ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ PÂNĂ

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA: „SINTEZA MUNTENEASCĂ”

Bisericile mânăstirii Dealu şi Curtea de Argeş

- modele pentru evoluţia arhitecturii religioase munteneşti -

Un studiu relevant al celor două monumente de arhitectură propuse pentru analiză, Biserica Mănăstirii Dealu şi Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, nu poate fi realizat fără înţelegerea, în prealabil, a contextului istoric local, şi mai important, a legăturilor care s-au creat cu centrele culturale învecinate.

Abordarea acestui aspect poate avea ca punct de plecare începutul secolului al XIII-lea, perioadă marcată de un proces de organizare politică, moştenit din secolele anterioare. Lipsa unei structurări statale atestate este punctată de evenimentele externe, în principal dictate de dorinţa expansionistă a Regatului Maghiar şi de repetatele invazii ale populaţiilor tătaro-mongole, culminând cu cea din anul 1241. Întreaga perioada este marcată de o întrerupere a legăturilor cu Orientul Apropiat cât şi cu alte importante centre culturale ale Europei, determinând o stangnare pe plan arhitectural-artistic.

În continuare, secolul al XIV-lea, deşi nu lipsit de vicisitudini, marchează în evoluţia românilor un răstimp favorabil, când s-a afirmat constituirea statalitaţii extracarpatice. Momentul care a trasat o direcţie clar orientată spre ortodoxism şi care, în consecinţă, a determinat şi manifestările arhitecturale este reprezentat de crearea, în anul 1359, a Mitropoliei Ţării Româneşti. Mai mult decât atât, întărirea legăturilor cu Bizanţul se va manifesta şi prin influenţele asupra arhitecturii religioase, în cadrul unei politici abile a domniei de a şi-o asigura ca aliat permanent în lupta pentru păstrarea suveranităţii ţării.

Pe fondul acestor evenimente, arhitectura formaţiunilor statale nou-formate se va constitui ca rezultat al unor influenţe exterioare, diferite de la zonă la zonă, dar care prin acumulări succesive se va detaşa ca un fenomen puternic individualizat prin cristalizarea sintezei munteneşti.

1

1. Sursele externe şi interne care au stat la baza concepţiei arhitecturale a celor două biserici (sursele sârbeşti, otomane şi armeano-georgiene)

Analizând „înrâuririle strâine” care şi-au pus pecetea asupra arhitecturii din Muntenia, Nicolae Ghika-Budeşti punctează faptul că cele bizantine sunt „dominante în dezvoltarea artei monumentale” din acest spaţiu.1 Transmiterea lor progresivă, pe diferite căi, în decursul secolului al XIV-lea, se va exclusiviza în secolul al XV-lea, în varianta constantinopolitană (la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc, „monumentul cel mai vechi – şi de cel mai curat stil bizantin pe care îl avem în Muntenia”2), în varianta sârbească (cazul bisericilor mănăstirilor Vodiţa, Tismana şi Cozia), precum şi în varianta armenească, cu menţiunea că aceasta se va regăsi exclusiv la nivelul ornamentaţiei sculpturale.

Nu pot fi ignorate nici diferitele influenţe anterioare, manifestate în secolele al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea prin filiera romanico-gotică, însă descoperirea unui numar foarte redus de vestigii religioase aparţinând acestei arhitecturi atestă faptul că tradiţiile autohtone şi cerinţele programului unor biserici de rit greco-oriental nu erau compatibile cu acestea.

Momentul pe care construirea bisericilor mănăstirilor Dealu şi Curtea de Argeş îl marchează repezintă, în linii mari, momentul începând cu care se poate vorbi despre o arhitectură a Munteniei. Ele ne pun în faţa unor creaţii cu totul noi din punct de vedere decorativ, realizate cu elemente disparate, de origini diverse, adaptate însă unor forme constructive locale şi integrate perfect într-un tot unitar. De altfel, referindu-se la biserica mănăstirii Curtea de Argeş, Grigore Ionescu afirma că aceasta ,,este fără îndoială monumentul cel mai curios şi mai interesant în acelaşi timp pe care ni l-a lăsat veacul XVI în Ţara Românească”3.

Cele 3 surse majore de inspiraţie care stau la baza acestor două exemple, sursele sârbeşti, armeano-georgiene şi nu în ultimul rând otomane, se explică prin diferitele raporturi şi legături care s-au realizat anterior construirii bisericilor.

