Este una din creaţiile de început ale lui Eminescu,apare într-un grupaj de

poezii, în „Convorbiri Literare” alături de „Mortua Est” şi „Venere şi

Madonă”. 

            Acestea l-au făcut pe Titu Maiorescu să-l plaseze pe tânărul poet

în imediata vecinătate al lui Vasile Alexandri dar şi să-i reproşeze tendiţa

exagerată către filosofară, gustul pentru antitezele exagerate.  

„Epigonii” constituie o adevărată „ars poetica” eminesciană , ilustrând

mesianismul poetului , rolul artistului şi menirea creaţiei sale , această

poezie finnd un adevărat manifest literar.  

          Mihai Eminecu a avut marea şansă de a învăţa literatura de la

unul dintre cei mai mari cărturari ardeleni  , Aron Pumnul ; în al cărui

„Lepturariu” , viitorul poet va găsi primele informaţii despre predecesorii

săi , pe care-i admiră pentru sinceritatea sentimentelor , considerându-i

„pionieri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai românismului.  

        Titlul: „Epigon”=urmaşi nedemni ai unor înaintaşi celebrii.  

               └► a fost împrumutat de la un anume Carl Immermann iar

antiteza este inspirată de o epigramă a poetului Schiller.  

         Poezia se structurează pe o antiteză, element caracteristic

romanticilor – antiteza trecut-prezent. Şi tot de la romantici împrumută

Eminescu, elogierea trecutului în comparaţie cu prezentul decăzut.  

         Poezia debutează printr-o strofă în care autorul face o avocare

globală a operei de dinainte , pe o tonalitate euforică, superlativă.  

         Imaginea trecutului este paradisiacă. Eminescu nu face economie de

epitete şi metafore.Persistă ecouri din poezia înaintasilor dar apar şi

accente eminesciene. 

         Strofa I poate fi considerată ca un fel de preludiu al unei „apologii”,

a unei laude nemăsurate. 

         „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,  

           Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine 

           Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre primăveri,  

           Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,  

           Zile cu trei sori în frunte, verzidumbrăvi cu filomele,  

           Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.  

           Văd poeti ce au scris o limbă, ca un fagure de miere,…”

           Urmează apoi un şir de caracterizări lirice care au în vedere

personalitatea şi operele înaintaşilor.  

            Se pare că spaţiul pe care-l consacră unuia sau altuia este direct

proporţional cu valoarea pe care le-o atribuie.Dacă lui Chichindeal ,

Mumulean le dedică doar câteva cuvinte: „Chichindeal gură de aur,

Mumulean glas cu durere, 

                  Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist si mic,…” 

              Altora, precum  Eliade , Alexandrescu, Negruzzi, Alexandrii le

consacră una sau mai multe strofe.Este de remarcat extraordinara

sugestivitate a definiţiilor sale lirice care surprind caracteristica esenţială  

a operei, sau a contribuţiei specifice la istoria literaturii române.  

        De multe ori ,aluziile vizează aspecte tematice ale operei

respectivilor autori: 

              „…Doinici cuib de-ntelepciune(fabule),… 

               …Alexandri este rege al poezie….-remarcă preocupările sale

pentru folclor 

                  Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice… 

              … Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramă…”. 

Oprindu-se la nume de autori , precum cei înşiraţi, Eminescu îi elogiază nu

atât pntru valoarea operei lor ci mai ales pentru alte calităţi , credinţa

într-un ideal, autenticitatea operelor lor – calităţi asupra cărora va insista

în partea a II-a, când antiteza „înaintaşi-epigoni” se accetuează.  

         Partea I a poemului are aspectul unei ode amintind de „ Ce-ţi doesc

eu ţie ,dulce Ro-mânie…”închinată zilelor de aur când au trăit poeţi ce-au

scris o limbă ca un fagure de miere. Creşterea uşor retorică a frazei

poetice, ca şi unele epitete ca: visări dulci şi senine, dulci şi mândre

primăveri, verzi dumbrăvi cu filomele, mai amintesc de Alecsandri şi

Bolintineanu. Dar gestul scufundării într-o mare de vise, oceane de stele,

zilele cu trei sori în frunte, izvoarele oglindirii şi râurile de cântări sunt

imagini care arată pe marele Eminescu. 

        În partea a II-a  se reprezintă celălalt segment al antitezei.

Segmentul relevă o altă caracteristică esenţială a talentului eminescian.  

         Se observă contrastul dintre trecutul luminat de credinţa şi

prezentul sceptic si înjosit, împoriva căruia se ridica sarcasmul satirei.

Acest contrast e realizat prin antiteza dintre pronumele „noi-voi”.  

Dacă Eminescu ştie să fie suav(delicat), să plameze în spaţii ideale, el ştie

la nevoie să fie şi un maiestru al satirei, ştie să fie şi un

pamfletar(desfiinţează totul)care mânuieşte cu siguranţă imprecaţia,

verbul acid , dar usturător. Partea a II-a este o asemenea satiră acidă la

adresa unor contemporani nedemni  faţă de înaintaşi. 

        Ei(înaintaşii) sunt epigoni în cadrul cărora , pentru a patenţa

efectul , se include şi poetul însuşi.  

         Ritmul este sacadat al acestei părţi, ilustrânt o tulburare, o stare de

spirit convulsionată. Personajul liric nu admite nici o replică.

„Iară noi? Noi, epigonii?… Simtiri reci, harfe zdrobite,  

  Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,  

  Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;  

  Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază;  

  În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; 

  Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

        Temeiul principal al criticii este lipsa de idealuri , scepticismul,

răceala sufleteacă. 

        Se produce o inversiune paradoxală a timpului:”Tinerii devin  bătrâni

şi invers..” 

viitorul se inversează . 

        Ultimele trei strofe renunţă la accentele satirice în fiecare meditaţie

filozofică. Aici se inspiră din filosoful german Schapenhauer iar strofa

finală adresează salutul săude „adio” înaintaşilor şi le recunoaşte marele

lor merit de a fi realizat o lume imaginară , ceea a artei pe care să o

opună cu existenţa cotidiană banală.

Read more: http://infobac.org/2010/12/19/epigonii-mihai-eminescu-comentariu/#ixzz1Y76xz0nN