

Căci noi spre Viaţă mergem, nu mergem înspre moarte,

Deși această lume sub ochii noştri moare,

Ea e o lume strâmbă, noi vrem o altă Soarte –

Să nu mai fie moarte, să nu mai fie noapte!

Să nu mai fie noapte! Ci zi şi noapte - Soare!

IV

Ce-i lumea asta, frate? –

Un chin între păcate –

Aici când unul moare,

În locu-i altul sare.

Nebunii se înalţă

Cu pumnii de popoare,

Te scuipă drept în faţă,

Te calcă în picioare –

Seminţe de orgolii,

Ce sunt din miezul serii,

Se-aşează prin fotolii

Şi nasc din ei imperii –

O lume cu nebuni

în loc de vârf de frunte,

Cu biciui de minuni

Ne mână ca pe vite

Spre abator, măi frate,

Apoi, pe farfurii,

Ne-nghit, ca pe bucate,

La mese şi orgii.

Nu vreau să fiu puternic –

C-ar însemna să mor –

Să-înec în întuneric

Mulţime de popor.

Aş vrea cu-un fiu de om

Să seamăn totdeauna

Şi-aici, în vârf de Pom,

S-aşez din nou Cununa.

V

Zboară Dorul şi se-nalţă

Pe sub bolţi fermecătoare.

Strop de rouă-i spală faţa

Şi-L sărută pe picioare -

Aripi albe prinse-n piept

Îl susţin ca să nu cadă

Şi Cuvântul înţelept

Îl învaţă ca să vadă.

Ce-ar fi omul fără Dor,

Fără Sfânt în chilioară? –

Doar un simplu muritor

Sau o umbră înspre seară.

Căci norocul ce ne paşte

Şi prin spaţii ne păzeşte

E ca Domnu-n zi de paşte –

Ne mângâie, ne iubeşte.

Zău, nu vreau să fiu puternic –

Că ar însemna să mor

Şi să-înec în întuneric

O mulţime de popor.

Eu aş vrea cu-un fiu de om

Să mă-aseamăn totdeauna

Şi aici, în vârf de Pom,

Să aşez din nou Cununa.

VI

O, Evă, tu - Femeie

Şi Ţară, Poezie!

Când chinurile-ncheie,

Când Pace o să fie?

Iar noi să înţelegem

Ce-nseamnă a trăi –

Lumina s-o alegem,

Căci viaţa-i - a Iubi...

VII

Domnul nostru din Adam

Trei fiinţe a zidit:

Om, Familie şi Neam,

Şi în ţări ie-a rânduit.

Fiecare din acestea

Au în lume rostul lor,

Ele-şi poartă-n miez povestea

C-o mulţime de popor.

Toate trei aceeaşi lege

Au în ele - vii cărbuni,

Una sunt - cine-nţelege –

Doar că-n trei dimensiuni.

Toate merg prin vremi la şcoală

Şi învaţă să învie –

Haina, faţa cum se spală,

Cum să-şi crească rod în vie,

Să cunoască Libertatea –

În iubire s-o cunoască,

Şi atunci fraternitatea

Îi va naşte să trăiască.

Nu zidindu-şi noi imperii

Ca să-i stoarcă pe cei slabi,

Cultivând întruna merii

La creştini sau la arabi.

Căci şi Domnul e din Trei,

Şi model ne e întruna –

Cum în Ceruri, între Ei,

În Iubire, se fac Una.

VIII

O, Maica mea, şi Ţară,

Şi dulce Poezie,

Aş vrea c-aicea, iară,

Izvoarele să-nvie.

Şi voi, români, întruna

Să staţi într-o unire,

Făpturi din patru – Una,

Unite în iubire.

Să rămâneţi Poeţi,

Chiar de sunteţi răniţi

De cei ce îi aveţi,

Şi când sunteţi iubiţi.

S-aveţi un ochi senin

Când Vă pândesc din spate,

Cu cupele cu vin,

Imperii democrate.

Să nu credeţi în arme,

Să nu credeţi în bani,

Căci Domnul meu, când doarme -

Pândeşte pe tirani.

Şi-i lasă să-mplinească

Sămânţa din Cuvânt,

C-apoi să-i risipească

În pulbere pe vânt.

Că nu ce se năzare -

O Lume Nouă este,

Deşi din depărtare

Ea pare o poveste.

Căci viaţa nu-i în lux –

Ea-i luxul cel mai mare,

De-aceea bat în flux

Iluzii mari, bizare.

Aici e miezul luptei

Care se dă sub soare –

Vom rezista ispitei

Şi-om rămânea călare?

Sau viaţa pe nimicuri

Vom da-o în neştire

Şi-atunci în şiretlicuri

Căta-vom mântuire.

Să ştiţi, c-un gând steril,

Urcat peste popoare,

Va naşte iarăşi chin,

Ne-a-ntoarce de la Soare.

Şi-acei care atunci

Pe Domnul L-au respins,

Ne-or aşeza pe brânci,

Ca muţi, cu ochiul nins.

Deci, fiecare-n casă

Să-şi fie doar stăpân,

Şi ce-o avea pe masă

Să fie al său chin.

Şi nimeni înainte

Să n-aibă nici un drept

S-o ia pe dinainte –

Ca tare sau deştept -

Să sară peste altul

Şi să-i înjuge ţara,

Dar să-şi mângâie statul

Cu cât şi-a strânge vara.

lar cui n-o să-i ajungă,

Şi-ţi şti că e aşa –

Să nu-i lăsaţi să plângă,

Să-i daţi şi că-ma-şa!

Şi fiecare-n casă

Să creadă, cum gândeşte,

În Domnul, cum îi pasă,

Cum El i se vădeşte.

Şi-atunci din arme-jug,

Cum s-a vestit în Carte,

Veţi face Mândru Plug

Şi-ţi trage-o Nouă Soarte.

IX

Pământu-n cercuri veşnice săIta-va iarăşi paşnic,

Cu pleoapele curate şi spaţiul senin,

Iar tânăr şi pe dânsul - Bătrânul Tată veşnic –

Va merge făr-de urme - ca un surâs divin.

Va fi lucrarea gata şi-alături de Adam

Lipit-a sta Femeia, ca os din osul Lui –

Ei, flori frumoase, două, sămânța Domnului

Vor împroşca Ideea, gândind din nou un ram.

X

Coboară şi se-nalţă

O lacrimă-n Cuvânt,

Sfinţind trudită faţă

De arşiţă şi vânt.

C-a fost în sânii Mamei

Şi ea de la-nceput,

Dar pe obrajii Evei

De-abia a apărut...

XI

Eu,nu vreau să fiu pternic -

Că ar însemna să mor

Şi să-înec în întuneric

O mulţime de popor.

Eu aş vrea c-un fiu de om

Să m-aseamăn totdeauna

Şi aici, în vârf de pom,

Să aşez din nou Cununa!