Educatia Fizica Si Sportul

95
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI Educaţia fizică şi sportul în perspectiva spaţiului universitar european Bucureşti 2007 ISBN 978-973-594-960-0

description

teorie

Transcript of Educatia Fizica Si Sportul

Page 1: Educatia Fizica Si Sportul

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Educaţia fizică şi sportul în perspectiva

spaţiului universitar european

Bucureşti 2007

ISBN 978-973-594-960-0

Page 2: Educatia Fizica Si Sportul

Cuprins Alcătuirea programelor de antrenament in fitness Lect. univ. dr. Mănescu Dan Studiu privind eficienţa mijloacelor specifice pentru îmbunătăţirea tehnicii de înot Prof. univ. dr. Gheorghe Marinescu, ANEFS Bucureşti Asist. univ. drd. Valeria Bălan, ANEFS Bucureşti Beneficiile practicării culturismului Asist. univ. drd. Cătălin Mănescu Combaterea dopajului în sport Asist. univ. Nae Cristina Locul detentei în contextul calităţilor motrice Lect. univ. drd. Hantau Cristina Motivaţia pârghie importantă în conştientizarea actului motric în cadrul procesului instructiv-educativ Asist. univ. Ilie Ileana Educaţia sportivă – sănătate şi vigoare Lect. univ. dr. Gheorghe JINGA Metode psiho-pedagogice moderne utilizate în pregătirea echipelor de performanţă Lect. univ. dr. Motroc Nicoleta - Lucy Studiu privind capacitatea de refacere a studenţilor din echipa de volei a Academiei de Studii Economice din Bucuresti Asist. univ. Smîdu Neluţa Oportunităţi ale educaţiei fizice şi sportului universitar în spaţiul european Conf. univ. dr. Gabriel Popescu ANEFS - Bucureşti Feed-back-ul - componentă a comunicării didactice Lector univ. dr. Cristiana Lucreţia Pop Refacerea capacităţii de efort în jocul de fotbal Asist. Univ drd. Cătălin Mănescu

Page 3: Educatia Fizica Si Sportul

Suplimentele nutritive din sport si destinatia lor Lect. univ. dr. Manescu Dan Deficientele fizice si inotul Lect. univ. dr. Dominteanu Teodora Academia de Studii Economice din Bucuresti Departamentul de Educatie Fizica si Sport Atitudinea pro-activă- concept nou în pregătirea studenţilor Autor: asist. univ. Rela-Valentina Ciomag Academia de Studii Economice din Bucureşti “Studiul privind particularităţile şi conţinutul refacerii prin odihna pasivă la studenţii în vârstă de 18-20 ani” Asist. univ. Popescu Viorela

Page 4: Educatia Fizica Si Sportul

Alcătuirea programelor de antrenament in fitness Lect.univ.dr. Mănescu Dan

Diferenţa dintre perioadele de antrenament este facută prin jonglarea cu 5

variabile pe baza cărora se poate alcătui un număr nelimitat de programe. Acestea sunt:

• Selecţia exerciţiilor • Programarea exerciţiilor • Intensitatea antrenamentului • Volumul de antrenament (nr. de repetări şi seturi) • Perioadele de pauză

Chiar dacă nu există un antrenament universal valabil (şi implicit bun pentru toţi), există sigur unul care se potriveşte fiecărui individ în parte. Principiul individualizării antrenamentului are la bază ideea că fiecare om este unic prin genetică sa proprie şi individuală, şi fiecărui om ii corespunde un program de antrenament pe fundalul căruia să obţină cele mai bune rezultate. Rămane ca fiecare sportiv în parte să-şi găsească acest program prin care să-şi atingă ţelul.

Selecţia exerciţiilor – cea mai bună metodă de alegere a exerciţiilor se face

după scopul urmarit în antrenament: fie de a mări masa musculară, fie de a obţine o mai bună definire. În funcţie de aceste priorităţi putem impărţi exerciţiile în două grupe: exerciţii uniarticulare sau exerciţii multiarticulare.

Exerciţiile uniarticulare sunt miscări în care este implicată o singură

articulaţie şi sunt desemnate să izoleze cat mai bine muşchiul lucrat. De aceea este clar că devin utile în obţinerea unei foarte bune definiri a musculaturii.Ca exemplu de astfel de exerciţii sunt fluturările, flexiile sau extensiile. Din păcate au inconvenientul că stresul acţioneaza şi asupra incheieturii implicate, ceea ce face ca ele sa fie periculoase si dificil de executat cu greutaţi mari

Exerciţiile multiarticulare sunt miscări ce implică mai multe articulaţii şi

corespund lucrului în forţă. Din această categorie fac parte impinsurile, ramaturile sau tracţiunile.

Popularul împins din culcat, de exemplu, este un exerciţiu care foloseşte două articulaţii, lucrand în mod special muşchii pieptului dar în acelaşi timp solicita şi tricepsul (prin extinderea antebratului in timpul mişcării), precum şi deltoidul anterior (datorită mişcării de flexie a braţului). Deci în realitate greutatea este impărţită între cele trei grupe musculare, ceea ce permite utilizarea unor incărcături mărite.

Page 5: Educatia Fizica Si Sportul

Evident există o alternativă pentru toate exerciţiile. Încercarea de izolare a muşchiului face să fie sacrificată posibilitatea de a ridica greutăţi mai mari, şi invers, ridicand mai multă greutate este sacrificată izolarea. Atunci care e soluţia? Aceea de a nu obişnui muşchii cu aceleaşi mişcări. Se poate evita acest lucru prin utilizarea unei game cat mai variate de exerciţii, care folosite judicios stimulează toate fibrele muşchiului lucrat.

În plus, nu trebuie uitat faptul că pentru a găsi ceea ce este mai bun presupune în primul rand căutare. Aceasta căutare trebuie desfăşurată în timp, iar timpul inseamnă trecut, prezent şi viitor.

Căutand în trecut este imposibil să nu revină în memorie exerciţiile folosite într-o anumită perioadă în care creşterea musculară s-a făcut uşor. Nu pentru toţi oamenii răspunsul muşchilor la stimuli exteriori (exerciţii) este la fel. Pentru unii genoflexiunile „merg” mai bine ca presa inclinată, pe cand pentru alţii s-ar putea să fie invers. De aceea trebuiesc alese numai exerciţiile care s-au dovedit productive şi au produs cel mai bun raspuns muscular.

Cautarea la timpul prezent presupune a avea in vedere ca ar putea exista si alte exercitii care nu au fost incercate, si de aceea e bine ca din cind in cind sa fie incercate si tehnici sau metode cu totul si cu totul noi. S-ar putea sa fie descoperite lucruri care pana acum nu au fost dorite in antrenament, sau care pur si simplu au fost ignorate. Incepatorii trebuie sa caute sa experimenteze cat mai multe exercitii si sa le retineta pe cele care va ofera un raspuns bun din partea muschilor. Nu trebuie ignorate complet nici celelalte, fiindca va veni candva vremea reintoarceii la ele.

Cautarea la timpul viitor inseamna incercarea de a rezolva necunoscutele ramase. Este omeneste sa nu se poata lucra folosindu-se toate exercitiile si metodele cunoscute, dar planificandu-se antrenamentele viitoare pas cu pas, se va invata ciclizarea fiecarei perioade de antrenament si se va crea reflexul de experimentarea a tot ceea ce apare nou.

Programarea (succesiunea) exercitiilor – posibilitatea de a alege un grup

de exercitii la fiecare antrenament, si de a le combina in acelasi timp, este practic nelimitata. Experienta arata ca pe masura ce muschiul devine mai puternic, mai putine unitati motorii (implicit mai putine fibre musculare) sunt necesare pentru a executa un exercitiu. Din aceasta cauza, variindu-se frecvent atat exercitiile cat si ordinea lor, se va schimba modul de stimulare a fibrelor implicate si va fi solicitat mai bine muschiul.

Trebuie acordata atentie tentatiei de a nu cadea in latura cealalta, aceea de a varia prea des (de la un antrenament la altul), ceea ce ar duce la amanarea pe termen lung a efectului antrenamentului. Este bine sa fie mentinut acelasi program timp de doua-trei saptamani inainte de a face modificari.

Succesiunea in care sunt facute exercitiile in antrenament este o problema viu disputata. Cert este ca pe baza unui studiu stiintific s-a demonstrat o crestere a masei musculare cu 1,5 % a celor care lucreaza exercitii uniarticulare inaintea

Page 6: Educatia Fizica Si Sportul

celor multiarticulare. Asta inseamna ca principalul rezultat al acestui regim va fi un corp mai mare.

Cei care au lucrat invers au obtinut o crestere mai buna in forta (masurat la o repetare maxima). Se cunoaste deja faptul ca se poate fce antrenament pentru forta fara a creste semnificativ masa musculara doar in primele saptamani ale unui program nou. Acest lucru se datoreaza in mare parte factorilor neuronali, sau interactiunilor colective dintre creier, nervi si muschi. Concluzia este una singura: prin alternarea ordinii de executie a exercitiilor in antrenament pot aparea rezultate maxime in forta si masa musculara, si se poate jongla cu aceasta variabila pentru a va atinge obiectivul imediat.

Intensitatea antrenamentelor – este fara indoiala cea mai importanta

variabila a antrenamentului, fiind principalul stimulator al cresterii masei musculare si adaptarii. Intensitatea poate fi definita fie prin marimea greutatii ridicate (ca procent dintr-o repetare maxima), fie prin antrenarea muschiului in functie de procentul capacitatii sale de a se contracta si de a se reface.

Evident prin supraincarcare sau cresterea timpului in care muschiul este sub tensiune, pot aparea o serie de situatii in care hormonii ajutatori pentru crestere (IGF, testosteron, insulina) accelereaza deplasarea aminoacizilor in celulele musculare. Cu cat se intampla mai repede acest lucru, cu atat se mareste viteza de crestere a masei musculare si a fortei.

