Prof. univ. dr. Conf.univ.dr.

GHEORGHE NISTOREANU GHEORGHE COSTACHE

ELEMENTE DE CRIMINOLOGIE

(Sinteze)

2

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DE CRIMINOLOGIE

1.1. Originea criminologiei

Izvoarele istorice atestă faptul că despre

criminalitate s-au făcut studii de specialitate în mod

ştiinţific de abia începând cu secolul al XVII-lea, deşi

despre criminalitate ca fenomen social se poate vorbi de la

apariţia primelor forme de organizare a comunităţii umane.

Necesitatea autoprotejării comunităţii umane a

generat implicit şi primele preocupări de pedepsire a unor

comportamente deviante ca o necesitate a protejării

valorilor şi normelor instituite de comunitate.

Conform istoricului O. Drîmba‚"în mod firesc, reacţia

grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care

prin acţiunile lor amplificau starea de risc. Faptul că legea

talionului răzbate prin negura timpului până în civilizatul

Babilon al regelui Hammurabi şi chiar mult după aceea

reprezintă o dovadă în acest sens".

În timp, fapta reprobabilă, dar şi pedeapsa ce

trebuia aplicată pentru săvârşirea acesteia a cunoscut

3

valenţe noi mai ales de ordin religios şi numai într-o anumită

măsură caracter socio-economic.

În scopul valorizării superioare a sentimentului

religios, crima a fost considerată fie ca o manifestare

diabolică, fie ca o expresie a păcatului1 din aceste

considerente actul de justiţie fiind privit ca un dar divin.

De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul

Louvre pe care sunt gravate articolele Codului său,

Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la

care primeşte textul legii. Conferind esenţă divină

activităţii legislative, regele transmitea normele juridice

oamenilor, care trebuiau să le respecte întocmai, sub

imperiul unor sancţiuni extrem de severe2.

Codul lui Hammurabi a influenţat, într-o măsură

importantă reglementările penale ale popoarelor din zona de

confluenţă. Astfel în Egipt în timpul Regatului Nou se aplica

pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra

statului, pentru omucidere, viol şi adulter feminin precum şi

pentru furt din mormintele regale. Judecătorii corupţi

primeau de asemenea pedeapsa capitală care se executa

prin sinucidere impusă3.

Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea

voluntară, răpirea de persoane, vrăjitoria, adulterul,

1 Jean Pinatel – Traite de droit penal et de criminologie, Tome III

Paris, Dalloz 1963 p. 61 2 O. Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei vol.I, Ed. Ştiinţifică si

Enciclopedică, Bucureşti 1985 p. 61-105 3 O. Drîmba – op.cit. p. 126

4

incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin uciderea

cu pietre (lapidare) – era încredinţată fie familiei care

suferise ofensa fie întregii comunităţi. Pentru crime

deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spânzurarea ori

tragerea în ţeapă4.

Legile scrise au fost elaborate de învăţaţii vremii

numiţi legislatori. Din perioada respectivă istoria reţine

numele celebrilor legislatori Solon şi Drakon, remarcaţi,

primul prin a fi recunoscut ca unul dintre cei mai mari

înţelepţi ai Greciei antice, iar cel de-al doilea prin asprimea

legilor pe care l-ea formulat.

Din cercetarea izvoarelor istorice legislative rezultă

faptul că un aport deosebit la cercetarea criminalităţii l-au

avut şi filozofii lumii antice cum ar fi Platon, Socrate,

Aristotel, Seneca, care în operele lor au făcut referire la

anumite concepte din care unele sunt valabile şi azi.

Dintre filozofii menţionaţi mai sus, în scrierile lui

Platon găsim idei conform cărora pedeapsa nu putea fi

justificată prin ea însăşi ca reacţie la răul produs prin fapta

reprobabilă ci trebuia să fie orientată către un scop care să

constituie temeiul juridic al aplicării acesteia. De aici se

poate trage concluzia că filozoful antic identificase scopul

pedepsei ca fiind acela al prevenirii săvârşirii altor fapte în

viitor.

Platon afirma că: „acela care vrea să pedepsească în

mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care

4 Idem p. 185

5

este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu

se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca

vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa

lui să-i înfrâneze pe ceilalţi5”.

Aristotel, un alt filozof al lumii antice este primul

care surprinde efectul sărăciei şi mizeriei sociale asupra

factorilor favorizanţi în comiterea delictelor.

De asemenea preocupări în domeniul criminologiei se

regăsesc şi în datele furnizate de istoria medicinei legale,

chiar Hipocrate fiind consultat de specialiştii vremii în

situaţiile unor omoruri.

1.2. Formarea şi apariţia criminologiei

Apariţia criminologie ca ştiinţă nu poate fi

precizată cu exactitate în timp, cei mai mulţi specialişti în

domeniu apreciind că medicul militar italian Cesare

Beccaria este întemeietorul acesteia, în lucrarea sa -

Despre infracţiuni şi pedepse - apărând primele idei care

scot în evidenţă umanismul şi importanţa prevenirii

delictelor. Totuşi înaintea lui Beccaria, Thomas Morus a

scos în evidenţă necesitatea prevenirii infracţiunilor prin

măsuri economice şi sociale.

Aceleaşi idei cu scop preventiv prin îmbunătăţirea

moravurilor se regăsesc şi în opera lui Montesquieu.

5 Platon, Dialoguri, Protagoras,Paris,ed.Les Belles Lettres,1966,324, a.b.

6

Pornind de la ideile predecesorilor săi Beccaria a

fost primul care a criticat tirania şi arbitrariul ce dominau

justiţia italiană scoţând în evidenţă importanţa dreptului

natural conform căruia toţi oamenii să fie consideraţi egali

în faţa legii şi să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii, pledând

împotriva dreptului „divin”.

Pe baza unor cercetări experimentale având ca punct

de pornire aspectele psihiatriei judiciare medicul militar

Cesare Lombroso a susţinut în opera sa „Omul delincvent”,

că ar fi găsit imaginea model a infractorului descriindu-l ca

pe o persoană predestinată să comită delicte datorate unor

stigmate fizice şi psihice înnăscute.

Această operă a sa a avut un puternic impact asupra

lumii ştiinţifice din acea vreme dar şi după aceea, el fiind

recunoscut în domeniul criminologiei ca fiind părintele

criminologiei antropologice.

În domeniul cercetării criminologice un rol important

în ocupă şi profesorul în drept şi sociologie Enrico Ferri

care a abordat în cercetările sale rolul factorilor sociali în

determinarea criminalităţii motiv pentru care acesta este

cunoscut în ştiinţa criminologică ca întemeietorul

criminologiei sociale.

Pentru prima dată în izvoarele istoriei criminologice

noţiunea de criminologie se regăseşte în lucrarea cu acelaşi

titlu a magistratului italian Raffaele Garofalo în care a

scos în evidenţă o teorie a criminalităţii naturale

independentă de oricare altă ştiinţă lucru ce i-a adus critici

vehemente din partea specialiştilor în domeniu.

7

Controversele în domeniul criminologiei s-au

accentuat odată cu apariţia teoriilor elaborate de

cercetătorii francezi în domeniu bazate pe etiologia

criminalităţii. Dacă italienii considerau criminalitatea ca

fiind cauzată de factori preponderent biologici, francezii

susţineau că aceasta este determinată de factori

preponderent sociali.

Această controversă s-a accentuat şi mai mult odată

cu apariţia teoriei medicului francez Andre Lacassagne

conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea

faptelor antisociale revine societăţii.

Toate aceste contradicţii au determinat

aprofundarea cercetărilor privind studiul fenomenului

infracţional într-un cadru instituţional bine definit ceea ce

a prefigurat apariţia noii discipline ştiinţifice care s-a

numit criminologie.

1.3. Evoluţia criminologiei

Starea şi dinamica fenomenului infracţional a fost

studiată mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului

social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul

sociologiei, iar studiul infractorului a fost realizat de

antropologie, psihologie şi psihiatrie6 .

6 R.M. Stănoiu, Introducere in criminologie, ed. Academiei, Bucureşti

1989 p. 13

8

Întrucât influenţa cercetărilor medicului militar

Lombroso s-a menţinut în cadrul studiilor făcute şi de alţi

cercetători, criminologia s-a numit o perioadă de timp

„antropologie criminologică „.

De altfel, sub această denumire s-au şi desfăşurat

primele congrese în domeniu, perioadă în care criminologia

nu se constituise ca o disciplină autonomă şi ea apărea ca

parte componentă a altor ştiinţe care abordau într-un fel

sau altul probleme legate de descrierea, explicarea şi

interpretarea fenomenului infracţional.

Societatea Internaţională de Criminologie a fost

integrată în structurile O.N.U. în cadrul căruia îşi

desfăşoară activitatea sub auspiciile Consiliul Economic şi

Social care a creat iniţial Comitetul Consultativ Special de

experţi în problemele criminalităţii care ulterior s-a

transformat în Divizia Pentru Justiţie Penală şi Prevenire a

Criminalităţii.

În anul 1981 O.N.U. a realizat un acord cu guvernul

Finlandei şi au creat Institutul Helsinki pentru controlul şi

prevenirea criminalităţii, iar din 1993 acesta poartă numele

de Institutul European Pentru Controlul şi Prevenirea

Criminalităţii, obiectivul acestuia fiind reprezentat de

schimbul de informaţii între ţările europene în vederea

prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.

În ţara noastră după o perioadă îndelungată în care

studiile criminologice au avut un caracter sporadic, în 1990

s-a înfiinţat Societatea Română de Criminologie şi

Criminalistică. De asemenea a cunoscut o nouă dezvoltare

9

învăţământul superior în domeniul criminologiei şi au fost

înfiinţate colective de cercetători în domeniu la

Inspectoratul General al Poliţiei din cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor, la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cadrul Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

1.4. Criminologia generală

Afirmarea criminologiei ca ştiinţă a trebuit să

demonstreze prin metode proprii de cercetare şi tehnici de

explorare a criminalităţii că are un obiect propriu de studiu

apt să facă aprecieri privind fenomenul infracţionalităţii şi

că pe baza cercetărilor efectuate este în stare să propună

metode şi programe specifice şi eficiente în vederea

limitării şi prevenirii fenomenului infracţional.

Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că

saltul de la criminologiile specializate la criminologia

generală se dovedeşte a fi dificil7. Această stare de fapt

rezultă din complexitatea obiectului de cercetare, din

dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale

diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenţa

criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre

om şi societate, de formarea unor specialişti în acest

domeniu.8

7 R.M. Stănoiu op.cit. p. 15 8 R.M. Stănoiu op.cit. p. 16

10

Ţinând cont de considerentul potrivit căruia

criminalitatea este un fenomen complex şi se află

permanent în evoluţie, criminologia contemporană

abordează o orientarea realistă şi pragmatică având drept

scop adaptarea cadrului şi metodelor sale la nevoile

contemporane care vor contribui în mod sigur la realizarea

sarcinilor şi obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a

propus.

11

CAPITOLUL II

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

2.1. Evoluţie. Obiectul criminologiei ca subiect de

controverse teoretice

Controversele cu privire la ştiinţa criminologiei au

fost evidenţiate la cel de-al doilea congres de criminologie

desfăşurat la Paris în anul 1950 unde sociologul american

Thorsten Sellin făcea afirmaţii cu privire la criminologie că

obiectul său de studiu şi rezolvarea acestei probleme nu

este încă rezolvată, criminologia fiind considerată „regină

fără regat”.

Situaţia de controverse a fost consecinţa modului în

care criminologia a apărut în domeniul ştiinţelor deoarece

aceasta s-a dezvoltat iniţial în cadrul altor ştiinţe şi a

folosit sisteme de referinţă tehnice şi modele etiologice

proprii ştiinţelor respective.

Acest lucru a făcut ca şi obiectul său de cercetare să

fie fragmentat astfel că el prezenta numai anumite laturi şi

aspecte ale fenomenului infracţional ceea ce a determinat o

lipsă de unitate între specialiştii care abordau problema

12

fenomenului infracţional din perspectiva ştiinţei în care îşi

desfăşurau activitatea.

Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ

al actului infracţional a constituit ulterior o constantă a

poziţiilor teoretice care consideră personalitatea

individuală drept cauză exclusivă sau prioritară în

săvârşirea faptelor antisociale.9

În acest context conceptul de infracţiune este privit

de pe o poziţie care este în afara normativului juridic,

astfel că sociologul american Thorsten Sellin înţelegea prin

crimă orice faptă care aducea atingere normelor şi valorilor

de conduită în general chiar dacă acestea făceau sau nu

obiectul unor reglementări juridice.

Criminologul german Hans Goppinger aprecia

infracţiunea ca obiect al ştiinţei criminologiei atât ca

fenomen juridic cât şi în strânsă legătură cu morala, religia

şi cultura.

Abordarea monocauzal a problematicii criminologiei

reprezintă o carenţă privind obiectul de cercetare şi ar

situa disciplina în contextul altor ştiinţe ceea ce ar pune

sub semnul întrebării autonomia existenţială a criminologiei.

Reducerea obiectului de cercetare la persoana

infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul

infracţional, după cum abordarea criminalităţii, fie din

perspectiva analizei cantitative, fie explicând „socialul prin

9 R.M. Stănoiu, Introducere in criminologie, ed Academiei Bucureşti

1989, p. 17

13

social”, neglijează parţial sau total personalitatea celui care

încalcă legea penală10.

Afirmarea criminologiei ca ştiinţă autonomă a

cunoscut o puternică afirmare după cel de-al doilea război

mondial, perioadă în care au avut loc numeroase reuniuni

ştiinţifice internaţionale pe această temă ocazie cu care au

fost abordate aspecte de ordin conceptual precum şi alte

probleme ale ştiinţei ca atare.

Considerând că „obiectul îl constituie factorii sociali

şi individuali teoria multifactorială asupra cauzelor

criminalităţii reprezintă un progres în raport cu poziţiile

anterioare, dar ea nu constituie o concepţie aptă să

integreze diferitele niveluri de analiză cauzală într-un

model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de

factori implicaţi în geneza crimei11 ”.

O încercare de unificare a conceptelor în obiectul său

de studiu şi în problemele care făceau trimitere la crimă,

criminal şi criminalitate a fost în perioada deceniilor VI-

VII din secolul XX având ca exponenţi de bază mai mulţi

criminologi, detaşându-se dintre ei Jean Pinatel şi Hermann

Mannheim.

Criminologul Hermann Mannheim aborda problema

criminologiei sub două aspecte, primul făcând trimitere la

studiul crimei ca obiect de studiu al criminologiei privită

într-un sens restrâns sau incluzând alături de acesta şi

10 R.M. Stănoiu, op. cit. p. 18 11 idem p. 19

14

probleme legate de tratament şi resocializarea

infractorilor şi aspecte legate de penologie în general şi

metode de prevenire ale criminalităţii în special, într-o

abordare largă a fenomenului infracţional.

Şi criminologul francez Jean Pinatel aborda

problema cercetării criminologice sub trei aspecte care se

refereau la studiul crimei, ce avea ca obiect de cercetare

principală fapta în sine, studiul criminalului, care se referea

la personalitatea infractorului precum şi la cauzele care îl

influenţau în determinarea comiterii faptei antisociale

precum şi sub aspectul criminalităţii în care lua în calcul

totalitatea delictelor comise într-o perioadă de timp bine

determinată pe o arie geografică bine definită.

Este demn de remarcat faptul că J. Pinatel

surprinde deosebit de bine complexitatea ştiinţei

criminologice abordându-o sub cele trei aspecte menţionate

mai sus însă cu toate acestea el face unele diferenţieri cu

privire la împărţirea criminologiei într-o „criminologie

generală„ (cu caracter enciclopedic, dar şi sintetic, ce

urmăreşte să compare şi să unifice datele criminologiilor

specializate) şi o „criminologie clinică„ (având ca obiect

abordarea multidisciplinară a cauzelor individuale), ceea ce

a făcut ca unii autori să aprecieze că acest aspect este de

natură să rupă individualul de fenomenul global al

criminalităţii12.

12 R.M. Stănoiu, op. cit p. 19

15

Un element nou care apare în domeniul cercetării

criminologice este introducerea în obiectul de studiu al

reacţiei sociale.

În acest context sociologul american Edwin H.

