Etică Master ARPAM PDF

7/21/2019 Etică Master ARPAM PDF

http://slidepdf.com/reader/full/etica-master-arpam-pdf 1/28

1

Deontologia profesională a relaţiilor de secretariat, master ARPAM, semestrul 1, anul 1

Titular curs: Conf. univ. dr. Corina Rădulescu

Valorile şi normele morale; despre Bine şi Rău Problematica eticii:

ce este bine şi ce este rău (în conduita umană şi în aranjamentele sociale, în raporturileinterindividuale sau intergrupuri, în instituţii etc.)

ce este corect şi ce este incorect (dar nu din punct de vedere juridic sau administrativ, nicidin punct de vedere strict tehnic, ci dintr-un punct de vedere principial general, punctulde vedere moral); sau ce este fair şi ce este unfair

ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine (într -o societate civilizată), cum trebuie să se

comporte, sau ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un om corect, un grup, o instituţie.

Sfera eticii:

Etica se poate divide în etica teoretică (cercetarea problemelor etice din perspectivă teoreticăsau filosofică, sub aspect pur conceptual), etică aplicată (cercetarea problemelor eticii din perspectiva unor situaţii concrete cu care se confruntă oamenii şi comunităţile), eticaindividuală (are legături speciale cu ontologia vieţii interioare – antropologia filosofică,axiologia, psihologia individuală, teoria alegerii raţionale), etica socială (are conexiuni precumpănitoare cu ontologia socială, filosofia politică, cu filosofia economiei, teoria acţiuniicolective, teoria politicilor publice, teoria instituţiilor, psihologia socială etc.). Ea vizeazăraporturile dintre diverse grupuri economice, sociale, etnice, de vârstă, de sex, dintre generaţii,dintre instituţii şi persoane, dintre naţiuni şi state, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor moralereciproce, sau a felului în care se distribuie aceste drepturi şi obligaţii între grupurile ce participăla o viaţă comunitară.

Etica socială se ocupă de întemeierea şi distribuirea drepturilor şi a obligaţiilor morale la nivelsocial, între diverse grupuri: grupuri economice, sociale, etnice, de vârstă, de sex, generaţionaleetc.

Etica politică se ocupă de funcţionarea drepturilor şi obligaţiilor morale în sfera politică, dedistribuirea acestora între cetăţeni ( pe de o parte) şi politicieni sau funcţionari publici pe de altă parte, de corectitudinea raporturilor dintre instituţiile politice şi cetăţeni, dintre grupurile politice

sau partide etc.Specificul eticii sociale:

responsabilitatea colectivă (majoritatea deciziilor în sfera socială au caracter colectiv, fie

pentru că sunt luate de organisme colective fie pentru că sunt adoptate de lideri cereprezintă instituţii, grupuri şi colective)



2

pulverizarea responsabilităţii (ca urmare a caracterului colectiv al responsabilităţii, se produce sistematic o pulverizare a răspunderii, deci şi o diminuare a ei: fiecare este puţinresponsabil dar nimeni nu este în mare măsură responsabil de o decizie)

implicarea masivă a instituţiilor şi a organizaţiilor, a aranjamentelor sociale, care joacă unrol decisiv în viaţa socială şi imping în plan secund aspectele pur individuale alemoralităţii

amploarea efectelor (majoritatea deciziilor sau problemelor din etica socială au efecte

ample, afectează multe persoane şi, de obicei, multe persoane deodată; ele vizeazăgrupuri întregi, organizaţii, instituţii

distribuirea diferită a consecinţelor faţă de responsabilităţi (consecinţele sunt suferite deunele grupuri sociale, deşi responsabilităţile pentru fenomenul ce le-a generat aparţinaltor grupuri); este un lucru de multă vreme binecunoscut că, în politică de exemplu,erorile unora (oameni de stat, politicieni) sunt sursele unor consecinţe suportate cu precădere de alţii (persoane individuale sau grupuri sociale).

Domenii ale eticii sociale, politice şi economice:

- Etica aranjamentelor sociale fundamentale (constituţionale etc.)

- Etica economică:

1. etica raporturilor dintre grupurile economice, dintre angajator i şi angajaţi, dintre iniţiativa privată (de pe piaţa liberă) şi furnizarea publică (instituţionalizată, de stat) au unor bunurisau servicii, precum şi etica raporturilor dintre bogaţi şi săraci;

2. etica afacerilor, sau a „corporaţiilor” – Business ethics

-

Etica politică (inclusiv Etica relaţiilor internaţionale)

- Etica raporturilor interetnice şi interrasiale

- Etica intergeneraţională

- Etica raporturilor dintre sexe

- Eticile profesionale (deontologiile specifice fiecărei profesii sau fiecărui domeniu: existăetica funcţionarului public, etica juridică, etica medicală, o etică a mass-mediei etc.)

- Bioetica

- Etica raporturturilor om-natură ( de exemplu, domeniul problematic numit de obicei„Drepturile animalelor”)

Noi toţi trăim într -un univers valoric-normativ. De la Aristotel încoace, omul este definit ca zoonpolitikon, ca o fiinţă socială, care pentru că este înzestrată cu raţiune poate aprecia propria-i persoană, celelalte persoane, evenimentele, tot ceea ce se întâmplă prin termeni precum: bine(bun), rău, util – vătămător, drept – nedrept, adevărat – fals, frumos – urât etc. Noi toţi valorizăm



3

– adică avem preferinţe, reacţii de gust, plăceri, mai mult sau mai puţin statornice, simţim nevoiesă le justificăm. Ne place să credem că nu trăim la întâmplare, că alegerile noastre au valoare şinoi înşine suntem persoane valoroase datorită acestui lucru.

Dacă etica este „despre cum să trăim” (filosofie practică ce se află în căutarea răspunsului la întrebarea cum trebuie să acţioneze un anume individ faţă de sine şi faţă de semenii săi) atunci valorile morale sunt standarde prin care judecăm şi cum suntem şi cum ar trebui săfim, în orice situaţie de viaţă (în sfera vieţii profesionale, în viaţa publică, în familie).

Axiologia (teoria generală a valorilor) apărută ca disciplină filosofică la sfârşitul secoluluiXIX şi începutul sec. XX (Wiendelbandt, Rickert, Natorp, Cohen, Petre Andrei) încearcă sărăspundă la întrebări simple şi fundamentale:

- faptele sunt valoroase (în sensul de bune sau rele, utile sau inutile etc.) în ele însele saunoi le conferim aceste tipuri de calificări adjectivale?

- Valorile - morale, juridice, utilitare, religioase, estetice, teoretice etc. – sunt determinatede plăcerile sau preferinţele noastre, sau există standarde supra-individuale, care neindică valabilitatea lor? Ce caracteristici au valorile astfel încât să le putem deosebi înmod definitoriu de lucruri, fapte?

- Cum se face trecerea de la o judecată de fapt (de la ceea ce este) la o normă (la ceea cetrebuie să fie)?

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe soluţii teoretice la aceste întrebări:

A. Subiectiviştii adoptă următoarea formă de argumentare: nu există valori fără procese interne psihice, adică fără reacţii de gust, fără emoţii şi sentimente, fără acte de voinţă sau stări cognitivestrict individuale. Prin urmare, valoarea este identificată întrutotul cu actele de apreciere, cu

suma proceselor de valorizare. Rezultă că subiectivitatea (individuală) este sursa valorilor. Expresii de tipul „are valoare ceea ce îmi place mie” ilustrează această abordare.

Evident există foarte multe contraargumente împotriva subiectivismului axiologic. Poate fivaloroasă preferinţa unui hoţ de a nesocoti bunul altuia, sau preferinţa sexuală a unui pedofil, sau preferinţa escrocului de a-i păcăli pe creduli etc.? Perspectiva subiectivistă dusă până la ultimeleei consecinţe nu poate să furnizeze judecăţi consistente nici despre natura binelui şi nici desprenatura răului.

Binele şi Răul ca valori – nu doar ca reacţii simple de plăcere sau neplăcere, desatisfacţie sau durere – presupun idei precum cele de reciprocitate între oameni, oreciprocitate asociată drepturilor, îndatoririlor şi răspunderilor personale. Este rezonabil

să acceptăm că nimeni nu poate să nesocotească pe termen lung nevoile, intereselelegitime ale celorlalţi. O concepţie minimă despre morală şi valori etice implică a aveaîntotdeauna motive temeinice de ordin raţional, atunci când avem în vedere asemenea probleme; or, nu avem asemenea motive să acceptăm un punct de vedere strict subiectivist despre valori morale precum cinste, bine, bunătate, sinceritate, generozitate,dreptate, echitate, curaj, altruism etc..



4

De asemenea, nu poate fi considerat agent moral cu conştiinţă cel care se raporteazădoar la propriile sale sentimente şi le ia pe acestea drept etalon; agent moral, în sensuldeplin al cuvântului , este doar cel preocupat imparţial de binele tuturor celorafectaţi de ce face el, este cel ce analizează atent faptele şi examinează implicaţiile lor,este cel dispus să asculte de „glasul raţiunii” chiar şi atunci când acest lucru presupune

revizuirea anumitor convingeri anterioare.B. Obiectiviştii: valorile nu sunt dependente de subiectul care valorizează, ci ele aparţin înmod intrinsec lucrurilor, cam tot aşa cum unei substanţe îi sunt constitutive anumite proprietăţifizico – chimice. În această viziune, obiectele sau persoanele au o anumită valoare morală,utilitară, vitală etc. tot aşa cum ele au volum, densitate, masă, culoare etc. De vreme ce valoareaaparţine obiectului, sesizarea de către subiect a valorii este, în cel mai bun caz un act decunoaştere, care poate fi ratat, nu arareori. Modelul obiectivist se dovedeşte inaplicabil îndomeniul aprecierilor morale şi estetice. În domeniul etic ne alegem prietenii aşa cum ne alegemmarca de maşină, hainele etc.? Desigur există şi prietenii din interes, dar există şi prietenii bazate pe convingeri, sentimente, idealuri comune înalte, care nu-i separă pe oameni (ca în situaţia prietenilor de interes), ci îi solidarizează.

