UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR

ŞCOALA DOCTORALĂ DE ECONOMIE

EPISTEMOLOGIE ECONOMICĂ

Coordonator, Doctorandă,

Prof.univ.dr.Ion Pohoaţă Damian Monica

Monetarismul – o abordare epistemologică

IntroducereMonetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă asupra

fenomenelor economice, dominantă în anii '50 în macroeconomie.Tradiţia şcolii de la Chicago a constituit punctul de referinţă al monetarismului.Anii ’70 reprezintă anii de glorie ai monetarsimului prin apariţia a două lucrări ale lui Milton Friedman intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971).

Termenul de monetarism a fos folosit pentru prima dată de economistul Karl Brunner în lucrarea “The Role of Money and Monetary Policy” în 1968, care a definit crezul monetarist prin trei trăsături:1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.

Prin urmare, autorităţile monetare trebuie să acorde o atenţie deosebită masei monetare, ca instrument controlabil de cea mai mare importanţă în susţinerea politicii economice.

Monetariştii consideră că moneda este importantă, ea influenţează economia, în timp ce keynesiştii susţin că activitatea economică este determinată de factorii ce influenţează cererea globală.Lupta între keynesişti şi monetarişti a fost puternică în domeniul inflaţiei, unde au avut de câştigat monetariştii, în special prin lucrările lui Friedman.

Teoria cantitativă a banilor marchează istoria gândirii monetare.Începutul anilor ’70 pune sub semnul întrebării keynesismul.Coexistenţa ratei inflaţiei şi a ratei şomajului din ce în ce mai ridicate readuc în atenţie certitudinile asociate curbei Philips si simbolizeată eşesul keynesismului.

Monetarismul se poate defini ca teorie şi politică monetară care atribuie modificării masei banilor în circulaţie o importanţă centrală, dacă nu chiar decisivă în desfăşurarea activităţii economice şi în stabilirea preţurilor (Alexa, 2002, p.102).În concepţia profesorului Costin C. Kiriţescu, monetarismul evidenţiază două aspecte:masa monetară este în strânsă legătură cu creşterea economică, iar această masă monetară este o mărime influenţabilă (Kiriţescu, 1982, p.216).

Încă din primii ani ’70 se renunţă treptat la politica economică de inspiraţie keynesistă tot mai mult contestată şi se crează cadrul de acţiune pentru ideile monetariste.Iniţial, monetarismul nu a avut rezultatele scontate.Economia SUA din anii anii 1970-1972 nu a cunoscut o îmbunătăţire substanţială.Dimpotrivă:preţurile au crescut, şomajul s-a menţinut la niveluri ridicate, acestea având o influenţă negativă asupra creşterii economice, astfel încât putem afirma că ideile monetariste au eşuat.

Tipuri de monetarismExistă mai multe variante ale monetarismului, dar care prezintă idei

comune.Astfel, o teză comună de cea mai mare importanţă este aceea că variaţiile masei

monetare exercită o influneţă predominantă asupra evoluţiei nivelului nominal al venitului naţional.

Monetarismul friedman.Mentorul acestui curent (care înglobează şi problema inflaţiei) este Milton Friedman.Fiind preocupat de teoria monetară, M.Friedman publică în anul 1956 articolul “The Quantity Theory.A Restatement in Studies in the Quantity Theory of Money” în care reformulează teoria cantitativă a banilor, menţinând concluziile acesteia şi susţine că rolul dominant în procesele economice revine banilor şi este adeptul unei creşteri regulate de cantitate de monedă.El susţine că echilibrul economiei s-ar realiza aproape automat, printr-un control oficial al masei monetare, admiţându-se o creştere anuală cu 5-6% („regula de aur” friedmaniană).Importantă este creşterea constantă a masei monetare care să menţină stabilitatea preţurilor în economie.Această regulă se bazează pe stabilitatea vitezei de circulaţie a banilor.

