Cercetarea zonală de la Iaz - Plopiș - Preoteasa, care a încercat valorificarea tradițiilor populare specifice văii Barcăului, a scos la iveală - încă o dată! - necesitatea de a urgenta cercetările de teren (însemnând înregistrarea, filmarea, cartografierea, glosarierea, arhivarea sub orice fel) a ceea ce a mai rămas din praxisul care ține de sistemul culturii țărănești efectiv sau surprinderea ultimelor mărturii ce țin de memoria colectivă a satului.

Mihai Pop, la mijlocul secolului trecut, observa că obiceiurile populare au tendinţa, în performarea lor de la momentul respectiv, să se îndepărteze tot mai mult de ipostaza lor de acte de comunicare și să gliseze către ceremonial, cu o creștere exagerată a dimensiunii lor spectaculare, iar acest lucru trebuie studiat mai ales în contextul intersecţiei ruralului cu urbanul, sector ce nu este deloc unul marginal sau rezidual pentru etnologie, ci din contră, unul ce reclamă mari deschideri metodologice1. Este doar una dintre mutațiile pe care le-au suferit obiceiurile populare românești, alături de multe altele, generate de evenimente punctuale (de exemplu, construirea unei autostrăzi, includerea cânepii între plantele monitorizate, proliferarea cultelor neoprotestante) sau mai largi (migrația forței de muncă în occidentul european, generalizarea internetului).

Obiectul etnologiei (inclusiv sau mai ales al celei de urgență) este ceea ce în limbajul etnologic, muzeografic și legislativ se numește cultura tradiţională și/sau populară și care este definită ca un ansamblu de creaţii fundamentate pe tradiţiile culturale, exprimate la nivelul grupului, producţii care răspund expectanţelor comunităţii și care o definesc pe aceasta, ca expresie a identităţii sociale și culturale, transmisă pe cale orală. Măsurile de salvare și protejare a acesteia sunt generate prin intenţionalitatea grupului, și la nivelul acestuia, fie că este vorba despre un grup social de tipul familiei sau comunităţii locale, fie că este vorba de grupuri mai largi, organizate pe criterii speciale: profesional, naţional, religios, etnic, regional. Important este ca producţiile receptate ca fiind apartenente la cultura tradiţională să reflecte identitatea grupului și ceea ce are el personal, caracteristic, diferit faţă de altele.

Etnologia de urgență, o necesitate absolută

Dr. Camelia burghele

1 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, București, 1999, p. 19 și urm.

2

Patrimoniul cultural este receptat ca un complex de procese de difuzare culturală și de aculturaţie, confirmând faptul că importanţa maximă în contextul globalizării trebuie dată patrimoniului imaterial și protejării acestuia. De altfel, patrimoniul cultural imaterial a intrat în atenția UNESCO în ultimele două decenii cu statutul de sector prioritar. Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), întrunită în cea de-a 32-a sesiune a sa, la Paris, în perioada 29 septembrie - 17 octombrie 2003, a adoptat ceea ce s-a numit Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, un act internațional ce a intrat în vigoare în România începând cu anul 2006 și care definește noțiunile-cheie cu care noi operăm astăzi în cercetarea de teren.

Astfel, prin patrimoniu cultural imaterial se înţeleg: practicile, reprezentările, expresiile, cunoștinţele, abilităţile - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele și spaţiile culturale asociate acestora - pe care comunităţile, grupurile și, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi și grupuri, în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura și istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate și continuitate și contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală și creativitatea umană.

Pentru sectorul de patrimoniu cultural românesc, Legea nr. 410 din 2005 privind acceptarea acestei convenții și aplicarea ei efectivă arată,

3

la art. 2, că patrimoniul cultural imaterial se manifestă îndeosebi în următoarele domenii:

a) tradiţii și expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial;

b) artele spectacolului; c) practici sociale, ritualuri și evenimente festive; d) cunoștinţe și practici referitoare la natură și la univers; e) tehnici legate de meșteșuguri tradiţionale; În continuare, la articolul 3 din aceeași lege este definit și termenul

de salvgardare, prin care se înţeleg măsurile vizând asigurarea viabilităţii patrimoniului cultural imaterial, cuprinzând: identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protecţia, promovarea, punerea în valoare, transmiterea, în special prin intermediul educaţiei formale și nonformale, precum și revitalizarea diferitelor aspecte ale acestui patrimoniu.

Așadar, legitimarea și justificarea apariției unei noi secțiuni a etnologiei, numită semnificativ de urgență este pe deplin fundamentată. Ea are ca scop final conservarea identităţii culturale, prin toate mijloacele. Pertinentă ni s-a părut, în acest context, opinia cercetătorului sibian Cornel Bucur, care susţinea faptul că, în condiţiile europenizării, occidentalizării și globalizării civilizaţiei, „noua paradigmă culturală este aceea a definirii specificului cultural al fiecărei regiuni europene, prin contribuţia culturală a fiecărei etnii, în contextul coexistenţei lor istorice

4

(...), la edificarea culturii și civilizaţiei fiecărei regiuni europene cu o configuraţie multiculturală și nu în cele din urmă, la definirea specificităţii sale culturale și a trăsăturilor comunitar-europene”2.

În plan concret, cel al etnografiei de teren românești, sunt necesare perieghezele etnografice cu radiografierea a tot ceea ce mai păstrează încă satul din cultura sa materială și spirituală, iar aici aderăm fără rețineri la concluzia Narcisei Știucă, la rândul său promotoare a numeroase campanii etnografice de teren, unele dintre ele chiar în Sălaj, care susținea că „beneficiind de experiența și de bazele teoretice pe care le putem accesa, nu ne rămâne decât să contribuim efectiv la un dialog eficient cu grupurile, indivizii și comunitățile purtătoare ale valorilor patrimoniului imaterial pentru a le trezi interesul și mândria de a le deține, iar ca un pas succesiv, să contribuim la inventarierea acestora respectând normele deontologice dar și natura specifică faptelor de cultură tradițională”3.

Revenind, cercetarea arealului văii Barcăului a încercat, cu modestie, dar și cu responsabilitate, să susțină o astfel de abordare de teren, cu scopul conservării etnografice; materialele cuprinse în acest supliment al Revistei Caiete Silvane vor arăta dacă a și reușit, cu amendamentul că sunt doar o mică

2 Cornel Bucur, Tratat de etnomuzeologie, vol. I, Editura Astra, Sibiu, 2004, p. 2743 Narcisa Știucă, Patrimonializare şi salvgardare: definiții şi concepte în „Cultura tradițională

euroregionmală în context actual” (coord. dr. Elena Rodica Colta), Editura Etnologică, București, 2014, p. 19

5

parte a materialelor culese în campania de cercetare. Studenții Universității din Craiova s-au arătat fascinați de realitatea satului sălăjean iar profesorii lor - dr. Carmen Banța și dr. Ovidiu Drăghici - alături de noi, cei care am susținut din partea Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj această ieșire în teren, ne punem mari speranțe că ei își vor desăvârși pregătirea profesională pentru a deveni etnografi profesioniști care, de ce nu, să se reîntoarcă în satele sălăjene, pentru noi studii etnologice.

În fapt, ei fac parte dintr-un proiect mai mare al acestei instituții de cultură sălăjene, care își propune să demareze în mod practic susținut și chiar instituțional, o Școală de vară a etnografiei de teren, unică din câte știm în țară, începând cu anul viitor, care să se constituie, în timp, după certificări și confirmări profesionale ale cursanților săi, într-o veritabilă școală practică, unde lectori avizați să îndrume cursanții în demersurile concrete ale etnografiei de teren, cu aplicație specială pe satele sălăjene.

Este un proiect mai amplu la care ne gândim și care, cu siguranță, va înscrie Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj în elita instituțiilor care își propun „rafinarea” profesiei de etnograf, cu beneficii certe în conservarea specificului culturii tradiționale și, în final, al identității noastre.

6

Realitatea contemporană se caracterizează prin dinamicitate, complexitate și schimbare. Viaţa trăită în prezent se află într-o continuă provocare, transformare, complicitate. În contextul actual traversăm mutaţii profunde și schimbări în coordonatele existenţei umane. Într-o lume a modernizării, cultura evoluează concomitent cu noile instrumente de comunicare și de comuniune.

În contextul actual al europenizării și globalizării, se impune cercetarea fenomenelor cultural-spirituale existente în comunitatea rurală, tradiţională ca spaţiu de referinţă. Ceea ce este specific poporului român este identitatea acestuia care se regăsește în familie, credinţă, în limba vorbită, în omenia și ospitalitatea cu care acest neam a fost înzestrat.

Totuși, nu putem ignora probleme moral-etice legate de fiinţa umană, de familie, de libertate, dreptate, pace, cultură, iar încrederea în aceste valori trebuie să fie o prioritate. Prin apărarea marilor valori fundamentale ale tradiţiei și ale credinţei apărăm în fapt, fiinţa umană. În centrul, nucleul fiecărei culturi există un consens între realitate și binele moral ce urmărește progresul uman, sociocultural. Astăzi, acest consens s-a redus semnificativ ca urmare a vehiculării noilor curente culturale ce se opun valorilor morale oferite de tradiţie, ce devin ostile, impermeabile și conflictuale.