C. O variantă a subiectivismului axiologic este relativismul. Este foarte cunoscută pentru epocamodernă formula lui Blaise Pascal „adevăr dincoace de Pirinei, eroare, dincolo”, iar pentru perioada post-modernă este des citat Fr. Nietzsche „fiecare popor vorbeşte o limbă proprie înceea ce priveşte binele şi răul, pe care nu o înţelege vecinul său” ( Aşa grăit -a Zarathustra). Temaeste străveche şi Herodot în Istoriile sale relatează următoarea întâmplare semnificativă: Dariusregele perşilor a descoperit că un trib de indieni, calatenii, obişnuiau să mănânce conformtradiţiei, corpurile taţilor morţi. Tot el a observat că grecii nu făceau aşa ceva; ei practicauincinerarea, rugul funerar fiind un mod natural de înlăturare a cadavrelor. Darius considera că oînţelegere superioară a lumii include o recunoaştere a diferenţelor dintre culturi, prin urmare i-aîntreba pe greci cu ce preţ ar accepta ei să adopte un obicei precum cel al calatenilor. Aceştia au

răspuns că nici o sumă de bani nu i-ar putea convinge să facă acest lucru. De asemenea, Darius i-a întrebat pe calateni cu ce preţ ar accepta să ardă corpul taţilor lor morţi. Calatenii au fostîngropaţi şi l-au rugat pe Darius ca nici măcar să nu mai pomenească de un asemenea lucruîngrozitor. Această poveste evidenţiază pregnant următoarea idee: culturi diferite au valori şicoduri morale diferite. Relativiştii consideră că ideea adevărului universal în etică este un mit, nuexistă un criteriu independent în virtutea căruia să numim un obicei corect sau incorect, pentrusimplul motiv că orice criteriu este dependent de o anumită cultură.

Inconveniente: Dacă relativismul implică ideea că nu există altă măsură a corectitudinii moraleîn afara criteriilor unor societăţi, atunci rezultă că toate practicile sunt corecte, ele trebuie tolerateîn egală măsură, de exemplu, practica anti-semită din timpul nazismului pare „corectă”, pentru că

aceasta este în acord cu un criteriu stabilit de acea societate. Tot din abordarea relativistă rezultăcă ori nu există progres moral, ori – dacă acesta există – noi nu avem nici un criteriu, obiectiv,ferm, indubitabil pentru a-l constata.

Calităţi ale relativismului: atrage atenţia asupra unui adevăr elementar, şi anume faptul că este periculos să considerăm că toate preferinţele noastre se bazează pe un standard raţional absolut.El ne sugerează să fim dubitativi acolo unde tindem să luăm orice opinie ca un adevăr cert.



5

D. Absolutismul – altă poziţie în axiologie

În ce constă o asemenea abordare când este vorba de valorile morale? Pornind de la relaţia relativ – absolut, dacă relativiştii dezvoltă vechea ipoteză a lui Protagoras („omul este măsura tuturorlucrurilor; a celor ce sunt precum că sunt şi a celor ce nu sunt precum că nu sunt”) atunci,absolutiştii întăresc într -o formă sau alta vechea susţinere a lui Platon: valorile (Bine, Adevăr,Dreptate, Libertate, Frumos etc.) nu aparţin lumii sensibile, ci registrului lumii inteligibile. Prinformă şi conţinut, acestea au trei caracteristici esenţiale: sunt obiective nu subiective,transcendente nu imanente, absolute şi nu relative. Immanuel Kant înseosebi este cel care ademonstrat şi caracterul obiectiv, şi dimensiunea universală şi însuşirea absolută a legii morale.

Immanuel Kant (1724 – 1804) – Legea morală

Primatul datoriei în etica lui Immanuel Kant sau legea morală (imperativulcategoric)

- Lucrări de bază pentru domeniul eticii: Întemeierea metafizică a moravurilor (1785); Critica raţiunii practice (1788)

Imm. Kant consideră că există un criteriu absolut prin care să distingem moralul de util,interes, plăcere. El nu încearcă să respingă judecăţile noastre morale obişnuite sau să propună onouă morală, ci doar o nouă formulă. Este vorba de imperativul categoric, cel mai cunoscut înversiunea: „Acţionează întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină olege universală”. Trebuie să vedem în imperativul categoric un test pentru acele principii pecare le avem deja. Numind „categoric” imperativul său, Kant îl pune în contrast cu imperativeleipotetice, adică imperativele de care ne putem decide să ţinem seama atunci când urmărim unscop particular (sfaturi predenţiale: e bine să te culci devreme) – însă motivul acţiunii umane nueste o voinţă particulară.

Astfel, în concepţia lui Imm. Kant o acţiune morală este o acţiune potrivit datoriei. Sentimentele, simţirile, înclinaţiile nu pot fi motivul unei acţiuni morale, pentru că acestea, oricâtde dezirabile şi admirabile ar putea să pară, nu sunt supuse voinţei omului. Noi nu ne putemimpune să iubim pe cineva, nu putem să ne sporim simpatia pentru cineva după vrere, şi nu poatefi de datoria noastră să facem ceva ce nu suntem în stare – „trebuie” implică pe „pot” (astfelfilosoful iluminist critică prin scrierile sale eudaimonismul – concepţia etică care pune la bazamoralei năzuinţa omului spre fericire, gr. Eudaimonia = fericire, critică egoismul etic,hedonismul). Valoarea morală a acţiunii nu o putem măsura nici în funcţie de rezultatele sauconsecinţele lor, fiindcă acestea pot fi mult diferite de anticipările subiectului, din raţiuni ce nu

depind de el (astfel critică şi utilitarismul care avea să se contureze ca doctrină etică importantădupă el).

Etica datoriei

Distincţia dintre acţiunile făcute „conform datoriei” şi cele făcute „din datorie”.

A acţiona din datorie, adică având ca mobil datoria însăşi înseamnă a respecta o datorie numaide dragul datoriei, nu dintr-un impuls sau înclinaţie. Aceasta este o acţiune dictată de vocea



6

conştiinţei, nu de înclinaţii conjuncturale. „Doar acţiunile făcute din datorie au conţinut moral”.Spre deosebire de acestea, a acţiona conform datoriei, dar neavând ca mobil al acţiunii datoriaînsăşi înseamnă a respecta formal o datorie dar a avea ca mobil real al acelei acţiuni o înclinaţie,un impuls de plăcere, de milă, dragoste, solidaritate etc. De exemplu, dacă o persoană bogatăconstruieşte case pentru săraci urmărind un interes egoist fiind mânat la acţiune de înclinaţia de a

fi admirat, adulat de public, de a câştiga alegerile etc. acţiunea sa nu e morală (chiar dacă e„conformă datoriei”) pentru că nici o acţiune egoistă nu e morală. Aşadar, o acţiune este moralănumai dacă temeiul său e datoria însăşi.

Unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă a fost sau nu făcută în conformitate cudatoria şi în vederea acesteia. Aceste principii l-au determinat pe Kant să spună că nu e niciodată justificabil să minţi, obligaţia de a rosti adevărul nu poate fi înlăturată de nici un fel deconsiderente lăturalnice (aceasta este cerinţa minimă pentru a vorbi de comportament moral).

Datorie! Nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includăinsinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet oaversiune naturală şi l-ar înspăimânta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai stabileşti o lege

care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi câştigă ea însăşi, în ciuda voinţei,veneraţie.” Imm. Kant – Întemeierea metafizică a moravurilor, pag. 54.

În esenţă Immanuel Kant a raţionat astfel:

1. moralitatea pură (valoarea morală, acel criteriu absolut prin care putem distinge moralulde util) nu poate fi dedusă din experienţă pentru simplul motiv că din experienţă nu putem deduce principii de comportare valabile în mod universal şi în mod necesar pentru orice fiinţă raţională;

2. valorile morale valabile universal şi necesar pentru orice fiinţă raţională sunt scopuriabsolute ale umanităţii;

3. legea morală deplină , absolută este formală şi ea este dată de imperativul categoric prin cele două exprimări ale sale: „trebuie să faci întotdeauna în aşa fel încât maximavoinţei tale să poată sluji drept legislator universal” şi, respectiv, „acţionează în aşa felîncât să tratezi umanitatea/omenirea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia,întotdeauna, şi în acelaşi timp ca scop/finalitate şi niciodată ca simplu mijloc”;

a se citi exemplele de la pagina 97 – 98 din suportul de curs (datorii perfecte şi datoriiimperfecte)

4. înseamnă că noi suntem morali atunci când acţionăm nu exclusiv din înclinaţii (acesteasunt relative, subiective, imanente), ci exclusiv urmând principii raţionale, apriorice;

5. a acţiona moral înseamnă a acţiona atât în conformitate cu imperativul categoric cât şi dinrespect faţă de legea morală în sine; prin urmare, are conţinut moral deplin numaiacţiunea din datorie, aceasta este absolută şi necondiţionată;

6. cine acţionează moral nu va fi neapărat fericit, dar el va căpăta, în schimb, ceva mult maiimportant – demnitatea de a fi fericit.



7

Câteva idei importante în întreaga demonstraţie kantiană:

1. dacă ne interesează în primul rând să definim esenţa moralităţii (şi să ajungem la valorilemorale) şi nu să cercetăm diverse forme pe care le îmbracă morala şi moravurile îndesfăşurarea lor istorică - atunci vom ajunge să susţinem caracterul absolut şi nu relatival legii morale;

2. valorile morale desemnate prin prescripţii normative („să nu furi”, „să nu minţi”, să nuucizi” etc.) sunt deontologice (adică presupun acţiunea din datorie necondiţionată) şi nusunt teleologice (adică nu sunt condiţionate de scopuri şi de utilitate);

3. Imm. Kant ne obligă să gândim că există un criteriu absolut prin care să distingemmoralul de util, moralul de interes sau de plăcere, moralul de putere, etc. Existenţa unuiastfel de criteriu atunci când acţionăm este foarte important (de pildă, poţi fi moral dacăîţi minţi partenerul de afaceri sau îi înşeli pe cumpărători, poţi fi moral dacă îţi minţielectoratul? etc.). Cu alte cuvinte există fapte bune în ele însele sau rele în ele însele,indiferent de consecinţe, în măsura în care în cadrul lor se respectă sau nu legea morală

formulată de Imm. Kant. Kant distinge între un eu empiric (fiinţa concretă, dotată cu simţuri şi trup, puternica cetăţuieegoistă a sufletului nostru, preocupată numai de fericirea individuală), şi eul inteligibil (călăuzitdupă principiul raţiunii). Filosoful german spune că dacă noi am îndrăzni să destăinuim cândvatot ceea ce cuprinde eul nostru egoist, în intimitatea desfăşurării sale, am dezvălui cel maigroaznic spectacol posibil de pe suprafaţa pământului. Dar nu numai că noi nu comunicăm altoramicimile noastre intime, ci mai mult, ne ferim pe noi înşine de această privelişte urâtă. Prinurmare, doar din eul inteligi bil sau transcendental trebuie să izvorască comandamentele morale,după o luptă înverşunată cu obstacolele dinăuntru şi dinafară. Omul este definit de către Imm.Kant drept: „animal dotat cu raţiune (animal rationabile) ce trebuie să se transforme pe sine pentru a deveni animal raţional.” Prin urmare, omul doar prin activitatea raţiunii sale se poate ridica deasupra animalului, el este dator „să se autoperfecţioneze în funcţie de un scop preluatdin el însuşi, fapt prin care poate să se transforme pe sine.”

