- ELIADE

O intrebare de inceput voit banal : ce mai inseamna Mircea Eliade chiar in anul centenarului nasterii sale ?

- Sa inteleg din adverbul restrictiv ca nu prea MAI inseamna mare lucru ? Sigur, daca judecam dupa aparente, instinctiv si cu fatalismul care ne caracterizeaza, in toata panzaria asta de frivolitate, kitsch, incultura, vulgaritate si violenta din jurul nostru numai loc de Eliade nu este. Adica de eruditie, mitologie, simbologie, fantastic, rafinament mistic si constructie culturala. Dar daca stam si ne gandim ceva mai bine, observam ca in 2006 am avut ditamai congresul international de istoria religiilor la Bucuresti, ca ne-au aparut tineri savanti in indianistica si comparatism religios, ca, dupa cum ne asigura profesorii si bibliotecarii, in licee Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Nunta in cer si chiar Huliganii se citesc intens, ca se apropie premiera filmului facut de Francis Ford Coppola dupa o nuvela de Eliade, ca Mircea Handoca mai are un volum si termina si editarea corespondentei primite de autorul Intoarcerii din rai (a aparut recent volumul patru), ca sa nu mai spun ca anul trecut a aparut si Jurnalul portughez, bine flancat de cartea lui Sorin Alexandrescu, sau ca premiul Romaniei literare l-a obtinut tocmai monografia lui Florin Turcanu... Nu-i rau.

Evident ca, daca stai si te lasi coplesit de pansexualismul, grobianismul si exhibitionismul de pe piata, basca valurile de ura si desfiintare reciproca din lumea intelectuala, simti ca-ti pierzi mintile. Totusi, daca ai intelepciunea unei mici distantari, perspectiva nu-i chiar de tot sumbra. Pe scurt, se intampla si cu Eliade cam ce se intampla cu Romania : vazuta de aici, de sub noianul de mizerii, e sufocanta, insa vazuta cu ochii celor plecati temporar ori stabiliti in strainatate, a facut si face progrese substantiale.

- Pentru tine, "care" Eliade primeaza acum – savantul, scriitorul, eseistul ?

- Eseistul, fara indoiala. Asa a fost dintotdeauna pentru mine. Eu am fost atras in primul rand de volume ca Oceanografie si Fragmentarium, apoi de maestrul realismului magic si abia in al treilea rand de opera istoricului religiilor. Iar mai presus de toate m-a fascinat opera de autoconstructie a omului, unde, am spus-o adeseori, Eliade este, dupa Eminescu, marele model national. Numai Eminescu s-a mai construit asa, treapta cu treapta, piatra cu piatra, stiinta cu stiinta, trecand din poezie in fizica si religie, din filologie, istorie si astrologie in etnologie si psihologie. Numai Eminescu a vizat – nu neaparat constient, programatic, ci firesc, instinctiv – desavarsirea, stiinta totala. In plus, Eliade a avut si un destin mult mai fast, dupa cum a avut din plin arta relatiilor publice, pentru care Cioran, de pilda, il invidia cu prieteneasca inversunare. Astfel incat, pana la urma, este numai o chestiune simpla de accent sa spui ca "Eliadele tau" este cel din La tiganci sau cel din Mitul eternei intoarceri, cel din Noaptea de Sanziene, din Insula lui Euthanasius ori din Tratatul de istoria religiilor.

- Au incetat campaniile anti-Eliade care au facut ravagii in ultimii ani, sau, mai exact, in ultimele decenii ? Dupa ce am citit cartea lui Dubuisson, mie pur si simplu mi s-a facut rau...

- Acuma, si tu suferi insutit, fiindca ai natura hipersensibila, de prozator cu antene pentru mistica. Noi, criticii, istoricii literari, suntem ceva mai tabaciti, obisnuiti cu contextul carnivor, pe cand scriitorii blagosloviti cu o fire ca a ta cam trag, saracii, la... vegetarianism. Dar una peste alta, si eu cred ca a cam venit vremea unui nou capitol. Trebuie sa se dea foaia. Gata, s-au spus toate minciunile, calomniile si toate adevarurile, s-a pledat pro si contra cu aceeasi vigoare, s-a dat din plin sub centura, dar s-au si adus toate documentele pe masa.

Intre, sa zicem, excelentul dozaj de circumspectie si probitate documentara cu care trata Mac Linscott Ricketts in urma cu un sfert de veac episodul raspunsului eliadesc din Buna Vestire (De ce cred in biruinta Miscarii Legionare) despre care impricinatul sustinea ca ar fi fost opera de colaj a lui Misu Polihroniade, - si capitolele dedicate angajarii politice a lui Eliade in cartea lui Florin Turcanu, a fost destula vreme pentru ca reductionismul feroce si tendentionismul cu efect de asasinat moral sa-si sleiasca energiile. Intre fetisism si iconoclastie, intre absolutizare si relativismul radical, intre mitizarea paguboasa si demitizarea cu orice pret, se pare ca a venit vremea caii de mijloc. Ce se mai poate nascoci ? Uite, cea mai limpede si mai incurajatoare dovada ca normalizarea se poate nu doar spera, ci si instaura in ce priveste relatiile lui Eliade cu legionarismul si evreitatea, este volumul dialogal Ceea ce ne uneste, unde Moshe Idel ii raspunde, zic eu exemplar, lui Sorin Antohi, aparut anul trecut la Polirom. Moshe Idel foloseste inclusiv sintagma "filosemitismul lui Eliade", reamintindu-le rauvoitorilor cum Eliade i-a luat apararea lui Mihail Sebas-tian in anii 30, inclusiv in fata lui Nae Ionescu. Cu o – cum sa zic ? – tristete hazlie citeam zilele trecute in corespondenta lui Beno Sebastian (fratele lui Mihail) cu Eliade, prin anii 80, ca Eliade insista pe atunci la Gallimard sa se traduca De doua mii de ani, cel care a obstaculat initiativa fiind nimeni altul decat... Edgar Reichmann, acuzatorul lui Eliade din epoca Lavastine et comp. Spuneai de Dubuisson: acolo chiar ca-i paranoia. Sa sustii ca un om isi construieste cale de-o viata, de la 16 la 70 de ani, un intreg sistem stiintific de istoria religiilor, bazat pe un "ecumenism" desavarsit, numai si numai ca sa "minimalizeze" religia mozaica, apoi asta nu-i decat proiectarea in celalalt a propriei tale maniheite. Repet, insa, in drumul celor trei decenii de la dosarul Toladot pana la Dubuisson, excrescentele menite a demola sau discredita substanta, anvergura, figura si celebritatea lui Eliade s-au subtiat ireversibil. Pana la urma, excesul denigrator devine contraproductiv. Se intoarce in defavoarea atacatorilor, daca nu cumva – cum se intampla foarte des – el este menit numai legitimarii doctrinare, autojustificarii (cat se poate de profitabile, si chiar financiar profitabile) a existentei acestora.

