CURS I: 15.X.2015

Legea 82/ 1991: Legea contabilităţii;

OBIECTUL SI METODA CONTABILITATII

Definiţia contabilităţii (Luca Paciollo- în lucrarea în care pentru prima dată fundamentează metoda contabilităţii în partidă dublă). În istoria ştiinţelor economice, contabilitatea a intrat ca o disciplină predoinant aplicativ-funcţională, formarea şi dezvoltarea ei fiind legate de activitatea firmelor şi, în general, a entităţilor ce gestionează valori economice autonomizate patrimonial.

Elaborarea şi dezvoltarea tehnicilor şi a mijloacelor de cunoaştere presupune totodată şi principii şi norme ştiinţifice. Astfel, categorie ştiinţifică, această disciplină reprezintă un sistem de cunoştiinţe şi principii care explică şi informează.

Privită ca tehnică şi metodă de înregistrare, contabilitatea relfectă şi controlează pe baza unui sistem propriu de informaţii patrimoniul unitaţilor economice şi administrative, autonomizate din punct de vedere gestionar. De asemenea, modificările care se produc ca urmare a proceselor de arpovizionare, producţie şi desfacere, precum şi rezultatele înregistrate în activitatea economică.

Privită ca disciplină ştiinţifică, ea studiază şi fundamentează principiile, metoda şi normele după care se desfăşoară procesul de reflectare contabilă a fenomenelor economice.

În legătură cu obiectul de studiu al contabilităţii s-au exprimat trei mari categorii de concepţii:

1) Concepţia administrativă: contabilitatea se ocupă cu reflectarea şi controlul în expresie valorică a faptelor administrative în vederea conducerii eficiente a activităţii economice;

2) Concepţia juridică: obiectul contabilităţii îl contituie patrimoniul unui subiect de drept privit prin prisma relaţiilor juridice, a drepturilor şi obligaţiilor luate în corelaţie cu bunurile materiale la care se referă;

3) Concepţia economică: pune în centrul contabilităţii, ca obiect de cercetare, circuitul capitalului, privit sub aspectul destinaţiei şi structurii lui (în funcţie de care există capital fix şi capital circulant), precum şi al modului de dobândire/procurare (capital propriu şi capital străin).

Patrimoniul, ca obiect al contabilităţii

Noţiunea de avere: în general desemnează bunurile economice acumulate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice.

Capitalul: se utilizează cu sensuri diferite, între care şi cel de drept pecuniar, respecitv suma de bani investită într-o afacere, urmând ca într-un sens mai general, capitalul să reprezinte totalitatea drepturilor de proprietate asupra activelor existente sau investite la un momentdat într-o firmă.

Noţiunea de active: pot fi constituite din bani, maşini, clădiri, materii prime, hârtii de valoare etc. Noţiunea de active este echivalentă cu cea de bunuri pe care firma le utilizează în activitatea economică. Acetse bunuri pot aparţine firmei, ca proprietate sau capital propriu, sau pot fi procurate prin împrumuturi şi prin urmare lor să le corespundă datorii (bănci sau terţi). Ca urmare, se poate stabili următoarea relaţie între existenţele material-băneşti ale întreprinderii, pe de-o parte, şi sursele de provenienţă a acestora, pe de altă parte.

ACTIVE (BUNURI)= CAPITAL PROPRIU+ DATORII

CAPITAL PROPRIU= ACTIVE- DATORII

La baza concepţiei teortice şi a rincipiilor cintabilităţii clasice se află conceptul de patrimoniu. Şi în legătură cu acest concept s-au exprimat opinii nuanţate.

1) Concepţia juridică: patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic ale unui subiect de drept;

2) Concepţia economică: patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor economice exprimate sau exprimabile în bani, precum şi a rezultatelor folosirii lor;

3) Concepţia juridico-economică: patrimoniul reprezintă un concept prin care se desemnează structura economică şi juridică de apropriere şi gestiune a valorilor materiale şi băneşti.

Patrimoniul reprezintă forma de bază şi criteriul principal de autonomizare şi identificare a oricărei firme/ întreprinderi în virtutea relaţiilor de proprietate şi a formei de gestiune. În acest cadru, atât regiile autonome, companiile naţionale, cât şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, dispun de un patrimoniu propriu şi, prin urmare, sunt obligate să organizeze un sistem propriu de contabilitate.

În general, contabilitatea etse grefată pe un patrimoniu. Patrimoniul implică două componente interdependente, respectiv subiectu relaţiilor de proprietate, al drepturilor şi obligaţiilor, reprezentat de o persoană fizică sau juridică cu drepturi şi obligaţii, şi obiectele de drepturi şi obligaţii care sunt formate din bunuri economice, bunuri materiale, bani etc.

Bunurile materiale deţinute de persoane fizice sau juridice alcătuiesc substanţa materială a patrimoniului. Drepturile şi obligaţiile care se formează pe baza şi în legătură cu aceste bunuri, constituie relaţiile economico-juridice, repsectiv capitalul, ca relaţie de proprietate, şi exprimă provenienţa sau sursele de constituire a parimoniului.

Persoana fizică sau juridică, în calitate de subiect al acestor drepturi şi obligaţii, se interpune între obiectele de drepturi şi obligaţii, pe de-o parte, şi drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul respectiv, pe de altă parte.

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi a bunurilor economice la care se referă aceste relaţii.

Prima componentă a patrimoniului este reprezentată prin bunuri sau mijloace economice.

Cea de-a două exprimă raporturile economice şi juridice (de proprietate, finanţare sau creditate) în cadrul cărora se procură şi se gestionează bunurile. Ele dobândesc forma drepturilor în cazul în care titularul patrimoniului este şi proprietar sau pentru partea la care el este proprietar, şi forma obligaţiilor pentru partea la care nu este proprietar.

De aici rezultă egalitatea patrimoniului constând în următoarea relaţie:

Bunuri economice= drepturi+ obligaţii

STRUCTURA PATRIMONIULUI

Cele două componente ale patrimoniului sunt desemnate în contabilitte prin intermediul a două concepte fundamentale, şi anume active (bunuri) şi pasive (drepturi şi obligaţii).

ACTIVELE sunt alcătuite din două categorii de bază:

1) Activele fixe/ imobilizate (imobilizări)2) Active circulante/ capital circulant (mijloace circulante)

1) Privite din punctul de vedere al formei de prezentare, imobiliările cuprind următoarele grupe:a) Imobilizări necorporale/ nemateriale (active intangibile): cheltuielile de constituire,

cheltuielile de cercetare şi dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe.b) Imobilizări corporale: maşini, utilaje, instalaţii, clădiri etc.c) Imobilizări financiare: investiţii şi plasamente de capital în activitatea altor societăţi

comerciale- titlurile de participare, respectiv acţiuni şi părţi sociale investite la capitalul social; împrumuturil acordate altor societăţi prin cumpărarea de obligaţiuni sau alte titluri de credit pe termen mediu şi lung.

2) Mijloacele circulante: acea parte a mijloacelor economice care se prezintă sub formă de stocuri, disponibilităţi băneşti, creanţe sau alte valori. Caracteristica lor principală constă în mişcarea şi schimbarea formei lor pe măsura trecerii prin diferite faze ale circuitului activităţii economice.

PASIVELE:

O primă componentă a pasivelor o reprezintă capitalul propriu sau sursele proprii de finanţare în care se includ capitalul individual sau social, primele de capital, rezerve legale şi contractuale. A doua componentă a pasivelor o reprezintă capitalul străin întreprinderii, respecitv suersele împrumutate şi atrase, adică datoriile şi obligaţiile.

În ceea ce priveşte datoriile, ele dobândesc următoarle forme:

- Datorii financiare rezultate în urma împrumuturilor primite de la bănci sau alte instituţii financiare;

- Datorii comerciale care apar în cadrul raporturilor de decontare cu furnizorii;- Datorii fiscale: obligaţiile faţă de bugetul de stat;- Datorii salariale: faţă de propriul persoanal;- Datorii sociale: faţă de bugetul asigurărilor sociale.

O altă formă de manifestare o reprezintă datoriile faţă de asociaţi şi acţionari care descurg din capitalul vărsat şi din dividendele cuvenite acestora.

Fiind vorba de o singură realitate, însă analizată din perspective diferite, există active şi pasive.

ACTIVE=PASIVE

CURS II: 22.X.2015

Procesele economice şi modificarea patrimoniului societăţilor comerciale

Bunurile economice care formează substratul material al patrimoniului se află într-un proces de transformare de la forma bănească la cea a factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea de bunuri şi servicii care la rândul lor, prin vânzarea pe piaţă, se tranformă în bani.