Sutherland defineşte criminologia ca fiind „totalitatea

cunoştinţelor referitoare la criminalitate ca fenomen

social” adăugând mai departe că ea are ca obiect de studiu

şi „procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale

reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile”. Tot

el a apreciat că toate procesele menţionate în definiţie

fiind legate între ele, interacţiunile care le unesc ar

reprezenta de fapt obiectul de studiu al criminologiei.

2.2. Obiectul criminologiei – analiză sintetică

Dezvoltarea permanentă a cercetărilor în domeniul

criminologiei a impus o reconsiderare continuă a limitelor şi

conţinutului elementelor componente, datorate în principal

acumulărilor de ordin ştiinţific pe care le-a cunoscut

ştiinţa.

Totodată, este necesar ca tratarea acestei probleme

să fie făcută în mod echilibrat şi judicios astfel încât

obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă

identitatea şi îi stabileşte locul în sistemul ştiinţelor – să

16

nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici

restrâns nejustificat.13

Acumulările ştiinţifice ce s-au făcut în domeniul

criminologiei precum şi problematica majoră analizată de

această disciplină, determină să apreciem că obiectul de

studiu al criminologiei este dat de următoarele elemente:

a) criminalitatea ca fenomen social

b) infracţiunea

c) infractorul

d) victima

e) reacţia socială împotriva criminalităţii.

2.2.1. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi

funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor

componente14.

Pentru a aborda criminalitatea ca fenomen social, ca

fiind obiectul sintetic de cercetare al criminologiei, se

impune adoptarea unui model sistemic de analiză privit fiind

ca orice fenomen social.

Sub aceste concepte criminalitatea reală reprezintă

numărul de infracţiuni săvârşite într-o anumită perioadă de

timp bine determinată pe un teritoriu dinainte stabilit.

13 Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie, ed. Europa Nova, Bucureşti

1996, p. 23 14 idem p. 23

17

În ceea ce priveşte criminalitatea aparentă, aceasta

este dată de numărul de infracţiuni ce sunt înregistrate în

sistemul justiţiei penale, iar criminalitatea legală reprezintă

faptele pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti

de condamnare rămase definitive.

Criminologia are ca obiect principal de studiu

criminalitatea reală.

2.2.2. Infracţiunea

Conform accepţiunii Codului penal românesc

infracţiunea este „fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită cu vinovăţie,nejustificată şi imputabilă persoanei

care a săvârşit-o” (art. 15).

Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu

al criminologiei are la bază criteriul normei penale.

Având rolul de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului

infracţional, a proceselor dinamice care au un impact

semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce

contribuţia la procesul de perfecţionare a reglementării

juridice, la realizarea unei mai bune concordanţe între legea

penală şi realitatea socială pe care o protejează.15

2.2.3. Infractorul

15 Gh. Nistoreanu, C. Păun. op. cit p. 24

18

Din analiza conţinutului definiţiei infracţiunii rezultă

faptul că infractorul este acea persoană care săvârşeşte cu

vinovăţie o faptă prevăzută şi sancţionată de legea penală.

Analizând însă din punct de vedere criminologic

persoana infractorului acesta este privit mult mai complex

determinat de condiţionările bio-psiho-sociale care îl

conduc pe acesta să săvârşească o faptă prevăzută şi

sancţionată de legea penală.

2.2.4. Victima infracţiunii

În general, cercetătorii criminologi şi-au axat

problema de studiu pe studierea infractorului rămânând în

afara preocupării problemelor lor aspecte legate de victima

infracţiunii.

Acest lucru a adus pe bună dreptate critici la adresa

criminologiei, iar în ultima perioadă studiul victimei

infracţiunii a cunoscut noi valenţe şi au demonstrat

legăturile complexe ce există între infractor şi victima lui,

considerându-se că nu poate fi analizat actul infracţional

fără studiul victimei infracţiunii aceasta neputând fi

exclusă din sfera de cercetare.

În altă ordine de idei pentru a putea stabili

dimensiunea criminalităţii reale trebuie neapărat luate în

calcul studiile de victimizare.

2.2.5. Reacţia socială împotriva criminalităţii

19

Trebuie avut în vedere faptul că reacţia socială poate

fi privită sub două aspecte:

a) înainte de săvârşirea faptei (ante-factum);

b) după săvârşirea faptei (post-factum).

Dacă în ceea ce priveşte atitudinea ante-factum a

reacţiei sociale se poate vorbi de programe de măsuri care

vizează prevenirea şi combaterea faptelor antisociale,

atitudinea post-factum este dată de tragerea la

răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni

precum şi complexul de activităţi desfăşurat pe perioada

detenţiei cu privire la tratamentul, educarea şi reeducarea

precum şi reinserţia socială a acestora.

Problematica reacţiei sociale constituie obiect de

studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială

accelerată determină rămânerea în urmă a sistemului de

apărare antiinfracţională, după cum, elaborarea unei politici

adecvate de prevenire şi control a criminalităţii constituie

unul din scopurile acestei ştiinţe.16

16 Gh. Nistoreanu, C. Păun op.cit. p. 26

20

CAPITOLUL III

SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

3.1. Scopul criminologiei

La fel ca şi obiectul său de studiu, scopul

criminologiei devine permanent, odată ce evoluează

cercetările ştiinţifice în domeniu, din ce în ce mai clar, mai

bine conturat şi mult mai precis.

3.1.1. Scopul general al criminologiei

În studiile sale, criminologul francez J. Pinatel arată

că: "Definirea noii politici de apărare socială trebuie să fie

bazată pe datele stabilite de criminologie, ştiinţă complexă

care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie şi

ştiinţele juridice17".

Din acest context se poate concluziona că scopul

general al criminologiei îl constituie realizarea unei politici

penale eficiente, care să conducă nemijlocit la combaterea

faptelor antisociale şi, bineînţeles, la realizarea unui

17 Jean Pinatel - La societe criminogene, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1971,

p.7

21

deziderat major, acela de prevenire a fenomenului

infracţional.

3.1.2. Scopul imediat al criminologiei

În referire la scopul imediat, există de asemenea o

diferenţiere semnificativă, aceasta rezultând din faptul că

în timp ce criminologia are în vedere să găsească, să

identifice şi să stabilească cauzele concrete ce conduc la

producerea criminalităţii, dreptul penal are în vedere să

apere prin normele sale, valorile şi relaţiile sociale

fundamentale.

3.2. Funcţiile criminologiei

În acest context, marea majoritate a cercetătorilor

în domeniu consideră că funcţiile de bază ale criminologiei

sunt: funcţia descriptivă şi funcţia explicativă.

Pe lângă aceste două funcţii de bază, promotorii

teoriilor moderne în domeniu, care iau în calcul şi domeniul

politicii penale, în care criminologia trebuie să aibă o reală

implicaţie, mai adaugă celor două funcţii menţionate mai sus

şi funcţia predictivă (de anticipaţie) şi funcţia profilactică

(de prevenire)18.

18 R. M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti,

1989, p.32

22

3.2.1. Funcţia descriptivă

Este una din cele mai importante funcţii care

stau la baza cunoaşterii criminalităţii şi prin ea se studiază

şi consemnează principalele date referitoare la "volumul"

criminalităţii dintr-o zonă teritorială bine definită (ţară,

regiune, oraş), într-o perioadă de timp dată (1 an, 10 ani

etc.).

Pentru o înţelegere mai corectă, vom detalia

conceptele folosite de criminologul francez J. Pinatel în

domeniu şi anume: mediul, terenul, personalitatea şi actul,

care sunt cele mai uzitate concepte operaţionale de ordin

descriptiv.

Mediul - este un concept care poate fin analizat sub

mai multe accepţiuni şi anume:

a) mediul fizic sau geografic, care se referă la mediul

înconjurător, natural, realizat de formele de relief, de

anotimpuri, de climă şi care au o puternică influenţă asupra

personalităţii omului;

b) mediul social, care din punct de vedere

criminologic poate fi analizat din două perspective şi anume:

mediul personal şi mediul social global.

Mediul personal scoate în evidenţă modelele de

comportament promovate, scopurile şi acţiunile colective,

relaţiile interpersonale, sistemele de norme şi valori la care

aderă.

23

Referindu-se la mediul personal sau psihosocial,

criminologul belgian E. de Greeff a făcut următoarele

distincţii:

a) mediul ineluctabil (mediul familial);

b) mediul ocazional (şcolar-profesional);

c) mediul ales sau acceptat (anturajul);

d) mediul impus (militar, penitenciar).

În vederea stabilirii sferei sale de acţiune, J.

Pinatel face următoarele precizări19:

a) la bază este ereditatea, moştenirea informaţională

genetică;

b) dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice, se

obţine nativul;

c) dacă la nativ se adaugă modificările intervenite

asupra fătului, în uter, se obţine congenitalul;

d) dacă la congenital se adaugă modificările somatice

care intervin odată cu creşterea, se obţine constituţionalul;

e) dacă la constituţional se adaugă modificările

determinate de influenţele fizice şi psihice de-a lungul

existenţei umane, se obţine terenul.

Un concept cu care se va lucra foarte mult în cadrul

criminologiei în general şi al acestei funcţii în special, este

cel de personalitate - concept faţă de care au fost diverse

controverse şi diferenţe de opinie, însă cel mai recomandat

este folosirea acestuia conform definiţiei date de

19 J. Pinatel. op. cit., p.45-46

24

psihologie şi anume: "personalitatea semnifică subiectul

uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, purtătorul

funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice20".

Trebuie remarcat faptul că, componentele enumerate

mai sus, ar fi insuficiente dacă nu s-ar pune în discuţie şi

conceptul de situaţie, care reprezintă un ansamblu de

împrejurări subiective şi obiective ce preced actul criminal,

cu o participare directă şi nemijlocită a personalităţii.

Cele mai importante dintre situaţiile ce preocupă

studiul criminologic sunt situaţiile precriminale, care au

fost abordate în mod deosebit de criminologul suedez Olof

Kimberg, făcând în acest sens următoarea clasificare:

a) situaţii specifice sau periculoase, în care ocazia nu

trebuie căutată de infractor;

b) situaţii nespecifice sau amorfe, în care ocazia

trebuie căutată de infractor;

c) situaţii mixte sau intermediare, în care pe de o

parte situaţia este căutată, iar pe de altă parte există un

stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra

individului pentru a comite fapta.

În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte un individ

cu o anume personalitate, acesta trebuie să-i dea un

răspuns. Răspunsul dat este actul infracţional.

20 P. Popescu-Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.

Albatros, 1978, p.268

25

În criminologia clinică, complexul personalitate-

situaţie constituie schema fundamentală a explicaţiei

trecerii la act21.

3.2.2. Funcţia explicativă

Pentru a accede mai uşor la interpretarea funcţiei

explicative, vom porni de la opinia lui H. Mannheim,

conform căreia "faptele nu au nici un fel de înţeles fără

interpretare, evaluare şi o înţelegere generală, iar noi avem

nevoie de un nivel considerabil de cunoaştere a vieţii în

general şi experienţa anumitor sectoare specifice, pentru a

ajunge la o interpretare corectă a faptelor observate".

De-a lungul timpului însă, o serie de cercetători în

domeniu, mai ales în deceniile 6-7 din secolul al XX-lea şi-au

manifestat unele rezerve cu privire la folosirea conceptelor

mai sus menţionate şi a modului de cercetare, astfel că

dintr-o cercetare etiologică a fenomenului infracţional,

având drept elemente cauza, condiţia, le-au abandonat şi au

mers pe ideea folosirii conceptului de factori, care ar

reprezenta ca o observare globală orice element care ar

avea legătură cu actul infracţional.

În acest context, H. Mannheim arăta că: "Înainte de

toate, există o concluzie foarte simplă, dar fundamentală,

că în criminologie nu există cauze ale crimei să fie atât de

necesare, cât şi suficiente. Există numai factori care pot fi

21 J. Pinatel, op. cit., p.48-49

26

necesari pentru a se produce crima, în conjugare cu alţi

factori. Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur

factor, care în mod invariabil, ar determina acest rezultat".

3.2.3. Funcţia predictivă

Evoluţia criminalităţii prin fapte antisociale izolate

sau de grup restrâns şi apariţia criminalităţii organizate,

precum şi a altor fapte noi de la o etapă la alta, în funcţie

de evoluţia condiţiilor socio-economice, a pus şi pune

serioase probleme oamenilor de ştiinţă, forurilor naţionale

şi internaţionale, pentru contracararea şi limitarea acestui

fenomen.

Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor

modificări cantitative şi calitative în dinamica fenomenului

infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile

infracţionale, cât şi autorii implicaţi22.

3.2.4. Funcţia profilactică

Criminologia, ca ştiinţă, se implică plenar, prin toate

pârghiile sale, în realizarea de studii, în vederea întocmirii

de programe specifice de prevenire şi combatere a

fenomenului infracţional, aceasta fiind practic principala sa

misiune. Dar pentru a putea realiza acest lucru, trebuie să

22 Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

1996, p.33

27

aibă o strânsă colaborare cu alte ştiinţe, cum ar fi dreptul

penal, penologia şi politica penală în general.

Funcţia profilactică a criminologiei se materializează

în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii,

în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un

sistem coerent de măsuri de prevenire şi combatere a

fenomenului infracţional23.

3.3. Definirea criminologiei

În cadrul cercetărilor ştiinţifice ce le efectuează,

criminologia are în vedere atât studierea fenomenului

infracţional pentru cunoaşterea acestuia sub toate

valenţele sale, cât şi realizarea unei practici anticriminale.

Sintetizând cele prezentate, o posibilă definire a

criminologiei ar fi următoarea:

Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul infracţional şi acţionează în direcţia prevenirii şi combaterii acestuia.

23 Gh. Nistoreanu, C. Păun - idem, pg.34

28

CAPITOLUL IV

METODE ŞI TEHNICI

DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

4.1. Metodele cercetării criminologice

Dintre metodele folosite, unele au un domeniu de

aplicare mai mare, fiind folosite şi de alte domenii de

cercetare, pe când altele sunt proprii sau specifice numai

uneia sau alteia dintre ştiinţe.

Dintre metodele generale, folosite şi de alte ştiinţe,

enumerăm:

a) metoda observării;

b) metoda experimentală;

c) metoda istorică, etc.

Studiind aspectele generale, cât şi pe cele

individuale, atât factorii obiectivi cât şi factorii subiectivi

implicaţi în geneza, starea şi dinamica fenomenului

infracţional, urmând o explorare, dar şi o măsurare a

criminalităţii, criminologia apelează în egală măsură la

metode apte să studieze fenomenul în ansamblul său, dar şi

la metode de cunoaştere a personalităţii infractorului, la

29

metode susceptibile să dezvăluie atât latura cantitativă cât

şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării.24

4.1.1. Observarea

Este una din metodele de baza ale cercetării

criminologice şi ale cunoaşterii fenomenului infracţional,

care, prin caracterul său cuprinzător şi indispensabil

tuturor celelalte metode, prin calitatea sa de a decela

frecvenţa fenomenelor, de a le surprinde în stare naturală,

de a le sesiza dependinţele complexe şi condiţionările

factoriale.25

Această metodă de observare nu reţine decât

aspecte care sunt cu totul deosebite, ea fiind în general

superficială şi de cele mai multe ori inexactă, de cele mai

multe ori având un caracter pur subiectiv.

4.1.2. Observarea ştiinţifică

Presupune o contemplare intenţionată şi metodică a

realităţii, fiind orientată către un scop bine determinat.26

În cercetarea criminologică, observarea presupune

studiul comportamentului delincvent de grup sau al

24 RM Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed.

Academiei, Bucureşti 1981, p.62 25 Ana Tucicov-Bogdan, Psihologia generală şi psihologia socială,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 66 26 Idem, p.58

30

individului, acţiunile prin care acesta se manifestă precum

şi reacţiile membrilor societăţii la faptele antisociale.

4.1.3. Experimentul

Este acea metodă de cercetare a criminologiei care

presupune o observare impusă de anumite condiţii

provocate de cel care face experimentul.

