eseu vrasmas

8/10/2019 eseu vrasmas

http://slidepdf.com/reader/full/eseu-vrasmas 1/5

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Departamentul de Învăţământ la Distanţă, Formare Continuă şi Conversie

Profesională

Program de studii: Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar

DIFICULTĂȚI DE ÎNVĂȚARE

”Ce lipsește pentru a integra copiii cu dificultăți de învățare în

cadrul școlilor și grădinițelor;legislația, practicile sau atitudinea?”

Profesor

Prof: Ecaterina Vrăsmaș

Student

Văduva (Ioniță) Magdalena Agripina

An I, specializare PPP

2014



2

În principiu, intregrarea copiilor cu dificultăți de învățare în cadrul școlilor șigrădinițelor poate avea succes în orice țară care atinge un anumit nivel dedezvoltare economică, legislativă, socială și un anumit grad de coeziune șisolidaritate a membrilor săi.

Înainte de toate, școala trebuie să fie unică și toți copiii ar trebui să fie sprijinițisă urmeze și să străbată treptele școlarizării obligatorii. În realitate, în România,există o serie de obstacole care împiedică acest proces de integrare :

1.

Atitudinea și percepția opiniei publice cu privire la problematica educației,în școlile de masă, a copiilor cu diferite tipuri de deficiențe, unii oameni acceptă lanivel de principii acest proces, dar, în situația când propriii copii trebuie să facă parte dintr-o clasă în care sunt integrați copii cu probleme psihocomportamentale

sau psiho-fiziologice, poate să apară o atitudine de reținere sau respingere. Atitudinea negativă a elevilor față de integrarea copiilor cu C.E.S în clasele

normale se datorează următoarelor cauze:

- apar frustrări datorită interpretării eronate a diferențelor în evaluare (de ce euam luat 8 la o problemă de matematică dificilă, în timp ce el a luat 10 la oîntrebare foarte simplă?)

- datorită întreținerii unui climat competițional, elevii cu CES sunt percepuți cafiind responsabili de diminuarea performanțelor grupului(sunt cei care ”trag în jos”media clasei)etc.

Atitudinea negativă a corpului profesoral obișnuit față de integrarea copiilor cuCES în clasele normale a constat în:

-existența unor temeri că prezența acestor copii va afecta performanțele școlareale elevilor obișnuiți și va altera climatul clasei(prin tulburări de comportament,discriminări în evaluare, modificări de orar).

- persistă opinia că cel mai bun loc pentru educarea elevilor cu CES rămâneșcoala specială, unde există programe, colective de specialiști, echipamente șimateriale didactice corespunzătoare nevoilor acelor copii.

2. Măsurile pompieristice de integrare, lipsa unei pregătiri suficiente a şcolilorgenerale, a cadrelor didactice şi a managerilor şcolari în problematica dizabilităţii.

3. Lipsa de interes a autorităţilor pentru realizarea unei integrări reale care săaibă în centru interesul persoanei şi nu normele şi orele pe discipline, precum şilipsa unui curriculum naţional flexibil şi deschis nevoilor tuturor elevilor.

4.

Lipsa mijloacelor de sprijin/echipamentelor necesare în școlile pentruintegrarea copiilor cu dizabilități : mecanismele de evaluare sunt limitate la

performanțe și rezultate care să ateste competențe academice, nu integrare școlarăși socială prin instrucție și educație.

5. Atitudinea fățișă împotriva integrării școlare a tuturor copiilor din partea

unor cadre didactice de la grădinițe și școli generale și chiar atitudinea unor școlispeciale care integrează mai greu copiii cu dizabilități severe și/sau profunde.



3

6.

Pentru copiii cu dizabilități severe și profunde aflați în instituțiilerezidențiale, nu există un Curriculum Național. Deși responsabilitatea programeloreste împărțită între Ministerul Educației și ANDPC, nu există suficiente exemple

pentru aplicarea cerințelor unui asemenea instrument. Lipsa de colaborare reală pe principii democratice şi de pe poziţii de respect reciproc dintre organizaţiileguvernamentale şi cele neguvernamentale şi faptul că în general nu sunt preluate şinici sprijinite programele de succes.