Abordând problemele satului actual contemporan, am plecat de la premisa că explicaţia unui fenomen, a unui fapt social, se regăsește frecvent în cauzele, antecedentele concrete. Dacă la nivelul comunităţii rurale actuale manifestările: datinile, obiceiurile, tradiţiile, ritualurile cu participare colectivă au scăzut în intensitate, în satul contemporan actual ele rămân de referinţă și au calitatea de repere de viaţă și existenţă.

Ținând cont de aceste teorii am întreprins o cercetare de teren într-o zonă specială și specifică a județului Sălaj. Informațiile etnologice, folclorice au fost adunate1 din satele Iaz, Plopiș, Făgetu (comuna Plopiș) și satul Preoteasa (comuna Valcău de Jos).

Nu ne vom axa pe o analiză a manifestărilor populare (datinile, obiceiurile, tradiţiile, ritualurile), ci vom scoate în evidență o problemă acută, care „frământă” dar și „tulbură zona”, și în special populația satului Preoteasa - păstrarea identității teritoriale, retrocedarea pământurilor.

Un foarte pertinent argument îl aduce în prim plan, în interviul pe care

1 Un grup de studenți (Chiroi Gina-Geta, Dondoneata Roxana-Lucia, Ghioala Loredana Maria, Goronescu Maria Alina, Paun Valentina Andreea, Tudora Sorin Gabriel-anul II) alături de dr. Banța Carmen și dr. Ovidiu Drăghici profesori ai Facultății de Litere, Universitatea din Craiova, participând la prima cercetare etnologică de teren întreprinsă în perioada 2-6 septembrie 2013 în comunele Plopiș și Valcău de Jos, jud. Sălaj

Identitate... zdruncinatăDr. Carmen banța

7

ni l-a acordat Veșteleu Gheorghe (84 ani) din satul Preoteasa. „C.B: Ați prins războiul?V.G: Războiul începuse când am ajuns la Bucureşti în 1941. În 1940 august,

s-a cedat Ardealul la unguri, l-a cedat regele Mihai, el a fost la Geneva, a ținut cu nemții, tatăl lui a fost neamț, Nicolae Carol, el avut „gagică” pe Elisabeta, pe regină, apoi a primit de drăguță, o jidoveancă, lupoaica Ana Pauker, care a fost cu comuniştii.

C.B: V-ați refugiat cu toată familia?V.G: Da, cu toată familia în 2 martie 1941.C.B: În acea perioadă v-ați refugiat mulți din sat?V.G: S-a refugiat multă lume în 1940-1941.C.B: Prin refugiul acesta rămâneau casele părăsite?V.G: Da sigur, dar nu s-au dărâmat definitiv până ne-am întors.C.B: Unde se refugiau?V.G: De aici mergeam în Beiuş, acolo era granița, iar pe teritoriul Ungariei

puteam merge numai noaptea că ne omorau taborii-cendreii ungureşti.C.B: Au ocupat şi casele când au venit?V.G: Da, au ocupat tot Ardealul: Bihorul, Sălajul, Bistrița-Năsăud, Satu -

Mare, Baia Mare şi ne-au condus ei, ne-au omorât câteva sute, dar nu armata ungurească, ci oamenii din sat la care le-au dat armament, i-au împuşcat ca să le poată cuceri averile şi casele. Au stăpânit 5 ani şi când s-a terminat războiul ne-am întors. Noi am fost ocupați de 2 ori de unguri, ei spuneau că ei au fost stăpâni, dar nu era adevărat pentru că pe unguri şi români i-au condus austriecii.

C.B: În sat sunt şi unguri?V.G: La noi nu, unul singur, Ioane, țigan. În regimul comunist nu aveai voie

să-i spui țigan, erai pedepsit. Noi avem probleme mari cu retrocedările deoarece ei s-au pus în toate cărțile funciare, la notarii de stat şi i-a împroprietărit pe ei, toate documentele sunt ungureşti, erau baronii unguri care au ocupat toată zona de N-V. Numai jidovii aveau drept să țină crâşmă, să facă pălincă pe

8

bunurile noastre, ale românilor.C.B: Evrei sunt aici în sat? V.G: Nu, i-au deportat atunci cu ungurii.C.B: În perioada de 4 ani de stăpânire au schimbat toate actele?V.G: Nu, în prima perioadă de stăpânire le-au schimbat, acum au venit

şi au cerut drepturile şi ne-au forțat să ne schimbăm religia, am fost trecuți catolici şi acum când am avut ocazia am trecut înapoi la ortodoxie, la credința românească. Am primit sentință la Primărie să punem în folosință biserica catolică, iar Parohia Ortodoxă din Preoteasa apare pe o stradă din Zalău. Toate actele sunt ungureşti, iar numele româneşti au fost trecute în ungureşte, de exemplu Paşcalău Teodor e schimbat în Paşcalău Tivodor.

C.B: Vă e frică că vin ungurii?V.G: Da, cum să nu, dacă vor Ardealul.C.B: A mai stat cineva în casa asta până ați venit dumneavoastră?V.G: Nu, a rămas mică şi am venit în 1979 înapoi aici”.Situația actuală este destul de sensibilă. Nu vom încerca să comentăm

convingerile informatorului care sunt destul de tranșante. Comparând cele două zone ale țării (Crișana-Transilvania și Oltenia) putem afirma că ideea de identitate, de păstrare nealterată a pământurilor moștenite din generație în generație nu este atât de profund înțeleasă la nivel macro în zona Olteniei. Am observat că trăind într-un mediu multietnic (alături de slovaci, maghiari, țigani) „se naște sentimentul proprietății transmis din tată-n fiu”.

Ar fi indicat ca această problemă care-i frământă pe locuitorii zonei să fie larg dezbătută și în cercurile științifice care pot argumenta istoric, etnologic, etnografic că „pământurile” sunt românești și aparțin majorității.

9

Studentul filolog la Limba română este un vorbitor de două ori privilegiat. O dată pentru că, după liceu, este singurul care își continuă, în chip formal, raportarea idiolectului la norma academică (ceilalți evoluează în continuare ca vorbitori cultivați, citesc, scriu, asimilează terminologii etc., dar nu mai sunt obiectul cultivării limbii corecte ca un scop în sine), și, a doua oară, pentru că sunt formați să perceapă și să conceapă profesionist, natura, structura și arhitectura limbii materne. Din acest punct înalt, diversitatea lingvistică, graiul de acasă sau de aiurea și prescrierile lingvistice oficiale se văd cu limpezime. Armătura teoretică și faptele asimilate la cursurile de Lingvistică, Română contemporană, Istoria limbii, Dialectologie, Cultură populară, Etnologie ș.a., aruncă o nouă lumină asupra a ceea ce este socotit stabil sau schimbător, natural sau oficial, tradițional sau modern în comunicarea curentă și în activitățile cotidiene, în general. Niciun asemenea student serios nu va vâna necondiționat „abaterile” interlocutorilor și nu va valoriza, cu patriotism „local”, propriul grai, ci va prețui și va explica alteritatea, sesizând și respectând forma internă a unui idiom și cultura pe care o vehiculează. Din cauza presiunii și a prestigiului limbii literare, pentru un vorbitor obișnuit contactul cu alte graiuri este, în esență, restrâns la sporadice situații de comunicare naturale, la „mărci” regionale insinuate într-un discurs neutru sau la simulacre etnolingvistice create în mass-media.

În acest context, stagiul de cercetare într-o zonă etnologică cu un extraordinar potențial cultural, de care au beneficiat semnatarii acestui material, are un profund rol formativ, iar rezultatele sunt mult mai consistente și mai extinse decât acest eșantion lingvistic. Folosim termenul rostire într-o accepție extinsă, în două direcții. Prima include semnificația mai generală de enunțare, pentru că, deși am extras doar unități lexicale (reactualizate metalingvistic de un informator „bilingv”, vorbitor nativ al graiului și deținător al limbii literare: Ligia Bodea), este vorba de situații de comunicare reale, cu toate circumstanțele implicate, mult mai valoroase decât simpla imagine a fonetismului regional. A doua trimite la caracterul sistematic

Rostiri regionale de pe valea Barcăului (satele Iaz, Plopiș și Preoteasa)dr. Carmen banța, dr. Ovidiu Drăghici (coord.), gina Chiroiu, roxana Dondoneață,

loredana ghioală, alina goronescu, Valentina Păun, gabriel Tudora

10

al oricărui idiom, la rostul pe care îl au fiecare cuvânt, fiecare sens, la forma și spiritul graiului, așa cum se întrevede din ceea ce reușesc să surprindă definițiile lexicografice.

Am făcut abstracție de caracterul popular al unor cuvinte, simțite de unii interlocutori ca aparținând (și) acestei regiuni, și am folosit o tipologie provizorie, cu indicații fonetice minimale, reproducând definirea sinonimică a informatorilor, urmată de (acolo unde există) explicația unui dicționar consacrat.

