Eugen Lovinescu 1

Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu

Membru postum al Academiei Române

Eugen Lovinescu

Naștere 31 octombrie 1881Fălticeni

Deces 16 iulie 1943

Profesie

Naționalitate Român

Studii Universitatea din București

Căsătorit(ă) cu Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu

Copii Monica Lovinescu

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1906-1943

Mișcare/curent literar Modernism

Lucrări semnificative

Istoria civilizației române moderneIstoria literaturii române contemporaneCriticeMemoriiT.MaiorescuT. Maiorescu și contemporanii luiT. Maiorescu și posteritatea lui critică

modifică [1] 

Eugen Lovinescu 2

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediuSecolul 16 - Secolul 17Secolul 18 -Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - ClasicismRomantism - Realism

Simbolism - NaturalismModernism - TradiționalismSemănătorism- AvangardismSuprarealism - Proletcultism

Neomodernism -Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbăromână

Scriitori după genuriabordate

Romancieri - DramaturgiPoeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtăLiteratură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic și istoric literar, teoretician alliteraturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic dupăTitu MaiorescuWikipedia:Citarea_surselor. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. Înciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar ocatedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național MihaiViteazul din București.Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și alcriticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

Eugen Lovinescu 3

StudiiUrmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății delimbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu laPloiești (1904-1906) și la București.

Activitatea publicisticăDebutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 îșiîncepe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitorisămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun,Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume dedebut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de laSămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.

Activitatea de cercetareÎntre 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despreJean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle(1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele douăvolume de Critice (I, 1909; II, 1910).În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921).Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îieste preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un cursdespre romantism).Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922;1926-1927).

Anii de uceniciePuțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice.Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue de deux mondes și crescuse, cum singurmărturisește undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta cândalți tineri sînt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devoreaza proza cu subiectepolițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmarea cu prematură seriozitate dezbaterile literare șiîntocmea el însuși note și cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cutemperamentul lui elegiac, contemplativ, E. Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile...muzicale ale sufletului, în stările de conștiință nediferențiate, misterioase: chip de a spune că în alcătuirea uneipersonalități critice intră, în afara de informația bogată, inflexibilitatea morală și un element afectiv, muzical, fără decare voința de a scrie e paralizată și orice activitate literară fără sens.

Concepția sa criticăCriticul nu e cum crede toată lumea produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilități originale, uncreator care se caută pe sine comentînd pe alții. E. Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte,indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice. Exagerîndîn sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca și acum, criticul nu e,în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor

Eugen Lovinescu 4

mai mulți, el e sticletele care, venit tîrziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfîrșiseră, a fostuns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a respins de la începutprejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic senaște, și nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferențăesențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește expresia, criticaare, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spredeosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale,disocieri, comparații edificatoare ușor de prins.Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință ideologică și estetică, ci dinnecesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate —altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experiențe iese din contradicțiile ce apar, în chip fatal, întrerigorile genului critic și disponibilitățile sufletești elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimăa ființei sale morale spiritul de resemnare și plăcerea purei contemplații. Dar cum și altădată au ieșit din sufleteelegiace mari polemiști, fu dat și lui E. Lovinescu să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentulle-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o reală inapetență deviață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral și relativismul estetic sînt, cuadevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, încomentariu critic ele s-au transformat din forțe defensive în pîrghiile unei acțiuni critice agresive, negatoare, laînceput, în opoziție mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carierăcritică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ține de condiția generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă,într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.