În 1957 M.Friedman publică un articol „A Theory of the Consumption Function” în care evidenţiază faptul că funcţia cererii de monedă este stabilă în timp şi nu depinde decât de un număr restrâns de variabile, dintre care cea mai importantă este considerată a fi venitul permanent, înţeles ca medie ponderată a nivelurilor trecute şi a nivelului curent al veniturilor subiecţilor economici.Ipoteza venitului permanent presupune că atât persoanele fizice cât şi cele juridice îşi determină consumul (economisirea) în funcţie de venitul permanent şi nu de nivelul curent al veniturilor, conform teoriei keynesiste. În lucrarea „A Monetary History of the United States (1867-1960)”, Milton Friedman şi Anna Schwartz arată cum principalele variabile macroeconomice (produsul global, ocuparea, preţurile) sunt influenţate, în special, de masa de bani şi în foarte mică măsură de politica fiscală, cum credeau keynesiştii.Autorii susţin că „inflaţia este oriunde şi oricând, un fenomen monetar.” M.Friedman consideră că aceasta este provocată de excesul de bani, omiţând celelalte cauze ale acestui fenomen complex.În opinia lui, inflaţia este un fenomen pur monetar.

În acelaşi studiu, Friedman şi Schwartz dau o explicaţie monetară marii depresiuni din 1929-1933 : distrugerea de către Sistemul federal de rezerve a circa o treime din masa monetară a determinat scăderea dramatică a activităţii economice, care apoi a influenţat şi dinamica economică în statele europene.Ei afirmă că politica deflaţionistă a băncii centrale a cauzat marea criză.

Explicarea fenomenului inflaţionist are o natură empirică.Anna Schwartz a analizat în studiul „Secular Price Change in Historical Perspective” din 1973, impactul creşterii masei monetare pe unitate de produţie asupra ratei inflaţiei pentru patruzeci de ţări în perioada 1952-1969.Concluzia este că o creştere a masei monetare determină creşterea în aceeaşi proporţie a nivelului preţurilor.

Friedman recunoaşte că stabilitatea preţurilor şi creşterea economică nu poate fi realizată prin simpla manevrare a masei monetare şi că pentru aceasta sunt necesare măsuri complexe, la nivelul întregii economii.

Dacă Keynes consideră că principalul pericol pentru stabilitatea economiei îl constituie şomajul, Frideman este de părere că inflaţia este adversarul cu care ar trebui luptat.

În problema cursurilor de schimb, Friedman a militat pentru un sistem de cursuri libere: „cred că un sitem de cursuri de schimb flotante rezolvă problema balanţei de plăţi a SUA cu mult mai multă eficienţă decât aceste angajamente”.

El propune reformarea sistemului bancar, prin eliminarea capacităţii băncilor de a crea credit şi a Băncii Centrale de a efectua operaţiuni de rescont.El afirmă că schimbările de la nivelul masei monetare se transmit asupra preţurilor pe termen lung pe o perioadă cuprinsă între 12 şi 18 luni.De asemenea, există un decalaj între creşterea cantităţii de bani şi creşterea veniturilor nominale cuprins între 6 şi 9 luni, iar manifestarea acestei cauze în creşterea preţurilor durează încă 6-9 luni.

O altă ipoteză la care face referire Friedman este aceea că sectorul privat este relativ stabil, caz în care viteza de circulaţie a banilor este constantă.În acest caz, fluctuaţiie PNB se datorează modificării masei monetare ca rezultat al politicii monetare.Instabilitatea economică rezultă din intervenţia statului în economie prin politicile monetare şi fiscale.Prin urmare, trebuie adoptată o politică monetară cât mai abilă.

Monetarismul anticipărilor raţionale, numit şi „noua şcoală clasică” a apărut datorită nemulţumirilor crescânde pe care le ridica ipoteza anticipărilor adaptative.Aceasta susţine că indivizii şi-ar revizui anticipaţiile inflaţioniste în funcţie de mărimea abaterilor dintre rata efectivă a inflaţiei şi rata anticipată a acesteia. Punând accentul pe raţionalitate, potrivit ipotezei anticipărilor raţionale indivizii trebuie să-şi conceapă anticipările în mod „raţional”, pe baza previziunilor statistice optimale fondate pe informaţia disponibilă.