Intensitatea este direct legata de 1RM – cea mai mare greutate cu care se poate face o singura repetare, la un anumit exercitiu. Intensitatea creste pe masura ce greutatea folosita la un exercitiu se apropie de 1RM. Mai mult, intensitatea depinde de timp-durata dintre repetari, seturi si exercitii. Pe masura ce perioada de odihna scade, intensitatea creste. Pauza dintre seturi este cruciala dar exista un interval ce se intinde intre 30 de secunde si 3 minute (normal intre 30-90 de secunde). In general cu cat antrenamentul este mai tare apare necesitatea unei perioade de pauza mai mare, pana la revenirea completa intre seturi. Pauza intre repetari este mai greu de controlat, dar se poate modifica viteza de executie fara a pierde controlul. Mici schimbari ale perioadelor de pauza, indiferent daca sunt intre seturi sau intre repetari, pot avea efecte importante asupra intensitatii antrenamentului si pomparii obtinute.

Schematic valoarea intensitatii in antrenamentul de bodybuilding a fost stabilita astfel :

Page 7: Educatia Fizica Si Sportul

Valoarea incarcaturii folosite in antrenamentul de forta si crestere musculara

Tipul de incarcare Procentul din 1RM Tipul de contractie m.

1

Supramaximal

> 105

Excentric/Izometric

2

Maximal

90-100

Concentric

3

Greu

80-90

Concentric

4

Mediu/Submaximal

50-80

Concentric

5

Usor

30-50

Concentric

Volumul antrenamentului – trebuie privit ca efortul depus in decursul unui

antrenament sau greutatea totala folosita. O cale simpla pentru a masura volumul este data prin inmultirea greutatii folosite la exercitii cu numarul de repetari si cu numarul de seturi. La o prima vedere se pare ca poate fi luat in calcul un numar mare de variabile. Totusi generatiile de cercetatori au pus la dispozitie parametrii optimi pentru dezvoltarea masei musculare. Jocul de-a ghicitul este redus la o metoda sigura de introducere a numerelor potrivite in ecuatie.

Culturismul recomanda folosirea unui volum ridicat la antrenamente. Istoria si experienta au aratat ca repetarile in intervalul 6-10 sunt cele mai indicate pentru cresterea masei musculare si a fortei. De asemenea, antrenamentul pana la epuizare este un mod excelent de a stimula hipertrofia musculara prin obosirea unui numar cat mai mare de fibre musculare. Cei mai buni culturisti invata ceea ce le merge bine prin manipularea intensitatii si volumului. Alegand o greutate care permite executarea unui numar de 6 maxim 10 repetari nu numai ca se asigura cel mai bun stimul dar se completeaza si primele doua din ecuatia volumului. Singura valoare ramasa este numarul de seturi.

Recomandarile asupra numarului de seturi nu sunt atat de bine clarificate, dar o regula de baza recomanda 3-5 seturi pentru culturistii avansati. Stabilirea numarului de seturi se face in functie de 3 factori:

Page 8: Educatia Fizica Si Sportul

• Marimea muschiului antrenat – in general pentru muschii mici se recomanda 9-10 seturi, iar pentru cei mari 12-15.

• Numarul de grupe musculare din program – este bine ca numarul maxim de seturi din programul unui singur antrenament sa nu depaseasca 30.

• Numarul de exercitii al grupei musculare – daca programul contine 3 exercitii pentru acea grupa se poate merge catre capatul superior al intervalului (5 seturi), respectiv la cinci exercitii ideal este sa se mearga pe 3 seturi.

In ambele exemple volumul de antrenament este comparabil – 15 seturi cu repetari si greutati similare. Incepatorii ar trebui sa lucreze 6-9 seturi pe grupa.

Perioadele de pauza – Desi foarte importanta pentru bunul mers al

lucrurilor pauza este probabil cea mai neglijata componenta a antrenamentului. De ea depind in mod direct intensitatea antrenamentului, densitatea lui si refacerea rezervelor energetice de la nivel de set, exercitiu, grupa musculara si antrenament pana la perioada de pregatire. Dar sa le luam pe rand:

• Pauza intre seturi – depinde de volumul si intensitatea de lucru. Seturile de 8-12 repetari vor avea nevoie de mai putina refacere a energiei si, prin urmare, pauzele vor fi mai mici, de aproximativ 1 minut. De cealalta parte, muschii lucrati cu seturi de 3-6 repetari epuizeaza rezervele de de ATP, si deci este nevoie de pauze mai mari, de aproximativ 2-3 minute. • Pauza intre exercitii – pentru a evita antrenamentul inutil o sedinta nu trebuie sa dureze mai mult de 50 de minute. Dupa aceasta perioada rezervele de glicogen sunt epuizate si muschiul va folosi drept combustibil propriul tesut muscular intrand in nedoritul catabolism. De aceea pauza intre exercitii trebuie sa asigure o minima refacere dar nu e cazul sa o lungiti prea mult pentru ca timpul este limitat. Durata optima a pauzelor intre exercitii este de 2-3 minute pentru exercitii cu seturi de 8-12 repetari si pana la 5 minute pentru exercitiile cu seturi grele de 3-6 repetari. • Pauza intre grupe – in functie de combinatia de grupe din antrenament se stabileste si pauza dintre acestea. Astfel pentru doua grupe apropiate (din aceeasi jumatate a corpului – trenul superior sau trenul inferior), avand in vedere ca sunt implicati muschi comuni, pauza trebuie sa fie mai mare, aproximativ 5-6 minute. Daca se lucreaza grupe care nu au legatura intre ele (ex. umeri si coapse) pauza nu este necesar sa depaseasca 3 minute. Desigur conteaza si maniera in care se face antrenamentul, dar ca regula generala trebuie ca refacerea sa fie facut complet cand se incepe lucrul la a doua grupa musculara.

Page 9: Educatia Fizica Si Sportul

• Pauza intre antrenamente – variaza in functie de nivelul de pregatire al fiecaruia, si putem vorbi de 2 feluri de pauza intre antrenamente: 1. pauza intre doua sedinte de pregatire - depinde de mai multi factori intre care gradul de antrenament, obiectivul propus, perioada de antrenament etc. Poate fi de cateva ore, ca exemplu fiind halterofilii bulgari care ajungeau la 8 antrenamente pe zi pentru mentinerea nivelului maxim de testosteron, sau de cateva zile la incepatori. 2. pauza intre doua antrenamente pentru aceeasi grupa musculara – de asemenea depinzand de mai multi factori si avand durata cuprinsa intre 72 si 96 de ore. • Pauza intre perioadele de antrenament – este absolut necesar ca la sfarsitul fiecarei decade de pregatire sa fie luata o pauza de cateva zile pentru refacerea completa atat a capacitati fizice cat si psihice. Plecand la drum cu forte proaspete castigurile vin mult mai sigur si mai usor. Trebuie constientizat faptul ca pauza intre perioadele de antrenament este la fel de importanta ca si antrenamentul in sine.

Page 10: Educatia Fizica Si Sportul

STUDIU PRIVIND EFICIENŢA MIJLOACELOR

SPECIFICE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA TEHNICII DE ÎNOT

Prof. univ. dr. Gheorghe Marinescu, ANEFS Bucureşti

Asist. univ. drd. Valeria Bălan, ANEFS Bucureşti Introducere

Născut odată cu omul înotul a jucat şi joacă un rol important în toate societăţile şi pe toate continentele unde oamenii trăiau aproape de ape. Folosit la început ca mijloc de procurarea hranei sau de apărare împotriva invadatorilor, înotul a devenit azi un sport practicat de oameni de diferite vârste, cunoscând în ultimii ani o amplă dezvoltare. De aici nevoia de profesori de înot bine pregătiţi, care să cunoască tehnica de înot şi să fie capabili, în acelaşi timp, să-i înveţe pe alţi.

Scop Acestă lucrare îşi propune să surprindă importanţa consolidării şi

perfecţionării tehnicii de către studenţii specializării nataţie de la facultăţile de profil, prin utilizarea mijloacelor specifice în condiţiile în care o parte din studenţii care optează pentru această specializare nu au făcut înot ca sport de performanţă, unii dintre ei învăţând să înoate în anul I. Ipoteze Utilizarea mijloacelor specifice celor patru procedee în lecţiile practice de înot pot duce la consolidarea şi perfecţionarea tehnicii specifice. Studenţii care nu ştiau să înoate în anul I sunt capabili să-şi însuşească tehnica procedeelor de înot şi să-şi formeze deprinderile necesare învăţării altor persoane. Conţinutul experimentului

Subiecţii acestui studiu sunt studenţii anului III specializare nataţie, an universitar 2005-2006. Specializarea nataţie are 14 studenţi. Dintre aceştia 3 sunt sportivi activi, iar 2 s-au retras din activitate, dar au practicat înot sau polo. Aceşti 5 studenţi nu au intrat în studiul nostru.

Nr. crt. Nume Sex Ştia / nu ştia să înoate în anul I 1 DA F Da 2 LC F Nu 3 RG F Nu 4 VG F Da 5 KA M Da 6 NV M Da 7 RS M Da 8 SG M Nu 9 TI M Da

Page 11: Educatia Fizica Si Sportul

Studiul s-a desfăşurat pe durata celor două semestre ale anului universitar, studenţii având prevăzute un număr de 2 ore practice pe săptămână, timp de 28 de săptămâni. Lecţiile de înot s-au desfăşurat la Bazinul Floreasca.

Trebuie menţionat faptul că studenţii au urmat timp de 2 ani cursul de bază de nataţie, curs obligatoriu. Obiectivele urmărite în lecţiile practice:

deprinderea structurilor tehnico-tactice specifice înotului de performanţă – formarea şi perfecţionarea execuţiei gestuale, în procedeele de înot sportiv;

capacitarea studenţilor cu informaţia teoretică de specialitate, în vederea adaptării profesionale la diferite stadii ale performanţei (iniţiere – performanţă – înaltă performanţă). Testarea iniţială a avut loc în a II a săptămână a lunii octombrie 2005 şi a

constat în parcurgerea a trei bazine (un bazin = 33 m) în procedeele craul şi bras. Testarea finală a avut loc la jumătatea lunii mai a anului 2006.

