EDITORIAL

Știu că ne aflăm deja la sfîrșitul lunii ianuarie din 2016 și

poate e prea tîrziu să mai vorbim despre anul care s-a scurs. Dar o trecere în revistă a evenimen-telor consumate în comunitatea noastră, în 2015, ne poate oferi o perspectivă a ceea ce ar trebui să continuăm sau să îmbunătățim în acest an.

2015 a fost anul Centenarului Genocidului iar pentru armenii din România și anul Centenarului Catedralei Armene din București. Două evenimente care au ocupat cea mai mare parte a activităților pe care le-am realizat. Dacă Cen-tenarul Genocidului a însemnat organizarea unor evenimente comemorative în toate orașele unde mai sunt comunități arme-nești locale, aniversarea Cate-dralei s-a limitat la manifestările realizate în București, în luna noiembrie. Comemorarea Gen-ocidului a însemnat, în primul rînd, o mobilizare a membrilor comunității care au încercat prin acțiunile lor ( expoziții, reuniuni, concerte, manifestații stradale ) să atragă atenția în spațiul public românesc asupra acestei tragedii a poporului armean. Din păcate gesturile noastre nu au avut ecou prea mare la nivelul oficialităților statului. Doar un mesaj al președ-intelui României, atent redactat, a amintit de această tragedie. Nu e puțin dacă avem în vedere că nici un președinte al țării, după 1989, nu a vorbit cu ocazia zilei de 24 aprilie de Genocidul Armean. E

adevărat că președinții Iliescu și Constantinescu s-au recules, în vizitele pe care le-au între-prins la Erevan, la Monumentul Genocidului. Dar atît. Revenind, adăugăm că toate acțiunile s-au desfășurat cu sprijinul și mobi-lizarea exemplară atît a Uniunea Armenilor din România, a Arhi-episcopiei Bisericii Armene pre-cum și a Ambasadei Armeniei. Tot aici amintim de romanul Car-tea șoaptelor de Varujan Vosga-nian care continuă să poarte, la cinci ani de la apariție, mesajul dramei armenilor. În ziua de 24 aprilie fragmente din roman, tra-duse în 20 de limbi, au fost citite în cadrul Zilei internaționale de comemorare a genocidului în zeci de orașe ale lumii din peste 30 de țări.

Dar anul 2015 a însemnat și con-tinuarea unor manifestări intrate în tradiție. Festivalul Strada Ar-menească, ajuns la a III-a ediție a readus în cartierul armenesc din București farmecul și obicei-urile nu doar ale armenilor. Tinerii noștri au fost iar la înălțime cu or-ganizarea și pregătirea festivalu-lui astfel că interesul publicului a fost mult mai mare decît la edițiile precedente. Așteptăm ediția cu numărul patru !La Cluj, cea de-a V-a ediție a Zile-lor Culturii Armene a fost realizată la un înalt nivel, ca și în anii prec-edenți colaborarea constantă cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei fiind hotărîtoare.

Un moment important a fost și aniversarea a 25 de ani de la reînființarea Uniunii Armenilor unde am avut ca oaspete de on-oare pe doamna Hranuș Hakobi-an, ministru Diasporei în Guver-nul de la Erevan.

La inițiativa Ambasadei Armeniei și cu sprijinul UAR și Arhiepisco-piei Armene, la București a avut loc Simpozionul Internațional dedicat marelui orientalist H.Dj. Siruni de la a cărui naștere s-au scurs 125 de ani. După cum am spus la început, luna noiembrie a fost marcată de Centenarul Cate-dralei Armene din București man-ifestări la care au fost prezenți reprezentanți ai altor culte dar și ai statului român. Cu acest prilej a fost realizată ediția a doua a monumentalei lucrări Catedra-la Armeană scrisă de Edvard Jeamgocian. O reală surpriză a fost pentru armeni publicarea de către Editura Corint a volumului “Turcia și fantoma armeană. Pe urmele genocidului”, de Laure Marchand și Guillaume Perrier care a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus.

Sigur că această enumera-re, care seamănă cu o dare de seamă de la ședințele de partid, nu a cuprins toate manifestările realizate pe parcursul anului 2015 iar membri comunităților din Constanța, Bacău, Gherla, Dum-brăveni, Pitești, Suceava, Iași, Botoșani, Roman, Galați, Tulcea care s-au implicat merită felicitați. Nu știu cît de bogat va fi anul 2016 de acțiuni/manifestări dar suntem convinși că deja planul de activitate este schițat în co-munitățile noastre. Succes !

Mihai STEPAN CAZAZIAN

Bilanț 2015

4

BUCUREȘTIMiercuri 6 ianuarie a avut loc în Catedrala Armeană din București slujba de Crăciun, Sf. Liturghie arhierească fiind oficiată de PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătător al Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România împreună cu preoții Ezras Bogdan și Hetum Tarverdyan.

CRĂCIUNUL ȘI BOBOTEAZA în comunitățile armenești

din România

Sîmbătă 9 ianuarie Moș Crăciun a poposit, cu tolba plină, la copiii armenilor din București pentru a le oferi cadourile. Iată cîteva instantanee surprinse de fotoreporterul Andreea Tănase de la acest moment mult așteptat.

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

E V E N I M E N T

6

CONSTANŢACa în fiecare an, sărbătoarea Crăciunului a fost așteptată de către toți – mari și mici – cu nerăbdare, speranță și în-crederea că Anul Nou, aflat abia la început, va fi mai mai bun, mai pașnic și – în primul rând – mai evalavios, apropiindu-ne și mai mult de credință, ca pentru a confirma previziunea lui An-dre Malreaux că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.”Duminică, 3 ianuarie a.c., înainte de oficierea Sfintei Liturghii, părintele paroh O- shakan Khachatryan a transmis celor prezenți salutul și bine-cuvântarea arhierească a Prea Sfinției Sale Episcop Datev Hagopian, Întâistătătorul Arhi-episcopiei Bisericii Armene din România. În biserică se aflau deja, la dispoziția enoriașilor, câteva zeci de exemplare ale Pastoralei de Anul Nou 2016 – a Prea Sfinției Sale.În mod special în acest an am avut parte și de un element de noutate, introdus printre ritu-

alurile Bisericii Apostolice Armene de către Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, Patriar-hul tuturor armenilor: sfințirea rodiilor. Duminică, 3 ianuarie, a.c., după săvârșirea Sfintei Liturghii, părintele paroh Os-hakan Khachatryan a oficiat rit-ualul de sfințire a rodiilor aduse de credincioși , aflate pe o masă în fața altarului. În tradiția popo- rului armean, rodia este privită ca un simbol națio- nal, reprezentând viața, belșu-gul, bucuria. Conform sim-bolisticii creștine, acest fruct sugerează sângele Lui Hristos, semnificând totodată Învierea Lui Iisus și belșugul harurilor dumnezeiești. Sfinții părinți ai Bisericii Armene au identificat în rodie semnificația Bisericii, care își ține uniți toți credin- cioșii, tot astfel cum rodia strânge sub coaja sa, mulțimea boabelor. Imaginea rodiei se regăsește frecvent în decorați-unile arhitecturii armene – ca atare sau ca detaliu ornamental stilizat – în arta iconistică, ste-

reotomie, miniaturi, goblinuri.Marți, 5 ianuarie, a avut loc la biserica „Sfânta Maria” sluj-ba de Ajun al Crăciunului. Părintele a început serviciul divin într-o atmosferă de calm, reculegere și cucernicie, eno-riașii fiind deja pregătiți su-fletește să primească bunăvoința și milostivirea dumnezeiască.Doamna preoteasă Armine Khachatryan a intonat „Զանճառելի Լուսոյ Մայր” („Zangiareli Luso Mayr”), secondată de corul bisericesc învestmântat de sărbătoare în robe de culoare grena, cu cruci aurii, care a continuat cu co- lindul „Այսօր տոն է Սուրբ Ծննդեան” (Aysor don e Surp Dzănăntyan”.După încheierea slujbei reli-gioase, a sosit momentul mult așteptat de cei mici: cu o de-sagă uriașă în spate, și-a făcut intrarea Moș Crăciun, primit cu bucurie de copii, care organ-izați într-un cor ad-hoc, l-au întâmpinat cu colindul „Moș Crăciun cu plete dalbe/ A sos-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

it de prin nămeți. . . ” Alături de bradul împodobit regește, simbol al Pomului Vieții Para-disiace, copiii cuminți, dar … și ceilalți care au promis solemn că vor fi mai cuminți în anul ce a început, au primit daruri substanțiale, ca în fiecare an, oferite de Uniunea Armenilor din România – filiala Constanța – prin efortul depus de Eduard Kerpician, secretarul filialei.După ceremonie și salutul tradițional „Hristos dzănav yev haydnețav!” și răspunsul „Orhneal e haydnutyună Hris-tosi!”, credincioșii s-au în-dreptat spre casă, cei mici cu pachetele în mâini, nerăbdători să le afle conținutul, cei mari cu lumânări ori candele aprinse de la Sfântul altar, ducând acasă Sfânta Lumină, simbol al stelei călăuzitoare a magilor.A doua zi, părintele a oficiat Liturghia de Crăciun, cele-brând, prin sfințirea apei, bo-tezul simbolic al lui Iisus Hris-tos în apa Iordanului. Onoarea de a fi Nașul Crucii i-a revenit anul acesta lui Aram Niță, elev – premiant – în casa a VI-a, pe care părintele l-a prezentat drept copil plin de talente și ha-ruri de la Dumnezeu și căruia i-a urat succes în tot ceea ce va întreprinde pe viitor.După distribuirea apei sfințite, credincioșii nu s-au grăbit spre casă, căci la parterul clădirii îi aștepta o gustare delicioasă, oferită de filiala constănțeană a U.A.R., în cinstea sărbătoririi Nașterii și Botezului lui Iisus. Președintele filialei, Hacic Ga-rabet, s-a ostenit sufletește și fizic cărând produsele pe care doamnele Vartanuș Avachian, Magda Sarchisian și Haiganuș Ovannesian le-au pregătit și ornat. După sfințirea bucatelor de către părintele Oshagan, am petrecut împreună momente

plăcute ca într-o adevărată fa- milie fericită, alături de părinte și preoteasă, de Președin- tele Hacic Garabet și soția sa, Clemența.În ziua următoare, de Mereloț, vremea fiind destul de nepriel-nică mersului la cimitir, părin-tele a adunat pomelnicele toate și a oficiat o slujbă colectivă de parastas, în biserică, pomenind numele tuturor celor de pe liste; după aceea s-a deplasat la ci-mitir, împreună cu cei care s-au simțit în stare să înfrunte vit-regia naturii, spre a sfinți mor-

mintele răposaților.În proxima sămbătă, părintele va descinde din nou la biserica din Tulcea – conform progra-mului său lunar – și va celebra și acolo Sfânta Naștere, spre a oferi și armenilor tulceni prile-jul de a spune , laolaltă cu noi toți:

„HRISTOS DZĂNAV YEV HAYDNEȚAV!”„ORHNEAL E HAYDNUT-YUNĂ HRISTOSI!”„MEZ YEV ȚEZ MEDZ AVE-DIS!”

8

BACĂUPe 3 ianuarie 2016 am prim-it un telefon de la dl. Vasile Agop, preşedinte al Uniunii Ar-menilor din România Sucursala Bacău care, odată cu urărările de anul nou, mă invita la sediul comunităţii pentru a sărbători Crăciunul, Boboteaza şi Pomul de Crăciun.Primul gând a fost că armenii vor fi având sărbătorile rân-duite după calendarul iulian, precum unii ortodocşi rămaşi “pe vechi”, în Moldova şi pra-voslavnica Rusie.Cu surprindere aveam să aflu că armenii utilizează calen-darul Gregorian, dar sărbăto-resc Crăciunul pe 6 ianuarie, în aceeaşi zi cu Boboteaza, iar creştinii ortodocşi de rit vechi sărbătoresc Crăciunul pe 7 ia- nuarie şi Boboteaza pe 19 ia- nuarie.Duminică 3 ianuarie 2016, părintele protoiereu Avedis Mandalian, vicar al Arhiepis-copiei Bisericii Armene din România a oficiat la sediul UAR sucursala Bacău, slujba de sfinţire a aghiasmei mari și a rodiilor “spre folosul tuturor credincioșilor, fiindu-le acesto-ra izvor de nestricăciune plin de putere îngerească, alungătoare a puterilor potrivnice și vin-decătoare de boli”. În tradiția

poporului armean rodia

este privită ca un simbol națion-al, reprezentând viața, belșugul, bucuria. Sfinții părinți ai Bis-ericii Armene au găsit în acest fruct semnificația Bisericii care își ține uniți toți credincioșii, la fel cum rodia strânge sub coaja sa mulțimea boabelor. Rodia se regăsește frecvent în decorațiu-nile arhitecturii armene, în arta bisericească și miniaturi.Cei prezenţi la această manife-stare i-au ascultat pe cei mici care au cântat colinde tradițion-ale armenești şi româneşti. Moș Crăciun a venit la copiii cuminți şi talentaţi din comuni-tatea armeană din Bacău unde şi-a deşertat sacul cu daruri.

Bucătăria armenească

La finalul sărbătoririi Crăciu- nului armenesc, sărbătoare a iubirii, a împăcării şi a înțe-legerii participanţii au luat masa împreună, fiind ser-vite mâncăruri din bucătăria tradiţională armeană, pregătite de membrii comunităţii armene din Bacău.Armenii sunt un popor cu o străveche cultură naţională, influenţată de asirieni, greci, perşi ş.a. Din această cauză, în bucătăria tradiţională armeană se păstrează interesante stiluri şi obiceiuri alimentare.

