În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice determinate de o

serie de facori specifici au fost instituite deosebite proceduri la soluţionarea unei cauze penale.

Astfel, procesul penal în contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în

următoarele tipuri istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghey, şi

proces penal modern. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce

definesc acest proces ca un fenomen neomogen la diferite etape de dezvoltare a societăţii.

Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă

dominantă ( în procesul penal sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal- forma

inchizitorială).

În opinia profesorilor Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vizdoagă, Vasile

Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. Procesul penal privat acuzatorial a apărut în epoca

sclavagistă în Grecia şi Roma Antică, constituind forma dominantă a procesului penal în prima

perioadă a feudalismului. Caracterisitc acestei forme procedurale erau urmatoarele. Procesul nu

putea fi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente, existînd

regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus fuerit condemnare potes –

nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă. Desfăşurarea procesului era determinată

de voinţa părţilor. Renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea

acuzatului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şi susţine invinuri pe viitor, în cazul

în care învinuitul era achitat, acuzatorul era acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea

vina sasu părăsea judecata, procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în

continuare probele. În această perioadă specific procesului privat acuzatorial era lipsa fazei de

urmărire penală.

Sistemul probatoriu al procesului privat acuzatorial în Grecia Antică includea 5 cattegorii de

mijloace de probă:

1) legile ( unde părţile trebuiau să-şi motiveze dreptatea)

2) depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi)

3) recunoaşterea

4) tortura ( robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii)

5) jurămîntul

În opinia dr. Tudor Osoianu şi Dr Victor Orîndaş forma privat acuzatorială a existat încă pînă la

apariţia statului. Deasemenea în opinia lor a existat şi procesul penal acuzatorial care se

caracteriza în primul rînd, prin modul de sesizare a organului de judecată. Dreptul de a sesiza

direct un organ de judecată îi revenea victimei şi provenea de la ideea primitivă, dominanta la

moment, de răzbunare a victimei împotriva infractorului. Acest drept a fost acordat ulterior şi

altor persoane, care au devenit acuzatori populari. La această formă a procesului acuzatorul

privat se află pe poziţie de egalitate cu acuzatul, desfăşurînd o dispută publică, orală şi

contradictorială în faţa organului de judecată, care era cmpus din judecători şi cetăţeni, avînd

rolul de arbitru într-o atare dispută. Administratoru administra probele acuzării şi susţinea

apărarea. Organul de judecată avea obligaţia de a veghea respectarea formelor de judecatăşi de a

da hotărîrea.

Forma privat-acuzatorială s-a dezvoltat, regăsindu-se şi în procesul penal modern pentru unele

infracţiune cu un pericol social neînsemnat, instituindu-se printr-o procedură deosebită cu

introducerea plîngerii prealabile direct în instanţa de judecată.

Scriitorul rus Н.А.Громов la procesul penal acuzator spune astfel că caracteristic lui era

declararea pozitiei speciale a procurorului, in calitatea care de obicei era persoana care a avut de

suferit de pe urma comiterii infracţiunii. Sistema de dovezi era stabilită de o mare influenţă din

partea religiei din acele timpuri, şi includea în sine juramintele, luptele şi diferite testări ( cu

focul, apa, fier fierbinte ş.a.).

În linii mari, procesul acuzatorial a fost cunoscut în perioada feudală şi în ţările romîneşti.

Dacă procesul penal acuzatorial a constituit, pentru acuzat, o anumită garanţie în ceea ce priveşte

dreptul său la apărare, cu toată cruzimea unor mijloace folosite, acesta nu putea totuşi să asigure

o represiune fermă în toate cazurile de săvîrşire a infracţiunilor.

Prin urmare procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de voinţa celui vătămat de a-l

trage la răspundere pe cel vinovat de săvîrşirea infracţiunii, iar particularitate a acestei forme este

admisibilitatea împăcării părţilor atît pe cale extrajudiciară ( prin renunţarea la orice formă de

jurisdicţie), cît şi pe cale judiciară ( prin procedura de împăcare).