Page 12: Educatia Fizica Si Sportul

PLANUL ANUL – ANUL III

Lecţii practice – semestrul I Nr. Conţinut 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

1 Mijloace specifice acomodării cu apa, plutirii, alunecării şi

respiraţiei acvatice

x x x x

2 Perfecţionarea tehnicii procedeelor craul şi spate

x x x x x x x x x x

Lecţii practice – semestrul I Nr. Conţinut 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28

2 Perfectionarea tehnicii procedeelor craul şi spate

x x x x x

3 Învăţarea şi consolidarea

tehnicii procedeelor bras şi fluture

x x x x x x x x x

Page 13: Educatia Fizica Si Sportul

Lecţii practice – semestrul II Nr. Conţinut 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

3 Învăţarea şi consolidarea

tehnicii procedeelor bras şi fluture

x x x x x x x x x x x x x x

Lecţii practice – semestrul II Nr. Conţinut 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28

4 Învăţarea şi consolidarea startului şi întoarcerilor în

probele de înot

x x x x x

5 Învăţarea şi consolidarea startului în probele de ştafetă

x x x x

6 Învăţarea schimbărilor de procedee în probele de mixt

x x x x x

Page 14: Educatia Fizica Si Sportul

Pentru procedeele craul şi spate mijloacele folosite au fost: mişcarea de picioare, mişcarea de braţe, alunecarea cu ambele braţe sus, alunecarea cu un braţ sus şi unul jos, combinaţii între procedee, procedeu integral. Pentru procedeele bras şi fluture s-au utilizat: mişcarea de picioare, mişcarea de braţe, alunecare, combinaţii între procedee, procedeu integral.

Număr de bazine de 33 m, înotate pentru fiecare mijloc în parte

picioare alunecare combinaţii între procedee

procedeu integral

craul 60 54 40 27 90 spate 74 48 42 40 100 bras 78 22 60 80

fluture 46 70 30 34 Rezultate

3 bazine craul 3 bazine bras Nr. crt. Nume TI TF TI TF 1 DA 1.23.8 1.20.4 2.00.7 1.55.4 2 LC 2 bazine 1.49.8 2.50.9 2.20.1 3 RG 2 bazine 1.56.6 3.20.4 2.50.6 4 VG 1.32.7 1.28.5 2.28.7 2.10.8 5 KA 1.30.5 1.25.2 2.10.2 2.05.7 6 NV 1.42.8 1.39.4 2.19.1 2.06.9 7 RS 1.21.8 1.19.7 1.58.4 1.49.9 8 SG 2.05.4 2.03.1 1.52.2 1.47.3 9 TI 1.41.6 1.39.3 2.14.4 1.59.5

Concluzii 1. ponderea cea mai mare din mijloacele utilizate o are procedeul integral deoarece acest tip de mijloc permite pe lângă exersarea globală a tehnicii de înot, corectarea greşelilor; 2. mişcarea de picioare a fost şi ea mult utilizată fiind des folosită în partea de încălzire; 3. diferenţă apare în cazul procedeului fluture pe care studenţii specializării îl învaţă în anul III, acest procedeu nefiind abordat în cadrul lecţiilor practice ale cursului de bază; 4. studenţii specializării nataţie îşi însuşesc competenţele necesare predării înotului; 5. mijloacele specifice celor patru procedee utilizate în lecţiile practice determină consolidarea tehnicii de înot, fapt demonstrat şi de performanţele obţinute de studenţi la cele două probe de control, perfomanţe care au la bază şi corectarea greşelilor de execuţie;

Page 15: Educatia Fizica Si Sportul

Bibliografie 1. Bălan, V. - Jocurile dinamice în apă, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2005 2. Cirlă, L., Grecu, A. - Ramurile nataţiei, Ed. Bren, Bucureşti, 2003 3. Marinescu, Gh., Frăţilă, C., Bălan, V. - Polo pe apă, Ed. Bred, Bucureşti, 2004 4. Swimming & diving, American Red Cross, 1992

Page 16: Educatia Fizica Si Sportul

Beneficiile practicării culturismului Asist.univ.drd. Cătălin Mănescu

Activităţile sportive devin, pe zi ce trece, o componentă tot mai importantă a

vieâii fiecăruia dintre noi. În contextul automatizării şi cibernetizării societaţii din perioada actuală, sportul nu mai este practicat exclusiv pentru performanţă şi competiţie, ci devine mai degrabă o activitate de recreere, practicată de plăcere, şi pentru nevoia de miscare.

Culturismul nu face nici el excepţie, căpătînd în zilele noastre un rol din ce în ce mai important prin ceea ce oferă oricăruia dintre practicanţi: petrecerea plăcută a timpului liber, întărirea stării de sănătate, formarea unei estetici corporale pozitive, relaxarea fizică, încrederea în sine, demnitate personală, sau câştigarea respectului din partea semenilor.

Antropologia tinde tot mai mult să explice devenirea istorica a omului prin mişcare. Deşi corpul uman este studiat de mii de ani, acesta continua să aibă multe enigme. De-a lungul timpului au apărut o serie de întrebari care îşi aşteaptă încă răspunsul : Oare până la ce performanţe putem ajunge? Oare la ce dimensiuni maxime pot exerciţiile de culturism să ne dezvolte masa musculară? Oare care este limita superioară a efortului?

Impactul pe care îl are in ultimul timp întreţinerea fizică asupra vieţii oamenilor a impus culturismul ca pe o piatră de temelie a armonizării biosomatice, dar în acelaşi timp şi ca pe o redutabilă arma împotriva bolilor si îmbătrânirii. Rezultatele şi beneficiile de excepţie ale acestui tip de antrenament au facut ca acum, în secolul 21, în Europa Occidentală 1 din 6 oameni să aibă abonament la o sală de întreţinere fizică, iar în S.U.A să existe peste 30 de milioane de practicanţi.

Progresul tehnologiei, într-o lume preocupată tot mai mult de ştiinţă, face ca omul să se bazeze în principal pe materia cenuşie, corpul neadaptandu-se la fel de repede, şi răzvrătindu-se împotriva lipsei de activitate fizică impuse de societatea industrializată şi computerizată. In era vitezei şi a informaţiei, omul devine sclavul calculatorului, fiind practic “legat” de birou. Apariţia durerilor de spate, a umerilor rotunjiţi, obezitatea, circulaţia proastă a sângelui, lipsa energiei şi a mobilităţii, sunt rezultatele firesti ale acestui stil de viaţă, dar totodată şi un puternic argument care au reorientat priorităţile omului modern, îndreptându-i paşii către exerciţiul fizic sistematic.

Dezvoltarea bolilor mentale şi fizice au forţat lumea să recunoască importanţa activităţii fizice, iar rezultatele uluitoare ale antrenamentului cu rezistenţă progresivă au convins că fitness-ul si culturismul reprezintă cea mai bună medicină preventivă şi remediul nenumăratelor boli.

Modelând musculatura şi imbunătăţind forţa, frumuseţea şi sănătatea vin de la sine. Un trup antrenat înseamnă mobilitate, un ritm ridicat al metabolismului şi o mai mare rezistenţă împotriva acumulării grăsimii. Muşchii oferă o protecţie solidă.

Page 17: Educatia Fizica Si Sportul

Un program complet de antrenament cu greutăţi întăreşte întregul corp, indiferent de vârsta sau nivelul de pregătire sportivă.

Mai mult decat atât, femeile pierd aproximativ 25% din masa osoasă pâna la 75 de ani, expunându-se astfel riscurilor fracturilor. Acest lucru poate fi prevenit cu ajutorul antrenamentului de forţă. Studii ale Universitaţii Tufts (Nedford, Massachusetts) efectuate pe femei aflate la menopauză arată că antrenamentul de forţă întăreşte oasele coloanei vertebrale şi ale soldurilor, expuse fracturilor. De asemenea, antrenamentul de culturism măreşte forţa şi echilibrul, reducând semnificativ şansele unor căderi care ar avea efecte dezastruoase.

Referitor la alte probleme de sănătate, rapoartele clinice arată că antrenamentul cu greutăţi reduce nivelul de colesterol LDL “negativ”, iar studiile efectuate la Universitatea John Hopkins din Baltimore, Maryland, arată că acelaşi tip de antrenament grăbeşte în mod semnificativ, timpul de tranzit al alimentelor din intestinul gros, reducând posibilitatea ca reziduurile să provoace constipaţia şi chiar cancerul de colon.

Insăşi preocuparea mediilor medicale pentru prevenirea, usurarea şi vindecarea bolilor a luat o turnură decisivă în ultimii ani. Un raport recent indica faptul că mortalitatea, bolile cardiovasculare, unele tipuri de cancer, osteoporoza, diabetul şi sanatatea mentală sunt mult influenţate de exerciţiul fizic. Pur şi simplu, exerciţiul fizic este forma ideală de medicină preventivă. Un corp sănătos devine o barieră în calea bolilor, însemnând până la urmă supravieţuirea.

Cercetările au demonstrat că dezvoltarea şi menţinerea masei musculare este soluţia pentru evitarea pierderii imunităţii, atrofiei şi apariţiei unor boli adesea asociate cu procesul de îmbătrânire. Pe masură ce nivelul hormonilor şi activitatea acestora scade, o dată cu vârsta se instalează atrofia senilă. După vârsta de 30 de ani masa musculara începe să scadă, după 50 de ani deja şi urcatul scărilor devine o problemă, iar pe măsura îmbătrânirii se pierd nervii care merg către diferite ţesuturi, astfel că la 70 de ani, 40% din mărimea muşchilor este pierdută. Din fericire nu definitiv.

In timp ce cercetările au arătat ca terapia cu medicamente bazate pe introducerea hormonilor suplimentari ajută la menţinerea masei osoase, îmbunătăţeşte libidoul şi măreşte senzaţia de condiţie fizică bună, experienţa acumulată de-a lungul deceniilor in culturism a arătat că exerciţiile regulate şi alimentaţia corectă produc exact aceleaşi rezultate.

Pe lângă toate aceste beneficii terapeutice, întreţinerea fizică este astăzi vârful de lance al ideii de modă. In trecut creatorii lansau stiluri menite să ascundă defectele şi să dezvăluie nevăzutul. O dată cu era conştiinţei pentru un corp frumos, moda ţine la fel de mult atât de frumuseţea reală, cât şi de vestimentaţia propriu zisă.

Cu siguranţă că banii pot cumpăra haine la modă, dar condiţia esenţiala este de a avea un corp pe care să se potriveasca. Defectele pot fi numeroase şi puţine lucruri le pot estompa la fel de bine precum un muşchi lucrat. Nici o haină, produs cosmetic sau machiaj, nu pot da naştere frumuseţii aşa cum o fac muşchii antrenaţi.