Bucătăria armeanească este o artă veche de mii de ani, fiind considerată una dintre cele mai vechi din lume. Enumerăm câteva mâncărurile armeneşti din care s-au degustat: lavaş – este pregătită cu aceeaşi teh-nică de milenii, moştenită şi transmisă din generaţie în ge- neraţie cunoscută sub numele de pâine armeanească; sugiuk – cârnatul armeneasc; khoro-vats – frigărui; khaş – supă ar-haică armeanească; basturma – pastramă sărată, condimentată şi uscată din carte de vită sau oaie; dolma – preparat pe bază de tocături din carne de vită şi porc învelite în foaie de viţă de vie sau varză murată, se condi-mentează cu coriandru, mărar, mentă, piper, scorţişoară, nuci măcinate se asezonează cu unt topit, se servesc adesea însoţite de un sos făcut din iaurt şi us-turoi; geagik – este o supă rece pe bază de castravete, iuart, nuci măcinate şi mentă verde tocată; cremă de humus – for-mată din năut, pastă de tahi-ni, ulei de măsline, usturoi şi zeamă de lămâie; salată tabule – cu pătrunjel şi bulgur; haris-sa – prăjitură cu iaurt şi griş; baklava – prăjitură cu miere şi nuci; prăjitură cu miere şi smo-chine; etc.După ce ne-am hrănit cu lumină pentru suflet şi bunătăţi pentru trup am plecat într-un târziu spre casele noastre, mulţu-mind gazdelor pentru efortul de a duce mai departe tradiţiile poporului armean, credinţa, to- leranţa, pacea şi armonia între oameni.

profesor – metodist Dumitru FICUŢĂ

Casa Corpului Didactic „Gri-gore Tabacaru” Bacău – partener proiecte cultural-educaţionale ale UAR, sucursala Bacău,

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

SLUJBA DE CRĂCIUN LA BISERICA ARMEANĂ DIN IAȘI

10

PITEȘTIPreotul paroh Hetum Tar-verdyan a oficiat Sfânta Sluj-ba a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în Biserica Apos-tolică Armeană Ortodoxă Sf.Io-an Botezătorul în seara 5 ianu-arie 2016 (Ajunul Craciunului).După săvârșirea vecerniei, Sluj-ba de Crăciun a debutat într-un mod cu totul special.A fost trasa perdeaua cea mare. În fața perdelei a venit di-aconul Karen Bulutyan. Aces-ta a desfăcut un hrisov lung și a început să citească și să cânte credinciosilor primul vis al lui Nabucodonosor al II-lea (în unele variante de traducere Nebucadneţar) care a fost un împărat babilonian din sec al VI-lea. Împăratul i-a oferit lui Daniel conducerea trebilor Ba-bilonului, dar acesta a refuzat demnitatea în favoarea celor trei prieteni ai lui, el rămânând la curtea împăratului în calitate de căpetenie a înţelepţilor Ba-bilonului.

“Nabucadneţar are un vis care-l tulbură şi pe care nu şi-l aminteşte. Le cere vrăjito-rilor de la palat să-i spună vi-sul şi să i-l tâlcuiască că altfel

vor fi omorâţi şi casele

lor prefăcute într-un morman de murdării. Aceştia spun că acest lucru niciun muritor nu poate face şi că de aceea nu s-a cerut niciodată de la vreun vrăjitor aşa ceva de către nici-un împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost. Înţelepţii în-cepuseră să fie omorâţi, urmau Daniel şi prietenii lui. Auzind porunca împăratului, Daniel cere împăratului să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea. Apoi Daniel s-a dus în casa lui, le-a povestit prietenilor săi cum stau lucrurile şi i-a rugat să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină pentru ca să nu piară ei patru împreună cu toţi înţelepţii Ba-bilonului. Taina împăratului i

se descoperă într-o vedenie în timpul nopţii şi Daniel binecu-vântează pe Dumnezeul ceruri-lor. În esenţă era vorba de suc-cesiunea unor domnii până la venirea domniei lui Hristos.

46 Atunci împăratul Nebucad-neţar a căzut cu faţa la pămînt şi s’a închinat înaintea lui Dan-iel, şi a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme.

47 Împăratul a vorbit lui Daniel şi a zis: ,,Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dum-nezeul dumn-ezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descopere tainele, fiindcă ai putut să des- coperi taina aceasta!“

48 Apoi împăratul a înălţat pe Daniel, şi i-a dat daruri multe şi bogate; i -a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului, şi l -a pus ca cea mai înaltă căpe-tenie a tuturor înţelepţilor Ba-bilonului.

49 Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ţinutului Ba-bilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împărat-ului. (Daniel, cap 2)”

S-a deschis perdeaua cea mare și a început Sfânta Liturghie care s-a desfășurat într-o at-mosferă de sărbătoare: Sfânta Masă era împodobită cu aco-perământ din catifea roșie, pe ea erau lumânări și flori roșii. În scurt timp micuța biserică s-a umplut de credincioși (in jur de 70 de persoane). Vă puteți ima- gina că au fost aproape 50 de persoane care s-au spovedit și au primit Sfânta Împărtășanie? Este extraordinar cu câtă ar-doare își doresc oamenii apro-pierea și comunicarea cu Dum-nezeu și cât de mult le-au lipsit liturghiile în toți acești ani!

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

SUCEAVAE o seară liniștită, destul de friguroasă. A început să ningă, spre bucuria copiilor îndeose-bi. Liniștea este curmată la in-tervale regulate de pașii celor care se îndreaptă către biserica armenească Sfânta Cruce din centrul Sucevei.Încet-încet, biserica se umple de adulți și de copii. Doamna Didi (Adriana Andrușcă) se ocupă de ultimele detalii organiza-torice, împreună cu doamna Sanda (Alexandrina Plămadă), sora dumneaei, și cu domnul Foit. Toată lumea a așteptat Crăciunul și totul trebuie să fie la locul lui! De fapt, pregătirile au început de la jumătatea lunii decembrie, când domnul Foit a achiziționat un superb brad pentru Crăciun, care a fost am-plasat în aceeași zi în biserică. Mirosul de brad mi-a adus în memorie o mulțime de amint-iri fericite din timpul vacanței de iarnă: săniuș, ceai cald, co-zonac fierbinte, forme de pră-jituri răspândite pe masa din bucătărie. A doua zi s-a împo-dobit bradul – ornamentele au fost donate de membrii comu-nității în totalitate, la inițiativa U.A.R. filiala Suceava, după ce vechile podoabe au ars în re-gretabilul incendiu petrecut la capela Sfântul Ioan Botezăto-rul în luna iulie a anului 2015 – și atmosfera a fost minunată: s-au depănat amintiri și s-au făcut planuri pentru anul 2016. Vreau să menționez că Anca Ungurean a pictat globuri cu motive armenești și le-a donat, cu promisiunea de a îmbogăți colecția anul viitor.Slujba a fost ținută de preotul Torkom Mandalian, într-o bi- serică plină. Magia Nașterii Mântuitorului i-a cuprins pe toți cei prezenți, amplificată de bucuria de a fi împreună. Sur-

priza serii a constituit-o inter-pretarea unui colind de către o fetiță din comunitate, Ana Eliza Beraru. Așadar, sunt copii ar-meni la Suceava, iar Uniunea Armenilor se gândește să în-curajeze prezența lor în comu-nitate. Căci, indiferent de pro- blemele cotidiene, sentimentul de a aparține unei comunități este de neegalat.Moș Crăciun s-a întrecut pe sine și de această dată și, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Suceava, a făcut surprize de tot felul membrilor comunității.

Nu vă mai povestesc cât de bine s-au simțit armenii din Sucea-va, căci este suficient să priviți fotografiile! Nu vreau însă să uit să felicit pe armenii din Su-ceava, mai suferinzi, care nu au putut veni la slujba de Ajun. Le urez ca Nașterea Domnului să le aducă sănătatea mult-dorită și vise împlinite!

Crăciun fericit! La mulți ani, dragi armeni, oriunde v-ați afla!

Corina DERLA

12

BOTOȘANIÎn ziua de 6 ianuarie, în Paro-hia bisericii armene „Sfânta Maria” din Botoşani a avut loc slujba de sărbătorire a Nașterii și a Botezului Domnului.Armenii sărbătoresc Crăciunul şi Boboteaza în aceeași zi, aşa cum făcea dealtfel până spre sfârşitul secolului al III-lea în-treaga biserică creştină. Din anul 336 biserica de la Roma a început să sărbătorească Naşterea Domnului separat, pe 25 Decembrie, pentru a “ocu-pa” cu o sărbătoare creștină o zi din calendar în care păgânii sărbătoreau Zeul Soarelui.Dacă hotărârea bisericii de la Roma a fost preluată de mai multe biserici răsăritene, nu acest lucru s-a întâmplat cu Bis-erica ortodoxă armeană, care a păstrat până în zilele noastre vechea tradiție cu sărbătoare comună – Teofania.Slujba de început de an în bise- rica „Sfânta Maria” a fost ținută în limba armeană, în același spirit tradiționalist care amin-teşte enoriaşilor de biserica şi de strămoşii lor. Pentru că nu au mai rămas în Botoșani vorbitori ai acestei limbi, preotul Kricor a citit despre Nașterea Domnu-

lui din Evanghelia după Matei în limba română.La sfinţirea apei s-a turnat mirul adus de episcopul Datev de la Ecimiadzin anul trecut. În altarul bisericii botoșănene „Sfânta Maria” cu hramul „Adormirea Maicii Domnu-lui”, porumbelul păstrător de mir este din anul 1784 iar crucea mare de argint cufun-dată tradiţional în apă este din anul 1781. Timp de peste două secole aceste două obiecte de cult au fost folosite la toate ceremoniile religioase din ziua de 6 ianuarie la biserica din Botoșani. Și cel de-al treilea obiect de cult, „cristelnicul gal-ben mare” este vechi de peste un secol, din 1911.Tradițiile armenilor botoșăneni la slujba de Bobotează sunt respectate în fiecare an. Cru-cea scoasă din apa sfințită este „ținută” de acel enoriaș care oferă cei mai mulţi bani la o licitaţie care are loc după sluj-bă și obiceiul este ca preotul să meargă cu Boboteaza mai întâi în casa acestuia.

Florin Simion EGNER

A C U M 7 5 D E A N I

I a n u a r i e 1 9 4 1

Din motive obiective am hotărât să continuăm serialul nostru. Vremurile dar şi “oame-ni cari au fost” cum spunea marele Iorga ne îndreptăţesc la acest demers. Istoria comu-nităţii noastre cu rele dar mai ales cu bune, poate insuficient cunoscută îşi cere drepturile şi trebuie readusă în actuali-tate. La anul se împlinesc 75 de ani de la trecerea în nefiinţă a mentorului nostru, Vartan Mestugean. Se cuvine deci să îi continuăm dezideratul aşa cum am facut-o şi până acum dar şi să luăm aminte. Pentru că cine nu îşi cunoaşte trecutul nu are viitor…

Iarna cruntă şi război bântuia peste întreaga lume. Trupele germane erau victorioase pe toate fronturile, iar în România parca învia o nădejde neaştep-tată. Chiar în editorialul său de pe prima pagină cu propa-ganda de rigoare, însăşi Vartan Mestugean părea mai optimist: “Un suflu sănătos bate peste tot

de la un capăt la celalalt al ţării. Vânturile discordiei au pierit în pustiu, pretutindeni domneşte aerul sănătos dădător de viaţă. De aceea naţiunea română poate privi cu încredere spre viitor în neclintita convingere că toate justele ei năzuinţe vor fi împlinite într-un viitor apro-piat. Traiască România !” Între timp comunitatea armeană săr-batorise Craciunul nostru iar slujbe fastuoase fuseseră ofi-ciate în toate bisericile arme-neşti. Ca să puncteze momen-tul, Mestugean îşi introduce în paginile 2-3 o lungă nuvelă de-a sa intitulată “O noapte de Crăciun sub Cuza Vodă”.

În România, Stat Naţional Le-gionar (cum era denumirea ofi-cială la acea vreme) comunita-tea armeană repurtează un “nou succes cultural” ce nu putea fi trecut uşor cu vederea. Cităm: “Haig Acterian la Direcţia Tea- trului Naţional. Astfel prima noastră scenă va fi reabilitată şi dusă spre prestigiul avut odini-

AA

AR R

T1 - 2 / 2015

oară sub directoratul lui P.Eli-ade. Dl.Haig Acterian se arată a fi totodata şi un devotat gos- podar îngrijindu-se şi de soarta personalului de serviciu pen-tru care a reînfiinţat de curând o cantină. Repertoriul anunţat va înscrie o stagiune de vădit succes.” Bietul Haig Acterian, dacă ar fi ştiut ce soartă îl va aştepta peste fix doi ani…

La Erevan, după cum suntem informaţi se sărbatorea cu mare fast “20 de ani de la înfiinţarea Republicei Armene – Locuito- rii capitalei s-au deşteptat mai devreme ca de obicei.Pe stră-zi se auzeau cântece şi muzici pentru desfătarea populaţiei entuziaste care serba. La ora 11 tribuna oficială era plină. Deschiderea oficială a facut-o Dl. Piruzian Preşedintele Con-siliului Comisarilor Poporu-lui. A continuat Dl.Garabetian relevând progresele realizate de tânăra republica sovietică în cele două decenii.Văzdu-hul răsuna de imnuri. Apoi mulţimea se îndreaptă catre grădina Kirov unde se desve-leşte o columnă comemora-tivă.” Ne putem lesne închipui ce entuziaşti erau cetăţenii din Erevan, mai ales noii repatriaţi de prin toate colţurile lumii.

Imediat dedesupt o ştire pla-sată parca intenţionat de către Mestugean în pagină: “Tribu-nalul Criminal din Erevan a condamnat la moarte prin îm-puşcare pe Levon Muratian, Director şi pe A.Pakratian, Contabil la Banca de Stat pen-tru delapidare de fonduri.” Iar-na, în 1941…

Eduard ANTONIAN

14

La Ambasada Armeniei din București a avut loc o fes-

tivitate cu ocazia încheierii misiunii a dlui. Arsen Mi-kayelyan, consul al Repu-blicii Armenia. La festivitate au participat senatorul Varujan Vosganian, deputatul Varujan Pambuccian, PS Episcop, Da-tev Hagopian, reprezentanți ai comunității armene. Domnul Arsen Mikayelyan a activat în cadrul Ambasadei Armeniei din România, începînd cu anul 2012, desfășurînd atît activi-tăți curente, ce țin de specifi-cul funcției, dar a fost prezent și la manifestările culturale și spirituale ale comunității ar-mene din România. Soția lui, Victoria Petrosyan avînd o solidă educație muzicală s-a dedicat activităților culturale și religioa- se fiind o voce de-osebită, mult apreciată în cad-rul comunității. Astfel vocea ei de soprană s-a auzit la Fes-

Mulțumim domnule consul Arsen Mikayelyan

tivalul Strada Armenească, la Concertele aniversare, ultimul fiind cu ocazia Centenarului Catedralei Armene din Bu-curești dar și la serile tematice care au avut loc în cadrul co-munității. Domnul consul Mi-kayelyan a fost, de fiecare dată, un bun sfătuitor pentru cei care au solicitat diferite informații și sprijin din partea Ambasadei și, în același timp, foarte apropiat

de comunitate. Putem spune că prin prezența sa în mijlocul nostru el a devenit un adevărat membru al acestei comunități.