„Înrâurirea sârbească” poate fi explicată prin experienţa mult mai îndelungată şi faima de care se bucura aceasta în acea perioadă, precum şi prin legăturile politice, culturale şi religioase care existau între Ţara Românească şi Serbia. Momentul cel mai vehiculat este acela al venirii din Serbia, în secolul al XIV-lea, a călugărului Nicodim care, 1374 înfiinţează mănstirea Vodiţa şi apoi pe cea de la Tismana, a căror formă actuală, însă, nu aminteşte de cea iniţială. Cu toate acestea, biserica mănăstirii Cozia, datând aproximativ din aceeaşi perioadă, ilustrează în modul cel mai clar elementele de arhitectură sărbească, specfice bisericilor din Şcoala Moravă, ce au fost preluate şi adaptate în arhitectura religioasă a Munteniei. Acest fapt devine evident

1 . Ghika Budeşti, Nicolae, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, Partea I, Institutul de arte grafice „E. Maravan”, Bucureşti, 1927, p.1242 . Ghika Budeşti, Nicolae, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, Partea I, Institutul de arte grafice „E. Maravan”, Bucureşti, 1927, p. 1283 . Ionescu, Grigore, Arhitectură românească. Tipologii, creaţii, creatori, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986, p. 60

2

comparând-o cu biserica mănăstirii Lazarica din localitatea Krusevac (Serbia), asemănarea fiind izbitoare.

Biserica mănăstirii Lazarica, Krusevac, Serbia (~1380) Biserica mănăstirii Cozia (1388)

Principalele caracteristici preluate de la modelul sârbesc sunt cele ce privesc volumetria şi conformarea ei planimetrică, plastica decorativă fiind o reinterpretare a celei specific bizantine. Planul de tip trilobat triconc, specific sârbesc, conformarea naosului (compus din 3 travei demarchate de prezenţa a 4 pile adosate zidăriei pe care sprijina cupola) precum si existenţa unei „poale” cu acoperiş separat generată de o retragere la partea superioară a zidului sunt elemente definitorii pentru arhitectura religioasă sârbească a căror înrâurire va influenţa şi arhitectura muntenească.

În ceea ce priveşte sursele armeano-georgiene, A. Choisy afirmă că „ din punct de vedere al arhitecturii decorative, valea Dunării de jos pare o colonie armenească”4. Această prezenţă puternică se explică prin emigrarea populaţiei armene după cucerirea de către turci, aceştia găsindu-şi adăpost inclusiv pe teritoriul Munteniei. Cu toate acestea, este destul de probabil ca influenţa armenească, manifestată puternic la nivel decorativ, să ne fi parvenit nu în mod direct, ci mai degrabă ca intrepretare a ei prin cultura turcă.

4 Choisy, Auguste, Histoire de l’Architecture, Tome Second, Editions Vincent Freal, 1964, p. 18

3

Elementele armeneşti se manifestă, deci, în tehnica pietrei cioplite şi a ornamentului sculptural. (citat, ghika-budesti, pagina 140). Această tehnică este caracterizată de prelucrarea planurilor în aşa fel încât să se genereze o alternanţă de lumini şi umbre, bazată pe contrast. Motivele întrebuinţate de arta armenească sunt „rinceaux”-urile de flori şi de frunze decorative, împletiturile şi decoraţia geometrică. Alte elemente specific armeneşti care vor fi ulterior preluate sunt şi arcadele oarbe, în două registre, despărţite printr-un brâu la jumătatea înălţimii.

Detaliu decorativ geometric prezent la biserica Dealu Rozetă în piatră sculptată de la biserica Curtea de Argeş

O explicaţie foarte vehiculată pentru existenţa unor accente decorative de factură otomană în plastica faţadelor de la biserica mănîstirii Curtea de Argeş este pusă pe seama faptului că Neagoe Basarab, ctitorul acesteia, şi-a petrecut o parte din tinereţe la Constantinopol unde s-ar fi ocupat între altele şi cu supravegherea lucrărilor de construcţie ale unei moschei. Unele relatări pretind că acel legendar Manole ar fi fost, defapt, un arhitect cu numele de Manolli din Niaesia, care lucra la Constantinopol şi pe care Neagoe Basarab l-ar fi adus la întoarcerea sa în ţară.