Page 18: Educatia Fizica Si Sportul

Cei înţelepţi sunt conştienţi de acest lucru şi astfel, pentru ei, frumuseţea începe cu o condiţie fizică bună.

Antrenamentul a devenit astăzi principala componentă a ideii de modă, aceasta fiind dependentă de un corp in forma.

Unele femei nerăbdătoare recurg la operaţii estetice. Desigur, operaţiile faciale, implanturile cu colagen şi modificarea nasului, permit femeilor să nu-şi mai facă griji în ceea ce priveşte felul cum arată. Implanturile de silicon sunt la modă, dar ultimele cercetări susţin ca ele pot fi şi periculoase. De asemenea, regimurile alimentare nu au decât un efect temporar. Atunci când picioarele, grăsimea din jurul genunchilor sau de pe coapse devin inconveniente, se poate recurge la lipoabsorbţie.

O femeie sensibilă, cu respect de sine, va rezista acestor tentaţii de a deveni frumoasă prin mijloace îndoielnice. Acele frumuseţi uimitoare din lumea modei şi spectacolului sunt, de fapt, sportive în adevăratul sens al cuvântului. Ele s-au bazat pe modul de viaţă specific fitness-ului şi culturismului pentru a înlătura imperfecţiuni, pentru a-şi spori formele şi pentru a da naştere strălucirii care le-a propulsat în top.

In termeni simpli şi clari, moda este în totalitate dependentă de muşchi, iar antrenamentul poate oferi oricui ceea ce au realizat starurile.

Până la urmă, dezvoltarea musculară înseamna modă, sănătate, frumuseţe, forţă, înfăţişare atletică. Dar mai mult decât toate atributele arătate, dezvoltarea musculară îşi pune amprenta şi asupra demnităţii.

Cu două mii de ani in urma, filozoful Marcus Aurelius a scris următoarele : “Există o demnitate care trebuie observată în orice aspect al vieţii”, iar Booker T.Washington afirmă in lucrarea Ridicat din sclavie : “Nici o naţie nu poate prospera pâna ce nu învaţă că există tot atâta demnitate în cultivarea pamântului ca şi în scrierea unei poezii”.

Deci, musculatura merită o mare atenţie şi trebuie recunoscută importanţa sa asupra dezvoltşrii fizice, morale şi mentale a individului.

Ilustratori ai umanitaţii ca Michelangelo sau Leonardo da Vinci au elogiat muşchii în arta lor. Ei au văzut frumuseţea, înţelesul şi demnitatea în aceasta.

Astăzi, când se pune mai mare importanţă pe acumulare decât pe bunăstare, cu siguranţă este nevoie de noi priorităţi, cu mai multă valoare şi demnitate personală. Rangul, uniforma, rigiditatea sau snobismul nu conferă automat şi demnitate. Aceasta vine dinăuntrul fiecăruia. Aristotel spunea: “ Demnitatea constă nu în a poseda onoruri, ci în conştiinţa de a le merita”

Fiecare dintre noi generează propria demnitate. Când ne modelăm corpurile, stabilim un adevăr inviolabil: îl purtăm ca pe un semn distinctiv al curajului. Posesia muşchilor nu poate fi subevaluata, iar aceştia îşi pun amprenta demnităţii asupra noastră. Nimeni nu ne poate înzestra cu aceasta. Este frumos să vezi muşchi şi este frumos să îi ai.

Ca sport de performantă, în culturism practicanţii urmăresc să-şi dezvolte un corp proporţionat şi o musculatură cât mai masivă şi simetrică, dar in acelaşi timp să reducă cât mai mult stratul de grăsime de sub piele.

Page 19: Educatia Fizica Si Sportul

In acest scop se folosesc exerciţii cu gantere, haltere, aparate cu scripeţi sau de alte tipuri, dar şi exerciţii aerobice precum ciclism, alergare, înot etc. Dintre toţi factorii care condiţionează performanţa în culturism – alimentaţia joacă un rol deosebit de important. Dacă în jocurile sportive, de exemplu, nu contează prea mult ce mănâncă sportivul atâta timp cât greutatea sa nu îl împiedică să evolueze la parametrii optimi, la un culturist problema este crucială, el trebuind să se prezinte în concurs cu o masă musculară cât mai mare, implicit cu o greutate cât mai mare, dar în acelaşi timp cu un strat de grăsime cât mai mic. Având în vedere aceste doua obiective, aparent contradictorii, culturiştii de performanţă, dar şi îndelungatele studii ale laboratoarelor de nutriţie, au dezvoltat tehnici alimentare rafinate, bazate pe date ştiinţifice capabile să producă transformări gradate, stabile, fără traume sau efecte secundare.De aceste tehnici poate beneficia oricine doreşte să câştige, să piardă sau să-şi mentină greutatea, păstrandu-şi o sănătate perfectă. Acesta este, de fapt, scopul de bază al culturismului şi un principiu al acestor tehnici faţă de reţetele fanteziste, poate mai rapide, dar cu efecte de scurtă durată şi cu riscuri asupra sănătăţii.

Principiile de bază ale alimentaţiei culturiste sunt:

• Păstrarea unor raporturi optime între proteine, lipide, glucide în funcţie de efortul depus şi caracterul acestuia, aerob sau anaerob.

• Asigurarea tuturor necesităţilor organismului astfel încât acesta să nu fie stresat prin lipsa vreunui nutrient.

• Evitarea, sau mai precis, anularea exceselor • Păstrarea unei varietăţi alimentare care să facă totul placut • Transformarea acestui mod de alimentaţie în stil de viata Caracterul raţional al alimentaţiei este dat de existenţa unei concordanţe şi a

unui echilibru permanent între conţinutul de calorii (aspect cantitativ) şi substanţe nutritive-trofine (aspect calitativ). Echilibrul alimentar realizează echilibrul nutritiv, manifestat printr-o stare generală bună, metabolism normal, randament neuro-muscular maxim, precum şi atingerea şi menţinerea greutăţii optime.

Page 20: Educatia Fizica Si Sportul

COMBATEREA DOPAJULUI ÎN SPORT

asist. univ. Nae Cristina În ultimii ani s-a amplificat fenomenul folosirii abuzive de substanţe interzise de către sportivi. De la câteva cazuri de dopaj, s-a ajuns la o adevărată goană pentru creşterea performanţelor „cu orice preţ". Ca urmare, s-au mobilizat factorii educaţionali care au răspundere în privinţa asigurării eticii activităţilor sportive şi a sănătăţii sportivilor. S-a născut, în scurt timp, disputa dintre „falsificatorii" performanţelor şi organizaţiile sportive (CIO, FI), precum şi laboratoarele de depistare a celor care folosesc substanţe interzise. Factorii care conduc la folosirea substanţelor interzise, la tolerarea lor şi la creşterea sau frânarea fenomenului sunt foarte diverşi. Pornirea sportivilor de a se dopa şi în felul acesta trişând, înşelând, minţind colegii, oficialii, spectatorii, o lume întreagă, are rădăcini puternice şi adânci atât în însăşi fiinţa umană lipsită de autocontrol şi moralitate, cât şi în ambianţa socială-culturală şi economică (sportivă sau civilă). Pe primul loc suntem înclinaţi să plasăm structura de personalitate a sportivului, tendinţele şi motivele, foarte variate şi diverse, atât ca origine, şi ca învăţare comportamentală. Pe planul al doilea se află caracteristicile sportului actual, profesionalizat, comercializat, interesat de performanţă şi spectacol, şi nu de fiinţa umană supusă manipulărilor din partea patronilor, sponsorilor, mass-mediei, fanilor etc. Pe planul al treilea se află societatea în ansamblu, cu caracteristicile „moderne", în care „goana după aur" creează mituri şi eroi falşi, în care performantele neobişnuite sunt mediatizate şi în care însuşi omul a devenit marfă (sportivii au devenit proprietăţi ale patronilor de cluburi). Pe planul următor se află interrelaţiile personalităţii sportivului, mai mult sau mai puţin „accentuată", cu ambianţa sportivă şi social-culturală. La tendinţele individului pentru manifestarea nevoii lui de performanţă şi prestigiu social, se adaugă presiunea enorma a ambianţei, care cere performanţă cu orice preţ. Şi aceasta pentru că înalta performanţa înseamnă spectacol sportiv şi spectacolul atrage un public numeros în arenă, acolo unde sunt reclame ale diferitelor produse, unde sportivii poartă tricouri cu blazonul sponsorilor, sau în faţa televizoarelor unde reclamele produselor apar nu numai în pauze, ci şi în timpul evenimentului întrerupând cursivitatea acestuia. În acest context, problema folosirii substanţelor interzise pentru creşterea performanţelor sportive constituie una dintre preocupările majore ale factorilor cu atribuţii de prevenire şi educare a sportivilor în spiritul fairplay-ului şi de respingere a ideii de „victorie cu orice preţ". La sfârşitul secolului trecut s-a spus, şi pe bună dreptate, că „analfabeţii zilelor noastre nu sunt cei care nu ştiu să scrie şi să citească, ci aceia care nu se informează". Cu toţii ştim că a te informa este un concept foarte larg, în care este