Primele studiiCea dintâi manifestare critică a lui E. Lovinescu e o dizertație asupra Perșilor lui Eschil (o lucrare de seminarpublicată în foiletonul literar al Adevărului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, așadar, ca...ploieștean.În studiile sale clasice, tînărul moldovean, copleșit prematur de ideea zădărniciilor lumești, aflase o preocuparespirituală potrivită temperamentului său. Critica aduce cu sine un spirit activ în contradicție cu inerțiile morale aleomului. De la întîiul rînd despre contemporani, criticul a trebuit, așadar, să se disocieze, să înăbușe aspirații de altordin și să se decidă la o grea jertfă. Critica nu se poate ridica decât pe un sacrificiu de sine.În toate însemnările biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte— schița biografică din 1942 semnată AnonymusNotarius) revine, în ceea ce privește axa sa morală, ideea izolării și a nevoii de interiorizare încît, cunoscîndafecțiunea și plăcerea de a comunica a criticului care a condus timp de două decenii un cenaclu zgomotos și a primitîn fiecare după-amiază veleitari de toate chipurile, vine întrebarea dacă omul avea, cu adevărat, dorința de a trăiretras și dacă nu e vorba de obișnuitul bovarism al scriitorului.Cine citește însă întinsa operă a lui E. Lovinescu constată că melancoliile nu sînt simulate: omul nu poartă mască, și seninătatea lui se ridică pe mari neliniști, sugerate și în romanele sale, pe nedrept ignorate. Depășind condiția genului, criticul împinge reflecția peste marginile analizei, gîndind lucrurile în perspectiva eternității. Dar cum pe acest teren faptele capătă mari umbre, individul apare ca o cugetătoare furnică în imensitatea universului. La scepticismul moral al tînărului, se asociază, prin frecventarea culturii și meditația asupra destinului individual, o filozofie în fața mecanismelor complicate ale existenței. De aici decurge o atitudine de rezervă principală fața de orice fapt, transformată, în critică, într-o atitudine neîncrezătoare față de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E. Lovinescu, în faza de început a activității sale, printr-o atitudine morală, e drept, constantă, și, deci, esențială. Scepticismul are mai întii, izvoare spirituale; pornește dintr-o neîncredere în eternitatea valorilor, dar relativismul său estetic, stimulat și de Emile Faguet și Anatole France e hrănit și de rezerva morală, a

Eugen Lovinescu 5

omului timorat de fenomenele vitale.Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viață retrasă, el nu are propriu-zis prieteni ca toată lumea și trece, cîndatitudinea lui morală e inflexibilă (și nu poate fi altfel!), drept om rău, deoarece sacrifică relațiile amicale în favoareajudecății estetice. Cu rare excepții, E. Lovinescu nu s-a abătut de la această linie, fundamentală pentru destinulcriticii, începînd prin a formula rezerve față de opera foștilor camarazi de școală. De la primele comentarii el îșicîștigă, astfel, o libertate a opiniilor, fără de care autoritatea critică e de neînțeles. Îndată după Titu Maiorescu eldevine în cîmpul criticii personalitatea cea mai proeminentă. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a luiMaiorescu, de la început. Mai trăia încă, la 1905, spiritul director al junimiștilor și se impusese Nicolae Iorga,personajul central al mișcării literare din primul deceniu al veacului nostru.

UniversitateaÎn momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din București (1899), secția clasică, învățământulbucureștean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu și N. Iorga. Cel dintîi cunoștea faza regalitățiisale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al uneiadevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, laprăbușirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hașdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii" dintemplul culturii. Opus și ca temperament și ca mod de a înțelege acțiunea criticului în cultură, T. Maiorescu seimpunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E.Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintrepersonalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, încontradicție cu opiniile junimiștilor.Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină,apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte.Formația maioresciană a lui E. Lovinescu va ieși din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor salepolitice și literare, ci cu opera critică, singura de altfel esențială. A trăi în preajma unei mari personaltăți e, desigur,un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt și cei mai apropiați.Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu marestimă pe profesorul de logică și se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceștia au ieșit cîțivaistorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi și memorialiști, dar, cu excepția lui Dragomirescu, aproape niciun critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare,reticent la început față de numeroșii elevi ai criticului, adversarul lor necruțător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puținesenmnele de prețuire din partea lui Maiorescu față de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotații favorabilepe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) și... cam atît.E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spirituljunimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale.Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu și literatura romanticățărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esențiale. În formația critică a luiLovinescu au intrat insă și alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a luiMaiorescu și scrierile antichității, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studiide specialitate, călătorește în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) și în Germania, laMünchen.Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler și are în vedere un studiu asupra lui Horațiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanțe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăvește de piept și ideea morții pînă atunci doar temă de meditație, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adîncește și, împăcat cu omul așteaptă fără să dispere împlinirea sorții. Iarna și-o petrece la Florența, iar în 1906, toamna, se pregătește să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de

Eugen Lovinescu 6

critică: Pași pe nisip...; o dramă în trei acte: De peste prag și o Carte de citire și gramatică pentru clasa a III-a.