- Mircea Eliade anticomunist. Un subiect, din cate-mi dau seama, destul de putin dezbatut. Parca in Jurnalul portughez exista niste referiri clare la urgia care se va abate peste Romania. Nu stiu, sau nu-mi aduc aminte: s-a intalnit el cu Paul Goma ?

- Presupun ca da... Nu sunt sigur. In orice caz, nu neaparat din relatia cu Paul Goma se poate vedea anticomu-nismul structural al lui Eliade. Este de ajuns sa-i citim articolele din revistele exilului, mai ales cele din anii 50, cuprinse in volumul Impotriva deznadejdii, editat la Humanitas in 1992, ca sa vedem cu cata groaza privea si analiza el rusificarea Romaniei: "daca e adevarat ca dl Chisinevski are la dispozitia sa patru crematorii in care se ard camioane intregi de carti in fiecare noapte, intelegem si ce se intampla cu exemplarele confiscate sau interzise", scria Eliade in 1949. Si, atentie, continua : "Sa nu ne facem prea mari iluzii in eventualele proteste ale Occidentului. De la armistitiu incoace, Occidentul se afla in defensiva. Si chiar daca intr-o zi isi va schimba tactica in fata perdelei de fier, tot in defensiva se va afla. Pana in ziua socotelii definitive. Dar pana atunci, noi trebuie sa ne descurcam singuri. Or, in aceasta lupta surda de aparare impotriva rusificarii, armele noastre sunt pu-tine si sarace". Cititi acolo Europa si Cortina de fier, ori Infelix culpa, ca sa vedeti cum face simultan examenul bolsevizarii Romaniei si al stangismului occidental. Nu ma pot stapani sa citez :"Acei occidentali de buna credinta care cer cu tot dinadinsul o convietuire cu Sovietele se simt vinovati fata de Orient si nu stiu cum sa-si ceara mai bine scuze pentru vina lor. Numai ca acesti occidentali de buna credinta nu au luat cunostinta de adevarata vina a Occidentului fata de Orient. Ei nu-si dau seama ca poarta o mare raspundere in caderea Bizantului, nu-si dau seama ca au sacrificat tot rasaritul si sudul Europei abandonandu-l pentru multe secole Imperiului otoman, nu-si dau seama ca s-au purtat neomeneste in Orient si in Asia...". Ar merita reluata sistematic publicistica – inclusiv cea strict politica - a lui Eliade, fiindca omul, dupa cum ne-o arata jurnalele si corespondenta lui, ca si relatiile sale, de la Nae Ionescu, la generalul Radescu, sau mai ales rapoartele diplomatice, nu era nicidecum un amator in domeniu.

- Apropo de citate. Ai recenzat nu demult Jurnalul portughez in Idei in dialog. Ce pasaj te-a "ars" cel mai tare?

- Fara nici o ezitare, cel din 7 iunie 1943, profetic la modul exasperant:"Romania si chiar neamul romanesc (in elementele lui de continuitate culturala) trec prin cea mai mare criza din existenta lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo sase ori mai mare decat intreaga Europa, cu 200 milioane locuitori si care in anul 2000 vor ajunge circa 400-500 milioane, cu un spatiu economic si geopolitic formidabil, cu o mistica sociala, ecumenica si populara (...) In fata acestui colos, o Romanie bolnava, optimista, credula (...) Nimeni nu vede faptul ca, daca rusii nu pot fi batuti, caderea Germaniei va aduce dupa sine ocuparea Romaniei de catre sovietici, cu tot ceea ce urmeaza : executia celor 100.000 oameni care, in pofida pacatelor lor, alcatuiesc astazi fenomenul romanesc". Eram in 1943. De aici pana la confirmarea teoriei lui Cioran cu poporul devenit – prin decapitarea sistematica a elitelor - simpla populatie, nu mai erau decat cativa pasi.

- Suntem in continuare robi prejudecatii potrivit careia Mircea Eliade este exceptional ca savant, dar literatura lui nu are aceeasi anvergura ? Eu unul nu am putut niciodata sa operez o astfel de falie.

- Iarta-ma ca sunt inca o data (prieteneste) obraznic, dar iarasi sunt nevoit sa-ti spun : ce sa-ti fac, daca esti scriitor si nu critic literar ?!? Uite ca, spre pilda, pentru Nicolae Manolescu – iau, deci, exemplul suprem - nu este nici o indoiala : prozatorul Eliade este uscat, schematic, fad, minus, fireste, atmosfera seducatoare din cateva nuvele fantastice. Si eu, care am fost fascinat de prozele lui Eliade inca de la 15-16 ani, cand aparuse volumul La tiganci cu prefata lui Eugen Simion, si care am devorat patimas dialogurile "dostoievskiene" sau atitudinile "gidiene"din Huliganii, Intoarcerea din rai s.a.m.d., am fost deceptionat , recunosc, de Noaptea de Sanziene. Am recitit-o cu noua inversunare dupa ce Monica Lovinescu, in urma cu vreo 10-12 ani,

ne-a batut obrazul ca neglijam un roman de asemenea anvergura. Ar fi trebuit sa fie marele roman social al generatiei 27, cel visat nu doar de Eliade, dar si de Mircea Vulcanescu sau Petru Comarnescu. Noica insusi, care

si-a manifestat constant si deschis scepticismul fata de talentul si cariera de scriitor a lui Eliade, el preferand, desigur, statuia savantului, a fost obligat sa recunoasca, dupa aparitia Huliganilor, ca Eliade ar fi fost capabil sa dea un Razboi si pace romanesc. Acuma, sa fim sinceri : dupa cum exista prejudecata ca genul comic este inferior tragicului, precum bufonada fata de moarte si ludicul fata de gravitate, asa se considera ca literatura unui savant este partea lui de frivolitate, loisirul, hobbyul lui. Un capriciu, daca nu direct un moft. Parca i se face o concesie, usor stanjenita, celui care a compus Istoria credintelor si ideilor religioase ca i se citeaza la CV si beletristica. Iar Eliade era cu mult mai "serios", infinit mai profesoral, mai universitar si doctoral decat Cioran, care a definit insasi filosofia ca "le passe temps d une vipere elegiaque" ! In tot cazul, daca luam fie si numai seria "Dosarelor Eliade" editate de Mircea Handoca la Curtea Veche, vom vedea ca rezervele, acuzele si atacurile la adresa celui care a scris Isabel, Sarpele, Lumina ce se stinge etc. sunt mult mai multe si mai viguroase decat rezervele si corectarile la Yoga, sa zicem. Insusi Eliade a recunoscut ca a scris nu o data la metru, de aici si savoarea teribila cu care-l adnota necrutator, printre altii, "Serban cel Rau" (Cioculescu), care mai era si om de stanga...