Această capacitate de a-şi indica propriile scopuri raţionale ale acţiunii este numită de Imm. Kantvoinţă. Aceasta este „putinţa de a se determina pe sine însuşi în funcţie de anumite legi”. Atuncicând voinţa este determinată, constituită de condiţiile lumii sensibile (de exemplu îmi exercit profesia pentru bani şi nu din datorie), Kant vorbeşte despre eteronomia (determinare din afară)ei, care implică o lipsă de libertate şi nu se poate ajunge la acţiunea morală. În schimb, atuncicând voinţa se determină pe sine însăşi prin raţiune Kant vorbeşte despre autonomia voinţei, eaeste liberă şi doar atunci poate să apară acţiunea din spirit de datorie (=acţiune morală). Doarforma determinată de raţiune a legii morale trebuie să definească acţiunea ca atare; voinţa bună,

morală acţionează din respect faţă de lege.

Conceptul de datorie beneficiază la Kant de o admiraţie supremă, iar morala kantiană este unaa datoriei pure, integrale (exclude sin sânul ei – cum am precizat anterior – orice elementehedoniste, eudemoniste, utilitariste). Legea morală are un caracter general valabil, ea esteexprimată de imperativul categoric – care este independent de înclinaţiile subiective aleoamenilor. Prin autonomia eului moral (normele morale izvorăsc din noi înşine, nu ne suntimpuse din afară) Kant reuşeşte să sporească demnitatea fiinţei omeneşti: „Omul este într-



8

adevăr destul de nesfânt, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă. În toată făptura,tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere poate fi întrebuinţat şi numai ca mijloc, dar omul escop în sine însuşi. Căci el este subiectul legii morale, care-i sfântă, numai datorită autonomieilibertăţii lui. Pe un om de bine în cea mai mare nenorocire a vieţii lui pe care ar fi putut-oînlătura numai dacă ar fi putut să-şi calce datoria, nu-l ţine oare încă drept, conştiinţa că el a

păstrat totuşi în demnitatea ei umanitatea din persoana lui, şi a cinstit-o, că nu are de ce să seruşineze de el însuşi şi să se teamă de ochiul lăuntric al examenului propriu.” De aici maximasupremă a moralei kantiene, cea de-a două formulare a imperativului categoric: lucrează în aşafel ca să tratezi totdeauna umanitatea fie în persoana ta, fie în persoana altuia numai ca un scopîn sine, niciodată ca un simplu mijloc.”

„Legea fundamentală a raţiunii practice” (legea morală sau imperativul categoric) este aceeade a ne purta în aşa fel încât conduita noastră să poată deveni o lege morală valabilă pentru toatălumea.

Concluzii:

Immanuel Kant este cel mai cunoscut autor al unui sistem deontologic. Kant crede căetica însăşi nu este decât o teorie a datoriilor umane (şi un sistem al scopurilor raţiunii noastre).La baza teoriei sale etice stă diferenţa dintre natură şi om, ca fiinţă raţională: ”Orice lucru alnaturii acţionează după legi. Numai o fiinţă raţională are facultatea de a acţiona conformreprezentării legilor, conform principiilor, adică, numai ea are voinţă. Cum pentru derivareaacţiunilor din legi se cere raţiune, voinţa nu este altceva decât raţiune practică. Când raţiuneadetermină inevitabil voinţa, acţiunile unei astfel de fiinţe, care sunt cunoscute ca fiind obiectivnecesare, sunt şi subiectiv necesare, adică voinţa este o facultate de a alege numai ceea ceraţiunea, independentă de înclinaţie, cunoaşte ca practic necesar, adică bun. (Imm. Kant, Criticar aţiunii practice, p. 30).

Aşadar, ca fiinţă raţională, omul trebuie să acţioneze numai pe baza a ceea ce este recunoscut deraţiune ca bun, cu alte cuvinte trebuie să asculte de imperativele raţiunii.

„acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devinălege universală” (Kant, Critica raţiunii practice, p. 39)

Morala se axează atât pe universalitate, cât şi pe datorie. Avem deci în faţă un „imperativuniversal al datoriei”, care ne spune:

„acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, legeuniversală a naturii”

Reluând distincţia dintre natură şi om, Kant observă că cele ce există în natură au doar o valoarerelativă (ca mijloace către ceva), în timp ce omul, dacă este raţiune, are valoare absolută şi estescop în sine. De aici urmează însă că omul nu poate fi niciodată redus la un simplu mijloc, citrebuie totdeauna tratat ca scop în sine. Acesta este miezul imperativului practic:

„acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui

altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.” p.47

Ce implicaţii au aceste principii?



9

Din ele decurg foarte multe datorii, cum ar fi:

datoria (faţă de sine) de a nu se sinucide (deoarece sinucigaşul, care vrea să scape dintr -o

stare foarte dificilă, s-ar servi de sine însuşi doar ca mijloc de-a ajunge la o staresuportabilă);

datoria (faţă de sine) de a se perfecţiona (căci fiecare om este scop în sine, iar scopulasociat omului este perfecţionarea, disocierea tot mai amplă de ceea ce este natură);

datoria (faţă de alţii) de a nu minţi (căci, minţind pe alţii în anumite scopuri, mincinosulîi foloseşte doar ca mijloace spre acele scopuri, în timp ce ei trebuie trataţi totdeauna cascopuri în sine, nu doar ca mijloace) etc.

Pentru Immanuel Kant, nimic nu stă deasupra datoriei, ea ocupă locul suprem în viaţaoricărei fiinţe raţionale. Şi nu este vorba doar de a acţiona din impulsuri naturale, darrespectând datoriile existente; cerinţa este ca impulsurile însele care ne determină acţiunile(ne împing la a face ceva) să fie cele ce decurg din datoriile noastre.

Conform unei etici a datoriei, conduitele trebuie să respecte datoriile stabilite, indiferent deconsecinţele (plăcute sau nu, avantajoase sau nu) la care conduc respectarea lor. Niciunconsiderent de ordin particular, de convenabilitate sau oportunitate, nu poate justifica încălcareadatoriei.

E. Utilitasmul – doctrină etică fundată în sec. XIX, de către J. Bentham, John Stuart Mill,Henry Sidgwick potrivit căreia criteriul moralităţii îl constituie folosul (individual), alegereamorală având loc prin simpla calculare a foloaselor . Utilitarismul este principala teorie de tip consecinţialist şi una dintre cele mai cunoscute concepţii etice.

Absolutismul dă prioritate preocupării pentru ceea ce faci, în timp ce utilitarismul este interesat preeminent de ceea ce se va întâmpla. Absolutismul (etica lui Kant) afirmă răspicat că a fi moralimplică exigenţe absolute şi universale precum în expresiile: „întotdeauna şi toţi trebuie să fimcinstiţi”, „fiecare dintre noi şi mereu, fără nici o excepţie, trebuie să nu mintă, să nu fure, să nuucidă, indiferent de rezultate”! Spre deosebire de absolutism, utilitarismul rămâne atât în operafondatorilor săi, cât şi în alte doctrine etice care l-au continuat, o idealizare naivă, utopică aegoismului.

Absolutismul dă prioritate preocupării pentru ceea ce faci, în timp ce utilitarismul este interesat preeminent de ceea ce se va întâmpla. Absolutismul (etica lui Kant) afirmă răspicat că a fi moralimplică exigenţe absolute şi universale precum în expresiile: „întotdeauna şi toţi trebuie să fim

cinstiţi”, „fiecare dintre noi şi mereu, fără nici o excepţie, trebuie să nu mintă, să nu fure, să nuucidă, indiferent de rezultate”! Spre deosebire de absolutism, utilitarismul rămâne atât în operafondatorilor săi, cât şi în alte doctrine etice care l-au continuat, o idealizare naivă, utopică aegoismului.

Principiul utilitarist formulat de Jeremy Bentham (1748 – 1832, f ilosof şi jurist englez,teoretician al liberalismului, Op. pr.: Deontologia sau ştiinţa moralei – postum, 1834):„Asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cât mai mare de oameni” se bazează



10

pe ideea că ar putea exista o concordanţă între interesele individuale şi cele colective (însocietatea capitalistă de atunci), urmărirea folosului personal asigurând implicit realizareafericirii generale. Căutând să atenueze sensul egoist al utilitarismului lui Bentham, J. St. Mill(1803 – 1873, lucrări de etică: Libertatea -1859, Utilitarismul -1863 Auguste Compte şipozitivismul - 1865) a acordat prioritate satisfacţiilor intelectuale faţă de cele inferioare,

senzoriale şi a completat principiul fericirii personale cu cerinţa solidarităţii. În formularea sainiţială utilitarismul se înfăţişează foarte simplu – J. St. Mill scria: „Crezul care acceptă drepttemei al moralei Utilitatea sau Principiul Maximei Fericiri susţine că acţiunile sunt juste exact înmăsura în care tind să promoveze fericirea, nejuste în măsura în care tind să producă opusulfericirii. Prin fericire se înţelege aici plăcerea şi absenţa durerii, iar prin nefericire, durerea şilipsa plăcerii.”

Acţiunile utilitariştilor sunt judecate deci după consecinţele lor, iar cantitatea plăcerii derivăfinalmente din aceste consecinţe; scopul urmărit este maximum de fericire pentru maximum de persoane.

Atunci când pentru găsirea unei soluţii optime pentru mai mult părţi (cu interese diferite), se

caută aplicarea formulei Binelui maxim, se poate folosi drept criteriu Pareto-optimalitatea. Osoluţie este Pareto-optimă atunci când nu se mai poate face nici o îmbunătăţire pentru vreuna din părţi fără a se ajunge la o înrăutăţire pentru altă parte (cu alte cuvinte, soluţia Pareto-optimăasigură maximul de avantaje, pentru toate părţile, ce poate fi atins fără a impune un dezavantajsuplimentar vreuneia dintre ele).

În anii din urmă teoria utilitaristă s-a subdivizat în două variante. Utilitarismul actelor estevarianta mai simplă, potrivit căreia fiecare acţiune individuală trebuie evaluată după rezultatele pe care ea singură le produce, încât, de pildă, dacă e vorba de plata unei datorii sau de o donaţiecaritabilă, se cer estimate câştigurile în termeni de fericire aduse de fiecare act în acea ocazie particulară. Utilitarismul regulilor nu e preocupat de evaluarea actelor individuale, ci de

utilitatea unei reguli privitoare la tipuri de acţiuni (ca de exemplu, „orice persoană trebuie să-şiachite datoriile”). Astfel, acolo unde utilitarismul actelor întreabă ”Care ar fi rezultatul dacă aşface cutare lucru?”, utilitarismul regulilor ar întreba „ Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar faceaşa?”

