EFECTELE HOTĂRÂRII DE DIVORŢ

5/12/2018 EFECTELE HOTĂRÂRII DE DIVORŢ - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/efectele-hotararii-de-divort 1/84

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN MATERIA CĂSĂTORIEI ŞI ADIVORŢULUI

De la apariţia vieţii şi până în Evul Mediu, societatea umană de peteritoriul ţării noastre, se caracterizează printr-o dezvoltare foarte lentă,începând de la inexistenţa familiei şi căsătoriei, deci de la raporturisexuale nereglementate şi mergând pană la comunitatea monogamă.

În perioada de inexistenţă a familiei, care a durat de la apariţia primelor fiinţe umane şi până la homo sapiens, nu se poate pune problema desfacerii căsătoriei pentru că aceasta nu exista. Abia ulterior,când au început să fie reglementate raporturile sociale, a început să se

încheie căsătorii, mai întâi pe grupuri, apoi pe perechi şi în cele din urmăindividuale.

În Evul Mediu, în imensa majoritate a cazurilor, încheiereacăsătoriei a rămas ceea ce a fost la început adică o chestiune care nu sehotăra de cel în cauză, ci de familia acestuia.

De-a lungul mai multor perioade istorice, sentimentele şi afecţiuneanu au avut un rol important în încheierea unei căsătorii, decât în cazuriizolate şi deci nesemnificate.

În aceste perioade, nu dorinţa individului determinată de

sentimentele şi afecţiunea sa, hotăra care anume este soţia cea mai potrivită ci, mai interesul comunităţii, al familiei, iar mai târziu chiar interesul statului (familiile monarhice).

După epoca matriarhală, paralel cu procesul istoric de evoluţie afamiliei, a avut loc o continuă degradare a situaţiei femeii şi a rolului ei însocietate, ajungându-se cu timpul la o situaţie deosebită care pentrufemeie constituie o crimă care atrage după sine grave consecinţe legale şisociale, la bărbaţi este considerat ca ceva onorabil, sau în cel mai rău caz,ca o neînsemnată pată morală, ceea ce a dus, în multe cazuri, la

destrămarea familiei.În ceea ce priveşte organizarea internă a societăţii dacice, viaţacotidiană a populaţiei şi rolul familiei, cunoştinţele noastre sunt foartereduse, putându-se face numai unele presupuneri în legătură cu evoluţiaraporturilor familiale.

Procesul de trecere treptată de la obştea gentilică bazată pe legăturide sânge între membri ce au aceiaşi strămoşi şi aceiaşi descendenţă, laobştea teritorială în care legăturile dintre membri sunt determinate destăpânirea în comun a pământului, a dus la generalizarea sistemului

căsătoriei monogame.

2



În cadrul obştilor teritoriale, această situaţie va dura din perioadaanterioară cuceririi romane şi până la cristalizarea şi consolidarearelaţiilor de producţie feudale.

Deşi izvoarele sunt sărace şi de altfel în totalitatea lor, nu

menţionează, este evident că s-au păstrat încă multă vreme rămăşiţe aleunor practici mai vechi cum sunt de exemplu cele privind ceremonialulcăsătorie1,2. La traci, fetele se bucurau de cea mai mare libertate până lamăritiş.

Apariţia monogamiei la daci, este legată de concentrarea unor bogăţii tot mai mari în mâna bărbatului, precum şi de necesitatea caaceste avuţii să fie transmise prin moştenire. De aceea, monogamiafemeii, nu a împiedicat deloc poligamia făţişă sau ascunsă a bărbatului.

Abia acum, după apariţia monogamiei apare şi problema divorţului

căruia au trebuit să i se găsească soluţii dându-i-se reglementări diferite,începând de la o libertate totală şi mergând până la interzicerea desfaceriiunei căsătorii contractate.

Reglementarea divorţului nu a fost niciodată unitară, ci a depins deformele concrete de organizare a familiei, de condiţiile materiale alesocietăţii, de regimul proprietăţii şi, în ultimă analiză, de concepţiilemorale şi religioase ale grupului respectiv.

Pentru perioada stăpânirii romane de pe teritoriul ţării noastre, s-auaplicat normele juridice valabile întregului imperiu, care reglementau şicăsătorie şi divorţul. Romanii, admiteau în situaţii multiple divorţul careera însăşi existenţa căsătoriei, el putând fi pronunţat fie ca urmare aconsimţământului mutual dintre soţi, fie în urma repudierii de către unuldintre soţi, indiferent de sex3.

Totuşi, legislaţia romană a fost destul de amănunţită, în cazuldivorţului, cu privire la bunurile ce urmau să revină fiecăruia dintre soţi,după pronunţarea divorţului4.

După retragerea stăpânirii romane, evoluţia populaţiei autohtonedaco-romane în cadrul procesului de formare a poporului român este

puţin cunoscută din izvoare scrise. Din această cauză, nu cunoaştem prea

multe lucruri despre schimbările care ar fi putut să intervină din familiamonogamă. Foarte probabil este faptul că s-a revenit la formanereglementată a relaţiilor matrimoniale, anterioară venirii romanilor încare rolul femeii era mult diminuat.

Răspândirea creştinismului a jucat un rol deosebit de importantdeoarece prin reglementarea raporturilor matrimoniale, a impus o marestabilitate căsătoriei şi a pus piedici desfacerii acesteia.

1 Ion, Amza - Căsătoria şi Divorţul în vechiul drept românesc. Editura Sylvi, Bucureşti, 20012 Vulcănescu, R. - Etnologie juridică, Bucureşti, 19703 Negulescu, P. - Studii de istoria dreptului român, Bucureşti, 19114 Tomulescu, C. - Dreptul privat român, Bucureşti, 1973

3



Noul Testament cuprinde mai multe referiri care afirmă principiulunităţii şi dogmatizate de o serie întreagă de teologii5,6.

După ce biserica - instituţie oficială în stat - a căpătat o ponderemai mare în viaţa publică, au început să se contureze deosebiri în privinţa

aptitudinii bisericii faţă de desfacerea căsătoriei. Astfel, biserica romano-catolică, nu admitea divorţul. Dogma creştin-ortodoxă, cristalizează şiapoi aplicată de lumea bizantină de unde s-a răspândit în tot sud-estulEuropei şi apoi în Europa răsăriteană, admite divorţul într-o serie decazuri. La fel şi biserica protestantă, biserica ortodoxă invocând unelereferiri din Noul Testament, admite posibilitatea divorţului.

Odată cu trecerea la Evul Mediu, populaţia de pe teritoriul ţăriinoastre, a cunoscut schimbări importante care au afectat şi viaţa defamilie. În general s-a produs o creştere a rolului soţiei în casă, ea având o

autonomie mai mare în gospodărie şi un rol tot mai însemnat în educareacopiilor. Dar trebuie totuşi să observăm că în cadrul familiei ţărăneşti,femeia continuă să aibă restricţii.

În Evul Mediu românesc, ca şi mai târziu, căsătoria era consideratănecesară. Vorbind despre profilul spiritual al poporului roman, N. Iorgascotea în relief, pe bună dreptate, tendinţa acestuia spre o casă statornică,spunând că cei necăsătoriţi, după toate probabilităţile cazuri extrem derare, în afara celor intraţi în rândurile clerului monahal, sau în cazul unor robi, aveau în ochii societăţii, o poziţie inferioară7.

Pentru această perioadă, insuficienţa izvoarelor istorice şi juridice,face ca reglementarea divorţului şi a căsătoriei pe ansamblu, la întregul

popor român, să fie greu de urmărit.Obiceiul pământului (jus valahicus) care a reglementat timp de mai

multe veacuri relaţiile dintre oameni, mai ales în ceea ce priveşte problemele de drept civil, este puţin cunoscut şi controversat8.

Nici până acum nu este lămurită suficient problema circulaţiei şimai ales a aplicării legislaţiei bizantine pe teritoriul Ţării Româneşti şi aMoldovei, după formarea lor ca state feudale. Un singur lucru este clar şianume, faptul că legiuiri proprii în ţările române au fost redactate abia în

secolul al XVII – lea dar şi acestea cuprind o serie de norme de influenţăstrăină şi este probabil că ele se aplicau mai ales clasei dominante.

De asemenea dintre documentele bisericii, care aveau un rolesenţial în reglementarea problemelor de desfacere a căsătoriei, s-au

păstrat foarte puţine, mai ales pentru perioada de destrămare afeudalismului. Cu rare excepţii, acte publice prin care se reglementadivorţul, nu există până la Cărţile de despărţeală din secolul al XVIII-lea .

5 Ionescu, M., Q. - Le divorce dans l’Eglise Ortodox,Paris,19256 Ion, Amza - op. cit.7 Iorga, N. - Sfaturi pe întuneric, vol.I, Bucureşti8 Giurăscu, C. -Ţara Românească în sec.XIV-XV, Bucureşti, 1973

4



P. Negulescu este de părere, pe bună dreptate, că în Evul Mediu, îngeneral poporul român a considerat legătura căsătoriei ca fiindindisolubilă.

Spre deosebire de antichitate, consimţământul mutual şi repudierea

nu mai erau posibile, divorţul putându-se pronunţa numai în cazuri foarte bine definite. Trebuie observat că după datele pe care le avem, EvulMediul românesc, nu au existat ca în apusul Europei căsătorii care să fifost făcute de către ţăranii aserviţi din voinţa stăpânului, aşa cum s-aîntâmplat în epoca modernă la presiunea moşierilor sau arendaşilor 9.

Reglementarea situaţiei juridice a femeii în dreptul civil feudal, purta amprenta spiritului bisericii, care avea largi atribuţii în acestdomeniu.

Cât priveşte viaţa matrimonială în timpul Evului Mediu şi

desfacerea căsătoriei, trebuie să deosebim mai multe aspecte în funcţie deapartenenţa socială la clasa stăpânită sau la cea dominantă. În afară de puţine documente interne, unele relatări ale călătorilor străini, nu permitsă dăm unele exemple de desfacerea căsătoriei, fără însă a se putea arăta

procedura şi fără a se putea trage concluzii privind frecvenţafenomenului.

Se pare că în caz de adulter, cel vinovat era pedepsit cu moartea.Astfel, în Ţara Românească, în 1612, o soţie necredincioasă trebuiacondamnată la moarte ea fiind iertată numai după multe intervenţii şi cuaprobarea expresă a soţului10.

Prin documentele interne din secolul al XVII - lea, nu putem trageconcluzii precise în legătură cu desfacerea căsătoriei, dar constatăm căatunci când cineva avea relaţii extraconjugale şi era surprins în flagrantdelict, trebuia să plătească o mare despăgubire care echivala uneori cumoşia sa. Aceleaşi documente, ne semnalează cazuri de bigamie sau

biandrie care erau pedepsite de obicei cu moartea în Ţara Românească, înMoldova pedepsele fiind mai uşoare.

Din alte documente se constată şi existenţa unui fenomen extremde rar întâlnit şi anume traiul în comun fără contractarea unei căsătorii,

adică fără cununie în faţa preotului. Asemenea situaţii care eraucondamnate de biserică întâmpinau şi opoziţia autorităţilor centrale

precum şi dezaprobarea opiniei publice.Documentele amintite mai sus, se referă la clasă stăpânitoare,

nefiindu-ne cunoscute reglementările existente în cazul ţărănimii liberesau aservite.

Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „ Descrierea Moldovei” (capitolul„ Despre ceremoniile de logodnă şi de nuntă a moldovenilor ”), arăta că o

9

Negulescu, P. op. cit.10 Costache, V., Panaitescu, P., Cazacu,A. - Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (XIV-XVIII)

5



căsătorie se desface în mod automat atunci când se constată că mireasa agreşit înaintea căsătoriei. Procedura era următoarea :

„ Iar dacă fata şi-a pătat cinstea greşindu-se cu altul, a doua zimirele îşi cheamă rudele şi le spunea că şi-a găsit mireasa necurată.

Aceştia pregătesc o căruţă foarte proastă, cu hamurile rupte iar când vin părinţii îi înhamă pe ei în locul vitelor şi-i silesc să şi-o ducă acasă ca peo femeie stricată ”.

Procedura, arăta Cantemir, era stabilită după legile şi obiceiurileţării „nerespectarea ei atrăgând după sine intervenţia şi pedepsirea decătre un judecător”.

În aceste situaţii, mirele îşi recupera cheltuielile făcute cu ocaziacăsătoriei, întreaga zestre trecând în stăpânirea acestuia.

Referindu-se la această desfacere imediată a căsătoriei., Dimitrie

Cantemir arăta deosebirea de tratament, în funcţie de poziţia socială, acestobicei fiind aplicat în cazul ţăranilor, pe când în cazul boierilor „dacă afla că fiica lor n-a fost găsită fată, sau repara castitatea fetei mărindu-idota cu mai multe sate ori cu mai mulţi bani, sau dacă ginerele să se

potolească nicicum, o iau acasă şi acestuia îi dau libertatea să-şi ia altă nevastă ”.

Vorbind despre familiile domnitoare, N. Iorga ne spune că „nucunoaştem nici un caz de repudiere a unei doamne de vreunul dinvoievozii Moldovei sau Ţării Româneşti”11.

Pentru Evul Mediu, în legătură cu căsătoria şi divorţul la români,găsim o serie de ştiri în relatările de călătorie sau rapoartele unor străinicare au trecut pe teritoriul ţării noastre, dar interpretarea acestor date estefoarte dificilă deoarece nu cunoaştem în ce măsură ei au cunoscutîndeaproape realităţile ţării şi diferitele medii sociale. Fiind în majoritatealor occidentali, care dezaprobau divorţul ei făceau comparaţiidefavorabile pentru români, în raport cu situaţia din ţările lor.

Ioan de Tarrecremente, în secolul al XV – lea, combătând uneleteorii ale „Misiţilor ajunşi în Moldova”, îi condamna pe moldoveni pentrucă „ei desfac căsătoriile căci zic că potrivit cu evangheliile, toate pot fi

desfăcute”.Tot despre situaţia din Moldova secolului al XVI - lea găsim o

relatare mai amănunţită în lucrarea „Viaţa lui Iaccob Despot Domnul Moldovei”, scrisă de umanistul german Johan Sommer care a trăitaproape un an în Moldova, participând direct la evenimentele ultimeii

perioade a domniei lui Iaccob Despot Heraclitul, fiind chiar profesor laŞcoala Domnească de la Cotnari.

În privinţa căsătoriei, Sommer arăta situaţia existentă în Moldova, precum şi măsurile luate în acest sens de Despot Vodă (1561 — 1563). El

relatează că la moldoveni, obiceiul este de nerespectare sau chiar de11 Iorga, N. - Istoria românilor în chipuri şi icoane

6



încălcare repetată a credinţei în căsătorie, „căci se înrădăcinase la eiobiceiul pe care-l ţin şi astăzi ca un fel de lege, că dacă soţia a fost ocărâtă sau a fost lovită uşor ca să aibă voie slobodă, ca şi cum ar fi oinjurie gravă — o trece în altă căsătorie, sau dacă poate să plătească

soţul o treime de galbeni de aur prin care să facă dovada că a ieşit de sub puterea lui”.Se constată astfel o practică existentă nu numai la populaţia

românească ci şi la cea germană sau maghiară care locuiau în ţaranoastră.

Biograful lui Despot Vodă, nota chiar contractarea de către unii bărbaţi a trei sau patru căsătorii succesive spunând că existenţa copiilor nu reprezintă un impediment în divorţ nici pentru bărbaţi nici pentrufemei. Ne prezintă chiar şi un exemplu cu un târgoveţ din Trotuş, care

atât el cât şi prima sa soţie, erau la a patra căsătorie.Despot Vodă, a încercat o înlăturare a moravurilor prinîmpiedicarea divorţului, fiind sprijinit în această direcţie şi de clericiiromano-catolici. În unele cazuri au avut loc execuţii, dar în anumitesituaţii de fapt, s-au dat şi cărţi de despărţenie.

Din interpretarea textului se pare că acţiunea lui Despot Vodă avizat mai ales clasa dominantă: „ A băgat cea mai mare spaimă printreboierii români care îşi îngăduiseră cea mai neîngăduită libertate înaceastă privinţă şi erau foarte tulburaţi de faptul că jurase (Despot), să nu mai rabde nicidecum să se petreacă în ţara sa, această luare debătaie de joc a căsătoriilor şi fiecare se temea că ceea ce se vede că se

face împotriva celorlalţi, se va întorcea şi împotriva sa, din care cauză se prea poate ca acest lucru să fi adus acelor suflete barbare un imbold puternic ca să ia mai iute hotărârea de al părăsii”.

Renunţarea moldovenilor la divorţ, de care amintea Sommer, nucorespunde realităţii fenomenului fiind consemnat în continuare.

Călătorul Antonoi Posseviereo a alcătuit în anul 1584 un raportcătre curtea papală în legătura cu situaţia din cele trei ţări române.Aducând o serie de învinuiri românilor cât şi preoţilor lor, Posseviereo

nota: „ Această autoritate ce o arogă toţi ereticii de asemenea în cauzelenepatrimoniale şi dau dispense pentru toate gradele de rudenie”. Înlegătura cu frecvenţa şi uşurinţa divorţului consemna : „ Ei despart pe unadin părţi de cealaltă pentru suma de 10 forinţi pentru cea mai mică

gâlceava sau ceartă şi fiind în viaţă amândouă părţile ele încheiecăsătorii cu alţii"12.

În cursul secolului al XVIII-lea în timpul regimului fanariotfrecvenţa divorţurilor se pare că a crescut după cum rezultă dinînsemnările călătorului englez Chishull, precum şi ale consulului englez

la Bucureşti, W. Wilkinson.12 Ioan de Tarrecremente - Călători străini despre Ţările Române, vol.I.

7



În secolul al XVIII-lea, cererile de divorţ se înmulţiseră şi în cadrullegislaţiei scrise care se aplica reprezentanţilor clasei stăpânitoare. Astfel,consulul aminteşte marea afluenţă de la Mitropolie pentru solicitarea unor „cărţi de despărţenie”.

Cât priveşte reglementarea căsătoriei şi a desfacerii ei în EvulMediu, în afară de unele cazuri speciale privindu-i pe boieri, trebuie avuteîn vedere două situaţii distincte : poziţia şi rolul femeii în societateamedievală românească, pe de o parte şi a numitului obicei al pământului

pe de altă parte.Cu privire la poziţia şi rolul femeii în societatea românească

medievală, părerile sunt foarte diferite. Astfel unii cercetători, pe bazaistoriei comparative a sud-estului Europei, afirmă că şi la români, la fel caslavii din sud şi ca majoritatea popoarelor europene, în cadrul familiei,

după căsătorie, femeia avea o poziţie inferioară neputându-se bucura de bunurile ei, având o incapacitate juridică şi în acest fel neavând posibilitatea de desfacere a unei căsătorii.

Alţi istorici, printre care şi N. Iorga susţin că mai ales în mediulrural, în cadrul unei organizaţii patriarhale femeia se bucură de o mareconsideraţie având atât în viaţă socială, cât şi pe plan juridic aceleaşidrepturi cu bărbaţii13. În acest sens şi Radu Vulcănescu în „Etnologia

juridică", consideră că rolul însemnat al femeii în societate rezultă şi dinaceea că în lumea satelor, pedepsele pentru adulter erau extrem de rare,deci astfel de cazuri, aveau un caracter accidental.14

Din acest punct de vedere în lumea rurală, pe baza tradiţieifolclorice, a obiceiurilor este cunoscută numai însemnarea unor abuzurisexuale înainte de căsătorie. Este foarte probabil încă din secolul al XV-lea unele modalităţi de reglementare a raporturilor din lumea rurală sefăceau pe baza unor combinări a legislaţiei bizantine, a celei sud-slave şia tradiţiilor româneşti.

În acest mod erau pedepsite în special delicte sexuale14. Deşiaceastă legislaţie era defavorabilă femeii, totuşi ea pune o serie deoprelişti în calea învinuirilor soţiei care, dacă totuşi era învinuită, trebuia

să se retragă la o mănăstire până când organele judiciare cercetau şihotărau în legătură cu învinuirea15.

Părerile cercetătorilor sunt împărţite şi în legătură cu obiceiul pământului. Astfel, C. Giurescu afirmă că: „în Ţara Românească,Moldova şi în Transilvania în desfăşurarea cotidiană, pe toată întinderea

pământului locuit de români aveau aceeaşi putere în principal legilenescrise "legea ţării" obiceiul pământului,” care însemnau o practică

13 Fotino, G. - Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1947.14 Vulcănescu, R. - Etnologe juridică, Bucureşti, 197015 Grant, G. - Loi de jugement, Bucureşti, 1970

8



multi seculară a vieţii sociale axată în jurul satului, aşezare economico-socială unde s-au creat şi s-au aplicat astfel de norme juridice16.

„Obiceiul pământului”, cuprinde o mulţime de elemente de dreptcutumiar, în principal cu privire la agricultură, la păstori, dar şi cu privire

la viaţa satului ca o comunitate umană. În cadrul acestui sistem a fostreglementată şi problema divorţului, care cel puţin ca noţiune eranecunoscută de populaţia de rând care se ocupă cu păstoritul şiagricultura. La aceasta a contribuit şi faptul căci, căsătoria nu era hotărâtăde către cei în cauză, ci de către părinţi sau rudele lor apropiate şi caatare, desfacerea acesteia constituia o ofensă pentru ambele părţiimplicate şi atrăgea după sine condamnări şi răzbunare.

În afară de aceasta trebuie să avem în vedere concepţia populară potrivit căreia, un act care a primit consacrarea religioasă nu mai poate fi

schimbat în nici un fel.Divorţul era împiedicat mai ales în lumea pastorală şi de faptul căel atrăgea dezmoştenirea culpabilului, iar în privinţa fetelor şi o vendetădin partea rudelor. Cazurile de alungare din casă, de repudiere, sunt foarterar întâlnite deoarece căsătoria era considerată ca un moment extrem deimportant în viaţa oamenilor, iar în lumea rurală, divorţul nu era

pronunţat de nici o instanţă judecătorească locală sau superioară. Relaţiileconjugale se bazau pe bună înţelegere iar în cel mai rău caz peneaducerea lor în faţa comunităţii.

Simplitatea reglementărilor juridice legate de divorţ, decurge dinfaptul că în societatea rurală astfel de cazuri constituiau excepţii. Soluţiacea mai frecventă era, plecarea în lume a uneia din părţi, atunci cândtraiul în comun nu mai putea fi continuat. În astfel de situaţii nu se maiapela la biserică şi recăsătoria se putea face în alte localităţi fără a finecesară să se cunoască biografia anterioară a celui care plecase de acasă.Această fugă se datora şi rolului opiniei publice care considera drept„ruşine şi păcat" o asemenea situaţie.

Etnografia care a înregistrat astfel de cazuri de plecare de acasă, nearată că din acest punct de vedere, mai deosebit era situaţia bărbatului.

Sunt menţionate situaţii când în cazuri excepţionale, mai ales din cauzaviciului beţiei la soţ biserica acorda totuşi posibilitatea de divorţ,

putându-se contracta o nouă căsătorie după o perioadă de şapte ani.Folclorul, reflectând condamnarea de către popor a desfacerii

căsătoriei, arăta că aceasta se realizează foarte greu „De măritat e lesnedar îi anevoie a te dezmărita”17.

În poezia populară, este condamnată lăsarea de către una din părţi acelui care a avut o căsnicie comună.

„M-ai iubit şi m-ai lăsat

16 Giurescu, C. - op. cit.17 *** - Ghicitori şi proverbe, Bucureşti, 1958

9



Cape un dobitoc la gard ”18

Atitudinea negativă a poporului faţă de desfacerea căsătoriei,rezultă şi din poziţia acestuia faţă de rarele cazuri de recăsătorie. Deobicei, recăsătoria avea un regim în afara legii, fiind rău primită şi

criticată. În acest sens, prezentăm următoarele exemple:„ Femeia de-al doilea E ca mâncarea neîncălzită ”

sau„ Nici o poamă nu-i amară

Ca poama de-a doua oară ”19

Deci, din informaţiile destul de sărace pe care le deţinem, căsistemul popular în privinţa căsătoriei nu este nici amănunţit, nici riguros,datorită în special, faptului că în Evul Mediu, familia ţărănească prezenta

o mare trăinicie.Paralel cu consolidarea statelor feudale româneşti justiţia feudală săcapete o importanţă din ce în ce mai mare. Aparatul central de guvernare,în frunte cu domnul, a căutat să reglementeze, în primul rând, în favoarea

boierimii, toate chestiunile de ordin privat şi public care apăreau în viaţasocială.