La festivitatea de la Ambas-adă au vorbit Excelența Sa Hamlet Gasparian, ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Armenia, care i-a înmînat în semn de recunoști-ință medalia Vazgen Sargsyan, PS Episcop Datev Hagopian și senatorul Varujan Vosganian.

Și la sediul Arhiepiscopiei Ar-mene din București a avut loc o festivitate unde consulul a fost felicitat pentru misiunea sa în România.

Mulțumim domnule Arsen Mikayelyan și succes în vii-toarele misiuni pe care le veți primi din partea Armeniei !

ARARAT

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

COMUNITATEMaestrul Varujan Cozighian

a împlinit 80 de ani. Ne amintim cu bucurie că, în urmă cu trei ani, la Centrul Cultural Armean din București a avut loc o seară specială unde l-am sărbătorit pe violonistul care și-a dedicat viața muzicii. Au fost alături de el prieteni, fami-lia dar și scriitorul Bedros Ho-rasangian, care a moderat întîl-nirea, Nicolae Licareţ, director artistic al Filarmonicii ‘George Enescu’, pianistul Dan Grigore, criticul muzical Dumitru Ava-kian, precum şi compozitorul Nicolae Brânduş.

La mulți ani maestre și multă sănătate!

Varujan Cozighian s-a născut la Constanţa, la 7 ianuarie 1936. A început studiul viorii la vârsta de nouă ani cu profesorul Aurel Alexandrescu.În 1950, intră la Şcoala Medie de Muzică din Bucureşti la clasa profesorului George Ma- noliu, iar din anul 1952 îşi continuă studiile la Conservatorul de Muzică “Ciprian Porumbescu” la clasa profesorului Gara- bet Avachian, luându-şi examenul de stat în 1957.În 1954 şi-a făcut debutul, în public, ca solist, interpretând Simfonia Spanio lă de Eduard Lalo cu Orchestra Cinematografiei, sub bagheta lui Mircea Basarab.Câteva premii internaţionale au venit să confirme talentul şi formaţia solidă a tânărului Cozighian ca violonist. Astfel, în 1958, a obţinut diploma

LA MULȚI ANI

MAESTRE !

de onoare la Concursul ‘Ceai-kovski’ de la Moscova şi în acelaşi an a câştigat Premiul II la primul concurs internaţional ‘George Enescu’ din Bucureşti şi premiul III pentru interpre-tarea Sonatei a III-a de George Enescu împreună cu pianistul Nicolae Brânduş.

Varujan Cozighian a obţinut, în 1966, Premiul special “Ruggie-ro Ricci” la Concursul de vioară de la Geneva, iar în 1960 a fost numit concert-maestru la Filar-monica “George Enescu” din Bucureşti până în 1982, când a plecat din ţară şi a devenit con-cert-maestru la Orchestra Sim-fonică din Bilbao, Spania.

Paralel cu activitatea sa de concert-maestru, Varujan Co- zighian a desfăşurat o activitate susţinută ca solist cu orchestre româneşti şi europene, dar şi numeroase recitaluri camerale, având ca partener pe soţia sa, pianista Florina Cozighian.

Anul trecut Casa Radio a edi-tat un CD, ce reprezintă o fru-moasa ilustrare a colaborării dintre Varujan Cozighian și Nicolae Brânduș fiind reunite trei lucrări de mare populari-tate: Sonata a III-a, în caracter popular românesc de G. Enes-cu, Sonata nr.2 de Bela Bartok și Sonata nr.1 BWV 1001 în sol minor de J.S.Bach.

16

Distinsa doamnă doctor Ana Murguleț a primit, la

sfîrșitul anului trecut, Diploma de membru de Onoare a Socie- tății Române împotriva Epilep-siei.

În prezența unei elite a me- dicinei românești și inter-naționale dr. Ana Murguleț a primit această Diplomă ca o recunoaștere a activității ei, de peste 60 de ani, în domeniul neuro-psihiatriei infantile.Dr. Murguleț, născută Calus-tian, face parte dintr-o veche familie armenească din Cetatea

Albă, cu rădăcini în Crimeea.A absolvit Facultatea de Pedi-atrie a Institutului Medico-Far-maceutic, București și a avut privilegiul de a fi studenta prof.dr. Florica Bagdasar profesând apoi la Centrul de Neuropsihi-atrie și ulterior la Spitalul Elias din București și Policlinica 10. A scris peste 200 de articole în reviste de specialitate. Activi-tatea științifică s-a concretizat în peste 20 de lucrări științifice prezentate la congrese națio- nale și internaționale.A fost distinsă cu Meritul Sa- nitar, Diploma de excelență din

O nouă apreciere pentru dr. Ana Murguleț

partea Colegiului medicilor și Diploma de Onoare din partea Societății de neorologie psihi-atrie a copilului și adolescentu-lui din România (SNPCAR).Ajunsă la vîrsta de 88 de ani doamna dr. Murguleț este în continuare o fire deschisă și agreabilă și se bucură de copii și nepoți ( băiatul și nepoata au urmat tot medicina).

În activitatea de medic, spune ea, am reușit să recuperez mulți copii pentru că i-am iubit și în-grijit cu pasiunea transmisă de mentorii mei.

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

COMUNITATESala “Garabet Ibrăileanu” a Colegiului Naţional “Ro-man-Vodă” a găzduit miercuri, 13 ianuarie, un eveniment cul-tural organizat de Uniunea Ar-menilor din România, filiala Roman.

Prozatorul şi omul de cultură Varujan Vosganian a lansat la Roman “Cartea poemelor mele nescrise”, volum apărut la Edi-tura “Cartea Românească”. La eveniment au fost invitaţi pri-marul municipiului Roman, Laurenţiu Dan Leoreanu, profe-sorul Gheorghe A.M. Ciobanu, criticul literar Cristian Livescu, poeţii Victor Munteanu şi Emi- lian Marcu şi scriitorul Gheor- ghe Andrei Neagu.

Moderatorul întâlnirii a fost doctorul Emanuel Nazaretian, preşedintele Uniunii Armenilor din România, filiala Roman.

Evenimentul a fost susținut de Primăria Roman, Societatea Culturală “Clepsidra”, Aca-

demia “Petru Tocănel”, Editura “Serafica” şi Trupa de Teatru “Gong”.

***Romaşcanii care lucrează în instituţii de cultură din Ro-man sau care desfăşoară o activitate în sfera culturii au fost premiaţi la Gala Culturii Nemţene – premiile anului 2015, eveniment care a avut loc miercuri, 13 ianuarie, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Judeţeană “G.T. Kirileanu” din Piatra Neamţ, în colaborare cu Agenţia de Dez-

voltare Nord-Est, Consiliul Judeţean Neamţ, Academia de Muzică “Gheorghe Dima” şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.Prezent la manifestare a fost vicepreședintele Uniunii Scri-itorilor din România, Varujan Vosganian

La categoria Artă plastică a fost distins pictorul Mircea Răzvan Ciacîru – pentru expozitia din sala „Cupola“, iar cu premii speciale pentru participare la Gala Culturii Nemțene au fost răsplătiti, printre alții și Varu-jan Vosganian

Evenimente culturale la Roman și Piatra Neamț

Uniunea Armenilor din România- Sucursala Iași și Consiliul Paro-hial al Bisericii Armene din Iași anunță trecerea în neființă a dom-nului Boghos Nazaryan, tatăl domnului dr. Zare Nazaryan. Sincere condeleanțe familiei și Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Într-o mărturie, publicată de revista Ararat anul trecut, domn Bo-ghos, armean născut în Siria, din părinți armeni deportați din Urfa și Garmuci, la onoranta vârsta de aproape nouazeci și trei de ani spunea că este străpuns în suflet de sperața în justiția divină și în dreptatea istoriei care vor dărui înapoi națiunii armene măcar o parte din ce le-a fost luat mișelește.

18

În Istoria unui geno-cid îndelung ignorat,

am semnalat o eroare comisă de partea armeană care, în zelul ei de a aduna dovezi în dosarul de mărturii asupra Genocidu-lui din 1915-18, a făcut uneori excese frizând neadevărul: o lucrare fictivă a pictorului rus Vasiliy Vereșceaghin, Apoteoza războiului, înfățișând un mor-man de cranii omenești, a fost reprodusă în unele publicații armenești, într-o vreme, drept

fotografie cu explicația „Cra-nii ale victimelor armenești din genocidul de la 1915“. În lupta lor de-acum, iată, literalmente seculară pentru a obține reven-dicările meritate în numele unei justiții întârziate, începând cu recunoașterea ca Genocid a evenimentelor petrecute, arme-nii, ca să aibă câștig de cauză, nu-și pot permite să facă niciun pas greșit. Orice fisură în strate-gia și în bătălia lor le poate compromite efortul și, în final,

izbânda. Un astfel de abuz este eticheta pe care, preluând-o din limbajul convențional propa-gandistic, eu însumi am folo- sit-o în carte: primul genocid al secolului XX.

Nu este nicio mândrie în a fi victima unui genocid, fie el chiar și cel dintâi. Priori- tatea invocată în formularea de mai sus nu face decât să sugereze caracterul malefic al unui cap de serie nu numai în sine, prin ororile făptuite, dar și ca exemplu pentru genoci-durile care aveau să urmeze și pentru care primul de pe listă constituie o justificare, fie ea și abominabilă, mai cu seamă deoarece n-a fost consemnat ca atare și pedepsit în consecință. Se pare că această precizare a întâietății aproape ori de câte ori este menționat Genocidul armean își are rostul ca replică indirectă, dar sugerată, la pre-tenția ca Holocaustul evreiesc să fie considerat primul geno-cid al secolului XX. Este noto-rie înverșunarea cu care evreii țin la monopolul unei trage-dii naționale în raport cu vreo pagină de similară calamitate din istoria oricărei alte națiuni. Nimeni nu contestă (sau dacă o face se blamează singur) sufe-rința îndurată de poporul evreu din partea naziștilor în Al Doi-lea Război Mondial. Ceea ce este contestabil e unicitatea Holocaustului, nu ca termen, ci ca eveniment istoric. Pe bună dreptate, cine cunoaște detaliile și consecințele urgiei abătute asupra poporului armean în Primul Război Mondial (deci, anterior Holocaustului) va fi

Competiții genocidare

Lothar von Trotha

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

D I A S P O R ACOMENTARIUde acord că Armenocidul nu pălește ca dezastru uman față de nicio năpastă catastrofică suportată de vreo altă etnie.Dar – așa cum precizează Nora Levin, specialistă în istoria Ho- locaustului, într-un eseu publi-cat în Holocaust literature (Edi-tura Saul Friedman, Westport 1993) – fiecare genocid trebuie studiat în funcție de condițiile sale particulare: „Orice isto-rie tragică își merită, cred eu, propriul său studiu“. Autoarea introduce criteriul percepției pe care o au supraviețuitorii și pe cel al efectului pe care această percepție o poate avea asupra celor scrise despre genocid. Ea atrage atenția că fiecare ge- nocid pare unic celor care i se identifică acestuia, dar că nu trebuie să se afle într-o com-petiție fără sens pentru primul loc în unicitatea sau intensitatea suferinței. Ca argument, Nora Levin menționează atitudinea supraviețuitorilor care cred cu tărie în unicitatea experienței lor rasiale sau naționale: „Fie-care anihilare în masă se cuvine înțeleasă în propriul său context specific, nu amestecată într-o înșiruire de orori. Nicio struc-tură psihosocială sau clasificare impusă nu poate denatura date-le istorice, teologice, factuale luate în sine“. Un alt evreu, Michael Wyschogrod, teolog, filozof al religiilor, în articolul Faith and the Holocaust din revis-ta „Judaism“ 20/1971, scrie: „Este adevărat că Holocaustul e catastrofa noastră și oricine va fi îndreptățit să jelească mai abitir moartea unei rubedenii a sale decât a altuia. Dar acesta nu poate fi un factor determi-nant. Pe plan psihologic, parți-alitatea aceasta e de înțeles; în final, însă, pe plan moral, toți oamenii se bucură de aceeași

demnitate ca și rudele mele și rezultă că acele crime comise împotriva lor nu pot fi calitativ diferite de cele comise împotri-va altora.“ Așadar, tendința de a se face o mutare din planul psihologic în planul moral o au, probabil, victimele tuturor genocidurilor, fiindcă există un narcisism al celor opresați, care îi face pe oameni să pretindă unicitatea suferinței lor. Dar, deși aceasta poate avea o va-liditate istorică, totuși națiunile care au suferit un genocid tre-buie să fie conștiente de efectul nociv al unui astfel de mod al gândirii. La rândul său, filozoful Emil Fackenheim susține (în The Holocaust and Philosophy din „Journal of Philosophy“ 82, 10/1985) că Holocaustul este unic, însă recunoaște că „geno-cidul evreiesc seamănă cel mai mult cu genocidul armean din Primul Război Mondial“, în-trucât amândouă au constituit tentative de a anihila un întreg popor, au fost comise sub um-brela unui război, au fost ex-ecutate într-un secret maxim,

au fost făptuite prin deportarea victimelor, cu deliberată cru-zime, în locuri depărtate și au fost întâmpinate cu prea puține contramăsuri sau proteste ver-bale din partea restului lumii civilizate; el conchide că, fără îndoială, naziștii au învățat de la precedentul armean și au fost încurajați de acesta. Acestea fiind zise, adică eliminând din principiu jocul macabru al concurenței, mai rămâne o problemă, una es-ențială, ținând pur și simplu de restabilirea adevărului evident al cronologiei istorice: Arme- nocidul NU a fost primul gen-ocid al secolului XX. „Privile-giul“ acestei întâietăți aparține unui pogrom din anii 1904-07 în sud-vestul Africii, pe terito-riul Namibiei de astăzi. Ceea ce ONU a recunoscut în 1985 drept cel dintâi genocid al vea-cului trecut a fost un masacru comis de ocupanții germani sub conducerea generalului Lothar von Trotha, ale cărui trupe au exterminat direct sau în lagăre de concentrare 80% din popu-lația africană de etnie Herero