1. Regionalisme lexicaleai („usturoi”/ AI4, ai, s. m. (Reg.) Usturoi [...] - Lat. alium, DEX).canceu („carafă”/ cancéŭ n., pl. eĭe (ung. kancsó. V. borcan). Trans. Cană mare

de scos vin. Canciog. - Și cînceu, Scriban).chişchineu („basma”/ cheschenéŭ și chischinéŭ n., pl. eĭe (ung. kezkenö, a. î.).

Trans. Basma, năframă, tulpan, testemel alb de îmbrobodit, Scriban).cioareci („pantaloni”/ CIOÁRECI s. m. pl. 1. Pantaloni țărănești strânși pe

picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane. 2. (Reg.) Ciorapi de dimie. - Et. nec., DEX).

ciurdă („cireadă”/ CIÚRDĂ, ciurde, s. f. (Reg.) 1. Cireadă. ♦ Turmă de animale necornute. 2. (Fam.) Mulțime de oameni, de copii etc.; ceată, cârd. - Din magh. csorda, DEX).

clisă („slănină”/ CLÍSĂ, clise, s. f. 1. Pământ argilos care în amestec cu apa formează o pastă cleioasă; p. gener. argilă. 2. (Reg.) Pâine nedospită sau necoaptă bine; aliment cleios, fără gust. 3. (Reg.) (Bucată de) slănină. - Din bg. klisa, DEX).

clop („pălărie”/ CLOP, clopuri, s. n. (Reg.) Pălărie; spec. (sens curent) pălărie

11

țărănească din fetru de culoare neagră, cu calota semisferică și borurile înguste. - Din magh. kalap, DEX).

crestată („prescură”/ crestát1, -ă adj. (lat. crĭstatus). Cu creastă (ca cocoșu); crestát2, -ă adj. (d. crestez). Însemnat pin [!] crucĭ [s.n., O.D.] făcute tăind orĭ zgîriind, dințat, cu zimțĭ (ca ferăstrău, ca răboju, ca frunzele trandafiruluĭ ș. a.), Scriban).

curechi („varză”/ CURÉCHI n. reg. Plantă legumicolă, cu frunze groase și ondulate care, acoperindu-se unele pe altele, formează o căpățână compactă; varză. /<lat. Coliculus, NODEX).

cuşmă („căciulă”/ CÚȘMĂ, cuşme, s. f. (Reg.) 1. Căciulă. 2. Pătură groasă de lână. - Din ucr. kučma, DEX).

fedeu („capac”/ fedéu, fedéuri, s.n. (reg.) capac de lut ars (ce se pune pe oale); coperiș, pocriș, DAR 2002; fedéu, fedeauă, (fideu, fedău), s.n. - Capac (de lut ars, lemn sau tablă) pentru oale. - Din magh. fedél, fedõ „capac”, DRAM).

feşti („vopsi (părul): te-ai feştit!”/ feștí, feştesc, vb. tranz. - 1. A vopsi, a zugrăvi. 2. (fig.) În expr. a o fești = a o încurca. - Cf. magh. festeni „a vopsi”, DRAM).

gaci („pantaloni”/ GACI s. m. pl. Pantaloni largi din pânză albă, care fac parte din portul popular specific în regiunea Oașului. - Et. nec., DEX).

galiţe („orătănii”/ gáliță (gálițe), s. f. - 1. Pasăre de curte. - 2. Cioară-de-cîmp (Garrulus glandarius). Sl. (bg., sb., cr.) galica „cioară”, din sl. galŭ „negru” (Cihac, II, 114; Miklosich, Lexicon, 126). DAR se îndoiește de această der., care pare evidentă. Semantismul se explică prin uzul depreciativ, cf. bg. galica „lighioană”, și rom. cioară „pasăre de curte”, boală „vite”. După REW 3640, ar fi cuvînt identic cu gaiță, ambele din sl. (rus.) galka, rut. gajka. Cf. gaie. DER).

goz („mizerie”/ goz n., pl. urĭ (ung. gaz, gunoĭ). Trans. Gunoĭ: dă gozu afară din casă. Vechĭ. Sfărămătură [!] de cereale orĭ de puĭe: vezĭ gozu din ochĭu altuĭa şi nu vezĭ bîrna din ochĭu tăŭ. Pl. Zoană, curătură, codină, sfărămăturĭ de cereale rămase de la treĭerat (care se daŭ găinilor). - Și gózură, f. (Săm. 4, 689) și goază (Mold.). În Suc. (Șez. 32, 108), gozomete, n. pl., gunoaĭe. V. tîrnomeată, Scriban).

iagă („sticlă”/ v. oĭágă f., pl. oĭegĭ (ung. üveg). Trans. Banat. Sticlă (materie). Garafă, șip. - Și ĭagă, pl. ĭegĭ, Scriban).

ioşag („vite”/ IOȘÁG, ioşaguri, s. n. (Reg.) Moșie. ♦ Avere, bogăție. - Magh. joszág, DLRM).

laboş („cratiţă”/ láboş, láboşe, s.n. (reg.) vas de bucătărie; tigaie, DAR).laibăr („vestă”/ LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. (Pop.) Haină țărănească (de postav)

scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac. 2. (Reg.) Manta lungă și largă pe care o purtau în trecut boierii și negustorii. - Din săs. leibel, DEX).

ludaie („dovleac turcesc”/ ludáie (ludắi), s. f. - (Banat, Trans.) Dovleac, bostan. Sb. ludaja (Candrea), DER).

piparcă („ardei”; „boia”/ pipárcă f., pl. e saŭ ărcĭ (d. paprică). Trans. Piper, ardeĭ, Scriban 1939; magh. paprika (după piper), DLRM).

12

pită („pâine”/ PÍTĂ, pite, s. f. (Reg.) 1. Pâine. ◊ Compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă [...] 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență; p. ext. slujbă, funcție, post. - Din bg. pita, DEX).

porodişti („roșii”/ porodică, porodici, s.f. - (bot.) Roșie, tomată, pătlăgea (Lucopersicon esculentum). - Din magh. paradicsom, DRAM).

sămăchişă („iaurt”/ SĂMĂCHÍȘĂ s. f. (Reg.) Lapte prins și smîntînit; chișleag. ♦ Brînză proaspătă de vacă. - Ucr. samokiša, DLRM).

scoacă („brânză de vaci”/ SCOÁCĂ s. f. (Reg.) Lapte acru; brînză proaspătă făcută din lapte acru, DLRM).

socăciţă („bucătăreasă”/ socăcíță, -e, s.f. - Bucătăreasă; persoană angajată să conducă prepararea bucatelor pentru ospăț, nuntă sau înmormântare. - Din socaci + -iță, DRAM).

sopon („sodă caustică”/ săpún n., pl. urĭ (ngr. sapúni, d. it. sapone, lat. sápo, sáponis, pv. cat. sabo, fr. savon, sp. jabon, pg. sabâo; vsl. sapunŭ, alb. sîrb. bg. sapun, tc. sabun; ung. szappan. Cp. cu călțun). L.V. (săpun și sopun). Isop. Azĭ. Un amestec de seŭ, grăsime orĭ uleĭ vegetal topit la un loc cu sodă (săpun tare) saŭ cu potasă (săpun moale), lăsat să se sleĭască în forme și întrebuințat la spălat. Bucată (calup) de săpun: a cumpăra doŭă săpunurĭ. În Ban. Trans. săpon, în Mold. nord sopon (d. ung.). - Renumite fabricĭ de săpun sînt în Francia la Marsilia și’n România la Bucureștĭ și Galațĭ, Scriban).

spăcel („ie”/ SPĂCÉL, spăcele, s. n. (Reg.) Obiect de îmbrăcăminte femeiască, asemănător cu ia. - Din spate + suf. -ic-el, DLRM).

ştioacă („săpoi”/ ştioácă, ştióci, s.f. (reg.) 1. ghionoi (de cioplit piatra). 2. târnăcop cu un tăiș lat. 3. sapă cu vârf ascuțit. 4. (în forma: ştiocă) teslă. 5. (în forma: ştiocă) bardă, DAR).

temătău („cimitir”/ v. TEMETÉU, temeteie, s. n. (Reg.) Cimitir. - Din magh. temetö, DEX).

ţol („pătură”/ ȚOL2, țoluri, s. n. (Pop.) Țesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la țară ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos. - Din ngr. tsóli, tsúli, DEX).

zadie („șorţ”/ ZÁDIE, zadii, s. f. Țesătură de lână în costumul popular țărănesc feminin din unele regiuni, decorată cu dungi late negre, alternând cu altele roșii sau portocalii și purtată peste poale, o parte în față și cealaltă în spate. - Cf. ucr. zady „înapoi, în spate”, DEX).

*berbeniță („dovleac pară”).bocori („ciorchine”).budigăi („izmene”).ciric („mânz”).copiche („ciuperci”).corugă („polonic”).dos („prosop”).