După opinia dr.Victor Orîndaş şi a dr. Tudor Osoianu. Întărirea monarhiei absolute, în

perioada feudalismului dezvoltat, impunea oficializareea activităţii de represiune a infracţiunilor,

deoarece potrivit unor considerente, periclitau nu numai victima, ci şi statul, pedeapsa aplicată

devenind o răzbunare publică. Aşa, dar reprimarea infracţiunilor, numai la sesizareea victimei

era în contradicţie cu noua ideologie în acest dmeniu al vieţii sociale, din care cauză procesul

penal necesita reorganizare. Acest process, după procedura de investigaţie desfăşurată de

persoana însărcinată oficial cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, a fost denumit

inchizitorial.

Procesul inchizitorial apare odată cu dezvoltarea caracteruluui oficial al procedurii vechi

privat-acuzatoriale prin excluderea principiului egalităţii părţilor, negarea dreptului elementare

ale învinuitului, care devine obiectul examinării find supus celei mai crude tratări ( tortura,

arestarea şi procesul secret), prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea lui cu voinţa

impersonală a legii în baza căreia se desfăşoară procesul, prin negarea poziţiei judecătorului legat

de teoria probelor formale impuse de legiuitor, prin înlocuirea noţiunii de învinuire cu noţiunea

de motive de pornire a procesului. Chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai estte un drept

privat, ci un drept public realizat de către organelle statului. Elementele de process inchizitorial

se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracţiunile flagrante

şi cele urmărite de strigăt sau de de învinuirea obştească. Izvorul principal al procesului dat este

recunoscut procesul ecleziastic, care s-a răspîndit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului

laic. El este forma procesuală de bază în Europa de Vest în sec. XI-XII şi este menţionat în

majoritatea culegerilor de obiceiuri locale şi în unele documente din această perioadă. Elementul

de bază este identitatea procedurii în cazurile judecătoreşti penale şi civile. Cauza era prezentată

ca o dezbatere publică dintre cel ofensat şi cel care a ofensat, indifferent de faptul cum se numesc

ei: reclamant sau reclamat,. Ele aveau loc în faţa judecăţii, în formă orală şi în procedee strict

stabilite de cutumele feudale. Părţile au aceleaşi drepturi una faţă de alta şi faţă de judecată. În

cazurile penale condamnatul se pedepseşte, iar în cazuri de achitare, pedepsa este aplicată faţă de

acuzator. Părţile duc personal procesul. Hotărîrea judecăţii trebuie să se bazeze numai pe

cuvintele spuse de părţi.

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval din Moldova şi Ţara Romînească,

unde domnitorul delega un dregătr care trebuia să cerceteze şi să judece o pricină după indicaţiile

date din porunca domnească, precum şi să execute hotărîrea luată. Iar marii dregători cercetau şi

judecau pricinele penale şi fără delegaţie, avînd o competenţă de judecată proprie materială, şi

personală., cumulînduse astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi de judecată.

O particularitate a procesului inchizitoriu din Principatele romîneşti era obligaţia statului de

prinde răufăcătorii prin urmărirea lor pînă la hotarul statului vecin, unde urmarirea răufăcătorului

este dată în sarcina acelui stat, cine va pierde urma, va plăti duşegubina. O altă trăsătură

cunoscută vechiului drept romînesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea

părţilor, chiar şi în cazul cînd s-a pornit în urma plîngerii părţii vătămate.

Savantul rus Н.А.Громов descrie acest proces penal în felul următor – a fost aplicat in mare

parte in epoca absolută. După regulile acestui principiu judecatorul în acelaşi timp trebuia să

îndeplinească funcţia de anchetator, procuror şi cîteodată de avocat. Acuzatul era lipsit de

posibilitatea de a se apăra. El nu era socotit ca un subiect ,dar ca un obiect de procedură. Era

tipică sistema probelor formale. Multitudinea de drepturi dovedite instalau de exemplu

marturisirea acuzatului a vinei sale, “ regina dovezilor” ca femeilor trebuie de crezut mai putin ca

barbatilor, saracului mai mult ca celui bogat. Torturile se considerau o metoda eficienta pentru a

primi dovezile necesare.