Cele mai evidente critici aduse utilitarismului ca doctrină etică sunt următoarele:

1. dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu acurateţe fericirea pe care e probabil s-o producă o acţiune individuală sau o regulă generală?;

2. caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată fi obţinută celmai eficace pr in sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident

nedreaptă, cum este sclavia; 3. unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv prin prisma

acţiunilor şi a consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau a intenţiilor.

F. „Regula de aur” în morală



11

Eticii kantiene i s-a reproşat faptul că formalismul ei nu ar mai fi practic, rigurozitatea morală pecare o reprezintă nu ar putea fi aplicată la viaţa oamenilor, care constă în mare parte dinaprecierea bunurilor (materiale).

Prin urmare, eticienii se întreabă: Până unde pot fi generalizate recomandările etice, liniiledirectoare, normele acţiunii umane? Există mai multe trepte ale universalizării, iar principiul primei trepte poate fi formulat în felul următor: ceva ce este corect pentru tine trebuie să fiecorect şi pentru mine. Cea mai cunoscută expresie a universalizării propriului comportament esteregula de aur, ce apare în multe filosofii ale moralei şi în multe religii (inclusiv în NoulTestament): „Orice ai cere să facă alţii, fă şi tu pentru ei”, sau în variantă negativă, devenită proverb: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, sau „Poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine!”. Confucius la întrebarea dacă adevărata cale poate fi rezumată într -un singurcuvânt, a răspuns: un asemenea cuvânt este reciprocitatea.

Definiţia, clasificarea şi structura normelor morale;

Reguli morale şi prescripţii juridice

Pentru a îndeplini o valoare morală noi trebuie pur şi simplu să ne supunem unor norme.De pildă, cine ascultă prescripţia normativă de a nu fura, de a nu înşela,de a nu minţi realizeazămult din conţinutul valorii de cinste, de onestitate. Etica poate fi privită şi ca o cercetare asupranormelor morale.

Normele morale sunt standarte, reguli sau modele de conduită umană folosite drept criterii deapreciere a acţiunilor, manifestărilor sau opiniilor umane. Probabil că norma cea mai desinvocată (în lumea modernă, bazată pe individualism) este să nu faci rău altuia (sau să nu lezezi pe altul sau pe alţii)

Autorii contemporani dau ca exemple de norme morale frecvent folosite:

să nu ucizi

să nu produci suferinţă

să nu produci invaliditate (să nu privezi oamenii de capacităţile lor naturale sau legitime)

să nu privezi de libertate

să nu privezi pe nimeni de bucurii/plăceri normale, la care este îndreptăţit (deoarece nu

privează, la rândul său, pe nimeni de alte plăceri sau bucurii)

să nu înşeli

să îţi respecti promisiunile

să respecţi legea

să îţi faci datoria



12

Uneori normele morale impun aceleaşi cerinţe ca şi legile în vigoare. Remarcăm însă că nu toatenormele morale coincid şi cu norme juridice.

Caracteristici ale normelor morale:

a. asumarea lor conştientă (ele se deosebesc de reflexe, stereotipuri, obişnuinţe);

b. au caracter constrângător (în situaţiile în care se aplică, ele nu sunt facultative; dacă ar fifacultative, nu ar mai avea caracter normativ)

c. caracter universal (dacă se aplică într -un caz, se aplică în toate cazurile de acelaşi tip;cerinţa ca o normă morală să fie universalizabilă, adică susceptibilă de generalizare întoate cazurile relevante, este definitorie pentru norme: ceea ce nu satisface această cerinţănu este normă, ci, cel mult, o cerinţă locală); ele trebuie să aibă valoare supraindividuală;

d. caracter reversibil (se aplică şi celui ce le formulează sau foloseşte; aşadar, cine aderă la onormă morală nu poate să o aplice numai altora, ci trebuie să şi-o asume şi să o accepte şiîn ceea ce îl priveşte);

e. caracter prevalent (prevalează asupra preferinţelor subiective sau personale, dorinţelor,ataşamentelor etc);

f. imparţial (nu sunt create pentru unii sau împotriva unora, nu se bazează pe interesespeciale, subiective, ci se aplică tuturor persoanelor şi cazurilor relevante);

g. dimensiunea lor raţională şi rezonabilă (orice normă se adresează unui agent liber, care poate să facă anumite lucruri, fără a fi nevoit; ceea ce solicită norma nu este ceva absurd,ci ceva dezirabil: ar trebui să fie dorit de cei mai mulţi dintre noi);

h. este un model, un prototip de acţiune care trebuie aplicat în anumite situaţii de viaţă şi

totodată este o regulă raţională, validată social de comportament având valabilitatesupraindividuală;

i. trebuie să funcţioneze explicit ca standard de apreciere prin intermediul conştiinţeicolective.

Structura normelor morale

După Dan Crăciun ( Etica în afaceri) trebuie să luăm în seamă cinci elemente:

1. expresia lor (adică forma şi conţinutul inerent al acestora)

2.

autoritatea (aceasta se impune prin forţă coercitivă sau prin persuasiune);3. subiectul (clasa de indivizi cărora li se adresează autoritatea normativă);

4. domeniul de aplicare (contextul concret în care autoritatea normativă cere subiectului săadopte un anumit standard de comportament);

5. modul de sancţiune (în drept, sancţiunea este dată de o instanţă legitimă, iar sancţiuneamorală nu implică neapărat pedepsirea cum se întâmplă prin intervenţia forţei de drept, ci



13

utilizarea unor procedee precum blamul, ocara, dispreţul, stigmatizarea. Există „sancţiune premială” (Mihail Ralea) atunci când lauda, mulţumirea, admiraţia, respectul „acoperă” purtarea cuiva. Sancţiunea morală este cea care se iveşte dinlăuntrul conştiinţei (sausub forma judecăţii opinie publice) de aceea este cea mai autentică şi specifică. Cel ce agreşit în faţa propriei conştiinţe ajunge să se pedepsească singur prin regret, ruşine,

remuşcare – sunt sancţiuni de natură psihică sau spirituală. Spre deosebire de acestea,sancţiunile punitive date de judecător, cele strict juridice sunt fizice (acerare etc.) şimater iale (confiscare, amendă, etc.)

Forma normelor morale

Privitor la formă Imm. Kant a impus celebra distincţie dintre imperativele categorice şi celeipotetice. Expresii normative de tipul „Să nu minţi!” „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!”sunt solidare cu imperativele categorice (sunt reguli absolute şi necondiţionate), iar expresia detipul „Dacă vrei să fii sănătos evită excesele şi viciile!” este un imperativ ipotetic.

În ceea ce priveşte conţinutul expresiilor normative se poate observa că , de exemplu, o normă

precum „Respectă-ţi părinţii!” sau „Respectă-ţi partenerii de guvernare!” se referă atât la unmodel comportamental (la o formă) cât şi la un conţinut foarte clar decupat ce vizează în prima propoziţie o anumită atitudine de grijă şi consideraţii filiale, iar în cea de-a doua, o grijă izvorâtăatât din stimă pentru cineva aidoma ţie cât şi din interes reciproc.

Diferenţe între regulile morale şi cele juridice

De cele mai multe ori , o prescripţie juridică este şi o interdicţie morală, dar nu şi invers („Să nuucizi”, „Să nu furi!”, ”Să nu minţi!” sunt în acelaşi timp interdicţii legale şi prohibiţii morale.„Nu fi egoist!”, „Nu fii lacom!”, „Nu fii delăsător!”, „Nu linguşi!” etc. sunt însă norme morale cenu au echivalent în plan juridic).

-

Acolo unde legea juridică formulează numai o interdicţie, morala adaugă o datorie sau oobligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conştiinţafiecărui individ. Prin urmare, morala îţi cere ca şi legea să nu ucizi, să nu furi, să nu minţietc. dar numai morala îţi cere să fii altruist, mărinimos, generos.

- Normele juridice interzic grave fapte antisociale şi urmăresc în acest fel să asigure unminimum de sociabilitate, fără de care societatea s-ar transforma într-o junglă. În acelaşitimp normele morale solicită un comportament altruist, urmăresc să instituie unmaximum de sociabilitate.

Pentru definirea standardelor morale câteva caracteristici sunt considerate esenţiale, şi anume:

-

imparţialitatea;

- bunăstarea umană;

- depăşirea interesului propriu şi a deciziei individuale subiective şi autoritare;

- sentimente speciale de tipul culpabilităţii, onoarei, stimei de sine.



14

Două tipuri de teorii morale: etica virtuţii şi etica corectitudinii

În filosofia morală s-au conturat de-a lungul timpului două perspective:

1.

pe de o parte, teoria virtuţii (atunci când ne raportăm la caracterul omului careacţionează şi în funcţie de acest criteriu apreciem ca fiind morală sau nu acţiunearespectivă). Ce trăsături de caracter fac ca o persoană să fie bună? Ce caracter am? Potrivit acestei teorii trebuie să ne concentrăm atenţia asupra caracterului virtuos sauvicios al celor angrenaţi în orice tip de activitate. Paradigma: modul de gândirearistotelic: Ce este binele omului? Cu răspunsul: binele omului (fericirea) este o activitatea sufletului conformă cu virtutea”.

2. pe de altă parte, teoria acţiunii corecte (atunci când ne raportăm la standarde, legi,norme, principii etice formale pentru a judeca moralitatea unei acţiuni); teorii eticeconsacrate: utilitarismul, kantianismul, teoria contractului social; întrebarea

reprezentativă la care răspund ei: Ce este corect să facem? Teoria corectitudinii morale privilegiază într -un fel sfera publică în faţa celei private şi de aceea se aplică preponderent în politică şi afaceri. Pe acest teritoriu relaţiile cu oamenii sunt frecventimpersonale şi de natură contractuală.

A. Etica virtuţilor

Aristotel (383 – 322 î.e.n, unul dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii, discipol al luiPlaton); lucrări etică: Et ica nicomahică ( primul sistem ştiinţific al eticii, ce întemeiază disciplinaca atare), Politica

A se vedea pag.87 – 94 din suportul de curs

Virtuţile morale sunt definite de Aristotel ca o medie raţională (mesotes) între „prea puţin”şi „prea mult” (cura jul de exemplu, constituie media dintre temeritate şi laşitate, blândeţeamedia dintre mânie şi indolenţă): „exerciţiile fizice excesive, ca şi cele insuficiente, distrugvigoarea, la fel cum abuzul sau insuficienţa de băutură sau hrană periclitează sănătatea, pe când, bine proporţionate, creează, dezvoltă şi conservă. Tot astfel se întâmplă şi în ceea ce priveştecumpătarea, curajul şi celelalte virtuţi. Cel ce fuge de toate şi se teme şi nu îndrăzneşte nimicdevine laş, cel ce nu se teme de nimic, ci înfruntă totul, devine îndrăzneţ la fel cum şi cel ce profită de orice plăcere, neabţinându-se de la nici una, devine neînfrânat, iar cel ce le evită petoate, ca un sălbatic, devine insensibil. Aşadar, cumpătarea şi curajul sunt distruse atât de exces,cât şi de insuficienţă, pe când moderaţia le salvează” ( Etica nicomahică, p. 82).