Cel care a expus primul această ipoteză a fost J.F.Muth, iar meritul celui care le-a aplicat la scară macroeconomică îi revine profesorului R.E.Lucas.Aceşti economişti consideră că decizia de investire depinde de nivelul de profitabilitate al activităţii şi, important, de previziunile investitorilor.

Ipoteza antipărilor raţionale a fost confirmată de cercetările empirice efectuate având ca obiect piaţa financiară şi anume determinarea preţurilor.

Dacă monetarismul friedman a fost conceput în cadrul unui model de economie închis, în opoziţie s-a dezvoltat la sfârşitul anilor ’60 monetarismul global, adică analiza monetaristă extinsă asupra întregii lumi.Acesta a fost conturat de profesorii R.A.Mundell şi Harry G.Johnson care au arătat că economia occidentală a devenit puternic integrată în ceea ce priveşte piaţa produselor şi piaţa capitalului, astfel încât putem vorbi de o economie mondială privită ca un ansamblu integrat şi nu ca o sumă de economii naţionale individuale.

În aceste condiţii, inflaţia şi instabilităţile economice ar trebui reglate prin măsuri adoptate la nivel mondial.Adepţii monetarismului global susţin „legea preţului unic” şi a ratei dobânzii unice pentru ansamblul mondial

Inflaţia mondială este media ponderată a ratelor inflaţiei din fiecare ţară şi este determinată de rata de creştere a masei monetare mondiale.În viziunea monetarismului global, inflaţia mondială şi-ar răsfrânge influenţele asupra venitului naţional şi apoi asupra masei monetare, spre deosebire de monetarismul friedman care subliniează faptul că variaţiile de creştere ale masei monetare provoacă variaţii de creştere a venitului naţional nominal şi variaţii ale ritmului inflaţiei la nivelul unei naţiuni.

Monetarismul bugetar.Promotorii acestui curent sunt profesorii K.Brunner, A.H.Meltzer şi Mindford.Aceştia încearcă să surprindă interacţiunile dintre piaţa activelor, piaţa produselor şi deficitul bugetar.

Ei susţin că mărimea deficitului bugetar nu este indiferentă în lupta contra inflaţiei.Creşterea datoriei publice va termina creşterea inflaţiei.Ca şi Friedman, adepţii

monetarismului bugetar susţin că inflaţia este un fenomen monetar, cu menţiunea că dacă se doreşte limitarea creşterii masei monetare, trebuie limitat deficitul bugetar.

Adepţii monetarismului bugetar subliniază pe lângă monedă, importanţa deficitului bugetar asupra preţurilor, ocupării şi producţiei.

Monetarismul austriac.Fondatorul şcolii austriece este Karl Menger, iar principalii reprezentaţi au fost Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek.Aceştia analizează probleme de larg interes şi anume:monedă, inflaţie şi şimaj.Există argumente pro şi contra ca aceşti autori să fie consideraţi monetarişti.

Hayek este alăturat de monetarişti datorită viziunii apropiate asupra monedei.Austriecii consideră inflaţia un fenomen de natură monetară la care se ajunge dacă se urmăreşte scăderea şomajului sub nivelul său de echilibru, aşa cum susţine şi Friedman.El afirmă că „în politica monetară şi nu în altă parte trebuie găsită cauza a inflaţiei”.

Friedman şi alţi monetarişti sunt adepţii ratelor de schimb flexibile în care văd o condiţie a controlului interior asupra inflaţiei.Din contră, Hayek este adeptul sistemului de schimburi fixe.

Expansiunea monetară nu are loc în mod uniform pe întreg teritoriul şi nici în acelaşi timp.Un număr de agenţi vor fi primii beneficiari ai infuziei de masă monetară, iar acest lucru îi avantajează deoarece pot creşte investiţiile şi gradul de ocupare a forţei de muncă.Creşterea veniturilor influenţează alte sectoare ale căror produse sunt cerute în cantităţi mari.Preţurile relative se modifică, iar preţurile produselor primilor agenţi economici sunt în scădere.Autorităţile sunt tentate să crească continuu expansiunea monetară pentru a încuraja investiţiile şi a reduce şomajul, dar cu preţul unei inflaţii ridicate.

