Eroi si Antieroi in romanele latinesti

Satyricon (Encolipus)

&

Metamorphoses (Lucius-Apuleius)

XI E

2015

Cuprins

1. Eroi si antieroi in romanele latinesti;

2. Caracterizarea lui Lucius (Metamorphoses);

3. Caracterizarea lui Encolpius (Satyricon);

4. Factori esentiali in maturizarea personajelor;

5. Atitudinea autorilor fata de propriile personaje.

Eroi si antieroi in romanele latinesti

Un erou (feminin eroină) (greacă: ἥρως, eroi) este o persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în luptă sau primejdie, prin abnegație deosebităîn muncă sau împrejurări grele. În mitologia greacăși folclor, a fost inițial un semizeu, cultul lor fiind una dintre caracteristicile cele mai distinctive ale religiei antice greceșt

Două dimensiuni ale eroului:

1. erou ca personaj excepţional

- contribuie la rezolvarea evenimentului

- grandoare

- superioritate

- complexitate a starilor sufleteşti

2. erou ca personaj principal

- ocupă locul central în sistemul de relaţii dintre personaje

- e catalizatorul mesajului de idei al operei

ANTIERÓU s. m. personaj negativ al unei opere literare; erou negativ. (< fr. antihéros) reprezentare a literaturii contemporane, a teatrului absurdului, de avangardă (E. Ionescu):

- încalcă toate convenţiile ce construiesc pe un erou

-se propune ca un antimodel

-se defineste prin absurd, contradictoriu, incoerenta si incapacitate de a se coerentiza interior si exterior

Alte exemple de eroi si antieroi poate fi si povestea lui Romulus și Remus (771 î.Hr.¹- 5 iulie 717 î.Hr. Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie 753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiționali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte.Conform legendei înregistrate de către Plutarh și Livius, Romulus a servit

ca primul Rege al Romei.

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locației viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea orașului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romane și Senatul roman, dar a și adus cetățeni în noul său oraș prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine,

acțiune din care a rezultat mixtura sabinelor și romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii și popoare sub dominația Romei. După moartea sa, a fost zeificat ca zeul Quirinus, personaj divin al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra saîl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Cain este un personaj biblic. Conform Bibliei, era fiul lui Adam și al Evei și l-a ucis pe fratele său Abel. Cain a fost primul fiu, al primilor oameni de pe pământ.Conform Genezei, într-o zi, atât el, cât și fratele său Abel, au adus o jertfă lui Dumnezeu. Abel a adus un miel, iar Cain, pentru că se ocupa cu agricultura, a jertfit din roadele pământului. Dumnezeu nu a privit cu bunăvoință la jertfa lui Cain, nu atât datorită jertfei, cât datorită caracterului său și astfel Cain, orbit de gelozie l-a ucis pe Abel.

După ce Cain l-a ucis pe Abel, fratele său, din gelozie, a fost gonit de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu uciderea a fost un păcat și îngroparea dovada neresponsabilității. În varianta islamică, Dumnezeu l-a acuzat pe Cain, dovedindu-i ca auzea glasul

sângelui lui Abel. Sângele este scris la plural, semnificând uciderea mai multor oameni, deoarece dacă ucizi un om, îi ucizi toți urmașii care urmau să se nască, adică Cain a ucis o întreaga națiune. În continuare, Cain și-ar fi luat una din surori, Awan, și a plecat să cutreiere pământul, răspândind rasa umană.

Înainte de a pleca în lume, Cain îndurerat de păcatul său, aflat sub povara pedepsei, îi cere lui Dumnezeu protecție, în cazul în care alți oameni ar încerca să-l ucidă (deși el era unul dintre primii oameni din lume). Dumnezeu îi oferăun semn de protecție, astfel încât chiar dacă cineva l-ar ucide, Cain ar fi răzbunat de 7 ori. Cain este reprezentat ca un antimodel, se defineste prin absurd, contradictoriu, incoerenta si incapacitate de a se coerentiza interior si exterior.

Metamorfoze sau Magarul de aur

-Livius Apuleius-

Subiectul romanului este, aparent, simplu.

Un tanar negustor,Lucius, ajunge în oraşul thessalian Hypata (regiune reputată pentru legendele ei fantastice şi vrăjitorii) unde este luat în gazdă de Pamphila, cunoscută ca fiind vrăjitoare. Lucius îi urmăreşte actele magice ajutat de slujnica Photios. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre şi a o urmări pe Pamphila, dar este transformat în măgar: îşi păstrează însă mintea şi sensibilitatea de om. În aceeaşi noapte este furat de nişte hoţi care îl duc într-o peşteră, unde se afla şi o tânără fată, Charite, pe care sclava tâlharilor o consolează povestindu-i basmul lui Amor şi Psyche. Tânăra Psyche se îndrăgosteşte de Amor a cărui soţie devine în ultimă instanţă în ciuda obstrucţiei Venerei. Charite şi asinul sunt în curând eliberaţi de Tlepolemus, logodnicul fetei.Măgarul trece prin noi peripeţii şi succesiv aparţine unui preot desfrânat al Cybelei, unui morar (crud exploator de sclavi şi de animale), unui grădinar, unui cofetar, unor doi fraţi bucătari şi unui soldat. Este constrâns să participe la acte înjositoare, dar zeiţa Isis îi promite în vis că îl va elibera. Într-adevăr, în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie, Lucius mănâncă o coroană de trandafiri şi îşi redobândeşte condiţia umană. După aceea se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris. Ajuns la Roma devine sacerdot isiac şi avocat pledant în for, pentru a apăra dreptatea.