Pe cînd savanţii ruşi В.Н.Григориева şi Г.П.Химичевой spun în felul următor procedura

inchizatorială se caracterizează prin ceea că nu deosebea părţile în sensul dreptăţii. Caracteristic

acestui proces era lipsa de drepturi ale acuzatului şi concurenţei cu procurorul, într-o singură

mînă se concentrau funcţiile procurorului şi judecatoruli. Toate producţiile pe baza dosarului

erau realizate de către judecător, care examina şi descoperea infracţiunea, el întruchipa în sine şi

funcţiile de învinuire şi de apărare. Învinuitul era obiect de investigare iar reclamantul doar

victimă. Tortura era o metodă legală pentru a primi mărturii. Dosarul se rezolva pe baza

dovezilor formale. O importanţă hotărîtoare o avea ancheta preliminara. Procedurile legale erau

nerostite, secrete, şi scrise. Procesul de investigaţie cunoştea 3 tipuri de condamnare: vinovat ,

nevinovat, si lasat sub suspectie din motiv ca nu erau destule probe. Aceasta denumire de

process de investigatie vine de la tribunalul bisericii catoliceşti fondat in sec. XIII, pentru lupta

cu erezia. Astfel de procese au fost intilnite si in Franta.

Procesul inchizitorial în forma sa clasică a apus în sec.XIX-lea, la aceasta contribuind

revoluţiile democratice.

Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele sistemului de drept

continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări determinate de principiile noi ale

procesului.

Procesul contradictorial a apărut şi s-a dezvoltat în Anglia, S.U.A., Canada. El se realizează

pe principiul egalităţii părţilor şi al diferenţierii funcţiilor de învinuire, apărare şi soluţionare a

cauzei penale. Acuzatorul public are sarcina probării vinovăţiei învinuitului. Organele de drept

ce efectuiază urmărirea penală nu au obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului, dar

totodată trebuie să dezvăluie datele de fapt care confirmă nevinovăţia învinuitului. Completul de

judecată este de obicei foarte pasiv şi joacă rolul unui arbitru între învinuire şi apărare.

Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc după forma procesului civil, unde

părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă de instanţa de judecată, care are rolul unui

arbitru.

Savanţii ruşi В.Н.Григориева şi Г.П.Химичевой caracterizează această formă a procesului

penal în felul următor- esenţa constă în delimitarea funcţiilor procurorului, apărarea şi

dezvoltarea afacerilor între diferiţi subiecţi, înzestrarea părţii învinutoare şi apărătoare cu

drepturi procesuale egale cu oportunităţi ample pentru a asigura învinuitului dreptul la aparare.

Însă cu toate acestea codul de procedură penală a rusiei păstrează o mulţime de caractere de la

procesul de investigaţie si anume în articolele care ne vorbesc despre ancheta preliminara

Iar savantul rus Н.А.Громов dezvoltînduse din procesul de invistigaţie si perminsînd o

răspîndire mai largă în multe state cu aşa numitul sistem anglo-saxon de drept, el se bazeza pe

principiile ca în instanţă se duce o contradicţie între cetăţeni, care au comis infracţiunea, iar

judecatorul este un arbitru, care se uită cum se respectă regulile sporului şi cine îl cîştigă.

Dovezile se apreciaza în legătură de convingerea internă a judecatorului cu pastrarea unor

elemente formale de dovedire ( predarea unei deosebite importanţe la recunoasterea vinei de

către învinuit, criterii de ficţiune de reglementare si admisibilitate a probelor)

Contradictorialitatea se manifestă mai accentuat la examinarea cauzelor penale de către curtea

de juraţi.

Procesul mixt. După părerea autorilor Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana

Vizdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. El a fost constituit în urma reformelor

judiciare şi presupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi penale

( caracterul nepublic şi scris, lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii ş.a.) precum şi a

proceselor contradictorial în fazele judiciare. Sub aspectul altei ediţii, el a constituit o reacţie

împotriva exceselor procesului inchizitorial, condamnat de ideile noi ale secolului al XVIII-lea,

premergătoare revoluţiei burgheze din Franţa. S-a format din îmbinarea în faza cercetărilor

prealabile a trăsăturilor procesului inchizitorial cu trăsăturile procesului acuzatorial în faza de

judecată, etapa premărgătoare judecăţii se desfăşura în secret, în scris şi necontradictoriu, iar

şedinţa de judecată era publică, orală şi contradictorie.

