6.Electromiografie

Electromiografia este tehnica de explorare funcţională privind achiziţia şi redarea

activităţii electrice musculare. Depolarizarea fibrelor musculare, cauza contracţiei

musculare, este iniţiată de receptorii senzoriali şi ajunge la creier prin fibrele

nervoase senzoriale. Creierul provoacă alte unde de depolarizare care, prin

nervii motori, produc depolarizarea plăcilor terminale, respectiv contracţia

musculară.

Culegerea potenţialelor de acţiune ale celulelor musculare individuale are loc

cu ajutorul unor microelectrozi de tip ac de seringă. Depolarizarea unui grup de

unităţi motorii se culege cu electrozi de suprafaţă.

În măsurări monopolare electrodul de referinţă este un electrod de suprafaţă,

plasat pe piele în apropierea electrodului “cald”. În cazul măsurărilor bipolare se

folosesc doi electrozi calzi şi un electrod de referinţă. Electromiograma (EMG)

globală se culege cu electrozi de suprafaţă plasaţi pe piele.

În cazul muşchilor denervaţi total sau parţial EMG simplă nu este suficientă,

trebuind realizat un stimul artificial care să depolarizeze nervii sau direct fibrele

musculare (EMG activă).

Patologia pusă în evidenţă de EMG poate fi:

de tip neurogen referitoare la nervul motor (atrofii prin denervare);

de tip miogen referitoare la structura fibrelor musculare (degenerări fibro-

grăsoase);

datorată unor tulburări endocrine şi metabolice (tetanie, hipo- şi hipertiroidie,

diabet etc.);

referitoare la structuri encefalice cu funcţii motoare;

referitoare la anumiţi factori fiziologici (oboseală musculară, tulburări de

circulaţie sanguină etc.) care pot modifica traseele EMG.

Electromiograful este aparatul cu ajutorul căruia se poate obţine EMG. Sistemul

din Figura 2.23 conţine un amplificator (1), un osciloscop cu memorie (2), un

redresor total (dublă alternanţă, de precizie) (3), un integrator (4) şi un

amplificator de putere (5).

Figura 2.23 Schema bloc a unui sistem electromiografic

Datorită benzii de frecvenţă mai mare a semnalului EMG, constantele de timp

ale amplificatorului EMG sunt: pentru limita inferioară a benzii - 0,1 s, 0,03 s,

0,01 s - iar pentru frecvenţa limită superioară - 500 Hz, 1000 Hz, chiar 50 kHz.

De aceea, înregistratoarele grafice ieftine nu permit, datorită benzii de frecvenţă

limitate, folosirea lor în EMG curentă. Acest lucru este posibil utilizând

înregistratoare cu scânteie sau, pentru sisteme ieftine şi mai vechi, făcând apel

la osciloscopul catodic cu memorie şi tehnica foto. Aparatele moderne au o

unitate de calcul şi memorie digitală iar datele sunt afişate pe monitor şi redate

pe înregistrator cu hârtie termică.

Unul din trasee reprezintă de obicei integrala EMG, obţinută prin redresarea

totală faţă de linia izoelectrică a EMG obişnuite. Integrarea are loc pe durata unei

baleieri a ecranului de afişare (Figura 2.24).

Redarea acustică a activităţii musculare permite evidenţierea, pe încă o cale a

percepţiei medicului, a traseelor normale (având durată mai mare şi un sunet mai

grav) sau patologice (durată mai scurtă, sunet ascuţit).

Prelucrarea EMG constă, de obicei, în analiza spectrală şi în calculul funcţiei

de autocorelaţie. Aceasta deoarece EMG este, ca şi EEG, un semnal aleator. El

se datorează însumării potenţialelor de acţiune ale fibrelor musculare stimulate.

Rezultatele analizei pot evidenţia diferenţe între spectrele de putere ale EMG ale

subiecţilor cu miopatii sau cu leziuni ale nervilor periferici, faţă de cele normale,

precum şi gradul de oboseală a muşchilor.

Figura 2.24 Electromiograma şi integrala electromiografică