Măgarul de aur deţine locul principal, ca cea mai complexă mărturie a gândirii şi a artei scriitorului. Romanul reprezintă efectiv concluzia activităţii literare şi filozofice a lui Apuleius.

Metamorfozele narează itinerariul fantastic al unui tânăr, numit Lucius.

Într-adevăr, în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie, Lucius mănâncă o coroană de trandafiri şi îşi redobândeşte condiţia umană. După aceea se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris.

Aventurile antieroului Lucius pun în relief unele complicaţii eroice, dar mai ales un destin care trebuie căutat prin intermediul unui stil de viaţă adecvat. Aceste aventuri devin un caz limită, încercări emoţionante, care primesc o funcţie de iniţiere mistică foarte semnificativă. Lucius însuşi pune în lumină bivalenţa structurală şi intenţionată a Metamorfozelor, la sfârşitul aventurilor lui: deschide drumul spre orice interpretare mistică atunci când refuză scepticismul unui alt drumeţ şi declară că nu consideră nimic imposibil: „eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta şi că totul se întâmplă aşa cum a hotărât destinul: fiindcă şi mie şi ţie şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti, pe care dacă le-am povesti unui ignorant, acela nu le-ar crede”

Evenimentele petrecute în roman indică două planuri structurale diferite, dacă nu opuse, îmbracă două semnificaţii specifice: una concretă, amuzantă, realistă şi alta transcendentă. Cea dintâi se subordonează de altfel celeilalte căci toate nenorocirile şi bucuriile lui Lucius nu constituie în ultimă instanţă decât etape ale unui periplu care îl conduc spre portul fericit al înţelepciunii. Călătoria lui Lucius are aşadar un caracter iniţiatic iar toate peripeţiile eroului capătă valoarea unor probe ce trebuie depăşite în vederea obţinerii dreptului la iniţiere în marile taine ale zeiţei Isis.

Intriga romanului este determinată în primul rând de setea de cunoaştere ce caracterizează atât pe eroul Metamorfozelor dar şi pe eroina basmului inserat în roman. Aventura lui Lucius pare a se naşte din propria-i curiozitate în ceea ce priveşte magia dar şi din credinţa sa că nimic nu este imposibil. El condamnă adesea ignoranţa oamenilor arătând că numai prejudecata limitează orizontul de cunoaştere: „…din pricina unor păreri foarte greşite, noi socotim ca neadevărate o mulţime de lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu le-am mai văzut sau care cel puţin ni se par mai presus de puterea noastră de înţelegere, dar, dacă le cercetăm mai îndeaproape, vedem că sunt nu numai uşor de priceput, ci chiar lesne de îndeplinit”.

Chiar din prima carte a romanului eroul îşi mărturiseşte curiozitatea sa pentru tot ceea ce înseamnă noutate: „…eu care întotdeauna am fost însetat de noutăţi…”, […] spune-mi şi mie despre ce e vorba, nu pentru că aş fi atât de curios, dar îmi place să ştiu totul, sau cât mai multe lucruri cu putinţă”. În continuare Lucius se va autodefini edificator magiae noscende ardentissimus cupitor, aşadar doritor pasionat de cunoaştere. Aceeaşi idee este exprimată de către erou în momentul în care află despre puterile magice ale vrăjitoarei Pamphila: „Dar eu curios cum eram îndată ce auzii pronunţându-se acest nume de magie, care mă vrăjise întotdeauna, departe de a mă feri de Pamphila, dimpotrivă, eram nerăbdător de a cunoaşte cu orice preţ tainele meşteşugului ei şi de a mă arunca orbeşte în prăpastie”.

Curiozitatea lui Lucius, evidenţiată de atâtea ori, traduce o sete de a cunoaşte adevărurile fundamentale, o indiscreţie salutară în ultimă instanţă căci probele depăşite îl conduc spre comunicarea cu adevărul, revelat de Isis care-I dezvăluie misterele naturii dar şi ale mecanismelor morale ale omului. Curiozitatea pentru magie a protagonistului nu este decât reflexul setei de a cunoaşte adevărul situat după opinia sa, „mai presus” de capacitatea obişnuită de înţelegere. De mai multe ori Lucius echivalează implicit curiozitatea cu setea de cunoaştere. Într-un asemenea pasaj declară: chinuitei mele existenţe nu-i găseam consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singura mă mai lega de viaţă şi, de altfel, cum nu se dădea nici o importanţă prezenţei mele, toţi se purtau şi vorbeau de faţă cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul creator al poeziei antice la greci, voind să arate un om de o rară înţelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi studiind felurite popoare. Într-adevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu recunoştinţă de existenţa mea de măgar, pentru că, ascuns sub acest înveliş, şi încercat de multe şi felurite nenorociri, dacă nu m-am făcut mai înţelept, cel puţin am învăţat o mulţime de lucruri”.