Page 21: Educatia Fizica Si Sportul

cuprinsă şi şcolarizarea (dacă se poate, până la nivelul postuniversitar), pregătirea şi specializarea profesională şi are la bază nevoia de perfecţionare şi dorinţa de a fi cult şi instruit. Într-o manieră asemănătoare poate fi pusă problema informării în domeniul dopajului, arie de cunoaştere care a cunoscut de la an la an o dezvoltare impresionantă, acumulând cunoştinţe din domeniul medicinei, biochimiei, legislaţiei, antrenamentului sportiv, psihologiei şi pedagogiei. În consecinţă, pregătirea specialiştilor trebuie să vizeze competenţe care să le permită, ca la rândul lor, să transmită informaţii şi să formeze atitudini adecvate la sportivii cu care lucrează. Factori educaţionali în prevenirea şi combaterea dopajului În procesul de prevenire şi combatere a dopajului sunt implicaţi numeroşi factori care deţin responsabilităţi în instruirea şi educarea sportivilor. Dintre aceştia, amintim antrenorul, psihologul, medicul, ca membri ai echipei interdisciplinare, precum şi organizaţiile sportive. Antrenorul Se consideră că antrenorul este persoana care deţine cele mai importante funcţii în cadrul sportului de performanţă. Printre acestea amintim funcţia instructiva şi educativă a antrenorului, alături de cele de antrenare, conducere, consiliere etc. Antrenoriatul este meseria cea mai grea în rândul celor care îi pregătesc pe alţii. Sunt mai multe cauze: prima şi cea mai importantă este aceea ca antrenorul trebuie să aibă competente multi- şi interdisciplinare (în domeniul anatomiei fiziologiei efortului, biochimiei, psihologiei, pedagogiei, sociologiei, tehnicii si tacticii sportive, controlului medical, refacerii, recuperării şi, uneori, chiar al psihoterapiei), el lucrând cu corpul, mintea şi spiritul sportivilor, în condiţii de aspiraţie spre excelenţă şi de concurenţă evaluată foarte exigent pe plan social. Antrenorul model este o ficţiune, o imagine frumoasă a celui care ar putea fi cel mai performant. Realitatea este că fiecare tinde să fie bun şi foarte bun în ceea ce face, în funcţie de înzestrarea sportivilor şi condiţiilor manageriale şi, în mod deosebit, de structura sa de personalitate în care să îmbine dragostea pentru sport şi meserie, motivaţia de succes, inteligenţa socială, abilitatea de a cunoaşte şi trata pe fiecare sportiv şi fiecare grup cu respect, capacitatea de comunicare, autocontrolul şi dorinţa de progres. Atitudinea faţă de performanţă a antrenorilor poate fi foarte diferită, de la individ la individ. Ne concentrăm asupra muncii cu copiii şi adolescenţii. Ce înseamnă, în cazul lor, „performanţă": nivel superior de sănătate, dezvoltare fizică armonioasă, bună învăţare a tehnicii şi tacticii sportului, nivel crescut al aptitudinilor motrice solicitate de specificul sportului sau probei, comportament corect în relaţiile cu colegii, bună pregătire şcolară, seriozitate şi dorinţă de progres în sport, disciplină, corectitudine. Se mai pot adăuga şi alte scopuri pe care le poate urmări şi stimula antrenorul la elevii săi. Deosebirea de sportul „obişnuit” este că la marea performanţă maximizăm capacităţile individului, numai că acestea nu se pot manifesta fără “maximizarea personalitătii" sportivului. Pericolul de a recurge la metode nepermise şi la

Page 22: Educatia Fizica Si Sportul

înşelătorie este mult mai mare, întrucât ambiţia de performanţă a celor doi actori, antrenorul şi sportivul, este amplificată şi susţinută de bani şi de mediatizare, care nu este întotdeauna corectă în evaluarea performanţelor sportivilor. Psihologul sportiv Perspectiva psihologică. Psihologul sportiv al unei echipe sau club, având şi rol de consilier, îl asistă pe antrenor în asigurarea conţinutului psihologic al întregului proces de pregătire, acordând atenţie, de data aceasta, aspectelor de psihoprofilaxie şi psihoterapie specifică. Sportivul trebuie să fie conştient că este subiect de fraudă şi că înşeală aşteptările colegilor, oficialilor şi chiar ale familiei. Blamul descoperirii stării de dopat îl va urmări mult timp; imaginea lui va fi serios deteriorată. Dopingul nu are numai efecte asupra sănătăţii fizice, dar şi asupra sistemului psihic al sportivului. Impactul psihologic negativ al dopajului este descris şi în documentele privind folosirea substanţelor interzise în sport elaborate de Federaţia Europeană de Psihologia Sportului şi Activităţilor Corporale (FEPSAC): 1. Unele substanţe (steroizii) cresc tendinţele agresive. 2. Atribuirea succesului unei surse externe (drogul) reduce motivaţia şi poate avea consecinţe negative motivaţionale de lungă durată cum este, de exemplu, diminuarea încrederii în eficacitatea sinelui. 3. Atribuirea succesului prin drog conduce la scăderea stimei de sine. 4. Sportivul trăieşte cu teama de a fi prins, ceea ce măreşte nivelul stresului. 5. Descoperit că a folosit substanţe interzise, sportivul va fi etichetat ca trişor şi va suferi un puternic stigmat social, care poate să îi ruineze starea psihică. Cu atât mai mari sunt efectele în sportul de mare performanţă, unde ruşinea este subliniată de media, prin răul produs celorlalţi sportivi 6. Sportivul care recurge la substanţe interzise este conştient că încalcă spiritul fairplay-ului şi al corectitudinii în competiţie şi poate trăi sentimentul de vinovăţie, ceea ce conduce la o şi mai mare anxietate şi la distres. 7. Sportivul care recurge la substanţe interzise trăieşte sentimentul vinovăţiei, al exemplului rău dat sportivilor tineri. 8. Recurgerea la substanţe interzise provoacă un efect negativ asupra relaţiilor sociale. Adăugăm la cele de mai sus sentimentele confuze de vinovăţie pe care le încearcă antrenorii, medicii sau apropiaţii sportivilor care le administrează sau îi îndeamnă să folosească produsele dopante. O situaţie deosebită apare atunci când sportivilor Ii se administrează aceste substanţe de către antrenorii sau apropiaţii necinstiţi şi lipsiţi de simţul răspunderii, fără ca aceştia să ştie despre ele şi apoi sunt descoperiri şi chiar sancţionaţi. Psihologul va discuta cu sportivii, individual şi în grup, cu antrenorii şi medicii, faptul că tentaţia de a folosi substanţele interzise este întărită de situaţia că, de multe ori, cei care s-au dopat au scăpat de control. Sportivii vor fi sfătuii

Page 23: Educatia Fizica Si Sportul

convinşi să nu rişte, să nu se bazeze pe faptul că pot evita controlul sau probabilitatea de a fi prinşi este foarte mică. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate a sportivului îi poate indica psihologului cine este înclinat să se abată de la regulile fairplay-ului. Interviul şi unele teste psihologice sunt de mare ajutor în privinţa aceasta. El va folosi cu aceşti sportivi metodele sugestive şi persuasive, le va prezenta exemple din lumea marilor performeri şi le va recomanda tehnici pentru formarea deprinderilor de autoreglare. Chiar dacă sportivii ştiu că există situaţii în care unele substanţe nu pot fi descoperite, trebuie convinşi să reziste la tentaţii. Când a constatat abaterea sportivului, chiar dacă nu a fost confirmată oficial cu atât mai mult când a fost sancţionat, psihologul intră în rolul de consilier, şi va trebui să îl ajute pe sportiv să îşi schimbe radical atitudinea, să nu considere injuste sancţiunile şi, apoi, să îşi refacă imaginea de sine, să elimine complexul de vinovăţie şi să îşi impună să nu recidiveze. În acest demers, psihologul va utiliza ajutorul celorlalţi sportivi şi al celor din ambianţă. Atitudinea acestora trebuie să fie de sprijin, dar şi de condamnare a gestului incorect Medicul Cu ajutorul medicului, sportivii vor fi informaţi despre substanţele aflate pe lista produselor interzise, despre efectele lor şi despre faptul că unele medicamente aflate în farmacii pentru tratamentul unor stări banale (dureri de cap sau nas înfundat, de exemplu), conţin componente din lista celor interzise, aşa că trebuie să îl întrebe pe medic sau farmacist. Întreaga echipă tehnică trebuie să urmărească asigurarea sănătăţii sportivilor, chiar în condiţiile în care solicitarea fizică şi psihică a acestora este foarte mare. El trebuie să colaboreze cu medicul pentru a limita exagerarea presiunii exercitate de „nevoia de performanţă cu orice preţ*, exprimată de sportivii înşişi, de antrenor, patron sau fani. Organizaţii anti-doping Alături de echipa de specialişti care asigură pregătirea sportivilor, activitatea de informare şi educare în problematica dopajului poate fi realizată de instituţii, organizaţii abilitate din lumea sportului. Astfel, AMAD, constituită în 1999, care are funcţii de coordonare a activităţii organismelor din întreaga lume, pune un accent deosebit pe aspectele educaţionale, formulând linii generale de acţiune pentru organizaţiile naţionale. În acord cu prevederile documentelor oficiale ale AMAD, ANAD, constituită în 2005 ca organ guvernamental iniţiat şi a desfăşurat o serie de campanii educative, care s-au adresat atât sportivilor, cât şi specialiştilor implicaţi în pregătirea lor („Nu dopajului!”, “Campioni pentru un sport curat", „Ambasadorii sportului curat” şi “Beijing 2008 şansa sportivilor curaţi"). Organizaţiile care luptă pentru „sportul curat” prevăd o serie de acţiuni şi măsuri cu scop educaţional, organizând campanii, acţiuni sistematice, colaborări cu alte instituţii şi organizaţii, făcând apel la mass-media şi la activişti voluntary. Activitatea educaţională în domeniul prevenirii şi combaterii dopajului