Apar acum, alături de forme de drept pecuniar izvorâte din practica judiciară a veacurilor trecute, tot mai multe legi scrise care cu timpul audevenit din ce în ce mai numeroase.

Cât priveşte vechiul drept românesc, problema începuturilor scriseşi a circulaţiei lor, este deosebit de controversată, şi încă neelucidată pedeplin. Un singur lucru este cert şi anume, recunoaşterea unanimă ainfluenţei deosebite pe care a exercitat-o dreptul bizantin scris, în toatăregiunea sud-est europeană, deci şi la romani20. În acest sens Al. Elianarată că, încă de la începuturile lor, cele două state feudale româneşti dela sud şi răsărit de Carpaţi, au fost influenţate pe plan spiritual, dar şiinstituţional, precum şi în formele de organizare statală de către lumea

bizantină21. Fenomenul ca atare nu este singular şi nici surprinzător.Bizanţul fusese timp de peste o mie de ani un factor de civilizaţie, ce

influenţase în toate domeniile pe toţi vecinii săi mai apropiaţi sau maiîndepărtaţi şi mai ales pe slavii din sud. Structura economică şi instituţiilestatelor slave au fost organizate după modelul bizantin, continuând însăsă existe şi rămăşiţe din perioada anterioară stabilirii slavilor în PeninsulaBalcanică sau create fără influenţă din afară22.18 *** - Flori alese din literatura populară, vol.I., Bucureşti, 196219 *** - Ghicitori şi proverbe, Bucureşti, 195820 Georgescu, V. - Bizance et les institutions romanes jusqu’ a la sec. du XXV secle, in CongressInternational des etudes Byzantines, Bucureşti, 197121 Elian, Al. - Les relatios Byzantino - Roumaine, Bucureşti, 1958, vol.II22 Grant, G. - Le droit countuniel des slaves de sud. Surses et interpretations, in Association

internaţionale d’Etudes sud-est European, X, 1972

10



Principalele legiuiri bizantine, începând cu legislaţia împăratuluiJustinian şi până la Codul lui Hermenopulos şi alte legiuiri din secolul alXIX-lea, au circulat în întreaga lume slavă23.

Alături de legiuirile bizantine care emană de la autoritatea

imperială, cum ar fi novelele împăratului Justinian sau ale împăratuluiLeon al Vl-lea filosoful, au circulat şi alte legiuiri, precum şi legea ruralăcare reglementa raporturile din cadrul obştilor săteşti, sau preluate dinmediul bisericesc24.

În practica judiciară, ceea ce caracterizează mai ales lumea bizantino-ortodoxă, este faptul că normele de drept stabilite de autoritateaimperială, deci de administraţie, au trebuit să fie însuşite şi de către

biserică, care le-a combinat şi sistematizat de mai multe ori. Sub aceastăformă prescurtată, ele au fost traduse de timpuriu (sec. al X-lea) în limba

slavă, circulând astfel în timpul primului şi celui de-al doilea ţarat bulgar,în statul sârbesc al nomazilor, în vremea lui Ştefan Cel rusan şi în perioadele următoare. Acestea sunt numite pravile slave.

Totuşi în legătură cu receptarea, prelucrarea şi circularea legiuirilor scrise la slavii de sud ca şi la romani, se impun câteva precizări şi anumefaptul că popoarele şi statele menţionate mai sus, nu au preluat înîntregime dreptul bizantin civil, penal sau economic, factorul intern fiinddeterminat în evoluţia lor.

În acest cadru, reglementarea normelor juridice de orice fel, tindesă corespundă necesităţilor organice ale societăţilor respective. Aparatulde stat în curs de consolidare, şi-a însuşit doar acele norme de drept carecontribuiau la întărirea autorităţii domneşti ce reprezenta boierimea. Prinaceasta se urmărea asigurarea ordinii sociale, domnul având obligaţii de

protecţie şi apărare faţă de supuşi, de a menţine pacea internă, prevenindrăzbunările şi pedepsind încălcările în acest fel. În toate legiuirilemedievale româneşti, ca o categorie aparte şi de mare amploare, eraunormele care stabileau comportamentul membrilor societăţii precum şisancţiunile pentru infracţiunile împotriva moralei publice25.

Aceste aspecte juridice şi-au găsit, pe baza normelor de drept

roman a contribuţiei unor jurişti de seamă, a unei tradiţii juridice multiseculare, o reglementare judicioasă şi corespunzătoare în dreptul bizantin.În acest mod se explică şi prelucrarea lor de cele mai multe orineschimbate, în legiuirile slave şi româneşti.

Un rol deosebit de important, în cadrul societăţii l-a avut biserica,care participând la toate actele de seamă din viaţa oamenilor, şi-a extins

23 Peres, I. - Curs de drept bizantin partea I-a,izvoarele bizantine, Vaslui, 190824 Ionescu, T., Georgescu, V. - Unite et diversite des formes de al reception du droit bizantien Orient,

în RESEE., vol.III,196425 Costăchel, V., Panaitescu, P., Cazacu, A. - Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti,1957

11



forţa jurisdicţiei sale în toate domeniile vieţii sociale, căutând sămonopolizeze, alături de teologie, filosofia şi jurisprudenţa.

Odată cu cristalizarea şi consolidarea relaţiilor feudale jurisdicţiaşi-a extins tot mai mult influenţa pe baza aşa-numitelor nomocanoane

prelucrate şi întărite în totul cursul Evului Mediu, în toate regiunilelocuite de romani. Dintre acestea, cele mai importante au fost celealcătuite de Manuil Malaxos şi Matei Vlastares. Nomocanoanele

bizantine, care cuprind un amestec de drept canonic, civil (în privinţastabilirii spiţelor de rudenie) şi penal (privind pedepsele ucigaşilor şifurturilor), au fost traduse se pare, odată cu cărţile de slujbă în limbaslavă bisericească26.

În contrast cu particularităţile normelor de drept cutumiar, pravilele bisericeşti conţineau norme uniforme pentru toate regiunile ţării, ele fiind

întocmite din ordinul conducerii supreme a bisericii.Domnitorii români, în acţiunea lor de centralizare a puterii de stat,au găsit în pravilele existente, mijlocul juridic de influenţare acomportamentului supuşilor într-un sens nou, uniform, total schimbat faţăde obiceiurile care erau diferite de la o regiune la alta a ţării27.

Biserica din Ţările Române, fiind pusă sub autoritatea spirituală a patriarhiei din Bizanţ, a recepţionat în consecinţă şi literatură juridică cucaracter canonic şi aceasta, din necesitatea păstrării şi asigurării uneiunităţi de reglementare şi nu datorită unui spirit de imitaţie.

Deci, influenţa bizantină care s-a exercitat în ţările române îndomeniul organizării de stat şi religios se află şi la baza primelor începuturi ale legiuirilor scrise. Cât priveşte forma acestora, influenţa

bizantină s-a prezentat pe toate cele trei planuri în haina limbii slave,limba oficială a cancelariei domneşti, a culturii religioase, limba în careau fost scrise primele pravile. Ulterior, necesitatea aplicării practice anormelor de drept scris a impus introducerea limbii române în cancelariiledomneşti precum şi scrierea pravilelor în limba română, mai devremedecât în viaţa de stat şi biserică28.

Datorită considerentelor expuse şi având în vedere limba slavonă a

cancelariei domneşti, nomocanoanelor slave de origine bizantină au avuto circulaţie oficială alături de manuscrise aduse de la sud de Dunăre, maiales după cucerirea Peninsulei Balcanice de către turci. Fiind copiate înţările române din porunca domnească, aceste nomocanoane apar încă dinsecolul al XV-lea, cel mai vechi fiind nomocanonul lui Matei Vlastares,aflat intr-un manuscris întocmit în Moldova în anul 1495.

În afară de acesta, în aceeaşi perioadă au mai circulat în ţărileromâne, nomocanonul lui Malaxos şi Pravila Sfinţilor Apostoli. Unele din

26

Panaitescu, P.P. - Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 197127 Manole Neagoe, Basaras, N. - Bucureşti, 197128 Cernea, E. - Curs de istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1965

12



aceste nomocanoane, în cursul secolului al XVI-lea, parţial sau înîntregime, au început să fie traduse în româneşte, păstrându-se în unelecopii, încă din vremea Diaconului Coresi.

O parte din aceste traduceri au fost folosite în redactarea legiuirilor

tipărite în secolul al XVII-lea cum ar fi de exemplu cele folosite înPravila de la Govora29. Aceste pravile, cuprind în primul rând, chestiunide ordin bisericesc precum şi pedepsirea păcătoşilor şi ereticilor,reglementarea rudeniei şi căsătoriei, moral individuală. Se pare că însecolul al XVI-lea alături de aplicarea normelor dreptului scris se mai

păstrau încă norme ale dreptului cutumiar, care conferea o libertateextrem de mare judecătorului. Tocmai de aceea s-a impus cu necesitateaplicarea unor norme scrise, valabile pentru întreaga societate, pentruaceastă perioadă, trebuie să ţinem cont şi de faptul că raporturile juridice

din cadrul obştei săteşti, sunt reglementate prin legi cu caracter cutumiar sau legea ţării. Nomocanoanele cuprind prevederi de drept civil, penal, precum şi reguli de procedură.

În ceea ce priveşte familia, prevederile sunt numeroase fără însă ase observa o unitate a normelor sau o sistematizare în cadrul uneilegislaţii, care să cuprindă toate aspectele dreptului familiei.

Prevederile fundamentale în privinţa căsătoriei şi a desfaceriiacesteia au fost reluate în legiuirile ulterioare din secolele XVII-XVIII.Divorţul era reglementat mai amănunţit, el fiind la dispoziţia ambilor soţi.Ca motive de divorţ puteau fi invocate adulterul, moralitatea, erezia,furtul din biserici etc.

E foarte probabil ca în perioada circulaţiei acestor legiuiri în formamanuscrisă, reglementările să fi acţionat mai ales în rândurile claseidominante deoarece în rândul maselor populare continuă să se aplicedreptul cutumiar şi popular ceea ce făcea ca practic divorţul să fie întâlnitextrem de rar şi în cazuri excepţionale. Această situaţie era comună atâtîn Ţara Românească cât şi Moldova şi se presupune că aceeaşi situaţie eraîntâlnită şi în cadrul comunităţilor româneşti din Transilvania, atât în

privinţa conţinutului reglementării juridice cât şi jurisprudenţei, ceea ce

dovedeşte că unitatea de concepţie ce caracterizează vechiul dreptcutumiar nu a fost dispusă cu prilejul elaborării primelor legiuiri scrise, ciea s-a menţinut în acest domeniu peste graniţele politice ale statelor feudale româneşti30.

Constituirea dreptului scris a început în Moldova prin a avea la bază izvoare bizantine şi prin a răspunde deopotrivă cerinţelor societăţii şinecesităţilor domniei. Prima pravilă oficială a Moldovei a fost tipărită înanul 1646 la tipografia bisericii Trei Ierarhi sub titulatura „CarteaRomânească de Învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte gândite

29 Peretz, I. - Pravila de la Govora, Bucureşti, 191l30 Cernea, E. - op. cit.

13



cu zis şi cu toate cheltuiala lui Vasile Voievodul şi domnul ŢăriiMoldovei”31.

Iniţiatorul publicării ei a fost Vasile Lupu care în calitatea sa dedomn şi exponent al claselor stăpânitoare, avea nevoie de o legiuire

cuprinzătoare de măsuri juridice unitare pentru a păstra ordinea de stat.Manuscrisul acestei legiuiri nu ni s-a păstrat în original, pravila tipărităfiind un infolio care cuprindea la început 17 foi numerotate, apoi 186 foide text numerotate.

Întocmirea Cărţii Româneşti de Învăţătură nu a reprezentat osimplă traducere după texte greceşti şi latineşti, ci şi alegerea materialelor şi ordonarea lor în aşa fel încât lucrarea să se prezinte unitar.

Pravila începe cu o culegere de reguli aplicabile ţăranilor - legescoloniae - care cuprinde 11 capitole denumite pricini, fiecare pricină

cuprinzând mai multe zicale. Urmează apoi pravile împărăteşti careconţin cinci pricini şi care soluţionează furtişagurile.În acelaşi titlu, sunt cuprinse un număr de 78 de capitole denumite

glove care menţionează alte infracţiuni de ordin penal. Cartea maicuprinde şi o serie întreagă de dispoziţii de drept civil şi de dreptulfamiliei.

În urma studiilor şi cercetărilor efectuate, se poate afirma căaceastă importantă legiuire are mai multe surse bizantine: legiuirea rurală,fragmente din Eclaga, bazilicalele, codul lui Hermanopulos, parte din ele

prelucrate şi sistematizate de Farinacci, precum şi o influenţă juridicăslavă. În afara acestor influenţe, remarcăm pentru prima dată în legiuirilescrise româneşti, prezenţa unor elemente de drept comunitar.

Legiuirea cuprinde multe referiri privind situaţia familiei precum şi probleme ale divorţului, care apare sub denumirea de „împărţeală acăsătoriilor”. Reglementarea divorţurilor este făcută în cadrul unor

preocupări mai generale de reglementare a căsătoriei precum şi grija deasanare a moravurilor publice, urmărindu-se în special împiedicareaadulterului.

„Cartea Românească de Învăţătură”, expresie a unui drept care

prevede totodată şi reglementarea chestiunilor materiale pendinte, aratăsituaţia bunurilor, a domeniilor cu care soţii participau la căsătorie.

Cauzele în urma cărora „gândeţul” (judecătorul) putea pronunţadesfacerea căsătoriei erau multiple putându-se datora ambelor părţi.Spiritul general al acestor legături, ca şi a altora asemănătoare este

profund influenţat de biserică, una din cauzele principale ale divorţuluifiind erezia. În acest sens glova XX arată că „pentru ereziile bărbatului

poate muierea să nu-şi despartă bărbatul numai cu biserica ci şi cu easingură fără de voia nimănui, poate să se despartă de dânsul şi mai vârtos

de a o fi ispitit”. Aşadar, iniţiativa divorţului o poate avea femeia şi chiar 31 ***- Cartea Românească de Învăţătură, Bucureşti, 1961

14



mai mult, procedura ca atare era extrem de simplă, fără a mai fi nevoie săse apeleze la biserică sau la vreo instanţă judecătorească. Există atunci şio inconvenienţă în sensul că se asimilează procedura de divorţ în cauze încare se invocă erezia cu cauzele în care se invocă adulterul, deoarece

legiuirea spune: „nu se poate socoti din două lucruri unul carelea va fimai rău, erasul sau preacurvia”. În caz de erezie se prevede chiar pentrucel care nu este eretic, posibilitatea de a se recăsători: „Obrazul celcreştinesc poate să se împreună cu alt obraz creştin şi nunta dintâi să sedezlege”.

Este interesant faptul că în toate cazurile prezentate mai sus, sereglementează doar situaţia în care soţul este eretic, fără a se pune şi

problema unor intenţii de erezie din partea femeii.În toate aceste situaţii, atribuţiile instanţelor judecătoreşti se fac

simţite doar dacă intervine situaţia realizării unei noi căsătorii.Mai multe cauze de divorţ puteau fi invocate din cauza purtăriinecorespunzătoare a soţilor. Între acestea, prima asupra căreia se insistăeste adulterul căruia i s-a consacrat un capitol special în care se arată:casarii se vor împărţi de femeile sale pentru preacurvie şi cum este dată

bărbatului sa-şi lase muierea când o va făcând preacurvie, aşa este dat şimuierii să-şi lase bărbatul.

În alt paragraf se arată că: preacurvia de-ar fi pe faţă, de ar fi peascuns, pentru care va goni bărbatul de muierea dencasă sau şi muierea deva fugi singură de bună voie ei, pe aceştia de-a pururea pravilaisminteşte şi nu-i lasă să se împreune iarăşi să locuiască într-unloc”,aplicându-se „aceste greşale ce am zis care-le împart pe bărbatde femeie ieste preacurvie”.

O a treia cauză principală de divorţ este considerată sodomia,căreia i se consacră un întreg capitol, în care se precizează: împartea-safemeia de bărbat sadomie…sau muierea lui de va face sodomie …ce încăşi femeia lui de se împreuna trupeşte cu altă femeie” 32.

Legiuirea menţionează şi unele cauze secundare de desfacere acăsătoriei cum ar fi neîntreţinerea soţiei sau nehrănirea ei: „nu o ţine cum

se cade...nu-i dă bucate să-i fie de ajuns sau nu-i face haine”. Purtareasoţului în afara căsătoriei, cu excepţia crizei şi adulterului, nu constituiamotiv de divorţ. Soţia era datoare pentru vina bărbatului „să umble dupădânsa oriunde ar merge”.

Nici o faptă condamnabilă a soţului, chiar şi fuga din faţa instanţei judecătoreşti sau de la executarea pedepsei, nu ofereau soţiei motive dedivorţ: „când va fugi bărbatul dintr-un oraş sau sat pentru vreo greşealămare ce va fi făcut acolo atunci muierea este datoare să meargă dupădânsu să se afle la nevoia lui”.

32 ***- Cartea Românească de Învăţătură, Bucureşti, 1961

15



Având în vedere realităţile din Moldova de la mijlocul secolului alXVII-lea, în legiuire apare o curiozitate greu de explicat: „când va da

bărbatul bani în armată şi încă şi mai vârtos când va primi cu camătăatunci muierea lui nicicum să nu aibă să se despartă de dânsul”.

Probabil că atunci întâlnim prin filiera bizantină, grija bisericii de aînlătura efectele cametei întrucât îi revenea soţiei datoria de a influenţasoţul să renunţe la astfel de practici, condamnate de biserică.

Legiuirea, cuprinzând şi elemente de drept obişnuielnic, lua înconsiderare şi cazul părăsirii domiciliului de către soţie şi neînţelegereaacesteia cu familia soţului: „împărţisăva muierea de bărbat nu numai

pentru vrăjmăşia lui ci mai vârtos pentru vrăjmăşia părinţilor şi a rudelor bărbatului, când se vor cumpăni să-i facă nevoie şi să o vatăme întruceva”, referindu-se la reducerea în vechea casă a soţiei care şi-a părăsit

domiciliul.Răspunzând unor necesităţi interne, încă din anul 1640 fusesetipărită traducerea unui nomocanon sub titulatura „Pravila” (de laGovora),care s-a dovedit a fi unilaterală şi de aceea mai mulţi jurişti subîndrumarea mitropolitului Ţării Româneşti - Ştefan şi se pare, chiar adomnului, au strâns materiale pentru întocmirea unei legiuiri complete,multilaterale. Noua legiuire, a fost tipărită în anul 1652 într-un exemplar in-folio cuprinzând 25 de foi numerotate şi 796 pagini numerotate subtitlul „interpretarea legii care are toată judecata arhierească şiîmpărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneşti”. În prefaţă se aratăcuprinsul legiuirii „Pravila Sfinţilor Apostoli”, hotărârile sinoadelor,scrierile unor părinţi ai bisericilor. În continuare Udrişte Năsturel aîncheiat câteva versuri mitropolitului Ştefan.

În predoslavie, mitropolitul Ştefan face un scurt istoric al moduluide redactare în vremurile mai vechi a normelor juridice fie în cadrul

bisericii, fie de către autorităţile imperiale bizantine. El arată că vechilelegiuiri stăteau ascunse şi că ele trebuiau cunoscute „ca fie de folosultuturor deobşte, ca o grădină plină de flori mirositoare ale roiului să ca unviestariu deobşte biserici”33.

„Îndreptarea legii” se compune din două părţi distincte.Prima parte cuprinde o serie de prevederi privind regimul agrar,

norme de drept civil şi penal, reglementări în ceea ce priveşte ierarhia şichiar unele probleme de teologie. În partea a doua, sunt cuprinse o seriede nomocanoane ale părinţilor bisericii, ale sinoadelor egumenice şiregionale: Nicea Constantinopol, Calcedon etc.

Problemele privind divorţul, sunt cuprinse în prima parte carereglementează probleme de drept civil, procesuale şi contravenţionale,uneori adăugându-li-se texte justificative din gândirea bisericească. În

33 * * * - Îndreptarea Legii, 1652, Bucureşti, 1962

16



partea a doua sunt atinse doar tangenţial astfel de probleme, utilitatea lor fiind destul de mică.

Relaţiile asemănătoare ale vieţii social istorice existente în cele douăţări române, au determinat reglementările privind cauzele divorţului,

procedura judecătorească şi efectele acesteia, prevăzute în „Îndreptarealegii” şi în „ Cartea de învăţătură”, să fie asemănătoare. De menţionateste faptul ca opera legislativă făcută sub oblăduirea domnului ŢăriiRomâneşti, prezintă o mai mare claritate de expunere. O diversificaremai mare de soluţii propuse şi chiar încercări de argumentare morală saureligioasă a acestora.

Legiuirea „Îndreptarea legii" prevede următoarele cauze dedesfacere a căsătoriei:

-Având în vedere caracterul profund bisericesc, divorţul este admis în cazde erezie : „când se va despărţi bărbatul de femeie sau muierea debărbat, pentru erest, de va fi unul dintre ei eretic”. Textul, reprezintă o

prelucrare neschimbată din „Cartea Românească de învăţătură”, diferenţafiind numai din punct de vedere stilistic sau de formulare. În canonul 72al Sfântului Lazăr se pomeneşte că : „de va lua bărbatul pravoslavnicmuiere eretică sau muierea pravoslavnică bărbat eretic atunce să sedespartă ”;- Căsătoria se desfăcea şi în cazul călugăririi uneia din părţi, aceasta fiindsancţionată cu nulitatea, conform hotărârilor conciliului din Trullo din

680. În lumina textelor invocate glava 219 arăta că : „ slobozeşte-se, adică desparte-se bărbatul de muierea sa, sau muierea de bărbatul ei când va

să se facă călugăr sau călugăriţă, şi fără de voia unul a altuia şi fără denici o judecată, pentru că grea cale merge. Pentru că zice pravila, lege,ca: poruncim să fie volnic a se face călugăr şi a se despărţi de nuntă oricare va vrea, au bărbatul au muierea şi să n-aibă nici o apărare

pentru că la mai bine merge, adică întru petrecania şi viaţa ce etocmeala îngerilor. Însă aşa, adevărat întâi să ia chipul acela ce se va să

se facă călugăr, de acia atunce să fie volnic celălalt să se mărite sau să

se însoare, sau bărbatul sau muierea şi car-le de într-amândoi varămâne întru cinul mirenilor acela că să va face călugăr ce va fi îndreptate partea de moşie care vrea să moştenească după moartea lui, oribărbat, ori muiere, pentru ca şi acela ca un mort se socoteşte”. Aparedeci, şi în această situaţie poziţia privilegiată pe care biserica o acordăcelor care intrau în rândurile clerului, care puteau solicita divorţul, fără aavea motive temeinice.-În caz de adulter, legiuitorul a pornit de la imposibilitatea vieţii morale a

preoţilor şi se ia în consideraţie numai cazul soţiei adultere. Păstrarea

calităţii de preot în acest caz, era posibilă numai în urma unui divorţ, carenu dădea dreptul contractării unei alte căsătorii. În legătură cu această

17



situaţie, în „Îndreptarea legii" întâlnim cea mai veche consemnare anecesităţii întocmirii unei „cărţi de despărţire” care trebuie săconsfinţească condiţiile de pronunţare a divorţului.

În ceea ce priveşte pe laici, „Îndreptarea legii” prevede aceleaşi

dispoziţii ca şi „Cartea de învăţătură”. Astfel, glova 179 din „Îndreptarealegii", reproduce cu mici excepţii dispoziţiile glovei XVII din „Cartea deînvăţătură”. Menţionăm însă că legiuirea munteană aduce unelecompletări faţă de legiuirea din Moldova, precizând modalităţile

procedurale pentru dovedirea adulterului, punându-se accent deosebit pemărturii. E reluată astfel dispoziţia din novelele împăratului Leon alVl-lea filosoful, conform căruia trebuiau aduse cinci mărturii sub prestarede jurământ.- În acelaşi capitol se menţionează o serie de alte cauze de divorţ ca :

vizite ale soţiei la străini neînsoţite de rude, vizita la vecini neînsoţită, participarea la distracţii, la mese, alergări de cai etc, fără voia sau participarea soţului. În caz de adulter, sunt reglementate şi chestiunilemateriale în legătură cu zestrea, darurile de dinainte de căsătorie, bunuriledobândite în timpul căsătoriei etc, şi sunt asemănătoare cu cele din„Cartea de învăţătură”.- Practicile sexuale nefireşti sunt reglementate şi condamnate întocmai caîn Cartea Românească de Învăţătură.- Sodomia nu constituie o cauză de divorţ, dacă soţia se făcea vinovată deadulter, căsătoria rămânând în acest caz în vigoare. La fel ca şi în altecazuri, în sprijinul prevederilor legii, legiuitorul invoca texte juridice maivechi sau cazuri din viaţa bisericii. Astfel este invocată legiuirea slavăcunoscută sub denumirea de „Pravila veche de la Ohrida”: „bărbatul de

se va afla cu muierea lui afară de fire, care lucrau este afară de fireaomenească, acela să se despartă din trupul bagoslovicul neam al creştinilor, ca o amestecare rea şi lucru ruşinat, să se despartă de dânsul muierea fără de cuvântul nimănui”.