Divinul creator nu este altul decât Homer, omul de o rară înţelepciune fiind Ulise, prototipul călătorului de totdeauna.

Călătoria devine aşadar, calea prin care se poate dobândi înţelepciune şi virtute, iar setea de cunoaştere îndeamnă totdeauna spre călătorie, căci aceasta este singura modalitate de a veni în contact cu noutatea.

Călătoria lui Lucius asumă semnificaţia iniţiatică şi depăşeşte limitele cotidianului îndepărtându-se spre transcedenţă. Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. Aventurile eroului nu sunt în acest context decât nişte încercări, preiniţieri, iar deznodământul capătă valenţe catarctice, în rugăciunea către Lună nefericitul asin solicită “pace şi odihnă după atâtea crude încercări.” În final preotul isiac consideră peripeţiile lui Lucius drept încercări şi adaugă semnificaţia: „Să vadă nelegiuiţii, să vadă şi să recunoască rătăcirea lor. Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferinţele lui de mai înainte şi care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, îşi biruie propria lui soartă. Astfel Lucius dobândeşte pausam pacemqua şi triumfă asupra destinului său. Antieroul devine erou, renaşte nu numai pe plan concret (întrucât scapă de condiţia subumană a măgarului), dar şi pe plan spiritual. Astfel eliberarea lui Lucius din ipostaza lui asinică devine un triumf chiar asupra Soartei sub călăuzirea zeiţei. Tyche însăşi, soarta oarbă şi capricioasă a romanelor greceşti este biruită de protagonist pentru că ea este înlăturată printr-o mutaţie spectaculară de o Tyche-Isis conştientă,îndrumată de zeiţa egipteană. Coroana de trandafiri întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate.

De altfel gustul lui pentru simbol (în literatura universală trandafirul a primit adesea valori simbolice), pentru alegorii şi transfigurări, antinomiile aparent-esenţial, vizibil-ascuns pot fi conexate platonismului.Atât trandafirul cât şi măgarul, permanent prezenţi în fabulaţia romanului deţineau funcţii însemnate în mistica antică.Trandafirii erau asociaţi cultului Venerei şi figurau în unele mistere preisiace.

Zeiţa, care îl salvează pe Lucius, este concepută de romancier ca o divinitate supremă, multiplicată într-o pluralitate de expresii. Ea este tipul uniform al zeilor şi zeiţelor. În rugăciunea care succede iniţierii sale, Lucius afirmă categoric superioritatea zeităţii egiptene asupra zeilor tradiţionali din Olimp şi din Infern. „zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă; tu dai universului mişcarea sa de rotaţie, soarelui lumina sa, tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul..

La sfârşitul cărţii întâi îl vedem pe Lucius întâlnind, după ce cumpărase peşti de la piaţă, un prieten care era magistrat în Hypata. Când află preţul plătit de Lucius pentru nişte peşti de calitate inferioară, accest magistrat ordonă ca peştii să fie aruncaţi şi călcaţi în picioare. Însă în mitologia egipteană Osiris fusese sfârtecat în bucăţi de către Seth şi aruncat în mare , unde peştii îl devoraseră parţial. În ritualul isaic această fărădelege era pedepsită prin călcarea peştilor în picioare.

De aceea scena petrecută la piaţă constituie o transpunere a acestui ritual. Lucius însuşi vorbeşte astfel despre taina iniţierii sale, taină pe care cei neiniţiaţi nu o pot înţelege : “ar fi o crimă deopotrivă de mare pentru urechile care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atât de sacrilege …

M-am apropiat de hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors trecând prin toate elementele. În mijlocul nopţii am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului şi de zeii cerului, I-am văzut la faţă şi I-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-am auzit, eşti totuşi osândit să nu le înţelegi.”. Fiind un roman iniţiatic, Metmorfozele constituie în acelaşi timp un roman al căutării. Ca şi în Satyricon eroii apuleiani caută un cod de viaţă însă în alt mod căci Lucius şi Psyche depăşesc realitatea ambiantă şi se autodepăşesc. În pofida fascinaţiei încercate de Apuleius faţă de teurgiile orientale, faţă de misticismul egiptean, în pofida vanităţii arivismului care l-au caracterizat ca om, el predică o morală a efortului propriu şi a purităţii etice. Personajele sale ajung la

înălţimea zeilor, ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităţilor, chiar dacă acestea îi sprijiniseră în cursul itinerarului lor spiritual.

Ca şi Petronius, Apuleius realizează o anchetă aspra condiţiei umane, ispitit de pasiunea unor aventuri, care nu sunt totdeauna spirituale. Deşi personaj simbolic, Lucius dispune de o largă autonomie, se revelează viu, dinamic, destul de complex structurat. Sunt explorate chiar şi zonele liminare ale subconştientului: măgarul este constrâns la o aventură cu o femeie vicioasă. Conştiinţa sa refuză faptul dar instinctul o obnubilează, personajul pare totuşi ambiguu, măgar înzestrat cu structurile mentale umane.