Uciderea etniei Herero de către germani în anii 1904-1907

20

și 50% din cea de etnie Nama. Conform datelor furnizate de ONU, în urma acestui pogrom numărul membrilor etniei Herero a scăzut de la 80.000 la 15.000. Altfel, cifrele vari-ază între 24.000 și 100.000 de victime Herero și între 10.000 și 12.000 de victime Nama din-tr-un total de 20.000. Din nou, însă, în cazul unui etnocid nu cifrele sunt cele relevante, ci monstruozitățile comise cu in-tenția de a aneantiza o popu-lație autohtonă în propriul său cămin. În ținutul triburilor Herero (Bantu) și Nama (Ho- tentot), în 1884 se stabiliseră coloniști germani atrași de subsolul bogat în metale rare, în diamante și în alte pietre prețioase. Aceștia au ocupat pământurile băștinașilor pen-tru a construi o cale ferată, au sechestrat cirezile de vite cor-nute care erau singura sursă de hrană a acelora, iar rezervele de apă au scăzut, ceea ce a stârnit revolta armată a localnicilor. Ca represalii, o trupă de 14.000 soldați germani, trimisă ca să răzbune uciderea a 150 mili-tari, la ordinul generalului von Trotha de a nimici toată popu-lația, fără discriminare, a trecut la acțiune. Indigenii au fost înconjurați pe trei laturi, sin-

gura cale de scăpare fiind spre deșertul Kalahari. Bărbații au fost omorâți, femeile și copi-ii au fost deportați în deșertul Omaheke, unde se refugiaseră cei care avuseseră posibilitatea; deșertul a fost blocat, sursele de apă au fost otrăvite, iar oame-nii au murit de foame, de sete, de epuizare. Conform unei scrisori a generalului german, adresată localnicilor și păstrată în prezent în arhiva națională din Botswana, etnia Herero a fost somată să părăsească țara, în caz contrar urmând să fie țin-ta tirului artileriei; cel care pre-da germanilor o căpetenie indi-genă avea să fie recompensat cu o mie de mărci. Epistola se încheia cu fraza: „Exercitarea forței prin teroare și chiar prin violență este și a fost dintot-

deauna politica mea“. Deși miza este destul de scăzută pentru Germania și în 2004 aceasta și-a recunoscut propria responsabilitate în suferința indusă tribului Herero, totuși Germania evită să califice nimicirea acelui trib drept gen-ocid și nu este dispusă de a oferi reparații, limitându-se, dintr-un tardiv sentiment de culpabili-tate, să furnizeze Namibiei aju-tor material excesiv în virtutea fostei sale calități de putere co-lonială, dar și de făptuitoare a genocidului. De altfel, Namibia însăși nu militează activ pentru recunoașterea genocidului, iar etnia Herero este, în prezent, o minoritate discriminată în această țară, ceea ce complică analizarea culpei. Oricum, ezi-tarea Germaniei de a recunoaște genocidul săvârșit odinioară de ea este încă un exemplu despre faptul că admiterea propriei vi-novății pentru o crimă comisă rămâne în continuare o pro-blemă de etică încastrată în me-moria colectivă a umanității. La numai câțiva după masacrele din 1904-07, ar fi fost de aștep-tat ca Talaat pașa să fi întrebat retoric: „Cine își mai amintește astăzi de Herero?“

Sergiu SELIAN

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

I N E D I T

În lumina proiectului inițiat de Institutul de Armenologie din Leipzig/Germania, referitor la armeni din sud-estul Europei, care au salvat evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mon-dial, am descoperit un lucru i- nedit, de care armenii suceveni pot să fie mândri. Alături de Gheorghe Foit, un alt armean a salvat evrei de la depor-tare: Sarkis Botușan. (Domnul

Puiu Botușan, fiul lui Sarkis Botușan, și-a respectat promisi-unea și a venit cu poze inedite despre armenii suceveni și din

Sarkis Botușan, armeanul care i-a salvat pe evrei de la deportare

Sarkis Botușan, în uniformă de pompier ucenic, în fundal este Turnul Roșu.

Suceava de demult, inclusiv cu explicații valoroase!).În perioada aprilie – octombrie 1944 a fost primar al orașului Suceava. Influențat de curajului primarului cernăuțean, Traian Popovici, care a salvat aprox-imativ 20.000 de evrei de la moarte sigură, a reușit să an-uleze decizii de trimitere a unor evrei suceveni în Transnistria. În semn de recunoștință, rabi-nul-șef i-a dăruit un tablou cu autograf (promitem că vom prezenta copia acestui autograf cât mai curând cu putință).

Vă vom ține la curent!

Corina DERLA

Activitatea de cercetare nu se încheie niciodată! Când credem că am epuizat toate sursele, apare ceva care ne dă peste cap: ne bucură, dar și ne face să ne întrebăm ce mai urmează.

Același lucru se întâmplă cu comunitatea armenească din Suceava. Noul an 2016 mă aștepta cu o surpriză plăcută: fotografii și un tablou. Despre acest tablou vreau să vă poves-tesc.Tabloul o înfățișează pe Coana Tinca, adică pe Ecaterina Foit, care a avut grijă de mănăstirea Hagigadar din anul 1929 și până la moarte. Rămasă vădu-vă în anul 1928, cu patru copii, a preluat răspunderea îngrijirii mănăstirii, devenind în timp un reper al armenimii bucovinene.Despicând firul în patru – vor-ba proverbului – , am desco-perit o interesantă poveste din spatele tabloului: coana Tinca, pictată în picioare, își ține fiul, Radu, de subțiori, pe scaun este reprezentată sora sa. Copilul a murit de mic,căci servitoarea a scăpat din neatenție căruciorul pe dealul de la Hagigadar. De

fapt, coana Tinca a spus ser-vitoarei să ducă copilul de trei ori în jurul bisericii, conform tradiției, pentru ca fiul ei să se vindece de pneumonie. Iar ser-vitoarea l-a “vindecat” pe micul Radu de pneumonie pe vecie!Ultimele descoperiri ne fac să credem cu tărie că încă sunt documente de studiat. Tocmai ne-a vizitat la sediul U.A.R. din Suceava un membru al comu-nității, domnul Puiu Botușan, care a privit cu interes expoziția de la sediu și a depănat amin- tiri cu domnul Foit (ne dorim să adunăm aceste amintiri ale membrilor comunității în scris, ca să nu se piardă). În plus, se pare că dumnealui a mai desco-perit fotografii în arhiva perso- nală, pe care le va aduce la sediu pentru a fi scanate, îmbogățind astfel colecția comunității.

Corina DERLA

Coana T i n c a

22

Thomas Patrick Lowndes de Waal

(n. 1966) este ziarist și scriitor britanic, specialist în proble-mele Caucazului și ale regiu-nii Mării Negre. A lucrat pen-tru BBC la Londra, precum și pentru Moscow Times la Mos-cova (stăpânește limbile rusă și greacă). Deține calitatea de asociat principal la Fundația Carnegie pentru pace inter-națională. Este autorul volumu-lui Black garden: Armenia and Azerbaijan through peace and war (New York, 2003), con-

sacrat conflictului asupra Arțakhului (Karabaghul de Munte). A fost co-autor la o altă lu-crare, Chechnya: Calamity in Cau-casus (New York, 1998) și a mai scris The Caucasus: An introduction (Oxford Univer-sity Press, 2010). A semnat introdu- cerea la prima carte în engleză a Annei Politkovskaya, A dirty war. În anul 2006, ministerul de externe al Rusiei, „din motive de se-curitate de stat“, dar foarte probabil din cauza atitudinii

lui critice privind războiul din Cecenia, i-a refuzat viza de in-trare în Rusia, unde trebuia să fie prezent la lansarea versiunii în limba rusă a cărții sale de-spre Arțakh. Cu ocazia comemo-rării centenarului Genocidului armean, în 2015 Thomas de Waal a mai scos o lucrare cu su-biect armenesc, Great Catastro-phe: Armenians and Turks in the shadow of Genocide (Ox-ford University Press). După cum arată titlul, noua scriere vine să se așeze în rafturile

bibliotecii rezervate Genocidu-lui, nu numai ca încă o istorie a acestuia, dar mai mult de atât – și ca o analiză a consecințelor lui și a relațiilor armeano-turce de-a lungul vremii până în zilele noastre. Cartea este foarte bine documentată și, ca și Grădi-na neagră, are marea calitate a obiectivității cu care autorul contemplă și comunică faptele relatate, fie ele privind ororile și manipulările comise de tur-ci, fie acțiunile revanșarde ale armenilor și chiar disensiunile din sânul comunității armene, provocate de diferențe de con-cepție sau/și de programul par-tidelor politice din diasporă. Marea Catastrofă se deschide cu o introducere in-titulată Recviem în Diyarbakir, fiindcă de Waal, călătorind în septembrie 2012 în Turcia, cu un grup de americani condus de arhiepiscopul de New York, Khajag Barsamian, a fost de față nu doar la o slujbă ținută de prelatul armean din SUA la biserica Sfânta Cruce de pe in-sula Aghtamar a lacului Van, ci și la o altă slujbă, nu mai puțin semnificativă, în biserica Sfân-tul Ghiragos (din anul 1376) în Diyarbakir, de curând renovată, cel mai mare lăcaș religios ar-menesc din Orientul Mijlociu. Semnificativ deoarece, după restaurarea și redeschiderea bisericii de pe Aghtamar, renovarea celei din Diyarba-kir s-a făcut cu fonduri alocate de primăria locală (500.000 dolari), ceea ce a acoperit 20% din costul total, și în rest cu donații oferite de bogătași ar-meni, majoritatea din Turcia, foarte puțin venind din comu-nitatea armeano-americană și în general din diasporă. Asta, după ce guvernul turc con-simțise să restaureze biserica, dar cu condiția ca apoi s-o ia

N O T E D E L E C T O R Thomas de Waal : Marea catastrofă. Armenii și turcii în umbra genocidului.

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

R E C E N Z I Eîn posesie, ceea ce însă mu-nicipalitatea locală n-a accep-tat, preluând responsibilitatea lucrării împreună cu un grup de armeni din Turcia. Pentru a înțelege amploarea inițiativei posibile datorită schimbării de atitudine oficială a guvernului moderat islamist al partidului AKP față de etniile minoritare și poziției reconciliatoare a partidului BDP în Chestiunea armeană, autorul citează pe un coleg de drumeție, Arthur, e- migrat din Izmit la New York via România: „Când am venit aici în 1997, nu exista acope-rișul, iarba crescuse pînă la brâu și o pășteau oile, iar epis-copul nostru a intrat printr-o fereastră spartă“. Tot kurzii sunt cei care povestesc cum în 1915 un episcop armean care urma să fie ucis le-a spus vecinilor săi kurzi: „Noi suntem micul dejun și voi o să fiți prânzul“. Așa s-a deschis intere-sul scriitorului britanic pentru a scrie o istorie a „Marii Catas- trofe“, cu dovezi și cu mărturii ale timpului, cu o argumenta-re bazată pe faptele consem-nate. Evident că relatarea este cro-nologică (există și o cro-nologie propriu-zisă la sfârșitul volumului, care precede copi-oasele note care, prin multitu-dinea de titluri bibliografice, demonstrează efortul de cerce-tare depus de autor), iar ea vine până în zilele noastre, la semnarea Protocoalelor. Textul zăbovește și la aspecte mai puțin cunoscute (povestea Protocoalelor, fiind de dată recentă, e mai bine știută), cum ar fi: asasinarea arhiepiscopului Levon Turian, eparhul diocezei de răsărit din SUA a Bisericii Armene, de că-tre activiști dașnaci într-o bise-rică din New York la 24 decem-brie 1933; inițiativa temerară a

conducerii locale de partid din Armenia sovietică de a edifica în Erevan un monument memo-rial închinat Genocidului într-o vreme în care Medz Eghern era tabu politic, ceea ce s-a con-cretizat cu inaugurarea la 29 noiembrie 1967 a Țițernaca-berdului, așa cum e cunoscut complexul astăzi; întâlnirea secretă într-o cameră de hotel din Zürich, la 27 noiembrie 1977, a ministrului de externe turc cu lideri ai partidelor politice armenești din diasporă, cu scopul de a discuta posibili-tatea stabilirii unei relații de co-operare; formarea unei comisii de reconciliere turco-armeană (TARC) care avea să activeze în 2001-04 ca preambul al Pro-tocoalelor; organizarea unui atelier de istorie armeano-turc la Universitatea din Chicago (WATS) în 2000-05, soldat cu editarea unui volum de eseuri, A question of Genocide, în 2012 și prilejuind și el crearea faimoasei conferințe din 2005 la Universitatea Bilgi din Istan-bul. În final, autorul revine la Diyarbakır, cu povestea lui Armen Demirdjian, unul din-tre epitropii bisericii armenești, al cărui tată a fost armean islamizat, iar mama – kurdă: „Tata și mama vorbeau în kurdă și eu credeam că sunt kurd“. Abia după moartea tatălui său a aflat Armen că este armean: era numit filleh, termen peiora-tiv în kurdă pentru a denumi un armean. Cazul lui Armen îi dă ocazie lui de Waal să coment-eze problema „protoarmenilor“, adică a armenilor islamizați și care abia în vremea din urmă

ies la suprafață aflând sau dez-văluind adevărata lor identitate. Desigur că rolul lui Hrant Dink în această acțiune este relevat, după cum e menționată drept cap de listă Fethiye Çetin care a povestit propria sa odisee în Bunica mea. Ultimul capitol se in-titulează Două memoriale în Istanbul. Este vorba de memo-rialul închinat poetului Daniel Varujan, victimă a Genocidu-lui, în cimitirul armenesc și, cam la vreun kilometru distanță de acesta, memorialul ridicat la Monumentul Libertății (un obelisc deteriorat, din anul 1911, într-un parc abandonat) în amintirea lui Talaat Pașa, reînhumat aici în 1943, când corpul i-a fost adus de la Ber-lin. Alăturarea victimă-călău pe care autorul însuși o propune îi prilejuiește acestuia o con-templare a situației actuale din Turcia, în care sunt recapitulate șansele și căile unei reconcilieri în condițiile recunoașterii Ge- nocidului de către turci. Este subliniată necesitatea ca Re-publica Armeană și diaspora să conlucreze în această direcție, statul armean ca reprezentant oficial al națiunii și diaspora ca moștenitoare a consecințe-lor Genocidului, căutându-se soluții concrete și eficiente în-tr-o acțiune concertată pentru a fi productivă: „Este posibil ca în ziua în care societatea turcă în întregul ei va accepta cuvân-tul Genocid relativ la armeni să fie ziua în care Genocidul va putea deveni din nou Catastro-fă“.