Tratamentul necorespunzător aplicat soţiei de către soţ, estemenţionat în numeroase cazuri :în „Îndreptarea legii” şi în „Cartea

Românească de Învăţătură”. Astfel, menţionează: purtarea vrăjmăşescă a bărbatului, cum şi în ce fel să se arate vrăjmăşia, cum şi în ce chip poate bărbatul să-şi bată muierea, când va trebui să fie oameni de credinţă şiîncă să facă zapis muierii lui, cum să nu o vatăme, pentru câte feluri delucruri poate să-şi gonească soţia din casă fără ştirea judecătorului, cândeste soţia datoare să umble după bărbat. Toate aceste prevederi, suntidentice cu cele din Cartea Românească de Învăţătură.

În „ Îndreptarea legii" este prezentată mai clar decât în „Cartea deînvăţătură”, nulitatea căsătoriei în caz de rudenie, menţionându-se în plus

şi sancţiunile. Legiuitorul, în intenţia sa de a împiedica cununia între

18



rude, menţionează că: „ frâul la cal, aşa iaste şi pravila la noi creştinii cetrebuie să o păzim bine, să facem cum grăieşte şi cum porunceşte".

Întâlnim restricţii privind căsătoria, sancţionate cu anulareaacesteia şi în cazul unei înrudiri sufleteşti: „cumetri din cauză de botez”

etc. În „Îndreptarea legii”, după cum s-a mai menţionat, stratificareasocială apare evidentă şi are repercursiuni şi în dreptul familiei. Întâlniminterdicţia căsătoriei între persoane cu condiţii sociale diferite : „robul nuva lua pre stăpâna sa, adică pe muierea stăpânu-su după moartea sa, niciargatul măcar de va vrea şi muierea”.

„ Nici ispravnicul sau fiu-său nu va putea să ia pre săracă..., până nu se slobozi isprăvnicia”. O poziţie inferioară o aveau şi artiştii „nicilăutariu care le zice cu vioara şi lăuta pre la târguri ... şi pre la munte nu

poate să ia fată de om bun sau boieriu”.Legiuitorul în ideea întăririi familiei considerată celula de bază asocietăţii, aflată sub oblăduirea divinităţii, deşi admite divorţul în cazurileanalizate, întreaga procedură apare ca o situaţie de excepţie, desfacereacăsătoriei fiind condamnată de opinia publică: „împreunările cu poruncalui Dumnezeu se face, şi poruncim să nu se despartă fără vină sau pentruca să ia darure, sau pentru altă dobândă sau mită. Iară cel ce se va facevinovatoriu să despartă nunta ceea ce e prin lege fără cuvânt de vină ...acela se chiamă antihrist pentru că Hristos şi Dumnezeul nostru

porunceşte nouă să lăsăm pe tatăl nostru şi pre mama noastră şi să neîmpreunăm cu muierile ca să fim cu dânsele un trup. Şi au pus lege

singur Domnul ca omul să nu fie puternic a despărţi pre bărbatul şi premuierea fără de vină ”.

Legiuirea sancţionează cu nulitatea cea de-a patra căsătorie: „a patra însurare se desparte fără de nici o socoteală pentru că e afară delege, acea nuntă nu se schimbă, ci viaţă porcească, adică cum se tăvăleşte

porcul în tină şi se întina şi se împute aşişderea şi acea a patra însurare cese însoară omu”34.

Efectele divorţului erau identice în ambele legiuiri: desfacerea

căsătoriei. În unele cazuri, se aplicau şi pedepse complimentare soţuluigăsit vinovat, astfel: femeia vinovată de adulter, era închisă într-omănăstire şi dacă în doi ani soţul nu-şi reia soţia, va rămâne toată viaţa lamănăstire; când bărbatul se face vinovat de adulter, el trebuie săînapoieze fostei soţii, întreaga ei zestre şi darurile de dinainte de nuntă.Dreptul de a contracta o nouă căsătorie, era fixat de regulă la un an încazul morţii soţului: „muierea văduvă de se va împreuna cu vreun bărbattrupeşte.... zestrele toate şi le vor lua ispravnicii care au lăsat bărbatul săfie socotitor casei iar după ce-i va trece anul, atunci de va face şi

preacurvie nu-şi va pierde zestrele ci îşi va pierde numai darurile şi34 *** îndreptarea

19



hainele toate câtu-i va fi făcut bărbatul şi aceste unelte şi bucate ce vor fi,nu se vor da ispravnicilor bărbatului ci se vor lua da pre seamadumneaei”35.

Dispoziţiile cuprinse în „Cartea Românească de Învăţătură” şi în

„Îndreptarea Legii", s-au aplicat în Moldova şi în Ţara Românească pânăla prima parte a domniilor fanariote. Ele reglementează mai ales relaţiiledin rândul clasei dominante şi ale târgoveţilor, în lumea rurală continuândsă se aplice dreptul obişnuielnic.

Dezvoltarea forţelor de producţie, intensificarea schimburilor comerciale şi apariţia relaţiilor capitaliste de producţie, au determinat la

jumătatea secolului al XVIII-lea, schimbări importante în viaţa social- politică a ţărilor române.

După pacea de la Kuciuc-Kainargi, are loc un proces de dezvoltare,

atât în gospodăria boierească, cât şi în comerţ.Regimul dominaţiei otomane începe să fie reglementat tot mai mult prin norme de către Poartă care vor duce în mod treptat la spargereamonopolului turcesc asupra comerţului ţărilor române36.

Justiţia îşi păstrează şi în această perioadă caracterul de apărătoarea boierimii, servind intereselor acesteia, constituind un instrumentînsemnat în mâinile domnilor fanarioţi în acumularea de venituri tot maimari.

Până la reformele lui Constantin Marvrocordat, nu sunt de semnalatmodificări importante în sistemul judiciar, în cele două ţări circulând, înafară de cele două legiuiri de la jumătatea secolului al XVII-lea, şi o seriede legiuiri greceşti şi bizantine precum şi dreptul obişnuielnic.

După 1740, apare necesitatea elaborării unei noi legislaţii care săreglementeze obligaţiile producătorilor faţă de stăpâni şi relaţiile dintrelocuitorii ţării şi grecii veniţi o dată cu domnii fanarioţi. Aşa se explicărăspândirea numeroaselor legiuiri greceşti, unele din ele fiind traduse şi înromâneşte. „Jurisconsulţii greci văzând că-i greu să înlăture cu totulobiceiurile pământului, au început să prelucreze elementele juridice dindreptul bizantin alăturându-le de tulpina dreptului cutumiar român”37.

Se consideră ca în timpul regimului turco-fanariot au circulaturmătoarele categorii de legiuiri: nomocanonice; codificări de legiuiri

bizantine, amestecate cu „obiceiul pământului”38.În toate acestea divorţul era riguros reglementat, aplicarea lor fiind

demonstrată de numeroasele cărţi de despărţeală” date de autorităţile bisericeşti39.

35 Spulber, C. - Îndreptarea Legii, Bucureşti36 ***-Istoria României, vol.III, Bucureşti, 196437 ***- Cartea Românească de Învăţătură, Bucureşti, 196138 ***- Cartea Românească de Învăţătură, Bucureşti, 196139 Tinculescu, I. - Cărţile de despărţenie

20



În a doua parte a domniilor fanariote, a început redactarea unor noilegiuiri sub îndrumarea unora dintre domnii fanarioţi precum: ConstantinIpsilanti, Scarlat Calimah, Ion Caragea.Culegerile de legi publicate înŢara Românească şi Moldova în ultimele decenii ale stăpânirii fanariote

reflectă evoluţia societăţii româneşti în această perioadă.Legiuirile publicate în această perioadă, cuprind norme de dreptfeudal de inspiraţie bizantină alături de care se impun tot mai mult normeale dreptului burghez.

Prima dintre legiuirile publicate, a fost „Pravilnicească Condică”,tipărită în 1780 din iniţiativa domnului Alexandru Ipsilanti, în limbileromână şi greacă.

În hirosoave anterioare anului 1780, domnitorul spunea desprelegiuire: „am făcut o pravilă care după ce vom şi tipărit-o”40.

Această pravilă se ocupa în special de problema organizăriiinstanţelor judecătoreşti şi a administraţiei şi de aspecte legate demoştenitori, vânzări etc., şi nu se face nici o referire la desfacereacăsătoriei, ceea ce ne duce la concluzia că aceasta continua să se afle încompetenţa instanţelor bisericeşti care folosesc legiuirea din timpul luiMatei Basarab.

Se impun a fi făcute două observaţii. Capitolul „Pentru bărbat şimuierea lui” stabileşte principiul răspunderii personale a soţului sau asoţiei pentru datorii, impunându-se şi principiul masculinităţii, mergându-se de altfel pe linia influenţei legislaţiei bizantine41.

În primii ani ai secolului al XIX-lea, se simţea necesitateaîntocmirii unor coduri de legi care să cuprindă atât norme de drept penalcât şi norme de drept civil şi de dreptul familiei.

Sarcina întocmirii unui cod penal şi civil şi-a asumat-o, în anul1804, Toma Carra, care nu ş-a terminat însă. Câţiva ani mai târziu

juristul cu o temeinică pregătire de specialitate - Andronache Donici - aîntocmit un manual care a fost întrebuinţat în practică întocmai ca olegiuire.

Manualul lui Donici apărut în 1814 sub denumirea „Adunare din

pravilele împărăteşti sau o legiuire cuprinzătoare foarte în scurt din celemai întrebuincioase pravile alcătuite cu mare legiuire spre înţelegere şiştiinţa tuturor”42, cuprinde mai ales probleme de drept civil. În manualulsău, A. Donici se referă pe larg la problema divorţului indicândurmătoarele izvoare de drept din care s-a inspirat: nevoile împăratuluiJustinian şi ale împăratului Leon al Vl-lea filosoful.

După părerea lui Donici, cauzele de divorţ trebuie căutate înatitudinea părţilor în familie şi societate. În lucrare se conturează o nouă

40

***-Pravilniceasca Condică, 178041 Peretez, I. - Privilegiul masculinităţii în Pravilnicească condică şi în legiuirea Caragea42 ***-Manualul juridic al lui Donici

21



concepţie inspirată de relaţiile noi burgheze, în sensul că nu se facereferire la erezie, ca una din cauzele de divorţ, singurul motiv legat deviaţa religioasă fiind călugărirea: „Când o parte va vrea să se spăşeascălăsând acela ale lumii”.

În general, cauzele de divorţ sunt asemănătoare cu cele dinlegiuirile mai vechi şi anume:- bigamia şi interdicţia religioasă;- nefecioria;- adulterul.Aici Donici introduce un element nou, făcând deosebire între

adulterul femeii caz în care căsătoria se desfăcea automat (adulterultrebuia dovedit) şi adulterul dovedit al soţului, când desfacerea căsătorieise pronunţa numai la cererea expresă a soţiei.

„Când bărbatul va ţine ţiitoare şi va dovedi de multe ori curvind cudânsele şi nu se va părăsi, poate femeia să ciară despărţenie, însă maiîntâi, stăpânirea va rândui cuviincioasele porunci spre îndrumare şi

părăsirea acestora asemenea fapte”. Deci,în concepţia lui Donici, pentru prima dată se observă atribuirea unei autorităţi civile, a răspunderii pentruîmpiedicarea adulterului de către soţ decurgând de aici faptul că divorţulse poate pronunţa numai după aplicarea unor măsuri de către aceastăautoritate43.

Impotenţa şi nebunia, constituie şi aici cauze de divorţ.În caz denebunie, divorţul se pronunţa numai după ce timp de mai mulţi ani,cealaltă parte s-ar fi străduit să se vindece. Nu se pomeneşte nimic despretratamentul necorespunzător al soţului faţă de soţie. Soţia poate cere însădivorţul în cazul învinuirii nedovedite de adulter.

Constituia motiv de divorţ: „când femeia fără voia bărbatului vamerge şi va benchetui cu alţii, maind noaptea la casă străină, şi fără voia

bărbatului, pe la privelişti şi jocuri părăsind casa şi acestea făcându-leîmpotriva voinţei bărbatului”.

Condiţia de rod.Delictul politic „când o parte sau alta se va ispiti vrăşmăşind

stăpânirii”44.În manual, apare pentru prima dată ideea ca divorţul să poată fi

obţinut prin înţelegerea ambelor părţi: „cererea şi....primirea despreamândouă părţile”45.

Nu sunt prevăzute modalităţile procedurale de obţinere adivorţului, indicându-se doar că aceasta trebuie cerut prin bisericescul

păstoriu.

43 Fotino, G. - Pagini din istoria dreptului românesc44 idem42

45 Negulescu, P. - Studii de istoria dreptului român

22



Şi la Donici întâlnim grija faţă de familie şi menţionarea căsătoriei:„fiind între bărbat şi femeie mare neunire şi mare gâlceavă şi având unadin amândouă părţile în destul cuvânt de a se plânge, pentru răspândirealucrurilor, beţia, desfrânarea, vrăşmăşia, traiul rău şi altele şi de nu va voi

întru nici un chip a trăi împreună, să se rânduiască mai întâi laduhovnicescul păstoriu ca să le facă duhovnicească povăţuire şiîndrumare cu toată sârguinţa, spre împăcătuirea şi bun traiul ca şi cândnici într-un chip nu se va putea atunci şi stăpânirea va da porunci şiîngroşiri părţilor ce-i vinovată şi când se va vedea că nu se poate uni, săse deosebească trupeşte un an de zile, luându-se din mâinile bărbatuluizestre şi toate ale femeii ca să stea la alta până şi întru această vreme

bărbatul va purta grija femeii şi de vor fi copii se vor lăsa să stea la parteace nevinovată cărora partea vinovată le va purta de grijă...., după trecerea

anului, vor fi îndatoraţi iarăşi prin poruncă, să se unească închezălindu-şi partea cea vinovată ca să nu urmeze traiul rău de mai înainte şi când o parte nici decum nu se va primi şi se va vedea o ură vecinică atunci se vaurma despărţenia şi partea cea vinovată va rândui ceale ce rânduieşte

pravila”.Aşadar, pentru menţinerea căsătoriei trebuie să intervină biserica,

cât şi organele administrative. Efectele divorţului sunt separate în ceea ce priveşte răspunderea personală şi împărţirea averii în funcţie de vina părţilor. Dacă soţul era vinovat acesta reda soţiei întreaga zestre a acesteiaadusă la contractarea căsătoriei şi drept despăgubire primea o treime dinaverea soţului în cazul în care din căsătorie nu au rezultat copii. În cazcontrar, femeia se bucura de un drept uzufruct, bunurile aparţinând dedrept copiilor. Grija pentru copii revenea autorităţilor.

În cazul în care soţia era vinovată, zestrea precum şi darurile făcuteînaintea căsătoriei reveneau de drept soţului, cu condiţia să nu fi existatalte dispoziţii cu caracter contractual asupra averii. În cazul existenţeiunor copii rezultaţi în cadrul căsătoriei, soţul se bucura numai de dreptulde uzufruct.

În legătură cu efectele materiale ale divorţului, Donici este

inconsecvent neprecizându-şi părerea în legătură cu pierderea bunurilor de către cei vinovaţi de imoralitate:

„Pravilele nu numai atât cele vechi cât şi cele din urmă împărăteşti,însemnează nu numai cu pedepse pe cei ce se vor dovedi prea cuvini ci şicu pierderea de avere”.

Efectele divorţului asupra părţilor sunt numai parţial menţionate.Astfel soţia vinovată nu are voie să se căsătorească numai după cinci ani,cu excepţia cazurilor când se face vinovată de adulter sau s-a făcutvinovată de părăsirea fără motive a domiciliului, când ea era închisă la

mănăstire pe toată viaţa, se menţionează că soţul are dreptul să secăsătorească.

23



Donici pune pentru prima dată problema separării puterii judecătoreşti de puterea administrativă46.

Aplicarea prevederilor cuprinse în „Manualul juridic” al lui Donici,s-a făcut pentru puţină vreme până în anul 1817 când în Moldova a apărut

„Codul lui Calimah”, tradus din greceşte în româneşte abia în 1833.Totuşi se consideră de către unii autori că Manualul lui Donici a fostfolosit până în anul 1865. După anul 1812, a fost şi în Basarabia. 47

Elaborarea şi promulgarea Codului lui Calimah şi a legiuiriiCaragea, corespundeau noilor relaţii istorice din Moldova şi ŢaraRomânească de la începutul secolului al XlX-lea. Varietatea normelor

juridice, precum şi lipsa unei reglementări multilateralele puteau să aparăîn practică, au făcut necesară elaborarea unei noi legislaţii, fenomen dealtfel general european. În Moldova, Domnul Scarlat Alexandru Calimah

(1812-1818), încă de la urcarea pe tron şi-a propus să elaboreze legi noi pentru asigurarea ordinii stabile: „să fie Moldovei şi pre bine şi folos şi înviitor să nu mai arate nimănui făcând nelegiuiri, adică să ducă un trai curele moravuri şi făptuiri”.

Codul a fost elaborat de o comisie numeroasă care s-a inspirat dinlegiuiri bizantine şi greceşti, precum şi din obiceiul pământului. Îngeneral „Codul Calimah”, cu unele revizuiri, a rămas în vigoare până înanul 1865, iar unele prevederi au fost aplicate şi ulterior.

Legiuitorul se ocupă de instituţia căsătoriei în prima parte acodului. În capitolul al doilea este dată pentru prima dată în legislaţiaromânească definiţia juridică a căsătoriei:

„Legăturile familiei se alcătuiesc prin căsătorească tocmeală, princare două persoane, parte bărbătească şi parte femeiască arată cum cu unchip vădit lor voinţă şi hotărâre, de a vieţui într-o legiuită însoţire, cudragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste, într-o tovărăşie nedespărţită,de a naşte prunci şi ai creşte, a se ajuta între ei după putinţă la toateîntâmplările” (art.63)48.Articolul 105 din cod prevede că „ambele părţisunt deopotrivă spre împlinirea căsătoreşti datorii, spre credinţă şi sprecuviincioasă purtare a uneia către alta”. Se subliniază de asemenea, forţa

legăturilor matrimoniale:„Însoţiţi de vor fi şi însuşi de sineşi stăpâni şi în desăvârşită vârstă

nu pot desface de la sineşi legătura căsătoriei...” (art.108).Legiuitorul reglementează divorţul atât în ceea ce priveşte vina

soţului cât şi vina soţiei. Soţia, dacă avea cunoştinţă de acţiuni ale soţuluiîmpotriva stăpânirii şi nu le dezvăluia, se putea pronunţa desfacereacăsătoriei.

În aceeaşi situaţie se afla şi soţul care complota (art.121 şi 122).

46

***-Manualul juridic al lui Donici47 Berechet, Şt. - Legătura dintre dreptul bizantin, vol.I., Vaslui, 193748 ***-Codul Calimah, Bucureşti,1958

24



Cauzele de divorţ din vina soţiei erau numeroase, dar adulterul eraconsiderat ca o cauză gravă pentru că era potrivnic modalităţii publice.Soţia nu avea dreptul să părăsească domiciliul decât în cazuri binestabilite. De asemenea sunt bine stipulate o serie de interdicţii privind

comportarea ei în societate, încălcarea lor fiind considerată vinovăţie.Condamnările penale criminaliceşti, atât pentru soţ cât şi pentru soţie,duce la desfacerea căsătoriei. O altă cauză de divorţ era considerată beţiafiecăreia din părţi şi atentarea sau intenţia de atentare la viaţa vreunuiadin părţi.

În majoritatea cazurilor, vinile erau aceleaşi atât pentru soţ, cât şi pentru soţie. Din vina soţiei, căsătoria se putea desface şi în cazul provocării avortului şi pruncuciderii. Părăsirea soţiei datorită altei femeişi neîntoarcerea la domiciliu conjugal, precum şi împingerea la adulter,

duc la desfacerea căsătoriei. Învinuirea nedreaptă de adulter a soţiei, îiconferea dreptul acesteia să solicite divorţul (art.l21-122)Alte cazuri de divorţ sunt prevăzute în paragrafele care

reglementează problema averii şi despăgubirilor. Astfel, lipsa de relaţiisexuale duce la desfacerea căsătoriei:

„Dacă bărbatul sau femeia nu se va putea împlini căsătoreascădatorie până la trei ani, socotindu-se din ziua întâmplatei la dânsul sau ladânsa nenuntită”.

Alte cazuri de divorţ sunt: călugărirea ambilor soţi sau al unuia dinei, nebunia timp de peste cinci ani a soţului sau trei ani a soţiei, lipsa deacasă peste cinci ani a unuia din soţi, pierderea virginităţii înainte decăsătorie, procrearea unui copil din afara căsătoriei.

Potrivit codului acţiunea de divorţ se punea în mişcare în urmaînaintării de către partea nevinovată a unei plângeri. Cauza era cercetatăde tribunalul ecleziastic: „duhovnicesc dicasterie” (art. 110-111), de lalocul „Unde însoţiţi au statornicit a lor locuinţă” (art.113). Dupăcercetare, dicasteria înainta rezultatul arhiersului care avea sarcina de a dahotărâre definitivă în conformitate cu prevederile legii şi ale canoanelor

bisericeşti (art.114)49. Hotărârea definitivă era cuprinsă într-o carte de

despărţenie (art.89) şi era comunicată autorităţilor civile care trebuiau săvegheze la aplicarea ei. Învinuirile trebuiau întotdeauna temeinic dovedite(art.115).

Codul face menţiunea că divorţurile făcute din bună învoială între părţi, fără cauzele menţionate şi fără hotărâre judecătorească şi carte dedespărţenie sunt sancţionate prin închiderea ambilor soţi într-o mănăstire(art.136)50.

Efectele divorţului nu erau reglementate în amănunt. Femeiaadulteră, în cazul în care nu era iertată de soţ în decurs de doi ani (timp în

49 ibidem 45, p. 19050 ibidem 45, p. 212

25



care se afla în mănăstire), era călugărită pe viaţă (art.124, 125). Din prevederile art.89, deducem că partea nevinovată se poate recăsători.Art.129, prevede expres că soţia nevinovată are dreptul să serecăsătorească după un an de la desfacerea căsătoriei şi în alte cazuri

(art.128) după cinci ani.Soţia adulteră pierdea întreaga avere în favoarea soţului când aveacopii, a rudelor şi mai ales a bisericii când nu avea copii. Când desfacereacăsătoriei se pronunţa din vina soţului, soţia primea zestrea şi darul denuntă. Dacă soţul se făcuse vinovat de adulter, sau dacă o învinuise penedrept de adulter pe soţie, aceasta primea pe lângă zestrea sa şi darul denuntă şi o treime din averea soţului (art.132). În cazul în care se dovedeacă soţia se făcea vinovată de desfacerea căsătoriei pierdea întreaga avereîn favoarea soţului (art.125). Copiii rezultaţi din căsătorie erau daţi părţii

care se dovedise nevinovată (art.133-134).În cazul când copiii rămâneau la mamă, tatăl era obligat săcontribuie la cheltuielile pentru hrană şi creştere (art.133). Legea

prevedea că dacă desfacerea căsătoriei are loc din vina ambelor părţi nu lise aplică sancţiuni. Exista şi prevederea ca divorţul să se pronunţe fărănici un fel de despăgubire a vreunuia din părţi.

Codul Calimah rămâne în vigoare până în anul 1865.În materie de căsătorie şi divorţ, Codului Calimah i s-a adus o

singură modificare de forma sa originală. Modificarea se referă la:„căsătoriile dintre ortodocşi şi catolici nu sunt nici autorizate şi nicirecunoscute”51.