„Virtutea este mijloc după substanţa ei şi după conceptul ei esenţial; întrucât ea este însă lucrulcel mai bun şi săvârşeşte toate bine, ea este o culme.” Virtuţiile sunt „un habitus al alegerii, careţine mijlocul stabilit pentru noi şi e determinat de raţiune”. Etica nicomahică, ESE, 1985, p.144.

virtutea etică, ca medie (mesotes) între extremele false:

ex. bravura este virtute (se situează la mijloc între laşitate şi temeritate);



15

- cumpătarea este virtute (se situează la mijloc între apatie şi voluptate);

- generozitatea este la mjloc între avariţie şi prodigelitate;

- echitatea – virtute proeminentă cu privire la viaţa comunitară (fiind distributivă esteresponsabilă de repartizarea echitabilă a bunurilor şi onorurilor în societate, fiind compensatoare

reprezintă un corectiv pentru daunele suferite);

- prietenia – virtute importantă, întrucât prin ea omul trece de la individualitate la comunitate.

Curaj, cumpătare, mărinimie, generozitate, blândeţe, pudoare, prietenie, înţelepciune – suntcâteva virtuţi menţionate de Stagirit, virtutea perfectă fiind evident Dreptatea.

La Platon (427 – 347 î.e.n.) cele patru virtuţi cardinale erau:

- înţelepciunea (menirea a ceea ce este raţional în sufletul omului este aceea de a deveniînţelept);

-

bravura (menirea curajului este aceea de a se supune în mod energic înţelepciunii); - cumpătarea (dorinţa trebuie să se plieze după exigenţele raţiunii);

- dreptatea (ea domneşte atunci când toate componentele sufletului îşi îndeplinescmenirea).

Componentele sufletului la Platon: raţiunea (ceea ce este fundamental divin), curajul (ceea ceeste mai nobil şi dorinţa (ceea ce este inferior). În dialogul Phaidon, raţiunea este comparată cuun căruţas ce conduce cu grijă atelajul său; curajul este calul ascultător, iar dorinţa calulrecalcitrant.

Printre virtuţile clasice se numărau înţelepciunea, corectitudinea (calitatea de a fi drept – Dreptatea era considerată virtute perfectă), bravura, cumpătarea, înţelepciunea, dreptatea (Platon – cele 4 virtuţi cardinale), prudenţa, mărinimia, generozitatea, blândeţea, pudoarea, prietenia, etc,la care se adaugă ulterior speranţa şi mila (doctrina morală creştină), onestitatea (cinstea),sinceritatea, altruismul, respectul faţă de ceilalţi (sau drepturile lor), responsabilitatea, loialitateaetc. În etica socială şi politică, aplicarea acestui tip de etică ar trebui să conducă la evaluări aleconduitelor de grup, ale acţiunilor instituţionalizate sau spontane, ale politicilor publice etc. prin prisma acestor virtuţi.

Cu privire la virtutea perfectă – cum era considerată în antichitate – şi anume dreptatea (lat.

jus = drept), de la Aristotel încoace este clasică distincţia între trei forme de dreptate: dreptateacomutativă, dreptatea distributivă şi dreptatea represivă:

dreptatea comutativă este cea care trebuie să prezideze la schimburi – regula esteegalitatea matematică (un schimb este drept atunci când cei doi termeni schimbaţi auaceeaşi valoare, adică atunci când fiecare din ei poate fi schimbat pe un acelaşi terţ);



16

dreptatea distributivă stabileşte egalitatea între raporturile a patru termeni (două lucrurişi două persoane) – studentul bun va primi o notă bună, iar cel slab o notă mică;

dreptatea represivă – legea talionului din Vechiul Testament: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” este o veritabilă ecuaţie.

Nucleu comun în definirea virtuţii:

Andre Compte Sponville în Mic tratat al marilor virtuţi sintetizează întreaga tradiţie moralăgreco – latină şi iudeo – creştină şi consideră că:

a. o virtute este o forţă care acţionează, sau care ar putea să acţioneze;

b. virtutea înseamnă putere, dar nu „orice fel de putere”, ci o putere specifică;

c. virtutea unui om este acel ceva care-i dă acestuia valoare morală exemplară;

d.

virtutea ţine de puterea specifică a omului (care după Aristotel este raţiunea), dar ea maiare nevoie pentru a se realiza şi de educaţie (în sensul larg al termenului), de dorinţă (săvrei şi să ai puterea interioară să devii virtuos), de obiceiuri (virtutea nu este orice fel dedeprindere, ci un habitus lăudabil),

e. ea presupune memorie (a ţine minte ce ai făcut, a nu uita ceea ce nu-ţi convine pentru căeste dezagreabil să-ţi aminteşti).

Virtuţile pot fi definite drept trăsături de caracter, ce merită toată lauda şi pe care o persoanăeste bine să le aibă în toate împrejurările vieţii. În sens extins, ceea ce numim virtuţi sunt calităţimorale pozitive în manifestare, sunt deci valori ale caracterului (termenul etică pr ovine din

grecescul ethos = caracter).Care sunt virtuţile? Bunătate, politeţe, milă, conştiinciozitate, spirit de cooperare, curaj,amabilitate , devotament, cinste, bunăvoinţă, generozitate, sinceritate, hărnicie, dreptate,loialitate, cumpătare, chibzuinţă, încredere în sine, autocontrol, independenţă, tact, precauţie,toleranţă.

De ce sunt aceste virtuţi dezirabile, adică de ce este bine pentru o persoană să fie curajoasă,generoasă, sinceră, loială? Răspunsurile pot suna astfel:

curajul este un lucru bun deoarece viaţa este plină de neprevăzut şi de pericole şi fără

curaj nu am fi în stare să depăşim aceste situaţii,

generozitatea şi, în sens mai larg, altruismul, bunătatea, amabilitatea, politeţea sunt valoricaracteriale dezirabile deoarece, în mod inevitabil, unii oameni se vor afla într-o situaţiemai proastă decât alţii, şi ei vor avea nevoie de ajutor;

sinceritatea, cinstea sunt valori necesare deoarece fără ele relaţiile dintre oameni ar fitotal impredictibile, iar rezultatele ar fi proaste;



17

loialitatea şi încrederea sunt calităţi şi deprinderi esenţiale pentru ca oamenii să poatăcomunica şi coopera între ei în familie, relaţii profesionale, iubire etc.

B. Teoria acţiunii corecte: etica lui Imm. Kant (vezi pag. 6 – 9 din acest material),utilitarismul (vezi pag. 9 – 11), teoria contractului social.

Teoria contractului social sau contractualismul (dezvoltată mai ales în sec. XVII şiXVIII de către Thomas Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rousseau) - reciprocitate şi contractsocial. O variantă importantă a eticii datoriei este contractualismul. Conform principiiloracestuia, relaţiile dintre oameni şi normele de conduită trebuie să se bazeze pe contracte(acorduri, înţelegeri) între părţile interesate, fiecăreia dintre acestea revenindu-i obligaţia de arespecta cerinţele contractuale. Din acest punct de vedere, moral este ceea ce corespundecerinţelor contractuale, imoral ceea ce încalcă aceste cerinţe.

Contractualismul are avantajul de a promova libertatea şi autonomia persoanelor,sugerând sau susţinând explicit că nimeni nu poate fi silit să respecte norme sau să îndeplineascăobligaţii la care nu şi-a dat acordul (nu şi le-a asumat contractual). Cu toate acestea este o mare şi

dificilă întrebare dacă societăţile reale se pot baza pe un contractualism strict, ce ar presupune cafiecărui om să i se dea ocazia de a-şi asuma explicit toate obligaţiile recunoscute în comunitate.

Prin Thomas Hobbes (1588 – 1679, filosof materialist englez), în Leviathan s-a conturaturmătoarea linie de argumentare:

a. acolo unde nu există nici o reglementare a relaţiilor dintre oameni, unde fiecare ar face cevrea, consecinţa ar fi „o stare perpetuă de război a tuturor contra tuturor (bellum omniumcontra omnes), aceasta este starea de natură (….) ar exista doar o teamă continuă şi pericolul unei morţi violente, iar viaţa omului ar fi singuratică, săracă, urâtă, sălbatică şiscurtă.” „Căci acela care cultivă o bucată de pământ, sau este chiar proprietarul ei, se vateme că vor veni alţii, cu puteri unite, pentru a-i răpi nu doar pâinea, ci şi viaţa saulibertatea. Iar agresorul se teme el însuşi de alţi agresori. Urmarea acestei suspiciunireciproce este că fiecare se va strădui, de dragul propriei securităţi, să i-o ia înainteceluilalt. Astfel, fiecare va încerca să pună stapânire pe celălalt, prin forţă sau viclenie, până ce nu se va mai simţi ameninţat de nici o forţă superioară lui. Autoconservarea estecea care cere acest lucru, aprobat deci în mod general (...). Prin urmare este evident că, atât timp cât oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i facă pe toţi să se teamă, ei seaflă în aşa numita stare de război, care este războiul fiecăruia contra fiecăruia (.....) existăteama şi pericolul continuu al unei morţi năpraznice. Viaţa este solitară, săracă, urâtă,abrutizantă şi scurtă.” Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat scleziastic şi civil, p. 82. (a se vedea pag. 14, 15 din suportul de curs)

b.

Pentru a ieşi din starea de natură este nevoie de o cale prin care oamenii să ajungă săcoopereze unii cu alţii; prin cooperare şi diviziunea muncii, cantitatea de bunuri de bazăar putea fi mărită şi împărţită tuturor celor care au nevoie de ea; pentru aceasta estenevoie mai întâi să existe garanţii că oamenii nu-şi vor face rău reciproc, iar în al doilearând, oamenii trebuie să se poată baza unii pe alţii că îşi vor respecta înţelegerile, într -uncuvânt, depăşirea stării de natură se face prin stat (organ de punere în aplicare aregulilor stabilite de comun acord de către oameni, reguli care să le controleze relaţiilereciproce). Acest acord la care fiecare cetăţean este părtaş este numit contract social;



18

c. Starea naturală este insuportabilă din multe motive: toţi suntem egali în ceea ce priveştenevoile de supravieţuire, existenţa este aspră iar bunurile de care avem nevoie pentru atrăi nu există în cantităţi suficiente, fiecare dintre noi vrea să trăiască cât mai bine posibil,deci cum ne vom comporta faţă de ceilalţi care doresc şi ei bunuri insuficiente? Rezultăcă doar în contextul contractului social putem deveni agenţi morali, acesta creează

condiţiile în care ne putem permite să ne pese de ceilalţi. Spre deosebire de Aristotel, Thomas Hobbes nu consideră socialul ca pe dat pozitiv, în a căruisferă omul trăieşte de la bun început. Pentru el statul s-a născut dintr-o nevoie, pe baza spaimei şia fricii de moarte.