Plecarea la ParisUna peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a douăvolume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vorîmpiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritmnormal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină îndiscuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, vaface din critică o profesiune intelectuală, cu indatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă.

Pași pe nisipEra, la 1906, E, Lovinescu, un critic format, cu o concepție estetică fixată în elementele ei de bază? Cine citește "Pașipe nisip...", opera diletantică, de frivolitate galică, cum îi zice chiar autorul, are surpriza de a descoperi un Lovinescusceptic și facil, totuși nu atît încît să nu se observe finețea gustului și mobilitatea spirituală: două însușiri esențialepentru critică, totuși nu suficiente pentru a da și autoritate. Concepția lui Lovinescu pornește mai degrabă dinneîncrederea în orice concepție organizată într-un sistem. El face operă de beletrist în critică, vehiculînd cîteva ideisănătoase. Impresionismul său se va structura în anii studiilor la Paris, rodnici pentru E. Lovinescu (publică laConvorbiri critice, Viața românească, incidental la Protestarea și Viața literară și artistică).Ajungînd la acest punct, să cădem de acord dimpreună cu criticul că biografia se confundă cu bibliografia operei.Documentele dinafară scrierilor nu relevă alte elemente în ceea ce privește viața omului, fixată la temeliaconstrucțiilor critice. Aceasta nu înseamnă că omul nu interesează și că viața lui interioară e comună. Sincer e sărecunoaștem că sînt scriitori care au biografie și alții care nu au. Eminescu, Macedonski au o biografie, Bacovia —nu. Cunoașterea vieții de zi cu zi a celui din urmă nu aduce nimic revelator pentru înțelegerea operei. Biografia luireală e opera, în straturile căreia s-au zidit evenimentele intime. Are, mă întreb, criticul, în genere, biografie? Dacăparticipă ca Maiorescu și N. Iorga la viața politică: da — opera nu explică totul și biografia se poate întocmi.Maiorescu are și o biografie intimă, cea din însemnările zilnice, alta decît cea pe care o exprimă Criticele.Lovinescu e zidit întreg în opera lui, critică, și viața intimă nu explic aproape nimic Biografia lui reală nu e, deci, ceacare înregistrează data nașterii, a căsătoriei și a morții, ci viața operelor în care intelectualul a intrat cu toate-emoțiilesale. Contemporanii semnalează un Jurnal, necunoscut azi, în care criticul își nota impresiile. Pot fi ele altele decâtacelea din Memorii, Aqua forte și celelalte scrieri critice în care cea mai însemnată parte a biografiei (viața morală șispirituală) intră ca o jertfă voluntară în alcătuirea lor intimă? Greu de acceptat că E. Lovinescu e altul în intimitate,decît cel din cărțile sale, unde schimbările de umoare sunt totdeauna vizibile. Confundîndu-se cu viața cărților,singura biografie reală pentru cititor, biografia lui Lovinescu înregistrează câteva momente capitale sau, cum le vaspune criticul, faze ale activității. Nu le putem analiza aici, în amănunt. Să reținem, înainte de a vedea maiîn-deaproape concepția critică a lui Lovinescu în lungul ei proces de elaborare, cîteva date din viața spirituală acriticului.

Doctoratul parizianÎn anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un grațios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefațată de Emil Faguet, punctul de atracție, la acea dată, în viața intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle], prefațat și aceasta de o autoritate universitară, Gustave Fogères. Din comisia de doctorat face parte și celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, și, în 1910, Lovinescu se întoarce definftiv în țară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanța petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenția,

Eugen Lovinescu 7

bănuim de a-și netezi calea spre universitate. Lovinescu intuiește utilitatea sintezelor critice și înaintea lui G.Călineseu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alți doi autori sîntcitiți și comentați cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) și Gheorghe Asachi(1921).