13

finjie („cană”).hiribă („cartof ”).jerie („tigaie”).listău („drojdie”).lopitău („planșetă pentru aluat”).moroci („morcovi”).popir („hârtie”).vediri [sil. ve-diri] („găleată”).

2. Regionalisme semanticecoc („chiflă”/ coc (cocuri), s. n. - 1. Chiflă. - 2. Pieptănătură cu părul strîns la

ceafă, conci. Formație expresivă. Cf. gr. ϰόϰϰος, lat. coccum [...], DER).colac („cozonac”/ COLÁC, colaci, s. m. 1. Produs de panificație, de obicei în

formă de inel, împletit din două sau din mai multe suluri de cocă. [...] 2. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de formă inelară. [...] ♦ Împrejmuire de piatră sau de lemn în jurul unei fântâni; ghizd. 3. Rotocol de fum (de țigară) - Din sl. kolačĭ, DEX).

laviţă („bancă”/ LÁVIȚĂ, lavițe, s. f. Scândură lată fixată pe țăruși de-a lungul unui perete în casele țărănești, pe care se stă. ♦ Bancă fixată afară (la poarta caselor țărănești). ♦ (Rar) Scândură pe care se stă în căruță, în sanie. [Var.: láiță s. f.] - Din bg. lavica, DEX).

mălai („porumb”/ MĂLÁI, (2) mălaie, s. n. 1. Făină de porumb. ♦ (Reg.) Făină de mei. 2. Aliment preparat din făină de porumb, de mei sau de alte cereale, dospit și copt în cuptor; aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr). [...] 3. (Reg.) Porumb; p. restr. boabe de porumb. [...] - Et. nec., DEX).

papuci („pantofi”/ PAPÚC s. (reg.) sandală, (Transilv., Maram. și Bucov.) pantof, (Mold. și Bucov.) scarpă, (Ban. și nordul Olt.) șlap, (Ban. și Transilv.) șlarf, Sinonime).

pepene („castravete”/ PÉPENE, pepeni, s. m. 1. Numele a două specii de plante erbacee [...] 2. (Reg.) Dovleac. 3. (Reg.) Castravete. - Din lat. pepo, *pepinis, DEX).

perlan („detergent”). Cf. olt. dero, sinonim creat prin același tip de antonomază.

3. Regionalisme foneticebristițe („prune de gem”/ bistríț (bístriță), adj. - Acidulat, acru; se spune

mai ales despre o varietate de prune. Sl. *bystrĭcĭ, de la bystrŭ „rapid; iute” (DAR). Se folosește în Mold. și Trans.; cf. iute. De aceeași origine este toponimul Bistrița, DER; BÍSTRIȚ, -Ă, bistriți, -e, adj. (Reg., în sintagmele) Prune bistrițe = prune brumării. Prun bistriț = prun care rodește prune brumării. - Et. nec., DEX).

14

groşchior („smântână”/ GROSCIÓR, -OÁRĂ, grosciori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Grosuț. 2. S. n. (Pop.) Smântâna care se formează deasupra laptelui (de vacă) nefiert. [Var.: groșciór, -oáră adj., s. n.] - Gros + suf. -cior, DEX).

lipideu („cearșaf ”/ LEPEDÉU, lepedeie, s. n. (Reg.) Cearșaf. - Din magh. lepedö, DEX).

nădraji („pantaloni”/ NĂDRÁG, nădragi, s. m. (Pop. și fam.; de obicei la pl. cu valoare de sg.) 1. Pantaloni. 2. Izmene. - Din sl. nadragy, magh. nadrág, DEX).

n’ieri [sil. nie-ri] („zahăr”/ MIÉRE s. v. magiun, nectar, zaharoză, zahăr, Sinonime),

n’ieri de pruni [sil. pru-ni] („gem de prune”/ MIÉRE s. v. magiun, nectar, zaharoză, zahăr, Sinonime).

păsulă („fasole”/ FASÓLE, (rar) fasole, s. f. 1. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cultivată pentru păstăile și pentru semințele sale, folosite în alimentație (Phaseolus vulgaris). 2. Păstaia plantei descrise mai sus, de culoare verde sau galbenă; fiecare dintre boabele albe, roșietice sau pestrițe care se află în interiorul păstăii. 3. Mîncarea preparată din fructul plantei (boabe sau păstăi). [Var.: (reg.) făsúle, fasúle, (1, 2) fasólă, fasúlă, păsúlă s. f., făsúi s. m.] - Ngr. fasoli, DLRM).

sarcă („coţofană”/ v. țárcă f., pl. e și țărcĭ (din sarcă [Trans. Maram.], d. ung. szarka, țarcă [ca țarțam d. ung. szerszám], d. vsl. svraka, țarcă, de unde vine și sîrb. staka, svraka, švraka, bg. svraka, rus. soróka. V. tarcat, sfrancĭoc, ştirică). Mold. nord. Trans. coțofană, Scriban).

zeler („țelină1 (plantă)”/ SELÉR s. v. țelină (din ngr. sélinon), BOT.; Apium graveolens, (reg.) seler, (Transilv. și Ban.) țeler, (înv.) achiu, Sinonime).

*chiersăci („piersici”).chimeşe („cămașă”).chiurcan („curcan”).chiurcă („curcă”).cioră („cioară”).dimigeană („damigeană”).ghină („găină”).jurincă („junincă”).lebeniță („lubeniță”).meri [sil. me-ri] („mere”).morareu („mărar”).moroturi („murături”).oloi („ulei”).oțăt („oțet”).păhar („pahar”).peri [sil. pe-ri] („pere”).petrinjel („pătrunjel”).

15

săndăli [sil. -dă-li] („sandale”).şărpi [sil. șăr-pi] („șarpe”).şclapi („șlapi”).vulpi [sil. vul-pi] („vulpe”).

4. Regionalisme derivaţionalefurcuţă („furculiţă”/ furcúță, furcuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui furcă; furchiță. 2.

(Reg.) Furculiță (1). 3. Partea cornoasă a copitei la cal, de forma unei piramide culcate cu vârful înainte, care se află în porțiunea posterioară a tălpii și care are rolul de a proteja țesuturile vii și de a amortiza șocurile. - Furcă + suf. -uță, DEX).

lădoi („ladă de zestre”/ LĂDÓI, lădoaie, s. n. Augmentativ al lui ladă, ladă mare. - Ladă + suf. -oi, DEX).

unsoare („untură”/ unsoáre f., pl. orĭ. Acțiunea de a unge (cp. cu tunsoare). Substanță de uns (ungŭent, pomadă, grăsime, uleĭ, păcură, petrol ș. a.): unsoare de maşinĭ, de ghete (cremă). V. untură, Scriban).

Dacă, din motive evidente și unanim acceptate și prin bine cunoscute modalități mai mult sau mai puțin formale, româna literară copleșește idiolectul ori sociolectul inițiate ca grai, poate o soluție de conservare ar fi un Curs opțional în Curriculumul la decizia școlii, oriunde la nivel local.

Pentru nașterea în mintea noastră a acestei perspective și pentru

16

multe alte lucruri mai importante, mulțumim familiei Bodea din satul Iaz, tuturor interlocutorilor și, mai ales, doamnei Camelia Burghele și domnului Daniel Săuca, profesioniști care, evident, nu au nevoie de nicio prezentare.

Surse lexicograficeDAR = Bulgăr, Gh.; Constantinescu-Dobridor, Gh., Dicţionar de

arhaisme şi regionalisme, București, Editura Saeculum Vizual, 2002. DER = Ciorănescu Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii române,

București, Editura Saeculum I.O., 2002.DEX = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ‒ Al.

Rosetti”, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2009.

DLRM = Academia RPR, Dicţionarul limbii romîne moderne, București, EARPR, 1958.

DRAM = Ștef, Dorin, Dicționar de regionalisme şi arhaisme din Maramureş, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2011.

NODEX = ***Noul dicționar explicativ al limbii române, Chișinău, Editura Litera Internaţional, 2002.

Scriban = Scriban, August, Dicționaru limbiĭ româneştĭ (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincialisme), Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939.

Sinonime = Seche, Mircea; Seche, Luiza, Dicționar de sinonime, Chișinău, Editura Litera Internațional, 2002.

17

Unul dintre primele lucruri pe care le-am întâlnit în drumul evoluţiei noastre a fost pâinea. O găsim în religii și în credinţe populare, în povești și legende, în sânul familiei, în ceea ce spunem și în ceea ce gândim.

Este foarte interesant de știut că oamenii au descoperit, încă din perioada neolitică, cum să obţină făina, să o amestece cu apă și cu alte ingrediente pentru a crea aluatul de pâine.

Pâinea ne-a însoţit masa de zi cu zi încă de la începuturi, fiind, de cele mai multe ori, cea mai importantă componentă a sa. Astfel, ea a ajuns să capete o însemnătate culturală și socială nebănuită.

Pentru români, pâinea a fost un aliment vital și care nu lipsește de la nicio masă.