O altă idee susţinută de economiştii austrieci este denaţionalizarea banilor.Astfel, statul trebuie să renunţe la monopolul determinării cursului legal al monedei şi să permită concurenţa între moneda băncilor centrale şi moneda de origine privată, deoarece în procesul concurenţei moneda bună o va scoate din circulaţie pe cea rea.

Monetarismul axat pe rigiditatea salariilor are ca pricipali reprezentanţi pe Fisher şi Phelps.Ei susţin că pe termen scurt, rigidităţile pieţei de muncă creează o rigiditate a ritmului de creştere a salariilor şi deci a preţurilor.

Monetarismul Saint-Louis-ian.Pricipalii reprezentanţi sunt Leonall Andersen, Jerry Jordan, Keith Carlson şi Michael Keran.Aceştia susţin că decalajul dintre expansiunea monetară şi efectul asupra venitului naţional este de 9 luni, în timp la Friedman acest decalaj era de 2 ani.Deficitul bugetar este considerat un impozit care are un impact nefavorabil asupra întreprinderilor, limitând spiritul de iniţiativă şi investiţiile private, o dată cu descurajarea economisirii.

Economiştii acestui curent consideră rata dobânzii ca fiind preţul monedei pe piaţă, ca rezultat al raportului dintre cererea şi oferta de monedă.

În opinia monetariştilor de la Saint-Louis inflaţia are două cauze: anticipaţiile inflaţioniste şi creaţia monetară în exces.Variaţiile ratei inflaţiei determină fluctuaţii pe termen scurt ale producţiei şi ocupării forţei de muncă.

Monetariştii consideră dezechilibrele ca fiind rezultatul intervenţiilor autorităţilor centrale în viaţa economică, în timp ce Keynes susţine că stabilitatea sectorului privat ar

putea fi realizată prin intervenţiile sectorului public cu ajutorul instrumentelor de control la nivel central.

Teoria monetaristă a inflaţiei susţine că, pe termen lung, rata inflaţiei este determinată de rata creşterii masei monetare.Pe termen scurt, pot exista excepţii de la regula de bază, creşterea preţurilor putând fi influenţată de factori ce ţin de politicile bugetare sau de diverse şocuri exogene (cum ar fi creşterea preţului petrolului).

În optica monetaristă, producţia şi rata reală a dobânzii nu depind decât de factori reali.Rata reală a dobânzii (ca şi producţia) depinde de productivitate şi de nivelul de economisire din economie.

O politică monetară expansionistă va determina creşterea ratei dobânzii, astfel: creaţia monetară abundentă va determina creşterea preţurilor, ce va sfârşi prin a fi anticipată de către agenţii economici şi care va avea impact asupra ratei nominale a dobânzii.

În ceea ce priveşte şomajul, monetariştii consideră că termen lung nu există o relaţie negativă între inflaţie şi şomaj exprimată de curba Philips, conform căreia o rată a şomajului ridicată este acompaniată de o rată a inflaţiei scăzută.Însă, evenimentele din anii ’70 şi ’80 au infirmat această relaţie, economia confruntându-se cu fenomenul numit stagflaţie: rată înaltă a inflaţiei şi şomajului, precum şi stagnare economică.Relaţiei originale, monetariştii îi substituie o relaţie între rata de creştere a salariilor diminuată cu rata anticipată a inflaţiei şi rata şomajului.

Abordarea monetaristă arată că o sporire a creditului intern, atunci când cererea de bani a agenţilor economici rămâne aceeaşi, ar conduce la ieşirea de devize din ţară, deci la deteriorarea balanţei de plăţi.Concluzia monetariştilor este aceea că într-o economie deschisă, politica monetară nu este eficientă, şi ca urmare nu poate fi utilizată în combaterea fenomenului inflaţionist.

În opinia monetariştilor, dezechlibrul cel mai frecvent este cel al inflaţiei monetare.Ei susţin că Banca Centrală conduce politica monetară al cărei obiectiv este echlibrul monetar.Cum semnele de dezchilibru sunt creşterea preţurilor de natură inflaţionistă şi deprecierea monedei, monetariştii consideră că politica monetară trebuie să-şi fixeze ca obiectiv final o rată a inflaţiei minimă sau stabilitatea ratei de schimb, sau amândouă împreună.