Tortura a fost, abolită , oficial. În locul sistemului probelor legale a fost adoptat sistemul

probelor libere, aprecierea lor făcîndu-se potrivit convingerii intime a judecătorului. Unele

elemente acuzatoriale pătrund şi în faza cercetărilor prealabile, ( participarea apărătorului la

întocmirea unor acte de urmărire penală, iar elementele inchizitoriale pătrund în faza de

judecată- şedinţa de judecată secretă în unele cazuri. Actualmente sistemul mixt este caracteristic

pt astfel de ţări ca Franţa , Germania ş.a.

Procesul penal în R.M. a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor aduse Codului de

procedură penală prin Legea din 9 decembrie 1994, care a schimbat esenţial rolul instanţei de

judecată în prces cu particularităţile specifice formei contradctoriale.

Savanţii ruşi В.Н.Григориева şi Г.П.Химичевой sau expus asupra acestei forme a procesului

penal, descriind-o în felul următor.Forma mixtă a procesului a primit această denumire datorită

combinării în sine a procesului de investigaţie şi a celui contradictoriu. Pe dintr-o parte este

exprimat principiile democratice ( oralitatea, publicitatea, egalitatea in contradicţii ş.a.), iar din

altă parte sau păstrat anumite elemente a formelor istorice mai devreme şi anume a procesului

de investigaţie, el apare sub forma diferitor limitări a drepturilor învinuitului şi a părţii apărate la

ancheta preliminară, la îndeplinirea de către anchetator a functiilor de investigare si luarea

deciziilor în privinţa multor întrebări şi a cazului în general. Sursele procesului dat vin din

Europa care sunt indicate în procesele penale ale Frantii (1808), Germania(1877), Austria(1873),

iar în Rusia în 1864, plus la toate ea a introdus forma mixtă a procesului, de atunci această formă

a evoluţionat mai ales în direcţia lărgirilor drepturilor şi garanţiilor cetăţenilor. În uniunea

sevietică şi anume în anii 30 ancheta preliminară şi procesul se caracteriza ca şi fiind mai mult

orientat spre procesul de investigaţie. Din anii 90 în codul penal rusesc au aparut multiple si

semnificative schimbări şi adaugări, indreptate spre intărirea garanţiilor drepturilor centăţeanului

în procesele penale la toate fazele lui: separarea funcţiilor procurorului, apărarea şi justiţia,

asigurarea independentei judecatorilor si subordonarea lor numai legii, consolidarea controlului

judiciar asupra utilizării de măsuri coercitive în cadrul anchetei preliminare. Se renaste judecata

cu participarea juriului.

Realităţile actuale nu ne mai permit să purtăm discuţii privind un system pur inchizitorial care

se presupune că ar fi în ţările dreptului continental, inclusive în R.M., întrucît constatăm

existenţa unui system mixt, care s-a cristalizat în virtutea contaminării elementelor favorabile ale

ambelor sisteme de drept. De asemenea nu este clarificată pe deplin contradictorialitatea şi

egalitatea părţilor în fazele de judecată. Aceasta ne permite să calificăm procesul penal din R.M.

ca process de tip mixt.

În concluzie aş dori să menţionez că ne cătînd la diferenţele mari în istorie, dezvoltării

fiecarui stat şi activarea în el a sistemului propriu de drept incluzînd organelle sale de drept,

totusi formele istorice de dpret procesual putem mereu tind spre evoluţie şi modificare pentru a

corespunde necesităţilor populaţiei moderne. Acest lucru a fost bine observat în acele 4 etape de

istorie prin care ele au trecut si care au fost menţionate atît de autorii ruşi cît şi de cei romîni,

basarabeni, ridicînd la o treapta înalta importanţa acelor etape pentru formarea a unui system

bine determinat, modern, şi democrat.

SURSELE BIBLIOGRAFICE:

1) Drept Procesual Penal . autori: Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi,

Tatiana Vizdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu.

2) Уголовный Процесс России. autor Н.А. Громов.

3) Уголовный Процесс. autor В.Н. Григориева, Г.П. Химичевой

4) Procedură Penală. autori: dr. Tudor Osoianu, dr. Victor Orîndaş

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Catedra de Drept Procesual Penal

REFERAT

Tema: Evoluţia formei procesuale în cadrul

formelor istorice a procesului penal.

A elaborat: Pantelei Alexandru

A controlat: Tatiana Vizdoagă

Chişinău 2014