Sergiu SELIAN

24

Cei 100 de ani scurși peste tragedia din 1915 nu au dus

la recunoașterea unei crime îm-potiva umanității și o asumare directă, cu toate consecințele de rigoare, a vinovăției statu-lui turc de azi, urmașa directă a defunctului Imperiu Otoman de ieri. Pentru Genocidul comis în 1915. Nu este simplu, nici ușor,dar nici imposibil. O împă-care a poporului turc cu propriul trecut și asumarea unui adevăr istoric cu multiple semnificații în perceperea unei noi identități istorice, bazate pe o istorie im-perială și o nouă paradigmă identitară, ar putea fi o mînă întinsă unui popor, cel armean, cu care a coabitat de-a lungul secolelor în diverse forme și care la rîndul lui încearcă să se redefinească în actuala conjunc-tură politico-istorică. La început de nou mileniu provocările sunt imense, ținînd cont de convulsiile, multiple, ale lu-mii contemporane. De aceea, toate studiile și cercetările ce decopertează arhive – nu doar otomane, ca în cazul lui Taner

Akcam , germane – ca în cazul lui Wolfgang Gust sau din ar-hivele Vaticanului – ca în cazul lui Michael Hesseman ( stau cu cercetările lor pe masă!) doar simple exemple – se pot coro- bora cu studiile din teren – cazul celor doi jurnaliști francezi Lau-rant & Perrier – pentru a oferi oamenilor politici de astăzi, și opiniei publice internaționale o documentație adusă la zi și o analiză la rece a ceea ce s-a con-sumat într-un trecut ce măsoară doar,100 de ani. O sută de ani este mai nimic la scara istoriei omenirii. Dar pentru popoarele turc și armean, sunt decisive. Despre cartea celor doi jurnal-iști de la Le Monde și Le Figa-ro, peste zece ani corespondenți de presă la Istanbul,Laure Mar-chand și Guillaume Perrier, ”Turcia și fantoma armeană. Pe urmele genocidului”(Edi-tura Corint, 2015, traducere din limba franceză de Nicolae Drăgușin, prefață excelentă, tre-buie precizat imediat, de Sorin Antohi, și un cuvînt înainte, cu o abordare teoretică și o ana-

liză complexă, plecînd și de la o carte - Alienarea modelului social - a unui intelectual turc de prestigiu (İdris Küçükömer 1925-1987) pentru o mai bună înțelegere a fenomenului ge- nocidar, de Taner Akcam) scrie eseistul Valentin Protopopescu, jurnalist la Radio România. O bună lectură acest articol (Veşni-ca viaţă a celor morţi sau despre cum lucrează memoria colectivă) pe care îl vom publi- ca în numărul următor al DO-SAR-ului. Plecînd de la două volume recent apărute în Ger-mania, ce analizează, pe bază de documente, rolul și gravitatatea implicării nu doar a militarilor germani, ci a autorităților de la Berlin, în derularea evenimen-telor din 1915, scrie un amplu eseu Sorin Antohi. O perspec-tivă amplă asupra a ceea ce nemții numesc Schuldfrage (Chestiunea vinovăției) și o ana-liză profundă a consecințelor implicării Germaniei în Volk-ermord (genocid)-ul armean. O contribuție esențială studiul lui Sorin Antohi despre intervenția, nefericită, a Germaniei în acest eveniment tragic al istoriei euro-pene. Abia acum analizat, intus et in cutae, cu inserturile teore- tice și de filozofia istoriei cum se cuvine. Revenind la importanța muncii pe care o face de peste patru decenii istoricul turc Tan-er Akcam. În 2013 publică la Princeton Press o a treia ediție din “The Young Turks’Crime against Humanity. The Armeni-an Genocide and Ethnic Clean-sing in Ottoman Empire”. O carte la fel de importantă ca și corpusul de documente din ar-hivele germane editate de Wof-gang Gust. Sunt mărturii de preț, care ar trebui percepute în toate detaliile și informațiile ce le conțin. Abia acum cîteva luni au ajuns pe biroul nostru. Masivele

A fost Germania complice la Genocidul din 1915? DA!

Bedros HORASANGIAN

Ultimul Sultan al Imperiului Otoman, Mehmed V, urându-i Bun venit Kaiserului Wilhelm II la Constantinopol

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

DOSAR 1915volume stau cuminți, așteptînd să le parcurgem pe îndelete, și să intrăm în toate informațiile cuprinse în volum, după ce Ta-ner Akcam a studiat, cu răbdare, tenacitate și competență docu-mente clasificate pînă mai ieri din Arhivele Otomane. Și să pu-nem față în față, eventual, abne-gația și onestitatea intelectuală a acestui cercetător, cu o circu-lară a Ministerului Educației din România, care nu a fost făcută publică, prin care s-a interzis unităților școlare și universitare să organizeze vreo manifestare (conferință, masă rotundă dez-batere, orice!) privind Geno-cidul Armean din 1915. Dacă aveam această informație din prima jumătate a anului trecut, din trei surse diferite, acum ea mi-a fost confirmată de un ca-dru universitar român, de rang înalt, care a devoalat informația fără să fie întrebat. Sigur că nu pot să-i divulg numele, pentru că este și o cunoscută persoană publică, dar aș solicita Minis-terului Educației pe această cale să de-a un răspuns oficial dacă s-a emis această circulară. Nu cred că voi primi vreun răspuns.Revenind la Taner Akcam, el publică, în 2015, împreună cu Vahakn N.Dadrian studiul “Jugement a Istanbul. Le proces du genocide des Armeniens” (Editions de l’aube, cu o pre-față de Gerard Chaliand – un alt bun cunoscător și cercetător al subiectului - și o postfață de Alexandre Couyoumdjian și Stephane Mirdikian, după o primă apariție în 2008, în limba turcă urmată apoi o traducere în engleză în 2011) care cuprinde tot dosarul procesului intentat liderilor Junilor Turci care a avut loc în 1919-1920. Și condamna- rea la moarte, în contumacie, în majoritatea cazurilor, a prin-cipalilor responsabili.Sunt aici

toate probele ce incrimează au-toritățile otomane și caracterul premeditat al acțiunii de curățire etnică, dacă e să folosim terme-nii de astăzi. Cînd vreun oficial turc sau de altă naționalitate, inclusiv român, afirmă senin că problema genocidului armean din 1915 trebuie lăsată pe mîna istoricilor ca să se studieze faptele, putem răspunde sec. Faptele au fost deja studiate de numeroși istorici cu competențe academice din diferite țări – in-clusiv intelectuali turci, care azi sunt luați la refec de Președin-tele Erdogan pentru semnarea unei petiții de pace și încetarea folosirii forței armate împotri-va comunității kurde – astfel că materialul probatoriu există din plin. Din belșug. Istoricii și di-verși alți cercetători și-au făcut pe deplin datoria. Este rîndul politicienilor - nu doar turci, dar și a comunității internaționale, să se pronunțe și să decidă. Si- tuația internațională, din păcate, și gravele convulsii ale Europei din ultimul an datorate valu-lui de imiganți ce s-au năpustit spre țările europene, ca și recru-descența terorismului islamic au condus la trecerea în plan se-cund a acestei tragedii din 1915. Dincolo de gesturile simbolice consumate în 2015 – Discursul Papei Francisc, recunoașterea Genocidului de către Germania și Austria etc- situația complexă internațională și interesele stra-tegice ale SUA și UE au impus o Realpolitik în ce privește re-cunoașterea DOSAR-ului 1915 ca genocid.Dar aste e deja un alt subiect.Așa că nu putem spune, precum personajul lui Marin Preda, care

văzînd uimit o girafă, exclamă senin:Așa ceva nu există! Ba, da, putem exclama cu cărțile pe masă, există un uriaș corpus de documente care să dovedească crimele din 1915.În aprilie 1999, Președintele Bill Clinton, staful Președinției Americane și membri ai Con-gresului au alcătuit la Casa Albă audiența unei conferințe ținută de Elie Wiesel.Titlul prelegerii, „Pericolele indiferenței”.Un mesaj emoționant pentru mile-niul care urma să vină – azi știm bine ce a urmat începînd cu anul 2000 – plecînd de la propria ex-periență și de la indiferența unor semeni vizavi de cele întîmplate cu poporul evreu în timpul răz-boiului. „Indiferența este în-totdeauna prietena inamicului, fiindcă îl avantajează pe agre-sor.” ( citat din volumul „Discur-suri care au schimbat lumea. Cu o introducere de Simon Sebagh Montefiore”, Ed.TREI 2016, traducere din limba engleză, Iri-na Negrea). Indiferența și ridi-catul din umeri, din păcate, mai funcționeză și astăzi. La nivel individual, „Nu e treaba mea...”, la nivel colectiv,”Sunt interese geostrategice la mijloc...” .Poate de aceea omenirea se află astăzi acolo unde este. Într-un impas. Dar, am vrea să credem, spe-ranța va învinge mereu indifer-ența. Elie Wiesel a spus lucru-rilor pe nume la Casa Albă. De aceea, poate și de aceea, vom continua să spunem lucrurilor pe nume în acest DOSAR 1915.

Dincolo de conjuncturi sau toate celelalte aranjamente de culise ale actanților politici de pe scena internațională.

26

În eseul “De ce nu-și asumă Turcia geno-

cidul armean?”, publicat de Ob-servator cultural pe 24 aprilie 2015, la exact un secol de la apogeul genocidului armean, evocam succint rolul Germaniei în acea tragedie. Mi se pare util să reiau mai pe larg chestiunea la începutul lui 2016, cînd avem la dispoziție și bilanțul întregului an precedent. Ca și în alte ocazii, consider în general cunoscute faptele și le reamin- tesc numai cînd mi se pare strict necesar. Obiectivul meu este să propun o analiză contextuală a discuției publice și academice, cu accent pe zonele de umbră, tăcere și ambiguitate, o analiză sprijinită pe competențele mele de istorie a ideilor și istorie conceptuală. Așa socotesc eu că pot contribui, oricît de modest, la înțelegerea postistoriei unei catastrofe.

Prezentul: sfîrșitul unui ciclu istoric

Acțiunile sîngeroase ale te- rorismului islamic și marele val de migranți preponderent musulmani revărsat asupra Europei au dominat agenda

publică a continentului

în 2015 și vor continua prob-abil să ne preocupe în viitorul sondabil. Mulți europeni au sentimentul că trăiesc sfîrșitul un ciclu istoric, indiferent cum ar fi definit acesta: sfîrșitul civi-lizației occidentale, sfîrșitul Eu-ropei (iudeo-)creștine, sfîrșitul dominației occidentale asupra lumii, momentul în care Occi-dentul își ispășește păcatele etc. În opinia publică a noului mi-leniu, angoasa acestor sfîrșituri a înlocuit triumfalismul narci-sic, arogant și contrafactual al lui Francis Fukuyama -- care prezenta începînd din 1989 sfîrșitul istoriei ca apoteoză globală a (neo)liberalismului american, într-un stil pe care l-am definit acum două decenii ca amestec de RAND (celebrul think tank) și Disneyland. Mai credibil sună astăzi profetis-mul istoriosofic sumbru al lui Samuel P. Huntington, cel care a reluat după 1993, contrazicîn-du-l pe Fukuyama, unul din scenariile apocaliptice defen-siv-agresive ale Occidentului, conflictul civilizațiilor. Fuku-yama răstălmăcea (eliminîndu-i dimensiunile tragice și negru ironice) și vulgariza o tradiție inaugurată de Hegel, răsturnată (cum altfel?) de Nietzsche, re-

lansată de Kojève în mediul legendarului Collège de So-ciologie, dusă de Leo Strauss (părintele spiritual al neocon-servatorismului american) la Chicago și transmisă mai de-parte de Allan Bloom, maestrul lui Fukuyama. Huntington, la rîndul lui, relansa anxietatea civilizațională care-l inspirase pe Spengler, aducînd-o în ori-zontul unor generații cu puțină cultură. După mai bine de două decenii, o ucronie prospectivă ca Soumission a lui Houelle-becq, cu numeroase anteceden-te în ficțiunea speculativă, deși provoacă polemici, nu mai sur-prinde pe nimeni cu viziunea unei Franțe intrate fără mari convulsii în stare de “servitute voluntară” (La Boétie) față de musulmani. Iar știrile zilnice ne confirmă așteptările pesimiste și ne îndreptățesc spaimele. Cam acesta e drumul sinucide- rii Europei: de la profeție la re-portaj.