Politica monetară poate interveni şi opri ca moneda să devină o sursă majoră de dezechilibru în economie (Friedman, 1968, p.12).Ea are ca scop combaterea inflaţiei şi stabilitatea preţurilor, considerând şomajul o urmare firească a mecanismului de piaţă.

Pentru obţinerea acestor rezultate Banca Centrală trebuie să-şi fixeze ca obiectiv intermediar: adaptarea unei rate convenabile de creştere a masei monetare, fie prin controlând propria creaţie monetară, fie controlând activitatea băncilor prin politica rezervelor obligatorii şi poltica de refinanţare bancară.Scopul acestor instrumente este de a controla creşterea masei monetare ce are un impact nefavorabil asupra ratei inflaţiei şi asupra ratei de schimb a monedei naţionale.

Principalele obiective ale politicii economice formează un „careu magic” : creştere economică, ocupare, preţuri şi echilibru extern.Între acestea există anumite convergenţe :creşterea favorozează ocuparea, iar stabilitatea preţurilor contribuie la echilibrul exterior.De asemenea, se identifică şi anumite divergenţe: o creştere economică puternică şi un nivel de ocupare ridicat sunt factori inflaţionişti şi de degradare a soldurilor externe.

Monetariştii accentuează rolul politicii monetare, în timp ce keynesiştii subliniază importanţa politicii fiscale şi bugetare.

Brunner şi Meltzer apreciază că cea mai potrivită metodă pentru controlul masei monetare în circulaţie de către Banca Centrală o constituie operaţiile de open market şi nu de refinanţarea băncilor prin rescont.

Deşi autorii monetarismului au abordări diferite, trei ipoteze apar constant în lucrările lor:

1. Inflaţia este în esenţă un fenomen monetar.2. Teoria keynesiană, pe care monetariştii o echivalează cu o curbă a lui Philips,

neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei.

3. Rata de creştere şi accelerare a ofertei de bani explică rata inflaţiei şi, respectiv accelerarea eiCauza inflaţiei nu o constituie doar excedentul de masă monetară, ci ea este

influenţată de o serie de factori, precum: fluctuaţiile cursului de schimb ale monedei naţionale faţă de euro şi dolarul american, variaţiile preţurilor produselor importate, întrucât acestea au o pondere semnificativă în consumul final, anticipaţiile inflaţioniste ale populaţiei şi agenţilor economici, majorarea preţurilor şi tarifelor bunurilor şi serviciilor reglementate de stat, creşterea calităţii produselor şi serviciilor.

Pornind de la ecuaţia schimburilor MV = PT, în condiţiile unei viteze de circulaţie a banilor constante, masa monetară este determinată de variaţia preţurilor şi variaţia producţiei (rata de creştere economică).Astfel, dacă rata de creştere economică este de 2,5%, iar rata inflaţiei este de 1,5%, conform relaţiei de mai sus, masa monetară va creşte cu 4%.Deci, creşterea masei monetare este determinată de rata de creştere economică şi de rata inflaţiei şi nu invers, adică rata inflaţiei este determinată de creşterea masei monetare, aşa cum susţine Anna Scwartz.

În conformitate cu cele spuse de M.Friedman, obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, utilizând intrumentele de politică monetară.Astfel, în august 2005, BNR a hotărât să calibreze politica monetară în funcţie de rata inflaţiei, trecând la strategia de ţintire a inflaţiei

Fluctuaţiile PNB nu sunt numai rezultatul modificării masei monetare, ci sunt determinate de mai mulţi factori, printre care enumerăm: condiţiile climaterice, cererea agregată.Mix-ul de politici macroeconomice au rolul de a asigura stabilitatea economică.