John Locke despre stat – pag. 16 suport de curs şi pag.21;

Jean-Jacques Rousseau despre stat şi sociabilitate – pag. 17, 18 suportul de curs.

Concluzie: contractul social constă în setul de reguli care reglementează modul în care oameniitrebuie să se comporte unii faţă de alţii, reguli pe care nişte oameni raţionali vor fi de acord să leaccepte în vederea avantajului reciproc, cu condiţia ca şi ceilalţi să le respecte.

Cu privire la necesitatea existenţei statului de drept (a contractului social cum îl numeaufondatorii de mai sus), la conflictul dintre dreptul celui mai puternic (starea naturală, egoism,interes personal) şi puterea dreptului (lege juridică şi morală, stat de drept, dreptate, libertate)este grăitor ceea ce afirmă Platon (427 – 347 a. Chr.) în dialogul Gorgias. Aici găsim oformulare timpurie şi pregnantă exprimată de Callicles (ca argument împotriva lui Socrate)formulare care pledează pentru dreptul celui mai puternic: „Eu cred că legile au fost statornicitede oameni slabi şi mulţi. Aşadar, pentru ei, pentru avantajul lor, statornicesc legi, înalţă laude şiaruncă blesteme. Pentru a înspăimânta pe oamenii mai puternici, pe cei capabili să aibă mai mult,ca să nu ajungă să aibă mai mult decât ei, spun că este urât şi nedrept să fii mai presus de alţii, cănedreptatea constă în a căuta să ai mai mult decât alţii. Ei sunt bucuroşi, cred, să aibă tot atât cât

şi ceilalţi, deşi sunt bicisnici (....). Dar natura însăşi arată, cred, că este drept ca cel capabil săaibă mai mult decât cel netrebnic, cel ce este mai puternic decât cel ce este mai slab. E vădit căaşa stau lucrurile peste tot, şi printre animale şi printre oamenii din toate cetăţile şi de toateneamurile, la care dreptul se def ineşte prin faptul că cel puternic conduce pe cel slab şistăpâneşte mai mult decât el (....). Eu socotesc că aceştia acţionează după adevărata natură adreptului, ba, chiar, pe Zeus, după legea proprie naturii, nicidecum după cea pe care ostatornicim noi. Conform acesteia educăm noi pe cei mai buni şi mai puternici dintre noi,când îi luăm de mici, întocmai ca pe nişte pui de lei, şi-i domesticim cu vrăji şi amăgiri, învăţându-i că oamenii trebuie să fie egali, şi că aceasta înseamnă frumosul şi dreptul. Dacăar apărea, zic eu, un bărbat cu o natură viguroasă, care să zguduie, să sfărâme şi să arunce toateacestea, călcând în picioare scrierile şi farmecele noastre, descântecele şi legile, toate contrare

naturii, el s-ar înălţa arătându-se că este nu sclavul, ci stăpânul nostru, şi ar face atunci săstrălucească dreptul naturii.” Platon – dialogul Gorgias, Opere, vol I, EŞE, 1975, p. 298.

Deja Socrate a găsit argumente împotriva acestui principiu, susţinând că pe baza dreptului naturiinu s-ar putea clădi o viaţă comunitară corectă.



19

De la etica tradiţională la etica post-moralistă

Se admite în mod curent, că noi am moştenit o tradiţie etică eterogenă, în care coexistă cel puţin trei tipuri de sisteme de gândire etică, şi tot atâtea sisteme de valori şi norme morale:

1. Etica religioasă tradiţională, potrivit căreia:

legea şi normele morale sunt eterne;

sursa lor este transcendentă;

valorile sunt obiective şi absolute;

prin raţiune şi intuiţie oamenii au acces la imperativele şi interdicţiile morale care

sunt revelate de Biblie, Tora, Talmud sau Coran;

în tradiţia greco-latină şi iudeo-creştină, oamenii trebuie să acţioneze astfel încâtsă fie virtuoşi, ceea ce înseamnă că trebuie să atingă cele patru virtuţi cardinale(dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, curajul) şi cele trei virtuţi teologale(credinţa, iubirea, speranţa).

2. Etica modernă a datoriei laice, rigoriste şi categorice, potrivit căreia:

decizia implicită nu este „cum să mori ca martir sau sfânt, ci cum să-ţi faci datoriazilnică”;

Dumnezeu este o idee morală;

contează datoria pură, dezinteresată şi este moral cel care acţionează în acord şidin respect pentru imperativul categoric: „trebuie să faci în aşa fel încât să trateziumanitatea, atât în persoana ta cât şi în orice altă persoană, întotdeauna şi înacelaşi timp ca scop, şi niciodată numai ca mijloc” (Imm. Kant).

3. Etica moralistă a post-datoriei sau postmoralismul

suntem acum, în sec. XX şi XXI, în etapa disoluţiei datoriei şi a curajuluidezinteresat;

în acest tip de etică nu mai sunt dominante valori precum efortul anevoios,supunerea sau voinţa pură, ci efortul pragmatic, iniţiativa şi voinţa adaptativă;

o deviză predilectă a acestei perioade sună astfel: ”este de preferat o acţiuneinteresată, una capabilă să amelioreze soarta oamenilor, decât o bunăvoinţăincompetentă.” (Gilles Lipovetsky);

este o nouă stare a moralei – nu este o reîntoarcere la morala întemeiată religios,sau la cea laică, desacralizată, dar nici o negare a oricărei morale

Gilles Lipovetsky în lucrarea Amurgul datoriei afirmă: „datoria nu se mai scrie cu majuscule, numai este severă şi necondiţionată, este reconciliată cu plăcerea şi cu interesul particular, iar



20

cuvântul „trebuie” a fost înlocuit de îndemnul la fericire, obligaţia categorică a cedat întâietatestimulării simţurilor, iar interdicţia absolută reglementărilor a la carte.” Acelaşi autor precizeazăcă am intrat în perioada postmoralistă a democraţiilor – aceasta este sinonimă atât curesemnificarea temelor morale tradiţionale, cât şi cu preocupar ea acută pentru ceea ce numimetică aplicată: morala în natură (etica mediului), în ştiinţele biomedicale (bioetica), etica în

întreprinderi (morala afacerilor), etica în mass-media (etica jurnalismului) etc.Postmoralismul nu înseamnă nici moralism, dar nici antimoralism; el este un nou fel de a fimoral – nu este o „reîntoarcere la morală” (nici la cea întemeiată religios, nici la cea laică,desacralizată), dar nu este nici o negare a oricărei morale. Gilles Lipovetsky arată că societatea postmoralistă desemnează epoca în care datoria este anemiată, în care morala nu mai pretinde săse dedici unui scop pur ultim, în care drepturile subiective domină prescripţiile imperative, încare răul este transformat în spectacol, iar idealul este prea puţin elogiat, în care triumfă o„morală nedureroasă” – stadiu ultim al culturii individualiste democratice, „morală debarasatăde-acum încolo, în logica ei profundă, de moralism, ca şi de antimoralism”.

Tezele privitoare la această cultură postmoralistă sunt în esenţă următoarele:

a. etica binelui şi a datoriei a fost înlocuită de o civilizaţie a bunăstării şi a consumului,care-şi cere la rândul ei o reprezentare în sfera valorilor, în sistemul de interdicţii, înregulile de conduită cotidiană şi în sfera profesională;

b. această cultură post-moralistă continuă într -un alt mod procesul de secularizare almoralei, iar cultura contemporană, eliberează morala de un „rest” religios. Mai precis,există şi sunt recunoscute şi în post-moralism sentimentele morale, dar nu mai este atât deacut sensul datoriei, iar cultura autodeterminării individualiste a cuprins sfera moralăastfel încât epoca fericirii narcisiste nu este cea a lui „totul este permis”, ci este aceea aunei ”morale fără obligaţie şi fără sancţiune”;

c.

amurgul datoriei înseamnă o scădere a interesului pentru o pedagogie austeră a voinţei, şiîn paralel, o întâietate acordată pedagogiilor comunicaţionale ale iniţiativei, aleautonomiei, ale „dezvoltării personale”, se atribuie valoare exclusivă implicării de sine şicapacităţii de a se forma;

d. cultura post-moralistă este solidară cu o etică minimală (în opoziţie cu maximalismulrigorist al datoriei pure din etica lui Imm. Kant) şi cu o relativizare a valorilor morale, daraceasta nu implică ideea că „se poate face orice”, ci responsabilitatea faţă de ceilalţi.Astfel, criteriul etic nu mai este considerat atât de „pur” şi „dezinteresat”, dar el este înmod sigur mai legat de eficacitate şi interes şi prin aceasta, de binele public.

În concluzie, putem susţine necesitatea unei continuităţi etice care să asambleze binele cudrepturile şi îndatoririle (corespondentul eticii greco-latine şi iudeo-creştine şi prelungireaacestora în gândirea modernă) cu responsabilitatea faţă de ceilalţi , inclusiv faţă de generaţiileviitoare (responsabilitatea fiind corespondentul major al gândirii postmoderne mature).

Libertatea şi prudenţa ca temeiuri ale responsabilităţii



21

Filosofia contemporană dezvoltă dezbaterea asupra responsabilităţii, bazându-se pe ideea de răspundere faţă de Celălalt (altul, alteritate). În acest cadru, responsabilitatea devineomniprezentă şi mai ales devine o sarcină considerabilă pentru fiecare. Unul din autorii cei maicunoscuţi care au contribuit în mod special la această înnoire a fost Iacob Levy Moreno (1892 – 1975), sociolog şi psihiatru american, originar din România, întemeietorul sociometriei. În

lucrarea Who shall survine din 1934 a arătat că soluţiile marxistă şi freudiană în problemaresponsabilităţii sunt unilaterale pentru că nu acordă importanţa cuvenită celuilalt. Or,responsabilitatea derivă în viziunea lui Moreno din libertatea de alegere („celălalt” poate fiales, poate fi respins sau ne poate fi indiferent), iar „revoluţia sociometrică” pe care el o propuneva trebui să gestioneze tocmai diminuarea cotei de conflict, de neînţelegere, de suferinţă dinrelaţiile interumane. Ceea ce sugerează Moreno este faptul că fiecare este răspunzător, prinalegere, de situaţia celuilalt.

Alături de Moreno alţi autori importanţi au fost Sartre, Levinas, Jonas şi Rawls. Primii doisunt amintiţi predilect în lucrările din spaţiul francez, iar ceilalţi în cele de provenienţă anglo-americană. Toţi patru sunt importanţi pentru ideea de responsabilitate în genere şi pentru felul încare teoria lor poate fi aplicată în zona eticii mediului, eticii funcţiei publice, eticii întreprinderiietc.