Page 24: Educatia Fizica Si Sportul

Activitatea educativă în acest domeniu are ca obiectiv principal formarea atitudinilor corecte ale sportivilor faţă de fenomenul dopajului. Aceste atitudini se referă la: - respingerea ideii de creştere artificială a performanţei sportive prin consum de substanţe interzise sau folosire de metode interzise; - refuzarea propunerilor formulate de diferite persoane din anturajul sportivului; - participarea la campaniile educative organizate de forurile abilitate; - implicarea în procesul de prevenire a consumului de substanţe interzise de către alţi sportivi etc. Teoretic, pare simplu, dar, în realitate, formarea unor sportivi educaţi şi instruiţi în acest domeniu angrenează eforturi raţionale şi susţinute ale unui întreg complex de factori sociali, de la însuşi sistemul social şi educaţional la facilităţi de pregătire, tradiţie şi cultură, condiţii de viaţă şi bună-stare. La baza formării atitudinilor corecte stă nivelul de cunoaştere a fenomenlui respectiv de către sportivi. Acest nivel depinde de pregătirea teoretică a sportivilor, care trebuie să cuprindă şi cunoştinţe despre dopaj, şi anume: - denumirea substanţelor şi metodelor interzise; - consecinţele folosirii lor asupra stării de sănătate; - consecinţele de natură morală ale consumului de substanţe interzise; - sancţiunile aplicate în cazul depistării celor care apelează la astfel de metode şi mijloace etc. Desigur că aceste informaţii se integrează în ansamblul cunoştinţelor teoretice ale sportivilor, cunoştinţe care vor include şi drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile care le revin din statutul de sportiv, conceptele de fairplay si sportivitate, regulile privind alimentaţia şi odihna, noţiunile tehnice şi tactice specifice ramurii de sport practicate. Revenind la aspectul educativ al muncii antrenorilor în domeniul dopajului, menţionăm că eforturile se vor îndrepta spre formarea unor atitudini care să favorizeze obţinerea performanţelor sportive. Ele pot fi grupate în atitudini faţă de sine şi faţă de alţii, atitudini faţă de muncă, atitudini faţă de societate, atitudini cognitive, atitudini morale şi afective. Metode şi mijloace folosite în activităţile educaţionale În cele de mai jos voi prezenta câteva modalităţi de realizare a educării sportivilor în spiritul corectitudinii morale şi fairplay-ului. Cele mai adecvate metode de informare şi educare folosite în domeniul acesta sunt: • Discuţiile individuale, când antrenorul este solicitat de sportiv sau sportivă să răspundă la unele întrebări sau să rezolve anumite „probleme". De regulă, ca şi în alte situaţii, antrenorul nu va vorbi altora despre problemele personale ale sportivilor (va respecta principiul confidenţialităţii), dar va putea cere sprijin discret pentru asistenţă psihologică. Unele discuţii pot deveni „interviuri", prin care antrenorul caută să îl cunoască mai bine pe sportiv, situaţia lui familială, şcolară, aspiraţiile, gândurile, atitudinile în faţa unor situaţii-limită etc.

Page 25: Educatia Fizica Si Sportul

În toate cazurile, antrenorul va urmări să îl convingă pe sportiv despre ceea ce este bine să facă, cum să se ferească de tentaţiile dopajului, drogurilor sau ale altor activităţi nocive performanţei. O metodă aparte este aceea a consilierii şi care este condiţionată de un bun nivel de încredere reciprocă sportiv-antrenor. • Discuţiile în grup, cu toată echipa, inclusiv cu cei care contribuie la pregătire (medic, masor, preparator fizic etc), pe teme ţintite, cu obiective clare. • Participarea la campaniile educaţionale ale organizaţiilor abilitate în domeniul luptei împotriva dopajului. • Publicarea unor materiale educaţionale destinate sportivilor Participarea la viaţa sportivă cere tuturor celor care se dedică pregătirii portivilor să contribuie permanent la reuşita campaniilor şi acţiunilor organizate pentru dezvoltarea unor atitudini şi comportamente caracteristice sportului curat, curăţat de trişorii şi, totodată, de agresivitatea instrumentală din care face parte şi dopajul. Bibliografie: Dragan, I. Medicina sportivă aplicată. Ed. Editis, Bucureşti (1994) Vâjială, G. Dopajul în sport. Prevenire şi combatere. Ed Fest (2007)

Page 26: Educatia Fizica Si Sportul

Locul detentei în contextul calităţilor motrice

Lect.univ.drd. Hantau Cristina

Calităţile motrice ale omului au două componente de bază care sunt de natură: - genetică: reflexele motorii necondiţionate - dobândite prin exerciţiu: reflexele condiţionate. Dacă, componenţa genetică este caracteristică fiinţei umane despre

dobândirea capacităţilor prin exerciţiu nu se poate spune decât că este specifică sportivilor antrenaţi. În antrenamentul sportiv de la toate nivelurile, dezvoltarea capacităţilor motrice ocupă un loc fruntaş în programarea şi planificarea componentelor antrenamentului. La baza perfecţionării acestor calităţi stau procese biochimice, fiziologice ale diverselor organe, aparate sau sisteme. Astfel pentru latura genetică se presupune că perfecţionarea capacităţilor motrice este aproape nulă iar componenta dobândită permite dezvoltarea într-o măsură mai mică sau mai mare a acestor capacităţi. Un rol important îl are şi modalitatea de antrenare a capacităţilor motrice pentru fiecare sport în parte, care trebuie să ţină cont de tehnica specifică sportului. În volei, capacităţile motrice, înnăscute trebuie dezvoltate urmărind atât linia pregătirii de bază cât şi cea specifică în paralel cu pregătirea celorlalţi factori ai antrenamentelor. Cele patru calităţi de bază: forţa, viteza, îndemânarea şi rezistenţa se manifestă în volei sub aspecte specifice. Dar trebuie avut în vedere interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a capacităţilor motrice de bază şi a celor specifice. De fapt, prin antrenamentul sportiv se acţionează asupra unor structuri anatomo-fiziologice, asupra suportului fiziologic al capacităţilor motrice şi nu asupra acestora în sine. Deci antrenamentul influenţează două laturi ale organismului uman şi anume: 1) latura somatică central nervos periferic neuro-muscular 2) latura vegetativă

Page 27: Educatia Fizica Si Sportul

Acţiunea comună a forţelor interioare şi exterioare stă la baza organizării interacţiunii omului cu mediul înconjurător. El conduce această interacţiune realizând o structură coordinativă, în care trebuie să se ia în condieraţie legăturile structurale ale mişcărilor. În sărituri pregătirea pentru impulsie constă în trecerea la poziţia iniţială a impulsiei şi în acumularea energiei cinetice (elan, avântare). În săriturile la distanţă mare, cel mai des se utilizează energia cinetică acumulată înainte de impulsie. Elanul asigură acumularea energiei cinetice necesară pentru desprinderea după impulsie, dar prezintă şi anumite dificultăţi care constau în stabilirea ritmului paşilor, lungimea acestora în special a ultimilor care sunt variabili, etc. 2.1. Detenta ca exprimare a forţei în regim de viteză Fiecare sportiv are un anumit comportament motric, adică dispune de anumite calităţi motrice ce pot fi dezvoltate prin metode de antrenament, în acest proces dezvoltarea calităţilor motrice impune adaptări morfofuncţionale specifice. Din cercetările efectuate, rezultă că în domeniul forţei-viteză ar intra: forţa de sprint, detentă, forţa de aruncare şi împingere. Toate testele de forţă-viteză folosite până acum se pare că n-au putut stabili dacă performantă este condiţionată fizic de o forţă maximă mare sau dacă ea rezultă dintr-o capacitate de contracţie rapidă a muşchilor, la un nivel destul de mic al forţei maxime. Forţa maximă este determinată de masa musculară, de capacitatea de activare intenţionată şi de calitatea fibrei musculare. Capacitatea de activare intenţionată reprezintă posibilitatea de a inerva muşchiul la o frecvenţă înaltă. Steinhaus afirmă că persoanele normale pot actica numai 70% din potenţialul de forţă al masei musculare, nefiind capabile să folosească intenţionat întreg potenţialul de forţă. Majoritatea autorilor interpretează forţa – viteza ca o capacitate de a dezvolta rapid valori de forţă ridicate. Viteza de activare a forţei este exprimată prin raportul forţa / unitatea de timp fiind strâns dependentă de nivelul forţei maxime. Capacitatea de contracţie rapidă este determinată de structura fibrelor musculare şi succesiunea de activare a unităţilor motrice. Aceste unităţi motrice nu intră simultan în acţiune ci succesiv, corespunzător mărimii lor, fiind activate mai întâi fibrele tonice, rezistente la oboseală, apoi cele fazice care obosesc mai repede. Carmelo Bosco specialist şi profesor la Scuola dello sport din Roma a făcut o analiză a unor studii recente pentru antrenamentul de forţă care arată posibilitatea antrenării cu succes a elasticităţii musculare şi prezintă o serie de exerciţii cu sărituri, care permit calcularea încărcăturilor optime pentru stimularea acestei proprietăţi a muşchiului.

Page 28: Educatia Fizica Si Sportul

Din relaţia forţa-viteză a componentelor contractile reiese că nu se poate dezvolta o forţă mare într-o perioadă scurtă de timp şi cu o viteză de contracţie musculară ridicată. De asemeni autorul afirmă că pentru a ridica centrul de greutate al corpului la o înălţime de un metru, în timpul unei sărituri în înălţime este necesară o bătaie puternică în momentul împingerii din faza de desprindere. Noţiunea de forţă – viteză este interpretată în literatura de specialitate în mai multe moduri: - atingerea rapidă a forţei maxime în cadrul unei mişcări; - exercitarea unei accelerări mari asupra unei mase; - creşterea bruscă a forţei. - deplasarea pe o distanţă scurtă în minimum de timp. Cercetătorii germani M. Sust şi Th.Weiss semnalează şi cercetează bazele teoretice şi dificultăţile care intervin în definirea unitară a calităţi combinate forţă – viteză. Ei ridică câteva probleme care trebuie privite din mai multe puncte de vedere punându-şi mai multe întrebări printre care: „Care din definiţiile calităţii numite forţă – viteză trebuie întrebuinţate”? „Prin ce parametru se testează această mărime”? „Ce unitate de măsură se foloseşte pentru acest parametru”? Ei iau ca exemplu săriturile cu extensie la care se foloseşte frecvent ca indice al calităţii motrice forţă-viteză înălţimea săriturii aceasta depinzând de viteza de desprindere. Comparând două sărituri cu execuţii identice din punct de vedere tehnic dar cu încărcătura de forţă maximă diferită se constată că dacă forţa maximă a detentei creşte atunci accelerarea iniţială a mişcării este mai mare. Din punct de vedere biofiziologic folosindu-se programe cu încărcături mari pe o perioadă lungă au loc procese de adaptare atât în fibrele lente cât şi în cele rapide. În acest mod procesul de adaptare al celor două tipuri de fibre la stimulul de antrenament care foloseşte metodele de activare pentru ambele tipuri se produce într-un mod mecanic similar. Când se execută o mişcare lentă maximă participă ambele tipuri de fibre şi nu există efecte negative, doar dacă se execută o mişcare rapidă se poate întâmpla ca intrarea fibrelor lente în acţiune să aibă un efect negativ asupra performanţei. O explicaţie a efortului negativ produs de fibrele lente atunci când au loc mişcări rapide ar fi faptul că timpul mai lung al punţilor actomiozinice al fibrelor lente le face să se contracte mai lent ( Barany şi colab. 1967). Dacă viteza de contracţie este foarte mare aşa încât punţile angajate în filamentele musculare nu au timp să se desprindă înainte de a forma alte punţi poate apărea o rezistenţă la contracţie continuă.