Editorii Codului Calimah publică şi unele aspecte de jurisprudenţădin anii 1865 şi 1869.În privinţa căsătoriei şi divorţului, conform articolului 63, 105, 106 şi 161lit.I din Codul Civil, se prevede că întemeierea legăturii matrimoniale câtşi a raporturilor dintre soţi înăuntru căsătoriei, numai pe principii demoralitate şi afecţie iar bărbatului socotit capul familiei i se impuneobligaţia de a se îngriji de cele trebuincioase soţiei între care se cuprind şiîndatoririle de a o căuta în caz de boală, prin art.110, se îngrădesc orice

năzuinţe la interese materiale în raporturile unui soţ faţă de celălalt.Art.123 din Codul Calimah dispune ca soţii despărţiţi să se poată împăcaşi această împăcare are efectul de a face ca soţii să fie consideraţi juridicca şi cum nu au fost niciodată despărţiţi. Împăcăciunea, deşi nu este

prevăzută în mod expres în cod, trebuie să se facă iarăşi „ceea ceînseamnă o nouă căsătorie, care după lege din momentul împăcăciuniitrebuia efectuată de autoritatea bisericească şi ar fi avut caracter retroactiv”52.

51 ibidem 45, p. 866-87352 ibidem 45, p. 905

26



Legiuirea Caragea a fost supusă după întocmire sfatului de obşte şi,la 22 iunie 1818, a fost trimisă la tipărit, iar prin hrisovul domnesc din 9august 1818 s-a hotărât ca pravila să intre în vigoare începând cu data de15 septembrie 1818. Ea a rămas în vigoare ca lege civilă a Tării

Româneşti până la 1 decembrie 1865 când, în conformitate cu art.1912din C. civ. se prevedea expres „abrogarea legiuirii Caragea, cu toatemodificările şi prevederile ei, însă numai în tot ce nu este conform curegulile prescrise în noua lege civilă ”53.

Legiuirea Caragea se ocupă de instituţia căsătoriei în partea a doua,capitolul 16. Ca şi Codul Calimah, şi aici se definiţia căsătoriei care„iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre a face copii”54. Cazurileexpuse de nulitate prevăzute de legiuiri sunt:

- este între slobod şi rob;

- este între un creştin şi cei de altă lege (art.2, cap.16).Legiuitorul nu delimitează vârsta de la care se poate contractacăsătoria ci, „nevârstnicii fără voia părinţilor lor sau a epitropii fără voia lor să nu-i căsătorească ” (art.3). „Vârstnici având părinţi, cublagoslovenia lor să se însoare. Iar când părinţii lor nu se vor îndupleca

şi după al treilea lor rugăciune atunci să se arate neprimirea lor în stăpânire” (art.4).

În legiuirea Caragea, observăm o sistematizare mai bună decâtlegiuirile anterioare, în ceea ce priveşte cazurile de desfacere a căsătoriei.Acestea sunt:- când se va face împotriva legii;- când bărbatul din slăbiciune nu-şi va îndeplini datoria căsătoriei sale

timp de 3 ani;- când femeia dintr-un început are pricini împotrivitoare spre împreunare

ce nu se pot tămădui;- când bărbatul va dovedi cum că nevasta lui au cugetat rău împotriva

vieţii, sau muierea cum că bărbatul i-au cugetat rău, atunci de trebuinţăeste de a se despărţi;

- când bărbatul sau nevasta vor să se călugărească, sunt slobozi a se

despărţi;- când bărbatul va dovedi că muierea lui n-a fost fecioară, este slobod a

se despărţi;- când bărbatul va dovedi că muierea lui e curvă, este slobod se despartă;- când bărbatul are o sadnică în casa lui sau că o ţine pe cheltuială de fată

aiurea, este slobodă nevasta să-l despartă ;- când bărbatul neguţătoreşte cinstea nevestii este slobodă să-l despartă;- când nu vorbeşte unul cu altul şi nu se vor învoi până la trei ani.

53 ***-Legiuirea Caragea54 idem 50, p. 185

27



După cum se observă, motivele de divorţ sunt foarte asemănătoarecu cele prezentate în Codul Calimah şi Manualul lui Donici.

În legătură cu efectele desfacerii căsătoriei menţionăm că în caz deadulter, femeia era închisă pe viaţă într-o mănăstire, dacă timp de doi ani

bărbatul nu vine să-şi reia soţia (art.125). Când femeia se făcea vinovatăde atentat la viaţa bărbatului, atunci ea pierdea jumătate din zestre, careeste luată de soţ dacă nu au copii, iar ca pedeapsă complimentară, aceastaera trimisă doi ani la mănăstire. Bărbatul care avea aceiaşi vină, eraobligat să înapoieze întreaga zestre soţiei, precum şi o sumă de bani dupăcare era închis la mănăstire pe timp de doi ani (art.42).

Ca o situaţie specială se prevede că dacă zestrea a fost dată de unstrăin sau de către tată şi când soţia nu ar fi avut vârsta legiuită, atuncifemeia, chiar vinovată fiind, nu pierde zestrea (art.5)55.

În capitolul XVI, este stipulată situaţia copiilor rezultaţi în timpulcăsătoriei, după ce aceasta va fi desfăcută: fetele vor fi încredinţateîntotdeauna mamei, băieţii ce vor fi mici vor fi lăsaţi la mamă, iar de vor fi mari se vor încredinţa tatălui. Tatăl, avea obligaţia să îngrijească dehrana copiilor el trebuind să plătească în acest scop o pensie alimentarămamei. Când tatăl nu avea mijloacele materiale necesare, iar mama ar avea aceste mijloace, atunci mama era datoare să contribuie laîntreţinerea copiilor rămaşi la soţ, în măsura veniturilor ei.

Codul Caragea, a rămas în vigoare cu mici modificări până laapariţia Codului civil din timpul domniei lui Al.I. Cuza.

În anul 1851, a fost editată „Pravila bisericească” care cuprinde încapitolul IV, următoarele motive de divorţ (asemănătoare cu cele dincodurile Calimah şi Caragea):- când muierea sau bărbatul va preacurvi ... făcând făţiş preacurvie;- când îşi va goni bărbatul femeia, sau nu o va hrăni;- când bărbatul va da pre muiere să facă preacurvie;- când unul ameninţă viaţa prin armă sau otravă, alt mijloc;- de va defăima pe muiere înaintea Judecăţii şi nu o va putea cu mărturiivrednice de credinţă să dea pe faţă curvia ei.

Paragrafele VIII şi IX, se ocupă de probele care trebuie aduse şiurmările desfacerii căsătoriei.

În concluzie, putem arăta că „Pravila bisericească”, preia aproapeîntocmai prevederile în materia căsătoriei şi desfacerea acesteia, dinlegiuirile anterioare.

Codul Civil din 1864 reglementează toate aspectele juridice dinmateria civilă, între care un rol important îl ocupă problema căsătoriei:încheierea căsătoriei pe bază de acte laice, în faţa instanţelor laice,raporturile multilaterale între soţi în timpul căsătoriei, încetare şi

55 .***-Legiuirea Caragea

28



desfacerea căsătoriei, problema copiilor, stabilindu-se şi procedurarespectivă.

Codul Civil, reglementează obligativitatea oficierii căsătoriei subsancţiunea nulităţii, în faţa ofiţerului stării civile, atât la reşedinţa oficială

cât şi la biserică. Este instituită şi logodna care putea dura un an de zile.Rudele apropiate nu trebuiau să intervină la încheierea căsătoriei, în acestcaz fiind necesară o hotărâre judecătorească specială pentru încheierecăsătoriei. Un capitol întreg se referă la situaţiile în care rudele se puteauopune căsătoriei, precum şi situaţiile şi procedura instanţei judecătoreştiîn fiecare caz în parte. „ În cazul în care partea care cere anulareacăsătoriei avea un interes material, pecuniar, căsătoria nu putea fianulată ”.

Încălcarea de către ofiţerul stării civile a tuturor prevederilor legii

privind actele necesare încheierii unei căsătorii aducea după sine anulareaei de către instanţele judecătoreşti. Era anulată de drept, căsătoria care nuse încheia în faţa ofiţerului de stare civilă.

Vârsta minimă stabilită de lege pentru contractarea căsătoriei, estestabilită la 18 ani pentru bărbat şi 15 ani pentru femeie. În unele cazurisocotite grave, numai domnul putea acorda dispensa de vârstă. Căsătorianu se putea încheia dacă nu exista consimţământul expres a celor două

părţi. „ Nu este ertatu a trece în a doua căsătorie fără ca cea dintâi să fiedesfăcută ”. Cu toate că se stabileşte o limită minimă pentru încheiereacăsătoriei în mod expres, totuşi legiuitorul a ţinut să precizeze că băieţiicare nu au 25 ani şi fetele care nu au împlinit 21 ani, la contractareacăsătoriei aveau nevoie de consimţământul părinţilor. Dacă unul din

părinţi era în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa era suficientconsimţământul celuilalt părinte. Dacă ambii părinţi erau decedaţi, atunciconsimţământul trebuia dat de bunicii dinspre tată iar în lipsa acestora, de

bunicii din partea mamei.Mai mult formal, consimţământul era necesar şi pentru cei care au

ajuns la vârsta prevăzută în art.131. În cazul în care nu se primea răspuns,sau dacă acesta era negativ, după o lună, cererea se repeta de două ori,

apoi căsătoria putea fi încheiată indiferent de rezultatul cererii.Considerând familia ca fiind celula de bază a societăţii, legiuitorul

a prevăzut atât obligaţiile care izvorăsc din căsătorie cât şi dreptul şiobligaţiile ambilor soţi în timpul căsătoriei. Acelaşi spirit modern, îlîntâlnim şi în reglementarea extrem de amănunţita a motivelor proceduriidivorţului şi efectele desfacerii căsătoriei şi contractării unei noi căsătorii.

Legiuitorul arată că „căsătoria se putea desface prin moarteaunuia din soţi, prin despărţeală legală pronunţată ”, caz în care în faţainstanţei puteau fi invocate următoarele motive:

- adulterul oricărei dintre părţi;- condamnarea penală (muncă silnică) sau exil;

29



- consimţământul mutual ca rezultat al imposibilităţii coabităriidemonstrat prin probe cerute de lege;- tratament necorespunzător: ameninţarea vieţii, insulte, excese etc.

Observăm că ultimul caz, este preluat din legiuirea Caragea. Ca

reguli de procedură se menţionează că acţiunea de divorţ nu poate fiintentată decât la tribunalul civil al judeţului în care soţii îşi audomiciliul56. Cererea va fi adresată preşedintelui de tribunal, de către soţulcare cere despărţirea şi care trebuie să prezinte în scris, motivele acţiuniisale. Instanţa judecătorească va fixa termenul în care ambii soţi se vor înfăţişa în faţa instanţei, după ce persoana în contra căreia se ceredesfacerea căsătoriei va fi înştiinţată.

Instanţa judecătorească, va fixa în prealabil un termen în care persoana pârâtă se va înfăţişa în persoană spre a i se aduce la cunoştinţă

cererea de divorţ. Persoana pârâtă nu se poate înfăţişa prin procură.După primirea şi admiterea cererii de despărţire, tribunalul vahotăra dacă cererea poate fi judecată sau o va respinge. Martorii vor fiînştiinţaţi în scris de către tribunal. Rudele părţilor sunt considerate a

putea depune mărturie într-un proces de divorţ. Mărturiile martorilor sevor primi de tribunal în şedinţe secrete, de faţă fiind procurorul. Părţile

prin sine sau prin avocat pot pune întrebări şi pot interpela pe martori.În cazuri de purtare necorespunzătoare a soţului, condamnare la

muncă silnică şi altele, codul instituie o procedură de urgenţă.Reclamantul poate face apel împotriva sentinţei la cel puţin trei

luni din ziua comunicării hotărârii.În timpul judecării procesului de divorţ, legiuitorul a prevăzut ca,

copii să rămână în grija bărbatului, iar femeia poate părăsi domiciliul bărbatului, in caz că i se va plăti o pensie alimentară.

O situaţie aparte se întâlneşte în cazul în care acţiunea de divorţ seintentează prin consimţământul mutual al ambelor părţi, acţiunea

judecătorească nepunându-se în mişcare atunci când:- bărbatul are mai puţin de 25 de ani;- să fi trecut cel puţin 2 ani de la căsătorie;

- de la căsătorie au trecut 20 de ani, sau femeia are vârsta peste 45 ani;- soţii se vor prezenta împreună şi în persoană în faţa instanţei;- în caz de adulter, aceasta nu se poate căsători cu complicele său;- tribunalul poate fixa o pensie de întreţinere în favoarea soţului păgubitcare nu va depăşi o treime din avere;- în caz de divorţ prin consimţământ mutual, jumătate din averea soţuluişi jumătate din averea soţiei va fi considerată ca aparţinând copiilor, careintră în posesia deplină la majorat57.

56 * * *-Codul Civil, cartea I57 * * *-Codul Civil, cartea I

30



În esenţă, prevederile Codului din 1865, în ceea ce priveşteaspectele juridice ale familiei, au rămas în vigoare cu mici modificări

până în 1954, ele fiind înlocuite definitiv prin adoptarea la 1 februarie1954, a Codului familiei.

CAPITOLUL II

REGLEMENTARE ŞI PROCEDURĂ ÎN MATERIADIVORŢULUI

2.1. Norme juridice

Divorţul constituie modul de desfacere a căsătoriei pe cale judecătorească, atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile

31



dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate, încât continuareacăsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei,art.38C.,fam.58

Art.38.C., fam.: „ Instanţa judecătorească nu poate desface

căsătoria prin divorţ decât atunci când, datorită unor motive temeinice,raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei numai este posibilă.

Divorţul poate fi pronunţat numai pe baza acordului ambilor soţi,dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an dela încheierea căsătoriei;

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă

continuarea căsătoriei. La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare laîncredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirealocuinţei, instanţa va ţine seama de interesele minorilor ”59.

Divorţul este supus unei proceduri speciale iar admiterea lui produce efecte multiple, care vizează întregul complex de relaţii personale şi patrimoniale ce s-au stabilit între soţi, între ei şi copii, precum şi cu terţe persoane.

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.37-43, 86-96 şi 107C.fam., respectiv art.607-619 C. proc. civ.

Art.37.C.fam. „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.

Căsătoria se poate desface prin divorţ ”.Art.38. C.fam., „(vezi art.38)”.Art.39. C.fam., „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea

prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. Faţă de cel de-al treilea efectele patrimoniale ale căsătoriei

încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut

divorţul pe altă cale”.Art40. C.fam., „ La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot

învoi ca soţul care, potrivit art.27., a purtat în timpul căsătoriei numelede familie a celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacereacăsătoriei.

Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prinhotărârea de divorţ.

Instanţa pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept,chiar în lipsa unei învoieli între soţi.

58 Constantin Crişu, Ştefan Crişu - Ghidul juristului. Editura Argessis, Curtea de Argeş, 196659 Florin Ciutacu - Codul Familiei Român Adnotat. Editura Sigma, Bucureşti, 2000

32



Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţare, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte decăsătorie”.

Art.41. C.fam., „ până la desfacerea căsătoriei, în condiţiile

prevăzute de art.39., soţii îşi datorează întreţinere.Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoi din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori întimpul căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea

se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin.2, poate fi stabilită până la o treime din venitul net de muncă al soţului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele ce urmează a o plăti.

Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat la plată.

Când divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi,acesta nu va beneficia de prevederile alineatelor 2 şi 3, decât timp de unan de la desfacerea căsătoriei.

În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prinrecăsătorirea soţului îndreptăţit să o primească .

Art.42. C.fam. „ Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului căruia dintre părinţi şi autoritatea tutelară, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta,dacă au împlinit vârsta de 10 ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copiidacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.

Pentru motive temeinice, copii pot fi încredinţaţi unor rude, oriunor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii deocrotire.

Totodată instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi lacontribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare,învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numaidacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească ”.

Art.43. C.fam., „ Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul,exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti.

Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau uneiinstituţii de ocrotire instanţa judecătorească va stabili care dintre părţiva exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de

a-i încuviinţa actele.

33



Persoana sau instituţia de ocrotire căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor

privitor la persoana copilului. Dispoziţiile art.108, se aplică prinasemănare.

Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta precum şi de a veghea lacreşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională ”.

Art.86 C.fam. „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

Are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie,neavând putinţa unui câştig de muncă, din cauza incapacităţii de amunci.

Descendentul, cât timp este minor, are dreptul la întreţinereoricare ar fi pricina nevoii în care el se află ”60.Art.87 C.fam., „Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului

celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului, cât timpacesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

Copilul va putea fi obligat să dea întreţinere celui care laîntreţinut timp de 10 ani, astfel cum se arată în alienatul precedent ”61.

Art.89.C.fam. „ Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului,

iar dacă sunt mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înainteacelui mai îndepărtat;

c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;

d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere dupî părinţi, însă înaintea bunicilor ”.

Art.90. C.fam. „ În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art.89, sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor

contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele ce au. Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el

poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuiadintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotrivacelorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia”.

Art.91. C.fam. „ În cazul în care cel obligat în primul rând laîntreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celuice o cere, instanţa judecătorească va putea obliga pe celelalte persoaneîndatorate la întreţinere să completeze, în ordinea stabilită în art.89”.

60 Florin Ciutacu - Codul Familiei Român Adnotat. Editura Sigma, Bucureşti, 200061 Florin Ciutacu - op.cit., p.49-58.

34



Art.92 C.fam. „Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp,întreţinere tuturor celor care sunt în drept să i-o ceară, instanţa

judecătorească, ţinând seama de nevoile fiecăruia dintre aceste persoane, poate hotăra fie ca întreţinerea să se plătească numai unuia

dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz instanţa va hotărî,totodată, modul în care se va împărţi întreţinerea, între persoanele careurmează a o primi”.

Art.93 C.fam., „Obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei pensii în bani.

Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării ţinând seama de împrejurări”.

Art.94. C.fam., „ Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui

care o cere şi cu mijloacele ce urmează a o plăti. Instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sauhotăra încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinere sau nevoia celui ce o primeşte.

Când întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază,ea se stabileşte până la o pătrime din câştigul său de muncă pentru uncopil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţicopii”.

Art.95. C.fam., „Obligaţia de întreţinere se stinge în afară decazul, prevăzut în art.96, prin moartea debitorului sau a celui îndreptăţit la pensia de întreţinere”.

Art.96. C.fam., „Moştenitorul persoanei care a fost obligată laîntreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a aveaobligaţia legală, este ţinut, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi

sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor. În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară,

fiecare dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite”.

Art.107 C.fam., „Copilul minor este întreţinut de părinţii săi. Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător,

părinţii au îndatorirea să asigure condiţiile necesare pentru creşterea,educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

În cazul de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţineredatorată de părinţii minorului, felul şi modalităţile executării, precum şicontribuţia fiecăruia dintre părinţi se vor stabili de instanţa

judecătorească cu ascultarea autorităţii tutelare”.Art.607. C.proc.civ. „Cererea de divorţ este de competenţa

judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliucomun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliul comun sau dacă nici

35



unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care seaflă cel din urmă domiciliu comun judecătoria competentă este aceea încircumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu aredomiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia

îşi are domiciliul reclamantul ”62

.

Jurisprudenţă arată că:1. „Fiind vorba de o competenţă teritorială obligatorie de la care nu

se poate deroga şi cum în cauză operează dispoziţiile din partea finală aart.607 din C.proc.civ., competentă să soluţioneze cererea de divorţ este

judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul "C.S.J.,sec.civ., dec.nr.229/1996, B.J./1996, p.93, 94.

2. „La stabilirea competenţei nu interesează dacă soţii au avut

făcută mutaţia în evidenţele poliţiei, ci dacă au locuit efectiv în acealocalitate, după cum nu interesează nici dacă fiii părţilor învaţă într-oanumită localitate, copiii minori putând avea o altă locuinţă, pe care ocere desăvârşirea învăţăturii şi pregătirii profesionale” - Trib. Buc.,sec.aIV-a civ., dec.nr.1414/1998, Culegere de practică judiciară înmaterie civilă pe anul 1998, p.115.

Art.608 C.proc.civ. „1) Soţul pârât poate să facă şi el cerere dedivorţ, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică,

pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecutedupă această dată, pârâtul va putea face cerere până la începereadezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.

2) Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judecaîmpreună cu cererea reclamantului”.

Legiuitorul arată că:1. După înregistrarea cererii de divorţ formulată de un soţ, celălalt

soţ nu mai poate solicita desfacerea căsătoriei pe cale principală, ci numai prin intermediul unei cereri incidente, fiind lipsite de relevanţăeventualele modificări intervenite în privinţa domiciliilor părţilor, denatură să determine o anumită competenţă (art.607).

Dacă totuşi pârâtul a sesizat o altă instanţă, aceasta din urmă vatrebui să-şi decime competenţa în favoarea primei instanţe sesizate, învederea conexării pricinilor.

2. Întrucât cererea pârâtului se va judeca împreună cu cerereareclamantului înseamnă că ea nu poate fi disjunsă şi judecată separat,chiar dacă la data formulării ei cererea principală era în stare de judecată.

Art.609 C.proc.civ. „ În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata

primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la

instanţa investită cu judecarea apelului”.62 Florin Ciutacu - op.cit., p.49-58.

36



Art.610 C.proc.civ. „ Neintroducerea cererii în termenele arătate înarticolele de mai sus atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul dea cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă

şi motivele divorţului s-au ivit în urmă ”.

Jurisprudenţa a ajuns la concluzia că:„Dacă motivele de divorţ ale pârâtului s-au ivit după pronunţareahotărârii de către instanţa de apel, el va putea să ceară desfacereacăsătoriei pe cale principală, legiuitorul neîngăduindu-i formularea cereriiîn recursul celeilalte părţi.

Totuşi posibilitatea sesizării instanţei de către pârât estecondiţionată de respingerea cererii reclamantului. În caz contrar, acţiunea

pârâtului va fi respinsă ca inadmisibilă”.Art.611. C.proc.civ. „Cererea de pensie de întreţinere se va face la

instanţa investită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul părinţilor ”.Asupra acestui articol, legiuitorul arată că:1. Pentru că nu face distincţie, textul se aplică nu numai atunci

când pensia este solicitată de un soţ (art.41 C.fam), ci şi atunci când beneficiarul întreţinerii este copilul minor, chiar dacă în privinţaîntreţinerii minorului instanţa trebuie să se pronunţe şi din oficiu (art.42alin.3 C.fam.).

2. Dispoziţiile art.611 C.proc.civ., sunt aplicabile câtă vreme prininstanţă nu s-a pronunţat asupra divorţului. Dacă cererea privitoare la

pensie este formulată după acest moment, competenţa teritorială sedetermină în condiţiile art.10 pct.7 C.proc.civ.

Art.612 C.fam. „1. Cererea de divorţ va cuprinde, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numelecopiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţialegală a copiilor născuţi din căsătorie.

2. Dacă nu sunt copii minori, se va face arătare despre aceasta.3. La cerere, se va înlătura un extract de naştere al copiilor

minori.

4.Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei.

5. Pârâtul nu este ţinut să facă întâmpinare.6. Interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de

divorţ .Legiuitorul arată că:1. Întrucât procedura divorţului este reglementată prin norme

speciale, derogatorii de la dreptul comun şi de strictă interpretare,înseamnă că cererea de divorţ nu poate fi depusă prin reprezentant, aşa

cum rezultă din art.114 C.proc.civ. (art.612 alin.4).

37



2. Pentru combaterea motivelor de divorţ poate fi administrată proba cu interogatoriu, legiuitorul interzicând această probă numai pentrudovedirea motivelor de divorţ.

Art.613 C.proc.civ. „ Preşedintele instanţei, primind cererea de

divorţ va da reclamantului sfaturi de împăcare şi, în cazul în care acest stăruie în cererea sa ,va fixa termen pentru judecarea cauzei”.Legiuitorul arată că:1. Tocmai pentru că preşedintele judecătoriei are obligaţia de a-i da

reclamantului sfaturi de împăcare, cererea de divorţ trebuie depusă dereclamant personal (art.612 alin.4). Nerespectarea acestei obligaţii trebuiedovedită de reclamant care, pentru a obţine anularea hotărârii, va trebui săinvoce îndeplinirea cerinţelor art.105 alin.2 C.proc.civ.

2. Dacă divorţul este solicitat în condiţiile art.38 alin.3 C.fam.,

potrivit căruia „Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când stareasănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei”, preşedintele nu maiare obligaţia de a da sfaturi de împăcare.

Art.6131 C.proc.civ. „1) În cazul în care cererea de divorţ seîntemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi. Atuncicând este cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile încare au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.

2) Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile alin.1, preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor,după care, va fixa un termen de judecată instanţa va verifica dacă soţii

stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ,va trece la judecarea cererii fără a administra probe cu privire lamotivele de divorţ .

3) Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei,instanţa va dispune, atunci când consideră necesar, administrarea

probelor prevăzute de lege”.Conform legislaţiei în vigoare, divorţul poate fi pronunţat şi numai

pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la dataîncheierii căsătoriei;

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie-art.38 alin.2 C.famLegiuitorul a considerat că:l. Dacă se solicită desfacerea căsătoriei prin acord preşedintele

instanţei nu mai are obligaţia de a da părţilor sfaturi de împăcare.2. La momentul înregistrării cererii de divorţ prin acord, existenţa

consimţământului rezultă din faptul că cererea este semnată de ambii soţi.Prezenţa părţilor, pentru verificarea existenţei consimţământului, este

necesară numai înaintea instanţei, nu şi la momentul depunerii cererii.

38



Art.6132 C.proc.civ. „ Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire laîncredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia

pentru copii şi la folosirea locuinţei”.

Referitor la acest articol, legiuitorul face însemnări importante,arătând că:1. Considerăm că textul nu cuprinde o enumerare limitativă a

măsurilor ce pot fi luate în cadrul acestei proceduri, până la soluţionareadivorţului.

De pildă, dacă s-a solicitat încredinţarea copiilor minori, instanţainvestită cu cererea de ordonanţă preşedinţială se poate pronunţa şi asupracererii formulate (art.43 alin.final C.fam.).

2.Având în vedere dispoziţiile art.581 alin.2 C.proc.civ., cererea de

ordonanţă preşedinţială se adresează instanţei competentă să judecedivorţul (art.607 C.proc.civ.) indiferent dacă această cerere se mai aflăsau nu pe rolul său la momentul înregistrării ordonanţei.

Art.614 „ În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privată de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sauare reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa

prin mandatar ” 63.

Practica judiciară a ajuns la concluzia că:Având în vedere acest text, considerăm că pentru judecata în primă

instanţă şi în apel (instanţe de fond) nici una dintre părţi nu poate săsolicite judecarea în lipsă, în condiţiile art.242 alin.2 C.proc.civ.

Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art.619 alin.2 şi 3 C.proc. civ.,reclamantul atunci când este recurent, este doar să „se înfăţişeze” şi înetapa recursului. De această dată însă, chiar dacă nu s-ar afla în nici unadin situaţiile prevăzute de art.614 C.proc.civ., el poate fi reprezentat.

Art.615 C.proc.civ „1. Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună însă judecarea în camera deconsiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună

judecare sau administrare a probelor.2. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.”Aşa cum s-a statuat:Prin Decizia nr.56 din 13 octombrie 1993 -publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.31 din 1 februarie 1994- rămasă

63 Mihaela Tăbârcă - Codul de procedură civilă. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

39



definitivă prin nerecurare, Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a prevederilor art.615 C.proc.civ.

Autorul excepţiei a considerat că art.615 C.proc.civ., încalcădispoziţiile art.26 alin.1., din Constituţie potrivit căruia autorităţile

publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.Curtea a considerat că art.615 C.proc.civ., potrivit căruia cererea dedivorţ se judecă în şedinţă publică nu contravine art.26 alin1 dinConstituţie deoarece, pe de o parte, nu toate relaţiile dintre soţi, care sediscută în astfel de proces, se referă la viaţa intimă a acestora în sensuldispoziţiilor constituţionale, iar pe de altă parte, instanţa poate să dispună

judecarea cererii de divorţ în camera de consiliu, dacă apreciază că prinaceasta s-ar asigura o mai bună judecată sau administrare a probelor.

Dispoziţiile art.615 C.proc.civ., sunt în concordanţă şi cu art.126

din legea fundamentală care prevede că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.Legiuitorul a considerat că: „Dacă judecata are loc în camera de

consiliu, urmează să fie avute în vedere dispoziţiile art.121 alin.2., tezaa-II-a C.proc. civ64.

Art.616."Daca la termenul de judecată, în primă instanţă,reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea vafi respinsă ca nesusţinută '758/.

Aşa s-a statuat:„Prin Decizia nr.115 din 11 aprilie 2002 - publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.396 din 10 iunie 2002 - CurteaConstituţională respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a

prevederilor art.616 C.proc.civ. În motivarea excepţiei deneconstituţionalitate autorul acesteia a susţinut că dispoziţiile art.616C.proc.civ., încalcă prevederile art.51, art.58 alin.l, art.72, art.123 alin.1 şi2 şi ale art.125 alin.2 şi 3 din Constituţie ,deoarece sunt prea permisive încadrul unei proceduri speciale – divorţul – şi nu limitează puterea

judecătorească, atunci când aceasta este chemată să spună dreptul”.Examinând această critică de neconstituţionalitate, Curtea

Constituţională a reţinut că, prin derogare de la dreptul comun, în materiadivorţului, dispoziţiile art.616 C.proc.civ., reglementează o sancţiune

procedurală specială - respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută - ce aredrept temei culpa procesuală dedusă din neînfăţişarea reclamantului latermenul de judecată, în primă instanţă. Sancţiunea operează însă numaiatunci când, cumulativ, lipsa reclamantului este nejustificată şi doar

pârâtul se înfăţişează la judecată şi se bazează pe prezumţia legală derenunţare la judecată.

Faţă de conţinutul textului de lege criticat nu se poate reţine

neconstituţionalitatea acestuia în raport cu dispoziţiile art.123 şi ale64 Mihaela Tăbârcă - Codul de procedură civilă. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

40



art.125 alin. 3 din Legea fundamentală. În aplicarea dispoziţiilor procedurale în materia divorţului, precum şi în aprecierea caracterului justificat sau nejustificat al absenţei reclamantului, instanţa de judecată sesupune legii, în speţă prevederilor Codului de procedură civilă, ceea ce

este în concordanţă cu textele constituţionale menţionate.De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale aleart.51, referitoare la respectarea Constituţiei şi a legilor, ale art.58, alin.l,

privind rolul Parlamentului, precum şi ale art.72, care reglementeazăcategoriile de legi, nu sunt incidente în cauză şi în consecinţă, nu poatereţine încălcarea lor.

Legiuitorul consideră că:1. Pentru a se considera că pârâtul „s-a înfăţişat”, el trebuie să fie

prezent personal sau prin mandatar (art.614 C.proc.civ.).

2. Reclamantul trebuie să dovedească imposibilitatea de prezentarechiar pentru termenul la care lipseşte.3. Cu alte cuvinte, dacă reclamantul lipseşte la un termen, instanţa

nu va amâna judecata pentru ca reclamantul să dovedească faptul că latermenul anterior a lipsit justificatei va respinge acţiunea ca nesusţinută.

Art.6161 „ Dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de

judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru averifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul

său, precum şi dacă este cazul, la locul său de muncă ”.Prin dec.civ., nr.720/R/1999,BJ./1999, p.82, al C.A., Braşov s-a

stabilit că: „Obligaţia instituită prin art.6161 C.proc.civ., se justifică atâtîn consolidarea deosebită a relaţiilor de familie cât şi pentru a prevenisoluţionarea unor astfel de cereri cu efecte deosebite în plan familial şisocial fără cunoştinţa celuilalt soţ, parte în proces”.

Legea statuează că:Până la obţinerea dovezilor privind domiciliul pârâtului instanţa nu

va lua nici o măsură în cauză, pentru a evita ca ulterior, dacă se constatăcă pârâtul are un alt domiciliu, să refacă probele administrate şi actele de

procedură săvârşite65.Art.617 C.proc.civ. „1. Instanţa poate să pronunţe divorţul

împotriva ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora.

2. Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.

65 Mihaela Tăbârcă - Codul de procedură civilă. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

41



3. În cazurile prevăzute de art.38 alin.2 din C.fam., instanţa vadispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia

sau a ambilor soţi”.Prin dec. de îndrumare nr.19/1962, pct.l - Plen.Trib., Supr., şi

conform literaturii de specialitate66

s-a stabilit că:„În cazul în care instanţa de recurs casează hotărârea de divorţ pentru necitarea legală a autorităţii tutelare, în situaţiile în care, potrivitart.42 alin.1 din C.fam., ascultarea ei era obligatorie, nu va trimite cauzaspre rejudecare la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ci o va reţinespre a o judeca în fond, dispunând citarea autorităţii tutelare67.

Legislaţia şi practica judiciară au ajuns la concluzia:1. Părţile nu sunt obligate să solicite în acelaşi timp nemotivarea

hotărârii. Important este ca cererile lor să fie făcute până la momentul

pronunţării. Pe de altă parte, câtă vreme instanţa nu a redactat hotărârea,nu este nici un impediment ca părţile să solicite nemotivarea şi după pronunţarea hotărârii.

2. Deşi art.617 alin.3., are în vedere numai divorţul pronunţat încondiţiile art.38 alin.2 C.fam., nici în cazul divorţului remediureglementat de art.38 alin.3 C.fam., instanţa nu va desface căsătoria dinvina vreunui soţ.

2.2. Instanţa competentă

Potrivit art.607 C.proc.civ., cererea de despărţenie este decompetenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă nu au avut domiciliul comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei încare se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă esteaceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când

pârâtul nu are domiciliul în tară este competentă judecătoria încircumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul 68.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială se disting mai multe

situaţii:a) dacă soţii au avut domiciliul comun, acţiunea se introduce în

circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun69.Dispoziţiile relative la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti au

66 .*** -Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983, nr.339.67

Mihaela Tăbârcă , op. cit., p.597-60368 Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşt, 200369 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

42



caracter imperativ şi sunt de strictă interpretare70. În sprijinul acesteiconcluzii sunt dispoziţiile art.59 C.proc.civ.

b) dacă soţii nu au locuit împreună sau dacă la data promovăriiacţiunii, nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia

judecătoriei ultimului domiciliu comun, se aplică dreptul comun în sensulcă acţiunea se va înainta judecătoriei competente potrivit domiciliului pârâtului sau reşedinţei acestuia.

c) cea de-a treia situaţie este aceea când pârâtul se află cudomiciliul sau reşedinţa în străinătate, iar acţiunea se va înainta ladomiciliul reclamantului. Aceeaşi soluţie se impune şi dacă domiciliul

pârâtului nu este cunoscut nici în ţară, nici în străinătate71.În faţa preşedintelui când se promovează cererea de divorţ, nu se

poate invoca excepţia de necompetenţă teritorială şi aceasta nu poate

soluţiona pe cale amiabilă excepţia. Cauza va fi îndrumată la completulde judecată pentru a se pronunţa în consecinţă acţiunea privind pensia deîntreţinere se va face la judecătoria investită cu cererea de divorţ, conformart.611 C.proc.civ.

2.3. Acţiunea şi motivele acţiunii

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, ea nu poate fiintrodusă decât de către soţi. În consecinţă, divorţul nu poate fi

promovat sau continuat de creditorii sau moştenitorii unuia dintre soţi, precum nici de procuror .

În ce priveşte pe soţul alienat sau debil mintal, el poate introduceacţiune de divorţ numai în momentele de luciditate, indiferent dacă estesau nu pus sub interdicţie. El poate figura ca pârât în procesul de divorţ,

prin tutorele său (art.42 C.proc.civ) 72. Exemple de acţiuni de divorţ sunt prezentate în anexa 2.

Temeiul divorţului constă în îndeplinirea cumulativă73, a treicondiţii:

a) existenţa unor motive temeinice apreciate de instanţă;

b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi, încâtcontinuarea căsătoriei să fie vădit imposibilă;

c) imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel carecere desfacerea ei.

70 *** -T.S. dec., civ.1835/1972, în C.D., 1972, p.270-271*** -T.S. dec., civ. 2106/1972, în CD, 1972, p.271.*** -T.S. dec., civ., 2178/1974.*** -T.S. dec., civ.1568/1989, în Dreptul 5/1990

71

*** -T.S. dec., civ., 238/196172 Gabriela Lupşan, op. cit, p.59-8173 Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

43



„Motivele temeinice sunt fapte săvârşite de unul dintre soţi sau deamândoi soţi, care se concretizează în atitudini, în comportament, înacţiuni, inacţiuni, limbaj etc.”

Acestea sunt caracterizate prin acte de voinţă a soţilor, prin

atitudinea psihică a autorului unei fapte ilicite, a unei fapte ce înfrângeobligaţiile de familie prevăzute de lege cu urmări negative.Din practica judiciară se pot cita cu titlu de exemplu, următoarele

împrejurări care pot constitui motive temeinice în sensul art.38 C.fam., şianume74:

a) soţul(ia) pârât(a) suferă de alienaţie mintală sau debilitatemintală cronică ori de o boală gravă şi incurabilă survenită înainte sau întimpul căsătoriei;

b) nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile

conjugale;c) refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreunăcu celălalt soţ şi despărţirea în fapt îndelungată;

d) comportarea imorală a soţului pârât, care, chiar în locuinţacomună, trăieşte în concubinaj cu o altă femeie ;

e) părăsirea domiciliului de către unul dintre soţi şi refuzul de ase înapoia;

f) fostul pârât şi-a părăsit soţia, stabilindu-se în străinătate;g) soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau

complicitate la tentativa de omor împotriva soţului reclamant, instigare laomor împotriva acestuia, îi vatămă grav integritatea corporală, nu denunţăaceste fapte, ori favorizează pe cei ce le-au comis, sau a fost condamnat

pentru săvârşirea unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală75.h) soţul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe

infracţiuni săvârşite cu intenţie, altele decât cele prevăzute la lit.g., săexecute o pedeapsă cu închisoare de cel puţin trei ani, pe care o executăsau urmează să o execute;

i) neîndeplinirea obligaţiilor conjugale chiar în condiţiile în caretraiul în comun nu a fost întrerupt;

j) alcoolismul, care determină degradarea morală a soţului care areacest viciu.

Aceste fapte - ce constituie „motive temeinice”, sunt precedate deun proces psihic care premerge şi însoţeşte consumarea faptei ilicite deaici apare „vinovăţia” prin elementul său de „culpă”76. Stabilind motiveletemeinice, instanţa poate statua şi să stabilească şi „culpa soţilor”.

74 Constantin Crişu, Ştefan Crişu - Ghidul juristului. Editura Argessis, Curtea de Argeş, 196675 idem 71, p.262-26576 Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

44



Culpa exclusivă a reclamantului la divorţ este apreciată de practica judiciară ca fiind neîndestulătoare77, pentru desfacerea căsătoriei.

Instanţa supremă78, s-a pronunţat în sensul că:- divorţul se admite din vina ambilor soţi;

- divorţul nu se poate pronunţa decât dacă instanţa constată cămotivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei au fost provocate de soţul pârât, nu şi atunci când cauza dezbinării esteimputabilă exclusiv soţului reclamant.

Pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se poate face atuncicând culpa concurentă a soţului reclamant ar putea ea singură să ducă ladesfacerea căsătoriei.

În cazul în care instanţa constată desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul, atunci când divorţul se cere pentru alienaţie mintală

sau debilitate mintală cronică, ori pentru o boală gravă, incurabilă,survenită înaintea sau în timpul căsătoriei.Conform literaturii de specialitate79, divorţul nu se poate pronunţa

dacă s-a stabilit doar culpa soţului reclamant, adică dacă reclamantul îşiinvocă propria culpă şi susţine imposibilitatea continuării căsătoriei

pentru el datorită culpei sale.

2.4. Cererea de chemare în judecată

Cererea de divorţ trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de lege pentru orice cerere de chemare în judecată (art.112C.proc.civ) şi numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau a aceloracare au aceeaşi situaţie legală (copii adoptaţi sau recunoscuţi de ambiisoţi). Dacă nu sunt copii minori, se va face menţiunea expresă în acestsens80.

Art.112 C.proc.civ „Cererea de chemare în judecată va cuprinde:1. numele, domiciliul sau reşedinţa părinţilor ori, pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul deînmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul

persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate va arăta şi domiciliul ales în România, undeurmează a i se face toate comunicările privind procesul;2. Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

77 T.R., Popescu - Dreptul familiei. Tratat, Bucureşti, 1965***-T.S. dec, îndr. 10/13.10.1969, modif., prin dec, îndr.10/1974, pctul.5, lit.a.

78 ***-T.S. dec., civ., nr.10/13.nov. 1969.***-Dec. civ., 10/28.dec., 1974.

*** -M.J., Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, Bucureşti, 198779 Marcel Ioan Rusu, op. cit, p. 46-5180 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

45



3. Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atuncicând preţuirea este cu putinţă. Pentru identificarea imobilelor se vaarătacomuna şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi

apartamentul sau, imobilul este înscris în cartea funciară, numărul decarte funciară şi numărul topografic;4. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.(1) Când dovada se face prin înscrisuri, se vor înlătura la cerere atâteacopii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentruinstanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cuoriginalul.(2) Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la

pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişareaînscrisului în întregime;(3) Dacă înscrisurile sunt înscrise în limbă străina sau cu alte literevechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificatedeparte.(4) Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul dincapetele cererii sale, prin interogatoriul sau jurământul pârâtului, vacere înfăţişarea în persoană a acestuia.(5) Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţamartorilor;(6) Semnătura”.

Prin decizia nr.711/1998, a C.S.J., s-a stabilit „1. În principiu,calitatea procesului se întemeiază pe afirmarea unui drept aparent carenu echivalează cu existenţa dreptului însuşi. Calitatea procesuală activă

se justifică de către reclamant pe baza cererii de chemare în judecată dincare trebuie să rezulte că acesta este îndreptăţit să-l acţioneze în

judecată pe pârât ”.Prin decizia nr.1966/1993, a C.S.J. s-a stabilit;2. „ Prin cererea de chemare în judecată reclamantul este obligat să

determine obiectul acţiunii, în cadrul căruia urmează a se soluţiona procesul, instanţa neputând să depăşească aceste limite. Obligaţia de a se pronunţa numai cu privire la obiectul acţiunii constituie, corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii recunoscut părţiireclamante”81.

Prin dec.nr.3058/1998, a C.S.J., s-a stabilit:3. „Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe

este stabilită prin cererea de chemare în judecată, nu prin probeleadministrate în cauză ”82.

81 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 199482 Mihaela Tăbârcă - op. cit., p.172, 173.

46



Soţul reclamant poate solicita, prin cererea de divorţ, alături dedesfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului, următoarele:

-încuviinţarea ca pârâtul sau reclamantul să revină la numele avutanterior încheierii căsătoriei (sau ca reclamantul să păstreze numele

dobândit prin încheierea căsătoriei);-încredinţarea copiilor miri spre creştere şi educare reclamantului/ pârâtului83.

În mod normal, sunt încredinţaţi unuia dintre părinţi, dar în modexcepţional, în baza art.42 alin.2 C.fam., pentru motive temeinice, copii

pot fi încredinţaţi şi unor rude, ori unor altor persoane, cu consimţământulacestora sau unor instituţii de ocrotire;

- fixarea contribuţiei pentru întreţinerea minorilor, în conformitatecu dispoziţiile art.107, 86 şi 94 C.fam.

- împărţirea bunurilor comune;- beneficiul contractului de încheiere, privitor la locuinţa comună(art.22 Legea nr.5/1973);

- obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoareareclamantului;

- plata cheltuielilor de judecată. Cererea de chemare în judecatătrebuie însoţită de următoarele acte:

a) copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi dacă estecazul, de pe certificatele de naştere ale copiilor minori;

b) certificatul eliberat de primărie din care să rezulte dacăreclamantul are deschis rol agricol şi în caz afirmativ ce veniturirealizează anual;

c) adeverinţa de la unitatea la care este salariat din care sărezulte venitul mediu net lunar realizat în ultimele 12 luni şi declaraţiadată în faţa preşedintelui instanţei cu privire la veniturile realizate înultimele 12luni84.

Ultimele trei acte sunt necesare la stabilirea taxei de timbru85.Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare se va

prezenta personal de reclamant preşedintelui judecătoriei care va fixa taxade timbru86.

Astfel de cereri sunt prezentate în anexa 2.Potrivit dispoziţiilor art.608 C.Proc.civ., soţul pârât poate să

introducă o cerere reconvenţională cel mai târziu, până la prima zi deînfăţişare în şedinţa publică, pentru faptele petrecute înainte de aceastădată.

83 Gabriela Lupşan, op. cit.84 idem 7885 Constantin Crişu, Ştefan Crişu - Ghidul juristului. Editura Argessis, Curtea de Argeş, 196686 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

47



Nerespectarea termenului privind promovarea cereriireconvenţionale atrage sancţiunea decăderii pârâtului pentru motiveleavute până atunci (art.610 C.proc.civ.). Dacă, totuşi după data precizatămai sus, apar noi fapte ce pot constitui motive de divorţ, pârâtul va putea

face cerere reconvenţională până la începerea dezbaterilor asuprafondului în acţiunea principală, dar numai invocând acele fapte.Conform art.609 C.proc.civ., cererea reconvenţională poate fi

introdusă la instanţa sesizată cu apelui.Cererea de divorţ a reclamantului şi cererea reconvenţională a

pârâtului se vor judeca împreună la aceeaşi instanţă, nefiind posibilădistingerea lor 87.

Un alt tip de cerere este cererea cu caracter accesoriu88.Astfel, unele cereri se referă la măsurile vremelnice pe care

instanţa le poate dispune pe timpul soluţionării acţiunii de divorţ cu privire la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere saufolosirea locuinţei comune. Potrivit dispoziţiilor art.6132 C.proc.civ.,aceste măsuri vremelnice se iau pe calea unei ordonanţe preşedinţiale.

De asemenea, în practica judiciară s-a statuat că este admisibilăordonanţa preşedinţială şi pentru a se obţine :

a) restituirea bunurilor personale ale unuia dintre soţi, deţinutedecelălalt89;

b) evacuarea vremelnică din locuinţa comună a soţului care prin acte de violenţă pune în pericol sănătatea sau chiar viaţa celuilalt151, 161;

c) reintegrarea în domiciliul conjugal al soţului care a fostalungat90.

O parte dintre cererile accesorii acţiunii de divorţ pot fi formulatedupă desfacerea căsătoriei, ca acţiuni independente, distincte. Acestecereri se referă la împărţirea bunurilor comune (art.36 C.fam.), atribuirealocuinţei (art.22 Legea nr.5/1973) şi obligaţia de întreţinere între foştiisoţi (art.41 alin.2-5 C.fam)91.

Astfel de cereri sunt prezentate în anexa 2.

2.5. Taxa de timbru

87 Florin Ciutacu - Codul Familiei Român Adnotat. Editura Sigma, Bucureşti, 2000Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

88 Constantin Crişu, Ştefan Crişu - Ghidul juristului. Editura Argessis, Curtea de Argeş, 196689 ***-T.J. Satu Mare, dec. civ. nr.383/1973,RRD, nr.9/197490 ***-T.J. Neamţ dec.civ., nr.404/1981, RRD, nr.l/198291 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

48



Potrivit art.7 lit.a din Legea nr.146/1997 şi a Hotărârii de guverndin 16 septembrie 1999, cererea de divorţ întemeiată pe art.38 alin.l, 2C.fam. (întemeiat pe culpă sau prin acord) se timbrează cu 300.000 lei.

Pentru cererea de divorţ întemeiată pe art.38 alin.3 C.fam., privind

starea sănătăţii precum şi cazul în care reclamantul nu realizează veniturisau acestea sunt inferioare salariului minim pe economie, taxa de timbrueste de 60000 lei.

Şi într-o situaţie şi în cealaltă se va timbra şi cu timbre judiciaremobile de 3000 lei (Legea nr.123/9 iulie 1997).

Fiecare capăt de cerere din acţiunea de divorţ care nu se referă ladivorţ şi încredinţarea, se timbrează separat atât cu taxă judiciară detimbru cât şi cu timbru judiciar potrivit dispoziţiilor Legii 146/1997 şi aleOrdonanţei Guvernului nr.32 privind timbrul judiciar din 18.08.1995,

care a fost modificată prin Legea 123 din 09.07.1997 privind timbrul judiciar, care a fost completat la rândul ei prin Ordonanţa nr.10 din29.01.1998 privind timbrul judiciar.

Potrivit Legii 146/1997 şi a Hotărârii de Guvern din 20.09.1999, pentru cererile de stabilire a locuinţei minorilor introduse separat deacţiunea de divorţ, taxa judiciară de timbru este de 45.000 lei.

Cererile care privesc dreptul de folosinţă a locuinţelor se timbreazăcu 75.000 lei taxa judiciară de timbru, iar în cazul partajului de bunuri cândacestea sunt contestate timbrajul va fi cel prevăzut de art.1 din aceeaşi lege,adică 150.000 lei la care se adaugă taxa judiciară de timbru la sumacontestată.

În cazul împăcării soţilor sau dacă se renunţă la judecată se va restitui jumătate din taxa judiciară de timbru.

Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti de cătresoţul care a plătit taxa de timbru92.