În vederea realizării scopului propus de

experimentator, acesta are obligaţia să respecte la rândul

său nişte reguli care sunt general valabile pentru orice

experiment, ca de exemplu:

a) elaborarea ipotezelor de lucru;

b) abordarea problemelor studiate în mod cauzal;

c) crearea unor grupuri de control cât mai

asemănătoare grupului asupra căruia se acţionează

experimental;

d) asigurarea acţiunii unui singur factor – unei

singure variabile – în acelaşi timp;

e) eliminarea influenţei factorilor externi pe toată

durata experimentului;

f) obiectivitatea cercetătorului în efectuarea

experimentului, în analiza şi sinteza datelor obţinute.27

Având la bază mai multe criterii luate în seamă de o

serie de cercetători în domeniu, experimentul a fost

clasificat după următoarele criterii:

27 Idem p. 60.

31

a) natura variabilei independente:

- provocat;

- invocat

b) locul de desfăşurare a experimentului:

- de laborator

- de teren

c) procedeele de manipulare şi verificare utilizate.

4.1.4. Metoda clinică

În cazul experimentelor, cercetătorul are ocazia să

observe comportamentul infractorului în general şi nu al

unui individ.

De aceea, această metodă se impune a fi completată

cu alte metode de natură a aborda un infractor sub

aspectele personalităţii sale, în unitatea şi dinamica sa.

Această metodă poartă denumirea de metoda clinică

care are drept scop să investigheze individul în

complexitatea sa, să stabilească un diagnostic şi să prescrie

un tratament.

Pe baza unor tehnici complexe de examinare, se

poate ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii

infractorului care vor permite formularea unui diagnostic

pe baza căruia criminologul clinician urmează să evalueze

conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un prognostic

social.28

28 J. Pinatel - Traité de droit pénal et de criminologie. Tome III

Criminologie, Paris Dalloz, 1963, p. 395-396

32

În acest sens J. Pinatel precizează că noţiunea de

tratament îmbracă în criminologia clinică, cel puţin două

accepţiuni:

a) aceasta se referă la modul de acţiune faţă de un

delincvent, ca urmare a pronunţării unei sentinţe (pedeapsă,

normă de siguranţă, măsură educativă) etc.

b) într-o a două accepţiune, mai puţin juridică,

noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală

desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modulării

personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura factorii de

recidivă şi a favoriza resocializarea.

4.1.5. Metoda tipologică

Această metodă a fost folosită pentru:

a) descrierea aşa zisului „tip criminal”, în contrast cu

tipul noncriminal;

b) descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de

ocazie, pasional, violent, escroc etc.);

c) stabilirea unei tipologii criminologice a actului

criminal.

Această metodă are la bază noţiunea de tip, ceea ce

reprezintă o combinaţie de trăsături caracteristice ale

fenomenului studiat.

Cesare Lombroso şi Enrico Ferri au realizat în

cadrul studiilor lor primele tipologii specifice.

De altfel, aşa cum deja am arătat în cursurile

anterioare, Lombroso a încercat să demonstreze existenţa

33

tipului unic de criminal înnăscut, teorie care ulterior a

abandonat-o, realizând o tipologie mult mai diferenţiată,

abordând în cercetări şi tipul de criminal pasional, bolnav

mintal, etc.

Criminologul austriac Seeling, a realizat într-o

clasificare, opt tipuri de criminali.

4.1.6. Metoda comparativă

Constă în studiul unui grup de criminali în comparaţie

cu un grup de necriminali. Este des întâlnită în criminologia

juvenilă (a minorilor).

În vederea efectuării studiilor comparative se cer

respectate anumite condiţii:29

a) grupele comparate să fie omogene (ex: infractori

majori cu neinfractori majori, infractoare femei cu

neinfractoare femei) etc.;

b) aspectele studiate să fie de acelaşi fel sau de

aceeaşi natură (ex: mediu de familie la o familie şi la alta)

etc.;

c) examenul să se facă în condiţii similare – timp, loc,

stare psihică, etc.30

Aceste cercetări comparative, pot conduce la

elaborarea unor ipoteze privind factorii criminali şi anume

că:

29 D. Szabo: Crime et villes, Payai, Paris, 1960. 30 I. Oancea: Probleme de criminologie, Ed. All Educational SA,

Bucureşti, p. 25-26

34

a) nivelul de pregătire şi instrucţie în general este

mult mai redus la un grup de criminali decât la un grup de

necriminali;

b) condiţiile de mediu ale familiilor unui grup de

criminali sunt mult mai rele decât în cazul unui grup de

necriminali, etc.

4.1.7. Metoda de predicţie

Aspectele de previziune în domeniul criminologiei se

referă la:

a) raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul

fenomenului infracţional;

b) opţiunea cu privire la factorii de predicţie de

natură individuală;

c) activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi

combaterii fenomenului infracţional.31

Obiectivele urmărite care au stat la baza metodei

de predicţie au fost:

a) realizarea unei previziuni privind fenomenul

infracţional pe o perioadă de timp stabilită;

b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă, care la

rândul ei presupune:

- să evalueze probabilitatea delincvenţei juvenile,

- să evalueze probabilitatea recidivei.

4.2. Tehnici de cercetare criminologică

31 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit. p. 67

35

4.2.1. Observarea

Observarea reprezintă o tehnică fundamentală de

percepere şi interpretare a fenomenului infracţional.

Tehnica observării este recomandată a fi folosită în

studierea unor grupuri reduse ca număr şi a activităţilor

concrete deoarece atitudinile comportamentale se studiază

şi se pot interpreta mai uşor.

În activitatea de cercetare criminologică sunt

cunoscute mai multe tipuri de observare şi anume :

a) în raport cu ţelurile avute de cercetătorul

criminolog observarea poate fi sistematizată sau

nesistematizată cu precizarea că în cel de-al doilea caz

există totuşi la observarea ştiinţifică o sistematizare mai

redusă ;

b) în raport de etapa cercetării, aceasta poate fi

globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de

situaţii în care se manifestă persoanele vizate sau parţiale

când se axează numai pe o anumită tematică32 ;

c) având în vedere modul în care observatorul

percepe problema în realitate, observarea poate fi directă

(nemijlocită) sau indirectă (prin analiza şi studiul unor

documente);

32 A. Tucicov-Bogdan - Psihologie Generală şi Psihologie

Socială, Bucureşti, Ed. Didactica si Pedagogica 1973, p.66

36

d) observarea poate fi internă (participativă) atunci

când observatorul participă activ la viaţa grupului studiat

care la rândul ei poate să fie activă sau pasivă ori să fie o

observare externă care presupune ca cercetătorul să

studieze grupul din afara sa.

Utilizarea observării sistematizate este de dată mai

recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor

preocupări mai largi de organizare, de standardizare a

proceselor studiate în vederea sporirii posibilităţilor de

comparare, de identificare a unor constante şi chiar a

anumitor legităţi a fenomenului infracţional33.

Efectuarea unui anumit tip de observare ţine cont de

o serie de factori dintre care cei mai importanţi ar fi:

a) nivelul de cunoştinţe atins de criminologie;

b) scopul şi natura cercetării întreprinse;

c) condiţiile în care se desfăşoară cercetarea etc.

În cazul observatorului participativ, acesta poate să

fie cunoscut de membrii grupului supus observării sau poate

să rămână anonim.

Aşa după cum susţinea cercetătorul canadian A.

Normandeau, "Observatorul anonim poate pătrunde mai

profund în intimitatea grupului observat, dar va fi mai

limitat în privinţa posibilităţilor de mişcare şi a întrebărilor

pe care trebuie să le pună. Pe de altă parte, observatorul

cunoscut se va putea mişca şi va interoga fără restricţii,

33 R.M. Stănoiu – op.cit., p. 62

37

dar între el şi membrii grupului va exista întotdeauna o

subtilă demarcaţie".

Observarea şi investigarea unui grup în general şi a

unui grup de delincvenţi în special presupune în primul rând

realizarea unor relaţii de apropiere între observator şi

observaţi lucru care este greu în cazuri de generalitate însă

deosebit de dificil atunci când este vorba de investigaţii în

mediul infracţional. Acest mediu este aparte, are legi

proprii nescrise iar pătrunderea şi mai ales rămânerea în

structura grupului este deosebit de dificilă, iar de multe ori

chiar imposibilă.

O problemă deosebită în realizarea acestei tehnici

este aceea legată de acceptarea observatorului de către

grupul observat care are în primul rând la bază calităţile şi

abilităţile de care dispune cercetătorul, dar care, la rândul

lui, în funcţie de natura şi structura grupului, trebuie să-şi

aleagă cele mai potrivite mijloace şi tehnici de observare-

investigare.

4.2.2. Chestionarul

Această tehnică poate fi aplicată pentru a evalua

ansamblul infracţional în afară de datele statistice oficiale

dar şi pentru a studia reacţia socială faţă de faptele

antisociale, reintegrarea post-condamnatorie, natura şi

frecvenţa diferitelor tipuri de infracţiuni, predicţia

comportamentului delincvent, etc.

38

Având în vedere scopul urmărit, tipurile de

chestionar diferă după cum urmează : a) după natura informaţiei de care este nevoie :

- chestionarul factual, prin care se urmăreşte

culegerea de date, fapte, evenimente, şi împrejurări

concrete ;

- chestionarul de opinie, prin care se urmăreşte

studierea unor factori de natură subiectivă, caz în care

cercetătorul trebuie să urmărească cu foarte mare atenţie

modul, tipul şi succesiune logică a întrebărilor care pot

influenţa răspunsurile subiecţilor ;

b) în funcţie de felul în care se codifică informaţia,

chestionarele pot fi :

- cu întrebări precodificate, la care subiectul

chestionat este limitat la a opta pentru un răspuns fix (da,

nu, probabil). De regulă acest tip de chestionar se foloseşte

când răspunsurile sunt deja anticipate iar la acest procedeu

se adaptează cel mai bine procedeul factual ;

- cu întrebări post-codificate, care permit

subiectului investigat să-şi exprime liber răspunsul

lăsându_i posibilitatea să dezvolte aspectele despre care

este chestionat, caz în care informaţiile vor fi mult mai

bogate şi mai variate ;

- cu întrebări mixte, care combină primele două tipuri

pentru a putea realiza o interpretare cât mai complexă a

fenomenului urmărit.

Pentru a putea realiza un studiu corespunzător

al acestei tehnici, cercetătorul George Gallup a propus

39

folosirea “Planului în cinci dimensiuni de alcătuire a

chestionarelor” .

Rezultatele scontate ca urmare a acestei tehnici

depind în mare măsură de felul în care cercetătorul ştie

să_şi alcătuiască chestionarul şi dacă va ţine cont de

următoarele aspecte:

a) forma de prezentare;

b) mărimea chestionarului;

c) modul de formulare a întrebărilor;

d) succesiunea întrebărilor.

În referire la forma chestionarului, acesta trebuie să

fie atractiv, să fie uşor de umblat cu el, să aibă un conţinut

politicos şi pe cât posibil cât mai simplu.

În acest context cercetătorul trebuie să ţină cont de

următoarele aspecte:

a) întrebările de la începutul chestionarului să îl pună

pe cel chestionat în contact cu aspectul investigat;

b) întrebările următoare determină subiectul să

treacă mai uşor la aspectele ce vor fi analizate în

continuare;

c) întrebările "filtru ", selectează subiectiv obligând

o parte din ei să treacă la următoarele probleme vizate;

d) întrebările bifurcate, separă răspunsurile pozitive

de cele negative şi permit subiecţilor rămaşi în studiu să

treacă la următoarele întrebări;

e) întrebările de identificare au rolul de a analiza şi a

separa răspunsurile în funcţie de aspecte ce ţin de

persoană;

40

f) întrebările de control au rolul de a verifica dacă

subiectul a fost sincer, dacă se contrazice la diferite

răspunsuri etc.

4.2.3. Interviul

Este o tehnică de cercetare fundamentală fiind des

utilizată în domeniul criminologiei.

Fiind o tehnică ce presupune în principal o legătură

interpersonală, interviurile pot avea diverse forme în

funcţie de anumite criterii, cum ar fi :

a) în funcţie de gradul de formalism:

- interviul formal,

- interviul neformal,

- interviul conversaţie,

- interviul ghidat

b) ţinând cont de felul în care intră în posesia datelor

şi de felul în care se pot interpreta, există autori34 ce fac

următoarele deosebiri între interviuri:

- interviul direct, care se bazează pe modul

direct în care se pun întrebările şi se interpretează

rezultatele, considerându-se că răspunsul dat de subiect

este ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime;

34 M. Grawitz – op cit, p 612

41

- interviul indirect, care foloseşte o cale de a

culege informaţiile ocolitoare, căutând răspunsurile prin

întrebări indirecte;

c) interviul clinic este un tip aparte de interviu,

folosit cu precădere în psihiatrie având ca principal scop de

a cunoaşte trecutul subiectului şi a-i analiza personalitatea

pe baza mărturiilor sale;

d) în funcţie de relaţia ce se stabileşte între

anchetator şi subiectul intervievat se deosebesc

interviurile sensibile, neutre şi severe:

- interviul sensibil, care presupune o apropiere

a operatorului faţă de subiect, o simpatie faţă de el dar nu

şi de faptele şi ideile acestuia;

- interviul neutru, care presupune o

neutralitate totală a operatorului faţă de subiect;

- interviul sever, care este asemănător cu un

interogatoriu şi de regulă nu este recomandat a fi utilizat

în cercetarea criminologică.

4.2.4. Tehnica documentară

Tehnica documentară sau observarea indirectă

presupune studierea unor documente şi culegerea de date şi

informaţii necesare obiectului cercetării.

4.2.5. Tehnicile secundare

42

Pentru o cunoaştere complexă a trăsăturilor

psihologice ale infractorului, factorii de inadaptabilitate şi

rolul lor în determinarea acţiunii antisociale, se impun

cercetări mult mai complexe, denumite de specialişti ca

tehnici secundare deoarece ele se folosesc alături de

tehnicile fundamentale studiate.

Testul este o probă care implică rezolvarea unor

sarcini identice pentru toţi subiecţii examinaţi, în scopul

aprecierii succesului sau eşecului ori notării numerice a

reuşitei35

Testele de eficienţă se folosesc în general pentru a

stabili gradul de inteligenţă şi ele studiază în principal

aptitudinile operaţionale ale persoanei în funcţie de

aceasta.

35 Gh. Nistoreanu, C. Păun – op cit p. 79

43

CAPITOLUL V

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

5.1. Orientarea biologică

Aprofundând modul în care s-au abordat problemele

criminologiei, s-a constatat că marea majoritate a

doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra

cauzalităţii fenomenului infracţional, istoria criminologiei,

fiind una a metodelor etiologice36.

În decursul timpului, curentul respectiv a fost

preluat şi folosit de cercetători în domeniul criminologiei

fiind apreciat ca relevant, ceea ce a condus la includerea

teoriilor criminologice în diverse domenii de activitate.

Orientarea biologică a reunit teorii conform cărora la

baza realizării actului criminal stau factorii biologici.

5.1.1. Teoria atavismului evoluţionist

Aşa după cum am putut constata şi în subcapitolele

anterioare, părintele criminologiei antropologice este

considerat medicul militar Cesare Lombroso care afirma

36 R.M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei Bucureşti

1989

44

despre teoriile şi opera sa că aceasta a fost pregătită de

predecesorii săi: “Eu n-am făcut decât să dau un corp

organic concluziilor care pluteau în aer, încă nedescoperite”

susţinea cercetătorul italian.

De altfel şi alţi cercetători ai domeniului au

accentuat cele prezentate de Lombroso, subliniind că

teoriile lui îşi găsesc originea în teoriile evoluţioniste ale lui

Darwin, în lucrările sale de frenologie37, precum şi în

lucrările altor cercetători în domeniu.

Lombroso a efectuat studii de medicină la Padova,

Viena şi Pavia, în urma cărora s-a axat pe studiul şi

cercetarea patologiei craniului şi a psihiatriei.

Teoria lui Lombroso a cunoscut vehemente şi aprigi

critici, şi, dacă în primă fază a studiilor sale estimase tipul

criminalului înnăscut la o proporţie de 65-70 % din totalul

criminalilor, ulterior s-a limitat la un procent de 30-35%,

însă a adăugat alături de criminalul înnăscut şi tipurile:

pasional, ocazional, din obişnuinţă sau epileptic.

5.1.2. Teoria eredităţii

Odată cu cercetările efectuate de Charles Goring a

fost înlocuită o perioadă de timp teoria atavismului

evoluţionist cu teoria eredităţii care considera că factorul

ereditar este principala cauză în geneza criminalităţii.