Metamorfozele au înregistrat un remarcabil succes la public întrucât răspundeau orizontului de aşteptare prielnic experienţelor misterio-filozofice şi curiozităţilor captivante.

Satyricon

-Encolpius-

Encolpius este personajul principal al romanului Satyricon, scris de Gaius Petronius, in care se nareaza la persoana I sub forma povestirii acestuia, aventurile unor eroi tineri cu o anumită pregătire intelectuală, dar hotarati sa traiasca tot felul de experiente.

Este caracterizat direct de Chrysis, sclava femeii care dorea favoruri erotice de la el, evidentiindu-i trasaturile fizice si morale: ‘’dar imi dau seama ca iti cunosti frumusetea, iti dai

aere si iti vinzi favorurile in loc sa le daruiesti. Ce altceva ar putea sa insemne parul tau bine pieptanat, figura pudrata si privirea galesa? Pentru ce altceva mersul studiat, pasii marunti si niciodata grabiti, decat de a expune farmecele si de a vinde astfel desfatarile?’’. Aceasta marcand faptul ca Encolpius este un tanar preocupat de felul in care arata, pentru a crea admiratie si dorinta asupra sa.

In prima parte a romanului il intalnim pe tanarul intelectual Encolpius, evidentiat in postura de student: ‘’Fabricius Vaiento tocmai ne vorbea cu multa intelepciune despre absurditatea diferitelor superstitii’’, dar acesta a ales sa isi duca viata din furtisaguri si smecherii. O scena care reprezinta dorinta acestuia de a avea o viata libera este atunci cand se duce cu Giton catre coasta, pentru a jefui corabia esuata, incarcata cu ofrande: ‘’am profitat de ocazia aparuta strecurandu-ma in pupa vasului, unde se afla statuia lui Isis, pe care am usurat-o, asta in afara de bunurile de valoare furate din cabina capitanului’’.

In continuare, coordonatele naratiei se schimba brusc, urmand o serie de aventuri ale lui Encolpius si ale prietenilor sai, Ascyltos si Giton: patrunderea in templul unde femeile isi spuneau rugaciunile, fuga de Lichas si Tryphaena, banchetul lui Trimalchio si nu in cele din urma, intalnirea cu filosoful Eumolpus.

Personajul principal colinda frenetic lumea, isi cauta un stil de viata, se desfata si sufera tocmai pentru ca urmareste trairea intensa si imanentista a clipei de fata.

Encolpius apare succesiv ca student, aventurier fara tinta si pseudosclav, iar din aluziile la unele fragmente pierdute rezulta ca el fusese si preot al Cybelei, deci cersetor si hot marunt.

El nu se prezinta initial mai bun si mai virtuos, dar ca discipol al lui Agamemnon, Encolpius beneficiaza de o conditie sociala oarecum mai putin deplorabila decat ulterior. Orgoliul si inventivitatea sa ajung sa se destrame printre esecurile succesive, care culmineaza cu infrangeri erotice catastrofale: plecarea iubitului sau, Giton, cu Ascyltos. Insa, Encolpius, fiind o fire razbunatoare, jura ca va spala cu sangele lor vinovat nedreptatea facuta: ‘’Sunt barbat si cetatean roman si nu vor scapa nepedepsiti!’’.

De asemenea, intr-o scrisoare adresata lui Circe, Encolpius se auto-caracterizeaza ca fiind un om tanar, care a facut multe greseli: a omorat un om, a pangarit un templu,etc: ‘’Marturisesc, doamna, ca am facut deseori greseli; nu sunt decat un om, si inca unul tanar. Dar niciodata pana acum nu am comis o fapta ce se pedepseste cu moartea. Criminalul isi marturiseste crima; oricare ar fi pedeapsa care o hotarasti, o merit. Am tradat increderea, am omorat un om, am pangarit un templu[…]’’.

Toate fiind spuse, astazi nu cunoastem cum se sfarsea Satyricon-ul, daca finalul romanului era unul fericit sau tragic insa itinerariul lui Encolpius se desfasoara intr-un mediu aproape damnat fiind supus inevitabil esecului: oamenii din Croton s-au decis sa se razbune pe Eumolpus, deoarece acesta a trait in lux pe seama lor: ‘’ […] l-au omorat dupa felul massilienilor. Ca sa va arat ce inseamna acest lucru, va voi spune ca in vremurile in care ciuma bantuia prin Massilia, un locuitor sarac se ofera voluntar ca tap ispasitor, cu conditia ca un an sa traiasca din banii publici si sa manance numai mancaruri alese. Apoi nefericitul, acoperit cu ghirlande si haine

scumpe este dus in procesiune prin tot orasul, fiind tinta blestemelor si a dispretului tuturor. Dupa aceea este aruncat de pe o stanca’’.

Este vorba despre un esec ce se acumuleaza treptat si care conduce la degradarea potentata a personajului, degradare provocata de chiar stilul de viata adoptat de erou.