Această mişcare a capitalului parcurge mai multe stadii, respectiv aprovizionarea, producţia şi desfacerea.

Transformările generate de aceste procese economice şi financiare, produc două tipuri de modificări ale patrimoniului:

1) Modificări de volum care conduc la creşterea sau diminuarea valorii patrimoniului;2) Modificări de structură care se concretizează prin trecerea dintr-o formă în alta sau printr-o

schimbare în structura capitalului şi a obligaţiilor.

De asemenea, comtabilitatea, ca sistem de evidenţă şi informare, pune în evidenţă, în afara patrimoiului, rezultatele economico-financiare înregistrate în urma activităţii care relfectă modul în care sunt gestionare bunurile patrimoniale.

Producerea de bunuri şi servicii şi vânzarea acestora pe piaţă determină consumul, respectiv cheltuieli, şi sunt însoţite de formarea de venituri.

Compararea veniturilor cu cheltuielile conduce la determinarea rezultatului înregistrat în urma activităţii economice, rezultat care poate dobândi următoarele forme:

1) Când venitul este mai mare decât cheltuielile rezultă profitul;2) Când cele două sunt egale: punctul mort al rentabilităţii;3) Când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile: agentul economic înregistrează pierderi.

Profitul sau pierderea reprezintă rezultatul net al activităţii economice.

O altă egalitate patrimonială de bază: VENITURI= CHELTUIELI +_ REZULTATUL NET

Din punct de vedere al conţinutului, obiectul de analiză pentru contabilitate îl contituie în primul rând bunurile economice, respecitv activele gestionate şi sursele de formare a acestora (pasivele), în al doilea rând, procesele economice şi operaţiunile prin care se realizează aceste procese şi care aduc modificări patrimoniului şi în al treilea rând, rezultatul obţinut din activitatea economică desfăşurată.

Din punctul de vedere al entităţilor studiate, obiectul contabilităţii îl formează în primul rând patrimoniul unei persoane fizice care are calitate de comerciant desfăşurând o activitate independentă, în al doilea rând o societate comercială/întreprindere organzată juridic ca societate de persoane sau de capitaluri, în al treilea rând un grup de societăţi şi în al patrulea rând, ansamblubl economiei naţionale (contabilitatea naţională).

Ca ştiintă, contabilitea constituie baza teoretică a practicii de evidenţă şi conferă acesteia metoda şi principiile de înregistrare a circuitului valorilor economice.

Ca practică de evidenţă, contabilitatea s-a constituit înainte de toate la nivelul întreprinderilor. În acest fel ea a răspuns nevoilor practicii comerciale, industriale şi bancare, urmârind să reflecte situaţia patrimoniului şi rezultatele activităţii economice. Ulterior, sfera de cuprindere a contabilităţii s-a extins treptat şi la alte niveluri ale economiei.

În general, contabilitatea este abordată sub trei forme principale:

1) Contabilitatea întreprinderii, considerată cea mai veche formă, a înregistrat o dezvoltare importantă şi cuprinde:

- Contabilitatea generală (financiară): are ca obiectiv, pe de-o parte, evidenţa cheltuielilor şi a rezultatelor întreprinderii, iar pe de altă parte, evidenţa activelor şi obligaţiilor unei societăţi comerciale;

- Contabilitatea analitică (internă/ de gestiune): printre altele, permite determinarea consturilor de producţie, analiza eficienţei diferitelor activităţi, precum şi evaluarea anumitor elemente din activul bilanţului;2) Contabilitatea publică desemnează activitatea de înregistrare a operaţiunilor financiare care

rezultă din execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli a diferitelor organisme publice;3) Contabilitatea naţională cuprinde ansamblul operaţiunilor de măsurare a activităţii

economice a unei naţiuni pe o perioadă determinată, de regulă un an.

Metoda şi principiile metodei contabilităţii:

Obiectul de studiu al contabilităţii se fundamentează pe o metodă corespunzătoare. Din punctul de vedere al metodei, se distinge contabilitatea în partidă simplă şi contabilitatea în partidă dublă.

Metoda contabilităţii poate fi definită ca sistemul logic de studiere a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale, sistem concretizat în dubla reprezentare a patrimoniului şi dubla înregistrare a operaţiunilor economico-financiare.

Metoda contabilităţii se bazează pe un sistem al principiilor şi regulilor metodologice, respectiv, unul dintre aceste principii se referă a faptul că această disciplină este grefată pe un patrimoniu şi se organizează la un patrimoniu organizat închis. Pentru înţelegerea acestui principiu, avem în vedere o operaţiune privind aprovizionarea cu mărfuri sau cu materii prime de la un furnizor. Această operaţiune

se reflectă atât în contabilitatea clientului, a cumpărătorului, cât şi în cea a furnizorului (a vânzătorului), sub două aspecte: la nivelul cumpărătorului se înregistrează creşterea stocului de materii prime, pe de-o parte, şi în acelaşi timp apariţia obligaţiei de plată faţă de furnizor. La nivelul furnizorului, se înregistrează diminuarea stocului de mărfuri, pe de-o parte, şi naşterea dreptului de creanţă faţă de client.

Un al doilea principiu: principiul dublei reprezentări a patrimoniului care are o determinare reală dată de cele două laturi ale patrimoniului, respectiv activele/ mijloacele economice ale întreprinderii, iar pe de altă parte, sursele de provenienţă ca drepturi şi obligaţii, deci ca relaţii economico-juridice. Dubla reprezentare a patrimoniului se referă la aceeaşi realitate economică şi îşi găseşte concretizarea în egalitatea permanentă ce trebuie să existe între cele două părţi, şi anume mijloace/activ = surse/pasiv.

Al treilea principiu: principiul dublei înregistrări care în esenţă presupune înregistrarea simultană a aceleaşi operaţiuni în două conturi distincte. De aici, rezultă o a doua egalitate implicată de metoda contabilităţii, şi anume debit=credit. Pe baza legăturii dintre cele două principii, se evidenţiază esenţa contabilităţii în partidă dublă.

Alte procedee care definesc metoda contabilităţii:

- Principiul justificării înregistrărilor în contabilitate;- Efectuarea înregistrărilor în mod cronologic, cât şi în mod sistematic;- Principiul autonomiei exerciţiului financiar şi al înregistrării continue complete şi delimitate a

operaţiunilor economico-financiare.

CURS III: 29.X.2015

BILANTUL CONTABIL

Bilanţul reprezintă un procedeu al metdei contabilităţii prin care se prezintă simultat situaţia patrimoniului şi evoluţia economico-financiară a întreprinderii. Acesta reflectă în formă valorică activele, respectiv bunurile imobilizate şi circulante existente la un moment dat în întreprindere, sursele din care au fost constituite sau finanţate, precum şi rezultatele economico-financiare înregistrate în perioada pentru care se întocmeşte.

La baza conceptului de bilanţ se află cuvintele din limba latină bi şi lance, ceea ce semnifică o balanţă cu două talere aflate într-un perfect echilibru. În partea stângă activu, iar în partea dreaptă pasivul.

Activul cuprinde în expresie bănească bunurile sau mijloacele economice privite din punctul de vedere al formelor concrete de existenţă şi al destinaţiei lor (capitalul fix şi circulant).

Pasivul evidenţiază de asemenea în formă bănească sursele de provenienţă ale mijloacelor sau activelor. Denumirea de activ reflectă trăsătura bunurilor sau a mijloacelor de a se afla într-o

permanentă mişcare şi transformare. Denumirea de pasiv evidenţiază caracterul static, faptul că volumul şi structura lor reflectă dependenţa de mijloacele sau bunurile economice.

Profiturile se înscriu în pasivul bilanţier în timp ce pierderile se înscriu în activ. La deschiderea bilanţului noului an, capitalul se diminuează proporţional cu mărimea pierderii din anul trecut.

Bilanţul îndeplineşte mai multe funcţii:

1) Funcţia de reflectare şi generalizare: bilanţul reprezintă un sistem de indicatori economico-financiari prin care se cuprind informaţii referitoare la alocarea şi finanţarea activităţii, precum şi la situaţia fondurilor separate din punct de vedere patrimonial. Subevaluând indicatorii se reduc şi taxele şi impozitele.

2) Funcţia de control şi analiză: se manifestă în procesul de urmărire şi interpretare a modului de realizare a obiectivelor activităţii economice, precum şi a modului de angajare şi utilizare a fondurilor separate parimonial. Ca urmare, sunt formulate concluzii privind factorii care au acţionat asupra activităţii şi modul de gospodărire a patrimoniului.