37 Studiul craniilor

45

În etiologia factorului criminal, studiile privind rolul

eredităţii îl cataloghează astfel:

a) studiile de arbore genealogic;

b) studiile efectuate asupra gemenilor;

c) cercetările de antropologie comparată

Studiile de arbore genealogic s-au efectuat în S.U.A.

şi cercetătorii care au abordat această temă au

concluzionat că în familiile în care existau antecesori cu

antecedente penale, datorită eredităţii există un număr mai

mare de infractori, lucru aspru criticat de H. Mannheim,

datorită unor erori de ordin metodologic comise în timpul

cercetărilor.

5.1.3. Teoriile biotipurilor criminale

Antropologia criminală a cunoscut una din cele mai

moderne variante ale sale prin curentul biotipurilor

criminale.

Pornind de la conformaţia fizică a individului, el a

stabilit mai multe tipuri, astfel:

a) leptosom sau astenic, care se caracterizează prin

trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură

subdezvoltată; este tipul rece, rezervat, nesociabil;

b) atletic, care presupune un tip robust, cu o bună

stabilitate psihologică, cu musculatură puternică; poate

deveni exploziv la anumite momente ocazionale;

46

c) picnic, care presupune un tip prietenos, sociabil

însă cu trăsături fizice diferite de celelalte: scund, cu

tendinţe de îngrăşare.

Conform lui Kretschmer, între criminalitate şi

tipurile descrise mai sus, există următoarele relaţii:

a) existenţa unei distribuţii relativ egale a tipurilor

identificate în câmpul infracţional;

b) existenţa unei oarecare corelări între tipul de

infracţionalitate săvârşită şi tipul constituţional, astfel

atleticul este asociat cu infracţiunile contra persoanei,

astenicul cu infracţiuni contra proprietăţii, picnicul cu

fraudele, escrocheriile, iar displazicul cu infracţiunile

sexuale.

La rândul său, tipologul american W. Sheldon a

elaborat teoria conform căreia dezvoltarea diferită a

embrionului uman este la baza raportului între dezvoltarea

corporală şi trăsăturile energo-dinamice ale personalităţii

de tipul:

a) endomorf – viscerotonic (cu o dezvoltare mai

puternică a organelor interne);

b) mezomorf – stomatotonic (cu o dezvoltare mai

puternică a musculaturii);

c) ectomorf – cerebrotonic (cu a mai mare dezvoltare

a scoarţei cerebrale şi a inteligenţei).

5.1.4. Teoria constituţiei delincvente

47

Teoria constituţiei delincvente a fost promovată de

italianul Benigno di Tulio, potrivit căruia constituţia

cuprinde pe de o parte elementele ereditare şi congenitale,

iar pe de altă parte elemente dobândite în timpul vieţii şi, în

special, în prima parte a ei.

În teoria lui Benigno di Tulio apare un concept

deosebit, acela de prag, care reprezintă nivelul de la care

excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită acte

infracţionale.

5.1.5. Varianta modernă

Progresele care s-au făcut în domeniul ştiinţelor

naturii, a biochimiei sistemului nervos, neuro-fiziologie şi

genetică stau la baza cercetărilor din domeniul

criminologiei, dar cu toate acestea, raportul dintre factorii

biologici şi criminalitate nu este un sector de cercetare

abandonat.

Prin studiile anomaliilor cromozomice, s-a ajuns la

teoria conform căreia unii infractori ar fi purtători ai unui

cromozom Y în plus faţă de noninfractori. Astfel, dacă la un

om normal, cariotipul este 46,XY la bărbaţi şi 46,XX la

femei, studiile au arătat că cei care posedă formula 46,XYY

sunt mai predispuşi la comiterea de fapte antisociale, ceea

ce a făcut pe unii cercetători să denumească acest

cromozom suplimentar Y drept “cromozomul crimei”.

Ulterior, s-a demonstrat însă că posesorii de

cromozomi 46,XYY sunt relativi egali atât la noninfractori

48

cât şi la infractori, ceea ce nu poate face o separare certă,

ci mai degrabă s-au asociat cu factorii defavorizanţi de

ordin social.

5.2. Orientarea psihologică

Teoriile criminologice care au la bază conceptul de

personalitate criminală ca principal factor în explicarea

fenomenului criminal sunt reunite în cadrul orientărilor de

ordin psihologic.

Trebuie remarcat faptul că şi marii scriitori clasici ai

literaturii universale cum ar fi Shakespeare, Schiller,

Dostoievsky, Balzac şi alţii, au avut un aport însemnat

asupra orientărilor de ordin psihologic a persoanei

infractoare.

Un aport însă remarcabil în abordarea orientării

psihologice a avut-o apariţia lui Sigmund Freud.

5.2.1. Teoria freudiană

Sigmund Freud (1856-1939), cercetător austriac, a

elaborat doctrina psihanalitică care a fost dominantă în

cercetarea criminologică ca principală orientare psihologică.

Cea mai importantă teorie a sa este cea referitoare

la “inconştinent” care reprezintă partea invizibilă a iceberg-

ului, care formează cel mai larg şi, într-un anume fel, cel

mai puternic sector al minţii noastre.

49

În concepţia lui Freud, “pulsurile inconştiente

reprezintă factorul determinant al vieţii psihice.”

O altă teorie a lui Freud ce se referă la personalitate

este aceea conform opiniilor sale care ar conţine: Eul,

Supereul şi Sinele.

Eul este nucleul personalităţii şi reprezintă ceea ce

se numeşte conştiinţa de sine în componenţa căreia intră

imaginea şi cunoştinţele despre sine.

Supereul este purtătorul normelor etico-morale şi al

regulilor de convieţuire socială, el este conştiinţa morală şi

este o achiziţie relativ fragilă a individului.

Sinele este cea de-a treia entitate a personalităţii,

care are caracter apersonal şi nu este trăit în mod

conştient, este apreciat ca fiind o componentă biologică a

personalităţii, reprezentând influenţele ereditare ca

exponent al lumii interioare şi al lumii subiective.

Supereul este cel care dictează Eului, acesta din

urmă supunându-se sau nu ordinului de a controla şi stăpâni

pulsurile sinelui.38

Cea mai importantă teorie psihanalitică însă aparţine

lui Alfred Adler care în analiza criminologică a

comportamentului infracţional a elaborat teoria conceptului

de “complex de inferioritate”.

Acest complex poate oricând conduce la săvârşirea

de infracţiuni sau de fapte antisociale, prin aceasta,

38 R.M. Stănoiu op. cit p 61

50

individul reuşind să atragă asupra sa atenţia opiniei publice,

compensându-şi psihologic propria-i inferioritate.

5.2.2. Teoria personalităţii criminale

Aparţine criminologului francez Jean Pinatel şi este

bazată pe conceptul de personalitate criminală în cadrul

căreia sunt sintetizate elementele de bază ale teoriilor

anterioare şi cu precădere a viziunii dinamice asupra

entităţilor personalităţii şi abordarea diferenţiată a

mecanismelor şi proceselor criminogene ale trecerii la act

din varianta psihomorală.

Pinatel respinge ideea existenţei unei diferenţe de

natură umană între noninfractor şi infractor şi preia ideile

lui Etienne de Greeff conform căreia există o diferenţă de

grad. Prin grad înţelegând nivelul de la care impulsurile

endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe individ să

comită o faptă antisocială.

Această constelaţie de trăsături ar reprezenta

modelul central al personalităţii criminale care apare ca o

reprezentantă şi nu ca un destin.39

Conceptul de personalitate criminală conduce la

concluzia că şi infracţiunea este o faptă omenoasă iar

infractorii sunt oameni ca toţi ceilalţi numai că între ei

există deosebirea esenţială de “trecere la act” ceea ce

reprezintă “diferenţa de grad”.

39

R.M. Stănoiu, op.cit., p.67

51

CAPITOLUL VI

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ.

TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE

6.1. Modelul conflictual

Modelul conflictual a apărut ca o reacţie faţă de

modelul consensual şi este caracterizat de scoaterea în

evidenţă a intereselor opuse ce presupun apariţia de

conflicte între diferite grupuri sociale care nu se resorb ca

în cazul modelului consensual prin ajustări şi reechilibrări.

Conform acestui model, întregul fenomen social este

explicat în termenii „conflictelor între clase” cu interese

opuse, în termeni de interacţiune, de dominaţie între

organisme de ordin naţional, religios, etnic, profesional,

etc.40.

Noile orientări în criminologie au creat şi reacţii din

partea criminologilor clasici, astfel J. Pinatel spunea că

:”În mod cert, au existat întotdeauna opoziţii importante

între criminologi şi reprezentanţii şcolilor penale clasice.

Dar, întotdeauna aceste opoziţii au fost exprimate de

curtoazie, serenitate şi obiectivitate. Ele nu au împiedicat o

40 D. Szabo, Criminologie et politique criminelle, Paris-VRN, Montreal

PUM 1978 p 27

52

cooperare între criminologi şi penalişti. În privinţa

anticriminologilor, tabloul s-a schimbat, climatul sa

înnegurat şi degenerat. ”

El acordă însă unele merite noilor criminologi, mai

ales în ceea ce priveşte raporturile între infractori şi

victime pe care uneori criminologii clasici le-au neglijat.

Modelul conflictual îşi găseşte fundamentarea

teoretică în filozofia lui K. Marx şi F. Engels, care în

teoriile elaborate au catalogat societatea capitalistă în

clase sociale a căror existenţă se bazează pe contradicţii,

iar atunci când aceste contradicţii devin antagonice,

schimbarea socială se face de regulă pe cale revoluţionară.

Cei doi au abordat şi problema criminalităţii în

lucrarea „Condiţiile clasei muncitoare în Anglia anului 1844”,

în care apreciau că infracţiunea este o funcţie a

demoralizării sociale, un colaps al sentimentelor umane care

reflectă declinul social.

6.2. Curentul interacţionist

Curentul interacţionist în criminologie a fost inspirat

de şcoala sociologică a interacţionalismului simbolic41, creat

de un grup de cercetători americani care susţineau că :

a) oamenii acţionează în conformitate cu propria lor

interpretare a realităţii;

41 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit p.125

53

b) ei învaţă sensul valorilor şi nonvalorilor din felul în

care ceilalţi oameni reacţionează la ele atât pozitiv cât şi

negativ;

c) oamenii reevaluează şi interpretează propriul lor

comportament în conformitate cu sensurile şi simbolurile pe

care le-au dobândit de la alţii.

În acelaşi context găsim în opera lui George Heman

Mead conceptul potrivit căruia, personalitatea unui individ

se formează lent, în timp şi ca efect al interacţiunilor

dintre oameni.

Pentru interacţionişti, infracţiunea capătă înţeles

numai atunci când reacţia socială împotriva făptuitorului

este determinantă. În acest concept criminologii

interacţionişti consideră că prin activitatea instituţiilor

statului se poate aprecia că acestea determină ceea ce se

poate denumi „carieră penală”.

Conform teoriilor lui W. Gove, oamenii se pot

angrena în comportamente ilicite în următoarele situaţii:

a) când aparţin unor subculturi sau grupuri minoritare

ale căror norme şi valori sunt diferite faţă de cele ale

clasei dominante;

b) când sunt implicaţi în conflicte interpersonale;

c) aspiraţiile lor şi credinţa că nu şi le vor putea

îndeplinii niciodată pe căi legale;

d) când nu cunosc legea şi o încalcă neintenţionat.

Interacţioniştii consideră că „etichetarea” unui

individ ca infractor are un efect puternic de stigmat psihic,

iar condamnarea publică a actului infracţional săvârşit îl va

54

separa pe individ de societate aşezându-l în afara

grupurilor cu un comportament normal.

6.3. Criminologia reacţiei sociale

Criminologia reacţiei sociale are drept scop să

aprofundeze viziunea interacţionistă cu privire la ansamblul

proceselor ce vizează reacţia socială faţă de criminalitate.

O parte dintre cercetătorii criminologi adepţi ai

acestui curent cum ar fi William Chambliss, Richard

Quinney şi Austin Turk, precum şi alţii au criticat teoriile

lui Becker, Lemerd şi ale altora, considerând că trebuiau să

aprofundeze cercetările cu privire la reacţia socială în

funcţie de „etichetare” , ei analizând, modul în care reacţia

socială, este cea care creează direct criminalitatea.

Practic criminologia reacţiei sociale vizează modul în

care norma penală, politica penală în ansamblul său are

influenţă asupra comportamentului general al individului.

În acelaşi context, Ralf Dahrendorf apreciază că

„fiecare sistem social se bazează pe exercitarea de către

clasa conducătoare a coerciţiei asupra restului complexului

social”.

De altfel, se poate aprecia că legea penală este

creată de clasa politică conducătoare cu scopul vădit de aşi

apăra propriile interese şi de a obtura pe cât posibil

acţiunile de orice natură a clasei dominate.

Raportul dintre cei bogaţi şi puternici şi cei dominaţi

se poate observa cel mai concludent în poziţia teoretică a

55

sociologilor William Chambliss şi Robert Seidman care în

operele lor precizează că:

a) în ce priveşte conţinutul şi funcţiile dreptului

penal:

- anumite acţiuni sunt calificate drept

infracţiuni, în interesul clasei sau grupului conducător

- odată cu industrializarea, clivajul dintre clase

se măreşte; dreptul penal va avea ca funcţie în aceste

condiţii, supunerea proletariatului, prin violenţă în interesul

clasei conducătoare;

b) în privinţa consecinţelor criminalităţii pentru

societate:

- infracţionismul reduce şomajul, creând,

totodată, locuri de muncă în organele de control social;

- crima deturnează atenţia proletariatului de la

exploatarea a cărei victimă este, la problemele propriei

clase, deci puterea este interesată în realizarea unor

diversiuni urmate de „etichetări” legale;

c) etiologia conduitei infracţionale:

- conduita umană, fie ea delincventă sau nu,

este raţională şi conformă poziţiei pe care individul o ocupă

în structura de clasă a societăţii;

- criminalitatea variază de la o societate la alta

în funcţie de structura economică şi politica societăţii.

6.4. Criminologia "radicală" sau "critică"

56

În deceniile VI-VII din secolul al XX-lea au apărut

noi curente în cadrul modelului criminologic conflictual, care

au fost denumite "criminologie critică", "criminologie

radicală" sau "noua criminologie", aceasta şi pe fondul

faptului că o parte din criminologii interacţionişti au negat

izvoarele marxiste din care s-au inspirat în elaborarea

teoriilor emise.

În analiza actului infracţional ei disting 5 etape cu

valoare explicativă42:

a) originile îndepărtate ale actului deviant. Pentru a

le explica, autorii consideră necesar să se analizeze

inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei, a

privilegiilor de clasă;

b) originile imediate ale actului. Pentru a înţelege de

ce, în condiţii identice, unii dintre indivizi comit infracţiuni,

iar alţii nu, este necesar ca analiza politică a crimei să fie

completată cu "psihologia socială a crimei";

c) actul însuşi. Infracţiunea, ca faptă antisocială

prevăzută de legea penală, aduce atingere unor interese ce

privesc valori de natură şi importanţă diferită. Criminologia

este chemată să explice "alegerea pe care infractorii o fac

în acest sens". Acest palier explicativ implică, după opinia

autorilor englezi, elaborarea unei teorii sociale complexe

asupra devianţei, care să aprofundeze studiul dinamicii

42 R. M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei,

1989, p.89

57

sociale a devianţei, care să elucideze dinamica socială a

actului infracţional;

d) originile imediate ale reacţiei sociale. Comiterea

unei infracţiuni dă naştere la reacţii sociale dintre cele mai

diverse: de puternică dezaprobare, de dezaprobare

moderată, de toleranţă, de acceptare sau de indiferenţă.

Elaborarea unei "psihologii a reacţiei sociale" ar fi în

măsură să explice motivul pentru care oamenii au atitudini

atât de diferite faţă de actele antisociale;

e) originile îndepărtate ale reacţiei sociale. Ele

trebuie căutate în structurile politico-sociale specifice

fiecărei societăţi. De aici, necesitatea elaborării unei

"analize politice a reacţiei sociale" care să studieze modul

în care întregul sistem penal, departe de a fi neutru,

reprezintă un veritabil instrument de dominare asupra

claselor şi grupurilor defavorizate.