Factori esentiali in maturizarea personajelor

-Maturizarea lui Encolpius-

Primele 25 de capitole ar constitui asa-numitele aventuri ale lui Encolpius, adica ale naratorului, care cutreiera diverse locuri si intampina felurite tribulatii, petrecute succesiv intr-o scoala de retorica, intr-un bordel, la o orgie etc. Episodul principal, „ospatul lui Trimalchio", cena Trimalchionis (capitolele 26-82), ne prezinta alte aventuri ale naratorului si prietenilor lui, profesorul Agamemnon, tanarul Ascyltos, copilul Giton, la un banchet baroc si demential, organizat de un libert bogat, si ospatul insusi. Ultima sectiune, aventurile lui Eumolpus, desfasoara peripetiile cuplului Encolpius - Giton, separat temporar de Ascyltos, si ale lui Eumolpus, batran poet ratacitor, asociat binomului mentionat imediat anterior.Dupa o furtuna pe mare, cele trei personaje ajung la Crotona, unde traiesc de pe urma credulitatii captatorilor de testamente. Fragmentele conservate se incheie senzational, dar poate nu tocmai intamplator, cu o secventa de un grotesc colosal. Pentru a linisti suspiciunile vanatorilor de testamente, Eumolpus, care se dadea drept un batran si bogat naufragiat, fara copii, isi citeste testamentul in public: el declara ca-si lasa iluzoriile avutii

numai celor ce, dupa moarte, ii vor manca lesul, taiat in bucati si in fata multimii

Ca factori esentiali in maturizare se regasesc:

-calatoria in care porneste alaturi de prietenul sau Ascyltos; porneste de la un om comun: hot, cersetor etc si ajunge in final sa se dea drept mare bogătaş fără urmaşi iar ceilalţi trec drept sclavii săi, schimbandu-si numele din Encolpius in Polyaenos.

-intalnirea cu Tryphaena in care este silit de aceasta sa intretina relatii sexuale, iar apoi, la venirea sotului ei Lichas, va fi acuzat de viol

-banchetul lui Trimalchio, de care au profitat doar pentru a avea ce sa manance

-momentul in care Giton alege sa plece la drum alaturi de Ascyltos, si nu cu el

-momentul in care Giton alege sa plece cu Ascyltos si nu cu el, fiind nevoit sa ramana pe cont propriu

-imprietenirea acestuia cu bătrânul poet rătăcitor Eumolpus, maniac al versificării

-confruntarea de pe vasul pe care s-a imbarcat cu Giton cu vechii lui dusmani, Lichas si Tryphaena.

Stilul de viaţă carnal şi totodată umoristic pe care îl adoptă eroii lui Petronius poate duce la un eşec. Astăzi nu cunoaştem cum se sfârşea Satyricon-ul, dacă finalul romanului era unul fericit

sau tragic însă itinerariul lui Encolpius se desfăşoară într-un mediu aproape damnat fiind supus inevitabil eşecului. Este vorba despre un eşec ce se acumulează treptat şi care conduce la degradarea potenţată a personajului, degradare provocată de chiar stilul se viaţă adoptat de erou. Satyricon-ul ilustrează criza eposului în cadrul căreia eroii îşi pun întrebări, la care nu cunosc răspunsul şi îşi problematizează căutările, adesea ambigue.Chiar faptul că toate personajele se convertesc în antieroi ilustrează pesimismul autorului. Acest pesimism nu are însă o valoare tragică pentru eroi deoarece aceştia nu consideră experienţele lor ca fiind tragice, ci le iau ca atare, fără a se lamenta în vreun fel. Chiar maniera în care sunt narate este una comică şi parodică iar toate căutările personajelor eşuează în râs, în umor, astfel rezolvându-se toate tirbulaţiile lor.

Personajele lui Petronius şi mai ales Encolpius colindă frenetic lumea, îşi caută un stil de viaţă, se desfată şi suferă tocmai pentru că urmăresc - şi cu aprobarea autorului – trăirea intensă a clipei de faţă. Această trăire este recomandată de Petronius nu în virtutea unei indiferenţe nonşalante, străină oricărei reflecţii de profunzime, ci tocmai ca o filozofie autentică, tulburător şi dramatic adoptată înainte de a-şi arăta suprafaţa exterioară deliberat surâzătoare.”

Pe parcursul romanului Encolpius apare ca un adevărat personaj picaresc, primul din literatura universală. El apare succesiv ca student, aventurier fără ţintă şi pseudosclav iar din aluziile la unele fragmente pierdute rezultă că el fusese şi preot al Cybelei, deci cerşetor, hoţ mărunt şi chiar ucigaş, gladiator etc. Romanul lui Petronius conţine elemente de Bildungsroman, de roman al uceniciei unui personaj.Satyricon-ul schiţează astfel istoricul „degringoladei sociale şi al capacităţii de rezistenţă morală a lui Encolpius”.El nu se prezintă iniţial mai bun, mai virtuos dar ca discipol al lui Agamemnon, Encolpuis beneficiază de o condiţie socială oarecum mai puţin deplorabilă decât ulterior. Orgoliul şi inventivitatea sa ajung să se destrame printre eşecurile succesive, care culminează cu înfrângeri

erotice catastrofale. Din aceeaşi categorie tipologică fac parte şi prietenii săi Ascyltos, Giton şi Eumolpus. Chiar numele îi caracterizează căci ele poarta aluzii la relaţiile lor sexuale şi la viaţa parazitară: „ascylton”, neobositul (în cele ale dragostei), gheiton, „vecinul”, de fapt „amantul”, „eumolpus”, „melodiosul”, Trimalchio (tri , triplu şi „malchio”, „prost”, „infatuat”). Personajele aparţin toate unor categorii ale lumii interlope oricum foarte pestriţe. Proaspăt îmbogăţiţi, şarlatani vicleni, dar proşti şi infatuaţi, tot felul de pungaşi, intelectuali declasaţi şi perverşi, matroane desfrânate şi preotese destrăbălate, curtezane şi proxeneţi colindă prin case elegante ca şi prin şcoli, prin taverne, hanuri, pinacoteci şi pieţe, anticipând experienţele picareşti.