Pâinea este consumată ca un aliment obișnuit, iar ca suport de bază pentru delicatese ea trebuie să aibă trăsături clare, dar să nu atragă atenţia. Trebuie să fie un fel de acompaniator care să ajute cântăreţul pe parcursul serii. Pentru cei flămânzi, pâinea nu este ceva neînsemnat, dar niciun produs de lux. Pentru ei, e un mijloc de supravieţuire.

În învăţăturile creștine, pâinea devine un mod de supravieţuire spirituală. Scenariul biblic al sfârșitului Raiului, prezice că „ ne vom câștiga pâinea de toate zilele cu sudoarea frunţii”.

În morăritul zilelor nostre, puritatea făinii atinge cote maxime. Pietrele și alte impurităţi sunt eliminate în mai multe etape. De aceea, stratul superior este îndepărtat, iar măcinarea poate începe. Perfect curată și controlată la fiecare etapă, făina din zilele noastre nu mai seamănă cu cea a strămoșilor noștri.

Într-o cercetare de teren realizată în judeţul Sălaj, comuna Plopiș, în satul cu același nume, am întâlnit-o pe Gal Ana, în vârstă de 82 de ani, care ne-a relatat povestea uimitoare a pâinii.

Lucrând în liniște, femeia se încrede în tradiţiile transmise din gură în gură, de generaţii întregi.

„ -Dar, de unde eşti dumneata, d’ aci din Plopiş?• Ba nu, din Iaz.• Din Iaz eşti?• Din Iaz, am fost mulţi şi săraci, ş-am învăţat să coc pită şi tăte şi de

sapă...• Aista îi serviciu’ dumneata? Mergi la sapă? Dar bivol aveţi?• Da! Până leg viţelu’, pân’ îi dau otavă să mănânce, eu tot p’ afară

până-n sară.

Povestea pâiniigoronescu alina şi Dondoneaţă roxana

Studente an III, Facultatea de litere

18

• Câţi ani ai dumneata?• Din ’31 îs.• Din ’31? Deci 82 de ani.• Cred că 82, în noiembrie împlinesc 82, nu ştiu, cât vrea Dumnezeu.• Dar, pe dumneata cum te cheamă?• După bărbat mă cheamă Gal.• Gal? După bărbat te cheamă Gal?• Da, Gal Ana.• Şi cum ţi se zice dumneata aici în sat?• Anuţa a Gheorghe Petriţii.• Da’ mulţi fraţi aţi fost acasă?• Am fost vreo trei fraţi şi trei fete.”

Pentru a face o pâine sunt necesare următoarele ingrediente: făină mândră de grâu, o mânuţă de sare la fiecare pită, o bucată de listău (drojdie), puţin oţet, apă.

„- Dar, nană Anuţa, auzi dumneata, din ce făină faci dumneata pită?• Făina ace’ mândră de grâu.• Mândră de grâu?• Da. Noi semănăm grâu’ ş-apăi l-am pus aşe în hambare, în cadă l-am

pus şi noi.• Ş-apăi din făina aceea faci dumneata pită?• Din făina aceea aduc în casă...• Nană Anuţă, asta-m vrut să te-ntrebăm pe dumneata, cu făină d-aci

19

de la moară faci dumneata, ori cumperi făină?• Am şi cumpărat...• Da’ şi de la moară?• Da, de la Năşfălău, da’ acu’ şi cumpărăm că n-am avut atât grâu, greu

şi cu sămănatu’, cu banii...• Ş-apăi ce mai pui dumneata când frămânţi pita? Ce mai pui acolo?• Sare, o mânuţă de sare la fiecare pită, trei piti, trei mâini de sare...• Aşa.• Şi câte-o bucată de listău, un pic de oțăt...• Dar ou pui?• Nu.• Dar apă pui?• Da. Apă şi câte-o mânuţă de sare, câte-o bucăţică de listău...”

După ce toate ingredientele au fost amestecate, se frământă, ca pe o plăcintă până se desprinde aluatul de pe mâini. Se acoperă vasul cu o pânză, apoi se lasă la dospit pentru trei ore.

„- Ş-apăi cât timp frămânţi aşe pita ace?• O frământ aşe bine cu mâna, aşe cum frămânţi plăcinta, cu amândouă

mâinile.• Aşa.• Ş-aşe frămânţi, oă şi când s-a descăţat de mâini...• Când să descată de mâini şti că e gata frământatu’?• Da! Ş-apăi tocmeşti mândru puţină făină ş-o faţă de masă...• Ş-o pui în tepşe din astea?

20

• O laşi să dospească...• Cât timp o laşi să dospească?• Dospeşte batăr trei ceasuri.• Da’ o acoperi cu ceva atunci?• Da, cu-o faţă de masă, cu ce poţi. Se vede când îi dospită şi plin vasu’,

se cunoaşte ca plăcinta când îi dospită.”

După ce pâinea crește la nivelul vasului, se bagă la cuptor timp de două ceasuri. Pentru o savoare și un gust deosebit, pâinea trebuie coaptă în cuptorul cu lemne. Pâinea se poate coace atât în tepșe (tăvi), cât și pe vatră.

„- Ş-apăi o bagi în cuptor, două ceasuri stă-n cuptor.• Nană Anuţă chiar atunci se mâncă pita, cât îi caldă sau se lasă un pic

după ce-i coaptă?• Aşe caldă, da’, nu ştiu, se zice că te doare stomacu’ când îi caldă.”

21

Focul se pregătește dinainte, iar pâinea se introduce în cuptor doar în momentul în care gura acestuia s-a albit datorită căldurii.

„- Trebuie să fie albită gura la cuptor.• Aşa zici dumneata? Când îi albită gura la cuptor atunci e gata focu’?• Acu’ să iau două braţe de lemne...• Două braţe de lemne pui acolo?• Le pui acolo şi când se gată alea atunci vezi că-i albită gura.”

Temperatura se mai poate verifica cu ajutorul unei pene, așezată în vârful unui lemn, iar dacă pana este neagră, atunci când o scoţi din cuptor, focul este prea puternic.

„- Dar, nană Anuţă, ce faci cu penele aistea?• Când îi gata pe vatră focu’, pui o pană aci ş-apăi dacă o scoţi neagră

s-arde pita.• Da, se-ncearcă focu’?

22

• Se cată cu pana.• Da.• Sunt obişnuită aşa.• După ochi?• Da, după ochi.”

A fost nevoie de mii de ani pentru ca pâinea să evolueze în forma pe care o cunoaștem în prezent. Egiptenii au fost cei ce au inventat cuptorul. Și în prezent se mai întâlnesc asemenea relicve, confecţionate din lut de Nil, terminate în partea superioară printr-un con deschis și cu interiorul divizat de poliţe orizontale. Prin gaura superioară a cuptorului, brutarul putea, la nevoie, să înţepe aluatul care creștea.

După cum s-a observat mai sus, brutăritul a rămas (în esenţă) neschimbat timp de multe secole, însă tehnologia din ziua de azi contribuie

23

la facilitarea procesului de fabricare și la îmbunătăţirea calităţii pâinii.Un lucru interesant este evoluţia preferinţelor privind gradul de

rafinare al pâinii. Timp de secole, pâinea albă a fost considerată „pâinea bogaţilor”, în timp ce pâinea neagră era destinată celor săraci. Lucrurile s-au schimbat radical în secolul 20, când valoarea nutritivă superioară a pâinii negre a făcut-o să devină mult mai căutată decât pâinea albă, fiind din ce în ce mai mult asociată cu un stil de viaţă sănătos.

24

Preotul cu două „Preotese”Tudora Sorin gabriel,

Student anul III, universitatea din Craiova

Pe o uliţă de piatră, la ultima casă din sat, peste drum de Biserica din Preoteasa, locuiește chiar preotul satului împreună cu soţia sa, preoteasa Popiţ Maria și cei doi copii ai lor.

Popiţ Maria are doar 40 de ani și este profesoara de limba română și religie din sat. Deși nu își are originile în Preoteasa, ea se simte atât de atașată de acest sat, încât consideră că aici s-a născut:

Eu, împreună cu soţul meu, care este preotul satului, ne-am mutat în Preoteasa de 17 ani. M-am ataşat atât de mult de sat, încât mă simt ca şi cum m-aş fi născut aici.

În cei 17 ani de când s-a mutat în satul Preoteasa a învăţat multe obiceiuri specifice acestei regiuni, știind chiar și legenda despre toponimia satului, renumit de altfel, ca fiind singurul sat din România care are două „preotese”:

Referitor la toponomia satului, se zice că mai demult satul s-ar fi numit Dumbrava, după numele unui deal aflat în apropiere. Însă, acum mult timp, a venit aici în sat un preot care, ajutat de faptul că pe aici trece râul Barcău, a decis să îşi construiască o moară. Oamenii care veneau la moară să macine grâul, încet, încet au început să nu mai spună că se duc la Dumbrava la moară şi au zis mai pe scurt că se duc să macine la „Preoteasa”. Astfel i-a rămas numele satului, în loc de Dumbrava, Preoteasa. Ca o glumă, pot spune că preotul din această localitate este singurul din ţară care are două preotese: soţia şi satul.