Arta impresieiÎn 1910, ține la Universitatea din București o lecție de deschidere privitoare la Critica și istoria literară, undedefinește metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul și de a-l reliefa printr-oexpresie adecvată) și rigorile istoriei literare, o știință, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sînt, aici,idei pe care Lovinescu le va abandona mai tîrziu. În fața spiritelor academice (decanul facultății era Ion Bianu)criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiționale ale istoriografiei și prețuirea pentruscriitori mai vechi nu înduioșează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrind de la început în conflict cuputernicul N. Iorga și cu alte autorități universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densușianu) nu eacceptat, nici acum, nici mai târziu, deși avea mai mult poate decît oricare altul din generația sa însușirile necesare. Epentru puțină vreme profesor la Iași (în circumstanțe pe care criticul le va povesti, cu lux,de amănunte, în Memorii),dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.

Marginalizarea saDe la această dată relațiile cu animatorul Vieții românești se înrăutățesc și, pînă la sfîrșit ele vor cunoaște toateformele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab dinBucurești toată viața sa. Nu știm, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ținerea lui Lovinescu departe de Universitate șide Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, firește, ce s-a făcut în cultura română, căci în timpce nume azi cu desăvîrșire uitate au ocupat fotolii academice sau au ținut în fața amfiteatrelor goale lecții plicticoase,mediocre compilații, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaștere. Cînd Tudor Arghezi erespins (în 1927, anul apariției Cuvintelor potrivite), de la premiul național de poezie în favoarea obscurului AlfredMoșoiu, faptul ne poate umple de înțelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiție, prima dintr-o lungăserie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărît mai repede spiritul său să îmbrățișeze cariera de critici literar.Dezlegat de obligații protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înțelege fără auzonomiemorală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puțin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiuneamară. A dus adică o existență socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică și-nu s-abucurat-de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămînă și după război, cînd omul a ajuns la unechilibru moral mai durabil și situația materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. Acreat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica romănească și rar egalată și în ce privește calitateaspeculației și a expresiei critice. In ce privește obiectul foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăți: scrie despre tot șicomentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini și I. A. Bassarabescu,Antoi Fogazzaro și Vasile Pop, Contesa Anna de Noailles și Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent,agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele CriticeIII și IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în acești a se concentrează în jurul a cîtorva idei esteticemai generale. Concepțiile de mai tîrziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică și intelectualizarea poeziei, leaflăm aici.