Analizele elaborate de Gresham Sykes cu privire la

dreptul penal şi sistemul justiţiei penale au relevat

următoarele43:

a) dreptul penal şi sistemul justiţiei penale îi ajută pe

cei bogaţi şi puternici să-şi impună propriile standarde şi

interese; le protejează bogăţia şi siguranţa personală;

asigură coerciţia împotriva acelora care ar dori să modifice

statu_quo_ul;

43 Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova, 1996, p.132-

133

58

b) cei săraci comit fapte antisociale întrucât: legea

penală nu corespunde normelor morale ale claselor

exploatate; idealurile vehiculate şi valorizate de cei bogaţi

sunt de neatins pentru cei săraci, fapt care determină o

puternică stare de frustrare; imposibilitatea participării la

întocmirea normelor ordinii sociale declanşează o stare de

puternică ostilitate.

6.5. Evaluarea critică a modelului conflictual

Modelul conflictual a fost analizat în amănunt de

criminologul român Rodica-Mihaela Stănoiu, conform

căreia44:

a) negând actului infracţional orice suport obiectiv,

considerând că fenomenul de delincvenţă nu există ca

atare, ci numai ca produs al reacţiei sociale, exponenţii

acestei concepţii oferă semnificaţii de relaţie cauzală unei

relaţii incontestabile, dar nu de această natură. Mai mult

decât atât, spre a putea ajunge la această concluzie, a fost

necesar să se afirme că temporal, reacţia socială precedă

fenomenul de delincvenţă. Nu se poate nega că delincvenţa

este şi un produs al reacţiei sociale, dar formularea

consensului social de condamnare are drept impuls iniţial

actul infracţional, înţeles ca o încălcare a unor prescripţii

legale imperative şi nu ca un produs ineluctabil al reacţiei

sociale;

44 R.M. Stănoiu - op.cit., p.94-95

59

b) edictate de clasa sau grupul social dominant,

aceste prescripţii obligatorii, ce se constituie în norme

juridice, stabilesc un anumit cadru de comportament

membrilor societăţii, de natură să asigure integrarea lor în

contextul relaţiilor sociale existente. Există valori sociale

perene, anumite constante a căror protecţie trebuie să se

regăsească şi realmente se regăsesc, în contextul oricăror

norme juridice, indiferent de tipul de societate care le-a

adoptat. Astfel, avem în vedere viaţa, integritatea

corporală, libertatea, demnitatea omului. Desigur, modul în

care au fost înţelese, interpretate şi mai ales aplicate

normele care ocroteau aceste valori în decursul timpului a

diferit, determinant fiind până la urmă tot interesul

grupului social dominant;

c) ceea ce se pierde din vedere este că adeseori,

infractorii se recrutează chiar din rândurile membrilor

clasei sau grupului dominant, aşa încât ideea adepţilor

teoriei reacţiei sociale conform cărora infracţiunea este o

etichetă aplicată arbitrar de clasa sau grupul dominant unor

fapte săvârşite de cei din afara sa, nu se verifică;

d) o ultimă remarcă priveşte faptul că, atât în

procesul de legiferare, ca şi în procesul de aplicare a legii,

rolul hotărâtor îl are clasa sau grupul social dominant.

6.6. Tendinţe actuale în criminologie

Cercetarea în domeniul criminologiei a cunoscut o

diversitate de preocupări, problemele abordate fiind de o

60

varietate deosebită, care nu pot fi prezentate într-un mod

exhaustiv, dintre acestea se pot reţine şi trata o serie

dintre ele, cum ar fi:

a) impactul criminalităţii tradiţionale (crimă

organizată şi terorism);

b) criminalitatea şi procesele schimbărilor sociale;

c) integrarea culturală internaţională şi

criminalitatea;

d) victima în complexul infracţiune-lege penală-pedeapsă.

6.6.1. Criminalitatea şi transformările sociale

Conform teoriei criminologului N. Queloz din Elveţia,

"schimbarea socială reprezintă procesul transformărilor

politice, economice, sociale şi culturale care afectează

societatea, atât în sens pozitiv (progres, inovaţie,

ameliorarea condiţiilor de trai etc.), cât şi în sens negativ

(regresiune, recesiune, criză, criminalitate, conflicte etc.)".

Având în vedere faptul că relaţia "schimbare socială-criminalitate-control social" nu are un sens unic, fiind

determinat de inter-reacţii, se preferă utilizarea modelelor

de analiză interacţionistă, având la bază următoarele

axiome:

a) nu se poate explica un fenomen sau un ansamblu de

fenomene decât prin raportarea lor la un sistem localizat

precis în spaţiu şi timp;

61

b) fenomenele sociale sunt rezultanta acţiunilor

individuale ale agenţilor (indivizi, grupuri, instituţii),

sistemului luat în considerare;

c) fenomenele globale identificate nu sunt rezultatul

direct al voinţei agenţilor, ci efectul deciziilor lor.

O analiză destul de realistă a raporturilor ce se nasc

între componentele schimbării sociale şi conţinutul lor

criminogen oferă criminologul elveţian N. Queloz, conform

căruia, pentru cercetare, marea problemă o constituie

materializarea acestor variabile şi găsirea celor mai

realiste modalităţi de a le cuantifica, folosind pentru

această cercetare următoarele tipuri de variabile:

a) dezvoltarea socio-economică, măsurată printr-o

serie de indicatori economici, demografici, socio-culturali

etc.;

b) modernizarea privită ca un ansamblu între

industrializare-urbanizare;

c) criza economică şi şomajul;

d) sistemul politic şi sistemul justiţiei penale.

6.6.2. Criminalitatea şi integrarea culturală

În conformitate cu teoria integrării sociale

diferenţiate, fiecare societate este caracterizată de o

combinare specifică a 3 elemente45:

45 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op. cit, p.139

62

a) structura socială, care include distribuţia

populaţiei după vârstă, sex, profesie, apartenenţă socială,

mobilitate;

b) cultura, respectiv ansamblul de obiceiuri, valori şi

norme care orientează conduita oamenilor;

c) personalitatea de bază, respectiv profilul

psihologic al persoanei, realizat în procesul de resocializare.

Cele 3 elemente menţionate mai sus sunt combinate

în jurul axei formate de valorile culturale, care dau

celorlalte subsisteme semnificaţii aparte.

Pornind de la aceste repere, criminologul R. Gassin

face distincţie între gradele de integrare socială în 3

planuri diferite de la o ţară la alta şi anume:

a) societăţi integrate totalmente cultural;

b) societăţi integrate parţial;

c) societăţi neintegrate cultural.

63

CAPITOLUL VII

CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL

7.1. Consideraţii generale

Fenomenul infracţional în general este privit ca un

fenomen social, însă el este un fenomen ce ţine de individ

care însumează faptele acestora comise cu vinovăţie care

prin acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi sunt

sancţionate de sistemul legislativ penal.

7.2. Personalitatea infractorului

Studiind rolul factorilor individuali în geneza

infracţiunii, criminologia operează cu conceptul de

personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii

umane înţeleasă în accepţiunea legată de unitatea bio-psiho-

socială46.

Din punctul de vedere al cercetării criminologice,

personalitatea infractorului este complexă şi însumează

noţiuni psiho-sociale de personalitate şi noţiunea juridico-

penală de infractor.

46 P. Popescu-Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.

Albatros, 1978, p.532

64

Fiinţa umană în general având scopul central de

dezvoltare, conservare şi adaptare la lumea înconjurătoare

şi la societate, pentru a atrage parametrii de eficienţă

maximă, trebuie să pornească de la cea mai importantă

componentă a sa şi anume componenta biologică, ce este

reprezentată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului nervos cerebro-spinal, de care

depinde viaţa psihică, se întregeşte cu cea a sistemului

neuro-vegetativ, care reglează procesele interne de

metabolism. De aici rezultă legătura dintre biotip şi

componentele personalităţii, respectiv aptitudinile,

temperamentul şi caracterul47.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale

stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă48.

De regulă, aptitudinile sunt moştenite, însă ele se pot

dobândi şi prin procesele învăţării şi ale perfecţionării

individului.

Temperamentul exprimă gradele de activare a

energiei bio-psihice determinate atât de secreţiile

endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi

de sistemul de activare reticulară din diencefal.

Componenta temperamentală poate fi integrată ca element

explicativ al etiologiei, dar numai pe baza datelor furnizate

de ştiinţa contemporană, care arată că nu există tipuri pure

47 N. Mărginean - Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.14 48 P. Popescu-Neveanu - op.cit., p.60

65

de temperament şi că aceste tipuri conţin atât trăsături

pozitive, cât şi negative49.

Caracterul reprezintă ansamblul de însuşiri care se

manifestă constant şi durabil în faptele de conduită ale

individului50.

Comportamentul (conduita) reprezintă raportul

dintre activitatea sistemului nervos central care reglează

procesele de relaţie cu societatea şi sistemul

neurovegetativ care conduce procesele interne de

metabolism51.

Astfel, dacă adaptarea pasivă la mediu, cu scop de

conservare, este operată de reflexe şi instincte care sunt

precumpănitor ereditare, adaptarea activă, cu scop de

conservare şi dezvoltare, este operată de voinţa organizată

a caracterului, luminată de învăţare şi inteligenţă şi

controlată de emoţii şi sentimente52.

Maturizarea poate fi caracterizată ca fiind un amplu

proces ce vine din interior spre exterior pentru dezvoltare

şi împlinire, dar aici trebuie remarcat faptul că învăţarea

este un proces complementar al maturizării în vederea unei

adaptări la condiţiile de mediu, lucru ce nu se poate realiza

numai printr-o repetare a instinctelor ereditare.

49 R.M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti,

1989, p.116 50 Al. Roşca - Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, p.504 51 N. Mărginean - op.cit., p.14 52 N. Mărginean - op.cit., p.39

66

Procesele de maturizare sunt marcate de o serie de

valenţe şi de tendinţe.

Valenţele sunt excitaţii ale mediului social, iar

tendinţele provin din interiorul fiinţei umane şi pot fi de

natură ereditară, ori pot fi dobândite prin procesul de

învăţare. Trebuie totuşi făcută distincţia că tendinţele

biologice sunt în general de ordin ereditar, pe când

tendinţele sociale sunt rezultatul învăţării.

Cele două componente, valenţele şi trăsăturile, se

conjugă între ele, rezultând ceea ce este cunoscut sub

denumirea de comportament, firesc oricăror fiinţe umane.

În domeniul criminologiei, cea mai importantă

componentă a personalităţii umane rămâne caracterul, care,

interpretat şi cercetat corespunzător cu acţiuni asupra sa,

poate avea un rol de seamă în prevenirea şi combaterea

fenomenului infracţional, dar mai ales în reeducarea şi

reinserţia socială a delincvenţilor.

Pentru a putea analiza aspecte privind personalitatea

infractorului, trebuie mai întâi clarificată noţiunea de

infractor în accepţiunea criminologiei.

În vederea stabilirii noţiunii de infractor, trebuie

pornit de la ceea ce îl etichetează pe om pentru a avea

această denumire şi anume de la infracţiune, care este

fapta pe care acesta a săvârşit-o, iar între faptă şi individ

există o legătură organică.

Personalitatea unui individ nu este statică, ea

cunoaşte profunde transformări, este într-o dinamică

continuă, ea se formează de regulă până la vârsta de 25 de

67

ani, însă şi după această vârstă ea evoluează în funcţie de

influenţa factorilor exogeni. Deci, cunoscând aceste

aspecte, pentru analiza structurii personalităţii

infractorului există controverse în ceea ce priveşte

acordarea de prioritate fie factorilor endogeni (individuali),

fie factorilor exogeni (cei din mediul social).

Familia este cea mai importantă componentă cu rol

determinant asupra socializării individului care are rolul pe

de o parte de a realiza socializarea copiilor pentru a creşte

ca membri normali ai societăţii, iar pe de altă parte de a

stabiliza personalitatea adultului - ţinând cont de vârsta

până la care se realizează formarea personalităţii.

Funcţiile de socializare ale familiei se realizează prin

următoarele situaţii specifice:

a) situaţii de "educare morală", în care sunt esenţiale

relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei, prin care

copilul îşi formează o primă imagine despre lume şi viaţă,

despre norme şi valori;

b) situaţiile de "învăţare cognitivă", care îi formează

copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi

necesare convieţuirii sociale;

c) situaţiile de invenţie şi imaginaţie, care dezvoltă

fantezia şi capacităţile creatoare;

d) situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă

afectivitatea specific umană53.

53 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.168

68

Un rol determinant în formarea personalităţii

copilului îl constituie climatul conjugal, care este dat de

relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi copii.

Şcoala are rolul de a forma şi dezvolta atitudinile

pozitive, cunoştinţele dobândite în fază empirică în familie,

ea are un rol deosebit în formarea personalităţii individului

şi de a-l pregăti pentru viaţă.

Profesia, dacă este considerată o meserie prin ea

însăşi, nu poate fi luată în calcul ca un mijloc de a evita

actele antisociale, însă de gradul de însuşire al acesteia, de

stabilitatea în muncă, de însăşi existenţa sau lipsa ei din

preocupările unui individ, trebuie ţinut cont la analiza

fenomenului infracţional.

7.3. Situaţia preinfracţională

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de

circumstanţe exterioare personalităţii delincventului, care

precede actul infracţional54.

Conform criminologului R. Gassin, situaţia

preinfracţională se distinge prin două elemente:

a) evenimentul care determină apariţia ideii

infracţionale în conştiinţa delincventului;

b) circumstanţele în care se pregăteşte executarea

faptei.

54 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.172

69

7.4. Mecanismul trecerii la act

Elementul de bază care deosebeşte esenţial pe

infractor de noninfractor este trecerea la săvârşirea

faptei antisociale, care este de fapt răspunsul

personalităţii cu orientare antisocială pe care îl oferă unei

situaţii determinante.

În ceea ce priveşte opţiunea către săvârşirea unei

infracţiuni, aceasta este şi o eliberare psihică pentru

infractor, practic a unui eşec social.

70

CAPITOLUL VIII

BAZELE ISTORICE ALE

REACŢIEI SOCIALE ANTIINFRACŢIONALE

8.1. Caracterizare generală

Aspecte legate de problema fenomenului infracţional,

a cauzelor, condiţiilor şi fenomenelor ce îl generează,

precum şi cele legate de persoana infractorului, au

constituit preocupări constante ale specialiştilor în

devenire de-a lungul timpului, astfel că nu se poate preciza

cu exactitate o dată istorică privind începuturile sale.

8.2. Modelul represiv

Pornind în cercetarea noastră de la vechea lege a

talionului şi continuând cu sistemul de pedepse, începând cu

cele corporale pentru răul făcut şi continuând cu cele

conform cărora pedepsele erau considerate ca o veritabilă

retribuţie pentru răul provocat şi ca o ispăşire a răului

făcut, precum şi cele din perioada contemporană, se poate

trage concluzia că reacţia socială împotriva faptelor

antisociale a avut în principiu un caracter represiv.

De altfel, inclusiv plăcuţele sumeriene descoperite la

Esnunna scot în relief existenţa răzbunării primare

71

nelimitate, cât şi a unor forme embrionare ale răzbunării

private limitate şi ale compoziţiei55.

De altfel, din timpul regelui Hammurabi, care este

înfăţişat pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre că

primeşte textul legilor sale de la Zeul Samaş, vine să

completeze caracterul divin al activităţii legislative, model

de sancţionare preluat şi de celelalte legislaţii penale

orientale.

Fondatorul şcolii clasice a dreptului penal, Cesare

Beccaria, a fost şi un înverşunat critic cu privire la corupţia

şi arbitrariul din sistemul judiciar şi cel penitenciar al

epocii sale, acţionând cu toată capacitatea sa în vederea

aplicării unui tratament judiciar egal pentru toată lumea şi

de asemenea cu respectarea demnităţii umane.

A fost primul cercetător care a pus serios problema

abolirii pedepsei cu moartea, acesta afirmând că

"Spectacolul înspăimântător dar momentan al unui scelerat

este pentru crimă o frână mai slabă decât lungul şi

continuul exemplu al unui om privat de libertatea sa".