Page 29: Educatia Fizica Si Sportul

Deci înainte de a folosi un program de antrenament cu haltere sau greutăţi mari trebuie să se ţină cont că acestea (încărcăturile mari) sunt stimuli pentru dezvoltarea şi mărirea suprafeţelor musculare atât pentru fibrele lente cât şi pentru cele rapide. Efectul antrenamentului nu numai că trebuie să crească proprietăţile biologice şi fiziologice ale sportivilor dar nu trebuie să aibă un efect negativ asupra celorlalte funcţii. Voleibaliştii trebuie să se preocupe de pregătirea fizică a lor, de educarea tuturor formelor de manifestare a forţei dar în special de forţa în regim de viteză care prezintă pentru ei o importanţă deosebită. În volei interesează şi noţiunea de forţă relativă care se calculează prin împărţirea forţei absolute la greutatea corpului. De aici rezultă că, mărirea greutăţii corpului duce la scăderea forţei relative: F relativă = F absolută / G corpului. În volei forţa se manifestă de cele mai multe ori în combinaţie cu alte calităţi, dintre care viteza este permanent prezentă. În general săriturile se efectuează cu elan prealabil după care urmează impulsia şi desprinderea. Elanul asigură acumularea energiei cinetice necesare pentru desprinderea de după impulsie. Impulsia determină accelerarea centrului de greutate al corpului sportivului şi deplasarea acestuia în direcţia dorită. Procesul presupune extensia piciorului de bătaie sau sau a ambelor picoare care ridică centrul de greutate al organismului sportivului de locul de sprijin imprimând în acelaşi timp corpului energia cinetică necesară pentru desprinderea de reazem.. Impulsia piciorului de sprijin este de regulă însoţită de mişcări de balans ale segmentelor libere care ajută la deplasarea şi accelerarea CGG al corpului amplificând totodată efectul extensiei piciorului de bătaie. Impulsia condiţionează viteza verticală şi orizontală la desprinderea de reazem. Cele mai intense eforturi ale piciorului care participă la impulsie sunt în momentul flexiei lui maxime în articulaţia genunchiului. A. Gagea afirmă că în detentă, înălţimea săriturii depinde de viteza de desprindere nu şi de greutatea corpului implicat în acţiune. Deci, indiferent dacă se sare cu sau fără greutate adiţională dar ne desprindem de sol cu o viteză optimă înălţimea săriturii va fi aceiaşi. Problema se pune atunci când încercăm să obţinem aceiaşi viteză când se sare cu o greutate, dacă vom reuşi să dezvoltăm aceiaşi viteză de desprindere. În urma acestui raţionament el ajunge la concluzia că detenta nu poate fi asociată cu nici o formă de manifestare a forţei dar nici că detenta ar fi numai o consecinţă a eliberării energiei elastice stocate în componentele considerate elastice alemuschilor.

Page 30: Educatia Fizica Si Sportul

2.3. Detenta ca exprimare a elasticităţii musculare În cadrul studiului „Detentă şi elasticitate – efectele antrenamentului pliometric„ din revista Science et motricite no.25 din 1995 cei patru autori (Pousson, Legrand, Berjaud, van Hoecke) au încercat să demonstreze că surplusul obţinut în detentă în urma unui antrenament pliometric poate fi datorat unei modificări a proprietăţilor mecanice ale componentelor elastice în serie. Performanţa în detenta verticală este măsurată conform celor trei modalităţi:

- salt vertical pornind din poziţia flexată statică; - săritura pe verticală precedată de o contramişcare; - săritură pe verticală precedată de o săritură în adâncime. Studiul s-a desfăşurat pe un grup de 8 jucători de baschet cu vârstă de 17 ani

şi 9 voliebaliste cu vârstă de 17,5 ani care au realizat în plus faţă de programul lor de pregătire, exerciţii de pliometrie (100 – 200 sărituri la fiecare şedinţă, de 3 ori pe săptămână, 5 săptămâni). Indicele de tonus al componentei elastice s-a calculat atât înainte cât şi după perioada de pregătire constatându-se o creştere semnificativă a performanţei la săriturile executate pe verticală realizate cu contramişcare şi în cele precedate de săritură în adâncime. Aceste modificări în sensul pozitiv al proprietăţilor mecanice ale componentei elastice serie este asociată cu ameliorarea detentei. Un alt exemplu care pune în evidenţă rolul energiei potenţiale elastice musculare este cel al deplasării cangurului. La viteze superioare raportul dintre consumul de oxigen şi viteza de deplasare prezintă o ruptură care duce la un randament crescut. În timpul fazei excentrice (de întindere) muşchiul activat stochează energie potenţială care este eliberată în cursul fazei concentrice (detenta). Această energie mecanică suplimentară obţinută pe alte căi decât din degradarea energiei chimice în energie mecanică, favorizează şi deplasarea cangurului. În 1885, Marey şi Demeny afirmau că în cursul unei înlănţuiri de 2 sărituri, de cele mai multe ori înălţimea, obţinută în cea de – a doua săritură este cea mai mare. În sprijinul acestei idei vine şi Cavigna care în 1971 constata cele mai bune performanţe la săritura pe verticală atunci când sunt precedate de o contramişcare. Evaluarea rolului procesului de stocare şi restituire a energiei potenţiale elastice musculare se poate realiza în gesturi cum ar fi săriturile pe verticală cu start din picioare (neflexat). Prin flexarea membrelor inferioare se anulează eficienţa ciclului întindere

Page 31: Educatia Fizica Si Sportul

detentă ( Squat Jump – SJ ), fiind comparată cu situaţia în care energia este produsă de o contramişcare ( Counter Movement Jump – CMJ ) sau de o cădere ce precede săritura ( Drop Jump – DJ ). În cazurile de CMJ şi DJ când adâncimea căderii este de 40 cm, înălţimea săriturii pe verticală este superioară celei obţinută în SJ. Ciclul întindere – detentă apare determinat în eficienţa gestului sportiv, în special în sărituri, aruncări, sprint sau în economia energetică a alergărilor de durată. Încă din anul 1960 a apărut conceptul de pliometrie care printr-un ansamblu de exerciţii viza ameliorarea detentei. Acest termen se referă la situaţiile în care se mobilizează muşchiul în ciclul întindere – detentă având efecte pozitive asupra performanţei sportive. Făcând referire la modelul lui Hill care are două componente, situaţia de SJ (întindere – detentă) mai priveşte şi capacităţile componentei contractile (C.C.) Componenţa contractilă este un generator de forţă care funcţionează în diverse situaţii atât statice cât şi dinamice. În săritura precedată de o contramişcare se mobilizează componenta elastică (CES) serie care se întinde atunci când componenta contractilă este activă. Energia potenţială înmagazinată în CES este restituită în cursul fazei concentrice a săriturii care urmează. Creşte tonusul componentei elastice fapt prin care se explică capacitatea muşchiului de a stoca şi elibera această energie. Componenta elastică simulează reacţiile mecanice ale unui element compozit constituit dintr-o fracţiune pasivă şi una activă (Jewell şi Wilkie, 1958). Fracţiunea pasivă a componenţei elastice este formată dintr-un material tendinos şi o parte a colagenului intramuscular şi este situată la nivelul benzilor z. Fracţiunea activă a componenţei elastice se situează la nivelul punţilor actino-miozinice. Poulain (1985) a ajuns la concluzia că pentru creşterea tonusului componentei elastice serie este nevoie de antrenament de tip concentric, izometric şi excentric. S-a constatat, de asemenea că antrenamentul pliometric care mobilizeză muşchiul în ciclul intindere – detenta ameliorează şi performanţa în detentă. Tehnica de măsurare a caracteristicii componentei elastice serie din grupa musculară, de flexiune din talpa piciorului presupune o asociere unei căderi de tensiune musculară o modificare a lungimii muşchiul în cursul unei détente provocate pornind de la un nivel de forţă izometrică dată. Este posibilă astfel, calcularea ratei de elasticitate musculară adică raportul dintre variaţia de lungime a muşchiului şi variaţia de sarcină. Trebuie respectată însă identitatea de situaţii între faza dinainte şi de după testare: poziţia iniţială a subiectului, poziţia unghiulară, măsura variabilelor mecanice. In urma studiului efectuat pe baschetbalişti şi voleibaliste de către cei patru

Page 32: Educatia Fizica Si Sportul

autori amintiţi mai sus creşterile semnificative obţinute în săriturile cu contramişcare se confirmă eficacitatea antrenamentului pliometric asupra calităţii detentei. Ameliorarea performanţei în săriturile precedate de o cădere se explică printr-o mai bună utilizare a ciclului întindere – detentă pentru reacţia la sol indusă prin mărirea înălţimii săriturii în adâncime corespunzatoare celor mai bune performanţe. Rata elasticităţii descreşte în funcţie de creşterea forţei pentru a se stabiliza la cele mai înalte valori. In urma studiului rezultatele obţinute duc la concluzia că exerciţiile pliometrice induc o adaptare mecanică a componentei elastice serie în sens opus, adică o creştere a tonusului. Antrenamentul de pliometrie provoacă o modificare în interacţiune-elasticitate-contractibilitate a muşchiului prin solicitarea ciclului întindere- detentă conducând la performanţe de detentă sporite. BIBLIOGRAFIE:

Bompa, T.O. - „Performanţa în jocurile sportive – Teoria şi

metodologia antrenamentului”, Şcoala Naţională de Antrenori, Ex.Ponto, Buc., 2003

Stroie, Şt., - „Pregătirea fizică a jucătorilor de volei”, Ed.Sport-Turism, 1976.

Gagea, A., - „Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport”, Ed.Fundaţiei „România de Mâine”, Buc., 1999.

Şerban, N., M., - „Volei – curs de specializare”, Centrul de multiplicare ANEFS, Buc., 1997.

Bosco, C., - „Relaţia forţă-viteză şi performanţă”, Rev. Sportul de performanţă, nr.237,

Pousson, M., şi colab. - „Detenta şi elasticitate”, Rev.Science et.motricite, nr.25,1995.