Encolpius cauta febril mijloace de trai, caci traieste din experiente, dar si un cod de existenta, incat nu se reduce deloc la postura de simplu martor. Experientele traite il dezvaluie in aceeasi masura ca pe personajele intampinate de ei. Este greu sa intelegem daca, in realitate, n-ar fi decat un derbedeu imoral, un intelectual contestatar sau un romantic in cautarea iubirii adevarate. Nu evolueaza Encolpius pe parcursul discursului romanesc? Probabil ca trebuie raspuns afirmativ, caci intr-un fel se comporta ca talentat discipol al lui Agamemnon, intr-altul ca un comentator malitios al banchetului dat de Trimalchio si cu totul in alt mod ca Polyaenos, pseudosclavul ghinionist in dragoste.

-Maturizarea lui Lucius-

Romanul are forma unei povestiri la persoana intai, a aventurilor prin care a trecut eroul principal, Lucius, un nobil grecoriginal din corint, care vrea sa cunoasca minunile Tesaliei. In cadrul acestui roman, autorul nareaza minunatul basm al lui “Amor si Psyhe” din care rezulta ca dreptatea triumfa in cele din urma, iar rautatea este aspru pedepsita.

Metamorfozele narează itinerariul fantastic al unui tânăr, numit Lucius. Acesta ajunge în oraşul thessalian Hypata (regiune reputată pentru legendele ei fantastice şi vrăjitorii) unde este luat în gazdă de Pamphila, cunoscută ca fiind vrăjitoare. Lucius îi urmăreşte actele magice ajutat de slujnica Photios. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre şi a o urmări pe Pamphila, dar este transformat în măgar: îşi păstrează însă mintea şi sensibilitatea de om. În aceeaşi noapte este furat de nişte hoţi care îl duc într-o peşteră, unde se afla şi o tânără fată, Charite, pe care sclava tâlharilor o consolează povestindu-i basmul lui Amor şi Psyche. Tânăra Psyche se îndrăgosteşte de Amor a cărui soţie devine în ultimă instanţă în ciuda obstrucţiei

Venerei. Charite şi asinul sunt în curând eliberaţi de Tlepolemus, logodnicul fetei.Măgarul trece prin noi peripeţii şi succesiv aparţine unui preot desfrânat al Cybelei, unui morar (crud exploator de sclavi şi de animale), unui grădinar, unui cofetar, unor doi fraţi bucătari şi unui soldat. Este constrâns să participe la acte înjositoare, dar zeiţa Isis îi promite în vis că îl va elibera. Într-adevăr, în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la

5 martie, Lucius mănâncă o coroană de trandafiri şi îşi redobândeşte condiţia umană. După aceea se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris. Ajuns la Roma devine sacerdot isiac şi avocat pledant în for, pentru a apăra dreptatea.

Aventurile antieroului Lucius pun în relief unele complicaţii eroice, dar mai ales un destin care trebuie căutat prin intermediul unui stil de viaţă adecvat. Aceste aventuri devin un caz limită, încercări emoţionante, care primesc o funcţie de iniţiere mistică foarte semnificativă. Lucius însuşi pune în lumină bivalenţa structurală şi intenţionată a Metamorfozelor,

la sfârşitul aventurilor lui Socrates şi Aristomenes: deschide drumul spre orice interpretare mistică atunci când refuză scepticismul unui alt drumeţ şi declară că nu consideră nimic imposibil: �eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta şi că totul se întâmplă aşa cum a hotărât destinul: fiindcă şi mie şi ţie şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti, pe care dacă le-am povesti unui ignorant, acela nu le-ar crede.

Curiozitatea pentru magie a protagonistului nu este decât reflexul setei de a cunoaşte adevărul situat după opinia sa, �mai presus � de capacitatea obişnuită de înţelegere. De mai multe ori Lucius echivalează implicit curiozitatea cu setea de cunoaştere, de satisfăcut numai printr-un periplu edificator, printr-o trăire directă. Într-un asemenea pasaj declară: chinuitei mele existenţe nu-i găseam consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singura mă mai lega de viaţă şi, de altfel, cum nu se dădea nici o importanţă prezenţei mele, toţi se purtau şi vorbeau de faţă cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul creator al poeziei antice la greci, voind să arate un om de o rară înţelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi studiind felurite popoare. Într-adevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu recunoştinţă de existenţa mea de măgar, pentru că, ascuns sub acest înveliş, şi încercat de multe şi felurite nenorociri, dacă nu m-am făcut mai înţelept, cel puţin am învăţat o mulţime de lucruri. Divinul creator nu este altul decât Homer, omul de o rarăînţelepciune fiind Ulise, prototipul călătorului de totdeauna.