2. Maniera în care sursele au fost prelucrate în cadrul celor două studii de caz puse în discuţie

Biserica Dealu a fost ridicată pe ruinele vechii mănăstiri Dealu, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, fiind finalizată în anul 1500. Naosul său reproduce ca formă şi structură tipul trilobat al mănăstitii Cozia, fiindu-i, însă, modificate proporţiile pentru a-i conferi o mai mare zvelteţe. Verticalismul, specific monumentelor primei jumătăţi a secolului XVI, este realizat prin intermediul turlei centrale, a cărei înălţime, măsurată în interior, este mult mai mare în raport atât cu diametrul său, dar şi în comparaţie cu înălţimea turlelor bisericilor din secolul XV. Planul şi

4

formele structurale sunt înrudite cu cele ale monumentelor mai vechi, dar sunt în mod evident mai evoluate.

Mult mai evoluată ca formă de plan şi mai bogată în decoraţii este, însă, biserica mănăstirii Argeşului, construită în perioada 1512 - 1517 de către Neagoe Basarab pe ruina vechii mitropolii a Argeşului,şi la care s-au folosit cele mai bune materiale şi cei mai buni meşteri. Şi în acest caz, naosul este în formă de trilob cu trei abside egale, cea a altarului precedată de o travee în flancurile căreia sunt amenajate proscomidia şi diaconiconul, interpretând în forme uşor diferite principiile structurale ale modelului de la Cozia.

În ceea ce priveşte conformaţia constructivă, pe lângă ultilizarea în ambele cazuri a tipului spaţial sârbesc, trilobat triconc, întâlnim şi sistemul sârbesc al arcadelor interioare alipite de zidurile de nord şi sud care echilibrează împingerile din turlă. Cele patru pile adosate zidăriei care decurg din această conformaţie sunt şi ele vizibile în plan la nivelul naosului. Ţinând cont de faptul că sursa principală în elaborarea bisericii mănăstirii Cozia a fost o biserică specifică şcolii sârbeşti, este clara prezenţa acestui tip de naos la Dealu şi Curtea de Argeş ca rezultat al acestei înrâuriri. Un alt element de proveninenţă sârbească este poala prezentă deasupra cornişei principale, sub acoperişul corpului bisericii. La Dealu ea se găseşte exact în aceeaşi manieră ca în modelele sârbeşti, la Curtea de Argeş însă, aceasta nu se găseşte într-un plan retras, ci, ca element de noutate, este plasată în prelungirea verticalei zidului exterior.

În schimb, modul de realizare a pronaosului este, în ambele cazuri, unul cu totul nou, fiind ulterior baza pe care se vor dezvolta cele două tipiuri principale în Muntenia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Aceste două variante nu sunt similare cu altele din ţările sub a căror influenţă ne-am aflat, fiind considerate invenţii proprii zonei noastre.

Plastica decorativă este şi ea rezultatul sintezei acestor influenţe majore. La biserica mănăstirii Dealu, faţadele, construite în întregime din piatră făţuită şi profilată, sunt împărţite în două zone – două registre – prin intermediul unui brâu care încinge biserica pe la jumătatea înălţimii, caracteristică pe care am identificat-o ca fiind de factură armenească. panourile compuse din ciubuce rotunjite de piatră de pe faţadele acestor monumente româneşti nu au niciun rol constructiv, fiind doar decorative. Pietrele arcelor nu sunt rostuite radial, ci numai orizontal şi vertical, iar toate profilele sunt cioplite la întâmplare în blocurile de piatră ce constituie zidul, la fel ca în Armenia.

5

Vedere exterioară, Dealu Vedere exterioară, Curtea de Argeş

Cât priveşte dispoziţia arcaturilor acestor panouri pe faţade, ele se înşiruie unele după altele, fără să se ţină seama de unghiurile intrânde sau ieşinde. De asemenea, la biserica mănăstirii Dealu, arcaturile de pe registrul superior, mai numeroase, sunt aşezate fără nicio regulă faţă de cele de pe registrul inferior, la fel ca la unele monumente din Georgia şi Armenia. Modele de cornişe compuse din alveole şi stalactite găsim la mai toate moscheele din Constantinopol, iar ornamente florale trilobate sau stilizări de flori de crin găsim pe unele monumente din Cairo. Rozete decorative asemnătoare celor de la Dealu şi de la Curtea de Argeş întâlnim în compoziţia decorativă a numeroase biserici armeneşti şi georgiene.