3) Funcţia de decontare a patrimoniului care se realizează la sfârşitul perioadei de gestiune, repsectiv la încheierea anului calendaristic. În acelaşi scop, bilanţul este folosit ca instrument de justificare pentru recuperarea cheltuielilor din venituri, precum şi de stabilire a răspunderii pentru gospodărirea patrimoniului.

Aceste funcţii ale bilanţului se realizează prin existenţa mai multor tipuri de bilanţ.

D.p.d.v. al sistemului informaţional şi al locului întocmirii există:

1) Bilanţ primar şi analitic: se întocmeşte la nivelul fiecărei entităţi economice şi instituţii cu personalitate juridică şi cuprinde patrimoniul angajat în activitatea acesteia. (Universitatea şi facultăţile. Ea are bilanţ, ele nu).

2) Bilanţ sintetic, centralizator, consolidat. Acesta se elaborează prin centralizarea bilanţurilor primare în conturile consolidate la nivelul grupurilor de societăţi al ministerelor în cazul instituţiilor publice precum şi la nivelul economiei naţionale. Pe această bază, la nivelul MFP se întocmeşte bilanţul sistetic al instituţiilor publice. ( Ex. grupul de soecietăţi Ana- bilanţul se centralizează la societatea-mama)

D.p.d.v. al momentului întocmirii:

1) Bilanţ iniţial/ de fondare: neconţinând rezultate economice.

2) Bilanţ de gestiune/ curent: poate fi trimestrial, semestrial, anual.

3) Bilanţ final de lichidare sau de fuziune.

CONTINUTUL ECONOMICO-JURIDIC AL BILANTULUI

Activul şi pasivul ca părţi inseparabile ale bilanţului reprezintă expresia dublei reprezentări a patrimoniului unei întreprinderi. Ele pot avea diverse interpretări:

D.p.d.v. al teoriei economice activul exprimă formele funcţionale pe care le îmbracă bunurile întreprinderii în circuitul lor economic (formă productivă, formă bănească). În al doilea rând există şi o interpretare jurdiică. Din acest punct de vedere, activul exprimă mijloacele materiale şi băneşti ca obiect de drepturi şi obligaţii, precum şi drepturile de creanţă asupra unor terţe persoane. În aceeaşi interpretare, pasivul exprimă drepturile şi obligaţiile titularului de patrimoniu.

Bilanţul este astfel conceput, încât să asigure o mare capacitate de generalizare, el concentrând într-un volum relativ mic de date întregul sistem de informaţii înregistrate în contabilitate. Pentru aceasta, activele întreprinderii şi sursele lor de finanţare sunt prezentate şi ordonate în bilanţ după anumite criterii astfel, la activ mijloacele economice sunt grupate pe baza a două criterii. Primul se referă la modul de participare la circuitul economic, precum şi rolul şi destinaţia elementelor respective. Potrivit acestui criteriu, activele imobilizate/ fixe sunt prezentate distinct de cele circulante după cum imobilizările corporale sunt separate de cele necorporale, iar scopurile materiale sunt prezentate separat de mijloacele băneşti. Ordinea de dispunere a acestora în activul bilanţului este realizată în funcţie de cel de-al doilea criteriu, respectiv criteriul lichidităţii. Concret, în cadrul activului, elementele sunt prezentate în ordinea crescătoare a lichidităţii.

În mod corespunzător, în cadrul pasivului gruparea elementelor se realizează pe baza a două criterii. Primul îl reprezintă natura relaţiilor de proprietate care caracterizează modul de dobândire şi al doilea, gradul de exigibilitate. În acest context, ordinea în cadrul pasivului este cea a exigibilităţii crescânde a surselor de finanţare, pe prim loc fiind capitalul propriu, şi continuănd cu creditele bancare şi cu alte obligaţii.

Modelul clasic al bilanţului era cel de tabel de balanţă: în partea stângă activul, în partea dreaptă pasivul. L. 82/1991; Ordinul 1802/2014 intrat în vigoare de la 1 ian 2015.

Formatul bilanţului dezvoltat cuprinde:

- Activele imobilizate;- Activele circulante;- Cheltuielile în avans;- Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an, respectiv într-o perioadă mai mare de

un an;- Provizioane: fonduri de asigurări;- Veniturile;- Profitul/ pierderea înregistrată.

REGIMUL JURIDIC AL BILANTULUI IN ROMANIA

În baza prevederilor acestor acte normative, bilanţul reprezintă un document oficial de gestiune al unităţilor economice şi administrative obligate să organizeze contabilitatea proprie. Bilanţul se întocmeşte anual şi în situaţie fuziunii sau încetării activităţii.

Instituţiile publice şi alte unităţi prevăzute de lege întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale. Bilanţul contabil este însoţit de contul de profit şi pierdere sau contul de execuţie în cazul instituţiilor publice, de o serie de anexe, precum şi de raportul de gestiune al administratorului.

Bilanţurile sunt supuse verificării de către auditori financiar, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii. După aprobare, bilanţul contabil se publică în M. Of. împreună cu contul de profit şi pierdere.

Bilanţul şi celelalte situaţii financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani. Un exemplar din bilanţul contabil anual se depunde la Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice, respectiv cea a Municipiului Bucureşti.

Contul este un procedeu de înregistrare, reflectare şi control valoric al existenţei şi mişcărilor unui mijloc economic, unui proces economic, a unei surse sau a unui rezultat economico-financiar pe parcursul unei perioade determinate, spre deosebire de bilanţ care evidenţiază situaţia tuturor elementelor patrimoniale la un moment dat. contul are o sferă de cuprindere mult mai restrânsă, reflectând numai situaţiă unui element de patrimoniu.

Contul mai poate fi definit ca un calcul scris prezentat într-o formă specială cu ajutorul căruia se realizează înregistrarea şi sistematizarea informaţiilor privind existenţa şi mişcarea mijloacelor economice, precum şi a surselor de acoperire a acestora. Multitudinea de conturi utilizate permite existenţa sistemului conturilor.

Fiecare cont are un anumit conţinut economic, determinat de natura elementelor pe care le reflectă şi le controlează. Conţinutul economic reprezintă elementul esenţial al contului care individualizează conturile şi care le imprimă o anumită funcţie. Astfel, conţinutul unui cont poate fi, în primul rând, un anumit mijloc sau bun economic, precum mijloace fixe, materii prime, produse finite etc, iar în al doilea rând poate reprezenta un proces economic sau o anumită fază a acestuia respectiv aprovizionarea cu materii prime, fabricarea producţiei de bază, vânzarea şi încasarea producţiei. În al treilea rând conţinutul maipoate evidenţia o sursă de provenienţă a mijloacelor economice, precum şi relaţiile financiare sau de credit corespunzătoare, ca exemple capitalul, furnizorii, credite pe termen scurt, decontări cu bugetul statului etc.

În al patrulea rând conţinutul mai poate fi un rezultat al activităţii economice: profit, pierdere etc.

Operaţiunile economice cae pot fi înregistrate într-un cont pot fi de două feluri:

- Intrări, creşteri ale elementului reflectat prin contul respectiv;- Ieşiri, micşorări ale unui bun economic sau a unei surse de finanţare.

Prin urmare, evidenţa ţinută cu ajutorul conturilor este redată într-o formă specială constând în înregistrarea separată a operaţiunilor care duc la creştere faţă de cele care conduc la micşorarea elementelor patrimoniale.

Contul are o înfăţişare digrafică întrucât fiecare dintre cele două categorii de modificări se cuprinde într-o parte distinctă a contului. Într-o formă simplificată, contul se prezintă sub forma literei „T” constituindu-se într-un tablou cu două serii de calcule: pe de-o arte starea iniţială şi creşterile, iar pe de altă parte micşorările şi situaţia finală. De aici rezultă ecuaţia de echilibru proprie contului STAREA INITIALA+ CRESTERI= MICSORAREA +STAREA FINALA.

Elemente componente

1) Titlul/ denumirea contului: trebuie să explice cu exactitate conţinutul procesului economic sau al elementului de patrimoniu a cărui evidenţă o ţine. De regulă, conţinutul se exprimă prin denumirea lui (Ex.”materiale”; „produse finite”; „capital sociale”; „furnizori” etc).