Călătoria devine aşadar, calea prin care se poate dobândi înţelepciune şi virtute, iar setea de cunoaştere îndeamnă totdeauna spre călătorie, căci aceasta este singura modalitate de a veni în contact cu noutatea. Constatarea stagnării înţelepciunii precede, fără îndoială, experienţa mistică isiacă , şi este compensată de perceperea realitătii pluriforme care a făcut din Lucius un excelent cunoscător al vieţii (multiscium redidit). Această cunoaştere a realităţilor nemijlocite serveşte, deci, drept preparaţie pentru dobândirea înţelepciunii

plenare.Aşadar Lucius elucidează bivalenţa itinerarului său funambulesc totodată relevând clar corelaţiile dintre cele două planuri ale construcţiei naraţiei sale.

Călătoria lui Lucius asumă semnificaţia iniţiatică şi depăşeşte limitele cotidianului îndepărtându-se spre transcedenţă.Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. Aventurile eroului nu sunt în acest context decât nişte încercări, preiniţieri, iar deznodământul capătă valenţe catarctice, în rugăciunea către Lună nefericitul asin solicită �pace şi odihnă după atâtea crude încercări.În final preotul isiac consideră peripeţiile lui Lucius drept încercări şi adaugă semnificaţia: �Să vadă nelegiuiţii, să vadăşi să recunoască rătăcirea lor. Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferinţele lui de mai înainte şi care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, îşi biruie propria lui soartă. Astfel Lucius dobândeşte pausam pacemqua şi triumfă asupra destinului său. Antieroul devine erou, renaşte nu numai pe plan concret (întrucât scapă de condiţia subumană a măgarului), dar şi pe plan spiritual. Astfel eliberarea lui Lucius din ipostaza lui asinică devine un triumf chiar asupra Soartei sub călăuzirea zeiţei. Tyche însăşi, soarta oarbă şi capricioasă a romanelor greceşti este biruită de protagonist pentru că ea este înlăturată printr-o mutaţie spectaculară de o Tyche-Isis conştientă,îndrumată de zeiţa egipteană. Coroana de trandafiri întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate.

Pe de altă parte, basmul despre Amor şi Psyche condensează, în centrul Metamorfozelor, întreaga semnificaţie mistică şi iniţiatică a romanului. Aventurile, încercările şi fericirea finală a Psychei, prefigurează itinerarul urmat de către Luccius. Protagoniştii basmului primesc nume simbolice, relevante: Sufletul (Psyche) caută stăruitor iubirea (Amor) dobândită definitiv numai după ce el se iniţiază în misterele divine ale Olimpului.

Atitudinea autorilor fata de propriile personaje

Gaius Petronus – “Encolpius”

Petronius foloseşte episoadele clişeice ale romanului grec: călătorii pe mari mascate de furtuni, întâlniri neprevăzute, recunoaşteri, scene de gelozie, dispute între hoţi. Din această colecţie a tiparelor romaneştilor lipseşte numai atacul piraţilor. Personajele lui Petronius au fost calificate de către unii cercetători drept antieroi, fiind socotite intenţionat contrapuse eroilor sentimentali ai romanului helen. Intenţia

de a parodia, de a contesta comic industria romanului grec serios este evidentă, Petronius porneşte de la romanul grec dar totodată îl persiflează.

Intreg romanul semnifica trăirea directă, concretă în viziunea imanentistă întrebările referitoare la condiţia umană îşi găsesc răspunsul numai în mediul lucrurilor şi relaţiilor în care personajele îşi caută un loc. Stilul de viaţă carnal şi totodată umoristic pe care îl adoptă eroii lui Petronius poate duce la un eşec. Astăzi nu cunoaştem cum se sfârşea Satyricon-ul, dacă

finalul romanului era unul fericit sau tragic însă itinerariul lui Encolpius se desfăşoară într-un mediu aproape damnat fiind supus inevitabil eşecului. Este vorba despre un eşec ce se acumulează treptat şi care conduce la degradarea potenţată a personajului, degradare provocată de chiar stilul se viaţă adoptat de erou. Satyricon-ul ilustrează criza eposului în cadrul căreia eroii îşi pun întrebări, la care nu cunosc răspunsul şi îşi problematizează căutările, adesea ambigue.Chiar faptul că toate personajele se convertesc în antieroi ilustrează pesimismul autorului. Acest pesimism nu are însă o valoare tragică pentru eroi deoarece aceştia nu consideră experienţele lor ce fiind tragice, ci le iau ca atare, fără a se lamenta în vreun fel. Chiar maniera în care sunt narate este una comică şi parodică iar toate căutările personajelor eşuează în râs, în umor, astfel rezolvându-se toate tirbulaţiile lor.