Centenarul geno-cidului armean

Pe fundalul complex al pro-fundei crize de orientare eu-ropene, atenția acordată cen-tenarului genocidului armean în 2015 a fost relativ modestă, deși numeroase ziare, televi-ziuni, reviste savante și edi-turi, precum și o mulțime de autori, cercetători, personal-ități publice, organizații civ-ice și instituții din mai multe țări și-au făcut din plin datoria de memorie. Drumul pînă la stabilizarea unui canon al me-

Germania și genocidul armean

S o r i n A N T O H I

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

DOSAR 1915moriei culturale și al discursu-lui juridico-politic privind gen-ocidul armean pare încă lung, consolarea fiind că istoriografia a atins deja acest stadiu. Să nu uităm că și Holocaustul/Șoah a parcurs un traseu aproape la fel de lent și sinuos de la eveniment la concept și de la condamnare (chiar juridică, nu doar morală) la negare (aceasta este de fapt totală și atunci cînd, adesea dintr-o viclenie care ne insultă inteligența, e parțială), în ciuda unor investiții de e- nergie și bani considerabil mai mari. Termenii Holocaust (în elină: “ardere de tot”, practică sacrificială ebraică) și Șoah (în ebraică: „nimicire”, „catastro-fă”) nu sînt sinonimi, iar la limită sînt ireconciliabili, deși denotă același fenomen istoric și sînt folosiți adesea indistinct; primul ține de o teo- logie creștină a sacrificiului, pe cînd al doilea se leagă de teolo-gia iudaică a răului, fiind deci concept indigen/endogen (v., pentru o analiză filologică, teo-logică, morală și istorică, Alain Besançon, Nenocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea “Șoah”-ului, trad. de Mona Antohi, București, Hu-manitas, 1999, 2007, 2015). Și nimicirea armenilor, care inspi-rase lui Raphael Lemkin însuși neologismul “genocid”, folosit și pentru a denumi uciderea în masă a evreilor, extins pentru a denumi alte masacre planificate și devenit apoi un termen juri- dic, a generat o serie de con-cepte specifice, pornind de la cuvinte din limba armeană, care însă nu au atins același grad de notorietate transnațională: tsghaspanutiun (“genocid”), yeghern (“pogrom”), chart (“masacru”) aghet (“catast-rofă”). O rapidă discuție a acestor termeni în legătură

cu negaționismul Turciei și necesitatea de a depăși măcar în Germania și Europa acest tabu dictat de Realpolitik, a propus Carolin Emcke în Süddeutsche Zeitung (“Diktat des Tabus”, 18-19 aprilie 2015). Vom vedea mai jos unele importante pre-cizări semantice și juridice pe terenul limbii, culturii și juris-prudenței germane.Reacțiile, atitudinile și acțiunile legate de centenarul genocidu-

lui armean au inclus încercări de a determina, printr-o presi-une morală mediatică în care diaspora armeană și simpati-zanții săi au jucat un rol impor-tant, consacrarea legislativă și politică a unei viziuni judicio-ase asupra faptelor istorice, ca și a sensului, semnificațiilor, consecințelor și memoriei lor. Evident, Armenia, confruntată și cu un prezent dificil, nu are forța și mijloacele de a influ-

28

ența prea mult acest proces. Cu atît mai mult e nevoie de soli-daritatea morală cu tragedia armenilor a celor care cred în demnitatea umană. În România, subiectul, cunoscut în special de armeni și de pri-etenii lor, nu era cu adevărat discutat nici în mediul familial: Varujan Vosganian a dat prin Cartea șoaptelor (2009) fresca definitivă asupra acestor (semi)tăceri private și publice, tipice pentru memoria comunicativă a traumelor istorice. Succesul internațional fulminant al cărții e o dovadă în plus a semnifi-cației sale universale. Pentru generațiile românești mature, romanul (semi)autobiografic și memoriile erau mediile discur-sive obișnuite pentru abordarea genocidului armean, cel puțin după traducerea legendarului roman documentar al lui Franz Werfel din 1933, Cele patru-zeci de zile de pe Musa Dagh (în românește de Horia Matei, prefață de Nicolae Balotă, 3 volume, București, Univers, 1970). Anul 2015 a adus și o susținută discuție mediatică a faptelor istorice, pentru prima dată masiv accesibile publicului nostru (nu numai prin Editura Ararat și publicațiile sale, cărți ori periodice, tipărite sau virtu-ale), precum și conectarea prin recenzii, semnalări și traduceri la stadiul actual al cercetării. Aș saluta aici, cu mulțumiri publice, contribuția esențială a lui Bedros Horasangian, care a inițiat și pregătit în cele mai mici detalii publicarea multor contribuții la discuția generală, un imens Dosar 2015. Lui i se datorează și intervențiile mele, astfel că salutul și mulțumirile de mai sus au și o dimensiune foarte personală.Sper ca viitorul apropiat să marcheze și la noi asimila-

rea publică și savantă a aces-tui uriaș volum de informații și interpretări. Mai sper și că, odată ce societatea civilă se va fi edificat, instituțiile și repre- zentanții statului român își vor clarifica pozițiile oficiale față de genocidul armean. Ambi-guitățile tactice și strategice, obișnuite la români – clasici jucători (perdanți!) la ambe-le capete -- nu ne ajută nici în acest caz. În orice caz, putem cel puțin adopta poziția Uniu-nii Europene, care a comemo-rat pe 15 aprilie 2015 printr-o rezoluție genocidul armean, precum și una din pozițiile sta-telor europene, membre UE sau nu: de la sancționarea legală a negării genocidului armean (ca în Elveția, Grecia, Cipru, Slovacia, Slovenia) la discuția deschisă, cu folosirea oficială a termenului “genocid”, în ciuda consecințelor asupra relațiilor cu Turcia, ca în Germania, Franța și alte cîteva state. Mai puțin riscantă din acest punct de vedere, dar importantă pe plan moral și cu potențialul de a con-duce în viitor la condamnarea oficială, este includerea geno-cidului armean printre reperele memoriei europene comune pe care diferite personalități politice, organizații civice și istorici încearcă s-o constru-iască și s-o introducă în cultu-ra publică și programa școlară. Unii europarlamentari germani, uneori discutînd explicit rolul Germaniei în genocidul armean și precedentul memorializării europene a genocidului evrei-esc, se găsesc în prima linie a acestei campanii (v. articolul lui Arne Lietz, europarlamentar din partea SPD, activ în dome-niul afacerilor externe ale UE: “Europa sollte an der Genozid erinnern”, Frankfurter Allge-meine Zeitung, 20 aprilie 2015;

să reținem că problema a apărut pe agenda Parlamentului Euro-pean încă din 1987, cînd numai 176 din 518 membri au votat pentru considerarea masacrului armenilor drept genocid în sen-sul definiției și convenției Nați-unilor Unite). Așa cum vom vedea și în con-tinuare, poziția “pro-armeană” nu e nici unanimă, nici ușor de argumentat.

Discuția despre na-zism și Holocaust în Ger-mania

După Al Doilea Război Mon-dial, Germania a încercat pe toate căile să-și reconstruiască societatea, economia, sistemul politic și, nu mai puțin vital, o morală publică și o minimă credibilitate internațională ba-zate pe recunoașterea ororilor comise de națiunea germană. După procesele de la Nürnberg din 1945-1946 (și impunerea noțiunii de crime împotriva umanității – exterminări, de-portări, genocid), recunoașterea noțiunii de genocid în Aduna- rea Generală a ONU (1948) și împărțirea Germaniei, Repu- blica Federală Germania s-a angajat într-un vast program de denazificare culturală și civică. Deși condamnările penale (mai ales cele la pedeapsa capitală) și epurările au fost limitate, in-clusiv din cauza lipsei acute de bărbați valizi după un război total, mai tîrziu parțial compen-sată prin imigrare controlată (dar se putea concepe ca Ger-mania să fie reconstruită nu-mai de străini?), sfera publică vest-germană a fost dominată cîteva decenii de o formă radi- cală de desprindere planificată de trecut și de construcție a unei memorii normative. Termenul tehnic pentru acest proces este

AA

AR R

T1 - 2 / 2016

Vergangenheitsbewältigung, asumarea morală și depășirea critică a negativității trecutului. Republica Democrată Germană și-a asumat monopolul asupra antifascismului retrospectiv și asupra moștenirii celor mai “înaintate” tradiții germane (cultura – curățată de elemen-tele inacceptabile în lagărul socialist – și lupta de clasă), dar denazificarea a rămas su-perficială și prea strîns asociată cu propaganda (în care mulți est-germani au crezut în grade diferite pînă la capăt) pentru a putea da rezultate profunde și durabile. Reunificarea din 1990 nu a schimbat imediat dife-rențele dintre cele două Ger-manii nici pe acest plan, astfel încît extrema dreaptă actuală e mai puternică în Est (imigrația masivă începută din 2015 ar putea modifica situația). În 1945, chestiunea era ur-gentă și cardinală. Desigur, nu toți germanii săvîrșiseră crime de război. Dar toți știuseră de ele, foarte mulți participaseră la ele (unii din convingere și zelos, alții din oportunism, destui fiindcă nu putuseră re-zista sistemului), cei mai mulți profitaseră de ele sau cel puțin de contextul în care aveau loc: înaintarea irezistibilă a trupelor germane, ocuparea unor spații europene imense, spolierea și exploatarea lor etc. Au urmat procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim în 1961 (capturat de Mossad în 1960 în Argenti-na, fruntașul nazist a fost con-damnat la moarte și executat în 1962), precum și analiza filozofică făcută în 1963 de Hannah Arendt nazismului și Holocaustului dintr-o perspec-tivă centrată pe noțiunea de “banalitate a răului”. Sintag-mă a devenit clasică pentru a desemna comiterea amorală și

rutinieră a unor crime abomi-nabile, combinată cu încercarea făptuitorilor de a se explica prin sentimentul datoriei și respec-tarea ordinelor. Aceste evoluții au făcut imposibile ocultarea rapidă ori uitarea programată a crimelor naziste, explicarea ori justificarea parțială a crimelor ca excese regretabile, derapaje inevitabile, incidente izolate în care situația scapă de sub con-trol. Astfel, celebra expresie

franceză à la guerre comme à la guerre, altădată utilizată destul de nonșalant în toată lumea, a devenit intraductibilă în limba germană…

După încă o jumătate de secol, Germania se găsește în con-juncturi interne și externe abso-lut diferite. Au trecut peste două generații istorice de la Al Doi-lea Război Mondial, iar supra-viețuitorii acelor vremuri crîn-

DOSAR 1915

cene, indiferent de categoria lor (făptuitori, victime, martori) se fac tot mai rari. Unii toreticieni ai memoriei, în frunte cu Aleida Assmann, încearcă să definească statutul de adevăr și legiti- mita-tea morală ale matorilor secund-ari, care vobesc despre trecut pe baza relatărilor unor participanți la evenimente – comunicări ade-sea orale, obscure, fragmentare, marcate de toate distorsiunile memoriei, greu sau imposibil de susținut do- cumentar. În consecință, travaliul de memo-rie și travaliul de doliu nu s-au încheiat, iar educarea morală, civică și politică a noilor gen-erații este o necesitate perenă. Se va mai vorbi așadar multă vreme despre Al Doilea Război Mondial, nazism și Holocaust, dar istoriografia acestor teme și-a încheiat în mare măsură misiunea propriu-zis profesion-ală, rămînînd cu cea educativă, poate iluzorie - puțină lume mai crede, după atîtea catastrofe, în vechiul dicton historia magistra vitae. Un valoros și reputat spe-cialist german în istoria recentă cu care am avut ocazia să co-laborez, Norbert Frei (n. 1955, studii de Istorie, Științe Politice și Comunicare la München), profesor la Jena, coordonează în 2015-2016 la editura C.H.Beck o serie sintetică de șapte vo-lume despre germani și nazism (Die Deutschen und der Nation-alsozialismus) care se adresează programatic generațiilor lipsite de o experiență directă a acelei perioade și încearcă să răspundă sistematic la întrebările mari legate de Al Treilea Reich: per-secuția, teroarea și rezistența; economia și consumul; războiul și Holocaustul; drumul lui Hitler către putere; cultura; societatea; postistoria. Un adevărat mod-el pentru toate istoriografiile naționale europene.

Dar nu cumva Ger-mania fusese rea mai di-nainte?

Dar anii 1960 au mai lansat o temă de dezbatere în Germa-nia, legată de cele amintite pînă aici, dar poate mai gravă pentru cei ce voiau să se concentreze numai asupra celor doisprezece ani de regim nazist, eventual cu gîndul patriotic de a salva ce se mai putea salva din istoria națională. În științele umane, Stînga începuse deja să stabile-ască o continuitate metafizică și ideologică perfectă între idealismul german, Nietzsche, Heidegger și Holocaust, astfel încît epoca nazistă nu mai pu-tea fi prezentată drept o discon-tinuitate (inexplicabilă) a isto-riei germane, ci se revela ca o apoteoză negativă a ei. Științele sociale, ca și istoria (știință am-fibie, plasată între cele umane și cele sociale, dacă-l citim corect pe Dilthey), au preluat rapid teoria unui rău german mai vechi (dacă nu cumva etern), concentrîndu-se pe tot ce-au făcut mai rău germanii, cel puțin de la Reformă încoace, și definind exclusiv negativ ex-cepționalismul german. Așa s-a ajuns la răsturnarea oarecum în sens nietzschean a ideii de Sonderweg, drum special (de la aristocrație la democrație, modernizare etc.). Conceptul fusese îmbrățișat de germani în prima jumătate a secolului XX pentru a distinge în sens pozitiv Germania de Occident. După nazism, devenea numele unei traiectorii istorice negative. În acest conext nou, istoricul Fritz Fischer, fost nazist în tinerețe, combatant în Wehrmacht și prizonier de război, a arătat, pe baza unei documentări ben-edictine (făcută la vremea lui și de Kautsky), că Germania

wilhelmină declanșase aproape de una singură Primul Răz-boi Mondial, împingînd Aus-tro-Ungaria să facă primul pas și preluînd apoi conducerea unei iresponsabile campanii militare maximaliste. În orice caz, obiectivele de război ale Kaiserului Wilhelm II și ale regimului său (de la cancelarul Theobald von Bethmann-Hol-lweg, comparat de Fischer cu Hitler, în jos) erau de a deveni o mare putere mondială, cu o dublă bază – în Europa și în-tr-un imperiu colonial, noul “Loc sub Soare” al germanilor, ceea ce avea să se numească mai tîrziu Lebensraum. Acest viitor imperiu urma să combine o Europă germană, un fel de proto-UE (superstat federalist, cam cum l-a creionat Friedrich Naumann în cartea sa din 1915, Mitteleuropa – foarte populară în epocă, dar fără consecințe practice măsurabile), și o Africă Centrală germană, o Mittelafri-ka -- Nordul și Sudul continen-tului fiind deja luate de Franța, Anglia și Belgia. Asemenea idei și informații pătrundeau treptat în aerul timpului – în Zeitgeist, ca s-o spunem cum trebuie –, create și diseminate de persoanele care începeau să dezvolte legături directe cu lumea largă, de la călătorii am-atori de exotism și misionarii creștini la exploratorii trecutu-lui antic, de la aventurieri, afa- ceriști, ingineri și mercenari la strategi colonialiști, diplomați și militari. Friedrich Naumann însuși a publicat în 1899 o carte de însemnări intitulată Asia, bazată (ne spune subtitlul) pe o “călătorie de orientare” în acea vastă regiune spre care Ger-mania privea tot mai insistent – Atena, Constantinopol, Baal-bek, Nazaret, Ierusalim, Cairo sînt cîteva dintre etape.