Și referitor la poreclele din zonă, doamna preoteasă a avut să ne spună o mulţime de lucruri interesante:

Există în această zonă o mulţime de astfel de porecle. O veche poreclă este „Neculai al lui Bodor”, această poreclă spunându-se că se trage de la bunicul său, care avea o mustaţă ridicată în sus, asemănător vechilor bogătaşi maghiari. Alte porecle sunt „Neculai al Fazanului”, „Traian al Şopârlii” sau „Neculai al Ciontului”.

Cantorul de la Biserica noastră nu este poreclit „Diacu”, căci în general aşa se numesc cântăreţii de la Biserică , ci este numit „Bureana”; tot la fel mai este „Ionica Diacului”, al cărei tată, bunic şi străbunic au fost cantori la Biserică, de aici venindu-i şi numele.

Avem de altfel şi porecle mai actuale, mai mondene: „Băsescu”, „Stolojan”, „Dejeu”, „Irinel” şi „Monica”.

În această zonă circulă tot felul de zvonuri cum că ar fi existat și chiar ar exista în continuare tot felul de vrăjitori, fiind cunoscute astfel de practici pe teritoriul ţării noastre, mai ales în mediul rural, acolo unde găsim tot

25

felul de vraci, vrăjitori, ghicitoare etc.Doamna preoteasă ne confirmă aceste lucruri, spunând că aceste cazuri

chiar sunt reale, existând și în Preoteasa: A trăit aici în zonă un bătrân care era cunoscut drept vrăjitor şi se numea

Potoiong; despre acesta se spune că ar fi făcut anumite vrăjitorii cu diferite obiecte, de exemplu capete de găină, însă eu l-am cunoscut foarte puţin, deoarece la scurt timp după ce am venit noi aici, acesta a murit. Acest vrăjitor, Potoiong era căutat mai mult de fetele care voiau să se căsătorească. Mai este cunoscut în sat un alt „vrăjitor”, şi anume „Vrăjitorul din Călin”; Neculai se numea. Se spunea despre acesta că este vrăjitor, deşi nu se ocupa cu aceste practici. Totuşi, eu cred că avea un dar de la Dumnezeu, dar tind să cred mai mult că era doar un bun psiholog, deoarece îi era de ajuns o simplă privire ca să îşi dea seama ce problemă are persoana respectivă.

Eu cu soţul meu ne-am mutat aici în august 1996, iar el a murit în ianuarie 1996, regret că nu am apucat să îl cunosc mai bine.

26

Însă, credinţa este foarte puternică în acest sat, oamenii nu prea cred în „necuratul” și nu se sfiesc să apeleze la preotul din sat ori de câte ori au probleme:

Având în vedere că oamenii de aici sunt foarte credincioşi, nu prea cred în Necuratul. Totuşi, dacă au anumite probleme apelează la preotul din sat.

Deşi oamenii de aici nu sunt foarte înstăriţi, se ajută între ei şi sunt foarte săritori: de exemplu, la înmormântări sau la nunţi, fiecare ajută cu ce poate, cu o găină, cu varză, cu tot felul de alimente.

Cunoscut fiind proverbul „câte bordeie, atâtea obiceiuri”, am încercat și noi să aflăm ce obiceiuri se practică în satul Preoteasa la cele trei evenimente fundamentale pentru viaţa unui om și anume nașterea, nunta și înmormântarea:

27

Înainte de nuntă, la noi este un obicei numit „Laslău”, mai degrabă o luare de rămas bun de la fecioria băiatului, iar fiecare invitat aduce ce poate: zahăr, făină, ulei.

La înmormântări cam evit să particip, dar pot să vă zic că un obicei de la înmormântare este privegherea. Acest obicei este adus de la Bihor, pentru că înainte nu se făcea asta la noi. Iar de la botez, ce să vă zic, nu avem ursitori, doar că atunci când vine copilul de la botez i se pun pe masă o mulţime de lucruri şi i se începe să i se descânte.

Ca în fiecare sat din zona Barcăului și în satul Preoteasa există o lecuitoare, la care oamenii continuă să apeleze, aceasta fiind mult mai la îndemână decât un medic:

Este la noi în sat o femeie, nana Floriţa lui Bodor, care ştie tot felul de leacuri. De exemplu, acum ceva timp eu am avut o problemă cu un deget, care mi-a copt şi orice aş fi încercat nu reuşeam să mă vindec: am încercat tot felul de alifii, l-am băgat în apă fierbinte, dar fără niciun rezultat. Atunci am mers la nana Floriţa, care are un fel de inel de descântat şi a scuipat de trei ori pe deget, iar la scurt timp după aceea, degetul mi s-a vindecat miraculos.

Familia preotului este foarte primitoare, ca de altfel toţi locuitorii acestei zone, și după ce am băut câte un pahar de pălincă, ne-am luat rămas bun, mulţumindu-le pentru amabilitate.

În încheiere, nu pot decât să fiu recunoscător oamenilor și locuitorilor care mi-au dat voie să văd și să înţeleg lucruri care m-au îmbogăţit spiritual și care vor rămâne în amintirea mea pentru totdeauna.

28

Poveştile lui nea Gheorghe din satul Preoteasa

ghioală loredana-Maria, Studentă anul III, universitatea din Craiova

De cum intri din Valcău de Sus în satul Preoteasa, timpul parcă are alte valențe. Nu s-a oprit în loc, dar nici nu se scurge cu o viteză amețitoare. Are lentoarea lui, totul se mișcă cu încetinitorul.

Pe o uliță de piatră, la penultima casă pe dreapta, în satul Preoteasa, locuiește nea Gheorghe Veșteleu, în vârstă de 84 de ani. A rămas doar el, soția de-a doua și cei 4 copii din prima căsătorie, plecați la Oradea. Acesta s-a născut în satul Preoteasa, comuna Valcău, județul Sălaj, însă a locuit 26 de ani în Bihor în timpul primei căsătorii, o perioadă fiind nevoit să se refugieze în București, pe perioada stăpânirii ungurești:

Î: În ce perioadă ați stat în Bucureşti?R: Din 1941 până la 1945 toamna.Î: Ați prins războiul?R: Războiul începuse când am ajuns la Bucureşti în 1941. În 1940

august s-a cedat Ardealul la unguri, l-a cedat regele Mihai, el a fost la Geneva, a ținut cu nemții, tatăl lui a fost neamț, Nicolae Carol, el a avut gagică pe Elisabeta, pe regină, apoi a primit de drăguță o jidoveancă, lupoaica Ana Pauker, care a fost cu comuniştii.

Î: V-ați refugiat cu toată familia?R: Da, cu toată familia în 2 martie 1941.Î: În acea perioadă v-ați refugiat mulți din sat?R: S-a refugiat multă lume în 1940-1941.Î: Prin refugiul acesta rămâneau casele părăsite?R: Da sigur, dar nu s-au dărâmat definitiv până ne-am întors.Î: Unde se refugiau?R: De aici mergeam în Beiuş, acolo era granița, iar pe teritoriul

Ungariei puteam merge numai noaptea că ne omorau taborii-cendreii ungureşti.

Î: Au ocupat şi casele când au venit?R: Da, au ocupat tot Ardealul: Bihorul, Sălajul, Bistrița-Năsăud,

Satu-Mare, Baia Mare şi ne-au condus ei, ne-au omorât câteva sute, dar nu armata ungurească, ci oamenii din sat la care le-au dat armament, i-au împuşcat ca să le poată cuceri averile şi casele. Au stăpânit 5 ani şi când s-a terminat războiul ne-am întors. Noi am fost ocupați de 2 ori de unguri, ei spuneau că ei au fost stăpâni, dar nu era adevărat pentru că

29

pe unguri şi români i-au condus austriecii.Î: În sat sunt şi unguri?R: La noi nu, unul singur, Ioane, țigan. În regimul comunist nu aveai

voie să-i spui țigan, erai pedepsit. Noi avem probleme mari cu retrocedările deoarece ei s-au pus în toate cărțile funciare, la notarii de stat şi i-a împroprietărit pe ei, toate documentele sunt ungureşti, erau baronii unguri care au ocupat toată zona de N-V. Numai jidovii aveau drept să țină crâşmă, să facă pălincă pe bunurile noastre, ale românilor.

Î: Evrei sunt aici în sat? R: Nu, i-au deportat atunci cu ungurii.Î: În perioada de 4 ani de stăpânire au schimbat toate actele?R: Nu, în prima perioadă de stăpânire le-au schimbat, acum au venit

şi au cerut drepturile şi ne-au forțat să ne schimbăm religia, am fost trecuți catolici şi acum când am avut ocazia am trecut înapoi la ortodoxie, la credința românească. Am primit sentință la Primărie să punem în folosință biserica catolică, iar Parohia Ortodoxă din Preoteasa apare pe o stradă din Zalău. Toate actele sunt ungureşti, iar numele româneşti au fost trecute în ungureşte, de exemplu Paşcalău Teodor e schimbat în Paşcalău Tivodor.