Eugen Lovinescu 8

Lucrări de sintezăDupă 1922, Lovinescu trece la lucrări de sinteză, și cea dintîi e Istoria civilizației române moderne (1924 – 1925), întrei volume solid documentate. Criticul explică, aici, procesul de formație și de evoluție a civilizației române, din altpunct de vedere decît acela al junimiștilor. La baza acestui proces se afla legea imitației, potrivit căreia societățileînapoiate suportă o fecundă influiență din partea celor avansate. E vorba de un proces în doi timpi: mai întîisimularea și, în aldoilea rînd, stimularea. Tendința e ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică, dinurmă, prin imitație, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. Luată din sociologia lui Gabriel Tarde(Les lois de l’imitation), idea imitației e aplicată la fenomenul românesc, și din cercetarea actelor politice și culturaleLovinescu deduce că civilizația română modernă începe în clipa în care pătrund în Principatele Române primelesemne ale spiritului occidental. Procesul de formație debutează, așadar, printr-o imitație a formelor, odată cupenetrația ideelor înnoitoare ale Apusului. Societatea românească întoarce atunci spatele inerției orientale și,împrumutînd formele, creează premisile pentru a apărea fondul. Fenomenul fomelor fără fond, de care vorbesc șijunumiștii, e, așadar, real dar, spre deosebire de aceștia, Lovinescu îl consideră inevitabil și creator.Junimiștii, socialiștii, mai tîrziu poporaniștii și sămanatoriștii s-au opus acestui proces, fatal în condițiunile noastre,de unde, observă Lovinescu, lipsa de convergență dintre dezvoltarea socială și evoluția culturii. Această din urmă e,prin rezistență față de noile forme, reacționară, în contra timp cu tendința de evoluție a societății.Acestea sînt, pe scurt, ideile lui Lovinescu, argumentate pe larg în Istoria civilizației. Lucrarea întîmpină, de laînceput, protestul specialiștilor. Autorul e declarat, de îndată, amator, neprecepător adică, în materie, și întinsa istoriee trecută la capitolul curiozităților „beletristice". Alții o ignoră, iar sociologii din cercul Vieții românești o considerăo replica „voluminoasă" la spiritul critic al lui Garabet Ibrăileanu. Cu această Lovinescu se înîlnește, e adevărăt, încifevă puncte, dar se desparte în numeroase altele. Sînt, firește, discutabile multe idei în această sociologie scrisăîntr-un stil ce cucerește de la început și menține trează curiozitatea noastră pînă la sfîrșit, deși lucrări de aceastănatură nu incită, de regulă, spiritul nostru la contemplație. Există totuși, ca să ne referim la una din ideile cărții, otradiție... a progresului, să-i spunem așa, în Țările Române, și contactul cu Occdentul începe cu cîteva secole înurmă. Penetrația ideilor revoluționare nu e, apoi, fără legătură cu apariția de factori stimulatori în cîmpul social. Ocivilizație nouă nu poate apărea pe un teren gol, și, fiind vorba de civilizație română modernă trebuie spus că ea s-aconstituit nu prin negația radicală a tradiției (puternică în straturile de jos ale poporului), ci prin integrarea ei.Interpretarea lovinesciană e și în alte puncte discutabilă, dar cum în astfel de chestiuni soluția satisfăcătoare pentrutoți nu e cu ușurință de aflat, să ne mulțumim a observa, din punctul nostru de vedere, puterea ei de seducțieintelectuală. E, în fond, un poem al speculației ideologice, și, de o privim și alt fel, ca încercare de a crea o doctrinăunitară, cu legi care să explice fenomene din mai multe domenii, ea reprezintă un fapt spitual impunăzor.Preocuparea lui Lovinescu e dea pune în acord evoluția socială cu cea culturală, artistică, și punctul său de vedere ecă acestea două relații se supun, deopotrivă, legii sincronismului.Istoria literaturii române contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizată, apoi, într-un singur volum 1937,urmărește consecințele acestei legi în literatura de după 1900. Sinteza se constituie în bună parte din materialulCriticelor, reluate, acestea din urmă, în mai multe ediții. Se adaugă puncte de vedere noi asupra autorilor și portretecritice pe care, sub latura morală, Lovinescu le va dezvolta în Memorii, I, II, III (1930, 1932, 1937) și Aqua forte. Înacestea din urmă, criticul își urmărește formația sa, într-un chip care surprinde prin luciditatea sipiritului. E vorba, înfapt, de o operă delectabilă de moralist. Ce izbește de la început scepticizmul superior al memorialistului, ideea maiadîncă a zădărniciei și conștiința foarte acută (în Aqua forte, mai ales) a morții. O confesiune amară se constituie înaceste pagini pline, altfei, de verva, de ironie fină și atingătoare.