Dacă unul dintre soţi este nemulţumit de hotărârea pronunţată, va putea promova apel sau recurs, după caz, depunând ½ din taxa de timbruiniţială şi ½ din timbrul judiciar 93.

2.6. Întâmpinarea

Întâmpinarea este impusă prin O.U.G., 138/2000 şi are caracter facultativ.

Conform art.118 alin.3 C.proc.civ., dacă nu s-a depus întâmpinareaşi pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, atunci preşedintele îiva pune în vedere pârâtului să se apere, putând invoca excepţiile, dovezileşi toate probele în apărare.

92

Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 200393 *** -M.J.,Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, Bucureşti,1987***-Tribunalul Judeţean Braşov, dec.civ., nr.l057/1974

49



Depunerea „întâmpinării” cu cel puţin 5 zile înainte de termen esteimportantă din cel puţin două puncte de vedere şi anume:

- deşi este depusă întâmpinarea cu 5 zile înainte de judecată,instanţa nu are un control asupra acestui fapt pentru a o comunica părţii

reclamante, deoarece nu este posibil să se realizeze această comunicareastfel că reclamantul va lua act de întâmpinare doar la termen de judecată;luând act de întâmpinare, reclamantul ia act şi de apărările

pârâtului şi conform art.132 C.proc.civ. „La prima înfăţişare" - instanţava putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificareacererii precum şi pentru a propune dovezi noi. În acest caz dupădepunerea modificării cererii modificate pârâtului în vederea depuneriiunei noi întâmpinări.

Soluţia care se impune este aceea că instanţa trebuie mai întâi să fie

legal sesizată, să se precizeze cererea principală introductivă de instanţăşi abia apoi să se pronunţe asupra excepţiei. În această situaţie, un mijlocde apărare al pârâtului „excepţia” ar putea rămâne fără obiect, iar pârâtuls-ar afla într-o situaţie inechitabilă din punct de vedere procedural faţă dereclamant94.

În art.137 C.proc.civ. se arată că:„1. Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de

procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sauîn parte, cercetarea în fond a pricinii.

2. Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cudezlegarea în fond a pricinii”.

2.7. Specificaţii ale judecăţii în obţinerea hotărârii de divorţ

2.7.1. Fazele procesului

Procesul de divorţ se desfăşoară în două faze distincte:

-faza prealabilă;-faza de judecată.Faza prealabilă - necontencioasă - se desfăşoară în faţa

preşedintelui judecătoriei. Ea începe cu prezentarea cererii de divorţ decătre soţul reclamant personal preşedintelui instanţei (art.612 alin.4C.proc.civ.) şi se încheie prin fixarea termenului de judecată în şedinţă

publică. În această fază, preşedintele va da sfaturi de împăcarereclamantului şi numai în ipoteza în care acesta stăruie în desfacereacăsătoriei, va fixa termen pentru judecarea cauzei95.

94 Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 200395 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

50



Faza de judecată - contencioasă - se desfăşoară în faţa completuluide judecată, în şedinţă publică sau în camera de consiliu, dacă instanţaapreciază că prin aceasta se asigură o mai bună judecare ori administrarea probelor (art.615 C.proc.civ.). Această fază începe cu primul termen de

judecată şi se încheie prin pronunţarea sentinţei civile în şedinţa publică.Indiferent de locul unde se judecă procesul, sentinţa civilă se pronunţă înşedinţă publică96.

Procesul de divorţ are loc după regulile speciale prevăzute deart.614-619 C.p.civ., completate cu regulile de drept comun al procesuluicivil.

Art.618 C.proc.civ. „1) reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul seîmpotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra

cererii făcute de pârât.2) acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului. Chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recursiar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii.

3) Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare, şi în acest caz se va putea folosi şi de faptelevechi”.

Art.619. C.p.civ. „1) Termenul de apel, precum şi cel de recurseste de 30 de zile şi curge de la comunicarea hotărârii.

2) Apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotrivahotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

3) Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă seînfăţişează numai reclamantul.

4) Hotărârea care se pronunţă în condiţiile art.613l alin.l., estedefinitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul.

5) Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii.”

2.7.2. Prezenţa personală a soţilor la procesul de divorţ

Ambii soţi sunt obligaţi să se prezinte personal în faţa instanţei defond.

Apărătorii lor nu-i pot prezenta, ci doar asista pe parcursul procesului de divorţ.

Potrivit art.614 C.proc.civ., în faţa instanţei de fond, părţile suntobligate să se înfăţişeze personal, regulă de la care sunt prevăzute patru

excepţii şi anume când unul dintre soţi:96 Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

51



- execută o pedeapsă privativă de libertate ;- este împiedicat de o boală gravă ;- este pus sub interdicţie ;- are reşedinţa în străinătate.

În aceste cazuri, părţile se pot înfăţişa prin mandatar 97

. Aceasta este situaţia la instanţa de fond. În apel sau în recurs, soţii pot fi reprezentaţi prin apărătorii lor fără nici o restricţie.

Pentru ca procesul de divorţ să se poată desfăşura, soţul reclamanteste obligat să se înfăţişeze la toate termenele. În acest sens art.616C.proc.civ., prevede că: „Dacă termenul de judecată în primă instanţă,reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cerereade divorţ va fi respinsă ca nesusţinută".

O atare situaţie se bazează pe prezumţia de renunţare la acţiune

a reclamantului. Dispoziţia cuprinsă în art.616 C.proc.civ., reprezintăsingurul caz în legislaţia noastră în care cererea de chemare în judecată esterespinsă ca nesusţinută, datorită lipsei nejustificate a reclamantului la untermen. Este bine cunoscută regula de drept comun care permite judecareacauzei, chiar în lipsa ambelor părţi (art.152 C.proc.civ.).

Art.152 C.p.civ. „ Dacă la orice termen fixat pentru judecată, seînfăţişează numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toatelucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii, se va pronunţa petemeiul dovezilor administrate, putând primi excepţiile şi apărările părţiicare lipseşte”.

Legea prevede că: Dacă partea care a invocat excepţii sau şi-afăcut apărări pe fond lipseşte, iar legea nu impune prezenţa ei obligatorie,ca în cazul divorţului, ea nu va fi sancţionată prin înlăturarea apărărilor

pe care le-a făcut, ci instanţa se va pronunţa şi asupra acestora.Expresia „putând”, nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţa ar avea

un drept de opţiune între a primi sau nu apărările părţii sau lipseşte ci însensul că dacă partea lipseşte se vor lua în considerare şi apărările ei.

Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât art.24 alin.2 îngăduie părţilor să solicite judecarea în lipsă.

În ipoteza în care ambele părţi lipsesc la un termen de judecată,acţiunea de divorţ se va suspenda de către instanţă, în conformitate cudispoziţiile art.242 pct.2 C.proc.civ.

Pentru a continua procesul, reclamantul sau pârâtul, după caztrebuie să facă o cerere de repunere a cauzei de judecată pe rolul

judecătoriei (art.245 pct.1 C.p.civ).Dacă se scurge un an fără ca una dintre părţi să fi făcut cerere

pentru redeschiderea acţiunii, intervine perimarea cererii de divorţ.Astfel, art.248 C.p.civ., prevede că: „orice cerere de chemare în

97 Constantin Crişu, Ştefan Crişu, -Ghidul juristului. Editura Argessis, Curteade Argeş, 1966Florin Ciutacu - Codul Familiei Român Adnotat. Editura Sigma, Bucureşti, 2000

52



judecată, se perima de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămasîn nelucrare din vina părţii timp de un an”.

Art.242 C.proc.civ. „ Instanţa va suspenda judecata:1)când amândouă părţile o cer;

2)dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii.3) cu toate acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă”.

Prin dec.nr.3465/1998,BJ/1998, p.268-C.S.J., s-a stabilit:1. „Instanţa este obligată să suspende judecata dacă nici una dintre

părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii şi nu s-a cerut judecarea înlipsă, deoarece dispoziţia înscrisă în art.242 pct.2C.p.civ., este imperativăşi nu facultativă”.

2. În lipsa părţilor de la dezbaterea cauzei, în condiţiile în care

procedura de citare a fost legal îndeplinită, instanţa este obligată săconstate suspendarea, în condiţiile art.242 C.p.civ., dacă nici una dintre părţi nu a cerut judecarea pricinii şi în lipsa ei.

Concluzia este valabilă şi în situaţia în care cererea cu care esteinvestită instanţa nu a fost legal timbrată” - C.A., Cluj, sec.civ., dec. nr.178/1999, B.J./l 999, p 192.

3. Încheierea prin care curtea de apel a dispus suspendarea judecării recursului, poate fi atacată cu recurs C.S.J., sec.civ., dec.nr.1664/1999, BJ/1999, p.140.

Art.245 cv.p.civ. „ judecata reîncepe :1. prin cererea de redeschidere făcută din una din părţi, când ea s-

a suspendat prin învoirea părţilor sau prin lipsa lor;2. prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor,

tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, anoului mandatar sau, după caz a părţii interesate, a administratului

judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute de art.2431”.Legiuitorul arată că:1. Dacă judecata a fost suspendată în condiţiile art.243.p.1

C.p.civ.,

redeschiderea procesului nu este suficient să se arate anumite persoanedrept moştenitori a părţii decedate, ci trebuie dovedită calitatea lor demoştenitori, fie prin depunerea certificatului de moştenitor (art.68 alin.ldin Legea nr.36/1995 îngăduind oricărei persoane interesate să cearădeschiderea procedurii succesorale notariale) a certificatului de calitate demoştenitor (art.84), fie dacă procedura succesorală nu a fost declanşată,

prin acte de stare civilă, testament sau martori.2. Şi în celelalte cazuri trebuie dovedită calitatea reprezentatului

„arătarea” acestuia doar prin indicarea numelui nefiind suficientă în lipsa

unui act care să-i justifice prezenţa în proces.

53



Art.248 C.proc.civ. „1. Orice cerere de chemare în judecată,contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare saude revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă arămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Parte nu se socoteşte în

vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.2. Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererean-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixatermen de judecată.

3. În materie comercială termenul de perimare este de şase luni”.Legiuitorul arată că:1. Pricina rămâne în nelucrare de la data întreruperii sau

suspendării judecăţii din culpa părţii.Fiind termene procedurale, termenele de perimare se calculează

potrivit art.101 C.proc.civ.2. Dacă din cererea de chemare în judecată rezultă că litigiul estede natură civilă, dar în mod greşit a fost calificat drept comercial şi

judecat ca atare, termenul de perimare a căii de atac va fi de 6 luni şi nude un an, pentru că aceea ce se perima este judecata cererii şi nu cerereaca atare. Interesează prin urmare, nu natura cererii ci modul cum a fost ea judecată.

În cazul în care pârâtul a făcut cererea reconvenţională, el esteobligat să se prezinte la termenul de judecată, în primă instanţă, subaceeaşi sancţiune ca în situaţia reclamantului.

Desfăşurarea procesului de divorţ nu este împiedicată de lipsa pârâtului care nu a introdus cerere reconvenţională, însă instanţa — pentru a-i da posibilitatea de a se apăra – trebuie să facă demersurilenecesare pentru citarea pârâtului. În acest sens, art.6161 C.p.civ., dispune:„ Dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prinafişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţava cere dovezi sau va dispune cercetării pentru a verifica dacă pârâtul îşiare domiciliul la locul indicat în cerere, şi dacă constată că nudomiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi,

dacă este cazul, la locul său de muncă ”98.

2.7.3. Participanţii la procesul de divorţ

În procesul de divorţ au calitatea de participanţi copiii minori, dacăau împlinit vârsta de 10 ani, autoritatea tutelară şi procurorul.

Copii minori vor fi ascultaţi de completul de judecată în camera deconsiliu în legătură cu dorinţa acestora de a fi încredinţaţi unuia sau altuiadintre părinţi. Art.42 C.fam., prevede : „ Instanţa judecătorească va

hotărî odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi98 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

54



încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şiautoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor pe care deasemenea îi va asculta, dacă nu au împlinit vârsta de 10 ani va hotăra

pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat mamei sau tatălui”.

Sub aspect procedural, art.1441

C.proc.civ., dispune: „ În cazurile încare potrivit prevederilor Codului familiei, instanţa de judecată urmează a asculta un copil minor, ascultarea se va face în camera de consiliu.

Dacă, faţă de împrejurările cauzei, instanţa găseşte potrivit, ea vaasculta copilul minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă ”.

În toate cazurile în care soţii aflaţi în divorţ au copii minori,instanţa este obligată să citeze în proces autoritatea tutelară, pentru ca easă pună concluzii scrise sau orale cu privire la încredinţarea copiilor sprecreştere şi educare99.

În ceea ce priveşte prezenţa procurorului în cadrul procesului dedivorţ, ea se justifică prin prevederile art.45 C.proc.civ: „Ministerul Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, în orice faţă a acestuia, în cazurile în careeste necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime aleminorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri

prevăzute de lege”.

2.7.4. Mijloacele de probă în procesul de divorţ

În procesul de divorţ, legea derogă în privinţa probelor din dreptulcomun sub două aspecte:

1. Admite un mijloc de probă care nu este posibil în procesul civil.Astfel, potrivit art.189 C.p.civ., în procesul civil nu pot fi ascultaţi camartori rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv, deoarece se prezumălipsa lor de obiectivitate şi părtinirea în dispoziţiile ce le-ar face. Îndovedirea motivelor de divorţ însă este admisă proba testimonială prinart.190 C.proc.civ., care dă posibilitatea audierii ca martori a rudelor şiafinilor până la gradul trei inclusiv, cu excepţia descendenţilor. Această

derogare se explică prin natura relaţiilor de familie care sunt cunoscutemai bine de către rudele cele mai apropiate soţilor.

Potrivit regulilor generale, propunerea martorilor se face dereclamant în cererea de chemare în judecată sau, cel mai târziu, la primazi de înfăţişare, iar pârâtul va indica martorii la întâmpinarea sau la primazi de înfăţişare, sub acţiunea decăderii din probă.

2. Interzice un mijloc de probă care este admis în procesul civil(art.612 alin. ultim C.p.civ.). Acest mijloc de probă este interogatoriul,care nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorţ, deoarece s-

99 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994***-Plenul Tribunalului Suprem,dec,de îndrumare nr.l9/1962,în CD1962

55



ar ajunge, pe o cale indirectă, la desfacerea căsătoriei pe baza acorduluisoţilor. Totuşi, nimic nu împiedică părţile să-l folosească pentrucombaterea motivelor de divorţ, precum şi în legătură cu cererileaccesorii100.

2.7.5. Hotărârea de divorţ

Îndeplinirea condiţiilor art.38 C.fam., determină pronunţareahotărârii prin care instanţa dispune desfacerea căsătoriei divorţul poate fi

pronunţat:- din vina soţului pârât sau a ambilor soţi, dacă s-a făcut dovada

existenţei unor motive temeinice pentru care continuarea căsătoriei numai este posibilă;

- din vina soţului reclamant, dacă pârâtul a introdus o cererereconvenţională, iar acţiunea principală a fost respinsă;- stabilirea culpei în sarcina unui sau altuia dintre soţi prezintă o

mare importanţă în privinţa dreptului la întreţinere art.41 alin.2-5 C.p.civ. prevăd: „ Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul cheltuielilor de judecată ” (art.274 C.p.civ.).

Acţiunea de divorţ se respinge de instanţă dacă se face dovadaculpei exclusive a reclamantului, iar pârâtul nu a introdus cererereconvenţională.

Prin hotărârea de divorţ se soluţionează şi cererile accesoriiformulate de soţi sau ridicate din oficiu de către instanţa judecătorească.

-numele pe care soţii îl vor purta după desfacerea căsătoriei(art.40C.fam);

-pensia de întreţinere între foştii soţi (art.41 alin.2-5 C.fam);-încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare (art.42

C.fam.);-indicarea părintelui care va administra bunurile minorului, îl va

reprezenta sau îi va încuviinţa actele juridice civile (art.43 C.fam);-împărţirea bunurilor comune ale soţilor (art.38 C.fam.);

-contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare,învăţătură şi pregătire profesională a minorilor (art.42 alin.3 C.fam.);

-atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinţeicomune (art.22 Legea nr.5/1973).

În practica judiciară actuală101 s-a arătat că în situaţia în care soţulîn favoarea căruia operează reglementare din art.22 Legea nr.5/1973 nudoreşte, din orice motiv, să primească locuinţa sau se dovedeşte că acesta

100 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994101 ***- C.S.J.,s.,civ.dec.nr. 1584/1992,în D.nr.8/1993

56



nu are un interes real de a obţine beneficiul contractului de închiriere,folosinţa locuinţei poate profita celuilalt soţ102.

Fosta soţie având locuinţa asigurată în apartament proprietate personală, dobândit după părăsirea locuinţei ce a constituit domiciliul

conjugal, atribuirea unei camere în apartamentul în litigiu în favoareaacesteia nu este justificată printr-un interes real, suportarea cheltuielilor de judecată (art.274 C.p.civ.).

O noutate pentru legislaţia şi practica noastră judiciară o reprezintăart.617 alin.2 C.p.civ. „ Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se vamotiva, dacă ambele părţi solicită aceasta. În consecinţă, în dispozitivul

sentinţei se va preciza care dintre soţi este vinovat de desfacereacăsătoriei, fără ca în considerente să se mai facă referire la conţinutul

probatoriului administrat în cauză - declaraţii de martori, înscrisuri

(scrisori, vederi etc.)— care a determinat instanţa să pronunţe divorţul din culpa unuia sau ambilor soţi103. Hotărârea de divorţ este constitutivă de stare civilă, deoarece prin

ea soţii îşi dobândesc o stare nouă, aceea de persoană divorţată. Dovadanoii stări civile o constituie însăşi sentinţa rămasă definitivă şiirevocabilă în baza căreia se fac modificări în actele de identitate ale

soţilor, dacă este cazul. Potrivit dispoziţiilor art.39 C.fam., căsătoria se consideră

desfăcută de la data când hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă. Dinacest moment, instanţa este obligată să comunice din oficiu la serviciul de stare civilă care a încheiat căsătoria acum desfăcută, pentru a seopera menţiunile cuvenite actului de căsătorie”104.

În raporturile dintre soţi, acum foşti soţi, menţiunea hotărârii dedivorţ pe marginea actului de căsătorie nu produce nici un efect juridic,deoarece căsătoria a fost desfăcută pe data când acea hotărâre a rămasdefinitivă şi irevocabilă. Pentru raporturile patrimoniale dintre soţi şiterţele persoane, menţiunea prezintă importanţă pentru că doar dinmomentul când s-a realizat publicitatea prevăzută de lege, hotărârea dedivorţ este opozabilă terţilor şi deci efectele patrimoniale ale căsătoriei

încetează. În acest sens art.39 alin.2 C.fam., prevede „ Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a

făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului decăsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale”.

Anexa 3, prezintă modele de hotărâri de divorţ.

102 ***- C.SJ.,s.,civ.dec.nr.709/1993,în D.nr.12,1993103 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994104 L.Leş, M. Enache - Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat în cauzele de divorţ, înD.,

nr.2-3/1991M.I. Rusu - op.cit., p.70***-Decizia de îndrumare nr.10/28 dec. 1974 a plenului instanţei supreme, în RRD, nr.4/1975

57



Hotărârea de divorţ, atât de admitere, cât şi de respingere, este supusă apelului şi recursului.

Termenul de apel şi recurs este de 30 de zile şi curge pentru părţide la comunicarea hotărâri (art.619 alin.1 C.p.civ.), iar pentru procuror

de la pronunţare, în afară de cazurile care nu a participat la judecare,caz în care termenul curge tot de la comunicare(art.284 şi art.301Cp.civ.)105.

Dacă la judecata apelului sau recursului promovat de reclamant împotriva hotărârii prin care nu i s-a admis acţiunea de divorţ se

prezintă numai pârâtul, pe cale de atac va fi respinsă ca nesusţinută. Împotriva hotărârii de divorţ se pot folosi următoarele cai de atac,

contestaţia în anulare, recursul în interesul legii şi cel în anulare.

CAPITOLUL III

EFECTELE HOTĂRÂRII DE DIVORŢ

Hotărârea de divorţ este constitutivă de stare civilă106.În desfacerea căsătoriei, soţii devin foştii soţi, independenţi în ce

priveşte statutul lor familial.105 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994106 Ioan, Albu - Căsătoria în dreptul român. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988

58



Ca urmare a divorţului, între soţi încetează toate raporturilerezultate din căsătorie, cu excepţia unor drepturi şi îndatoriri prevăzute delege.

Potrivit literaturii de specialitate, în fig.3.1., am prezentatschematizat efectele hotărârii de divorţ107.

3.2. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale între foştiisoţi

107 Marcel Ioan Rusu - Procedura divorţului în dreptul românesc. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

59

Efectele desfacerii căsătoriei

Efectele divorţului faţăde copiii minori

Efectele divorţului faţăde foştii soţi

Efecteledivorţului cu

privire larelaţiile

personaledintre so i

Efecteledivorţului cu

privire laraporturile

patrimonialeîntre fo tii so i

Efecteledivorţului asuprarelaţiilor

personale dintre părinţi şi copiiiminori

Efecteledivorţului asuprarelaţiilor

patrimonialedintre părinţi şico iii minori

Obligaţiile deîntreţinere întrefoştii soţi

Încetarea comunităţiimateriale de bunuri

Încredinţareacopiilor minorispre creştere

Exercitareaocrotirii

părinteşti privind persoanacopilului

Fig. 3.1. Efectele hotărârii de divorţ



Între foştii soţi încetează toate efectele patrimoniale ale căsătoriei,cu excepţia acelora care se pot ivi între ei, după desfacerea căsătoriei, în

baza legii sau pe cale convenţională. Aceste efecte privesc:-obligaţia de întreţinere între foştii soţi;

-încetarea comunităţii de bunuri.

3.2.1. Obligaţia de întreţinere între foşti soţi

Art.41 alin.1 C.fam., prevede „Până la desfacerea căsătoriei încondiţiile prevăzute de art.39, soţii îşi datorează întreţinere”. Aşadar,atâta vreme cât căsătoria nu este desfăcută, obligaţia reciprocă deîntreţinere îşi are izvorul în instituţia căsătoriei. În acest sens, art.2C.fam., consacră principiul potrivit căruia membrii unei familii sunt de

acorde să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.Din momentul desfacerii căsătoriei – care este cel în care hotărâreade divorţ a rămas definitivă şi irevocabil (art.39 C.fam.) – obligaţia deîntreţinere între soţi încetează, deoarece între aceştia nu mai există nici olegătură de familie.

Totuşi, art.41 alin.2-5 C.fam, creează o nouă obligaţie deîntreţinere care, deşi îşi are izvorul şi suportul în căsătorie, prezintă ostructură juridică proprie, distinctă faţă de obligaţia de întreţinere întresoţi.

Obligaţia de întreţinere între foştii soţi ia naştere atunci când suntîndeplinite condiţiile prevăzute de art.41 alin.2-5 C.fam., condiţii ce suntdiferite de cele prevăzute de dreptul comun (art.86-96).

Deosebirea între cele două tipuri de obligaţii vizează trei aspecte:-condiţiile de existenţă;-cuantumul întreţinerii;-durata întreţinere.Condiţiile de existenţă a obligaţiei legale de întreţinere sunt ca

persoana îndreptăţită la întreţinere să fie în nevoie din cauza incapacităţiide a munci, iar persoana îndatorată să aibă mijloace necesare pentru a

putea plăti întreţinerea (art.86 alin.2 şi 94 alin.1 C.fam.). În cazul foştilor soţi, potrivit art.41 alin.2., C.fam., starea de nevoie trebuie să provină dincauza unei incapacităţi de muncă intervenite înainte de căsătorie, întimpul acesteia sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însănumai dacă ea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

În privinţa cuantumului întreţinerea poate fi stabilită de instanţa judecătorească până la o treime din venitul net din muncă al soţuluiobligat la plata ei, în raport de nevoia celui care o cere şi de mijloacelemateriale ale celui care urmează a o plăti (alin.3). Dacă debitorul este

obligat şi la plata unei întreţineri în favoarea copiilor minori rezultaţi din

60



căsătorie, cele două întreţineri, asumate nu trebuie să depăşească jumătatedin venitul net de muncă al fostului soţ obligat la plată.

În ceea ce priveşte durata obligaţiei de întreţinere, soţul din vinacăruia s-a pronunţat divorţul nu are drept la întreţinere de la celălalt soţ

decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. Celălalt soţ – inocent – poate solicita întreţinere pe o durată nedeterminată, atâta vreme cât existăstarea de nevoie şi cât timp debitorul are mijloace de a presta întreţinerea(art.94C.fam.). Dacă divorţul s-a pronunţat din vina ambilor soţi, fiecaredintre ei are dreptul la întreţinere pe o durată nedeterminată. Dispoziţiilealin.5 din art.41 C.fam., prevăd că dreptul la întreţinere încetează prinrecăsătorirea soţului creditor.