În toamna anului  1940, ca urmare a  dictatului de la Viena, în mai multe localități din Ardealul de Nord realipit la Ungaria, trupe militare sau paramilitare au masacrat civili români, maghiari, țigani și evrei, în intenția de a determina prin teroare un exod din populațiile nemaghiare. Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul anului  1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și-a mișcat relativ rapid în direcția est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor Axei și s-a alăturat Puterilor Aliante.

După  Dictatul de la Viena, din  30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicția Ungariei. La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de ocupație, au început o serie de masacre împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea teritoriului. În doar 11 zile au fost asasinați aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de omoruri a fost județul Sălaj, unde au fost masacrați 477 de români.

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei  au întâmpinat cu satisfacție hotărârile Dictatului de la Viena, sperând ca, în finalul războiului, Hitler să îi acorde lui Horthy întreg Ardealul.

30

Nea Gheorghe povestește cu teamă că încă mai trăiește cu frica ungurilor, care ar putea să vină din nou să ocupe Ardealul:

Î: Vă e frică că vin ungurii?R: Da cum să nu, dacă vor Ardealul.Gheorghe Veșteleu ține foarte mult la casa sa părintească, la care s-a

întors în 1979 împreună cu a doua soție. Bătrânul a fost încercat de soartă, deoarece în prima căsătorie a fost luat de ginere pe averea soției, iar din cei 5 copii unul a murit. Însă acum este mândru de toți cei 4 copii, fiind fiecare ajuns și la casa lui: … am stat 26 ani în Bihor când m-am căsătorit prima dată şi am 5 copii la Oradea. Am fost căsătorit 26 ani şi am fost de ginere pe averea ei, am stat 26 de ani cu ea, am avut 5 copii, 4 în viață, pe toți i-am purtat la şcoală acolo, numai la una micuță i-am dat pensie alimentară 13 ani. Ceilalți erau toți pe salariu în Oradea.

Bătrânul Gheorghe, în afară de aceste povestioare triste, își amintește cu drag din tinerețe obiceiurile practicate de sărbători, când mergea din casă în casă cu corinda alături de ceilalți feciori din sat:

Î: Vă mai amintiți din tinerețe de obiceiurile de iarnă, de sărbători?R: Mergeam în „habă”, cei fără 18 ani împliniți nu aveau voie în habă, ne

întâlneam într-o casă la un proprietar, fetele veneau cu furcă şi băieții veneau după fete, numai luni, miercuri şi joi seara se făcea habă, în celelalte seri se torcea până la unu-două noaptea. Plăteam muzicanți şi cântau, iar noi jucam cu fetele. Se făcea focul, se primeau mere.

Î: Fetele erau însoțite de băieți la terminare?R: Mergeau şi însoțite de băieți, dar şi de fete, nu umblau singure noaptea.Î: De Crăciun cum vă organizați?R: Până am fost fecior am umblat în cete, cel care ne conducea se numea

gazdă de corindă, umblam prin sat şi întrebam la fiecare casă dacă primesc corinda şi primeam câțiva bănuți.

31

Î: Vă duceați cu intrumente şi costum național?R: Da, cu „hegheadă”, îmbrăcați de sărbătoare, colindam în seara de Crăciun

şi ziua până terminam tot satul, acolo unde era fată mare ziceam două acorinzi „corinda fetei dulaş”.

Î: Cu ce vă serveau?R: Unde era fată mare ne puneau băutură, mâncare şi un colac mare cu

rahat făcut de fete pe care îl duceam la casa de corindă a doua zi de Crăciun.Seara le făceam masă la fete şi le dădeam vin şi mâncam colacul acela.

Aveam şi un grăitor „gudă” care aduna banii. Acum nu mai e aşa. Î: La Bobotează ce făceați?R: Umblam a „țuraleisa”, luam 3-4 feciori, cel mult 10 şi umblam cu un

clopot prin sat la fete. Înconjuram casa şi îi dădeam ocol. Fetele ne chemau în casă, ne dădeau băutură, mâncare. La plecare uram de bine la gazdă.

Î: La Paşte ce făceați?R: Țineam postul, în post nu se făcea dans. Nu jucau fetele cu fetele, jucau

numai cu băieții, nu conta dacă era săracă sau bogată.

Î: În ziua de Paşte vă îmbrăcați frumos?R: Da, băieții luau steagurile din biserică şi înconjurau biserica de 9 ori,

la 12 noaptea după, luau lumină, stăteau la slujbă, luau paşti şi mergeau acasă. În ziua de Paşti nu se făcea dans, a doua zi se făcea la o şură, se juca până seara numai în perechi, se mai juca şi perinița, se juca roată şi se punea pe o batistă o fată şi un băiat care se țucau. Perinița era ultimul dans, după, mergeam acasă.

Este admirabil modul lui nea Gheorghe de a povesti cu atâta patos și veselie despre satul său natal, cât și despre alte obiceiuri, cum ar fi și nunta:

La noi se făcea joia nunta, ținea 2 zile. Acum se face sâmbăta sau duminica. Aveam cântece specifice de nuntă şi chemam cu o săptămână înainte, se mergea

32

cu o „botă” gătată cu mărgele şi cu o sticlă cu pălincă şi se grăia despre nuntă.Se făcea „laslăul” îl făceau fetele, cel care îl purta se numea „lăslăuş”, iar

nuntaşii „corichei”. După nuntă se venea cu lada de zestre, cu haine, cu boi, fiecare după bogăția sa.

Nea Gheorghe, om muncitor, credincios și cu multă voință a învățat să prețuiască ceea ce are, însă niciodată nu va renunța să fie un om vesel și plin de viață.

Poveștile lui nea Gheorghe, dar și cele ale tuturor celorlalți, sunt pline de învățături: cu cât le ascultăm mai mult, cu atât găsim mai multe răspunsuri și adevăruri ascunse…

La sfârșitul întâlnirilor cu oamenii din Preoteasa am reflectat asupra faptului că înțelepciunea și experiența celor vârstnici sunt calități ce nu pot fi comparate cu nimic altceva.

33

L(Ligia Bodea): Poftiți înăuntru și luați loc care pe unde puteți, pe scaun, pe lădoi...

Ligia Bodea și frumosul ei muzeu din Iaz

Interviu cu Bodea Ligia-Alexandra, Iaz*

* Transcrierea textului: Valentina Păun (studentă anul II, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova)

34

C(Carmen Banța): Povesteste-ne cum ai început.L: Pasiunea mea a început în anul 2004, când eu aveam vârsta de 12

ani, la un an de la trecerea bunicii mele într-o altă lume. Eu am fost foarte atașată de bunica, cât timp a trăit ea, a murit la 71 de ani. Aici am locuit cu ea. Părinţii erau plecaţi la serviciu și eu neavând cu cine să stau, ea era bolnavă, stăteam lângă ea cum veneam de la școală. Ea m-a învăţat cum să fac de mâncare deși nu putea să-mi arate, ci doar spunându-mi din pat cum se fac și eu tot încercam. Nu-mi ieșeau din prima, aruncam, mai încercam și așa m-am învăţat. Și după ce a murit ea, toţi părinţii, rudeniile demolaţi casa, nu aveţi ce să ţineţi furnicarul ăsta, furnicar adică dărăpănătura asta ce să fie aici în casă. Eu m-am împotrivit spunându-le că vreau să adun obiecte, să păstrez casa bunicii să-mi aduc aminte cu drag de ea, să am unde să vin pentru că aici este locul unde mă simt cel mai bine și nu vroiam cu niciun preţ să nu mai existe.

Văzându-mi iniţiativa nu m-au crezut și au zis hai să lăsăm un timp casa să vedem ce va face. Mergeam cu sacul, adunam obiecte, făceam diferite munci la oameni, la alţii le spălam hainele, ștergarele ca să-mi dea că bani nu aveam să le plătesc. Avea și bunica obiecte care erau într-o casă, un lădoi, un pat, o masă. Și începutul era așa, adică eu singură și după-aia văzându-mi iniţiativa, tatăl meu a început să mă sprijine și de acolo încolo a început tot mai mult și mai mult. Satele din care colecţionam s-au înmulţit, mai multe la număr, mergeam în sat la bunica din partea mamei, care mai trăiește și acuma și dorea să ne dea și ea foarte multe obiecte, războiul care este aicea în stare de funcţionare tot ea l-a pus să fie în stare de funcţionare, preșuri pe jos mi-a făcut, și anul trecut a pus războiul doar pentru mine ca să am eu preșuri și am adunat și când îţi intră microbul în sânge nu te mai poți opri, ești nebun, deci e o nebunie.

35

C: Și cum te-ai gândit sau v-aţi gândit să transformaţi tot ce aţi adunat aici într-un muzeu?

