Empatia

Premise terminologice

Termenul de origine germană, Einfühlung, a fost introdus în psihologie în 1906, de către Theodor Lipps. Potrivit concepţiei lui Theodor Lipps, Einfühlungul reprezintă un proces de cunoaştere şi autocunoaştere psihologică, de proiecţie a propriilor trăiri afective asupra altora. Lipps

l-a aplicat în domeniul esteticii şi mai ales la înţelegerea persoanelor. Iniţial utilizat conceptul se refera în primul rând la procesul imitaţiei motorii.

Edward B. Titchener este însă cel care traduce noţiunea de Einfühlung de la grecescul Empathea prin Empathy în 1909 ( en=în, pathos=suferinţă sau pasiune) în lucrarea sa „Lectures on the Experimental Psychology of the Thought Processes”. Continuându-l pe Lipps, Titchener a desemnat prin acest termen un amalgan de ilustraţii vizuale şi kinestezice prin care anumite experienţe perceptive erau posibile.

Carl Rogers este cel care a acordat cea mai mare atenţie empatiei şi a popularizat conceptul printre psihologii clinicieni, dezvoltându-şi metoda de terapie nondirectivă. În psihologia franceză, termenul şi conceptul de empatie sunt introduse prin traducerea lucrărilor lui Rogers.

Definiţii ale empatiei Wundt situează empatia printre procesele elementare de asimilaţie.

„Empatia este un fel de proces de percepţie, caracterizat de transferul afectiv al unui conţinut psihic esenţial în obiect; acesta este astfel asimilat subiectului şi este atât de legat de el încât subiectul se simte în obiect” (1874).

G. Allport defineşte empatia, pornind de la o critică a teoriei lui Lipps, drept „transpunerea imaginară a sinelui în gândirea, afectele şi acţiunile altuia, notând că imitarea atitudinilor şi expresiilor faciale ale celorlalţi joacă în viaţa de zi cu zi un rol mult mai important decât ne dăm seama în general” (1937).

Carl Rogers, considerat cel mai influent teoretician al empatiei în domeniul psihoterapiei, afirma că a fi empatic înseamnă „a percepe cu acurateţe cadrul intern de referinţă a altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin ca şi cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de „ca şi cum”. Perceperea cadrului de referinţă al altuia presupune „un amplu proces cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative” (1959). Mai târziu în 1975, Rogers a definit empatia „ca un proces de intrare în lumea perceptivă a celuilalt, care ne permite să devenim sensibili la toate mişcările afective ce se produc în el”.

Mecanismul psihologicStarea de empatie se inserează cu necesitate în procesul

cunoaşterii interumane, fiind adesea condiţia necesară înţelegerii psihologice a oamenilor, a comportamentului lor prezent, ca şi a celui aşteptat. Empatia nu este subordonată caracteristicilor pozitive sau negative specifice relaţiilor cu celălalt, ea le precede, le depăşeşte, le conţine.

Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia:Fenomen psihic: situaţie în care se relevă dimensiunea sa de

fapt interioară, subiectivă în continuă transformare.Proces psihic: ceea ce arată că are o desfăşurare plurifazică ce

se întinde de la proiecţia eului până la identificarea cu altul. Produs psihic: empatia se concretizează în retrăirea gândurilor,

emoţiilor, acţiunilor celorlalţi. Însuşire psihică: când ne apare ca trăsătură de personalitate,

ca aptitudine a individului. Construct multidimensional de personalitate: care include

toate aspectele menţionate la formele anterioare.

Teoria empatiei Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat Theodor

Lipps, care are meritul de a introduce termenul de empatie (Einfühlung) în psihologie.

În cadrul teoriei empatiei, Theodor Lipps, surprinde mai multe feluri de empatie:

A. Empatia generală sau aperceptivă, care exprimă capacitatea de a însufleţi obiectele pe care le posedă, de a le împrumuta o anumită acţiune.

B. Empatia naturală sau empirică, în baza căruia cineva poate transpune în obiecte forţa şi activitatea proprie.

C.Empatia dispoziţiei, care asigură obiectivizarea propriei dispoziţii, asigurându-se proiecţia în obiect.

D. Empatia de transpunere, care exprimă transpunerea vieţii noastre sufleteşti în ceilalţi, în fapt, cunoaşterea nemijlocită a propriei naturi psihice pe baza căreia se realizează proiecţia sa în ceilalţi.

Funcţiile empatiei Funcţia cognitivă: rezultă din faptul că prin transpunerea psihologică

în sistemul de referinţă al altuia se realizează un act de cunoaştere empirică a partenerului, act utilizat cu sau fără intenţie de orice persoană în relaţia interpersonală.

Functia anticipativă a empatiei: rezultă nemijlocit din funcţia cognitivă şi presupune efectuarea unei predicţii corecte a posibilului comportament al partenerului şi implicit o anticipare a strategiei de comportament al celui ce empatizează.

Funcţia de comunicare: rezultă din nevoia de empatie coroborată de cele mai multe ori cu nevoia de dialog, cu schimbarea temporară a propriei perspective cu a celuilalt, ca o condiţie a unei benefice comunicări interpersonale.

Funcţia de contagiune afectivă a empatiei: rezultă din implicaţiile nivelului de apropiere a eului cu partenerul prin care procesul de punere temporară în situaţiile celuilalt atrage după sine, fie chiar şi prin apelarea la simpatie, un proces de contaminare a stării celuilalt.

Funcţia performanţială: rezultă din faptul că în anumite împrejurimi de viaţă sau profesiuni empatia preia ipostaza de însuşire psihică, devenind aceea abilitate de a favoriza realizarea cu succes la nivel supramediu a unei activităţi ce implică relaţii interpersonale.

Direcţii de cercetare a empatiei

Psihologii moderni au pus un accent deosebit pe descoperirea unor căi obiective de depistare şi evaluare a fenomenului empatic, porind de la o viziune teoretică bine conturată, realizând cercetări experimentale cu metode adecvate, în trei mari direcţii şi anume:

O direcţie psiho-fiziologică, în care un fenomen psihic ca cel al empatiei a fost cercetat prin mijloace fiziologice, dezvăluind o serie întreagă de indicatori apţi să surprindă un palier neconştientizat al conduitei empatice referitor la reactivitatea fiziologică.

A doua direcţie cea psihologică prin care acelaş fenomen a fost investigat cu probe specifice de detecţie a unor probe psihice ca imaginaţia, afectivitatea, inteligenţa socială sau intuiţia socială, procese presupuse a interveni nemijlocit în declanşarea conduitei empatice.

O a treia direcţie consacrată în exclusivitate elaborării unor scale adecvate de măsurare a empatiei, care a asigurat, relaţia nemijlocită între teorie şi metodă în cercetarea empatiei.

Adevăratul salt calitativ în studierea fenomenului empatic se produce odată cu elaborarea şi validarea testelor şi scalelor de empatie, astfel relaţia dintre teorie şi metodă tinde să devină comprehensivă. Autorii implicaţi vor pleca de la definiţia integratoare a fenomenului empatic, de la suprinderea mecanismului său procesual şi de la efectul implicat în procesul empatic, de la analiza întregului fenomen complex pe care-l numim empatie şi nu de la componentele adeseori, preluate separat, care-i asigură acestui fenomen mecanismului psihologic. Există câteva probe considerate edificatoare, ilustrative pentru această a treia direcţie: testul Dymond de intuiţie şi empatie, testul de empatie al lui Kerr şi Speroff, scala de empatie a lui Hogan, chestionarul de măsurare a empatiei emoţionale a lui Mehrabian şi Epstein.