- Mai este acum posibila aparitia unei personalitati de calibrul sau ? Nu cumva in constituirea sa un rol decisiv l-a detinut contextul, acel spirit interbelic, tensionat, riscant, acumulativ la modul absolut, dominat de maxima libertate creatoare, dar si naiv, in sensul superior al cuvantului ?

- Intram intr-o discutie frumoasa, delicata si care cere un spatiu aparte. Il avem ?

- Tu spune ce crezi, ca vad eu dupa aceea cum ma descurc cu spatiul in pagina !

- Eu cred ca Ioan Petru Culianu ar fi putut deveni "un alt" Eliade, daca Dumnezeu – sau Nefartate si asasinii sai - l-ar fi lasat sa ajunga la varsta Maestrului. Aceeasi foame spectaculoasa de teritorii antipodice, asimiland, adica, in egala masura fizica si metafizica, literarul si stiintificul, medievalitatea si modernitatea, o intalnim si la Patapievici... Dar sa nu ne hazardam pe taramul ultrariscant al comparatiilor de acest gen, caci, apoi, oricine se poate simti indrituit sa avanseze nume, precum, stiu eu, de la Andrei Plesu la Cristian Badilita, Liviu Bordas, Eugen Ciurtin...fiecare, poate, cu doza lui de indreptatire. Esential mi se pare altceva : ca tipul acesta rinascimental, atotcuprinzator, de inteligenta si atitudine spirituala, a devenit imposibil in vremea noastra, tot asa cum filosofia, in intelesul ei pur, simplu si vechi, se termina odata cu Heidegger, de nu care cumva cu Nietzsche. Noi, in Romania noastra defazata (din fericire, in cazul asta) inca mai avem norocul enciclopedismului. Inca mai avem personalitati capabile sa dialogheze de la egal la egal cu occidentalii cei mai specializati in cele mai diverse domenii, trecand usor prin trei, patru limbi de circulatie, de la istoria picturii la politologia de ultima ora si de la etnopsihologie la fizica cuantica si mai stiu eu ce. Am vazut si auzit destui straini firoscosi intr-un domeniu sau altul mirandu-se teribil de enciclopedismul intelectualilor de la noi, care pur si simplu jongleaza cu cunostinte adeseori antinomice. Sigur, n-are rost sa riscam, Doamne fereste, vreun pronostic de genul un alt Cantemir, un alt Hasdeu, un alt Eliade sau un alt Brancusi. Important e sa nu-i pierdem din vedere, nu-i asa ?

- Cum crezi ca ar privi Eliade contextul cultural romanesc al acestor zile ?

- Mi-aduc aminte ca, pe la inceputul anilor 90, ne intrebam cum ar fi actionat politic un om ca Noica in contextul fesenismului de atunci. Ar fi fost de partea lui Eugen Simion, a lui Marin Sorescu si Augustin Buzura, sau l-ar fi urmat pe, cine sa zic, Nicolae Manolescu ? Ar fi mers cu Andrei Plesu, sau cu Gabriel Liiceanu ? s.a.m.d. Ma rog, speculatii bonome sau malitioase, venite oricum din veneratie. Tot asa, stiu ca m-am gandit odata ce-ar fi fost sa-l vedem pe Eliade taind impreuna cu Ion Iliescu in 1991 sau 1992 panglica inaugurala la Institutul de studii orientale, al carui proiect il cocea inca Al. Rosetti, sub patronaj regal, prin 1937. Cum il stim, cred ca s-ar fi tinut departe de politica mica a zilei, ar fi avut prieteni in toate partidele, dar s-ar fi ferit cu orice risc de angajari nete intr-o parte sau alta. Ar fi slujit, precum Noica, doar marile idei si marile initiative culturale. Ideea romaneasca simultan cu Ideea europeana. Ar fi propulsat Orientul prin toate mijloacele, ar fi coordonat colectii teribile la Humanitas, i-ar fi recomandat lui Plesu la NEC, tot ca Noica, tineri "mancatori de jaratic", s-ar fi necajit, fireste, de micile tradari de genul Culianu sau Matei Calinescu si s-ar fi revoltat de tratamentul pe care i l-a rezervat Saul Bellow in Ravelstein, ar fi inchegat cu placere un volum de "entretiens" cu Sorin Antohi si n-ar fi inteles in ruptul capului de ce, odata dobandita mult visata libertate, Romania a cazut in isterie, depresie, apocaliptita. Dincolo de multe, foarte multe altele, ce trebuie sa retinem noi acum, in regim de extrema urgenta, din marele mecanism-Eliade este necesitatea constructiei culturale. Ostilitatea fata de tot ce va sa zica gainarie, improvizatie institutionala, susa, gascareala, urechism, fatalism, paralel cu dobandirea respiratiei largi pentru proiecte de mare anvergura. Toata generatia 27 a trait in cultul verbelor a fi si a face, departe de obsesia noastra maniacala de azi: fixatia de a avea, cat mai mult si chiar cu pretul alienarii supreme. Hai sa-l mai citam o data. Tot din Jurnalul portughez, 23 septembrie 1942, context deprimant pentru el din toate punctele de vedere: "Din nou ma domina sentimentul zadarniciei oricarui efort. Adevarul este ca nu are absolut nici un rost sa incerc o realizare a mea in cultura. Stiu prea bine ca traiesc sfarsitul unui ciclu istoric si ca nu ma voi putea incadra in haosul paradiziac care va urma. De altfel, nici nu mi s-ar ingadui. Lumea noua anglo-sovietica nu va accepta in sanul ei oameni ca mine. Dar nu cazul meu personal ma impresioneaza. Mi-ar fi egal sa traiesc sau nu, ca voi fi impuscat sau nu de comunisti (puteam fi foarte bine impuscat de Carol si Armand Calinescu, sau chiar de generalul Antonescu). Nu asta ma impresioneaza. Dimpotriva, sa mori stiind ca lasi in urma ta o lume care-ti va duce mai departe gandurile, ca mori cu sens – e o moarte pe care intotdeauna mi-am dorit-o. Ma cutremura insa neantul pe care-l vad inaintea mea : civilizatia latino-crestina sombrand sub asa-zisa dictatura a proletariatului, in fapt dictatura celor mai abjecte elemente slave. Si daca acesta e adevarul – pentru ca asta vor si Churchill si Roosevelt, si ei sunt cei tari – atunci ce rost mai are creatia in istorie, in

cultura ? Numai doua atitudini isi mai pot gasi indreptatirea: mistica si orgia. Credinta in sfintenie si cinica dezagregare in voluptate. si atunci iti dai seama cat de inutile au fost, de atatea secole, jertfele romanismului."