3. Descrierea aspectelor relevante (tipul spaţial, tipul de plan, organizarea funcţional-simbolică, modalitatea de rezolvare a structurii şi acoperirea spaţiilor, particularităţile tratării paramentului exterior) ale celor două studii de caz

a. tipul spaţial, tipul de plan, organizarea funcţional simbolică

Tipul spaţial este, în ambele cazuri, cel anunţat anterior: tipul spaţial trilobat triconc, prelucrare a tipului cruce greacă înscrisă cu abside laterale, element de influenţă sârbească din Şcoala Moravă.

Organizarea planimetrică este cea care decurge din cerinţele specifice ritului, prin împarţirea în pronaos, naos şi altar.

6

Modelului sârbesc i se datorează şi confomarea naosului, de tip trilob cu trei abside egale, având cele patru pile adosate zidăriei care îl împart într-o travee principală şi două secundare dispuse înspre est şi vest. Absida altarului este precedată de o travee în flancurile căreia sunt amenajate proscomidia şi diaconiconul, interpretând în forme uşor diferite principiile structurale ale modelului de la Cozia.

Elementul de noutate survine la nivelul pronaosului care, în ambele cazuri, se prezintă total diferit faţă de orice monument anterior cunoscut în Muntenia. La Dealu, pronaosul este dreptunghiular şi boltit cilindric, ca la Cozia, însă pe partea de Răsărit se aflsă două turle mici, alăturate. La Curtea de Argeş, pronaosul este aproape pătrat şi sensibil mai larg decât naosul, pe partea dinspre Apus aflându-se două turle mici, iar pe centrul acestuia se ridică încă o turlă rezemată pe doisprezece stâlpi de piatră. Încercarea de a căuta modele străine pentru a explica aceste noi invenţii nu au succes, N. Ghika-Budeşti sugerând că acest nou procedeu este utilizat pentru a „a se obţinea mai multă eleganţă în proporţii şi a se degaja mai bine vederea

7

interiorului”5 în cazul bisericii mănăstirii Curtea de Argeş, iar despre Dealu afirmă că dispunerea celor 2 turle mici de pe pronaos „este cerută de forma mai lungă şi mai îngustă a bisericilor cu planul în treflă”.

O explicaţie posibilă pentru dispunerea aparent aleatorie a acestor turle pe pronaos ar fi prezenţa, în zonele în care acestea se regăsesc, a unor spaţii de „îngropăciune”, ce se doresc luminate. La Curtea de Argeş, acestea sunt dispuse în exteriorul careului delimitat de cele douăsprezece coloane, careul respectiv jucând de fapt rolul unui pronaos. O particularitate a pronaosului la Curtea de Argeş este şi separaţia dintre el şi naos care, la bisericile anterioare cunoscute, se face printr-un zid cu uşa la mijloc, cum este şi cazul Dealu, aici însă, şirul celor patru coloane dispuse înspre naos înlocuieşte zidul plin.

b. modalitatea de rezolvare a structurii şi acoperirea spaţiilor

Biserica mănăstirii Dealu a fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal fixate în plumb, tehnica constructivă fiind asemănătoare şi în cazul bisericii de la Curtea de Argeş.

În ceea ce priveşte rezolvarea acoperirii, la Dealu partea dinspre Apus a pronaosului este boltită cilindric, in „bearceau”, iar partea dinspre Răsărit, despărţită de cea dintâi printr-un arc mare, concentric cu „bearceau”-ul susţine cele două turle mici prin intermediul unui arc longitudinal aflat în axul bisericii şi rezemat

Plan de învelitoare, Dealu pe arcul mare şi pe zidul intermediar dintre naos şi pronaos. Naosul are o conformare derivată din bisericile sârbeşti, cu arcuri interioare alipite pereţilor de nord şi sud, atât înspre altar, cât şi înspre pronaos.

La Curtea de Argeş, naosul are o conformare asemănătoare cu cea a bisericilor sârbeşti, însă arcurile secundare dintre altar şi pronaos, care flanchează arcurile mari spre nord sunt dispuse diferit: cel dinspre altar nu se mai află ca la bisericile sârbeşti în acelaşi plan cu arcul mare, ci într-un plan diferit mai spre ax. Se mai observă că arcurile mari care susţin turla sunt întărite cu alte arcuri concentrice dintre care unele fac tranziţia spre abside, care apar mai bine proporţionate. Turla naosului prezintă o particularitate care o deosebeşte de tulele obişnuite bizantine, unde tranziţia între pătratul celor patru arcuri mari şi cercul superior de la turlă este

5 . Ghika Budeşti, Nicolae, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, Partea I, Institutul de arte grafice „E. Maravan”, Bucureşti, 1927, p.141

8

obţinută prin pandantivi. Aici se face trecerea de la pătrat la octogon prin patru arcuri de colţ, turla fiind astfel octogonală la interior şi nu circulară, similar cu turlele bisericii de la Tismana.