3.2.2. Încetarea comunităţii matrimoniale de bunuri

Potrivit dispoziţiilor art.36 alin.1 C.fam., -de altfel, singurul textreferitor la soarta juridică a bunurilor comune ale soţilor în caz de divorţ-la desfacerea căsătoriei „bunurile comune se împart” au fost interpretateîn sensul de „se pot împărţi”. Aşa fiind, împărţirea bunurilor comune alesoţilor poate avea loc:

-cu ocazia divorţului, odată cu soluţionarea cererii de desfacere acăsătoriei108;

-oricând după desfacerea căsătoriei.În prima ipoteză, bunurile comune devin bunuri proprii ale unuia şi

ale altuia dintre soţi. Proprietatea comună în devălmăşie se transformă – la data desfacerii căsătoriei – în proprietate privată exclusivă a fiecăruiadin soţi. Aşa fiind, regimul juridic al bunurilor după această dată va fi celde drept comun pentru proprietatea privată.

În a doua ipoteză, la data desfacerii căsătoriei, proprietatea comunăîn devălmăşie se transformă de drept într-o comunitate post patrimonialănumită în literatură „proprietate comună de tranziţie între proprietateacomună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote părţi”. Comunitateade bunuri a soţilor încetează de drept când hotărârea de divorţ a rămas

definitivă şi irevocabilă, fără a deosebi după cum bunurile soţilor au fostsau nu partajate cu ocazia procesului de divorţ. Cu alte cuvinte în ambelecazuri, încetează aplicabilitatea dispoziţiilor C. familiei referitoare la

bunurile comune ale soţilor. Aşa fiind regimul juridic al bunurilor în adoua ipoteză va fi cel al diviziunii de drept comun.

În cazul împărţirii bunurilor comune, acţiunea pentru împărţirea bunurilor comune poate fi introdusă la instanţa de judecată, potrivitdispoziţiilor art.17 C.p.civ.:

-ca o cerere accesorie faţă de acţiunea de divorţ;

108 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

61



-pe calea unei cereri principală, însă după ce a fost pronunţatăhotărârea de divorţ.

Dreptul la acţiunea privind împărţirea bunurilor comune esteimprescriptibil.

Împărţirea bunurilor comune se face în felul următor:a)dacă exisă o învoială a soţilor cu privire la determinarea coteifiecăruia dintre soţi din bunurile comune, atunci împărţirea se va face

potrivit acestor cote; b)în caz contrar, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ din

bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească.Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie să se facă

împărţirea bunurilor comune – în părţi egale sau în părţi variabile. Deaceea literatura şi practica judiciară au stabilit că împărţirea se face în

funcţie de contribuţia fiecăruia dintre soţi la dobândirea şi conservarea bunurilor comune109, instanţa le poate împărţire în cote egale.Un model de acţiune în instanţă, pentru împărţirea bunurilor, după

divorţ este prezentat în anexa 2.La împărţirea bunurilor comune, trebuie să se facă dovada unei

situaţii.De fapt, stabilirea contribuţiei fiecărui soţ, la dobândirea bunurilor

comune se face prin orice mijloc de probă.În stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor

comune, instanţa va mai ţine seama de:-munca soţiei depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor 110;-perioada în care soţii au trăit separaţi în fapt;-dobândit în timpul căsătoriei prin contribuţia exclusivă a unui soţ

este comun, dacă nu se încadrează într-una din categoriile prevăzute deart.31 C.fam.

Într-o speţă recentă111, reclamantul a susţinut constant că, deşi, încontractul de construire a apartamentului şi în procesul verbal de predare-

primire al acestuia figurează ca titular numele pârâtului, în realitate,amândoi au convenit să devină coproprietari, pentru că l-au dobândit

împreună, în perioada concubinajului, urmat, la scurt timp dupăachiziţionare, de căsătorie.

Din probele administrate rezultă în mod convingător că părţile, întimpul concubinajului, au convenit ca pe data căsătorie care era iminentă,

109 Ioan,Albu- Dreptul familiei. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.T.R.,Popescu- Tratat de dreptul familiei. Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti., 1965I.P.,Filipescu- Tratat de dreptul familiei. Editura All, Bucureşti, 1973Gh.Piticari- Dreptul familiei. Universitatea Iaşi,

J.Manoliu,Gh.,Durac. - Dreptul civil. Drepturi reale principale. Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi.110 ***- C.S.J.,s.,civ.dec.nr.ll5/1992,înD.nr.8/1993111 ***-T.m.,s.III.,civ.,dec.872/1992,în CulegereII,p.41,nr.l6

62



apartamentul contractat şi preluat de pârât anterior căsătoriei să intre înregimul comunităţii de bunuri.

În principiu, apartamentul contractat-prin credit de la stat-doar decătre unul dintre soţi este proprietarul exclusiv al acestuia dacă

proprietatea acestuia a avut loc anterior căsătoriei, caz în care celălalt soţnu are decât un drept de creanţă egal cu cuantumul contribuţiei sale la plata ratelor.

Este posibil, ca anterior căsătoriei, între soţi să se fi încheiat oconvenţie, în sensul că apartamentul construit pe numele unuia dintre ei,dar cu contribuţia ambilor, să fie supus regimului comunităţii de bunuri,la data căsătoriei lor.

Împărţirea bunurilor comune se face după procedura prevăzută deLegea nr.603 din 10 noiembrie 1943 pentru simplificarea procedurii

împărţelii judecătoreşti.

3.3. Efectele divorţului asupra relaţiilor personale dintre părinţi şi copiiiminori

3.3.1. Încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare

Dispoziţiile art.42 C.fam. (v.42 C.fam.)., consacră regula firească aîncredinţării copiilor minori spre creştere şi educare unuia sau altuiadintre părinţii divorţaţi. Numai prin excepţie, pentru motive temeinice,copii pot fi încredinţaţi unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire.

Dacă soţii se învoiesc cu privire la încredinţarea copiilor, învoialalor urmează să fie respectată de către instanţă. Astfel instanţa

judecătorească va încuviinţa înţelegerea soţilor privind încredinţareaminorilor prin sentinţa de divorţ.

Încredinţarea copiilor minori se va face de instanţa judecătoreascăţinând seama de interesele acestora. În acest sens, efectuarea anchetei,sociale de către autoritatea tutelară este obligatorie.

De asemenea, copii minori care au împlinit vârsta de 10 ani vor fiascultaţi de instanţă în legătură cu dorinţa acestora de a fi încredinţaţiunuia sau altuia dintre părinţi. În principiu dacă din căsătoria a căreidesfacere se solicită au rezultat mai mulţi copii se impune, pe cât posibil,menţinerea lor împreună. Dacă însă din probele administrate reiese căambii soţi s-au ocupat deopotrivă de copii şi au manifestat în egalămăsură afecţiune, iar interesele minorilor nu sunt prejudiciate, nu este deneglijat opţiunea exprimată de ei în condiţiile legii.

Astfel, într-o speţă112, copii şi-au manifestat dorinţa ca fiecare să fie

încredinţat către un părinte, întrucât de multă vreme despărţirea în fapt a112 ***-T.m.,s.III.,civ.,dec.872/1992,în CulegereII,p.41,nr.l6

63



soţilor a determinat şi separarea celor doi copii. Recursul declarat de pârâtîmpotriva sentinţei care a Încredinţat ambii copii mamei a fost respins şisentinţa modificată în sensul că unul dintre copii a fost încredinţat

pârâtului deoarece minorul se află de mai multă vreme în îngrijirea lui şi

a declarat că are mai multă afecţiune faţă de pârât.De asemenea, în practica judiciară, s-a arătat că separaţia copiilor le creează acestora traumatisme psihice. De aceea, în principiu eaconstituie o măsură extremă, care se justifică numai atunci când nici unuldintre părinţi nu ar avea posibilitatea de a-i creşte şi educa împreună113.

Faptul că un minor şi-a exprimat dorinţa de a fi încredinţat unuiadintre părinţi nu poate constitui prin el însuşi un criteriu de apreciere laluarea măsurii. O asemenea dorinţă poate reprezenta un indiciu referitor la afecţiunea manifestată de acel părinte, dar trebuie să fie luată în

considerare într-un context larg din care nu poate fi exclus interesul realal copilului.Într-o altă speţă114, instanţa de fond a apreciat corect situaţia de fapt,

în sensul că interesul minorei, care şi-a exprimat dorinţa de a fiîncredinţată tatălui, este de a creşte împreună cu fratele ei, vârsta şi

preocupările fiind apropiate. De asemenea este preferabil pentru amândoicopiii să se afle sub supravegherea mamei care, cel puţin pentru perioadaurmătoare de dezvoltare, îi poate îndruma mai bine.

Prin încălcarea art.42 C.fam., se acţionează la chemarea în judecată.

În judecată se pot chema unul sau ambii soţi.Cererea este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială

domiciliază copilul minor.Un model de astfel de cerere, este prezentată în anexa 2.Conform literaturii juridice115, în acţiune, în afara numelui,

prenumelui şi domiciliului exact al părinţilor şi al copilului minor, trebuieenunţate motivele care justifică luarea măsurii de încredinţare sprecreştere şi educare a minorului. Dovedirea motivelor se poate face prinorice mijloc de probă admis de lege.

Citarea şi ascultarea autorităţii tutelare, atât a aceleia de ladomiciliul tatălui, dacă părinţii copilului nu au domiciliul în aceeaşilocalitate, se impune, ea fiind necesară pentru realizarea ocrotirii

părinteşti.Citarea autorităţii tutelare este obligatorie sub pedeapsa nulităţii

hotărârii, în timp ce ascultarea autorităţii tutelare, nu înseamnă prezenţaefectivă a delegatului său în instanţă. Autoritatea tutelară este însăobligată să trimită instanţei un referat de anchetă socială din care să113 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

***-T.m.,s.IV.,civ.,dec.,nr.336/1992 şidec.nr.l658/1992,în Culegerea II,p.40,42,nr.l5,17114 ***-T.m.,s. III.,civ.,dec.,nr.439/1992,în Culegerea II,p.44,nr.19115 Constantin Crişu, Ştefan Crişu, -Ghidul juristului. Editura Argessis, Curteade Argeş, 1966

64



rezulte condiţiile pe care le pot asigura părinţii copiilor propunând la care părinte sa se încredinţeze copii spre creştere şi educare .Acest referat esteobligatoriu , ca şi citarea, sub pedeapsa nulităţii hotărârii.

Prin acţiune se cere şi obligarea părintelui îndatorat la întreţinere,

după criteriile examinate. La acţiune trebuie ataşată copia certificatului denaştere al copilului.

3.3.2. Exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana copilului

Dacă în timpul căsătoriei, ocrotirea părintească se exercită de cătreambii părinţi (art.97-98 C.fam.), la desfacerea ei, ocrotirea părintească sescindează.

Din analiza art.43 C.fam., rezultă că scindarea ocrotirii părinteşti se

face în mod inegal. Astfel, alin.l prevede: „Părintele divorţat, căruia i s-aîncredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cuacesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi

pregătirea lui profesională”.În concluzie, dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită

întregul conţinut al ocrotirii părinteşti, celălalt părinte are doar douădrepturi în legătură cu persoana copilului minor, şi anume:

-dreptul de a avea legături personale cu copilul;-dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a acestuia.Părinţii au posibilitatea să se înţeleagă în legătură cu modalităţile

de exercitare a drepturilor fostului soţ căruia nu i s-a încredinţat copilul. Numai în caz de neînţelegere, acesta din urmă poate sesiza instanţa judecătorească printr-o acţiune –acţiunea de a avea legături personale cuminorul – pentru ca celălalt părinte să fie constrâns să respecte drepturile

prevăzute de dispoziţiile art.43 alin.3 C.fam.La stabilirea programului de legături personale cu minorul, trebuie

să se ţină seama de prevederile art.43 alin.3 C.fam., dar şi de interesulcopilului la care se referă luarea măsurii respective.

Într-o speţă116, instanţa de fond a stabilit ca reclamantul să aibălegături personale cu copii în prima şi a treia săptămână a fiecărei luni, desâmbătă orele 14,00 până duminică orele 19.00., şi prin luarea lor petimpul concediului său legal. Reclamantul a declarat recurs pe motiv cănu i s-a admis şi cererea de a-şi lua copiii şi în timp de jumătate dinvacanţele lor şcolare.

Recursul a fost respins ca nefondat, considerându-se că la vârstafragedă a copiilor (4 respectiv 7 ani), cererea reclamantului nu este

justificată, deoarece s-ar aduce atingere intereselor copiilor care ar trebui

să-şi schimbe mediul familial, pentru perioade prea lungi de timp.116 ***-T.m.,s.IV.,civ.,dec.,ni-.,1635/1992,în Culegerea II,p.49.,nr.24

65



De asemenea, în practică117, s-a reţinut că părintele trebuie să i secreeze posibilitatea de a avea legături personale cu minorul în mod firesc,fără a se simţi stânjenit de prezenţa celuilalt părinte. De aceea, a fostadmis recursul reclamantului, sentinţa care a dispus ca acesta să-1

viziteze pe minor la domiciliul mamei pârâte timp de 2 ori pe lună,sâmbătă între orele 17-20, a fost modificată în sensul că reclamantul poate să-l ia pe copil la domiciliul său în prima sâmbătă a fiecărei luni dela orele 8.00 până duminica la orele 18.00,cu obligaţia de a-l readuce ladomiciliul mamei118.

Nerespectarea art.43 C.fam., duce la acţionarea în instanţă.Acţiunea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească cerinţele

prevăzute de dispoziţiile art.112 C.p.civ., (vezi art.112 C.p.civ.), setimbrează şi se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază

copilul minor.Persoana care poate fi chemată în judecată este părintele la care seaflă copilul.

Cererea (anexa2), trebuie motivată, propunându-se şi modalitatea practică pe care reclamantul o socoteşte cea mai potrivită de a avealegături personale cu copilul minor.

Cererea va fi însoţită de copia certificatului de naştere al copiluluişi de copia hotărârii prin care copilul minor a fost încredinţat sau i s-astabilit domiciliu la soţul pârât, când o asemenea măsură a fost luată.

3.4. Efectele divorţului asupra relaţiilor patrimoniale dintre părinţi şicopiii minori

1. Obligaţia părinţilor la suportarea cheltuielilor de creştere,educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

În timpul căsătoriei, problema suportării cheltuielilor de întreţinerea copiilor se rezolvă în cadrul menajului comun (art.29 C.fam.).

La desfacerea căsătoriei, această chestiune este soluţionată pe bazadispoziţiilor art.42 alin.3 şi 4 C.fam. „....instanţa judecătorească va stabili

contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţăturăşi pregătire profesională a copiilor.

Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi lacontribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare învăţătură şi

pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fostîncuviinţată de către instanţa judecătorească”.

În principiu, părinţii se învoiesc în legătură cu contribuţia fiecăruiadintre ei la suportarea cheltuielilor de creştere şi educare a copiilor minori, precum şi asupra modalităţilor de executare a întreţinerii. Dacă

117***-T.S.,s.,civ.,dec.,nr.l884/1979,înC.D.,1979,p.165118 * * *-T.m.,s.IV,civ.,dec.nr.717/1991 ,în Culegere I,p.40,nr 19

66



aceştia nu s-au înţeles, instanţa va stabili contribuţia fiecărui părinte înfuncţie de nevoile reale ale copiilor şi de mijloacele materiale ale

părinţilor (art.94 C.fam.).În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, potrivit art.94 alin. ultim

C.fam., acesta este de până la o pătrime din câştigul din muncă adebitorului pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentrutrei sau mai mulţi copii.

2. Exercitarea ocrotirii părinteşti privind bunurile şi actele civile alecopilului.

În timpul căsătoriei, ocrotirea părintească se execută de către ambii părinţi în conformitate cu dispoziţiile art.105 C.fam.: „Părinţii au dreptulşi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-lreprezenta în actele civile, până la data când el împlineşte vârsta de 14

ani. După împlinirea acestei vârste, părinţii în calitate de reprezentanţilegali vor încuviinţa actele juridice pe care minorul le încheie singur”.La desfacerea căsătoriei, ocrotirea părintească – sub aspectele

patrimoniale – revine părintelui căruia i s-a încredinţat minorul (art.43alin.1 C.fam), şi în situaţii excepţionale, părintelui stabilit de instanţa

judecătorească119.Art.43 alin.2 C.fam., prevede: „Când copilul a fost încredinţat unei

alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească vastabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şide a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele.........”

Încălcarea art.42, 49 şi 105 din C.fam., implică acţiune în instanţă.Un model de cerere, pentru această situaţie, este prezentat în

anexa2 care face referiri la majorarea pensiei de întreţinere.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Desfacerea căsătoriei se obţine în baza hotărârii de divorţ.Acţiunea de divorţ este de competenţa instanţelor judecătoreşti.Hotărârea de divorţ implică efecte faţă de foştii soţi respectiv faţă

de copiii minori. Nerespectarea efectelor desfacerii căsătoriei respectiv a Hotărârii

de divorţ, implică acţiune de competenţa instanţelor judecătoreşti, în

119 Gabriela Lupşan - Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1994

67



scopul îndeplinirii normativelor/dispoziţiilor referitoare la efecteledesfacerii căsătoriei.

Problema desfacerii căsătoriei apare în dreptul românesc, cât şi înalte sisteme de drept, abia după apariţia monogamiei, începând de la o

libertate totala până la interzicerea desfacerii căsătoriei contractate.În Evul Mediu Românesc, insuficienţa izvoarelor istorice şi juridice, face ca reglementarea divorţului şi a căsătoriei în ansamblu, laîntregul popor român să fie greu de urmărit.

Problema reglementării desfacerii căsătoriei înregistrează o maimare preocupare în perioada secolelor al-XVI-lea şi al XIX-lea, conforminformaţiilor deţinute în Pravilele din Ţările Româneşti când paralel cuconsolidarea statelor feudale româneşti, justiţia feudală a început săcapete o importanţă din ce în ce mai mare.

Un moment important în evoluţia legislaţiei româneşti cu privire ladivorţ l-a constituit apariţia Cărţii Româneşti de Învăţătură şi ÎndreptareaLegii care constituia începutul dreptului scris în Moldova, care cuprinde

printre altele şi reguli referitoare la căsătorie şi despărţenie.Ca element de noutate în „Îndreptarea Legii”, este întâlnită cea mai

veche menţionare a necesităţii întocmirii unei „cărţi de despărţeală”, caretrebuie să consfinţească condiţiile de promovare a divorţului.

În timpul domeniilor fanariote apar: „Codul Calimah” şi „CodulCaragea”.

Contribuţii importante în materia dreptului familiei şi mai ales în problema divorţului se semnalează în primii ani ai secolului al –XIX-lea,în 1814, când apare Manualul lui Andronache Donici, cu referiri ampleasupra divorţului şi în care se observă o nouă concepţie inspirată dinrealităţile noi, burgheze, fără a se mai face referiri la erezie, motiv dedivorţ, ci numai la călugărire.

Codul Caragea a rămas în vigoare până la apariţia Codului Civil, întimpul domniei lui Cuza.

Codul Caragea pentru Ţara Românească, cât şi Codul Calimah pentru Moldova sunt recunoscute printr-un articol din Regulamentele

Organice care au creat corpul avocaţilor precum şi instituţia procurorilor pentru paza legii şi a ordinii publice, ca fiind temei pentru toate judecăţile.

Prevederile codului din 1865, în ceea ce priveşte aspectele juridiceale familiei, au rămas în vigoare cu mici modificări pană în 1954, elefiind întocmite definitiv prin adoptarea la 1 februarie 1954 a Coduluifamiliei.

Divorţul este desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească, atuncicând datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de

grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este văditimposibilă pentru cel care cere desfacerea ei.

68



Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.37-43; 86-96 şi 107C.fam.; art.607-619 C.pro.civ.

În privinţa divorţului, C.fam. şi C.proc.civ. au fost modificate deurmătoarele normative:

-Decretul nr.779 /1966; nr.680/ 1969; nr.174/1974; nr.475/1977;nr.312/1977;-Legea nr.59 din 26 iulie 1993, cu privire la modificarea Codului

de procedura civila şi a Codului familiei;-Legea contenciosului administrativ nr.29/1990;Conform art.607 din C.proc.civ., cererea de despărţenie este de

competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmădomiciliu comun al soţilor.

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nu poate fi

introdusă decât de către soţi.Motivele temeinice, sunt împrejurări pe baza cărora instanţa poatestatua. Cererea de divorţ cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute de lege

pentru orice cerere de chemare în judecată şi numele copiilor minorinăscuţi din căsătorie sau a acelora care au aceeaşi situaţie legală.

Potrivit art.7 lit.a din Legea nr.146/1997 şi a hotărârii de Guverndin 16 septembrie 1999, cererea de divorţ se timbrează.

Întâmpinarea este impusă prin O.U.G. 138/2000 şi are caracter facultativ.

Divorţul se obţine după parcurgerea fazelor judecătoreşti din cadrulunui proces.

Prezenţa soţilor, la procesul de divorţ este obligatorie.La proces pot să participe copiii minori care au împlinit vârsta de

10 ani, autoritatea tutelară şi procurorul.Îndeplinirea condiţiilor art.38 C.fam., determină pronunţarea

hotărârii prin care instanţa dispune desfacerea căsătoriei.Hotărârea de divorţ este constitutivă de stare civilă, deoarece soţii

îşi dobândesc o stare nouă, aceea de persoană divorţată.Hotărârea de divorţ, atât de admitere, cât şi de respingere, este

supusă apelului şi recursului.Hotărârea de divorţ implică efecte faţă de foştii soţi respectiv faţă

de copiii minori.Efectele divorţului faţă de foştii soţi privesc atât relaţiile personale

dintre soţi cât şi raporturile patrimoniale între foştii soţi.Efectele cu privire la relaţiile personale dintre soţi, vizează:-calitatea de soţ;-obligaţia de sprijin moral;-capacitatea de exerciţiu;

-cetăţenia foştilor soţi;-numele soţilor.

69



Efectele cu privire la raporturile patrimoniale intre foştii soţi,vizează:

-obligaţia de întreţinere între foştii soţi;-încetarea comunităţii materiale de bunuri.

Efectele divorţului faţă de copiii minori vizează efectele personaleale divorţului faţă de copiii minori şi efectele patrimoniale faţă de aceştia.Efectele personale, fac referiri asupra:-încredinţării copiilor minori spre creştere şi educare;-exercitării ocrotirii părinteşti privind persoana copilului.

GLOSAR DE TERMENI JURIDICI ŞI ABREVIERI

♦ Nomocanon - colecţie de legi imperiale bizantine şi decanoane ale sinoadelor bisericeşti;

♦ Pravilă (e) - Lege sau corp de legi, dispoziţie, regulament,hotărîre (cu caracter civil sau bisericesc).

♦ Pricini- probleme litigioase, conflict, a fi în proces, a se judeca.

♦ Sadomie - relaţii sexuale anormale.♦ Efectele hotărîrii judecătoreşti - cosecinţe ale hotărîrilor

judecătoreşti definitive, care pot fi diferite şi privesc instanţa de judecatărespectiv părţile din proces.

70



♦ Desfacerea căsătoriei -divorţ.♦ Procedură - totalitatea actelor şi formelor îndeplinite, în

cadrulactivităţilor desfăşurate de un organ de jurisdicţie, pentru rezolvarea

unei cauze sau executării unei hotărâri.♦ Jurisprudenţă - hotărâri pronunţate de organele de jurisdicţie într-un anumit domeniu.

♦ Culpă - formă de vinovăţie, prevăzuta în cap.II, art.19,C.pen., partea generală.

♦ Reclamant - persoană care se adresează justiţiei pentru a i serecunoaşte un drept.

♦ Pârât - partea dintr-un proces civil, împotriva căreia esteintrodusă acţiunea, învinuit.

♦ Statua - a hotărî, a decide în mod oficial (printr-un statut, printr-o lege).♦ Apel - cale de atac ordinară prevăzută în secţiunea I, cap.III,

t.II, art.361, C.pen., partea specială. Este al doilea grad de jurisdicţieasupra fondului cauzei. Pot fi atacate cu apel, de regulă, toate secţiunile,cu excepţia unor sentinţe pronunţate de tribunalul militar privindinfracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu

pedeapsa închisorii de cel mult doi ani, sentinţele pronunţate de curţile deapel şi curtea Militară de Apel, sentinţele pronunţate de secţia militară aleCurţii Supreme de Justiţie etc.