1. Umanismul existenţialist propus de Jean Paul Sartre este în întregime centrat pe ideea delibertate şi responsabilitate a omului pentru actele şi faptele sale. „Omul este condamnat să fieliber” înseamnă un fapt fundamental: ceea ce trebuie să facă acesta nu îi mai este indicat printr -onecesitate înscrisă în Istorie, în Natură, în Dumnezeu sau în Raţiune. Alegerea nu se poate facedecât de unul singur şi nu are niciodată scuze. În felul acesta, responsabilitatea care îi revineomului este imensă, pentru că omul e răspunzător de propria-i existenţă, de felul său de a fi, şi, prin aceasta, de ceilalţi, de lumea care-l înconjoară şi pe care el o modelează. Prin urmare, seevocă o responsabilitate absolută a subiectului faţă de actele sale şi faţă de ceea ce el lasă să fiefăcut – de exemplu, afirmă că e de datoria omului să combată guvernul când declanşează

războaie, iar dacă n-o face este complice la acel război. „Condamnat să fie liber, omul poartă peumerii săi întreaga povară a omenirii. El este responsabil de lume şi de sine, prin faptul că este”. Jean-Paul Sartre, L Etre et le Neant, Gallimard, Paris, 1995, p. 47. Dar această responsabilitatecopleşitoare constituie o sursă de angoasă pentru sine şi nu o temere pentru Celălalt; ne aflăm, în permanenţă, sub ameninţarea care se naşte din prezenţa Celuilalt în lume, aşa cum afirmă încelebra sa frază: „Infernul sunt ceilalţi”. Pentru a scăpa de această angoasă, omul se refugiază fieîn r eaua credinţa a „laşului” care-şi găseşte mereu scuze, fie în cea a „mizerabilului” care-şigăseşte întotdeauna justificări. Oricum, nu există responsabilitate decât în măsura în care existăincertitudini, iar actele noastre trebuie să le limiteze. Sartre reia într-o manieră personalăexperienţa greacă a prudenţei, în sensul aristotelic al termenului, adică prudenţa privită cavirtute care-i permite omului să dea, prin acţiunea sa, un sens acestei lumi incomplete şi

întotdeauna echivoce.2. În filosofia lui Levinas angoasa faţă de sine trece pe un plan secund faţă de grija faţă deCelălalt (altul, alteritate). Concepţia lui Levinas despre responsabilitate poate fi redusă laurmătoarea schemă de argumentare:

a. El postulează că etica precede raţiunea şi este în afara limitelor sale; astfel, responsabilitatease naşte când celălalt mă afectează, şi această afectare mă face responsabil fără să vreau;



22

înseamnă că responsabilitatea precede acţiunea şi decizia autonomă care definesc libertatea întermeni morali;

b. Levinas transformă responsabilitatea în condiţia libertăţii şi nu în contrariul ei: „sunt liber şi sunt responsabil” şi adaugă ideea că, având o responsabilitate infinită, fiecare este condamnat lao libertate infinită; el depăşeşte astfel dilema clasică a responsabilităţii morale, introducându-l peCelălalt: „omul este paznicul fratelui său”,

c. înainte de a fi asumată, libertatea este dăruită în mod misterios ca sarcină şi ea nu reiese dintr -un contract social; astfel, „ea nu este o virtute care s-ar impune unui subiect considerat o persoană de bună voinţă, ci un eveniment care te cuprinde şi te obsedează până la insomnie, provocând o sciziune de identitate”;

d. responsabilitatea este dată a priori conştiinţei mele; ea este infinită şi nu aşteaptă acel tip dereciprocitate reductibil la formula de schimb: „dă ca să ţi se dea”;

e. responsabilitatea îl presupune pe Celălalt, căci este imposibil să fii responsabil de unul singur;în fapt, ocup un loc în lume, acest loc îi presupune pe ceilalţi, iar eu nu sunt „ proprietarul acestuiloc, dar răspund la el”;

f. Pentru Levinas a fi responsabil înseamnă să dai un răspuns care se cheamă„generozitate”, care seamănă cu bunătatea pură, virtute infantilă.

3. Dacă Celălalt în concepţia lui Sartre şi Levinas apare ca altul, în genere, ca alteritate, la HansJonas, celălalt apare sub o ipostază clar circumscrisă: „celălalt ca generaţii viitoare”. El pleacăde la constatarea că civilizaţia noastră tehnică bazată pe puterea ştiinţei trebuie să fie apreciată printr-o judecată de responsabilitate pentru că ştiinţa şi tehnica ne-au dat puteri – atât direct cât şiindirect distrugătoare – prin simplul fapt al consumului nostru de fiecare zi. Astăzi noi sunteminvestiţi cu o responsabilitate necunoscută de generaţiile anterioare: aceea de a lăsa generaţiilor

viitoare o planetă locuibilă şi de a nu altera condiţiile biologice şi genetice ale existenţei. În acestcontext, Jonas propune o reformulare a imperativului categoric kantian: „Acţionează în aşa felîncât efectele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa unei vieţi autentic umane pe pământşi efectele acţiunii tale să nu distrugă posibilitatea unei astfel de vieţi în viitor”. Hans Jones, LePrincipe de responsabilite, Cerf, Paris, 1995, p. 49. Jonas face din responsabilitate fundamentulînsuşi al eticii şi, pentru că viitorul omenirii este ameninţat, etica responsabilităţii devine o eticăa viitorului, fondată pe prudenţă şi pe teamă.

4. Presupoziţia existenţei Celuilalt este conţinută şi în concepţia lui John Rawls (n. 1921, profesor la Harvard) despre dreptate, atât în cea din A Theory of Justice (1971, carte care a prilejuit cele mai multe discuţii şi comentarii decât orice altă lucrare de teorie politică şi socială publicată după al doilea război mondial) cât şi cea din Political Liberalism (1993). Cele douăconcepte gemene din filosofia lui Rawls, de poziţie originară şi de văl al ignoranţei, primescsubstanţă tocmai pentru că tu trebuie să te imaginezi ca putând fi şi celălalt sau ceilalţi. În poziţiaoriginară aflat sub vălul ignoranţei nu ştii nici ce statut, rasă, sex, stare de sănătate sau noroc ai,după cum nu ştii nici cărei generaţii aparţii. Este vorba de o responsabilizare faţă de multiplelesituaţii cu care se poate confrunta, în principiu, orice fiinţă umană.



23

ETICA ŞI AFACERILE

Ce este etica afacerilor?

Asocierea celor doi termeni – etică şi afaceri – trimite la ideea de comportament corect, cinstit însfera largă a schimburilor de bunuri, a comerţului şi negoţului. Moralitatea elementară (să nu

furi, să nu minţi, să nu lezezi sau distrugi viaţa sau sănătatea altora) cuprinde nu numai relaţiileinterpersonale directe sau cele publice cunoscute, ci şi activităţile diverse ce încep cu sintagma„afaceri”.

A afirma că „etica nu are nimic de-a face cu afacerile” reprezintă un punct de vedere răspânditdar în acelaşi timp este o concepţie îngustă atât asupra eticii cât şi asupra afacerilor. Dacăadmitem într-o definiţie largă faptul că etica este disciplina care se ocupă cu ce este valoros înviaţă, cu ce merită să dorim şi cu regulile ce ar trebui să guverneze comportamentul uman(„Cum trebuie să trăim?”), atunci considerăm că afacerile nu sunt numai o problemă deschimburi economice, bani, articole, comerţ, profituri, ci ele implică interacţiuni umane, ele seîntrepătrund cu viaţa politică, socială, legală şi evident şi cu dimensiunea morală a societăţii.

Etica afacerilor este posibilă numai în cuprinsul celei de-al treilea tip de etică, este un produsal eticii postmoraliste. În cazul ei coexistă „etica bazată pe convingere” (Max Weber) cuamoralismul „mâinii invizibile”. Criteriul etic este mult mai legat de eficacitate şi interes (şi prinaceasta de binele public).

Nivele ale eticii afacerilor şi concepte principale

Robert C. Solomon în Morality and the Good Life distinge mai multe nivele ale afacerilor şi aleeticii afacerilor:

b. nivelul micro-eticii – cuprinde regulile schimbului echitabil între indivizi; ea

acoperă o porţiune foarte mare din etica tradiţională: natura promisiunilor, naturadiferitelor drepturi individuale, intenţiile, consecinţele faptelor şi alte implicaţiiale acţiunilor individuale. O caracteristică a micro-eticii afacerilor este ideeaschimbului echitabil, şi o dată cu aceasta, noţiunea de salariu echitabil, denegociere corectă, ideea de „afacere bună” pentru ambele părţi. Noţiunea dedreptate comutativă de la Aristotel îşi păstrează actualitatea în micro-eticaafacerilor (chiar anticii se întrebau dacă vânzătorul unei case este obligat sau nusă-i spună potenţialului cumpărător că acoperişul casei e vechi şi că apa ar puteasă se scurgă prin el când plouă).

c. nivelul macro-eticii – se referă la regulile instituţionale sau culturale ale

comerţului pentru o întreagă societate; aşa cum îi spune numele macro-etica pune întrebări majore referitoare la dreptate (justiţie), legitimitate şi natura societăţii,adică la teme de filozofie morală şi socială. Sunt puse explicit întrebări de tipul:

- care este scopul pieţei libere?

- sunt primare dreptur ile proprietăţii private, în sensul că sunt anterioare convenţieisociale (John Locke) sau urmează ca piaţa să fie concepută ca o practică socialăcomplexă în care drepturile nu sunt decât ingrediente?



24

- este sistemul pieţei libere unul corect din punct de vedere moral?

- reprezintă distribuirea bunurilor şi serviciilor prin intermediul societăţii calea ceamai eficientă?

- Care sunt rolurile legitime şi/sau nelegitime ale guvernului în mediul de afaceri şi

care este rolul reglării guvernamentale?

Macro-etica reprezintă o încercare de a înţelege natura lumii afacerilor şi funcţiile ei particulare.

d. nivelul molar al eticii afacerilor – este preocupat de unitatea de bază acomerţului şi schimbului de astăzi, şi anume corporaţia. Sunt puse întrebărireferitoare la rolul corporaţiei în societate şi la rolul individului în corporaţie. Celetrei nivele ale eticii afacerilor interacţionează şi în interstiţiile lor se întâlnescsubiecte provocatoare. Vom avea de pildă:

- problema responsabilităţii sociale a fiecărui membru al corporaţiei, adică rolul corporaţiei

într-o societate mai vastă;

- problema responsabilităţilor limitate ale locului de muncă, adică rolul individului încorporaţie.

Conceptul principal într-o parte însemnată din etica afacerilor este cel de responsabilitatesocială. Acest concept a primit fie o semnificaţie îngustă, fie una mai amplă.