Cotaţiile petrolului pe pieţele internaţionale precum şi preţurilor materiilor prime de pe piaţa internaţională au o influenţă semnificativă asupra inflaţiei de la nivelul fiecărei naţiuni.Astfel, Banca Centrală Europeană a adoptat o politica monetară unică care are aplicabilitate în statele membre al Uniunii Europene care au adoptat moneda euro, în acord cu adepţii monetarismului global.

Alături de influenţa politicii monetare, nivelul cererii agregate şi al preţurilor este determinat şi de alte componente ale mix-ului de politici macroeconomice, precum politica fiscală şi politica veniturilor.Politica fiscală exercită o influenţă directă asupra economiei, influenţând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal.Pe de altă parte, politica veniturilor trebuie să asigure echilibrul dintre câştigurile salariale reale din sevtorul public şi cel privat şi cu dinamica productivităţii muncii.

Prin politica economică, statul urmăreşte eliminarea dezechilibrelor din economie, cum ar fi: inflaţie ridicată, grad de ocupare a forţei de muncă scăzut, dezechilibrul balanţei de plăţi.

Banca Centrală stabileşte rata dobânzii de politică monetară care are o influenţă asupra ratelor dobânzii practicate de băncile comerciale la depozitele atrase şi creditele acordate clienţilor, influenţând astfel investiţiile, economisirea şi consumul.

Creşterea creditului intern stimulează investiţiile ce au impact asupra gradului de ocupare, creşterii economice, preţurilor.Creşterea economică susţinută şi stabilitatea macroeconomică presupune stimularea investiţiilor.

Stabilitatea preţurilor este atât un scop în sine cât şi un mijloc pentru politica monetară întrucât contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile şi la stabilitate macroeconomică .

ConcluziiMonetarismul este o şcoală de gândire economică care subliniază importanţa

primară a masei monetare în determinarea PIB-ului nominal şi nivelul preţurilor.Monetarismul susţine că variaţia masei monetare are influenţe majore asupra

producţiei naţionale pe termen scurt şi asupra nivelului preţurilor pe termen lung şi faptul că obiectivele de politică monetară sunt cele mai bine îndeplinite prin ţintirea ratei de creştere a masei monetare.

Monetarismul se bazează pe credinţa că inflaţia îşi are rădăcinile în imprimarea de către guvern a unei cantităţi prea mare de bani.Acesta este strâns corelată cu Milton Friedman, care a susţinut pe baza teoriei cantitative a banilor că ar trebui să menţină masa monetară destul de echilibrată, completându-o uşor în fiecare an pentru a permite creşterea naturală a economiei.

Brunner şi Meltzer arată că Milton Friedman, singur sau alături de Anna Schwartz prin cercetările efectuate „au stimulat puternic activitatea creatoare a celorlaţi monetarişti”.Friedman este cel care a pus bazele teoretice ale monetarismului, introducând următoarele concepte:venitul permanent, noua funcţie a cererii pentru bani, rata naturală a şomajului, multiplicatorul monetar

Bibliografie:

[1]Alexa Marius, Monetarismul, Ed.T, 2002, Iaşi[2]Brăileanu Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Ed.Institutul European, 1998, Iaşi[3]Brunner Karl, The Role of Money and Monetary Policy, 1968[4]Creţu Alina, Monetarismul şi contrarevoluţia monetară, Ed.Ilex, 2004, Bucureşti[5]Dăianu Daniel, Echilibrul economic şi moneda, Ed.Humanitas, 1993, Bucureşti[6]Friedman Milton , The Quantity Theory.A Restatement in Studies in the Quantity Theory of Money, Chicago University Press, 1956[7]Friedman Milton, A Theory of the Consumption Function, Princeton University Press, 1957[8]Friedman Milton, Inflation et syst*emes monetaires, Calmann Levy, Paris, 1968[9]Friedman Milton, Schwartz Ana, A Monetary History of the United States (1867-1960), Princeton University Press, 1963[10]Isărescu Mugur, Reflecţii economice.Contribuţii la teoria macrostabilizării, Ed.Academia Română, 2006, Bucureşti[11]Kiriţescu Costin, Moneda-mica enciclopedie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, Bucureşti[12] Schwartz Ana, Secular Price Change in Historical Perspective, University of Chicago Press, 1987