♦ Recurs - cale de atac prin care se cere unei instanţesuperioare săverifice legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive,în vederea anulării sau modificării ei.

♦ Procuror - persoană care face parte din parchet şi careexercităatribuţiile ce revin acestei instituţii judiciare. Are calitatea de magistratşi face parte din corpul magistraţilor. Poate fi numit procuror, persoanacare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (cetăţean român, cu

domiciliul în România, licenţiat în drept etc.). Numirea şi eliberareadin funcţie a procurorului se face prin decret al Preşedintelui României la

propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior date în conformitate cu legea suntobligatorii pentru procurorii din subordine.

♦ Reconvenţională - cerere prin care, într-un litigiu, pârâtulformulează pretenţii împotriva reclamantului în legătură cu litigiulrespectiv.

♦ Necontencioasă - fază prealabilă.♦ Contencios - fază de judecată.

71



♦ Întâmpinare - obiecţie injustiţie.♦ O.U.G. - Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului României.♦ C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie.♦ Sec.civ. - secţia civilă.

♦ Dec.nr. - decizia cu numărul.♦ Disjunge - a despărţi două pricini care fuseseră unite spre ale cerceta şi soluţiona în mod separat.

♦ Judecată - fază a procesului.♦ Proces civil - activitate desfăşurată în baza legii de către

instanţa de judecată, părţile interesate, organele de executare silită, alteorgane şi

persoane ce participă la această activitate, precum şi raporturile ce sestabilesc între acestea, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi

intereselor civile supuse judecăţii şi executării hotărârilor pronunţate.♦ Curator - persoană care execută drepturile şi obligaţiile caredecurg din curatelă.

♦ Curatelă - Instituţie legală pentru ocrotirea unei persoanecare are capacitatea civilă, dar care din cauza bătrâneţii sau a unei boli,ori alipsei îndelungate de la domiciliu nu-şi poate administra singură

bunurile şi apăra interesele.♦ Perimare - stins, anulat prin depăşirea termenului legal.♦ Pendinte - care este în curs de cerere, care aşteaptă să fie

judecat.♦ Alin. - alineat.♦ Art. - articol,♦ C.ci

v. - cod civil.♦ C.proc.civ. - Codul de procedură civil.♦ D. - decret.♦ L. - lege.♦ p. - pagină.♦ pct. - punct.♦ T.m. - Tribunalul municipiului Bucureşti.♦ TJ.- Tribunalul judeţean.♦ C.D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem.♦ R.R.D. - Revista Romană de Drept

ANEXA 1

ACŢIUNE DE DIVORŢ PE BAZA ACORDULUI SOŢILOR

DOMNULE PREŞEDINTE,

72



Subsemnatul......,domiciliat în........chem în judecată pe pârâta...,cuacelaşi domiciliu, pentru ca prin sentinţa ce o veţi pronunţa :

1. să desfaceţi căsătoria încheiată la data de.... ...…..şi înregistratăla Consiliul local al ......................................................sub nr

.......................................................................................;2. să încuviinţaţi ca pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei acela de.......………

Fără cheltuieli de judecată.Motivele acţiunii:În fapt m-am căsătorit cu pârâta la data de ...., iar din căsătoria

noastră nu au rezultat copii. Deoarece ambii am ajuns la concluzia că esteimposibilă continuarea căsătoriei, am promovat prezenta acţiune civilă.

Vă rugăm să constataţi că sunt îndeplinite condiţiile art.33 alin.2

C.fam. şi art.613 C.p.civ. şi în consecinţă, să pronunţaţi desfacereacăsătoriei pe baza acordului nostru de voinţă.De asemenea să încuviinţaţi ca pârâta să reia numele avut anterior

încheierii căsătoriei, acela de ……….. (Părţile pot să convină ca pârâta sărămână cu numele dobândit ca efect a încheierii căsătoriei).

În drept art.38 alin.2, art.40 alin.3 C.fam. art 274 şi 6132 C.p.civ.Semnătura reclamantului şi paratului

……………………………………….DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI

73



Continuare ANEXA 1

ACŢIUNE DE DIVORŢ

DOMNULE PREŞEDINTE,Subsemnata........domiciliată în........chem în judecată pe pârâtul.....Domiciliat în......,pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate

să pronunţaţi o sentinţă prin care :l. să desfaceţi căsătoria înregistrată sub nr….din....la Consiliul local

al...............din vina paratului;2. să încuviinţaţi, ca subsemnata să păstreze numele dobândit prin

încheierea căsătoriei;3. să-mi încredinţaţi spre creştere şi educare minorul...........născu la

data de..............................................................................................;4. să-l obligaţi pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în

favoarea minorului;5. să-mi atribuiţi beneficiul contractului de închiriere privitor la

locuinţă;6. să împărţiţi bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei.Cu cheltuielile de judecată.Motivele acţiunii:În fapt: M-am căsătorit cu pârâtul la data de ...........şi din căsătorie

a rezultat minorul................................................................În continuare se vor arăta motivele pentru care relaţiile de familie

s-u destrămat, astfel încât continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Deasemenea, trebuie să se facă scurte referiri la toate capetele de cerereanunţate mai sus şi anume:

1. motivul pentru care minorul rezultat din căsătorie este solicitatsă fie încredinţat reclamantei; vârsta acestuia şi dezinteresul pârâtului faţăde copil, de exemplu;

2. date despre starea materială a ambilor soţi;

3. dacă se cere şi împărţirea bunurilor comune acestea trebuieenumerate şi evaluate de reclamant, deoarece dacă pârâtul contestă, se vatimbra la valoare;

3. dacă reclamanta doreşte să poarte numele pârâtului şi dupădesfacerea căsătoriei, trebuie indicate motivele care justifică aceastăcerere.

În drept: art.37 alin.2, art.38 alin.l, art.40, 42, art.36 alin.l, art.96 Cfam., art.22 din Legea nr.5/1973, art.274 C.p.cv.

Pentru dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de probe cu acte

şi probe de martori, ancheta socială.

74



Anexez la prezenta acţiune pe care o depun în dublu exemplar,următoarele acte: copia certificatului de căsătorie, copia certificatului denaştere al copilului minor, copia contractului de închiriere.

Pentru stabilirea taxei de timbru depun adeverinţa privind

veniturile realizate pe ultimele 12 luni, certificat de la Consiliul localal………….privind starea materială.

Semnătura.......................................

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI...........................................................................................................

75



Continuare ANEXA 1

ACŢINE PRIVIND DREPTUL TATĂLUI DE A AVEA LEGĂTURI

PERSONALE CU MINORUL


Subsemnatul….............................,domiciliat în chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâta domiciliatăîn……...,pentru ca pe baza probelor ce le veţi administra să pronunţaţi osentinţă prin care să o obligaţi pe pârâtă să-mi permită să am legături

personale cu minorul..,născut la data de…………şi care a fost încredinţat

acesteia spre creştere şi educare.Cu cheltuieli de judecată.Motivele acţiunii:

În fapt: Din căsătoria cu pârâta a rezultat minorul..............., născutla data de …………. Prin sentinţă civilă nr……………... din pronunţatăde judecătoria …………….. a fost desfăcută căsătoria dintre noi, iar minorul a fost încredinţat spre creştere şi educare pârâtei.

Aceasta îmi interzice să am legături personale cu minorul, motivcare m-a determinat să introduc prezenta acţiune. Vă rog să o obligaţi pe

pârâta să-mi permită legături personale cu minorul, în modul următor:- în fiecare joi, de la orele 16-17;- din două în două duminici, de la orele 10-19.

(se enunţă modalitatea propusă).În drept interogatoriul pârâtei şi declaraţiile martorilor pe care îi

voi propune în şedinţă publică.Anexez prezentei copia certificatului de naştere al copilului şi

copia sentinţei civile de divorţ.Depun acţiunea în dublu exemplar, timbrată conform legii.

Semnătura reclamantului

………………………………

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI.........................

76



ANEXA 2

MODEL DE CERERE PENTRU ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE DUPĂ DESFACEREA CĂSĂTORIEI


Subsemnatul(a). .………. domiciliat(ă) în……….,chem în judecatăşi personal la interogatoriu pe pârâtul(a)………….domiciliat(ă)în……………………….pentru ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNEdobândite de noi în timpul căsătoriei.

Cer de asemenea „obligarea pârâtului (ei) la plata cheltuielilor de

judecată pe care le voi face cu acest proces.Motivele acţiunii:

În fapt, m-am căsătorit cu pârâtul(a) la data de .........,căsătorie carea fost desfăcută prin sentinţa civilă nr………..din ............, pronunţatăde judecătoria……………

În timpul căsătoriei ,am dobândit împreună următoarele bunuricomune:……….a căror împărţire o cer, contribuţia noastră fiind egală saude.......% a paratului (ei).

În drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.36 alin.l C.fam.

În dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtei(ului), de proba cu acte şi de declaraţiile martorilor:………….

Depun prezenta cerere în dublu exemplar, chitanţa de plata taxeide timbru în valoare de...……………lei şi copia sentinţei civile de divorţ.

Data depunerii.......................... Semnătura………….

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI.............

77



ANEXA 3Dosar nr.

MODEL DE HOTĂRÎRI JUDECĂTOREŞTI

Divorţ cu copii

ROMÂNIA

Judecătoria………………….Preşedinte …………………. .Judecător ……………………Grefier …………………..Şedinţa publică din-………….

La ordine fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamanta……...Cu pârâtul………….pentru divorţ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă reclamantaasistată de avocat…………..şi pârâtul asistat de avocat…………………..

Procedura completă.S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, cauza fiind în

stare de judecată s-a dat cuvântul la fond.

Avocat………….pentru reclamantă solicită admiterea acţiunii,desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, revenireareclamantei la numele avut anterior căsătoriei, încredinţarea minoruluispre creştere şi educare reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata unei

pensii de întreţinere, atribuirea beneficiului contractului de închiriere alspaţiului de locuit reclamat, cu evacuarea pârâtului din acel spaţiu şi cucheltuieli de judecată.

Avocat……….pentru pârât, solicită respingerea acţiunii formulatede reclamantă, precizează că pârâtul se opune la desfacerea căsătoriei,

consideră că nu există culpă în atitudinea sa, cu cheltuieli de judecată. În

78



caz de admitere a acţiunii, să se ţină cont că s-a dovedit culpareclamantei.

INSTANŢA

deliberând, constatăm următoarele:Prin acţiunea înregistrată la această instanţă sub nr……..reclamanta........a chemat în judecată pe pârâtul--------solicitând instanţeica prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei întresoţi din culpa pârâtului, revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei, acela de……….,încredinţarea minorului mamei cu obligarea

pârâtului la plata unei pensii de încredinţare, atribuirea reclamantei a beneficiului contractului de închiriere, cu evacuarea pârâtului.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că neînţelegerile dintre soţiau survenit încă de la începutul căsătoriei, fiind determinate de pârât, care provoca scandal, o insulta pe reclamantă fără nici un motiv, era violent.

În dovedirea acţiunii, reclamanta a înţeles să se folosească de probacu înscrisuri, depunând în acest sens copii de pe acte de stare civilă, copiacontractului de închiriere a locuinţei, copia unui certificat medico-legal,

precum şi proba cu martori.Pârâtul, în apărare a solicitat proba cu martori şi a făcut o cerere de

atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinţei, cererenetimbrată.

S-a efectuat ancheta socială.Analizând probele administrate în cauză instanţa reţine că relaţiile

dintre soţi au fost grav şi iremediabil vătămate, continuarea căsătorieifiind vădit imposibilă, de această situaţie făcându-s vinovaţi ambii soţi.Astfel, pârâtul o lovea pe reclamantă, o insulta, fiind o fire violentă.

Pe de altă parte, reclamanta îşi neglija soţul, întreţinea relaţiiextraconjugale.

În consecinţă, instanţa apreciază că acţiunea este întemeiată,urmând a fi admisă.

Potrivit disp.art.37, 38, C.fam., şi 617 Cod, prc. civ., urmează a fidesfăcută căsătoria din vina ambilor soţi.

Conform art.40 alin.3 C.fam., reclamanta urmează să revină lanumele avut anterior căsătoriei, acela de………………

Potrivit disp.art.42 alin.1 C.fam, pârâtul urmează a fi obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului.

Conform disp.art.22 din Legea 5/1973 şi luând în considerare căminorul a fost încredinţat reclamantei, urmând ca pârâtul să fie evacuatdin acest spaţiu de locuit.

Potrivit disp.art.276 C.pr.civ., instanţa urmează a compensacheltuielile de judecată.

79



Pentru aceste motive,În numele legii,

HOTĂRĂŞTE,

Admite acţiunea de divorţ formulată de reclamantă………………..domiciliată în…………..,în contradictoriu cu pârâtul cu acelaşi domiciliu.

Desfacerea căsătoriei încheiată între soţi la data de……………şiînregistrată în registrul stării civile de pe lângă Primăria……………. lanr……………..din culpa comună a soţilor.

Dispune ca reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei, acela de……………….

Încredinţează reclamantei spre creştere, îngrijire şi educare peminorul…………………….născut la…………………...

Obligă pârâtul să plătească reclamantei în favoarea minorului o pensie de întreţinere………… lei lunar, de la pronunţarea hotărârii şi până la majoratul minorului.

Atribuie reclamantei beneficiul contractului de închiriere alapartamentului situat în……………………..şi dispune evacuarea

necondiţionată a pârâtului din acest spaţiu de locuit.Compensează cheltuielile de judecată.Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică, azi…………………..

PREŞEDINTE,

JUDECĂTOR,Grefier,

80



(continuare)ANEXA 3Dosar nr.

Dreptul de a avea legături personalecu minorul

ROMÂNIA

Judecătoria……………………....Preşedinte……………………..…Judecător…………………….…..

Grefier……………………….…..Şedinţa publică din………………Sentinţa civilă nr…………………

La ordine fiind judecarea cauzei civile privind pereclamantul…………, cu pârâta………………,pentru reîncredinţareaminor.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă reclamantul,

lipsă pârâta.Procedura completă.S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, se ia o

declaraţie reclamantului prin care acesta îşi precizează acţiunea, în sensulcă solicită numai a se stabili un program de vizitare a minorului, lasfârşitul săptămânii şi pe perioada vacanţelor, respectiv jumătate dinvacanţa de vară.

Cauza fiind în stare de judecată a rămas în pronunţare.

INSTANŢAdeliberând, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă sub nr ……………….., reclamantul………..,a chemat în judecată pe

pârâta…………...,solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa săredispună reîncredinţarea minorului………..reclamantului sau însubsidiar, stabilirea unui program de vizitare a minorului.

În motivarea acţiunii reclamantul arată că prin hotărârea de divorţ,minorul a fost încredinţat pârâtei. Dar aceasta l-a lăsat în grija părinţilor

săi de la………… şi nu se ocupă deloc de copil, nu se interesează desituaţia lui şcolară. Pe de altă parte, bunicii materni nu-i permit

81



reclamantului să-şi vadă fiul; ori de câte ori acesta se deplasează la Adjudeste nevoit să-l vadă pe minor doar la şcoală.

În dovedirea acţiunii reclamantul a înţeles să se folosească de probacu înscrisuri, depunând în acest sens copii de pe certificatul de naştere al

minorului şi de pe hotărârea de divorţ.La termenul din 24 ianuarie, reclamantul a declarat în faţa instanţeică solicită doar stabilirea unui program de vizitare a minorului.

În consecinţă, instanţa apreciază că acţiunea este întemeiată şi înconformitate cu art.43 alin.3 C.fam., urmează a fi admisă.

Urmează ca instanţa să încuviinţeze ca reclamantul să-1 viziteze peminor la domiciliul acestuia în I şi a III -a duminică a fiecărei luni şi să-1ia pe minor câte două săptămâni în timpul vacanţelor de vară.

Pentru aceste motive,În numele legii,HOTĂRĂŞTE:

Admite acţiunea formulată de reclamantul…………..,domiciliatîn,……………………,în contradictoriu cu pârâta……………,cu acelaşidomiciliu.

Încuviinţează ca reclamantul să viziteze pe minorul …………,născut la…………..,1a domiciliul acestuia în I şi a III -a duminică afiecărei luni, între orele 10-14.

Încuviinţează ca reclamantul să ia pe minor în timpul vacanţelor devară de la domiciliul său, timp de două săptămâni.

Cu drept de apel în 15 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică azi………………

PREŞEDINTE,

JUDECĂTOR,

GREFIER.

82



BIBLIOGRAFIE

1. Albu ,I.- Căsătoria în dreptul român. Editura Dacia, Cluj Napoca,1988

2. Albu, I.- Dreptul familiei. Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1975

3. Amza, I.- Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc. EdituraSylvi, Bcureşti, 2001.

4. Berechet, St.- Schiţă de istorie a legilor vechi române,1632-1647, Bucureşti, 1938.

5. Berechet, St.- Legătura dintre dreptul bizantin vol.I. ,Vaslui, 1937.

6. Bujoreanu, M.I. -Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi,Bucureşti, 1837.7. Cernea, E.- Curs de istoria statului şi dreptului românesc,

Bucureşti, 1965.8. Ciutacu, F.- Codul familiei Român Adnotat. Editura Sigma

Bucureşti, 2000.9. Costăchel, V., Panaitescu, P., ş.a.- Viaţa feudală în Ţara

Românească şi Moldova (XIV-XVIII).10. Crişu, Ct.., Crisu, St. -Ghidul juristului. Editura Argessis -Curtea

de Argeş, 1996.11. Duculescu, V. -Viaţa Cotidiană a Ţarii Româneşti în documente,1800-1848, Cluj, 1970,

12. Elian, Al.- Les relation Byzantino- Roumaine, Bucureşti, 1958,vol.II.

13. Filipescu,I.P.-Tratat de dreptul familiei.Editura All, Bucureşti,1973,p243.

14.Firoiu -Istoria statului şi dreptuluiromânesc.15.Fotino, G. -Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, 194716.Georgescu, V.- Byzance et les institutiones romanes jusqu'â

la sec. du XXV secle ,în Congress International des etudesByzantines ,Bucureşti, 1971

17.Giurăscu, C.- Ţara Românească în sec XIV-XV, Bucureşti, 1973.18.Grant, G.- Le droit countuniel des slaves de sud. Surses

et interpretations, în Association internaţionale d'Etudes sud-estEuropen, X ,1972.

19.Grant, G. - Loi de jugement, Bucureşti, 1970.20.Ionescu, M.Q. -Le divorce dans ,1'Englise Ortodox, Paris, 1925.21.Ionescu, T., Georgescu, V. -Unite et diversite des formes de al

reception du droit de roumain en Occident et droit bizantien Orient, înR.E.S.E.E., vol.IIL 1964.

83



22.Iorga, N.- Sfaturi pe întuneric, vol.I., Bucureşti,23.Iorga, N. -Istoria românilor în chipuri şi icoane.24.Leş, I. Enache. M. -Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat

în cauzele de divorţ, în D.nr.2-3/1991.

25.Lupşan, G. –Dreptul familiei. Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi,1994.26.Manole, N. Basaras, N.- Bucureşti, 1971.27.Manoliu, J., Durac, Gh. -Drept civil. Drepturi reale principale.

Editura Fundaţiei „Chemarea", Iaşi.28.Negulescu, P. -Studii de istoria dreptului romăn. Bucureşti,1911.29.Panaitescu, P.P.-Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti,

1971.30.Pereş, I.- Curs de drept bizantin partea a- I-a, izvoarele bizantine

Vaslui, 1908.31.Peretez, I.- Pravila de la Govora, Bucureşti, 191l.32.Peretez J.- Privilegiul masculinităţii în pravilniceasca condică şi în

legiuirea Caragea.33.Piticari, Gh.. Dreptul familiei. Universitatea, Iaşi.34.Popescu, T.R. -Dreptul familiei. Tratat. Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1965.35.Rusu, M.I.- Prcedura divorţului în dreptul românesc. Editura

Rosetti, Bucureşti, 200336.Sacerdoteanu, A.- Pradosloviile cărţilor româneşti.37.Simache, N.- Cronograful lui M.Max,Buzău,1942,pl.38.Sthal, H.- Studii de sociologie istorică,Bucureşti,1972.39.Spulber, C. -Îndreptarea Legii, 1652, Bucureşti, 1962,40.Tarrecremente, I.- Călători străini despre,Ţările Române, vol.I.41.Tomulescu, C.- Dreptul privat român, Bucureşti, 1973.42.Tinculescu, I.- Cărţile de despărţenie.43.Tăbârcă, M.- Codul de procedură civilă. Editura Rossetti,

Bucureşti, 2003,44.Vulcănescu, R.- Etnologie juridică., Bucureşti, 1970.

45.***IstoriaRomâniei, vol.III., Bucureşti, 1964.46.***Ghicitori şi proverbe, Bucureşti, 1958.47.***Flori alese din literatura populară, vol.I., Bucureşti, 1962.48.***Cartea Românească de învăţătură, Bucureşti, 1961.49.***Îndreptarea Legii, 1652, Bucureşti, 1962.50.***-Pravilniceasca Condică, 178O.51.***-Codul Calimah, Bucureşti, 1958.52.***-Legiuirea Caragea.53.***-Codul civil, Cartea I, titlul II ,art.49, 51, 54; titlulIV, art.l54-

161, 169; titlul II, art.58., titlul V, cap.VI, art.l27-134, 142-149, 185-193,

84



titlul III, cap.IV, art.162, cap.VI, art.194-208., titlulV, cap.VII, art.209,titlulVII, cap.I., art.211-215.

54.***-Codul Caragea, cap.XVI, art.3.55.***-Codul civil, titlul VI, cap.II, art.216-218, 219-221, 223, 240,

245-250, 254-260., 264-282, 285.56.***-Indreptar interdisciplinar de practică judiciară. EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983 ,nr.339.

57.***-T.S., Dec. îndr. l 0/13Nov.1969.58.***-Dec.civ.,10/28Dec.,1974.59.***-MJ.,Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie,

Bucureşti, 1987.60.***-Tribunalul Judeţean Braşov,dec.civ.,nr.l057/1974.61.***-T.S., dec. civ, l835/1972, în C.D.,1972.

62.***-T.S., dec. civ., 2106/1972,în C.D.,1972.63.***-T.S., dec. civ., 21778/1974.64.***-T.S., dec. civ., l568/1978,în Dreptul 5/1990.65.***-T.S., dec.civ.,238/1961.66.***-T.S., Satu Mare, dec. civ. nr.383/1973., RRD, nr.9/1974, .67.***-T.J., Maramureş, dec. civ. nr.l103/1976, în RRD, nr.9/1978.68.***-T.S., s. civ., dec. nr.2648/1973, RRD., nr.9/1974.69.***-TJ., Neamţ, dec. civ., nr.404/1981, RRD, nr.l/1982.70.***-Plenul Tribunalului Suprem, dec. De Îndrumare, nr.l9/1962, în

C.D., 1962.71.***-C.SJ.,sxiv.,dec.nr.709/1993,înD.,nr.l2/1993.72.***-C.SJ.,s.civ.,dec.nr.l584/1992,înD,,nr.8/1993.73.***-Decizia de îndrumare, nr.10/28 decembrie 1974 a Plenului

instanţei Supreme, în R.R.D., nr.4/1975.74.***-T.m., s.III civ., dec. nr.1032/1992 în Culegerea I,nr.31.75.***-T.S.,s.,civ.,dec.,nr.l467/1980,în C.D.,1980.76.***-T.m.,s.,civ.,dec.nr.37/1992,în Culegerea II,nr.5.77.***-C. SJ. ,s. civ., dec. nr.l 15/1992,în D.nr.8/1993.78.***-T.S.,s.,civ.,dec.325/1982 în Repertoriu, nr.l 1.

79.***-T. m., s.III civ., dec.nr.872/1992, în Culegerea II,nr.l6.80.***-T.m.,s.IV.,civ.,dec.nr.336/1992 şi dec., nr.l658/1992, în

Culegerea II, nr. 15,17.81.***-T.m.,s.III,civ.,dec.nr.439/1992,în Culegerea II,nr.l9.82.***-T.m.,s.IV.,civ.,dec.nr.l635/1992,în Culegerea II,nr.24.83.***-T.S.,dec.civ.; dec.nr.l884/1979., în C.D.,1979.84.***-T.m.,s.mciv., dec.nr.717/1991, în Culegere I,nr.l9.

85

EFECTELE HOTĂRÂRII DE DIVORŢ

Documents

Transcript of EFECTELE HOTĂRÂRII DE DIVORŢ