Pronaosul, este atipic, după cum am menţionat deja, prezentând o turlă centrală aşezată pe douăsprezece coloane de piatră. Turla este şi ea atipică faţă de cele specific bizantine, prin faptul că nu respectă modul de realizare a tranziţiei de la planul pătrat la cel cel circular, în cazul de

faţă, al turlei, aceasta

realizându-se printr-un trunchi care se deformează în piramidă, ajungând la planul pătrat al celor patru arce mari. Turlele mici de pe colţuri sunt aşezate pe pandantivi.

Turla peste naos la biserica Dealu Turla centrală a pronaosului la Curtea de Argeş

c. particularităţile tratării paramentului exterior

9

Ambele biserici sunt caracterizate de o plastică arhitecturală specifică, ca rezultat al amalgamului de surse sub influenţa cărora s-au aflat. Comparaţia cu bisericile armeneşti ne relevă aceleaşi aceleaşi arcade oarbe în două registre, despărţite printr-un brâu. Aceste arcade nu mai sunt, ca în cazurile anterioare, cu chenare plane, ci au cadrul compus din toruri de secţiune circulară, cioplite în piatră.

Detaliu de faţadă la Dealu (stânga) şi al Curtea de Argeş (dreapta)

Despre Dealu se poate afirma că este, contrar tradiţiei bizantine a paramentelor realizate din asize alternative de cărămide şi piatră, prima cu faţadă realizată integral din piatră de talie, o certă influenţă sârbească, dar mai degrabă armeano-georgiană.  Altă noutate apărută la faţada bisericii de la Dealu este faptul că are suprafaţa vibrată de un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalţe, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o serie de panouri netede de piatră făţuită, uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ de rame de piatră profilată, formate fiecare din două ciubuce. Acestea sunt nişte muluri cu profil semicircular,

specifice arhitecturii Ţării Româneşti şi Moldovei. Arcaturile nu au câtuşi de puţin un rol constructiv, ci doar unul decorativ, acela de a vibra suprafaţa netedă rezultată din făţuirea pietrei. Se înşiruie una după cealaltă, cele din registrul inferior neaflându-se în raport cu cele superioare, care sunt mai numeroase. La modalitatea de vibrare a suprafeţei din piatră prin elementele profilate se adaugă şi fragmentele din piatră sculptată, care punctează elementele principale ale bisericii: turla

10

cea mare cu baza sa pătrată, cele două turle mai mici, rozetele ce serveau ca răsuflătoare şi panourile aflate de o parte şi alta a intrării.

Deşi tehnica placării exterioare cu piatră nu va deveni populară, un element se va regăsi totuşi foarte des în arhitectura religioasă. Este vorba despre brâul orizontal din piatră, format aici din trei mănunchiuri de toruri sau profiluri semicirculare şi care, întrucât împarte faţada în două jumătăţi orizontale relativ egale, se mai numeşte şi brâu median. La Dealu, brâul este amplasat puţin mai sus de partea mediană, motiv pentru care registrul superior este mai îngust decât cel inferior, ce pare a avea o mai mare stabilitate.

Un alt element decorativ inedit, care se va regăsi ulterior şi la Curtea de Argeş este unul de factură otomană, regăsit în partea superioară a intrării în biserică, aceasta fiind realizată din bolţari tăiaţi ondulat.  Acest tip de alternare a blocurilor din marmură colorate în alb şi o nuanţă roşiatică apare de două ori, el punctând partea superioară a intrării în biserică, în spaţiul pronaosului, dar şi a intrării în naos.

La Curtea de Argeş, bogăţia detaliilor paramentului exterior depăşeşte cu mult pe cele de la Dealu, însă este evident că au surse comune. La elementele decorative de factură armeano-georgiene, materializate în bogata decoraţie din piatră sculptată (la profilaturile soclurilor, ale arcadelor, tehnica împletiturilor şi „rinceaux”-urilor) se adaugă aici elemente mult mai numeroase provenite din lumea islamică (motivele geometrice, traseurile complicate ale alveolelor stalactitelor şi ale rosetelor, formele stilizate ale frunzelor). Mai mult decât atât, panourile turlelor mici sunt răsucite faţă de verticală, amintind de forma unor minarete. Aghiazmatarul care se găseşte în faţa bisericii este realizat după modelul fântânilor decoative ce se găsesc în faţa anumitor moschei turceşti, fiind adaptat aici pentru a servi ca loc de sfinţire a Turla mică de la Curtea de Argeş apei în ziua de Bobotează.