Şcoala clasică de drept penal are la bază teoria

"liberului arbitru", care pune următoarele principii56:

a) toţi oamenii sunt egali în faţa legii;

b) omul este o fiinţă raţională, iar conduita sa este o

operaţie controlată de raţiune;

55 Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

1996, p.177 56 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.179

72

c) trăind sub imperiul liberului său arbitru, omul

trebuie să suporte consecinţele faptelor sale.

În viziunea filozofului britanic Jeremy Bentham,

pedeapsa trebuie să aibă următoarele obiective:

a) să prevină săvârşirea faptelor infracţionale;

b) când prevenirea eşuează, să-l determine pe

infractor să comită o infracţiune mai puţin gravă;

c) să-l determine pe infractor să nu utilizeze mai

multă forţă decât este necesar pentru săvârşirea

infracţiunii;

d) să menţină criminalitatea la un nivel cât mai

scăzut.

8.3. Modelul preventiv

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul

teoriilor evoluţioniste şi deterministe, a apărut modelul preventiv, fundamentat de juristul Enrico Ferri, pe baza

doctrinei pozitiviste, care într-una din lucrările sale,

contestă cu vehemenţă sistemul represiv şi valenţele sale,

aşa cum fusese el conceput de reprezentanţii şcolii clasice

de drept penal.

Modelul preventiv de politică penală având ca

fundament principiile doctrinei pozitiviste, pornea de la

tezele de bază ale acestei şcoli, care erau următoarele:

a) în faţa instanţei, trebuie să primeze

comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;

73

b) pentru a înţelege comportamentul infractorului,

trebuie relevată influenţa factorilor ereditari şi de mediu,

care i-au marcat evoluţia;

c) trebuie înlăturată imaginea clasică a omului

rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să

aleagă între bine şi rău;

d) infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale,

pe care le poate descoperi numai ştiinţa, este determinat

de aceste legi şi nu este întotdeauna liber să aleagă;

e) justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în

funcţie de personalitatea infractorului şi de condiţiile

concrete care au determinat producerea faptei

antisociale57.

8.4. Doctrina "apărării sociale"

Contradicţiile ce au luat naştere între reprezentanţii

doctrine clasice şi reprezentanţii doctrinei pozitiviste au

dat drept câştig de cauză celor din domeniul dreptului

penal, ceea ce a făcut să apară curente noi, menite să

conducă la concluzia că dreptul penal îşi găseşte cel mai

bine reprezentarea în apărarea socială, cu cele două

componente esenţiale şi anume: prevenirea şi represiunea.

Doctrina apărării sociale în dreptul penal s-a

dezvoltat cu precădere după deceniile 4-5 ale secolului XX

în statele occidentale, cum ar fi Franţa, Italia, SUA, iar

57 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.181

74

reprezentanţii acesteia au întărit teza potrivit căreia

pedeapsa nu este singurul mijloc de luptă contra

fenomenului infracţional.

8.5. Influenţa criminologiei asupra politicii penale

În perioada pe care o parcurgem şi în perspectivă,

politica penală nu mai poate să reprezinte o problemă a

fiecărui stat în parte, ea nu mai poate constitui o problemă

ce depinde de tradiţiile culturale interne, ci este o

necesitate globală, rezultată din aspiraţiile umaniste ale

tuturor statelor.

Sistemul justiţiei în general şi dreptul penal în

special sunt instituţii care nu acceptă modificări esenţiale

imediat ce sunt elaborate anumite teze, orientări sau teorii

în domeniu, decât atunci când se fac argumentări concrete

şi de substanţă, iar schimbările propuse să fie acceptate de

marea majoritate a specialiştilor în domeniu.

8.6. Examenul psiho-individual

Susţinătorii teoriei examenului psiho-individual au

fost fondatorii ştiinţei criminologiei, însă ea a fost preluată

ulterior şi de alţi reprezentanţi de seamă ai acestei

discipline.

Primele încercări în acest domeniu au fost făcute în

penitenciarele din Argentina, ulterior fiind preluate şi de

75

alte state occidentale, înfiinţându-se în acest scop în

unităţile de detenţie cabinete de psihologie clinică.

Aceste cabinete aveau rolul de a examina deţinuţii şi

de a aviza tratamentul ce trebuie să i se aplice pe perioada

în care era lipsit de libertate.

8.7. Programe de prevenire

Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional

reprezintă cauza şi scopul disciplinei de criminologie.

Problema prevenirii săvârşirii faptelor antisociale a

fost pusă încă din antichitate şi se regăseşte în scrierile

vechi antice ale lui Platon, Aristotel şi Socrate, cu

preponderenţă în opera lui Platon, care sesiza faptul că

pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la

răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către

un scop, care să constituie temeiul juridic şi filozofic a

aplicării acesteia.

El afirma că: "acela care vrea să pedepsească în mod

judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un

lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi

săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca

vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa

lui să-i înfrâneze pe ceilalţi"58.

58 Platon - Dialoguri, Protagoras, Paris, Ed. Les Belles Lettres, 1966,

324ab

76

Deşi a fost studiată şi abordată de majoritatea

orientărilor criminologice, problema prevenirii fenomenului

infracţional, nu a fost tratată, dar mai ales nu a fost

aplicată în practică la adevărata ei importanţă, ceea ce a şi

determinat perpetuarea fenomenului infracţionalităţii de la

o perioadă la alta.

8.8. Modelul curativ

În general, dreptul penal şi sistemul justiţiei penale

au fost şi sunt instituţii cu caracter conservator. Totuşi, pe

baza rezultatelor cercetărilor criminologiei, s-a putut

ajunge la apariţia unui nou model de politică penală - modelul

curativ.

Acest lucru a fost posibil şi pe fondul creşterii

reacţiei sociale după cel de al doilea război mondial

împotriva fenomenului infracţional, datorate crimelor şi

atrocităţilor săvârşite în perioada de război.

În acest context, era normală şi firească apariţia

unei atitudini de respingere a folosirii forţei şi a represiunii

în general.

Specific oricărei zone, după un conflict armat are loc

o explozie a fenomenului infracţional, iar metodele

anterioare privind lupta împotriva criminalităţii devin din ce

în ce mai ineficiente, iar folosirea represiunii este mai puţin

agreată.

77

La realizarea noului model de reacţie socială s-au

avut în vedere următoarele constatări59:

a) modelul represiv de reacţie socială nu contribuie la

prevenirea şi combaterea criminalităţii, întrucât nu ia în

considerare cauzele acesteia;

b) ideea individualizării, acceptată teoretic, a fost

insuficient transpusă în practică, datorită lipsei mijloacelor

materiale;

c) pedeapsa aplicată s-a dovedit a fi ineficientă în

procesul de resocializare a infractorilor, întrucât unicul

criteriu de individualizare utilizat a fost gravitatea faptei;

d) varianta represivă nu oferă soluţii pentru

reinserţia socială a condamnaţilor care, după ispăşirea

pedepsei, se întorc în mediul lor de provenienţă, reluându-şi

comportamentul antisocial;

e) creşterea spectaculoasă a infracţionalităţii este o

dovadă a faptului că pedeapsa nu mai dispune de

capacitatea preventivă ca efect al intimidării.

În vederea aplicării modelului curativ, trebuie

abordate două elemente care îl definesc şi anume:

a) individualizarea;

b) aplicarea tratamentului de resocializare.

Individualizarea presupune elaborarea unui diagnostic

pe baza unui examen al personalităţii delincventului, iar

aplicarea sancţiunii pedepsei reprezintă o primă fază a

tratamentului de resocializare, etapa următoare

59 conf. R.M. Stănoiu - op.cit., p.157

78

continuându-se în timpul executării pedepsei, ambele

urmărind în principiu aceleaşi obiective.

Având în vedere aceste teorii, bazate pe tratamentul

individual de resocializare, sistemele de drept penal au

elaborat anumite norme de individualizare a pedepsei, care

se regăsesc sub următoarele forme:

a) sistemul sentinţelor cu durată nedeterminată,

combinată cu sistemul liberării condiţionate "pe cuvânt";

b) sistemul de probaţiune;

c) sistemul suspendării executării pedepsei.

79

CAPITOLUL IX

CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ

9.1. Consideraţii generale

Dezvoltarea socio-economică şi schimbările de ordin

politic la nivele naţionale dar şi globale, pe fondul

diferenţelor de cultură, au făcut ca şi fenomenul

infracţional să cunoască o amploare deosebită, realizând o

diversitate a faptelor pe fondul adâncirii decalajelor dintre

clasele sociale.

9.2. Definirea conceptelor

Încă din antichitate, din scrierile lui Platon şi până la

cercetătorii criminologi de astăzi, conceptul de prevenire a

reprezentat un complex de teorii, idei, măsuri şi activităţi

menit să conducă la un singur şi unic scop: reducerea sau

limitarea faptelor antisociale. El a reprezentat şi

reprezintă principalul obiectiv al politicii penale al oricărui

stat.

Acest concept surprinde un domeniu atât de vast,

încât uneori este difuz şi tocmai de aceea, pentru a putea

defini conceptul de prevenire, trebuie mai întâi să fie

80

clarificate care sunt obiectivele, sfera de acţiune şi

direcţiile de prevenire.

Prevenirea în general înseamnă a avertiza pe cineva

de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, a atrage atenţia, a

încunoştiinţa, a face atent despre un anumit fenomen, lucru

sau activitate.

În ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii, în

accepţiunea criminologiei înseamnă a preîntâmpina

săvârşirea pentru prima dată de către o persoană a unei

acţiuni ori inacţiuni care, prin rezultatul produs, ar aduce

atingere normelor şi valorilor morale de convieţuire, care ar

reprezenta un pericol social şi care, pe cale de consecinţă,

ar atrage răspunderea prevăzută de legea penală.

9.3. Modelul clasic de prevenire a criminalităţii

Primele forme de reacţie socială antiinfracţională au

fost de natură represivă.

Aceste forme au fost valabile o perioadă destul de

mare de timp, deşi primele idei de măsuri cu caracter

preventiv se găsesc încă din scrierile lui Platon, aşa după

cum au fost ele menţionate la începutul cursului. Măsurile

cu caracter represiv au dezvoltat şi sisteme legislative

corespunzătoare acestor scopuri.

Altfel spus, prevenirea era bazată pe efectul de

inhibare psihică datorat potenţialei pedepse ce ar urma

săvârşirii unei fapte antisociale.

81

Platon afirma că: "acela care vrea să pedepsească în

mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele, care

este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a

săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea

viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi

pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi".

Ideile lui Platon au fost reluate şi de alţi gânditori ai

antichităţii şi nu numai, cunoscându-se de asemenea şi

teoriile lui Aristotel privind rolul preventiv al pedepsei,

potrivit căruia: "o persoană comite o crimă atunci când nu

se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele

obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa

pedepsei".

Cesare Beccaria, cunoscut ca întemeietor al şcolii

clasice de drept penal, a abordat şi el problema prevenirii

din perspectiva acţiunii omului, ca fiind o fiinţă raţională şi

acţionând sub imperiul liberului său arbitru, lucru pentru

care este nevoit să suporte consecinţele faptelor sale,

motiv pentru care - aprecia el - "cu cât pedeapsa prevăzută

de lege este mai severă, cu atât omul se va abţine să comită

actul incriminat şi cu cât aplicarea legii este mai certă şi

mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident".

9.4. Modelul social

Evoluţia fenomenului infracţional şi creşterea ratei

criminalităţii din ultimii ani, care s-a manifestat atât în

ţările occidentale cât şi în ţările din Europa centrală şi de

82

est ca urmare a transformărilor socio-politice de la

sfârşitul secolului XX, au produs o criză a instituţiilor de

control social în general şi sistemului justiţiei în special.

Acest fenomen a făcut implicit să sporească numărul

delicvenţilor primari (cei care comit o infracţiune pentru

prima dată) dar şi rata recidivei a cunoscut o creştere

simţitoare .

Abordând prevenirea prin prisma modelului social,

aceasta se poate realiza pe trei fronturi:

a) prevenirea primară;

b) prevenirea secundară;

c) prevenirea terţiară.

Prevenirea primară reuneşte ansamblul de activităţi

elementare dar deosebit de necesare şi importante în lupta

împotriva criminalităţii.

Activităţile specifice prevenirii secundare, sunt în

sarcina organelor legislative şi executive cărora le revine

sarcina de a elabora sistemul legislativ şi mai ales de punere

în practică a acestora.

În ceea ce priveşte prevenirea terţiară, aceasta are

rolul de a acţiona în vederea evitării recidivei în cazul

persoanelor care au comis deja o infracţiune

9.5. Modelul situaţional

Prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin modelul

situaţional este de natură a dezvolta idei de stopare a

83

fenomenului infracţional prin măsuri relativ simple cu

costuri scăzute, dar care să fie realiste.

În acelaşi context se înscrie şi luarea unor măsuri de

a înlătura sau de a face accesul cât mai greu al infractorilor

la bunul vizat (ex. - punerea unui autoturism în garaj

asigurat şi nu lăsarea lui la voia întâmplării) sau de

înlăturare a mijloacelor care pot servi la comiterea

infracţiunilor (ex. - verificarea antitero a tuturor

pasagerilor înainte de îmbarcarea în avion).

9.6. Resocializarea infractorului

Resocializarea este un proces educativ , reeducativ şi

de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin

care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de

norme şi valori generale acceptate de societate, în scopul

reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei60.

60 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova Bucureşti

1996-p.217

84

CAPITOLUL X

CRIMINALITATE TRANSNAŢIONALĂ

10.1. Crima organizată

10.1.1. Caracterizare

Transformările socio-politice şi economice puternice

care s-au produs pe plan naţional şi internaţional şi

adâncirea decalajelor atât între state cât şi între diferite

categorii sociale şi apariţia claselor bogate şi sărace, nu

putea să nu atragă după sine şi o recrudescenţă a

fenomenului infracţional.

În acest context, un pericol de mare actualitate,

care reprezintă efectiv o sfidare a societăţii este crima organizată, care, prin modul ei de structurare, prin

capacitatea de a se infiltra în cele mai diferite domenii şi

la toate nivelurile, prin folosirea fără rezerve a violenţei şi

ingerinţele în sistemele sociale şi politice, demonstrează că

este de nestăvilit.

85

10.1.2. Definirea conceptului

Pentru a defini conceptul de crimă organizată trebuie

pornit de la faptul că se impune utilizarea noţiunilor

folosite şi general valabile în plan internaţional.

Conform profesorului C. Păun de la Facultatea de

Drept din cadrul Academiei de Poliţie A.I. Cuza din

Bucureşti, "termenul de crimă organizată semnifică

activităţile infracţionale ale grupurilor constituite pe

principii conspirative, în scopul obţinerii unor importante

venituri ilicite".

Problema crimei organizate a preocupat şi preocupă

şi în prezent toate statele lumii, însă studierea acestui

flagel îşi are originile în S.U.A. unde, începând cu anul 1950

s-a organizat şi a funcţionat, pe baza infomaţiilor furnizate

de poliţie şi F.B.I., Comitetul Kefauver .

Acest comitet ce funcţiona sub egida senatului

american a reuşit să stabilească existenţa unui cartel al

infracţionalităţii ce purta denumirea de mafia şi care se

caracteriza prin următoarele:

a) avea caracter naţional, adică se întindea ca o

caracatiţă şi cuprindea toate regiunile ţării;

b) avea o conducere de grup la nivelul ei central;

c) activităţile ei vizau sectoarele economice legale şi

ilegale;

d) avea capacitatea de a distruge şi a elimina pe

oricine s-ar interpune intereselor ei, folosind în acest scop

orice mijloc - violent ori non violent.

86

Pe baza informaţiilor de care dispunea, furnizate

după cum am precizat anterior de poliţie , F.B.I. şi alte

structuri ale statului, dar şi pe baza propriilor cercetări,

criminologul american Donald R.Cressy a concluzionat că1:

a) în S.U.A. există o largă alianţă naţională compusă

din cel puţin 24 „familii ”de criminali (ghilimelele sunt

necesare întrucât termenul de familie este fictiv, în sensul

că membrii reţelelor nu sunt rude între ei decât, eventual

din întâmplare);

b) toţi membrii acestor familii sunt italieni şi sicilieni

ori descendenţii acestora, iar sistemul, în întregul său, este

numit ”Cosa Nostra”, mai ales pe coasta de est a Americii.