2) Debitul şi creditul. La început, modificările care conduceau la mărirea, respectiv micşorarea volumului sau valorii unui element patrimonial, se înscriau unele sub altele în ordine cronologică. Ulterior, s-a trecut la sistematizrea modificărilor de acelaşi tip, intrările de mijloace fiind înscrise în partea stângă a contului, iar ieşirile în partea dreaptă. Cu timpul, acestea au căpătat denumirea de debit şi credit. Noţiunile de debid şi de credit sunt de origine juridică. Utilizarea lor în contabilitate a început în perioada de dezvoltare a capitalului comercial când conturile erau destinate în special să înregistreze şi să urmărească relaţiile întreprinderii cu debitorii şi creditorii. Pe măsura creşteii complexităţii relaţiilor economice şi comerciale, noţiunile au căpătat un conţinut mai larg, ele fiind utilizate pentru sistematizarea tuturor genurilor de modificări care au loc în patrimoniul unei întreprinderi. D.p.d.v. al conţinutului economic, debitul şi creditul nu sunt identice la toate conturile. Ele sunt diferite în raport de natura conţinutului care poate reflecta fie mijloace economice, fie surse de finanţare. Prin urmare, debitul şi creditul reflectă în unele cazuri informaţii valorice cu semnul plus, iar în altele cu semnul minus. Concret, debitul conturilor de activ (acele conturi care sunt utilizate pentru evidenţierea mijloacelor economice prezente în activul bilanţului) va desemna creşteri, plusuri în timp ce debitul conturilor de pasiv va evidenţia operaţiuni cu semn minus, respectiv micşorări, ieşiri. Situaţia este inversă în cazul creditului, respectiv creditul conturilor de activ evidenţiază operaţiuni cu semn minus, iar debitul conturilor de pasiv evidenţiază creşteri, plusuri. Din noţiunile respective au decurs şi operaţiunile de a debita sau de a credita un cont.Contul reprezintă procedeul prin care se realizează dubla înregistrare. Regula generală este aceea că în cazul fiecărei operaţiuni economico-financiare, aceasta să fie înregistrată simultan în cel puţin două conturi în părţile opuse ale acestora, astfel încât să se respecte egalitatea DEBIT=CREDIT.

3) Explicaţia operaţiunii economice care poate fi redată sub formă descriptivă sau condificată. 4) Mişcările sau rulajul şi totalul contului. Se disticng rulajul debitor şi rulajul creditor.5) Soldul contului. Acesta se determină ca diferenţă între totalul sumelor înscrise în debit şi cele

înregistrate în credit. Soldului unui cont poate fi debitor, atunci când sumele din debit sunt mai mari decât cele din credit. Soldul mai poate fi balansat sau echilibrat când există egalitate între sumele debitoare şi cele creditoare. Soldul creditor atunci când sumele din credit sunt mai mari decât cele din debit.

Funcţiile conturilor

1) Funcţii contabile care decurg nemijlocit din obiectul şi metoda contabilităţii. În rândul acestora se înscriu:

- Funcţia de înregistrare şi sistematizare a informaţiilor;- Funcţia de cuantificare în sensul că pot fi determinate mărimile diferitelor procese şi fenomene

economice;- Funcţia de informare, contul furnizează datele referitoare la mijloacele şi sursele economice, la

transformările intervenite în patrimoniului întreprinderii şi rezultatele activităţii.2) Funcţii economice concretizate în primul rând în calculul situaţiei tuturor elementelor de

patrimoniu în diferite momente ale activităţii economice şi în al doilea rând în controlul integrităţii patrimoniului.

3) Funcţii statistice: datele existente în conturi pot fi utilizate pentru determinarea unor indicatori statistici importanţi ai activităţii economice.

Clasificarea contuilor:

Aceatsă operaţiune prezintă atât o importantă teoretică precum şi una practică ca urmare a existenţei unei multitudini de conturi. Criteriul fundamental de clasificare a conturilor îl reprezintă conţinutul lor economic. Din acest punct de vedere există:

1) Conturi de mijloace economice2) Conturi de procese economice3) Conturi de surse economice4) Conturi de rezultate.

D.p.d.v. al funcţiei contabile există:

1) conturi de activ: acele conturi care reflectă elementele patrimoniale înscrise în activul bilanţier (ex. mijloace fixe, materiale etc)

2) conturi de pasiv: urmăresc modificările elementelor patrimoniale care alcătuiesc pasivul bilanţier (ex. capital, credite pe termen scurt, furnizori etc).

În afara conturilor de activ şi de pasiv există şi o categorie distinctă care sunt denumite conturi bifuncţionale (ex. contul de profit sau pierdere). Ca regulă, conturile bifuncţionale nu pot avea simultan caracteristici ale conturilor de activ şi respectiv de pasiv.

Dubla înregistrare a conturilor, respectiv formula şi aricolul contabil

Dubla înregistrare a unui cont vizează înscrierea aceleaşi operaţiuni economice în cel puţin două conturi în părţile opuse ale acestora. Legătura care se stabileşte între conturi prin dubla înregistrare a

fiecărei operaţiuni economice, se numeşte corespondanţa conturilor, iar conturile respective devin conturi corespondente.

Activitatea intuitulată analiză contabilă constă în cercetarea pe bază de documente a fiecărei operaţiuni economice în scopul stabilirii conturilor corespondente, precum şi a părţii acestora, debit, respecitv credit, în care urmează a fi înregistrată operaţiunea dată. Rezultatul final al analizei contabile se conretizează în formula contabilă. Aceasta reprezintă o egalitate valorică şi cuprinde denumirea contului debitor, denumirea contului creditor şi suma care corespunde operaţiunii economice înregistrate.

Planul de conturi are menirea de a sintetiza categoriile de conturi utilizate atât de agenţii economici, cât şi de instituţiile publice. În România, principiile generale de organizare şi conducere a contabilităţii sunt reglementate prin legea 82/1991 republicată; ordinul 1802/2014 în care sunt sintetizate 9 clase de turi. Clasa I reprezintă conturile de capitaluri, provizioane, împrumuturi şi datorii asimilate. Clasa II: conturi de imobilizări. Clasa III: conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie. Clasa IV: contul de terţi. Clasa V: conturi de trezorerie. Clasa VI: conturi de cheltuieli. Clasa VII: conturi de venituri. Clasa VIII: cnturi spciale. Clasa IX: conturi de gestiune.

În cadrul fiecărei clase se cuprind una sau mai multe grupe de conturi simbolizate cu două cifre, de asemeena conturi sintetice de gradul 1 simbolizate cu trei cifre, si conturi sintetice de gradul 2 simbolizate cu 4 cifre.

CURS VI: 19.XI.2015

DOCUMENTELE CONTABILE

Definitie: documentele contabile reprezintă acte scrise în care sunt consemnate letric şi cifric în etalon natural, bănesc sau de muncă, de regulă în momentul şi la locul înfăptuirii lor operatiunile economice. Documentele contabile reprezintă purtătorii de informatii. Ele stau la baza realizării următoarelor operatiuni necesare în procesul contabil: consemnarea informaţiilor, înregistrea in contabilitate, prelucrarea, centralizarea şi stocarea acestora.

Există mai multe criterii de clasificare a documentelor:

1) După modul în care se întocmesc şi sutn utilizate în procesul de evidenţă există: - documente primare şi - documente centralizatoare. 2) D.p.d.v. al reglementării conţinutului şi circulaţiei, există:- Documente tipizate, atât în ce priveşte forma documentului (care se referă la gruparea şi

aşezarea informaţiilor), cât şi în ceea ce priveşte dmensiunile şi fornatul formularului.- Documente netipizate.3) În funcţie de rolul realizat în cadrul sistemului informaţional decizional, există:

- Documente justificative cu ajutorul cărora se realizează consenarea datelor care atestă operaţiunile economice şi financiare privind existeţa şi mişcarea patrimoniului. Aceste documente asigură datele de intrare în sistemul informaţional contabil.

- Documente de evidenţă contabilă, acele documente cu ajutorul cărora se realizează înregistrarea şi stocarea datelor în structura şi formele specifice sistemului de conturi contabile.

- Documente de sinteză şi raportare contabilă care servesc pentru centralizarea, analiza şi transmiterea datelor contabile.

4) După importanţă:- Documente cu regim special;- Documente fără regim special.

Importanţa şi funcţiile documentelor:

Prin intermediul datelor conţinute, ele fac dovada realităţii şi exactităţii faptelor şi proceselor consemnate, contituind totodată izvorul informaţiilor contabile şi statistice.

Ca bază a înregistrării în contabilitate, documentele au o influenţă importantă asupra organizării contabilităţii şi operaitivităţii obţinerii informaţiilor contabile.

Documentele de evidenţă reprezintă un instrument de justificare gestionară privind integritatea patrimoniului.

Documentele îndeplinec funcţii în exercitarea controlului economic şi financiar servind ca mijloc pentru identificarea cheltuielilor efectuate fără o bază legală, de asemena pentru descoperirea lipsurilor şi a sustragerilor din gestiune precum şi a abaterilor de la disciplina economico-financiară.