Petronius a recurs în romanul său la satirele menipee şi la nuvelele mileziene dar şi la materiale şi tipare non-romaneşti, adică datorate altor specii şi genuri literare mai vechi. Romancierul însuşi pare a avertiza cititorul asupra împrumuturilor din alte genuri literare şi conotaţiile lor umoristice. Se apreciază în general că până la un punct Satyricon-ul ar fi un epos degradat. Motivul mâniei unei divinităţi descinde, desigur, din epopee. De asemenea s-a opinat că diferitele ipostaze în care apare Encolpius parodiază succesiv pe Ahile, Eenea şi Ulise. Deriziunea învăluie diverse elemente şi episoade epice. Această deriziune trebuie corelată cu gustul pentru umorul acid, cu farsa italică cu satura şi satira, cu tradiţia fescenninilor, a atellanelor şi a mimilor.

Lucius Apuleius – “Lucius”

S-a pus adesea problema modelelor literare şi tiparelor romanului. Într-o declaraţie programatică situată la începutul Metamorfozelor Apuleius însuşi semnalează o parte dintre modele sale: „voi încerca să vă povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule în genul milezian şi să încânt urechile

voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. In acest papirus egiptean, scris cu vârful ascuţit al unei trestii de pe malurile Nilului, veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi forma şi apoi, printr-o metamorfoză inversă, revenind la starea lor de mai înainte. Astfel autorul însuşi pune în relief vocaţia romanească a operei sale referindu-se la dorinţa comună tuturor romancierilor antici de a-şi desfăta cititorul cu o poveste încântătoare.

Într-adevăr, în Metamorfozele lui Apuleius infrastructura filosofică nu mai aderă strâns la aventurile străbătute de eroi. Aventurile antieroului Lucius pun în relief unele complicaţii eroice, dar mai ales un destin care trebuie căutat prin intermediul unui stil de viaţă adecvat. Aceste aventuri devin un caz limită, încercări emoţionante, care primesc o funcţie de iniţiere mistică foarte semnificativă.

Coroana de trandafiri întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate.

Apuleius aderă deschis la un platonism isiac de obedienţă categoric idealistă. De altfel gustul lui pentru simbol (în literatura universală trandafirul a primit adesea valori simbolice), pentru alegorii şi transfigurări, antinomiile aparent-esenţial, vizibil-ascuns pot fi conexate platonismului.Atât trandafirul cât şi măgarul, permanent prezenţi în fabulaţia romanului deţineau funcţii însemnate în mistica antică.Trandafirii erau asociaţi cultului Venerei şi figurau în unele mistere preisiace. Iar filozofii făcuseră din asin un animal nestăpânit şi desfrânat, predestinat parcă întrupării spiritului rătăcitor, avid de experienţe revelatoar.

Astfel Apuleius atrăgea atenţia iniţiaţilor asupra destinului atribuit lui Lucius, sub egida provizorie a geniului egiptean răzvrătit. De altfel iniţierea în isianism se realizează în a unsprezecea zi, după zece zile de pregătiri intense.

Acesta intervine direct în roman pentru a sublinia că adeziunea la platonismul isiac îi aparţine lui, scriitorului şi nu personajului

său. El destramă ţesătura realizată prin naraţia la persoana I când, după ce la începutul romanului Lucius se prezentase ca un tânăr negustor grec, nedibaci în mânuirea limbii latine, în finalul romanului (adică în secvenţele cele mai mistico-isiace) se proclamă originar din Madaura şi avocat experimentat.

Ambele personaje (Lucius şi Psyche ) au lansat o sfidare zeilor când au manifestat o curiozitate devorantă, imperioasă. Însă, pe parcursul dificil al probelor la care au fost supuşi, această curiozitate a devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelaţia adevărului, de apetenţa cunoaşterii esenţelor şi a experimentului exhaustiv.

Fiind un roman iniţiatic, Metmorfozele constituie în acelaşi timp un roman al căutării, un „roman recherche”. Ca şi în Satyricon eroii apuleiani caută un cod de viaţă însă în alt mod căci Lucius şi Psyche depăşesc realitatea ambiantă şi se autodepăşesc. În pofida fascinaţiei încercate de Apuleius faţă de teurgiile orientale, faţă de misticismul egiptean, în pofida vanităţii arivismului care l-au caracterizat ca om, el predică o morală a efortului propriu şi a purităţii etice. Personajele sale ajung la înălţimea zeilor, ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităţilor, chiar dacă acestea îi sprijiniseră în cursul itinerarului lor spiritual.

Ca şi Petronius, Apuleius realizează o anchetă aspra condiţiei umane, ispitit de pasiunea unor aventuri, care nu sunt totdeauna spirituale. Eroii apuleieni aparţin unei umanităţi „medii”, întrucât ei tind concomitent spre o condiţie regresivă şi spre sublimare, spre deriziune şi spre sublim. Aceste personaje sunt fiinţe care evoluează într-un peisaj problematizat, bântuit de o criză a valorilor, transgresată în

Mtamorfoze datorită mitului şi misterio-filotofiei. Deşi personaj simbolic, Lucius dispune de o largă autonomie, se revelează viu, dinamic, destul de complex structurat. Sunt explorate chiar şi zonele liminare ale subconştientului: măgarul este constrâns la o aventură cu o femeie vicioasă. Conştiinţa sa refuză faptul, dar instinctul o obnubilează, personajul pare totuşi ambiguu, măgar înzestrat cu structurile mentale umane.