Eseu argumentativ

Iarna de Vasile Alecsandri-pastel

Vasile Alecsandri este o personalitate marcantă a epocii paşoptiste. Compune primele

pasteluri în 1867, el fiind cel care creează această specie şi o impune în literatura română. Pastelul

„Iarna” a apărut la 1 aprilie 1868 în revista „Convorbiri literare”, printre alte pasteluri dedicate

acestui anotimp. Pastelul este o creație lirică descriptivă care transfigurează un tablou de natură,

caracterizat prin solemnitate. Modul de expunere folosit este descrierea. Într-un pastel dominante

sunt imaginile artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere tip tablou. Aceasta

poate avea ca temă un anotimp, un colț de naturǎ, un moment al zilei, un aspect din viața micilor

viețuitoare etc. Natura este statică, încremenită în secvenţe generice, sentimentul liric este, în

general, unul de extaziere în faţa naturii grandioase.

Trăsăturile pastelurilor sunt: integrarea perfectă a poetului în natură(simte, admiră şi iubeşte

lumea şi locurile descrise), transmit stare de veselie, de seninătate, de optimism şi încredere în

natura înconjurătoare, viaţa oamenilor este descrisă ca fiind una dulce, blândă, plină de bucurii şi de

satisfacţii, deoarece natura le răsplăteşte eforturile muncii cu roade bogate, imaginile sunt foarte vii,

iar culorile variază în funcţie de anotimpul ilustrat: verdele(primăvara proaspătă), galbenul(bogăţia

verii), ruginiul(toamna cu frunzele veştede) şi albul imaculat(iarna cu zăpada ei scânteietoare).

Poezia este compusă din patru catrene,cu versuri lungi, cu măsura de 15-16 silabe. Ritmul

este trohaic, iar rima este împerecheată. În această operă este descris anotimpul alb. Din punct de

vedere compoziţional, poezia cuprinde două tablouri, inegale ca întindere. Prima parte, care

cuprinde primele trei strofe, descrie un spaţiu vast, acoperit de ninsoare. Partea a doua, reprezentată

de ultima strofă descrie acelaşi peisaj, înseninat de apariţia soarelui şi însufleţit de prezenţa omului

şi de clinchetul de zurgălăi al saniei.

Prima strofă descrie un tablou de natură, unde iarna personificată cerne în cantităţi enorme

„norii de zăpadă”.

Elementele din planul terestru („pe ai ţării umeri dalbi”) se îmbină în această strofă cu cele

din planul cosmic („din văzduh”, „plutesc în aer”). Imaginile vizuale care sunt dominate cromatic

de culoarea albă, sunt realizate cu ajutorul epitetelor („de zăpadă”, „lungi troiene călătoare”,

„dalbi”), a personificărilor („fulgii zbor”, „umeri dalbi”) şi a comparaţiei („ca un roi de fluturi

albi”). Epitetele („cumplita iarnă”, „fiori de gheaţă”) sugerează sentimentele de uimire şi înfiorare

ale poetului, în faţa acestui spectacol al naturii.

Strofa a doua reprezintă o iarnă care pare a nu se mai sfârşi: „Ziua ninge, noaptea ninge,

dimineaţa ninge iar!”. Repetiţia din primul vers creează impresia unei ninsori care nu se va opri

niciodată. Figurile de stil care se regăsesc în această strofă sunt: personificarea („se îmbracă

mândra ţară”), pentru a scoate în evidenţă abundenţa ninsorii şi faptul că peste tot s-a aşezat zăpada,

formând o „zale argintie”; epitetele („mândra ţară”, „rotund şi palid”), folosite pentru a realiza mai

bine tabloul iernii; iar în final este o comparaţie(„ca un vis de tinereţe”), care duce cu gândul la

faptul că peisajul este văzut din perspectiva bătrâneţii, provocând o stare de melancolie („printre

anii trecători”).

Strofa a treia întregeşte tabloul de iarnă, schiţând un plan terestru, acoperit de imensitatea

de zăpadă. Imaginile vizuale sunt predominante. Enumeraţiile („pe câmp, pe dealuri, împrejur, în

depărtare”) prezintă o întindere „pustie, fără urme, fără drum”. Imaginea fabuloasă a naturii este

realizată cu ajutorul comparaţiei („ca fantasme albe plopii (...) se pierd în zare”) şi a epitetelor

(„întindere pustie”, „satele pierdute”).

În ultima strofă ninsoarea se opreşte şi norii „fug” (personificare), lumina mângâietoare a

soarelui „străluceşte şi dismiardă” imensitatea albă, sugerată prin metafora hiperbolizantă „oceanul

de ninsoare”. Apariţia saniei răspândeşte veselia, prin „clinchete de zurgălăi”. Epitetele în

inversiune „doritul soare”, „voios răsună” şi personificarea „soarele (...) dismiardă” exprimă

sentimentul de bucurie al poetului, imaginea auditivă („voios răsună clinchete de zurgălăi”)

sugerează veselia generală.

Pe parcursul întregii opere există o corespondenţă sentiment-natură, transmisă prin prezenţa

unei fiinţe umane în acel tablou, care nu este descrisă. În prima strofă se simte sentimentul de

singurătate, faptul că peste tot se zăreşte doar zăpadă („lungi troiene călătoare”). Strofa a doua pare

a fi dominată de frica de o iarnă fără de sfârşit, de a ajunge la bătrâneţe cu regretul trecerii anilor

(„ca un vis de tinereţe…”). Ultima strofă din primul tablou creează impresia de o lume ireală, de

ceva ce în nici un caz nu se poate întâmpla („satele perdute sub clăbuci albi de fum”). În ultima

strofă, spre deosebire de celelalte, se simte sentimentul de iubire de frumos şi înviorare, şi chiar

sentimentul de bucurie al vieţii. Verbele sunt folosite la timpul prezent cu scopul de a reda

eternitatea timpului şi pentru a apropia descrierea de artele plastice.

Datorită acestor trăsături, corespondenţa sentiment-natură, folosirea figurilor de stil pentru

exprimarea sentimentelor, verbele la timpul prezent şi descrierea care domină; putem încadra poezia

„Iarna” de Vasile Alecsandri la specia pastel.

Realizator Gruia Darius-Ionuţ