Trăsăturile lor de acte justificative conferă documentelor de evidenţă calitatea de forţă probantă în justiţie. În majoritatea lor, documentele de evidenţă consemnează raporturi juridice între întreprinderi, iar în cazuri de lipsuri în gestiune, fraude, ele servesc ca bază în cercetările penale şi în practica jurdiciară.

Normele privind aplicarea legii contabilităţii prevăd că registrul jurnal, registru inventar şi Cartea Mare, alt registru, împreună cu documentele justificative, precum şi bilanţul contabil, întocmite conform normelor în vigoare, contituie documentele contabile oficiale pentru exercitarea controlului asupra operaţiunilor patrimoniale efectuate şi pot fi admise ca probă în justiţie.

Potrivit aceleaşi legi a contabilităţii, o caracteristică esenţială a documentelor justificative constă în aceea că ele angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, de asemenea, a celor care le-au efectuat controlul financiar preventiv, a persoanelor care au aprobat efectuarea operaţiunilor pe care le conţin precum şi a celor care le înregistrează în contabilitate, după caz.

Conţinutul documentelor justificative. Reguli de întocmire şi utilizare a documentelor.

Realizarea rolului şi a funcţiilor pe care le îndeplinesc documentele justificative în contabilitate se află în strânsă legătură cu conţinutul lor, precum şi cu modul de întocmire.

Conţinutul acestor documente variază în funcţie de caracterul operaţiunilor consemnate. De regulă, documentele justificative cuprind următoarele elemente principale:

- Denumirea documentului;- Denumirea şi sediul unităţii patrimoniale care întocmeşte documentul;- Numărul şi data întocmirii;- Menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiunii patrimoniale, când este cazul;- Conţinutul operaţiunii patrimoniale, iar atunci când este necesar şi temeiul legal al efectuării ei;- Datele cantitative şi valorice referitoare la operaţiunea efectuată;- Numele şi prenumele precum şi semnăturile persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat,

după caz;- Alte elemente care pot contribui la o caracterizare cât mai exactă a aoperaţiunii la care se referă

documentul respectiv.

Conform unr or precizări ale Ministerului Finanţelor Publice, înscrisurile care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de document justificativ numai în cazurile în care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare.

Conform aceloraşi precizări, înscrisurile provenite din relaţii de vânzare-cumpărare şi de prestări de servicii cu persoane fizice trebuie să conţină toate elementele de identificare a persoanei respective.

Toate documentele justificative în care sunt consemnate operaţiuni economico-financiare supuse înregistrării în contabilitate precum facturi, avize de expediţie, chitanţe etc, şi care circulă pe teritoriul României se întocmesc obligatoriu în limba română şi în moneda naţională.

Înscrierea datelor în documentele justificative şi în registrele contabile se poate realiza manual sau cu ajutorul mijloacelor moderne, astfel încât acestea să fie cât mai lizibile. O importanţa deosebită o prezintă respectarea regulilor de completare, verificare şi utilizare a documentelor justificative. Astfel, în aceste documente nu sunt admise şterături sau alte asemenea procedee, şi nici lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în aceste documente.

Erorile se corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei eronate iar deasupra se înscriu textul sau cifra corectă. Nu sunt admise corecturi în documentele pe baza cărora se primeşte, se eliberează sau se justifică numeralul, precum şi în alte documente pentru care indicaţiile de completare prevăd asemenea restricţii. În cazul unor erori, documentele respective se aulează şi rămân în carnetele respective fără a fi detaşate.

La corectrea documentelor care consemnează operaţiuni de predare-primire a unor valori materiale este necesară şi confirmarea prin semnătură a persoanelor implicate.

Înregistrarea în conturi a operaţiunilor economico-finaniare trebuie să fie precedată de verififcarea documentelor justificative. Această operaţiune priveşte atât forma documentelor (respectarea fomularelor şi a regulilor de completare), cât şi fondul (legalitatea, oportunitatea şi economicitatea operaţiunilor).

În cazul în care prelucarea documentelor justificative se realizează de către unităţile prestatoare de servicii de informatică, în relaţiile dintre aceste unităţi şi cele beneficiare este necesar ca, pentru asigurarea înregistrărilor în contabilitate, să se respecte mai multe reguli.

1) În primul rând, documentele justificative să fie întocmite corect şi la timp de către unităţile beneficiare care răspund de realitatea datelor înscrise în aceste documente.

2) Documentele contabile întocmite de unităţile de informatică, pe baza documentelor justificative, trebuie predate unităţilor beneficiare la termenele stabilite prin contractele sau convenţiile încheiate, unităţile de informatic a răspunzând de orectitudinea prelucrării datelor.

3) Unităţile beneficiare trebuie să efectueze verifivarea documentelor contabile primite de la unităţie de informatică în sensul cuprinderii tuturor documentelor justificative preluate pentru prelucrare, precum şi în sensul respectării exactităţii sumelor înregistrate.

O altă problemă importantă o repreintă gestiunea documentelor de contabilitate care se referă în esenţă la circulaţia documentelor în cadrul unităţii şi la clasarea şi arhivarea documentelor.

Clasarea şi arhivarea acestor documente se realizează cu ajutorul mai multor criterii, respectiv natura operaţiei economice, criteriul cronologic, criteriul alfabetic, criteriul geografic.

Păstrarea documentelor pe parcursul anului de gestiune se realizează în arhiva curentă organizată în secoarele şi serviciile financiar-contabile ale agenţilor economici respectivi. După expirarea anului de gestiune, documentele se predau pentru păstrare la arhiva generală a întreprinderii.

Entităţile patrimoniale care au obligaţia să ţină contabilitate proprie trebuie să păstreze la sediul declarat documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate şi să le pună la dispoziţia organelor în drept în cadrul execitării atribuţiilor acestora.

Registrele contabile

Reprezintă alături de bilanţ şi contul de profit şi pierdere principalele documente pe care le produce contabilitatea. Registrele contabile repreintă documente specifice cu ajutorul cărora se realizează înregistrarea operaţiunilor economice şi financiare în conturi şi furnizarea pe această bază de informaţii referitoare la situaţia şi mişcrea patrimoniului. Teoria şi practica au generat o diversitate de forme ale conţinutului registrelor. Astfel, în funcţie de forma de prezentare, registrele se prezintă sub forma registrelor legate (de caiet), de asemena registre sub formă de fişe şi registre sub formă de situaţii.

D.p.d.v. al modului de înregistrare a operaţiunilor economice în sistemul de conturi există:

1) registre pentru evidenţa cronologică

2) registre pentru evidenţa sistematică

3) registre pentru evidenţa combinată a primelor două forme

4) registre pentru inventarierea patrimoniului.

Legea contabilităţii prevede utilizarea următoarelor registre:

1) Registrul- jurnal: ca şi cartea mare, se întocmeşte de către regiile autonome, societăţile comerciale, insituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane juridice

într-un singur exemplar. Pe de-o parte el serveşte ca document obligatoriu de înregistrare cronologică a mişcării patrimoniului şi în al doilea rând mai serveşte ca mijloc de probă în litigii. Se întocmeşte zilnic sau lunar, după caz, şi poate fi prezentat sub forma unui registru general şi sub forma unor registre jurnal auxiliare. Operaţiunile patrimoniale sunt înregistrate în registrul jurnal prin respectarea succesiunii documentelor justificative după data de întocmire sau de intrare a acestora în întreprinderea respectivă.

2) Registrul-cartea mare reprezintă un document obligatoriu în care se înscriu lunar înregistrările efectuate în jurnal.

3) Registrul-inventar este utilizat pentru consemnarea rezultatelor înregistrate în urma efectuării inventarierii petrimoniului. Operaţiunea de inventariere a patrimoniului trebuie să preceadă întocmirea, elaborarea bilanţului contabil.

Regimul juridic al regitrelor şi documentelor contabile:

În baza prevederilor legale, registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia lor şi se prezintă în mod ordonat şi completat astfel încât să permită în orice moment identificarea şi controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate. Registrele de contabilitte, prcum şi documentele justificative se păstrează în arhiva întreprinderilor timp de 10 ani cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite. Statele de salarii şi situaţiile financiare anuale se păsrează timp de 50 de ani. Aceste documente se păstrează în arhivă de regulă în forma lor originală grupate în funcţie de natura operaţiunilor şi în ordine cronologică în cadrul exerciţiului financiar la care se referă.