- Iti multumesc foarte muLt.

CONSTANTIN NOICA – PERSONALITATE PROEMINTĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI

Personalitate proeminentă a spiritualită ţii româneşti, filosof original, eseist remarcabil, poliglot erudit, Constan-tin Noica aparţine generaţiei de aur interbelice, alături deMircea Eliade şi Emil Cioran. El este 'autorul a A peste 60de

cărţi originale, traduceri şi îngrijiri de ediţii. In acelaşitimp semnează peste o mie de artieole şi eseuri literare şi filosofice în publicaţiile interbelice: Revista de Filosofie,Vremea, Criterion, Convorbiri literare, Revista FundatiilorRegale, 'Credinţa, Ultima oră, Viaţa literară, Gândirea,Familia, Universul literar. După război

colaboreazălaGazeta literară, România literară, 'Contemporanul, Cronica,Ramuri; Steaua, Studii clasice, Convorbiri literare, Transil-vania, Tribuna, Luceafărul, Viaţa Românească, Manuscrip-tom, Revista de istorie şi teorie literară şi

multe altele.Constantin Noica debutează editorial cu Mathesis saudespre bucuriile simple (1934). Această carte a primit fre-miul scriitorilor tineri, alături de Nu de Eugen Ionescu şide Pe culmile disperării de Emil

Cioran2. . .Critica literară a vremii a apreciat în mod deosebitperfectul echilibru interior, puterea de subtilă analiză şioriginalitatea autorului, care nu împlinise încă 25 de ani.Şerban Cioculescu, comparându-l pe Noica cu Henri Poin-

care, genialul filosof matematician, conchidea: n îmi este oaleasă bucurie să recomand (această carte - n.n.) ca pe unîndreptar de gândire. Niciodată în scrisul românesc spiritulgeometric nu s-a prelungit ca în Mathesls în pură poezie1f3• 1Eugen Ionescu (1909-1994),scriitor francez de origine română, fondatoral teatrului de avangardă.

Opere: Elegiipentru fiinte miel, .Cântăreaţacheală, Rinoceri!, Regele moare, Setea şi foamea, Note şi eontranote.2Emil Cioran (n. 1911), eseist şi scriitor, francez de origine română.Stabilit in Franţa. Opere: Schimbarea

la fată aromâniel, Lacrimi şisfmti, Tentaţfa de a exista.3Revista Fundatiilor Regale, nr. 9, septembrie 1934.

Page 2

20 Eseu, tratat filosofic şi in acelaşi timp jurnal intim, Mathe-sis este una dintre cele mai frumos scrise cărţi de gândireromânească, in care autorul pledează pentru culturile detip geometric, impotriva celor de tip istoric. Marele săuprieten, Mircea Eliade, remarca: "Nimeni altul n-a ştiutmai bine ca Noica să rămână viu şi intim, fără să renunţe'la pudoare, la decenţă şi la modestie. Constantin Noicavorbeşte despre pasiuni cu acea nobilă candoare şi gravăsubtilitate a secolului al XVII-lea. Este in efortul său cătreuniversalitate, către certitudine şi ritm o mare speranţă anoastră si o scurtă dramă a lui"1.în 1935 apare Regulae ad directionemingenii. Tra-ducând din limba latină o lucrare carteziană, Constantin.Noica a redactat o amplă introducere,precum şi notelecorespunzătoare.Simplitateaşi claritatea limbii traducerii, subtilitateacomentariului se alătură străduintelor autorului de a crea oterminologie filosofică românească şi de a oferi un indrep-tar în studiul operei lui Descartes.De altfel, în 1937când intreaga Europă sărbătorea pe marele filosof raţiona-list, Noica ii consacra o micromonografieapărută înBi-blioteca pentru toţi: Viaţa şi filosofia lui Rene Descartes.Descoperirile filosofului francez in domeniile matematiciişi ale fizicii sunt prezentate intr-un stil accesibil şi atractiv.Cititorii cărţii lui Noica au reţinut că Descartes a pus bazelegeometriei analitice, introducând noţiunile de mărime vari-abilă şi de funcţie, fiind în acelaşi timp autorul celebrei for-mule: "Cogito, ergo s um" (Cuget, deci exist), maximă ceproclamă gândirea ca adevăr indubitabil al existenţei.Volumul Concepte deschise În istoria filosofiei la Des-cartes, Lei bni tz şi Kant (1936) familiarizeazăcititorulromân de cultură medie cu opera celor trei filosofi.. Cartea cuprinde trei studii: Conceptul de mathesisuniversalisla Descartes,Elementepentruo scientiageneralis la Leibnitz şi Problema lucrului in sine la Kant.Volumul De caelo :.(1937), reapărut recent, este subin- 1Vremea, 29 septembrie 1935.