Înţelegem prin succes acele programe care au dovedit că pot sprijinieducaţional şi formativ anumite persoane cu dizabilităţi, oferind tot mai multăindependenţă şi demnitate în viaţa acestora.

De asemenea, se constată lipsa preocupării Ministerului Educaţiei pentru soluţiiconcrete la problemele reale ale copiilor, tinerilor şi adulţilor cu dizabilităţi. Unexemplu, neabordarea limbajului mimico-gestual, la persoanele care nu aud, ca

obligaţie profesională pentru specialiştii care lucrează în şcolile speciale pentru

persoanele cu deficienţe de auz. Politica încă discriminativă de la acest nivel semanifestă şi prin abordarea separată a curriculumului pentru persoanele cudizabilităţi, ceea ce face imposibilă integrarea reală în şcolile obişnuite.

7.

Dreptul tuturor copiilor şi a persoanelor cu dizabilităţi la educaţierecunoscute în Constituţia României şi în Legea învăţământului nu are încăaplicabilitate totală în practică.

8. Deficitul economic al țării. Educaţia persoanelor cu dizabilităţi nu se poate realiza decât în contextul

reformei globale a sistemului economic şi prin schimbări în cultura şi practicasocială. Şcoala românească suferă schimbări, unele dintre acestea insuficientexplicate şi argumentate, este şi cazul procesului de integrare a copiilor cu

dizabilităţi din şcolile speciale în şcoli obişnuite. Educaţia specială a străbătut înultimul deceniu un drum dificil, marcat de încercări şi tendinţe de integrare înstructurile şcolare a tuturor copiilor, incluziv a celor cu dizabilităţi.

Între politici şi practici este însă o diferenţă marcată de nevoia deexperimentare şi de informare atât la nivelul şcolilor, cât şi la nivelul familiilor şi acomunităţilor locale.

Avem nevoie de programe de informare şi formare la nivelul părinţilor şi dedezvoltare a unor practici de comunicare pe poziţii egale între familii şi persoanele

cu dizabilităţi, pe de o parte, şi profesioniştii educaţiei, pe de altă parte.Este nevoiede pregătirea generală a profesioniştilor pentru a comunica bine cu familiile, de pregătirea părinţilor care trebuie formaţi pentru a-şi susţine opiniile şi a leargumenta, dar şi de pregătirea managerilor care trebuie să coordoneze acesteschimbări de roluri. Fiecare trebuie să înveţe să vadă dizabilitatea ca o situaţienormală umană şi nu ca o excepţie care trebuie marginalizată.



4

Avem nevoie de servicii prin care să se sprijine ideea de educaţie şi derecuperare posibilă pentru orice persoană cu dizabilităţi.

Pentru ca imaginea persoanelor cu dizabilităţi la nivelul mentalului colectiv săse schimbe este nevoie de un efort concertat al autorităţilor, instituţiilor deînvăţământ, al asociaţiilor care susţin drepturile acestor persoane şi mass-media.

O şcoală pentru toţi este încă un vis spre care este nu numai firesc, dar şinecesar să deschidem calea şi să o netezim prin acţiunile noastre.

O şcoală perfectă, care să primească pe toţi şi să valorizeze potenţialul fiecăruiaeste încă un model pedagogic departe de realitatea socială în care trăim.



5

Bibliografie

Verza, E., Păun, E., coord. (1998), ”Educaţia integrată a copiilor cuhandicap”, UNICEF, RENINCO.

Vrasmaş, T. (2001), ”Învăţământul integrat şi/sau incluziv”, Editura

Aramis, Bucureşti.

Vrasmaş, T. (2004), ”Şcoala şi educaţia pentru toţi”, Editura Miniped,Bucuresti.

Vrasmaş, E. (2004), ”Introducere în educaţia cerinţelor speciale”,

Editura Credis, Universitatea din Bucureşti.

eseu vrasmas

Documents

Transcript of eseu vrasmas