Registrul-jurnal şi registrul-inventar au regim de înregistrare la organele fiscale teritoriale înainte de a fi utilizate. Ele se numerotează şi se parafează şi, ţinute în mod corect, pot fi admise ca probă în litigiile unităţilor patrimoniale, în caz de faliment şi alte situaţii asemenea.

Răspunderea pentru organizarea evidenţei documentelor o poartă administratorii unităţilor patrimoniale, ordonatorii de credite sau alte persoane care au obligaţia gestionării patrimoniului. În caz de încetare a activităţii unei unităţi patrimoniale bilanţul contabil, registrele, şi celalte documente contabile se predau la arhivele statului. De asemena, în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile, este obligatorie reconstituirea acestora în maximum 30 de zile de la contatare cu respectarea normelor stabilite în acest scop.

CURS VII: 26.XI.2015

ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA CONTABILITĂŢII ÎN ROMÂNIA. CONTRAVENŢII ŞI INFRACŢIUNI

Baza reglementărilor referitoare la organizarea su ţinerea contabilităţii o constituie L. 82/1991. Societăţile comerciale, companiile naţionale, regiile autonome, ocietăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au obligaţia să organizez şi să conducă o contabilitate proprie, respectiv contablitatea financiară şi contabilitatea de gestiune, adaptate la specificul activităţii. Aceste

prevederi se aplică şi instituţiilor publice şi celorlalte persoane juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente.

Toate aceste categorii de entităţi au obligaţia să organizeze contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale. În cazul persoanelor fizice şi persoanelor juridice care pot ţine contabilitatea în partidă simplă, precum şi sistemul de raportare al acesteia, se stabilesc prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice. Potrivit legii, pot ţine contabilitatea în partidă simplă comunităţile locale, unităţile de cult, asociaţiile de proprietari, asocaţiile familiale, persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente.

Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Operaţiunile efectuate în valută vor fi reflectate/ înregistrate în contabilitate, atât în monedă naţională, cât şi în valută, potrivit legii.

L. 82/ 1991 prevede că pentru necesităţi proprii de informare, agenţii economici oglibaţi să organizeze contabilitatea, cu excepţia instituţiilor publice, pot opta pentru întocmirea situaţiilor financiare şi într-o monedă stabilă. Legea se aplică şi subunităţilor fără personalitate juridică cu sediul în străinătate ce aparţin unităţilor obligate a ţine contabilitatea proprie cu sediul/domiciliul în România, cât şi subunităţilor cu sediul în România ce aparţin unor persoane juridice/fizice cu sediul sau doiciuliul în străinătate.

Pentru organizarea sau conduceea contabilităţii, Ministerul Finanţelor Publice elaborează şi emite norme şi relgementări în domeniu, planul general de conturi, modelele situaţiilor financiare, ale registrelor şi formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilitatea, şi norme metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora.

Elaborarea acestor reglementări se realizează prin consultarea organizaţiilor profesionale de profil. În acest scop, colegiul de consultanţă al contabilităţii care funcţionează pe lângă MFP trebuie să asigure cadrul organizatoril de consultare şi analiză în procesul de elaborare şi perfecţionare a normelor şi relgementărilor contabile.

Răspunderea pentru organizarea/ ţinerea contabilităţii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului. Conform legii, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile cooperatiste operează şi ţin contabilitatea de regulă în copartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul-şef sau o altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare şi raspund împreună cu persoanele din subordine de organizarea şi coordonarea contabilităţii în condiţiile legii.

Conform legii, constituie contravenţie următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în alte condiţii încât să fie calificate drept infracţiuni:

1) Deţinerea cu orice titlu de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar sau alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice fără ca acestea să fie înregistrate în contabilitate;

2) Nerespectarea reglementărilor emise de MFP cu privire la: utilizarea şi ţinerea registrelor, păstrarea şi adinistrarea documentelor, reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse, inventarierea patrimoniului, întocmirea şi auditarea sistemelor financiare anuale;

3) Efectuarea de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatele financiare şi elementelor

patrimoniale ce se reflectă în bilanţ, constituind infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.

CONTABILITATEA CONSTITUIRII ŞI MODIFICĂRII CAPITALULUI SOCIAL

În contabilitate, capitalul reprezintă totalitatea surselor de care dispune un agent economic pe termen mediu şi lung, utilizate în activitatea desfăşurată. În esenţă, capitalul social cuprinde capitalul propriu şi capitalul împrumutat.

Capitalul propriu reprezintă drepturile acţionarilor în activele întreprinderii dupa deducerea datoriilor acesteia.

Kp=ACTIVE+DATORII

Capitalul propriu, conform legii, cuprinde: aporturile de capital, primele de capital, rezervele, rezultatele raportate şi rezultatel exerciţiului financiar. Contabilitata capitalului se va ţine cu ajuorul conturilor din Clasa I (ex. Contul „Capital”- se ţine ecidenţa capitalului subscris şi vărsat în natură şi/ sau în bani de către acţiunarii/asociaţii unei societăţi, precum şi a majorării şi reducerii acesteia.

În funcţie de forma juridică a întreprinderii, capitalul poate îmbrăca mai multe forme: capital social (societate pe acţiuni), patrimonial, public etc. indiferent de definiţie, capitalul propriu desemnează totalitatea sumelor şi bunurilor exprimare în bani, puse în mod permanent la dispoziţia unei societăţi, în vederea desfăşurării unei activităţi generatoare de profit.

Organizarea contabilităţii formării şi modificării capitalului social comercial are la bază în principal prevederile legii contabilităţii, cât şi L. 31/1990. Pe baza acesto reglementări, sunt evidenţia tipurile de operaţiuni implicate şi principiile care stau la baza acestora.

Înfiinţarea unei societăţi comerciale antrenează înregistrarea atât a actelor juridice care au incidenţe financiare, cât şi a operaţiunilor implicate.

1) O primă operaţiune este dată de formarea capitalului social şi reflectarea în contabilitate la înfiinţarea societăţii comerciale. Principiul general consacrat de lege este cel potrivit căruia capitalul subscris şi văsrat se înregistrează distinct în contabilitate pe baza actelor de constatare a societăţii comerciale şi a documentelor justificative privind vărsămintele de capital.

2) Operaţiunile date de formarea şi mărirea capitalului care face obiectul înregistrărilor în contabilitate se referă la subscrierea capitalului, vărsarea capitalului subscris, lansarea de noi acţiuni şi încorporarea rezultatelor la capital ş.a.

3) Operaţiunile care se înregistrează în contabilitate cu privire la micşorarea capitalului se referă la: reducerea numărului de acţiuni/ părţi sociale, sau micşorarea valorii nominale a acestora, ca urmare a retragerii unor acţiuni/ asociaţi, acoperirea pierderilor înregistrate în anii precedenţi.

Contabilitatea capitalului social se ţine pe acţionari/ asociaţi, cuprinzând printre altele, numărul şi valoare nominală a acţiunilor/părţilor sociale subscrise sau vărsate, domeniul etc. În această situaţie se utilizează registrul acţionarilor/ asociaţilor. Potrivit legii, societatea comercială pe acţiuni se poate constitui numai dacă 100% din capital a fost subscris, iar fiecare acceptant a vărsat cotele prevăzute din prima tranşă a vânzării acţiunilor subscrise.

Creşterea capitalului propriu se poate realiza:

- Prin emisiunea unor acţiuni;- Prin majorarea capitalului din rezerve;- Prin încorporarea primelor la capital.

În vederea creşterii capitalului, societăţile comerciale pot recurge la subscrierea de capital suplimentar cu ajutorul unor prime de aport.

Micşorarea capitalului social poate avea loc în diferite împrejurări şi ca urmare a mai multor cauze printre care:

- Reducerea numărului de acţiuni sau diminuarea valorii nominale a acestora;- Retragerea unor acţiuni sau asociaţi;- Rascumpărarea unor acţiuni proprii;- Acoperirea pierderilor înregistrate în anii precedenţi.

CURS VIII: 3. XII. 2015

CONTURILE DE TERŢI

Decontările cu furnizorii şi clienţii

În desfăşurarea activităţii economice se constituie un sistem complex şi diversificat de relaţii economice şi juridice care pot fi: rapoarte de schimb, de credit, de plată, de transferuri valorice sau de decontare. Aceste relaţii se concretizează fie în drepturi de creanţă asupra clienţilor şi debitorilor pentru mijloacele economice livrate şi aflate în stadiul decontării, fie în obligaţii faţă de furnizori pentru bunurile primite , dar încă neplătite, în relaţii cu personalul privind salariile şi obligaţiile salariale, datorii faţă de bugetul de stat privind plata de taxe şi impozite. Toate acestea constituie raporturi patrimoniale care implică drepturi şi datorii, comportă răspunderi, ele făcând parte din obiectul de studiu al contabilităţii.