Page 3

21 titulat încercare în jurul cunoaşterii şi individului.Prefaţa îşi propune să se justifice, autorul prezentân-du-ni-se în acelaşi timp ca un mânuitor al dialecticii, ce a-trage atenţia asupra deosebirilor dintre aparenţă şi esenţă:"Dintre toate

lucrurile pe care eşti ispitit să le spui atuncicând dai la iveală o nouă lucrare, anume potrivirea. ideilorcuprinse în ea, cu cele afirmate altă dată, măsura în careanumite contradicţii nu sunt decât aparenţe, sensul orientăriipe care o slujeşti, şi toate celelalte, nu ni se pare cuvenit săspunem decât că nu am fi voit să scriem lucrarea aceasta înfelul în care am scris-o. Potrivit cu un .statornic îndemn, amfi preferat să ocolim, cel puţin deocamdată, unele «pro-bleme mari». Este greu însă a scrie despre chestiuni de viaţăinterioară aşa cum făceam într-o lucrare de început, fără aîncrucişa asemenea probleme şi este cu neputinţăsă leocolesti, atunci 'când începi, asa cum se încearcă aci, o dez-batere în legătură cu stările noastre morale".încă inainte de a fi împlinit 30 de ani Noica ocupa unloc bine stabilit în spiritualitatearomânească, aparţinândîn egală măsură filosofiei şi literaturii. Deosebit de semni-ficative se dovedesc rândurile ce-i sunt consacrate de Pom-piliu Constantinescu1în Vremea din 2 ianuarie 1938, într-unbilant intitulat Anul literar:, . "Din aceeasi generatie cu d-nii Eliade si Cioran, dl. Con-stantin Noica 'este un '«filosof»; adică un' spirit metodic, denuanţă şi respectos faţă de adevărul universal al raţiunii.Plecând de la Descartes şi Kant! din care a tradus cu limpe-zime şi precizie (despre viaţa şi filosofia lui Descartes a pu-bli-cat şi un studiu succint), d-l Constantin Noica a tipărit decurând o serie de studii, sub titlul general De caelo, grupate în«jurul cunoaşterii şi individului». Trinitate atât de interesantă şitotuşi profund disperată, existenţa ei justifică încrederea într-omişcare filosofică, in tânăra generaţie, pe cont propriu, deşiintr-un cot la cot solidar, prin afinitatea de vârstă":Istoria lui cum e cu putintă ceva nou (teza de doc- , . 1Pomplllu Constantinescu (1901-1946), critic şi istoric literar român.Opera: Figuri literare, Critice, Tudor Ar~ezi.

Page 4

22 torat apărută în 1940) e, de fapt, o succintă şi originalăistorie a filosofiei.Două introduceri şi o trecere spre idealism (1943) "de-monstrează faptul că în cazul criticismului este vorba de unconcept deschis, în timp ce Kant considera fiecare critică oîncheiere a momentului critic si trecerea la «doctrinăť.Pentru autor, criticile înseşf trec' drept doctrină, careînsă exact prin Critica puterii de judecată (căreia postkan-tienii şi îndeosebi Hegel ii acordă prioritate), realizeazătrecerea spre aceasta." (Autoprezentare).Jurnalul filosofic (1944) ne introduce in Intimitatea bio-grafiei spirituale a autorului. însemnările, aparent disparate,ale acestei cărţi au o tematică variată: filosofie, literatură,muzică, dar si «fapte» concrete, ale vietii domestice. Aforis-mele şi paradoxurile abundă in aceste adnotări a căror ideecentrală e cultura.Consider deosebit de interesante .părerile filosofului de-spre învăţământ: "Visez o şcoală in care să nu se predea,la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios,intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oamenitineri ai lumii, să vină' acolo spre a se elibera de tiraniaprofesoratului, Căci totul si toti le dau lectii. Totul trebuieînvăţat din afară şi pe din afară, iar singurul lucru care lee îngăduit; din când in când, e să pună întrebări. Dar nuvedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nuvedeţi că noi nu avem intotdeauna ce să le spunem? Sun-tem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nutrebuie să le fie spus)."în 1944, la indemnul lui Sextil Puşcariu", Noica publicăvolumul Pagini despre sufletul românesc. Aparent variate,eseurile. înmănunchiate aici (Ce e etern şi ce e istoric încultura românească, Blsertcuţele noastre,- Cumgândeştepoporul român, Sufletul românesc şi muzica etc.) prezintăin spiritul Spaţiului mioritic al lui Lucian Blaga trasăturile 1Sextil Puşcarlu (1877-1948), lingvist şi filolog român, înterreitorulMuzeului limbii române. Opere: Limba română, Istoria literaturiiromâne, Epoca veche.

Page 5

23 specifice, timbrul unic al spiritualităţii noastre.Termină redactarea scrierii Devenirea intru fiinţă. încer-care asupra filosofiei tradiţionale ce va fi' tipărită abia în1985. "Aici, problema noului este transpusă din domeniulcunoaşterii în domeniul ontologic. Autorul distinge între o .devenire întru devenire (aşa cum o ilustrează reproducereaorganică) şi o devenire întru fiinţă, cea dintăi ca modali-tate ontologică a reînceperii de sine şi a repetării de sine,cea din urmă ca expresiea reînnoiriiontologiceşi adesăvârsirii, Autorul desemnează constiinta devenirii întrufiinţă că raţiune şi arată că fiecare grupă 'a tabelei kantienede categorii este susţinută de trei componente ontologice: dedevenirea de fiintă si de devenirea întru fiintă. Cea dinurmă îi apare înzestrată cu patru modalităţi, care la rândullor sunt expresie a raţionalului: ca persoană umană, ca şi co-munitate, ca umanitate totală la fel ca în. religii şi în fine caşi curs dialectic al realului incluzând omul" (Autoprezentare).După ce mai bine de două

decenii i s-a impus tăcerea,în 1969 vede lumina tiparului Douăzeci şi şapte de trepteale realului. Este vorba aici, de câteva glose pe margineacategoriilor lui Platon, Aristotel si Kant.In 1975 apare cartea Emin'escu sau gânduri despreomul deplin al culturii româneşti, lucrare originală, apa-rent eseistică, _bazată pe o documentare temeinică. Autorulciteşte cu atenţie comentariile~redec_esorilor (Titu Maio-'rescu, Ion Scurtul, G. Ibrăileanu,N. Iorga', G. Călinescu,Perpessicius") caracterizând opera lui Eminescu drept: "unmiracol al culturii româneşti." Caietele poetului sunt com- Ion Scurtu (1877-1922), scriitor şi critic literar, unul dintre primiiexegeţi şi editori ai lui Eminescu._2Garabet Ibrăileanu (1871-1936), mentorul spiritual al revistei ViaţaRomânească, istoric şi critic literar.,3Nicolae Iorga (1871-1944),' istoric, scriitor şi publicist român denotorietate universală. Personalitateenciclopedică. Opere: Istoriaromânilor, Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea, IstoriaPresei, Istoria armatei, Istoria bi<;ericil,Istoria comerţului etc.4Perpessicius (1891-1971), pseudonimul lui Dimitrie S. Panaitescu, istoricşi critic literar, autor al Menţlunllor critice.