30

AA

AR R

T

Așa începem să înțelegem mai bine cum poate fi legată direct Germania de genocidul armean, cum văd germanii înșiși această legătură. Mai radical spus: această co-responsabilitate is-torică. Ce are a face genocidul armean cu Mitteleuropa? Are, fiindcă germanii au visat un Ori-ent german și voiau între altele să integreze în imperiul lor co-lonial Turcia, pe atunci enormă. O privire la harta Imperiului Otoman în 1915 e suficientă: vedem localitățile și regiunile în care populația armeană era majoritară ori avea o pondere decisivă (mai ales dacă socotim suprareprezenta- rea armenilor în clasele active și avute); ve-dem vastele pustiuri siriene și traseul căii ferate Berlin-Bag-dad, enorm șantier germa-no-turc de lungă durată (1908-1940) care, după ce alt șantier feroviar germano-turc legase în anii 1890 Anatolia profundă de Constantinopol, urma să ajun-gă în final la Golful Persic și la petrolul întregii zone ara-bo-iraniene pe o rută ce ocolea Canalul de Suez (controlat de francezi și englezi). În fond, inginerii, capitalul și cîrmuirea Germaniei continuau o extin-dere inexorabilă spre Orient care ne dăduse și nouă, nu fără complicații (eterna poveste: corupția transnațională), o in-frastructură feroviară modernă. Încă de la finele secolului XIX, proiectul modernizării Imperiu-lui Otoman aflat în declin, ca și proiectul etno-național, științif-ic, tehnologic și eugenic-bi-opolitic al Junilor Turci s-au împletit cu proiectul imperial colonial german. Totul se leagă: elita Junilor Turci se formează în universi-tățile germane; ofițeri germani au grade și funcții superioare de instrucție, strategie, tactică

și comandă în armata otomană, apoi turcă; nu vor fi niciodată numeroși, dar vor avea funcții-cheie; Germania este timp de cîteva decenii modelul otoma-nilor și apoi al turcilor, alături de Japonia (inspirată la rîndul ei de Germania, dar – ca pe- riferie ambițioasă aflată în cău-tarea unei scurtături de la Evul Mediu la modernitate -- parcă mai imitabilă decît modelul su-prem, practic de neatins); ger-

manii și turcii sînt camarazi de arme (să ne amintim că au ocu-pat împreună cu bulgarii mare parte din România Mică între 1916 și 1918; și nu s-au oprit de la nicio exacțiune); după prime-le condamnări ale făptuitorilor genocidului armean de către tribunale militare turcești, prin-cipalii arhitecți ai masacrelor, deportărilor, internărilor, vio-lurilor, răpirilor și spolierilor și-au găsit adăpost în Germania

DOSAR 1915

1 - 2 / 2016

pînă ce au fost asasinați de ra- dicalii armeni. Ca un memento ambivalent al trecutului comun, două morminte din cimitirul martirilor turci de lîngă marea moschee Șehitlik, pe Columbi-adamm, în centrul capitalei ger-mane. Cei doi așa-ziși martiri, asasinați de comandoul armean Nemesis la Berlin pe 17 aprilie 1922, după ce fuseseră con-damnați de judecătorii otomani în 1919, sînt Cemal Azmi, gu-vernatorul, prigonitorul, spoli-atorul și călăul din Trapezunt, respectiv doctorul Bahaettin Șakir (folosesc peste tot grafia turcă modernă), membru fon-dator al Comitetului Unității și Progresului, planificator și executant sadic al genocidului (istoricul turc Halil Berktay, de care mă leagă o veche prietenie, a arătat cum Șakir a fost contes-tat chiar de subalternii săi, cîtuși de puțin angelici, dar excedați de atîta neomenie), comandant al batalioanelor morții. Șakir a devenit șeful Junilor Turci exi-lați în Germania după asasi- narea de către armeni în 1921 a lui Talaat-Pașa, primus inter pares în triumviratul de pașale care a condus efectiv Imperiul Otoman în perioada Primului

Război Mondial. Adică exact perioada în care Germania, știind foarte bine din multi-ple surse, germane și străine (militari, diplomați, ingineri, misionari etc.) ce se întîmpla cu armenii, a decis la vîrf să accepte orice pentru a menține Turcia ca aliat. Sus-amintitul cancelar Bethmann-Hollweg i-a răspuns ambasadorului Paul Graf Wolff Metternich, care-i semnala că liderii turci folosesc războiul și pedepsirea rebelilor armeni ca paravan și scuză pentru a reduce la mizerie și ucide sute de mii de armeni, că principalul scop al Germaniei era să păstreze Turcia de par-tea ei, indiferent dacă armenii pier sau nu. Metternich a fost de altminteri înlocuit cu un am-basador mai docil, Hans Frei-herr von Wangenheim, care s-a mulțumit să aplice politica Im-periului German, ba chiar a fost un zelos colaborator al turcilor (ambasadorul american Hen-ry Morgenthau, unul din marii prieteni ai armenilor năpăstu-iți, așa ni-l înfățișează). Acest exemplu extrem, cunoscut is-toricilor de mai multă vreme, a fost pus recent în circulație și de presa germană. A se vedea, în-

tre altele, Christiane Schlötzer, “Der Berg der Tapferen”, Süd-deutsche Zeitung, 18-19 aprilie 2015; articolul semnalează imediat sub titlu că Franz Wer-fel, al cărui roman documentar deja amintit e discutat mai pe larg de autoare, vorbea deja de co-vinovăția germană pentru genocidul armenilor. Dar, cum știm, cartea lui Werfel a apărut într-un moment prost – 1933 --, autorul ei a trebuit să plece în exil (era evreu), apoi au in-tervenit alte catastrofe. Ca și în alte cazuri, de la cele de ca-muflare a sacrului (în concepția lui Eliade) la scrisorile furate/ascunse/pierdute din literatură și psihanaliză, cea mai bună ascundere a informațiilor este punerea lor în circulație. Așadar, colaborare la genocid sau prefăcută necunoștință de cauză și acceptare interesată. E greu de imaginat un mai bun exemplu de legătură stînsă în-tre popoare – într-un cuvînt, de entanglement, concept atît de popular în istoriogafia germană de astăzi…

Discuția despre genocidul armean în Ger-mania

Începînd din anii 1990, tema genocidului armean a reintrat în atenția istoricilor germani. Pen-tru opinia publică germană, su-biectul era practic necunoscut, iar legătura țării lor cu Turcia începea cu sosirea valului de Gastarbeiter-i turci în anii 1960 și mergea pînă la vacanțele ieftine. Primul Război Mondi-al în ansamblu dispăruse din orizontul societății germane, acoperit de nazism, Al Doilea Război Mondial și Holocaust. Prin urmare, germanii care au început să scrie despre geno-

32

Kaiserul Wilhelm II la bordul vasului “Goeben”, Constantinopol 1917

AA

AR R

T

cidul armean au fost mai întîi preocupați și sincer revoltați de negaționismul Turciei (ne-garea genocidului armean), pe care-l comparau cu negaționis-mul prea bine cunoscut de ei (negarea genocidului evreiesc). Comparația era de regulă tac-ită, de teama acuzației că-l re-lati- vizează pe acesta din urmă prin comparația cu primul, dar asigura oricum un cadru con-ceptual foarte pertinent, util și judicios. Experiența lui Jürgen Gottschlich (n. 1954, studii de Filozofie și Jurnalism la Ber-lin), autorul celei mai bune cărți despre rolul Germaniei în genocidul armean – Beihilfe zum Völkermord. Deutschlands Rolle bei der Vernichtung der Armenier, Berlin, Ch. Links Verlag, 2015 --, este simultan tipică și simbolică. Ne-o spune însuși Gottschlich în prefață: ajuns în 1998 la Istanbul, în calitate de corespondent de presă (pentru tageszeitung, al cărui co-fondator era), el nu avea nici cea mai mică idee de-spre “filiera germană” a geno-cidului armean, astfel că, fără să-și moralizeze neapărat pri-etenii turci, insista ca aceștia să accepte vinovăția Turciei și turcilor pentru masacrarea ar-menilor. Ba chiar le cerea să numească acel masacru cu ter-menul potrivit: genocid. Turcii cu pricina, jurnaliști, oameni de cultură și universitari din elita cosmopolită cu simpatii ori con-vingeri și angajament public de stînga, mulți cu studii și expe-riență profesional-existențială în Occident, erau gata la orice sacrificiu pentru democratiza-rea țării lor, sfidau cenzura și presiunile exercitate de Armată și autoritățile civile, erau tole-ranți, deschiși, umaniști etc. (Am cunoscut foarte bine acest

mediu, pot spune că nu am găsit echivalentul acestei elite cos-mopolite în nicio altă țară din Europa de Est -- inclusiv Gre-cia.) Numai genocidul armean le punea o mare problemă, spre stupoarea lui Gottschlich, obișnuit cu asumarea germană unanimă (în public) sau, ori-cum, majoritară (în privat) a vi-novăției pentru Holocaust. Ani de zile, chiar după ce faptele brute fuseseră în mare aduse la cunoștința publicului turc, iar unii istorici și jurnaliști curajoși începuseră să vorbească de-schis de deportarea, spolierea și masacrarea armenilor, concep-tul de genocid a continuat să fie respins de cei mai mulți turci luminați. Astfel că Gottschlich nu contenea să polemizeze ami-cal dar ferm cu ei, în speranța de a-i ajuta să devină coerenți cu ei înșiși. O știu și din experiență: ger-manii, începînd cu idealiștii cei mai autentici, cred sincer că, legitimați de propria lor despărțire autocritică de ororile trecutului nazist, au o misiune pedagogică universală, aceea

de a exporta teoria și practica îndelungatei și complexei lor Vergangenheitsbewätigung. Au făcut-o peste tot: în Europa de Est după 1989/1991, în fosta Iugoslavie, mai ales după Sre-brenica (la acest capitol, nu-mai olandezii, traumatizați de pasivitatea trupelor lor, spec-tatoare ale masacrului, au fost mai insistenți), în Africa de Sud după apartheid etc. Uneori îi compătimesc pe acești mora- liști sinceri (despre cei cinici și oportuniști, detestabili ca pes-te tot, nu e cazul să vorbesc): parcă se tem ca nu cumva, dacă slăbesc ritmul pedagogiei lor istorico-civico-morale, cineva s-a putea apropia de ei și i-ar întreba, cu voce tare sau șoptin-du-le la ureche: “Nu cumva sînteți de acord cu naziștii? Oare familia dumneavoastră ce-a făcut atunci și după?“ Un fenomen similar, deocam-dată de mai mică anvergură, dar cu un anumit potențial de expansiune, este pedagogia morală germană în domeniul tratării critice a trecutului co-munist. În Germania, vesticii

DOSAR 1915

1 - 2 / 2016

Kaiserul Wilhelm II împreună cu Sultanul Mehmed V și Enver Pașa, Constantinopol 1917

34

(Wessies) au început prin a-i reeduca pe estici (Ossies), re-crutînd dintre aceștia pe oricine avea o minimă credibilitate (la Ossies intră și germanii veniți din alte foste țări comuniste, unii foști disidenți în locurile de baștină, ca scriitorii din Ak-tionsgruppe Banat), pentru a se ocupa ulterior împreună cu ei de întegul fost bloc sovietic. Nu pot intra aici în amănunte, mă rezum la semnalarea excepțion-alei ascensiuni la vîrfurile stat-ului german (vîrful executiv, respectiv simbolic) a Angelei Merkel (născută la Hamburg în 1954, fiică de pastor luteran convertit de la catolicism și cu origini poloneze, venit – con-traintuitiv! -- cu toată familia din Vest în Est după divizarea Germaniei) și a lui Joachim Gauck (născut la Rostock în 1940, fiu de supraviețuitor al Gulag-ului – trimis acolo de ocupanții sovietici ai RDG –, pastor luteran și activist civic anticomunist în Est, primul șef al Arhivelor STASI între 1990 și 2000). Biografiile acestor două personalități par pur și simplu mai mult ca perfecte, ca o chintesență sau o sublimare a istoriei germane recente, suge-

rînd o extrem de atentă strate-gie de circulație a elitelor ger-mane de după Reunificare. În fine, anul 2015 a adus o altă dimensiune a moralismului ger-man, legată de cele menționate pînă aici, dar parcă și mai cu-prinzătoare, oarecum anistorică și valabilă pentru întreaga pla-netă. Valul masiv de imigranți sosiți în Europa și în special în Germania, unde au fost invi-tați patetic de Angela Merkel, a impus pe agenda publică internațională, cel puțin pînă la apariția unor fenomene de critică și contestare, imaginea unei țări nelimitat primitoare, ultim liman al unei omeniri în suferință. Un fel de Stand on Zanzibar utopic, nu distopic. (În acest roman SF din 1968, John Brunner, preluînd o idee mai veche, își imagina întreaga populație a Pămîntului din 2010 înghesuită, literalmente umăr la umăr, în Zanzibar.) Oricît de mult aș respecta drepturile omului și oricît i-aș lua în seri-os pe germani, perspectiva hi-merică a primirii entuziaste pe teritoriul german, no questions asked și all-inclusive, a tuturor dezmoșteniților soartei (precum și, practic, a tuturor celor care

se pretind astfel) mă duce cu gîndul la încercarea germanilor de a-și aroga o superioritate morală tocmai pe baza depășirii prin penintență interminabilă și autocritică paroxistică (am-bele, puțin convingătoare din punct de vedere psihologic și chiar moral) a complexului național de vinovăție, altmint-eri perfect justificat. Trecuta singularitate în crimă și abom-inație este transsubstanțiată în prezenta unicitate morală și moralistă. Nu e de mirare că germanii mai lucizi (îi amintesc numai pe Volker Röhe, CDU, fost ministru al Apărării, și pe istoricul Heinrich August Win-kler, care s-au exprimat public) au refuzat această translare e ideii de Sonderweg în dome-niul moral, avînd ca rezultat o Sondermoral, o morală publică sublimă, din altă lume. Iată la ce pot duce bunele intenții dacă nu sînt însoțite de rațiune și re-alism.