L: Prima dată nu m-am gândit la un muzeu, m-am gândit doar să colecţionez și să fie într-o casă obiecte care erau ale bunicilor și ale străbunicilor noștri. Nu m-am gândit niciodată că voi avea atâtea obiecte, că vom ajunge să relocăm o casă, să ne gândim că va fi muzeu, că va fi așa.Nu aveam planuri de viitor, totul a venit de la sine. Spaţiul e neîncăpător, vroiam ca și camera asta să fie cu războiul de ţesut, furcă, camera de lucru unde ei locuiau. Nu am mai pus și pat aici, ei așa stăteau, într-o cameră locuiau și cealaltă o ţineau pentru oaspeţi. Veți vedea în partea cealaltă patul cu perne, așa cum ne-au spus oamenii din Preoteasa la care am fost să luăm interviuri, cu lada de zestre a miresei, zestrea miresei, rudarul fiind ruda cu ștergar pe care se așează ștergarele, farfurii, icoane, dar eu le-am pus în număr mult mai mare deoarece decât să le ţin pe sloată și

36

neavând unde le depozita le-am pus pe grinda casei și peste tot pe pereţi unde vedeţi și icoanele astea multe. Icoanele sunt pictate pe sticlă de meșteri populari și așa a luat și meștesugul pe care eu îl practic, pictura pe sticlă. Având foarte multe icoane pictate pe sticlă și fiind într-o stare destul de avansată de degradare, în vara anului 2009 am început la Oradea cursuri de pictură pe sticlă. De atunci am început și cu cursurile și a fost doar așa ca să învăţ să le restaurez singură, să nu mai trebuiască să plătesc la cineva. Și la un an am început să fac tabăra că am zis că dacă eu învăţ meșteșugul acesta trebuie să-l transmit și altora mai departe și așa anul acesta am ajuns la a patra ediţie de tabără de pictură pe sticlă în care participă 10-15 copii, ar trebui 10, dar întotdeauna nu ne putem limita la atâţia, cu mâncare, cazare, timp de 10 zile în care la sfârșit se termină cu un foc de tabără, o festivitate de premiere, sfinţirea icoanelor, un foc de tabără așa cum vă spuneam, cu părinţii. Își duc icoana, care înainte de a fi sfinţită e un tablou, după ce e sfinţită e icoană, și o poate duce să se închine, să se roage la ea. E un lucru deosebit, ai o satisfacţie când te gândești că ai făcut tu cu mâna ta și e ceva realizat de tine.

C: Și casa s-a transformat în muzeu?

L: Casa s-a transformat în muzeu, este povestea casei în primul rând că a fost construită de stră-străbunicul meu, Bodea Vasile Alexandru, la noi e și o tradiţie în familie pe linia paternă, au avut numele de Alexandru, bărbaţii și străbunicul și bunicul și taică-meu, următoarea care a avut numele a fost fată adică eu, cu numele de Alexandra și de aia cred că am și

37

făcut muzeul ăsta, e un atu să fac acest lucru în memoria lor. Se vede și o socală cu care făceau ţevile la război, scrie numele stră-străbunicului meu 1886, casa e construită de la 1880. Aici sunt costume populare, spaţiul e neîncăpător, și în lăzi, e plin cu 550 de piese inventariate.

C: 550 de piese?L: Da. Sunt inventariate. Au fost de la Augustin Goia din Cluj și au

inventariat 3 zile, le-am înregistrat, am și notat și trebuie doar să le mai fac fișele pentru inventariere.

C: Și iniţiativa ta a fost premiată, a intrat în Cartea Recordurilor?L: În Cartea Recordurilor nu am intrat pentru că nu mă pot încadra

în nicio categorie.C: Din cauza vârstei sau?L: Nu. Ar trebui să am de exemplu cea mai mare colecţie de farfurii,

eu am mai multe. Așa zicea și Cristian Tabără când a fost, că eu sunt cel mai mare colecţionar din România și poate chiar din lume că sunt așa de tânără, începând de la 12 ani.

Și aici avem polonicul cu care își puneau ciorba, ulcele, oluri, candelabrele astea unde erau lămpile, farfurii din timpul Austro-Ungariei, de Holohas si Ilsenburg. Dar este și ceramică de Zalău de la 1880, hedeadă (vioara).

(În cealaltă cameră) Aici tot un lădoi cu zestre, patul cu perne, (tablou pe perete) judecata de apoi, este o litografie de la 1900 sau 1890, un cazan de pălincă în miniatură, boșorlău sau chiclazău se zice la fierul de călcat în termeni regionali (cele foarte mici se foloseau la dantelării, pentru lucruri mai fine).

38

În pâine, ca să fie mai moale sau când nu aveau atâta grâu se punea un ingredient și anume cartof, iar aceasta este o presă de cartofi. Acesta este un jilău pentru varză, curechi, a jiluii curechiul, olul în care se ţinea apa rece, peteică plasă care nu se degradează nici în 300 de ani.

(Motivele ţesute pe perne) Copaci, păsări, motive fitomorfe, florale, pomul vieţii cu cele două păsări.

L: Eu când vin acasă, vin aicea și stau și mă încarc cu energie, să stau și să mă gândesc la ce dificultăţi am întâmpinat.

C: Deci fiecare obiect are povestea lui?L: Da.O(Ovidiu Drăghici): Dacă ai timp poţi face etichete pentru fiecare?L: Nu, etichete... vreau să fac cu poveste la fiecare. La unele obiecte,

mai reprezentative, să scriu, nu la toate că nu sunt vitrine, umiditate, luminozitate sunt mai mulți factori care influenţează, nu se păstrează într-un mediu propice.

G(Gabriel Tudora): Care a fost obiectul cel mai greu de obţinut de aici?L: Păi a fost într-o iarnă de exemplu, dar nu e expus, pentru niște feţe

de masă, un ștergar a trebuit să-i spăl toate hainele la -10/15 grade afară cu apă rece.

O: Care este cel mai scump obiect pe care-l ai în sensul că îţi este cel mai drag?

L: În primul rând, casa mi-e cea mai dragă, pentru că am locuit aici, costumul pe care l-am primit de la bunica și pe care îl port cu mare drag si obiectele toate în general.

C: Te atașezi de fiecare.L: Da, pentru că mă gândesc că atâţia oameni le-au folosit și atâtea

energii câte sunt aicea... și parcă renaști.

39

40

41

42

43

Casa Birăiţii din IazCasa a fost construită de Lupou Dumitru (a Vilii) la începutul anilor

1900 şi a fost înregistrată în Registrul Comunei Plopiş în anul 1918. Casa este denumită Casa Birăiţii deoarece, în limba maghiară, la primar

i se mai spunea şi birău, iar acesta decedând, oamenii îi spuneau soţiei văduve ,,birăiţa”.

Casa a fost locuită de la construcţia ei până în 2005.În anul 1944, în această casă s-a instalat comandamentul german în

jur de şase luni.După război, în această casă au locuit foarte mulţi intelectuali ce s-au

perindat prin comuna Plopiş, profesori la Şcoala din Plopiş, doctori, ingineri.

În anul 2012, Casa Birăiţii din Plopiş, cu nr. 180, a fost cumpărată de familia Bodea Alexandru din localitatea Iaz şi relocată la nr. 63, în perimetrul Muzeului Ligiei Alexandra, de o echipă de muncitori din comuna Boghiş.

Casa a fost reabilitată și prin intermediul proiectului cultural „Acasă, ca demult”, finanțat de AFCN.

44

45

46

„Acasă, ca demult” este titlul proiectului cultural finanţat de Admi-nistraţia Fondului Cultural Naţional în judeţul Sălaj și care a vizat îmbu-nătăţirea stării de conservare a cel puţin patru gospodării tradiţionale din judeţul Sălaj (din comunele Buciumi, Cizer și Plopiș) și promovarea unui circuit turistic local. Proiectul, implementat de Centrul de Cultură și Artă al Judeţului Sălaj în parteneriat cu Centrul de Pregătire Profesională în Cultură București, propune păstrarea și conservarea dovezilor de locuire din ultimii 100 de ani din satele sălăjene într-un mod vivant și interactiv.

„Acasă, ca demult” - proiect cultural finanţat de AFCN în judeţul Sălaj

47

În cadrul proiectului au fost identificate cel mult 10 gospodării din diferite sate sălăjene, dar nu mai puţin de 4, cu o vechime mai mare de 80 de ani care au fost incluse într-un program de conservare activă și au format elementele unui circuit cultural-turistic local. În cadrul acestui proiect, proprietarii gospodăriilor selectate au fost sprijiniţi prin dife-rite forme (instruire, promovare, consultanţă etc.) de către autoritatea publică astfel încât să poată păstra gospodăriile deschise publicului. Gospodăriile selectate vor păstra inventarul existent, nu vor suporta intervenţii de reabilitare sau reparaţii care să conducă la înlocuirea ma-terialelor originale cu materiale contemporane (de exemplu, tâmplărie de lemn cu PVC ori pereţi din chirpici sau lemn cu gips-carton etc.), vor găzdui diferite evenimente specifice satului în care se află, vor primi grupuri de vizitatori care vor avea posibilitatea să fie serviţi cu produse

48

alimentare pregătite folosind inventarul existent și reţete specifice, uti-lizate în familiile care deţin gospodăriile respective.

Prin intermediul acestui proiect, se urmărește creșterea interesului locuitorilor din judeţ și a turiștilor asupra valorilor culturale sălăjene, precum și oferirea unor oportunităţi diversificate de petrecere a timpului liber.