Page 6

24parate cu cele ale lui Leonardo Da Vinei", Goethe, Shel-ley2, Holderlin3 "Şi Paul Valery", Cercetând manuscrisele, etulburat şi emoţionat. Extaziându-se în faţa acestor comori,'pledează pentru faximilarea celor 44 de caiete rămase.în acelaşi an Noica editeazătraducereafăcută deEminescu din Critica raţiunii pure de Kant.în 1992 Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu publică laEditura Humanitas volumul Introducerela miracolul emi-nescian, cuprinzând aproape toate exegezele eminescieneale lui Constantin Noica.Cartea e structurată pe următoarele capitole: "întâlni-rea cu manuscriseleeminesciene, Eminescu sau gânduridespre omul deplin al culturii româneşti, Din periodice,Eminescu şi Kant, Interpretărieminesciene, Fragmenta-rium si Addenda."eeior ce doresc să aprofundeze exegezele eminescieneale filosofului de la. Păltinis le recomandăm lectura acesteicărţi, Li se poate adăuga' Când te Întorci cu gândul laEminescu, fragmente omise din lucrarea Eminescu sau gân-duri despre omul deplin al culturii româneşti, publicate denoi în Revista de istorie şi terorie literară, nr. 4/1986.în 1978 vede lumina tiparului Sentimentul românesc alfiinţei, în care autorul propune un model ontologlc''. "îninteriorul acestui model determinaţiile individului sunt con-vertibile în determinaţiile generalului, ceea ce este desemnatca «anastrofie». Este vorba, prin urmare, de o redescoperirea celor trei concepte hegeliene: universalitate, particularitate,slngularitate, care desigur nu trebuie înţeleşi ca temieni in-dependenţi, ci ca înrădăcinaţi într-o structură a fiinţei. De 1Leonardo Da Vinei (1452-1519), pictor, sculptor, om de ştiinţă italian.Tablouri reprezentative: Gioconda, Cina cea de taină."2Percy Byssbe Shelley (1792-1822), poet rorrantic englez. Opere: ReginaMab, Prometeu descătuşat,3Joban Clirlstlan Friedrkb Holderlin (1770-1843), poet romantic german.4Paul Valery (1871-1945), poet şi eseist francez.5ontologie (grec. on, ontos: "fiinţă" şi logos: "ştiinţă"): ramră a filosofieicare studiază trăsăturile cele mai generale ale existentei; teoria existenţei,"existenţa ca 'existenţă" (Aristotel).

Page 7

25 acum incolo autorul" nu va vedea în acest, model numaiunul ontologic, ci condiţia pentru orice desăvârşire, atât îndomeniul cunoaşterii, -cât şi in cel al atitudinii etice, ca şiîn acela al reuşitei estetice" (Autoprezentare) ..Cartea are tangenţe cu literatura, făcând două analizede excepţie: Luceafărul de Eminescu şi basmul Tinereţefără bătrâneţe.în 1981 se tipăreşte volumul Devenirea întru fiinţă, cu-prinzând în partea a doua a sa Tratatul de Ontologie "Dupăopinia autorului, ontologiilor tradiţionaletrebuie să li sereproşeze că stând prea mult -sub influenţa lui Parmenide'pornesc de la o fiinţă desăvărşită, în timp ce, pe de altăparte ontologiile no~alisteduc prea departe în jos şi pre-supun o fiinţă individuală în felul unei mărimi statistice.Tratatul pleacă bineînţeles şi de la realităţi individuale, încare însă modelul ontologic al autorului este reprezentat-ca activ, eficient. Dacă fiind produsă de aceste realităţi nurealizeazămai departenimic decât devenirea(pe careautorul o înţelege ca expresie a unei prime organîzări arealului şi nu ca simplă transformare sau ca simplă schim-bare şi nici ca opusă fiinţei) se ajunge în felul acesta să sevorbească numai de realitatea unei fiinte de a doua instantă,Pentru aceasta este introdusă denumirea' de element în cad;W- căruia modelul ontologic dobândeşte existenţa în sine şi nuprin lucruri. Pentru autor, cele trei elemente fundamentalesunt: cimpurile materiale, viaţa şi raţiunea" (Autoprezentare).Dintre scrierile antume mai menţionez: Povestiri despreom (1980), Devenirea întru fiinţă (1981), Trei introduceri .la devenirea între fiinţă

(1984), Scrisori despre logica luiHermes (1986). în această ultimă operă antumă, "raportulîntre individual, determinaţiişi general a făcut. obiectulLogicii autorului care a fost' dată la tipar într-o formă pro-vizorie. El obiectează logicii tradiţionale şi celei modernede -a fi subsumat generalului individualul, pentr~ că atâtAristotel cât şi modernii cu teoria mulţimilor integ~ează 1Parmenlde (540-480 t. H.), filosof grec; 'cel mai de seamă reprezentantal Şcolii eleate. Ontologia sa este preponderent materialistă.

Page 8

* 26 partea intregului şi exemplarul ca parte a mulţimii. Uneiatari logici a subordonării, a ierarhiei în sens militar, logi-cii lui Ares autorul îi opune o logică a lui Hermes în carepartea nu este aşezată în întreg, ci întregul împreună culegile şi întemeierile sale este aşezat în _parte; prin aceastapărţii şi individualului le conferă capacitatea de a putea fiinterpretate de fiecare dată din nou.Atât în ontologie, unde individulalul devine punctul deplecare; cât şi în logică, autorul îşi deschide calea nu cuforme, .notiuni si judecăţi traditionale, si nu cu propozitii -atomere care+toatetrebuie să' fie mişcare prin gândire,adică din afară, ci cu o .nouă unitate logică care produceprocese şi conexiuni fără conective" (Autoprezentare).Publicistica lui literară este însă mai puţin .cunoscută.Cele aproape cinci sute de eseuri şi articole scrise deConstantin Noica. între 1928 şi 1944 prezintă, aşa cum era debănuit, având în vedere excepţionala sa deschidere filosoficădin epocă, o deosebită varietate tematică. Predominantărămâneînsă şi aici problema- esenţială a spiritualităţiiromâneşti. Ne întâmpină la fiece pas încrederea în destinulculturii şi al creativităţii neamului nostru, o pledoarie vi-brantă şi emoţionantă pentru cunoaşterea acestor realităţi eul-turale unice în context european: "E ceva viu aici, în ţararomânească: un spirit, o limbă, câţiva oameni reprezentativi,câteva fapte, câteva creaţii - afirma într-o anume împrejurareConstantin Noica - La ce bun să părăsim sinşura realitate înmijlocul căreia ne simţim bine, la noi acasă?".Altădată, discutând lucrările Teoria monografiei socialede Traian Herseni2şi Tehnlca monografiei sociologice d