Pentru evidenţa acestor raporturi, contabilitatea utilizează conturile din Clasa IV din Planul General de Conturi, „Conturile de terţi”. Diversitatea şi complexitatea raporturilor pot fi sesizate din prezentarea pricipalelor grupe de conturi: furnizori si conturi asimilate; clienţi şi conturi asimilate; personal şi conturi asimilate; bugetul statului, fonduri speciale şi conturi asimilate; debitori şi creditori diverşi etc.

Relaţiile cu furnizorii şi clienţi ocupă un loc important în activitatea unei întreprinderi. Ele privesc primirea şi livrarea de produse, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi îmbracă forma oblogaţiilor faţă de furnizori, respectiv a drepturilor de creanţă faţă de clienţi.

Un principiu de bază al contabilităţii acestor rapoarte îl constituie necesitatea ca operaţiunile patrimoniale care privesc livrările de mărfuri si produse sau servicii prestate în relaţiile cu furnizorii şi clenţii să se înregistreze pe baza documentelor de primire-recepţie, respectiv a celor de livrare.

Contabilitatea furnizorilor şi clienţilor precum şi celorlalte datorii şi creanţe se ţine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică.

Unul dintre conturile importante utilizate în contabilitatea obligaţiilor şi decontărilor cu furnizorii interni şi externi este contul „Furnizori”. În cazul în care obligaţiile faţă de furnizori decurg din imobilizări corporale sau necorporale se utilizează un alt cont, „Furnizori de imobilizări”.

În zituaţia în care s-au efectuat aprovizionări cu bunuri de la furnizori sau au fost prestate servicii şi executate lucrări, dar facturile nu au fost încă primite, se utilizează contul „Furnizori-facturi nesosite”.

Decontările cu clienţii se înregistrează în contabilitate cu ajutorul contului institulat „terţi” care se desvoltă pe două conturi de grad II, „clienţi” şi „clienţi în litigiu”. Primul este utilizat pentru evidenţa creanţelor şi deconturilor în relaţiile cu clienţii interni şi externi pentru serviciile şi mărfurile livrate, lucrările exercitate şi serviciile prestate pe bază de facturi. Cu ajutorul celuilalt cont, se realizează evidenţa distinctă a clienţilor rău platnici, inceri sau cu care întreprinderea se află în litigiu.

Contabilitatea efectelor de comerţ

Creditul comercial acordat de vâzător cumpărătorului la livrarea mărfurilor a dat naştere efectelor de comerţ/ titlurilor de credit. Ele constau în esenţa din trate sau cambii şi bilete la ordin.

Cambia= înscrisul prin care o persoană numită trăgător dă ordin altei persoane, numită trăţ să plătească la scadenţă unei terţe persoane, beneficiar, o anumită sumă de bani.

Biletul la ordin= însvris orin care o persoană se angajează să plătească beneficiarului l scadenţă suma prevăzută în acel înscris, sumă care reprezintă valoarea mărfurilor primite pe credit. Acestea constituie titluri de valoare negociabile care atestă existenţa unei creanţe în relaţiile comerciale care pot fi decontate imediat şi pe termen scurt şi pot fi vândute sau transmise. Aceste efecte pot fi exprimate în monedă naţională sau in devize.

Titlurile de credit îndeplinesc mai multe funcţii:

1) Reprezintă instrumente de plată;2) Pot fi utilizate ca instrumente de garantare a creditului;3) Pot fi utilizate ca mijloc de procurare a unor resurse financiare orin operaţiunile de scontare

şu rescontare.

Efectele de comerţ de înregistrează în contabilitate în mod distinct în funcţie de natura operaţiunilor economice, respectiv cumpărarea de mărfuri şi prestarea de servicii de la furnizori (efecte de plătit) şi vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii în sediul cărora se primesc eectele de comerţ (efecte de primit).

Operaţiunile privind vânzările-cumpărările de bunuri, executările şi prestările de servicii pe baza efectelor comerciale se înregistrează în contabilitate cu ajutorul conturilor „efecte de plătit” şi „efecte de primit”. Efectele de comerţ de încasat pot fi scontate la băncile comerciale. Scontarea reprezintă operaţiunea prin care deţinătorul titlurilor de credit (de creanţe asupra unui client, concretizate în efecte de comerţ) vinde aceste titluri unei bănci comerciale încasând valoarea înscrisă pe document mai puţin taxa scontului. În cazul achitării înainte de scadenţă a unui efect de comerţ, scontul revine plătit.

Contabilitatea decontării cu personalul şi asigurărilor sociale

Contabilitatea acestor operaţiuni privind calculul şi plata drepturilor salariale se ţine cu ajutorul conturilor de „garanţii persoanle şi conturi asimilate”. Exemple: „personal- salarii datorate”; „avansuri acordate personalului”; „prime reprezentând participarea personalului la profit” etc.

Contabilitatea deconturilor privind asigurările sociale cuprinde:

- Contrbuţiile întreprinderilor angajatoare la asigurările sociale şi la constituirea findului de şomaj;- Contribuţiile personalului la asigurările sociale şi pentru ajutorul de şomaj;- Contribuţiile angajatorului pentru asigurările de sănătate;- Contribuţiile angajaţilor pentru fondul de sănătate.

Decontările privind contribuţiile întreprinderilor la asigurările sociale precum şi contribuţiile salariaţilor sunt receptate cu ajutorul contului „asigurări sociale”.

Relaţiile de decontare ale întreprinderii cu bugetul de stat

Pentru contabilitatea acestor raporturi se utilizează o grupă distinctă „Bugetul statului, fonduri speciale şi conturi asimilate”, grupă din care fac parte mai multe conturi: „impozitul pe profit/ venit”; „TVA”; „impozitul pe venituri de natura salariilor” etc.

Contul „impozite pe profit/venit” ţine evidenţa sumelor datorate şi plătite către buget ca impozite pe profit. Impozitul pe profit datorat de unităţile patrimoniale se determină prin aplicarea cotelor procentuale stabilite de lege asupra profitului inopozabil din care se scad deducerile şi scutirile legale.

TVA= o formă de impozit indirect care, potrivit reglementărilor, se stabilesc asupra operaţiunilor privind tranferul proprietăţii asupra bunurilor precum şi cele privind pestrările de servicii şi se datorează bugetului de stat. Tva datorată bugetului se înregistrează într-un cont distinct „TVA”.

În procesul de formare şi plată a TVA se creează situaţii complexe pentru a căror reflectare în contabilitate se utilizează mai multe conturi: „TVA de plată”; „TVA deductibilă”; „TVA colectată” etc.

Contabilitatea relaţiilor cu debitorii şi creditorii diverşi

Creditorii diverşi sunt persoane fizice sau persoane juridice de la care unitatea patrimonială are de primit anumite valori sau faţă de care unitatea patrimonială are drepturi de creaţa, altele decât cele care decurg din vânzarea de mărfuri şi prestarea de servicii sau din participarea la capital.

În esenţă este vorba despre debitorii din reclamaţii, pagube materiale create de terţi şi alte creanţe izvorâte din existenţa unor titluri executorii. Din categoria acestor relaţii fac parte şi sumele datorate de terţi pentru concesiuni, chirii, licenţe, precum şi valoarea titlurilor de plasament şi a instrumentelor de trezorerie cedate.

Pentru contabilizarea acestor operaţiuni se utilizează contul care se cheamă „debitori diverşi”. În relaţiile întreprinderii cu debitorii pot apărea şi situaţii în care debitoul devinde insolvabil. Starea de insolvabilitate se constată de unitatea de creditare şi organizare financiară pe baza normelor juridice şi financiare în vigoare.

Creditorii sunt persoane fizice sau persoane juridice, altele decât personalul propriu, furnizorii şi băncile cărora unitatea patrimonială le datorează anumite sume băneşti pe bază de titluri executorii sau provenind din alte operaţiuni. Contabilitatea acestor obligaţii se ţine cu ajutorul contului „creditori diverşi”.

CURS IX: 10. XII. 2015

CONTABILITATEA TREZORERIEI

Contabilitatea operaţiunilor de trezorerie asigură evidenţa titurilor de plasament, a disponibilităţilor băneşti la bănci şi în numerar a creditelor bancare precum şi a altor valori de trezorerie. Pentru contabilitatea acestora se utilizează conturile de clasa V, „Conturi de Trezorerie”.