Fiecare membru se autoconsideră drept component al

anumitei familii şi al Cosa Nostra în întregul său;

c) au fost identificate şi asamblate nume , dosarele

penale şi principalele activităţi criminale pentru aproximativ

5000 de membri ai reţelelor mafiote ;

d) persoanele care ocupă poziţiile cheie în structura

fiecărei „familii” respectiv „boss”, adjuncţii, locotenenţii,

consilierii şi membrii de rând sau „soldaţii”- sunt

binecunoscute oficialilor din sistemul justiţie penale.;

e) „familiile”sunt legate între ele prin „ înţelegeri” şi

„tratate” şi dispun de o „Comisie” alcătuită din liderii celor

mai puternice familii, care soluţionează pe cale paşnică

diferendele;

f) „boss”-ul fiecărei familii conduce activităţile ilicite

ale reţelei proprii;

87

g) membrii acestei organizaţii controlează aproape în

întregime jocurile de noroc ilegale din S.U.A.

Aspectele prezentate de Donald Cressy au fost

combătute ulterior de alţi cercetători, dar preocupările

tuturor în studierea fenomenului crimei organizate au

rămas o constantă generată de repercursiunile ce-i urmează

dar mai ales datorate schimbărilor şi transfomărilor socio-

politice contemporane.

10.1.3. Trăsăturile caracteristice ale crimei

organizate

Apariţia şi dezvoltarea crimei organizate

caracterizată în general de toate tipurile sociale şi politice

drept un „cancer” al societăţii trebuie privită la adevărata

sa dimensiune, aptă să afecteze grav situaţia economică a

unui stat sau a unei ramuri a economiei mondiale, ameninţă

stabilitatea unor guverne şi pot influenţa decizii politice şi

economice sau de siguranţă naţională într-o zonă sau alta şi

nicidecum ca o formă de infracţionalitate realizată de un

individ sau un grup de indivizi organizaţi pentru a comite

anumite infracţiuni.

În consecinţă, pentru a putea funcţiona şi a se

infiltra la toate nivelurile, crima organizată are următoarele

trăsături:

a) structura, care presupune că „familia” are o

ierarhie, fiecare având anumite responsabilităţi din care

rezultă şi o anumită autoritate faţă de ceilalţi componenţi

88

ai organizaţiei, aceasta stabilindu-se în funcţie de

pregătirea şi abilitatea fiecăruia;

b) impenetrabilitate şi conspirativitate, cea care

conferă garanţia şi siguranţa grupării că nu oricine

pătrunde în structurile sale şi oricând ci îşi ia propriile

măsuri de siguranţă. Aceasta şi datorită faptului că prin

capturarea unor membri şi deferirea lor justiţiei, o parte

au dat în vileag şi pe alţi membri precum şi activităţile lor

pe care intenţionau să le desfăşoare, ceea ce a făcut să

sporească exigenţa cu referire la „calităţile” noilor membri

ai „familiei” ;

c) capacitatea de adaptare la orice situaţie, care

este rezultatul transformărilor socio-economice ce se

produc la nivel mondial. În acest context se poate reliefa

trecerea acestor organizaţii de la infracţiuni economice de

mai mare sau mai mică anvergură la stăpânirea traficului de

droguri, să coordoneze o mare parte din traficul de arme,

afaceri în domeniul petrolier, jocuri de noroc în cazinouri şi

nu numai, spălare de bani şi în ultima perioadă tot mai mult

în criminalitatea informatică.

d) are un caracter transnaţional, dat de incapacitatea

multor state de a-şi elabora sisteme legislative ferme, cele

mai multe state având legi permisive cu largi deschideri

internaţionale fără un control eficient şi cu o slabă

dezvoltare economică ceea ce va duce inevitabil la şanse

slabe de a preveni şi controla fenomenul infracţional.

e) realizarea de profit pe baza activităţilor infracţionale întreprinse, care nu se face în scopul de a

89

domina politic, crima organizată având doar tangenţial

legături cu mişcările revoluţioare, ci din dorinţa de a

controla structurile politice pentru a-şi putea proteja

propriile interese antisociale;

f) folosirea fără menajamente a forţei pentru atingerea scopurilor propuse. Folosirea forţei are un dublu

rol : ea se foloseşte atât împotriva celor care îi împiedică

să-şi pună în aplicare propriile planuri cât şi faţă de

membrii organizaţiei care nu au ştiut să-şi ţină gura atunci

când a trebuit - respectiv nu au păstrat legea tăcerii,

„omerta” siciliană după regulile organizaţiilor italiene.

Pe baza cercetărilor şi studiilor efectuate, acelaşi

autor a reuşit să întocmească un „cod al familiilor” care ar

cuprinde următoarele reguli:

a) „Fii loial organizaţiei şi membrilor ei! Nu te

amesteca în problemele celorlalţi! Nu fi trădător !” Această

primă regulă este esenţială pentru unitatea, pacea şi

menţinerea statu-quo-ului în organizaţie.

b) „Fii raţional! Fii membru al echipei ! Nu te angaja în

luptă dacă nu poţi să învingi!” Aceasta este o cerinţă care

derivă din necesitatea de a desfăşura acţiunile ilicite într-o

manieră liniştită, sigură şi profitabilă.

c) „Fii om de onoare! Fă ceea ce este just! Respectă-

ţi casa şi pe cei bătrâni!” Aceasta este o chemare la

respectare ierarhiei în cadrul „ familiei”.

d) „Fii pregătit! Ţine-ţi urechile şi ochii deschişi şi

gura închisă!” Membrii „familiei” trebuie să suporte fără

90

crâcnire frustrarea şi ameninţarea, să demonstreze curaj

şi abilitate.

e) „Demonstrează-ţi clasa!” Odată intrat în acţiune,

individul trebuie să dovedească hotărâre, profesionalism şi

stăpânire de sine.

10.2. Evoluţia organizaţiilor criminale

Începuturile primelor forme de organizare criminală

îşi regăsesc locul în Italia şi mai cu seama în Sicilia.

Din studiul documentelor rezultă faptul că prima

formă de organizare cunoscută în Italia care lupta

împotriva ocupanţilor francezi s-a numit “Viespile Siciliene”.

În lozincile pe care aceştia le strigau împotriva francezilor

era si aceea care dorea moartea francezilor : "Morte alla

Francia, Italia avela" (Moarte Franţei, strigă Italia). De la

prescurtarea acestei lozinci rezultă cuvântul Mafia.

Organizaţiile italiene de rezistenţă împotriva

ocupanţilor francezi şi-au realizat primele forme de luptă

pentru a apăra comunitatea, ignorând legea impusă de

ocupanţi.

De-a lungul timpului scopul acestei organizaţii a

degenerat trecând la acte de violenţă şi criminalitate.

O altă organizaţie criminală s-a înfiinţat în provincia

italiană Campania şi a reunit delincvenţii napolitani sub

denumirea de “Camorra”.

91

Aceasta s-a dedicat în special traficului de droguri şi

a rămas ca structură locală, neputând să se coaguleze la

nivel centralizat.

În zona Calabria există o structură organizaţională

cu numele “N’Drangheta” ai căror membrii sunt recunoscuţi

pe baza legăturilor de familie şi este compusă din mai multe

clanuri numite “cosche” sau “ndrine”.

Organizaţia “N’Drangheta” este specializată în

răpirea de persoane şi răscumpărarea ostatecilor care nu

de puţine ori sunt supuşi la torturi sau tratamente crude.

Este demn de remarcat faptul că, organizaţia fiind într-o

regiune relativ mare a Italiei, victimele lor sunt din alte

zone decât cele locale, urmărind în principal pe aceia cu

potenţial financiar substanţial.

Crima organizată a cunoscut noi evoluţii în SUA,

odată cu invazia de chinezi, sosiţi pentru realizarea

lucrărilor de construcţii în special, aceştia fiind şi

cunoscători ai artelor marţiale erau organizaţi ierarhic

având în componenţă asasini, răpitori, războinici, etc., zona

lor de acţiune fiind jocurile de noroc, traficul de

stupefiante, bordelurile, ş.a. Forma lor de organizare se

numea "Tong".

Dintre organizaţiile criminale cu implicaţii şi rădăcini

de sorginte italiană care au acţionat în America mai

amintim:

a) “Mâna Neagră“ (The Black Hand; La Mano Nera)

b) Uniunea Siciliană (L’Unione Siciliana)

c) La Cosa Nostra

92

În ceea ce priveşte traficul cu droguri, acestea sunt

de o varietate deosebită, şi ţinând seama de efectul lor

asupra sistemului nervos central acestea se împart în

următoarele grupe:

a) psiholeptice (sau inhibitoare ale S.N.C. - sistemul

nervos central):

- opiacee (opiu, morfină, heroină, cofeină);

- tranchilizante, anxiolitice - benzodiazepine:

- barbiturice - somnifere;

- solvenţi - gaze volatile;

- alcool.

b) psihoanaleptice (sau stimulatoare ale S.N.C.):

- cocaina;

- amfetamine ;

- produse pe bază de cofeină (cafea, ceai,

coca-cola, etc.);

- nicotina din tutun.

c) psihodisleptice (sau psihoedelice - care produc

modificări ale S.N.C. , modificări psihice îndeosebi în sfera

cognitivă şi perceptuală) :

- derivate din canabis (haşiş, marijuana);

- halucinogene (plante şi ciuperci “exotice” cum

ar fi: mescalina, psilocybina, LSD, ecstasy);

- anticolinergice.

10.3. Crima organizată în România

93

Transformările socio-politice din România după anul

1989, au făcut să apară tendinţe noi de organizare a

fenomenului infracţional o dată cu starea de incertitudine

ce a urmat imediat după schimbarea regimului politic.

Dacă până la acea perioadă, decembrie 1989, situaţia

în ţară era oarecum sub control, cunoscându-se

rigurozitatea sistemului în toate domeniile: economic,

social, financiar, ordine publică şi de frontieră, o dată cu

trecerea la economia de piaţă şi sistemul democratic,

criminalitatea românească a explodat.

Imaginea difuză a stării infracţionale are multiple

cauze, dintre care menţionăm61 :

a) destructurarea socială, neurmată de o

restructurare rapidă, pe principiile economiei de piaţă, ceea

ce a determinat confuzii multiple, inclusiv cu privire la

oportunitatea intervenţiei judiciare.

b) culpabilizarea şi timorarea reprezentanţilor

instituţiilor abilitate să aplice legea, ca urmare a faptului că

aceştia au desfăşurat aceeaşi activitate şi în trecut.

Aceste acţiuni desfăşurate în presă, cu prilejul unor

manifestării publice sau chiar în sălile tribunalelor, au

determinat reducerea eficienţei activităţii de impunere a

legii într-o perioadă în care criminalitatea a crescut în ritm

alert;

c) insuficienţa şi uneori incoerenţa legislativă, care

determină atât ambiguităţi de interpretare şi aplicare, cât

61 Gh. Nistoreanu, C Păun, op cit, p.252

94

şi suspiciunea existenţei unei “criminalităţi” neincriminate

ori dezincriminate (ex. adoptarea legii patrimoniului

naţional cultural);

d) conectarea rapidă a ţări noastre la filialele

criminalităţi internaţionale a determinat un adevărat import

de tehnologie infracţională modernă, insuficient cunoscută,

şi în consecinţă, dificil de identificat, constatat şi probat.

În paralel cu toate acestea, "importul" de tehnologie

infracţională specifică structurilor crimei organizate este

identificabil şi în alte activităţi ilicite, şi anume62 :

a) apariţia unor genuri infracţionale noi, cum ar fi cel

cunoscut sub numele de "taxă de protecţie", delict cu

specific mafiot, realizat în bandă şi în zone de acţiune

prestabilite, asupra agenţilor economici privaţi;

b) "furtul la comandă", care vizează de regulă bani

sau obiecte de patrimoniu naţional cultural;

c) organizarea unor filiale de trafic de carne vie;

d) iniţierea unor trasee pentru trecerea ilegală a

frontierei către Occident;

e) traficarea forţei de munca autohtone pe diverse

pieţe de muncă din străinătate;

f) organizarea filierelor de contrabandă efectuate cu

trecerea prin vamă;

g) organizarea jocurilor de noroc şi de aşa –zisă

întrajutorare, în fapt o uriaşă excrocherie (ex. Caritas,

FNI, Philadelphia ş.a.);

62 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op cit, p.253

95

h) traficul de valută şi plasarea de valută falsă;

i) vânzarea copiilor pe filiere internaţionale deja

constituite.

10.4. Prevenirea şi combaterea crimei organizate

Amploarea pe care a luat-o crima organizată şi

domeniile diversificate pe care le urmăreşte, prejudiciile

create economiilor statelor în general şi atingerea vieţii şi

libertăţii cetăţeanului în special, au făcut ca la nivel

naţional, regional şi internaţional să se aplice mecanisme şi

strategii de substanţă, cu scopul de a preveni şi limita

efectele acesteia.

În acest context, se au în vedere în special faptele

prin care se urmăreşte realizarea scopului, respectiv actele

de corupţie. Pentru acest lucru se pun următoarele

probleme:

a) dacă avem sistem legislativ corespunzător

încriminări acestor fapte;

b) care este politica penală generală.

96

CAPITOLUL XI

TERORISMUL

11.1. Consideraţii generale

Folosirea violenţei între oameni are vechime şi îşi

găseşte începuturile odată cu istoria umanităţii. De-a lungul

istoriei omenirii, violenţa pornită de la banale altercaţii, a

cunoscut o escaladare continuă ajungând la ceea ce se

numeşte azi terorism.

A teroriza presupune a ţine pe cineva sub teroare,

a_l îngrozi, a-i inspira teamă prin diferite mijloace de

intimidare.

Primele forme de terorism se găsesc încă din timpul

formării triburilor şi presupunea fie răpirea membrilor

triburilor rivale fie atacuri surprinzătore, pentru a-i

determina să părăsească locurile mai bune ocupate pe

terenuri mai fertile. Practic din acele timpuri se poate

caracteriza ca având un caracter politic.

11.2. Istoricul terorismului

Aspecte privind problema terorismului se pot găsi

încă din lumea antică, când se poate discuta despre

organizarea unor atentate care vizau în principal

97

eliminarea adversarilor care doreau să preia

conducerea statului sau înlăturarea efectivă a şefului

statului pentru a prelua puterea.

În acest context, se pot exemplifica câteva din

acţiunile care pot fi incluse în această categorie şi anume :

a) organizarea de către soţia şi fiul lui Alexandru

Macedon a asasinării regelui Filip al II-lea, fondatorul

Macedoniei;

b) asasinarea omului politic roman Pompei din

ordinul regelui Egiptului;

c) asasinarea lui Caius Iulius Caesar de către o

grupare de senatori pro-republicani.

La fel au pierit şi mulţi împăraţi ai Romei antice,

precum şi capi ai bisericii, toate asasinatele fiind puse la

cale de adversarii lor, care doreau fie să le ia locul, fie să

aducă la putere pe altcineva care să le apere interesele.

Astfel de atentate au continuat pe toată perioada

istoriei şi au avut mai mare sau mai mică rezonanţă însă au

fost de natură să intimideze şi să ţină în spaimă întreaga

societate.

Printre cele mai semnificative sunt:

a) asasinarea preşedinţilor S.U.A.: Lincoln în 1865,

McKinley în 1901, J.F. Kennedy în 1963 precum şi atentatul

împotriva lui Ronald Reagan.

b) asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la

Sarajevo în 1914, ceea ce a condus la declanşarea primului

război mondial;

98

c) asasinarea preşedintelui Egiptului, Anwar El

Saddat revendicată de o grupare teroristă arabă, a

preşedintelui chilian Salvador Allende precum şi răpirea şi

uciderea primului ministru italian Aldo Moro în 1976,

asasinat revendicat de gruparea teroristă "Brigăzile Roşii".

Dintre atentatele reprezentative pentru această

formă exacerbată de violenţă mai amintim :

a) atacul unei grupări arabe asupra delegaţiei de

sportivi a Israelului în 1972 la München cu ocazia jocurilor

olimpice;

b) asasinarea primului ministru al Spaniei, Carrero

Blanco în 1973 de gruparea teroristă ETA;

c) atentatul asupra ambasadorului S.U.A. din

Moscova în anul 1995;

d) atentatul asupra unei cazărmi a armatei americane

la Dhahvan în Arabia Saudită;

e) atentatele din 11.09.2001 asupra celor 2 blocuri

turn ce adăposteau World Trade Center din New York şi

asupra a Pentagonului în acelaşi timp, revendicat de

gruparea Al Qaeda;

f) atentatele cu bombă asupra trenurilor din Spania

în 2003 revendicat tot de Al Qaeda , asupra unui teatru din

Moscova şi a unei şcoli din oraşul Beslan în Osetia de Nord.