Editura Cartea Romaneasca – in noua ei formula – a reeditat volumul de eseuri al lui Alexandru Paleologu, Bunul-simt ca paradox. Aparuta initial in 1972 (tot la Cartea Romaneasca), cartea a fost reeditata (la Editura Vitruviu) si revazuta de autor in 1997 si se afla acum la a treia editie. Avind pe prima coperta o fotografie de batrinete a autorului, editia aceasta este, intr-un fel, una in memoria marelui eseist si moralist care a fost Al. Paleologu, disparut dintre noi de putina vreme. Alaturi de Despre lucrurile cu adevarat importante (Editura Polirom, 1997), Bunul-simt ca paradox este una dintre cele mai frumoase carti ale lui Al. Paleologu(cartile scrise in buna traditie moralista franceza), o carte plina de sarm, de subtilitate si de emotie – intocmai ca omul – dind masura exacta a unui stil, in chiar sensul pe care i-l confera eseistul (vorbind despre Sainte-Beuve), adica de „stil de existenta“, nu numai al operei literare, „deci o valoare ce se propune aprecierii, deci criticii“. De altfel, nu putem ocoli, in aceasta situatie, celebra vorba – si adevarata – a lui Buffon, „Le style c’est l’homme“, care i se potriveste cu prisosinta boierului Al. Paleologu. Daca e sa mai cautam modele, conduite exemplare, intr-o lume atit de impartita si invadata de pragmatism, Al. Paleologu, moralistul, finul causeur, carturarul de mare civilitate, este cu siguranta printre ele.

Iubitorul de paradoxuri din cartea de fata ne-ar amenda imediat: „Dar cei care le au numai pe acestea (cunostinte si mestesug, n.m.) nu sint intelectuali, ci simpli carturari adunatori de fise, colectionari de bibliografii. Intelectualul e prin forta lucrurilor carturar – cu oarecare nonsalanta sau degajare – , dar nu orice carturar e negresit si intelectual. Comportarea intelectuala e totdeauna creatoare intr-un fel sau altul, chiar daca nu se manifesta neaparat prin scriere de carti. Intelectualul trebuie sa poata face toate raportarile posibile de la viata la cultura si de la cultura la viata.

Intelectualul e liber de orice prejudecati si superstitii, fie ele si carturaresti“. Nu carturarul pur si simplu, ci intelectualul. Iata o definitie a intelectualului exemplar, nu neaparat cu conotatia frantuzeasca a activismului in plan social, ci, mai degraba, a acelui carturar in calitate de constiinta individuala, singulara: definit prin libertate spirituala si prin kantiana „lege morala“. Componenta etica este un ingredient esential si omniprezent in „exhortatiile“ lui Al. Paleologu, care, cu modestie asumata, noteaza undeva, intr-o paranteza, ca „asta as dori sa pot pretinde a fi“, adica un moralist.

- Jocul cu paradoxurile

Si, apropo de pragmatism, Paleologu nu-l exclude deloc din „formula“ intelectualului, al carui cimp de bataie e tocmai cultura, asumata moral si existential, si utilizata ca mijloc de integrare sociala. In fond, intelectualul „distrat“ (adica „total solicitat de cunoastere“) este cel care are acces la „real“, in vreme ce „ceilalti, desteptii, istetii, considera realitatea gata facuta, cunoscuta, clasata s…t; trec prin viata fara sa banuiasca esentele, percep cu promptitudine tot ce e convertibil in cifre sau practice combinatii, dar nu stiu nimic sau prea putin despre viata“. Bine, dar sa nu exageram. Eseistul contreaza repede: „Dar, ma rog, de ce sa nu exageram? Geometria e exagerare, filozofia e exagerare, poezia tot asa. Tot ce are sens este exagerare. Realitatea curenta e asa cum e si atita cit e, dar cunoasterea exagereaza. Realul, in sens ontologic, si idealitatea ca necesitate a spiritului sint exagerari. A avea «masura» nu inseamna a turna apa in vin si a reduce totul la o scara mijlocie, asa-zis normala […] «Masura» grecilor era excesiva, ca si hybris-ul care o rupea […] Fara o doza de exagerare nu exista nici cunoastere si nici actiune. Nici stiinta, nici arta, nici dreptate. Si nici bun-simt“. In felul acesta, „inteligenta normala“ este vazuta ca „inteligenta peste medie, adica aceea care, intelegind intotdeauna ceva in plus, constituie un ferment al constiintei; e cu atit mai «normala» cu cit e mai mare; culmea normalitatii e geniul“. N-ar trebui sa credeti ca eseistul se joaca de-a paradoxurile.

Dar parca nu convinge nici spusa lui N. Manolescu (v. coperta a patra), cum ca: „paradoxurile gindirii lui Al. Paleologu sint in definitiv niste solutii foarte simple, desi neintrevazute de altii“. Asa sa fie oare? Paleologu este perfect constient de „tehnica paradoxului“ (v. textul de pe prima pagina), de avantajele si riscurile unui atare procedeu si mai e constient si de posibila alunecare in sofism. Scrie, de altfel, despre Scepticism, dogmatism, sofistica, face si un Exercitiu sofistic, recunoaste ca antinomia, figura de constructie centrala a cugetarilor sale, „e totdeauna de esenta sofistica“. Dar el nu e in fond un sofist, ci un moralist, foarte clasic si desenator de portrete precum moralistii francezi (Montaigne, La Bruyère, Pascal, Sainte-Beuve, Proust sint preferinte recunoscute). Nu-i scapa nici macar tipul sofistului si avatarurile lui in vremurile moderne! „In societatea moderna – constata el – sofistii tipici sint gazetarii, diversii ideologi si mai ales avocatii.

Tratarea accidentalului de care vorbeste Aristotel ia la avocati forma subtilitatii proceduriste […] Sofistica e daca nu cea mai nobila, in tot cazul una din cele mai fascinante si adeseori salutare filiatii intelectuale perpetuate de la Socrate si contemporanii sai din pietele ateniene.“ Cu conditia sa se sprijine pe libertatea spiritului, pe „frivolitate“, iar nu sa faca „jocul tiranilor“. E clar ca eseistul a trecut el insusi pe la scoala sofisticii, metoda pe care o foloseste cu maiestrie in a rasturna „les idées reçues“ si a imbratisa, exact in acelasi timp, banalul (v. Indrazneala de a fi banal). Prima parte a cartii este un adevarat repertoriu de teme, revizitate sau puse in relatii de antinomie insolite si poate fi citita pe alese, selectiv, ca un dictionar ingenios. Titlurile te imbie, dupa gust: Umor si mizantropie, Elogiul gafei, Istoria si optimismul, Cinismul si morala, Despre modestie, Lauda de sine, Despre barbatie s.a.m.d. Cine a spus: „De gustibus non disputandum“?! Oh, nu! – pune intr-o paranteza Al. Paleologu – „orice ar zice vechiul adagiu, totdeauna vom discuta despre gusturi“!