Știind toate acestea, să revenim la Gottschlich și curba reamin- tirii de către germani a rolului țării lor în genocidul armean. Abia în 2007, la scurt timp după asasinarea eroicului jurnalist și activist turc de origine armeană Hrant Dink, Gottschlich (ne-o spune tot el în prefață, cu ex-emplară sinceritate) a avut rev-elația “filierei germane”: s-a întîlnit la o cafea cu un celebru jurnalist turc care trăise mult în Germania, iar acesta, la presiu-nile sale de a accepta noțiunea de genocid, i-a spus că, deși nu crede în ea, ar putea-o discuta numai dacă și germanii și-ar admite propria contribuție. Și a dat două exemple: atașatul de Marină Hans Humann, con-silierul ministrului turc de Răz-boi, Enver-Pașa, și șeful Stat-ului Major al Armatei turce,

Taner Akcam

AA

AR R

T

DOSAR 1915Generalul Bronsart von Schel-lendorf. Pentru Gottschlich, aceste nume erau practic noi. (Aș nota o ironie a istoriei: Hans Humann e fiul faimosului arheolog german Carl Humann, care descoperise și adusese la Berlin altarul de la Perga-mon…)Și totuși, un jurnalist german interesat de Turcia putea ști în 2007 cel puțin că un confrate, neobositul Wolfgang Gust (care lucrase la Spiegel), ajutat de soția sa, Sigrid, publicase în 2005 numeroase documente relevante (700 de pagini!), un fond documentar care repre-zintă esențialul arhivei germane a chestiunii – cît a supraviețuit distrugerilor din Al Doilea Răz-boi Mondial, în care au dispărut multe urme scrise ale Primului. Din fericire, cercetarea și pu- blicarea de documente (arhivele turcești nu sînt însă cu adevărat accesibile), mărturii, memorii, statistici, rapoarte și monografii bazate pe toate acestea au făcut progrese remarcabile în dece-niul 2005-2015. Cea mai solidă sinteză recentă a cercetării, completată cu o bi- bliografie detaliată (Gottschlich reține în bibliografia cărții sale numai lucrările absolut indis-pensabile), a fost dată în 2015 de istoricul și jurnalistul Rolf Hosfeld (n. 1948, studii de Ger-manistică, Științe Politice, Isto-rie și Filozofie la Frankfurt și în Berlinul de Vest): Tod in der Wüste. Der Völkermord an der Armeniern (München, Verlag C.H.Beck). Hosfeld, omul po-trivit la locul potrivit, este con-ducătorul științific al centrului de cercetări Lepsiushaus din Potsdam, specializat în primul sînd în genocidul armean și situat chiar în clădirea în care, între 1908 și 1926, a poposit între călătorii și pînă la fina-

lul vieții orientalistul, militan-tul pentru drepturile omului și pastoral evanghelic Johannes Lepsius (1858-1926). Acolo se păstrează și importanta arhivă Lepsius. Dacă ar fi să alegem un singur german extraordinar care a susținut cauza armenilor împotriva curentului, acela a fost desigur Lepsius, autorul unui raport din 1916 despre genocidul armean care este și astăzi de o mare valoare doc-umentară, testimonială, analit-

ică și umană: Bericht über die Lage des Armenischen Volkes in der Türkei. Raportul, lung de trei sute de pagini și apărut în 20.500 de exemplare la Tempel-verlag din Potsdam, a fost prac-tic blocat imediat de cenzură, care a interzis orice folosire în presă, sub amenințarea sancți-unii legale. Lepsius a mai scris pe teme turco-armene, dar acest raport reprezintă contribuția sa esențială la istoria și analiza genocidului armean. Revenind

1 - 2 / 2016

36

la zi, să notăm că monografia recentă a lui Hosfeld întregește și contextualizează lucrarea sa din 2005, devenită referință obligatorie pe plan internațion-al, Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern (Köln, Kiepenheur & Witsch).

Există așadar anumite motive de optimism în privința cunoașterii științifice și publice a genocid-ului armean în Germania. Nu numai datorită contribuției tot mai importante a germanilor, ci și datorită lucrărilor unor autori străini (armeni, turci, ameri-cani, francezi etc.), publicate direct în germană ori traduse relativ prompt. Nu pot face aici nici măcar un inventar mini-mal al acestei biblioteci, așa că mă resemnez să-i semnalez existența. Această bibliografie, oricît de lămuritoare ar părea, nu e lipsită de critici, unele radicale și frontale. Cea mai importantă dintre ele mi se pare contesta- rea categoriei centrale folosită în limba germană pentru a vor-bi despre masacrul intenționat al unui popor: Völkermord.

Völkermord, Ge-nozid, sau nici una, nici alta? O notă de istorie conceptuală

Pentru majoritatea cunoscăto-rilor de germană, cuvîntul Völk-ermord e de la sine înțeles, de o transparență leibniziană (Lei-bniz visa la o limbă perfectă, al cărei lexicon nu avea nev-oie de definiții) pe care multe alte cuvinte germane compuse nu o ating: Völker e pluralul de la “popor”, Mord înseamnă “crimă”, “omor”. Cuvîntul e

relativ recent, totuși (dicțion-arul ortografic Duden l-a inclus abia în 1986), iar de curînd s-a adăugat definiției sinonimul și mai nou Genozid, intrat în germană din engleză (deocam-dată nu s-a decis dacă e mas-culin sau neutru) în contextul discuției despre Holocaust și alte exterminări colective plan-ificate. Apelurile la folosirea cuvîntului Völkermord pentru a caracteriza nimicirea masivă a armenilor de către turci par deci să fie apeluri morale și politice, nu semantice. Pent-ru a da un singur exemplu din preajma comemorării cente-narului genocidului armean, a se vedea articolul semnat de Regina Mönch în Frankfurter Allgemeine Zeitung de pe 20 aprilie 2015: “Wir nennen es Völkermord”.

Dar problema de istorie concep-tuală cea mai serioasă e ridicată de includerea cuvîntului Völk-ermord în vocabularul juridic. Președintele Gauck, într-un dis-curs rostit pe 23 aprilie 2015, în ajunul comemorării cente-narului, a început prin a vorbi de “acțiuni criminale planifi-cate și sistematice” ale căror victime fuseseră sute de mii de armeni “fiindcă erau armeni”. Și Gauck a continuat, folosind cuvîntul Völkermord. Deci a vorbit ca majoritatea politicie-nilor germani, ca să nu mai amintesc de istorici, jurnaliști și marele public. Reputatul pro-fesor Kai Ambos (n. în 1965 la Heidelberg, cu studii de Drept și Științe Politice la Freiburg im Breisgau, Oxford și München) de la celebra Universitate din Göttingen, care este și ju-decător de drept penal german și internațional, este însă de altă părere. Într-un articol publicat în Frankfurter Allgemeine Zei-

tung pe 29 aprilie 2015, “Völk-ermord an der Armeniern?”, Ambos arată că în convenția ONU din 1948, de care am mai vorbit, genocidul este definit ca “acțiuni împotriva unui grup național, etnic, rasial ori reli-gios” săvîrșite „cu intenția” de a-l “distruge ca atare total sau parțial”. Așadar, nu e vorba de uciderea unor popoare, așa cum insinuează (formula e a lui Ambos) conceptul german, ci de nimicirea anumitor grupuri. Așadar, cuvîntul Genozid e mai bun.

Cum spuneam, chestiunea nu e nici semantică, nici politică, ci conceptuală – pe terenul dis-cursului juridic. Subtitlul arti-colului semnat de Kai Ambos complică lucrurile prin faptul că ne reamintește necesitatea de a demonstra juridic existența unui proiect al genocidului, întemeiat pe intenția de nimi-cire. Or, spune Ambos, această demonstrație se face foarte greu, singurul caz mai limpede fiind Holocaustul, pentru care există documentele conferinței de la Wannsee privind “soluția finală a problemei evreiești”. De aceea, decizii de justiție privind cazuri de genocid sînt foarte rare: pentru masacrul de la Srebrenica și anumite acțiuni ale genocidului comis de po- pulația rwandeză hutu împotri-va populației tutsi (și numeroși moderați hutu au fost uciși). În cazul genocidului armean, Kai Ambos sugerează să așteptăm raportul unei comisii indepen- dente de istorici consiliați de ju-riști. Înainte de a închide acest excurs de semantică istorică, aș vrea să reamintesc cititoru-lui că istoricii tind să se abțină de la colaborarea cu organele de justiție, în numele libertății academice și fiindcă statutul de

AA

AR R

T

DOSAR 1915 îngrijit de

Bedros HORASANGIAN

DOSAR 1915expert nu este întotdeauna ușor de probat și evaluat dincolo de o îndoială rezonabilă. Recente exemple franceze (mari istorici în general, prestigioși istorici ai timpului prezent în special) și olandeze (polemicile din jurul implicării istoricilor în judeca- rea pasivității armatei olandeze la Srebrenica) ne arată că sîn-tem încă departe de consens pe acest tărîm.

Concluzii

Așa cum promiteam din capul locului, am explorat în aceste pagini, dintr-o perspectivă teo-retică specifică (istoria ideilor, istorie conceptuală), dar cu un angajament mărturisit în fa-voarea poziției armene, pe care o socotesc coerentă cu valorile mele umaniste, rolul Germaniei în genocidul armean și discuția din jurul acestei teme.

La sfîrșitul acestui exercițiu, îmi exprim din nou speranța că, în ciuda tuturor dificultăților, rezistențelor, obiecțiilor și negaționismelor, adevărul va avea cîștig de cauză. Nu știu dacă Germania își va asuma curînd pe deplin co-responsa-bilitatea și co-vinovăția pentru genocidul armean, fiindcă noți-unea de Realpolitik este totuși germană. Dar important este ca specialiștii și opinia publică din toate țările implicate, pre-cum și din altele, comunitățile turcă și armeană din statele lor naționale și de pretudindeni, să continue în direcția constru-irii unui consens minimal și pe

planul memoriei colective, cel puțin la nivelul consensului is-toricilor serioși. Ultimul capitol al cărții lui Jürgen Gottschlich, “Die deutsche Entschuld-igung” (“Scuzele germane”), se încheie pe o notă sceptică, inspirată de lentoarea, ezitările, controversele și retractările din Bundestag, unde totuși s-a pu-tut adopta în 2005 o rezoluție în care se arată că Germania – de la personalități din știință, poli- tică și Biserici pînă la vîrful statului – a fost profund impli-

1 - 2 / 2016

cată în “nimicirea organizată” a armenilor din Imperiul Oto-man, aliatul principal al Ger-maniei, după Austro-Ungaria, în Primul Război Mondial.

Anul 2015, fără să elimine toate aceste neajunsuri, a marcat to-tuși o evoluție crucială în di-recția bună.

Kaiserul Wilhelm II împreună cu Enver Pașa, Constantinopol 1917

38

În mod tradiţional, în ultimul timp, marile oraşe ale lumii, în luna decembrie, sunt decorate cu lumini vesele pentru a crea o atmosferă feerică. În plus, în pieţele centrale publice este montat un brad imens pentru accentuarea stării de sărbătoare. Ample concerte reunind inter-preţi de muzică pop, soul, R&B şi rock însoţesc fastuoasa cere-monie de aprindere a luminilor.

Un regal oferă în fiecare an vizitatorilor şi Piaţa Republicii din Erevan. În aşteptarea unei vieţi mai bune, tinerii tentaţi să se distreze într-un mediu dina- mic participă la 21 decembrie la sărbătoarea magică de aprindere

a luminilor, a căror strălucire poate fi admirată până la jumăta-tea lunii ianuarie. De altfel, nu este surprinzător faptul că Piaţa Republicii este locul preferat de promenadă al localnicilor şi tu-riştilor.

Socotită şi astăzi cel mai frumos spaţiu al Erevanului, această piaţă ovală a fost gândită şi proiectată de Alexander Tama- nyan, reputatul arhitect căruia i-a fost sortit să modernizeze capi-tala Armeniei, având un impact substanţial asupra dezvoltării sale ulterioare. Schimbând pa- radigma, în 1924, Tamanyan a propus o altă abordare, dovadă a talentului său lesne de constatat.

Detractorii săi, în epocă, l-au condamnat pentru demolările masive şi imposibilitatea de a conserva anumite capele şi case. Construcţia propriu-zisă a pieţei a început în 1926, adaptată la nevoile oraşului , fiind finali-zată în 1958, la mult timp după moartea lui Tamanyan.

Sărbătorile de iarnă şi Piaţa Republicii din Erevan

Fără să aibă tendinţa subtilă de a provoca sau de a stârni senzaţie, cu o aură specială, Piaţa Repu-blicii este cel mai vizitat loc din Erevan. Situată la intersecţia străzilor Abovyan, Nalbantyan, Amiryan, Vazgen Sargsyan şi a bulevardului Tigran cel Mare, piaţa, numită iniţial Lenin, este înconjurată de şapte clădiri impozante din tuf roz şi alb. Monumentul lui Lenin, amplasat aici în 1940, a fost mu-tat în curtea Muzeului de Istorie şi soclul distrus, după dobân-direa independenţei Armeniei, semn că normalitatea a fost restabilită. Mozaicul din centrul pieţei, simbolizând un covor tradiţional armenesc, comple-

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T1 - 2 / 2016

REDACŢIA ARARAT

tează imaginea acestui loc tonic şi distins. De un interes special se bucură şi fântânile muzicale, proiectate de inginerul Abram Abramyan în 1970 şi renovate în 2007. Situate în faţa Galeriei Naţionale, în partea de nord-est a pieţei, aceste instalaţii con-stituie una dintre principalele atracţii ale Erevanului.

Armonie, echilibru, simetrie şi eleganţă sunt caracteristicile acestui loc emblematic asupra căruia atrăgea mereu atenţia academicianul şi arhitectul Jim Torosyan, plecat dinte noi în ianuarie 2014, evidenţiind efortul creator al lui Tamanyan şi valoarea estetică a operelor sale. Aşa se explică faptul că în acest perimetru nu au apărut

construcţii noi, Piaţa Republicii fiind înconjurată de edificii ridicate în perioada sovietică. Este vorba de sediul Guvernu-lui, proiectat chiar de Taman-yan, de sediile unor ministere, de Galeria Naţională, de Muzeul de Istorie şi de Hotelul Marriott Armenia, a cărui extrem de cos-tisitoare reabilitare, începută în anii nouăzeci ai secolului trecut s-a încheiat în 2004. Se remarcă unitatea stilistică a acestor clădiri care prezintă şi multiple elemente ale artei autohtone. În 2008, a fost restaurată după planurile designerului Nur şi ţâşnitoarea din Piaţa Republicii, numită Yotnaghbyur (în tradu- cere şapte izvoare) care a fost realizată în 1965 de către Spar-tak Gndeghtsyan.

Mereu aglomerată seara şi fer-mecătoare datorită concertelor numeroase şi a spectacolului oferit de fântânile muzicale, Piaţa Republicii poate fi con-siderată şi o pagină de istorie biruitoare, un loc unde liberta-tea a învins, chiar la confluenţa marilor puteri.

Andreea BARBU