Una dintre grupele de conturi este utilizată pentru a ţine evidenţa acţiunilor deţinutela etităţile oficiate, pentru a ţine evidenţa obligaţiunilor emise şi răscumpărate, a obligaţiunilor achiziţionate şi a altor tituri de plasament cumpărate de întreprindere în vederea obţinerii de profit într-un termen scurt. Toate acestea poartă denumirea de investiţii finanţate pe termen scurt. În contabilitate se utilizează mai multe conturi care fac parte dn grupa „investiţii pe termen scurt”.

Cea mai mare parte a încasărilor şi plăţilor întreprinderii se realizează prin conturile curente la bănci. Contul bancar reprezintă un sistem sepcial de evidenţă care reflectă în orice moment disponibilităţile băneşti ale titularului alfate la bancă sau datoriile faţă deacesta şi în care operaţiunile se realizează prin virament sau prin depuneri şi ridicări de numerar. Din punct de vedere juridic, contul bancar reprezintă un contract încheiat de titular cu banca la care este eschis, fiind în acelaşi timp şi un instrument întegrat în mecanismul gestiunii economico-financiare.

Contul bancar îndeplineşte mai multe funcţii:

- De păstrare a disponibilităţilor băneşti la bancă;- De încasări şi plăţi generate de raporturile contractuale dintre întreprinderi sau izvorâte din

norme de drept;- De control cu privire la modul de administrare a mijloacelor băneşti;- De evidenţiere a creditelor bancare şi de rambursare a acestora.

Prin normele metodologice ale BNR şi ale BCR sunt prevăzute reguli cu privire la deschiderea conturilor bancare. „Conturi curente la bănci” este utilizat pentru evidenţa disponibilităţilor în lei şi în devize aflate în conturi la bănci, precum şi a sumelor aflate în curs de decontare. Acest cont )bifunctional) se dezvoltă pe mai multe vonturi de grad II, respectiv „conturi la bănci în lei”; „conturi la bănci în valută”; „sume în curs de decontare”.

Conturile curente la bănci se desvoltă pe fiecare bancă. Înregistrările în contabilitate a operaţiunilor efectuate prin conturile curente bancare se face pe baza extrasului de cont pe care fiecare bancă îl pune periodic la dispoziţia titularului de cont.

Un loc destinct îl ocupă dobânzile, care sunt de două categorii:

a) Dobânda de încasat pentru disponibilităţile aflate în conturi la bănci care se înregistrează distinct în contabilitate faţă de dobânzile de plătiti aferente creditelor acordate de bănci în conturile curente. Pentru evidenţă acestora în contabilitate se utilizează două conturi distincte: „dobâzi de plătit” şi „dobănzi de încasat”.

b) Dobânzile de plătit aferente exerciţiului financiar în curs se înregistrează la cheltuieli finaciare în timp ce dobănzile încasate se vor înregistra la venituri financiare (bifuncţional).

Disponibilităţile băneşti, într-o anumită măsură, se pot păstra şi în caseria înteprinderii. În acest sens se utilizează un cont distinct cu ajutorul căruia se evidenţiază disponibilităţile băneşti aflate în casierie întreprinderii, precum şi mişcării acestora pe baza încasărilor şi plăţilor în numerar.

Înregistrările în contabilitate se fac pe baza documentelor în care sunt consemnate sau pe baza cărora se operează încasările şi plăţile în numerar. De menţionat este faptul că documentul denumit şi „registru de casă” în lei şi în valută în care se înregistrează zilnic toate încasările şi plăţile în numerar.

O formă importantă de realizare a decontărilor cu furnizorii o reprezintă acreditivul. Acreditivul este o modalitate prin care plăţile se efectuează pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor şi prestării serviciilor dintr-o sumă rezervată în acest scop, sumă ţinută la dispoziţia furnizorilor, a unui agent economic al întrepinderii sau anunui terţ prin unitatea bancară indicată. Închiderea acreditivului are loc după folosirea integrală la expirarea termenului prevăzut sau la cererea plătitorului, în acest caz fiind necesar acordul furnizorului. Pentru contabilizarea acestei forme de plată, se utilizează contul „acreditive”. Cu ajutorul său se ţine evidenţa acreditivelor în lei şi în devize deschise la bănci pentru efectuarea de plăţi unui terţ sau unui agent economic al unităţii patrimoniale.

Pentru contabilizarea sumelor încredinţate administratorului sau altor persoane împuternicite de unitatea patrimonială în vederea efectuării unor plăţi în numele unităţii patrimoniale repesctive precum şi a avansurilor spre decotare acordate personalului se utilizează contul „avansuri de trezorerie”.

CONTABILITATEA CHELTUIELILOR, VENITURILOR ŞI A REZULTATELOR

Ativitatea de producţie şi desfacere a bunurilor, executării lucrărilor şi prestarea de servicii generează cheltuieli care se recuperează din veniturile obţinute de întreprinderi. Unele dintre aceste

activităţi sunt dependente de obiectul de activitate al fiecărei întreprinderi (activităţi de exploatare), altele nu ţin de acest specific şi au un conţinut similar, respectiv activităţi financiare extraordinare.

Astfel, activităţile finnaciare se concretizează îndeosebi în operaţiuni pe piaţa financiară, respectiv achiziţii şi cedări de titluri de valoare pe termen scurt în vederea fructificării unor disponibilităţi băneşti şi a obţinerii de venituri.

Activitatea extraordinară reprezintă evenimentele sau tranzacţiile diferite de activiţile obişnuite ale întreprinderii (exproprieri; dezastre naturale)

În general, cheltuielile desemnate în expresie valorică reprezintă patrimoniul cu privire la angajarea şi utilizarea resurselor economice în cadrul activităţii desfăşurate de o întreprindere.

Potrivit legii, cheltuielile întreprinderii reprezintă valori plătite/ de plătit pentru … de stocuri şi servicii prestate de care beneficiază întreprinderea; cheltuieli cu personalul, executarea unor obligaţii legale/ contractuale.

Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe felul cheltuielilor după natura sau destinatarul lor.

După natura lor, cheltuielile sunt:

- De exploatare care cuprind cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile, cheltuieli cu personalul, amenzi, despăgubiri etc.

- Financiare, care includ pierderi din creanţe legate de participaţii, diferenţe de curs valutar, dobânzi privind exerciţiul finanaciar etc.

- Extraordinare (calamităţi).

Contabilitatea acestora se realizează cu ajutorul conturilor din Clasa VI, denumite „conturi de cheltuieli”.

Veniturile sunt clasificate pe feluri, după natura lor:

- Venituri din exploatare: în principal se includ veniturile din vânzarea mărfurilor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate.

- Venituri financiare: includ venituri din diferenţe de curs valutar, din dobânzi etc.- Venituri extraordinare: ex. daunele pretinse de deţinătorii de poliţe în urma producerii unor

evenimente extraordinare.

Contabilitatea acestora se realizează cu ajutorul conturilor din Clasa VIII, denumite „conturi de venituri”.

Forma şi reprezentarea rezultatului

Rezultatul este un indicator care exprimă performanţa financiară a unei întreprinderi şi se determină ca diferenţa între veniturile şi cheltuielile exerciţiului. De regulă, prevederea este anuală privind măsurarea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatului material (exerciţiu contabil).

Evidenţa cheltuielilor şi a veniturilor se realizeaza cu ajutorul documentelor şi a „contului de profit şi pierdere”. Acesta include printre altele cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile exerciţiului şi rezultatul exerciţiului (Profit sau Pierdere).

Rezultatul exerciţiului se stabileşte cumulat de la începutul anului. Se determină în anul destinat rezultatul contabil înainte de impozitare şi rezultatul impozabil (rezultatul fiscal). Acesta trebuie supus unor prelucrări de ordin fiscal în vederea determinării porfitului impozabil. Rezultatul contabil înteinte de impozitare reprezintă diferenţa dintre veniturile realizate şi cheltuielile acestora la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit evidenţiat în contul exerciţiului. Acest indicator stă la baza determinării rezultatului fiscal.

Potrivit legii, profitul inopozabil se calculează ca diferenţa între veniturile realizate şi cheltuielile efectuate dintr-un an fiscal din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile. Evidenţa profitului/ pierderilor se ţine cu ajutorul contrului „profit şi pierderi”

Atât modul de constituirea, cât şi destinaţia profitului sunt supuse legilor. Principalele destinaţii ale profitului sunt: constituirea rezultatelor; investiţii; constituirea fondului de participare al fiecărui salariat la profit, plata dividendelor, vărsăminte la bugetul de stat din profitul regiilor autonome etc.

La finalul anului, după aprobarea balanţei se realizează închiderea oeraţiunilor de repartizare a profitului.