- O combinatie de sofistica si observatie moralista impresionanta

Zveltetea gindirii, precizia frazei, umorul subtil, rasturnarea cu eleganta a locurilor comune nu epateaza la Al. Paleologu, nu iau ochii cu o stralucire factice, intr-un cuvint, nu creeaza sofisme, desi uzeaza de ele. Dimpotriva, au acea putere de observatie si de fixare proprii moralistilor, acea calitate de a creiona tipuri. Citind „pensée“-urile lui Al. Paleologu nu pui la indoiala argutia, brilianta stilistica, ci esti miscat de adevarul uman continut de ele. Combinatia de sofistica si observatie moralista este impresionanta. Ce e bunul-simt? Ce e paradoxal in el? „Descartes – spune autorul – nu are dreptate cind afirma ca bunul-simt este «la chose du monde la mieux partagée». Din contra, mie mi-a parut intotdeauna ca o insusire de exceptie; intilnirea cu superiorul bun-simt, care iti deschide ochii in fata vastelor si profundelor evidente, ma zguduie ca prezenta geniului. […] Se confunda mai totdeauna bunul-simt cu simtul comun“ (v. fragmentul omonim, Bunul-simt ca paradox). Inteligenta fara bun-simt poate exista la rigoare, insa reciproca nu e posibila, bunul-simt fiind asadar un ingredient, as specifica de esenta morala, sine qua non. Ceva mai sofistic, Al. Paleologu ajunge la ideea ca bunul-simt e chiar contrariul prostiei: „Dar bunul-simt este, daca ne gindim bine, un cumul de virtuti morale ca: echitatea, masura, autocontrolul, reprezentarea alteritatii etc., intr-o foarte larga cuprindere. […] Contrariul prostiei trebuie cautat in planul etic. Un om bun nu e niciodata prost“.

- Partea spumoasa a „moralismelor“

Ca de obicei, sint tentata sa las la sfirsit partea cea mai spumoasa, mai frumoasa, a „moralismelor“ lui Al. Paleologu. E vorba de paginile in care vorbeste despre femeie si despre iubire, precum in De amore (I) si (II), Valul Penelopei, Don Juan si despre Femeia si filosofia sau cazul lui Camil Petrescu. In mare, Paleologu asuma teoria lui Camil Petrescu despre iubire, vazuta ca „monoideism“ si ca senzualitate sporita de inteligenta si imaginatie, conform parafrazei dupa Camil Petrescu: „cit sentiment, atita inteligenta“: „Imaginatia si inteligenta sporesc infinit senzualitatea: fenomenul acesta se numeste erotism si e la baza oricarei mari iubiri: amorul-pasiune e neaparat si amor fizic. s…t Dar erotismul nu e decit prima treapta a iubirii: intelectualizarea senzualitatii trebuie sa se intoarca intr-o erotizare a sufletului, sa devina o senzualitate morala“.

Marea dragoste nu poate fi una de tinerete, ci de maturitate: „Maturitatea presupune stiinta vietii si a durerii, adincimea sentimentelor si mai ales: prestiinta mortii, perspectiva in care dragostea isi capata gravitatea“. Si o idee foarte personala, pe care o dezvolta apoi in Despre lucrurile cu adevarat importante: con-vietuirea cuplului, obisnuinta nu uzeaza dragostea, ci dimpotriva, exista o frumusete speciala a imbatrinirii impreuna, a descoperirii ridurilor pe chipul celuilalt: „Obisnuinta in dragoste mai inseamna si acumularea de inventie, caci amantii sint inventivi. Ei isi inventa la nesfirsit chinuri si delicii, bucurii si amaraciuni. Isi inventa un limbaj intim, o inepuizabila cazuistica, o intreaga distilerie a sentimentelor si o infinita tandrete, compensatie a entuziastei si mutualei lor cruzimi“. Ideile acestea nu sint noi, ele isi au originea in mitul antic al androginitatii, facut celebru de Platon, completat cu reminiscente romantice si „domesticit“ cu imaginea persistentei tandre a iubirii in cuplul imbatrinit.

Fermecatoare sint cozeria plina de verva, efervescenta si „tesutul“ moral, baza pe care se instaleaza orice cugetare, asa incit eseistul ajunge sa gloseze y compris pe marginea „senzualitatii morale“! La fel de spumos scrie el despre frivolitate, snobism, lene, lectura si – in cartea de fata numai en passant – despre critica literara. Dar si despre „frumusetea, dincolo de estetic“ a resemnarii libere in fata mortii. Partea a doua a cartii contine citeva eseuri cu tema literara, unele dezvoltate in carti ulterioare, despre Sadoveanu, Balzac sau Sainte-Beuve. Ultima parte este o sectiune biografica, cuprinzind citeva scrisori pline de impresii, afectiune si curtoazie din epoca unei burse in Italia (1968), adresate dragei sale M. Si un text memorialistic, in care povesteste istoria anecdotica si hazoasa a relatiilor sale cu pictorul Pallady (v. Portretul artistului la batrinete).

- O dezinvoltura boiereasca, in stare sa urmeze cursul vremurilor

E un volum care da seama, cum ziceam, de un stil: cartea, exact ca si omul – diversa, volubila, pe alocuri sofista, fundamental moralista, intotdeauna de o eleganta fara fasoane. Aristocratul Paleologu, bursier cu sume modice in Italia, se preumbla descult si in sort prin Roma, la bazilica San Pietro, Capela Sixtina sau muzeele Vaticanului (acestea din urma i se par, de altfel, „oribile“!): „ieri mi-a fost refuzat accesul (in galeriile Vaticanului, n.m.) pentru ca eram in short, ca si cum toate tablourile de acolo nu ar fi aratat insi cu genunchii, pulpele si torsurile goale!“. Asemenea dezinvoltura boiereasca, in stare sa urmeze cursul vremurilor, este acum, la (re)lectura, un veritabil confort sufletesc.