4. Importanţa celor două exemple pentru evoluţia viitoare a arhitecturii religioase din Ţara Românească cu expunerea sumară a acelor exemple derivate din cele două modele

Aşa cum am afirmat încă de la început, bisericile mănăstirilor Dealu şi Curtea de Argeş se prezintă ca două momente foarte particulare în parcursul arhitecturii din Muntenia, fiind exemple pentru ceea ce a însemnat „sinteza muntenească”. Există elemente care nu vor fi prealuate în perioda urmatoare, cum este de exemplu opţiunea pentru paramentul exterior din piatră care nu va înlocui practica alternării asizelor de cărămidă şi piatră, însă aceste două monumente vor constitui premisa pentru două tendinţe în arhitectura religioasă a secolelor următoare.

11

Biserica episcopală din Argeş este prima care prezintă un pronaos dezvoltat, mai larg decât naosul. Această caracteristică o vom regăsi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea la Mitropolia din Bucureşti, la Cotroceni, la mănăstirea Hurez şi la mănăstirea Văcăreşti.

Puţin mai mare decât biserica mănăstirii Argeşului, Mitropolia din Bucureşti, ctitorie a lui Constantin Şerban, construită între anii 1654 – 1658, reproduce totuşi aproape fidel atât forma planului, cât şi structura generală, numărul şi dispoziţia turlelor modelului de la Argeş. Biserica de la Cotroceni a fost construită odată cu mănăstirea de care depindea, în anul 1679. Deşi între timp a suferit unele modificări, înfăţişarea ei actuală este totuşi apropiată de cea de la început. Planul este o reeditare a tipului bisericii mănăstirii Argeşului, de la care au fost luate şi interpretate şi motivele decorative care îmbracă bazele şi capitelurile celor 12 frumoase coloane de piatră care susţin turla pronaosului. În exterior, în cadrul unitar al faţadelor, a căror plastică decorativă derivă, ca şi întreaga structură, din formele consacrate de modelul argeşean, cu adaosul unor ancadramente de ferestre lucrate în stil moldovenesc, se detaşează net pridvorul mărginit de o ordonanţă scundă de nouă arcade în plin cintru sprijinite pestâlpi d epiatră de secţiune octogonală, cu baze şi capiteluri împodobite cu elemente de origine arabo-otomană, de genul celor întâlnite în arhitectura românească pentru prima oară tot la Curtea de Argeş.

Aplicând aceeaşi formulă structurală şi păstrând pronaosului şi funcţia de gropniţă, ca în modelul de la Argeş, meşterul bisericii Hurez a adus vechiului plan transpus în ctitoria cea mai de seamă a lui Constantin Brâncoveanu, zidită în anul 1962, câteva uşoare modificări, cum ar fi adaptarea absidei altarului la funcţiile ei complexe prin amenjarea de- o parte şi de alta a unor mici încăperi boltite şi luminate direct destinate proscomidiei şi diaconiconului, revenirea la vechea formulă de separare a naosului de pronaos printr-un perete plin, reducerea numărului de coloane de la 12 la doar două, iar al arcadelor de la 12 la patru.

De asemenea, biserica mănăstirii Dealu este cea dintâi dintre cele cu plan trilobat triconc ce prezintă trei turle. Din ea derivă biserica din Tutana, ctitorită de Mihnea Vodă în 1589 şi bisericile din Gura Motrului şi Breba, ridicate de Matei Basarab.

Bibliografie

1. Ghika-Budeşti, Nicolae, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, Partea I, „Originile şi înrâuririle străine până la Neagoe Basarab” în B.C.M.I., fasc. 53-54, Institutul de arte grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1927

2. Ionescu, Grigore, Arhitectură românească. Tipologii, creaţii, creatori, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.

3. Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982.

12

4. Ionescu, Grigore, Arhitectura în România vol. I, II, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1963

5. Ionescu, Grigore, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940

6. Moisescu, Cristian, Târgovişte. Monumente de istorie şi de artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979

13