Desigur, la nivel internaţional, acestea sunt mult mai

multe, însă au fost enunţate numai câteva dintre ele , care

scot în evidenţă nivelul la care se atacă şi urmările ce se au

în vedere de aceste grupări, tocmai cu scopul de a obţine

99

unele revendicări care pălesc în faţa groazei şi pagubelor

umane şi materiale pe care le produc .

Primul act de terorism propriu-zis pe teritoriul

României este de dată mai recentă, respectiv în 1981, când

3 tineri au atacat postul de miliţie din comuna Pui, judeţul

Hunedoara de unde au furat armament şi muniţie, au

capturat un autobuz de călători pe care i-au luat ostateci,

cerând în schimbul eliberării lor să li se pună la dispoziţie un

elicopter pentru a părăsi ţara.

11.3. Definirea terorismului

Prima tentativă de a defini şi reglementa terorismul

din punct de vedere juridic apare la romani în anul 103 î.e.n.

în Lex Apuleia când a fost incriminat Crimen Majestatis –

respectiv orice acţiune internă sau externă îndreptată

împotriva integrităţii statului. Această normă nu a fost

lipsită de temei, deoarece ulterior adoptării acestei legi,

mai ales în provinciile romane din orientul mijlociu, au

apărut grupări teroriste formate din fanatici religioşi care,

pentru atingerea propriilor obiective îi atacau atât pe

romani cât şi pe evrei, fără discriminare63 .

Folosirea în limbajul uzual al cuvântului terorism s-a

făcut în perioada revoluţiei franceze (1793) perioadă în

care, timp de un an a fost declarată supremaţia legii

63 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti

1996, p.265

100

teroriste iar regimul de la putere a omorât prin ghilotinare

mii de persoane.

Trebuie remarcat faptul că deseori s-au făcut

încercări de a asimila terorismul cu actele militare duse de

luptătorii din mişcările de eliberare împotriva puterilor

coloniale. Acest lucru însă este stipulat în Protocolul de la

Geneva din 08.06.1977 ca fiind acte legitime ale poporului

asuprit.

Deşi încă din 1972 O.N.U. a efectuat primul studiu

asupra terorismului, până în prezent, nu s-a putut ajunge la

o definiţie care să fie universal acceptată, tocmai datorită

divergenţelor de opinie ce există pe criterii de ordin

politic asupra fenomenului în cauză care derivă din:

a) definirea terorismului a devenit o problemă

insurmontabilă datorită existenţei, pe plan internaţional, a

unor poziţii statale divergente cu privire la legitimitatea

organizaţiilor teroriste ; cel mai des contradicţia fiind

următoarea : ceea ce pentru o persoană înseamnă terorism,

pentru alta înseamnă luptă de eliberare naţională ;

b) punctele de vedere contradictorii sunt rezultatul

conflictelor de interese în planul politicii internaţionale şi al

sferelor de influenţă regionale ;

c) există o confuzie extremă, în plan conceptual, în

definirea diferitelor forme de violenţă : terorism, crimă

organizată, război civil, stat dictatorial, iar confuzia este

101

chiar mai mare când se încearcă delimitarea terorismului de

mişcările insurgente ori separatiste 64 .

Pentru a putea totuşi da o definiţie terorismului,

trebuie plecat de la faptul că termenul terorism provine din

latinescul terror - terroris care înseamnă a provoca

deliberat prin acte de violenţă, spaimă, teamă, frică,

teroare.

În acest context, terorismul ar trebui să aibă în

componenţă următoarele caracteristici care să-l poată

defini: a) folosirea violenţei sau ameninţarea cu violenţa

care să fie de natură a induce teamă, panică, frică, stări de

teroare colectivă;

b) desfăşurarea actelor de violenţă să fie susţinute

sistemic şi persistent ca urmare a unui ajutor financiar şi a

unei organizări şi planificări judicioase;

c) urmărirea realizării unor scopuri sau obiective

politice sau de natură economică, menite să determine

forţa politică conducătoare dintr-un stat să se supună sau

să execute indicaţiile teroriste.

11.4. Aspecte privind autorii actelor teroriste

Pe măsură ce societatea globală cunoaşte permanent

noi modificări şi schimbări de ordin politic, social şi

economic, actele şi acţiunile teroriste capătă din ce în ce

64 Idem p. 267

102

mai mult un caracter generalizat, fără limite sau frontiere,

urmărindu-şi scopurile propuse, chiar dacă acestea nu-şi

ating finalitatea dorită întotdeauna.

Flagelul lumii contemporane - terorismul - a

preocupat şi preocupă numeroşi cercetători, oameni

politici, oameni de ştiinţă, care au realizat şi publicat o

serie de studii şi lucrări cu referire la actele de terorism în

general dar şi la autorii lor în special, la ora actuală fiind

cunoscute în lume peste 100 de organizaţii teroriste.

Ponderea structurii grupărilor teroriste o reprezintă

bărbaţii, din studiile efectuate aceştia fiind în procent de

până la 80%, femeile având doar rolul de sprijin, în timp ce

conducerea şi acţiunile propriu-zise revin bărbaţilor.

Această pondere majoritară este pe cale să se

modifice, dacă se are în vedere faptul că în acţiunile

teroriste din Rusia ultimilor ani, având ca autori organizaţii

teroriste din Cecenia, au avut în compunere cu

preponderenţă femei, organizate în aşa-zisele grupări

"femeile în negru", acestea fiind purtătoarele centurilor cu

explozibil şi nu numai, în acţiunile întreprinse.

Deviza care-l stăpâneşte pe reprezentantul fanatic,

“distruge pentru a salva”, este cea care face ca Eul său să

nu mai reprezinte nimic pentru el, şi se transformă într-un

Eu colectiv, nebulos, neclar şi absurd în cele mai multe

cazuri.

11.5. Terorismul în perioada modernă

103

Actele de terorism care se produc în diverse zone şi

state ale lumii nu au nimic în comun cu lupta de eliberare

socială şi naţională, cu lupta pentru independenţă şi

libertate.

Motivele care au determinat noua dimensiune a

terorismului în Europa în acea perioadă sunt65:

a) vechile imperii şi-au găsit sfârşitul şi unele din

ţările lumii a treia şi-au declarat independenţa;

b) lupta lor pentru independenţă s-a transformat

într-un război sângeros între diverse grupuri politice

interne. Aceste lupte se datorau problemei minorităţilor

precum şi faptului că graniţele geografice, rezultat al

politicii de colonialism nu au realizat separarea etnică a

unor state ;

c) datorită apariţiei celor două superputeri cu

ideologii opuse, lumea s-a împărţit în două mari zone de

influenţă;

d) revoluţia tehnologică a determinat o stare de

frustrare a diverselor grupuri politice din ţările slab

dezvoltate ;

e) dezvoltarea comerţului internaţional a determinat

apariţia unei puternice interdependenţe în relaţiile

economice internaţionale şi apariţia unor investiţii

internaţionale cu participare străină care ulterior au

devenit obiectivele preferate ale acţiunilor teroriste ;

65 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.273

104

f) diferenţele privind nivelul de trai dintre ţările

bogate şi ţările sărace au crescut permanent, astfel încât

bogaţii au devenit mai bogaţi iar săracii mai săraci.

La începuturile mişcărilor teroriste, grupările de

acţiune anunţau din timp intenţiile şi locurile unde vor

produce detonări de explozibil sau acţionau mai mult asupra

imobilelor sau bunurilor aparţinând diferitelor foruri sau

organisme urmărind să nu fie victime omeneşti. Aceasta

tocmai pentru a atrage masele de partea lor şi a le

determina să facă presiuni asupra forţelor politice.

În ultima perioadă însă, acest aspect nu mai este de

actualitate, organizaţiile teroriste urmărind tocmai să

impresioneze prin numărul mare de victime şi pagube

materiale deosebite (ex. atacul de la 11.09.2001 asupra

World Trade Center din New York ; atentatul asupra

teatrului din Moscova şi atentatul cu luare de ostateci la o

şcoală din Osetia de Nord în 2004, unde fără nici un rost au

căzut victime copii nevinovaţi).

Cea mai periculoasă formă de acţiune însă, şi care are

puţine şanse de a fi descoperită sau de a fi contracarată

este metoda sinucigaşă sau Kamikadze.

Această formă supremă de acţiune, generează

puternice efecte psihice asupra întregii populaţii dar şi a

structurilor de putere şi se admite în cele mai multe cazuri

imposibilitatea de a acţiona pentru prevenirea unor astfel

de acte.

Creşterea alarmantă a cazurilor de atacuri

sinucigaşe, poate conduce la premisa că oricând în acestea

105

se pot utiliza arme de distrugere în masă, biologice,

nucleare sau chimice, lucru care nu este de neluat în seamă

şi nu este deloc lipsit de interes.

106

CAPITOLUL XII

ASPECTE CRIMINOLOGICE REZULTATE DIN ANALIZA

FENOMENULUI INFRACŢIONAL

ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE A ROMÂNIEI

12.1. Consideraţii generale

Schimbările petrecute în ţara noastră începând cu

anul 1990, după evenimentele ce au avut loc în decembrie

1989, au început destul de anevoios şi au continuat să se

deruleze la fel, în multe etape sistemul penal rămânând

descoperit faţă de evoluţia societăţii.

Această perioadă, punctată destul de des cu

puternice convulsii sociale uneori chiar cu fenomene destul

de grave şi îngrijorătoare au pus deseori sub semnul

întrebării însăşi ideea de democraţie sau cea a statului de

drept.

Pe acest fond, fenomenul infracţional apare ca o

stare a societăţii, ca un răspuns la ineficacitatea controlului

social ce ar trebui exercitat de cele mai importante

instituţii ale statului de drept, aruncându-le uneori chiar în

sfera ilicitului.

Tranziţia la o economie de piaţă începută încă din

1990 merge foarte anevoios şi parcă nu se mai termină,

dând senzaţia că se aleargă pe loc, fără o finalitate

107

corespunzătoare, fără a ajunge să se satisfacă idealurile

societăţii civile care speră într-o revigorare şi o stabilitate

mai mare a acestui important sector al vieţii sociale şi din

care îşi trag seva toate celelalte componente.

În atare situaţie, criminalitatea este o realitate

dureroasă şi îngrijorătoare, cu puternice consecinţe asupra

sistemului în întregul său.

Primii ani de după 1989 au fost o adevărată nebuloasă

socială generală, ceea ce a constituit însă pentru unii un

adevărat paradis al infracţionalităţii, iar societatea fiind în

schimbare acţiona timorat sau în multe situaţii controlul

social a lipsit cu desăvârşire.

Cei cu antecedente penale s-au declarat imediat

disidenţi politici, motivând că au suferit ororile epocii

comuniste şi astfel au putut uşor să acceadă în anumite

structuri economice sau administrative, de unde au reuşit

să manevreze sau să efectueze operaţiuni mai mult sau mai

puţin licite, ceea ce le-a adus profituri imense şi i-a plasat

în lumea aşa-zişilor „miliardari de carton” .

Un factor care a determinat efectiv o explozie a

fenomenului infracţional a fost cel al privatizării economiei

naţionale. Acest proces încă nedefinitivat după atâţia ani de

căutări şi zbateri, a determinat pe foarte mulţi să îl

considere ca pe o afacere personală, însuşindu-şi fiecare

după posibilităţi şi funcţie de poziţia pe care o ocupa în

structura ierarhică de conducere sau execuţie a fiecărei

întreprinderi, din avuţia şi patrimoniul statului, fiind

108

convinşi că nu vor fi traşi de nimeni la răspundere,

încercările de ai culpabiliza fiind departe de situaţia reală.

12.2. Analiza fenomenului infracţional

Situaţia infracţională prezentată este reliefată în

rapoartele anuale de activitate ale poliţiei române, ale

justiţiei şi ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor

precum şi de mass-media iar din aceasta se pot trage şi alte

concluzii cu privire la amploarea fenomenului infracţional de

după 1990.

Din evaluarea situaţiei se poate aprecia că fenomenul

infracţional s-a menţinut la un nivel ridicat constant atât

înainte de 1989 cât şi după acest an cu precizarea că în anii

1977, 1988 şi 2002 au fost aplicate decrete de graţiere din

considerente de ordin politic şi administrativ.

După 1990, faptele cu violenţă au cunoscut o evoluţie

ascendentă, în special infracţiunile de omor, lovituri

cauzatoare de moarte şi vătămări ale integrităţii corporale,

anul 1990 fiind primul în care s-a început aplicarea

detenţiei pe viaţă.

O evaluare asupra fenomenului infracţionalităţii în

România în perioada de tranziţie poate fi considerată doar

un punct de plecare spre o analiză aprofundată care să dea

valoarea reală a acestuia, pentru ca pe baza studiilor

criminologiei să se poată adopta un model de politică penală

adecvată, în vederea prevenirii acestui flagel la începutul

secolului XXI.

109

BIBLIOGRAFIE

Gheorghe Nistoreanu, Costică

Păun

Criminologie, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 1996

Rodica-Mihaela Stănoiu Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1995

Rodica-Mihaela Stănoiu Introducere în criminologie, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1989

Rodica-Mihaela Stănoiu Metode şi tehnici de cercetare în

criminologie, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1981

Valerian Cioclei Manual de criminologie, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003

Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All

Beck, Bucureşti, 1994

Iancu Tănăsescu, Camil

Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu

Criminologie, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

Ovidiu Drîmba Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1985

Ortansa Brezeanu Minorul şi legea penală, Ed. All

Beck, Bucureşti, 1998

Ortansa Brezeanu (coord.) Particularităţi ale criminalităţii în

perioada de tranziţie, Ed. Fundaţia

"România de Mâine",Bucureşti,1999

Jean Pinatel Traite de droit penal et de

criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1963

Jean Pinatel La societe criminogene, Calmann-

Levy, Paris, 1961

110

Gheorghe Scripcaru Criminologie clinică şi relaţională,

Ed. Sympozion, 1995

Valerian Cioclei Criminologie etiologică, Ed. All

Beck, Bucureşti, 1998

A. Tucicov-Bogdan Psihologie generală şi psihologie

socială, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1973

Al. Roşca Psihologie generală, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975

Tiberiu Dianu Tranziţia şi criminalitatea, Ed.

Oscar Print, Bucureşti, 1994

Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalităţii prin măsuri

de siguranţă, Ed. Ministerului de

Interne, Bucureşti, 1991

Alexandru Boroi Aspecte teoretice şi practice

privind infracţiunile de omor şi

lovirile sau vătămările cauzatoare

de moarte, Ed. Ministerului de

Interne, Bucureşti, 1991

V. Dobrinaoiu, Gh. Nistoreanu

ş.a.

Drept penal - partea generală, Ed.

Atlas Lex, Bucureşti, 1996

N. Mărgineanu Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1973

P. Popescu-Neveanu Dicţionar de psihologie, Ed.

Albatros, Bucureşti, 1978

Sorin M. Rădulescu Devianţă, criminalitate şi patologie

socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1999

Sorin M. Rădulescu Anomie, devianţă şi patologie

socială, Ed. Hyperion, Bucureşti,

1991

Ioan V. Maxim Terorismul, Ed. Politică, Bucureşti,

1989

111

Gh. Bică, M.T. Burduşel Suportul financiar al terorismului

internaţional, Ed. Eficient,

Bucureşti, 2001

Nicolaie Predescu Reţeaua terorii, Ed. Spirit

Românesc, Craiova, 2003

*** Convenţia unică asupra

stupefiantelor - O.N.U., New York,

1961

*** Anuarele statistice ale Direcţiei

Generale a Penitenciarelor, 1990-

2003

*** Revista de Ştiinţă Penitenciară

(colecţie 1994-2003)

*** Revista de criminologie,

criminalistică şi penologie

(col.1992-2003) - Bibliotecă

*** Codul penal al României

*** Bibliotecă virtuală - Internet,

cursuri, programe TVRM