Semnificaţia îngustă a responsabilităţii sociale – cel mai citat este Milton Friedman (neoliberal) care asociază ideea de responsabilitate socială doar cu cea de profit: „responsabilitatea socială a afacerilor este de a-şi mări profiturile”. Argumentele lui erauurmătoarele:

a. directorii unor corporaţii sunt în primul şi în ultimul rând angajaţii acţionarilor şi, caatare, ei au o responsabilitate tutelară de a maximiza profiturile;

b. a face acte caritabile sau a oferi bani unor cazuri sociale, precum şi implicarea în proiecte comunitare este înrudit cu „a fura de la acţionari”;

c. nu există nici un motiv pentru a presupune că o corporaţie sau funcţionarii săi au vreocompetenţă în domeniul politicilor publice;

Semnificaţia îngustă a responsabilităţii sociale – cel mai citat este Milton Friedman (neoliberal) care asociază ideea de responsabilitate socială doar cu cea de profit:

„responsabilitatea socială a afacerilor este de a-şi mări profiturile”. Argumentele lui erauurmătoarele:

a. directorii unor corporaţii sunt în primul şi în ultimul rând angajaţii acţionarilor şi,ca atare, ei au o responsabilitate tutelară de a maximiza profiturile;

b. a face acte caritabile sau a oferi bani unor cazuri sociale, precum şi implicarea în proiecte comunitare este înrudit cu „a fura de la acţionari”;



25

c. nu există nici un motiv pentru a presupune că o corporaţie sau funcţionarii săi auvreo competenţă în domeniul politicilor publice;

Semnificaţia largă a responsabilităţii sociale - răspunsul dat tot mai frecvent lui MiltonFriedman ţine de noul sens dat ideii de responsabilitate socială, într-o lume atentă atât laglobalitate cât şi la comunitate. Astfel:

a. formula „responsabilitate socială a afacerilor este de a-şi mări profiturile” este o viziunemărginită cu privire la afaceri;

b. portretul acţionarului este unul unidimensional, nerealist;

c. argumentul „competenţei” are sens doar atâta timp cât corporaţiile întreprind proiecte cucaracter social ce depăşesc abilităţile lor;

d. cei ce îşi asumă riscul într -o companie sunt toţi aceia care sunt afectaţi şi care au drepturişi perspective legitime în legătură cu acţiunile companiei, şi anume: angajaţii,consumatorii, furnizorii, comunitatea şi societatea în ansamblul ei.

Conceptul cheie în etica afacerilor este cel de responsabilitate socială, noţiune morală cecoagulează atât ideea unor virtuţi particulare implicate în această sferă a vieţii (onestitatea, reciprocitatea, interesul mutual, utilitatea), cât şi ideea că există capacităţi şi disponibilităţisociale şi morale pe care le are corporaţia însăşi.

Dacă admitem ideea că scopul unei corporaţii este să servească publicul atât prin aprovizionareacu produse, servicii cerute şi dezirabile, cât şi prin nevătămarea comunităţii şi a cetăţenilor, sauinvers dacă o corporaţie distruge frumuseţea naturală a mediului înconjurător, ameninţă bunăstarea cetăţenilor, furnizează produse şi servicii care nu sunt de calitate – atunci ideea deresponsabilitate socială nu este o povară suplimentară ci o problemă esenţială pentru

corporaţie Probleme ale eticii afacerilor

Subiectul de suprafaţă al eticii afacerilor îl reprezintă scandalurile financiare şi „îmbogăţirea peste noapte” a unora , dar temele de adâncime sunt evident mai diversificate.

Richard T. De George în lucrarea Business Ethi cs (1990) distinge între probleme micro-moraleşi macro-morale şi consideră că problemele eticii afacerilor raportate la un sistem economic, celal capitalismului actual, pot fi împărţite în 6 categorii:

1. Primul tip de probleme priveşte determinarea corectitudinii distribuirii

resurselor, altfel formulat vizează fundamentele dreptăţii distributive – alocarea resurselor, a veniturilor să se facă în funcţie de merit, egalitate, nevoi,efort, abilitate etc. În cadrul acestor probleme se discută despre dreptul la proprietate, posesie şi folosire, la salarizare echitabilă, la recuperarea capitaluluiinvestit, la recompensa cea mai potrivită pentru riscuri, pentru calificare, pentr uinventivitate. Aceste discuţii trebuie să ducă pentru membrii unei societăţi un nivel al bunăstării sau respectului. Pentru soluţionarea acestor probleme e necesarun acord prealabil al membrilor unei anumit societăţi cu privire la: a) ceea ce este



26

dreptatea în genere; asupra modului cum trebuie cântărită dreptatea când intră înconflict cu bunăstarea, libertatea, egalitatea şi alte valori importante din perspectiva unei teorii a dreptului Tot în cadrul acestui tip de probleme estenevoie să se treacă de la o teorie etico – filosofică a dreptăţii la un concept aplicatal acesteia prin care să se poată determina nedreptăţile comise în zilele noastre.

2.

Al doilea set de probleme – este mult mai conexat eticii aplicate în afaceri şi estelegat de modul de conversiune a unui principiu clar circumscris al dreptăţii la cazuri particulare. Este vorba de faptul că foarte rar avem de-a face cu douăcazuri absolut identice, şi acestea pun probleme morale care pot fi rezolvate doar prin dezbateri, prin luarea unor decizii pe baza celor mai bune informaţii;

3. A treia categorie de probleme morale ce sunt constitutive domeniului afacerilor sereferă la conflictul dintre diferite valori (libertate, dreptate, egalitate, securitate personală, bunăstare, productivitate, merit, eficienţă etc.), mai ales când nu pare aexista o alternativă bună. Este cazul dilemelor morale, iar aici cel mai bun lucru pe care îl poate face cineva este să determine şi să aleagă „răul cel mai mic”;

4. Al patrulea tip de probleme morale apare ca urmare a dezvoltării intuiţiilormorale şi a sarcinii de a le aplica la practicile anticipate anterior. De exemplu,discriminarea în muncă bazată pe criterii de sex sau rasă sunt practici considerateacum imorale, dar cu mult timp înainte nu erau considerate la fel. Afacerileimplică practici cu privire la sacrificarea animalelor în abatoare, sau referitoare la poluarea mediului şi nu este mereu clar cine este responsabil din punct de vederemoral în aceste situaţii. Prin urmare, etica afacerilor contribuie din plin la lărgireatemei responsabilităţii în teoria etică, adică la adâncirea discuţiilor cu privire lacine este răspunzător moral în toate aceste noi cazuri;

5. A cincea categorie de probleme morale în etica afacerilor vizează consecinţele pe care le aduc cu ele noile produse tehnologice, inclusiv tehnicile societăţiiinformaţionale şi cele de manipulare genetică. Există astăzi posibilitatea de adistruge rasa umană ca şi mediul înconjurător, de a consuma resurseleneregenerabile şi apare întrebarea dacă este moral să se investească într -otehnologie de vârf în cazul în care sunt identificate pericolele enumerate anterior.

6. A şasea categorie de probleme din etica afacerilor se referă la modul în care se aplică valorile morale acceptate în mod obişnuit şi se referă la interdicţiile care se impun în conducerea afacerilor şi a întreprinderilor. Este vorba în acestcaz de ceea ce este acceptat tacit de cvasitotalitatea oamenilor, de exemplu,minciuna şi furtul, lezarea altora, luarea de mită sunt acte imorale. Pe de o parte,

se pun întrebări de tipul: dacă a minţi în reclame aduce mai mulţi bani unei firmetrebuie ca acea companie să se preteze la acest lucru dacă toate celelalte companii publicitare procedează la fel? De asemenea, se pun întrebări de tipul: Cine şi cumstabileşte graniţa dintre minciună şi exagerarea unei calităţi reale a unui produs?Cât de mult trebuie să se divulge despre părţile slabe, neperformante, ale unui produs?

În concluzie, problemele tipice pentru etica afacerilor sunt următoarele:



27

A. Este obligată o corporaţie sau o firmă să ajute în lupta cu problemele cu care se confruntăsocietatea (poluarea, ruina urbană etc.)?

B. Este legitim dreptul angajaţilor de a se folosi de poziţiile pe care le deţin în interiorulfirmelor pentru a-şi avansa propriile interese? Cât de loiali trebuie să fie muncitorii faţăde companiile în care lucrează? Cât control ar trebui să aibă o companie asupraangajaţilor ei în afara programului de muncă?

C. Trecerea unui test de personalitate şi onestitate reprezintă o condiţie justificată pentruangajarea unei persoane? Ce drepturi au angajaţii în exercitarea profesiei lor? Ce ar trebuisă se facă pentru a se îmbunătăţi condiţiile de muncă?

D. Producătorii ar trebui să arate defectele produselor lor? Începând din ce punct o exagerareacceptabilă se transformă în minciună despre produs sau serviciu? Când piaţa agresivăîncepe să manipuleze consumatorul? Ce obligaţii are un angajat faţă de părţile din afaracompaniei cum ar fi clienţii, competitorii sau societatea (comunitatea) în general?

Subiecte pentru test:

1. Explicaţi semnificaţia termenului etică şi precizaţi obiectul acestei discipline.

2. Care este unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni în etica lui Imm Kant?

3. Care sunt argumentele conform cărora o acţiune morală este o acţiune potrivit datoriei înetica lui Imm. Kant?

4.

Enunţaţi cele două forme ale imperativului categoric formulate de Imm. Kant.

5. De ce morala kantiană este considerată una a datoriei pure, integrale.

6. În ce constă distincţia dintre acţiunile făcute „conform datoriei” şi cele realizate „dindatorie”?

7. Precizaţi în ce constă utilitarismul ca doctrină etică, şi amintiţi un fondator al ei din sec. XIX.

8. Enumeraţi câteva critici aduse utilitarismului.

9. În ce constă Pareto – optimalitatea?

10.

Enunţaţi regula de aur în morală.

11. Enumer aţi caracteristicile normelor morale.

12. În ce constă distincţia dintre regulile morale şi cele juridice.

13. Care este întrebarea specifică pentru etica virtuţii şi cum defineşte virtutea Aristotel.

14. Cum pot fi definite virtuţile şi care sunt ele?



15. Care este între barea specifică pentru teoria acţiunii corecte în etică.

16. În ce constă teoria contractului social la Thomas Hobbes.

17. Ce este etica afacerilor?

18.

Enunțați conceptul cheie pentru etica afacerilor. 19. Precizaţi semnificaţia restrânsă a conceptului de responsabilitate socială (semnificaţie dată de

Milton Friedman).

20. Precizaţi semnificaţia largă dată conceptului de responsabilitate socială.

21. Enumeraţi câteva categorii de probleme ale eticii afacerilor.

22. Care sunt cele patru probleme tipice pentru etica afacerilor.

Etică Master ARPAM PDF

Documents

Transcript of Etică Master ARPAM PDF