Eugen Lovinescu 9

MemorialistulS-a discutat despre subiectivitatea memorialistului și cîteva dintre spiritele mai inclemente (între ele Camil Petrescu)au protestat în articole de o descurajantă agresivitate. Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile (1933) eun asemenea pamflet, nici primul, nici ultimul de care Lovinescu a trebuit, în lunga sa carieră, să ia cunoștință cu oamărăciune ce știe să se convertească — însă, la timp — într-o atitudine de luptă. Adesea, adversarii se recruteazădin rîndul foștilor sburăturiști, iritați, într-o pricină sau alta, de opiniile criticului. Ion Barbu contestă ideiasincronismului și pune sub semnul întrebării armătura teoretică a volumului despre evoluția poeziei române. G.Călinescu indică obiecțiuni asupra metodei critice lovinesciene, și, în ce privește studiile junimiste, e de părere căacestea sînt cu desăvîrșire fără valoare (T. Maiorescu e „mai degrabă o eroare") etc. Îi contestă priceperea și,coborînd la pamflet, numesc pe Lovinescu „marele-eunuc" al literilor române. Dușmanii reali ai criticului îi urmărescarticolele, cu o intere tradusă, tot așa, în e agresive, insultătoare. La acestea criticul răspunde totdeauna stăpînire desine și superioară ironie îngăduitoare. Efectul neînchipuit, și chiar atunci cînd dreptatea nu e întru totul partea saargumentația e seducătoare. Lovinescu e, indiscutabil, mare polemist, și Memoriile cuprind pagini de o savoare unicăin literatura română.

Alte preocupări literare. Romancierul, dramaturgulDupă 1930, preocupările lui Lovinescu merg, în afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisă și spre istoriografialiterară, interesul pentru beletristică era mai vechi, și după drama ibseniana: De peste prag (1906) urmează volumede nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa morții, Comedia dragostei, Lulu, Viațadublă).Două cicluri sunt, de reținut: ciclul Bâzu (Bâzu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat în RevistaFundațiilor Regale) și ciclul Eminescu, cuprinzînd Mite (1934) și Bălăuca (1935). Cele dintâi sînt, pînă la un punct,opere autobiografice: în solitarul, inadaptabilul Bâzu, scriitorul mărturisind a se prefigura pe sine. Materia epică deaici e aceea a nuvelisticii române de la începutul secolului, tratată însă cu mai mare luciditate estetică. Aceasta faceca faptele să se organizeze într-un simbol mai general, cum e acela al morții sau al ratării în iubire. În cele două cărțidespre Eminescu sînt folosite documente, dar și numeroase legende în legătură cu viața sentimentală a poetului. G.Călinescu găsea cărților meritul de a comunica grațios profanilor documente rare, greu accesibile altfel.E, în fapt, o negație inteligentă, cordială a romanelor, și Lovinescu, înțelegînd seriozitatea obieoției și, poate,temeinicia ei, a simțit nevoia să le apere. Să recunoaștem, oricite obiecții am avea față de speța ușuratică a biografieiromanțate, preocuparea la E. Lovinescu de a surprinde o dramă metafizică în circumstanțele vieții comune. Pusă maimult teoretic, acestei drame nu i se află totdeauna expresia literară adevărată, și cartea împinge curiozitatea noastrăspre alte lucruri mai lumești, cum ar fi iubirea pentru Mite Kremnitz, ușoara rivalitate a lui Maiorescu, pasiuneapentru Veronica Micle sau pasiunile adiacente, pasagere, pe care poetul nu le disprețuia. Astfel de întîmplări, pe carelegenda poetului le-a dat un caracter aproape sacru, trezesc, cînd le vedem puse în carte, un sentiment de nedumerire.Eminescu selenar, imaginat de noi, se confruntă neîncetat cu acela pe care prozatorul îl pune în fața noastră sămănânce, să se vaite de mizeria gazetăriei, să bîrfeaseă, să facă curte femeilor frumoase și să converseze cuMaiorescu sau I. L. Caragiale pe teme de loc metafizice. Opiniile lui Lovinescu despre poezia lui Eminescu trec înpaginile romanelor și nu fără surpriză descoperim, iarăși, ideile criticului formulate de poet într-o conversație cuMaiorescu sau Mite Kremnitz. În fapt, Mite și Bălăuca sînt, într-un chip mai profund, niște opere lirice, și în destinultragic al poetului criticul își citea propria nefericire.

Eugen Lovinescu 10

Studiile junimisteSpre sfârșitul vieții, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, și hotărirea sanu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitațiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniștesc, și,văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii amenință din nou cultura română, criticul se gîndește să reactualizezespiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescuși contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu și posteritatea lui critică(1943), de broșura Petre Carp (1941) șide o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a luiSainte-Beuve despre Port-Royal.

MoarteaLovinescu se află, acum, în pragul morții și toate ideile sale, de o limpezime și o gravitate nefirească, răzbat într-untărîm metafizic. Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideeazădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire,și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informațiazilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur,căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai dedeparte, cărora nu le acordasem decît... răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit dintemelii... Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară [...]. înfiorați,ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor."

Posteritatea operei saleFiica sa, Monica Lovinescu emigrează în Occident și lucrează la postul de Radio Europa Liberă. După moartea luiLovinescu, soția sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani și condamnată săexecute închisoare politică. Reușește să salveze de percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de Memoriipublicat postum. Întreaga poveste se găsește în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care neleagă, dar și în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presărate în Jurnaleleacesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a SecuritățiiStatului din centrul Bucureștiului.Wikipedia:Citarea_surselor Motivul real al arestării soției lui Eugen Lovinescupare să fi fost unul strict locativ, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situatîn fața Facultății de Drept a Universității din București. El a eliberat acest apartament abia în anul 2001, după unproces lung și obositor, iar în el funcționează în prezent fundația "Casa Lovinescu".

Opere selective

Criticul literar• Istoria civilizației române moderne, (1924-1925);• Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);• Critice, ediție definitivă (1925-1929);• T.Maiorescu, (I-II, 1940),• T. Maiorescu și contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);• T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri,într-o ediție îngrijită de Ion Simuț.

Eugen Lovinescu 11

Memorialistul• Memorii, (I-III, 1932);• Agende literare, (postume);

Romancierul și nuvelistul• Nuvele florentine, 1906, cunoscute și sub titlul ediției a doua, Crinul, 1912,• Aripa morții, roman, 1913• Viața dublă, roman, 1932• Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) și Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru

Mite Kremnitz si Veronica Micle.• Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat inițial în

Revista Fundațiilor Regale)

Dramaturgul• De peste prag, 1906• Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu

Legături externe• Sit dedicat familiei Lovinescu [2]

• Casa criticului, "sfâșiată" în două de comuniști [3], 23 iulie 2009, Eugenia Mihalcea, Florina Zainescu, JurnalulNațional

Referințe[1] http:/ / en. wikipedia. org/ wiki/ Eugen_lovinescu?action=edit& section=0[2] http:/ / www. lovinestii. ro[3] http:/ / www. jurnalul. ro/ redescoperirea-romaniei/ casa-criticului-sfasiata-in-doua-de-comunisti-515474. htm

Sursele și contribuitorii articolelor 12

Sursele și contribuitorii articolelorEugen Lovinescu  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?oldid=6550873  Contribuitori: Alexander Tendler, AnaZ, Ark25, Cezarika1, Cool i, Dedi, Eb00kie, Ergos, GEO, Ghiuj, Gutza,Ighdaniel, Impy4ever, Ionutzmovie, KlaudiuMihaila, Laurap, MRS, Mayuma, Miehs, Minisarm, Mishuletz, Mycomp, Nicolae Coman, Ommiy-Pangaeus, Pixi, Radufan, Rebel, Rgvis,Romihaitza, SCriBu, Turbojet, Wars, 39 ,לערי ריינהארט {{PLURAL:$1|modificare anonimă|modificări anonime|de modificări anonime}}

Sursele, licențele și contribuitorii imaginilorImagine:Sigla academia romana.gif  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Sigla_academia_romana.gif  Licență: necunoscută  Contribuitori: Octavius 909, RadufanImage:Eugen Lovinescu.jpg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Eugen_Lovinescu.jpg  Licență: Attribution  Contribuitori: unknownFile:Flag of Romania.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Romania.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: AdiJapanImage:Gtk-dialog-info.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Gtk-dialog-info.svg  Licență: GNU Lesser General Public License  Contribuitori: David Vignoni

LicențăCreative Commons Attribution-Share Alike 3.0 Unported//creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/