Page 33: Educatia Fizica Si Sportul

Motivaţia pârghie importantă în conştientizarea actului motric în cadrul

procesului instructiv-educativ

Asist.univ.Ilie Ileana Se pare că ultimele generaţii de studenţi sunt din ce în ce mai puţin interesate de activitatea de educaţie fizică, cuprinsă în programa şcolară. Privim cu uirmire cum, tot mai mulţi sunt cei care, refuză orice formă de mişcare pe care le-o putem oferi: baschet, volei, gimnastică de tip aerobic, fitness etc. Încercând să aflăm cum s-a ajuns la această situaţie, constatăm că, un foarte mare procent dintre studenţii noştrii NU au practicat educaţia fizică în liceu (unii nici în şcoala generală), puţini dintre ei pe motive reale de sănătate, mulţi din comoditate sau din convingerea părinţilor ca, aşa au mai mult timp de pregătire a materiei pentru bacalaureat şi admitere la facultate. Devine din ce în ce mai dificil să explici studenţilor faptul ca, orice organism este exact ca şi un agregat care, dacă nu este pus zilnic în mişcare, rugineşte. Iar dacă la orice agregat se pot înlocui piesele defecte, la organismul uman este dificil (ori imposibil) acest lucru. Cu atât mai mult cu cât, nici mediul înconjurător, nici aerul poluat pe care îl respirăm, nici e-urile încurgitate zilnic, nici fumul ţigărilor pe care îl tragem în piept (activ sau pasiv), nici stressul cotidian, nu ne favorizează în traiul de zi cu zi. În plus, ultimele generaţii s-au dovedit a avea tot mai multe deficienţe fizice, în special ale coloanei vertebrale, tocmai din lipsa practicării exerciţiului fizic, tinerii pierzând foarte mult timp în faţa calculatorului, televizorului, unde stau în poziţii total incorecte. La aceeaşi indivizi observăm instalarea unei comodităţi, care este tot o urmare a modului de viaţă, care le oferă nenumărate facilităţi, maşini şi ustensile care micşorează masiv efortul fizic ce ar fi trebuit depus în absenţa lor. Din păcate, tot din pricina aceleiaşi comodităţi, activităţi simple, şi obligatorii din punct de vedere igienic, cum ar fi spălatul întregului corp sau schimbarea echipamentului transpirat cu unul curat, după practicarea exerciţiilor fizice, sunt din ce în ce mai rare. Privim cu uimire la aceste transformări ale ultimelor generaţii, dar nu ne gândim întotdeauna foarte serios la ceea ce avem de făcut pentru a încerca să schimbăm ceva acum, cât încă mai este posibil. Mai ales că ne putem prevala de faptul că multe dintre vedetele şi persoanele publice pe care tinerii noştrii le admiră, prezintă tot felul de programe cu diferite forme de practicare a exerciţiilor fizice (fitness, tae-boo etc.) , programe care le ajută să îşi păstreze o formă fizică demnă de invidiat. Prin participarea la ora de educaţie fizică, studenţii ar trebui să îşi însuşească un bagaj minim de priceperi şi deprinderi motrice, utile în viaţa de zi cu zi. Astfel, îi

Page 34: Educatia Fizica Si Sportul

revine profesorului de educaţie fizică sarcina de a explica studentului de ce este necesar să participe la ore şi, de a-l motiva în această direcţie. Actele conduitei umane nu se produc mecanic, ele sunt cauze care acţionând din interior, au capacitatea să determine, să organizeze, să regleze acţiunile individului. Întotdeauna există un minim de condiţie internă cu rol dinamizator şi direcţionar. Dacă motivaţia dinamizează şi oritentează persoana spre activitate, ea constituie şi unul dintre factorii determinanţi ai realizărilor, cărora le asigurăm un nivel mai înalt sau mai scăzut, marcând tendinţa persoanei spre atingerea scopurilor. În general, orice act de conduită se produce având la bază un motiv. Motivaţia este un fenomen complex, fiecare dintre noi având câteva motive pentru acţiunile pe care le întreprindem. Multiplele definiţii formulate de diverşi specialişti psihologi nu au condus la o definiţie univoca şi uniformă a fenomenului psihic. Astfel, după Steers şi Porter ea este aceea ce energizează, direcţionează şi susţine un comportament; după Zlate, motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului o forţă motrică a întregii dezvoltări psihice şi umane. Vorbim despre axa extrinsecă – intrinsecă a motivaţiei. Astfel, motivaţia intrinsecă presupune ansamblul recompenselor interne ale unui individ ce-l determină să acţioneze într-un anumit fel datorită propriilor interese şi plăceri. Ea susţine comportamentul printr-un scop de lungă durată. E vorba de pasiunea pentru un anumit domeniu sau activitate. Motivaţia extrinsecă este ghidată de pedeapsa sau recompensa primită în urma acţiunii. La dispariţia recompensei sau a pedepsei, acţiunea se va întrerupe. În viaţa de zi cu zi, aceste două se întrepătrund, în sensul că suntem ghidaţi atât de motive extrinseci, cât şi intrinseci.În cazul nostru de exemplu, studenţii pot veni la orele de educaţie fizică atât pentru dorinţa lor de a face sport dar şi pentru aspectul prezenţelor şi creditelor. Personal, în urma observării atente a studenţilor cu care lucrez, am ajuns la concluzia ca motivarea de a se păstra în formă are cea mai mare influenţă asupra psihicului lor. Psihologul Phil Cambell, susţine că acest lucru este posibil numai dacă reuşeşti să găseşti cele mai eficiente programe care să poată menţine viu interesul celor care participă la orele tale. Am constatat că,ultimele generaţii de studenţi, au devenit foarte agresivi, atât în modul de a se îmbrăca, cât şi de a vorbi, de a se comporta indiferent cu cine este în preajma lor. Ca urmare, se pare ca programele de tae-boo le trezesc interesul, chiar dacă la început li se par complicate şi obositoare. Sigur că este necesar să li se explice de la început că vor trece prin mai multe faze, la început cu exerciţii mai simple, mai uşor de executat, apoi mai grele, că vor face febra musculară şi că le va trebui multă ambiţie să treacă peste acest moment neplăcut, destul de dureros uneori, că va fi necesar să tragă de ei. Este foarte important aici actul de conşitentizare a faptului că, exerciţiul fizic are efecte numai atunci când îl practici continuu, sistematic, nu cu întreruperi şi renunţări. Participând la lecţiile de educaţie fizică, studenţii pot obţine o formă fizică bună, dar, totodată,

Page 35: Educatia Fizica Si Sportul

observând efectele pozitive ale efortului pe care îl depun la ore, va creşte stima faţă de sine şi va exista motivarea de a continua pe termen lung. Categoric, prin folosirea unei strategii bine puse la punct de stimulare a motivaţiei, se pot obţine rezultate foarte bune la studenţii noştrii. Pentru a scoate în evidenţă cele afirmate mai sus, am aplicat un model de chestionar propus de către grupul de psihologi format din: Luc G.Pelletier, Michelle Fortier, Robert J.Vallerand, Nathalie M.Briere, Kim M.Tuson and Marc R. Blais, la un număr de 50 de studenţi şi am obţinut următoarea interpretare a rezultatelor. Interpretare rezultate În urma aplicării chestionarului pe un număr de 50 de subiecţi, dintr-un eşantion constituit de convenienţă, dintre studenţii Facultăţii de Comerţ din anul I am constatat următoarele aspecte. Chestionarul vizează 7 factori care ţin de motivaţie, dintre care 3 tipuri de motivaţie intrinsecă, 3 tipuri de motivaţie extrinsecă şi un tip care indică lipsa motivaţiei (amotivaţia). Pentru cele 3 tipuri de motivaţie extrinsecă, referitoare la reguli, identificare, respectiv introspecţie, rezultatele au o orientare clar negativă a studenţilor din eşantion de a se supune regulilor. Deci, putem spune că prezenţa lor la orelor se sport nu se leagă de respectarea regulamentului în vigoare. Motivaţia extrinsecă prin introspectie se referă la structurarea motivelor pe baza unui proces de maturizare ce presupune o filtrare a realităţii prin modelele oferite, dar rezultată din experienţe proprii. În cazul nostru, studenţii care au motive care reies din modelele de bază cărora li s-a format personalitatea sunt în procentul cel mai mic. Cei mai mulţi au răspuns la întrebările care vizau acest aspect cu puţin, iar imediat următorul răspuns ca şi frecvenţă a fost deloc. Motivaţia extrinsecă prin introiecţie se referă la preluarea nediscriminată a unor motive din realitate, pentru a se integra în grupuri, pentru a fi acceptaţi la nivel social, pentru a fi dezirabili. Răspunsurile cele mai multe indică o tendinţă evidentă spre acest tip de comportament. Putem spune că studenţii care vin la orele de sport o fac mai mult pentru că ştiu că e general acceptat că e bine să faci sport şi că astfel vor fi acceptaţi mai uşor. Între motivele extrinseci (deci care ţin de exterior) ale studenţilor respondenţi predomină acceptanţa socială. Aceste motive nu ţin de supunerea la reguli sau de exprimarea unor modele de personalitate preluate din exterior şi filtrate. Cele 3 tipuri de motivaţie intrinsecă se referă la stimulare, cunoaştere şi reuşită.Motivaţia intrinsecă prin stimulare arată orientarea persoanei de a face sport pentru că activitatea în sine este stimulatoare pentru ea. Pentru cei mai multi dintre respondenţi (27%),acest lucru e puţin adevărat 22% din ei sunt stimulaţi moderat de sport. În proporţie de 19% unii studenţi se simt realmente stimulaţi de activitatea sportivă.

Page 36: Educatia Fizica Si Sportul

Motivaţia cunoaşterii arată interesul pentru noi tehnici, modalităţi noi de practicare a exerciţiului fizic. Se pare că majoritatea (26%) prezintă un interes moderat faţă de cunoaştere de astfel de tehnici. Motivaţia intrinsecă a reuşitei se referă la dorinţa de performanţă în domeniul sportiv, nu neapărat ca recunoaştere ci mai mult ca reuşită personală, care depinde de gradul fiecăruia de aspiraţii şi de competenţe. Astfel, pentru cineva poate fi vorba de a face 20 de flotări în timpul cel mai scurt, iar pentru altcineva măcar 2 – 3 flotări: e vorba de competenţe şi aspiraţii diferite, însă motivaţia pentru reuşită este la fel de mare. Aşadar pentru studenţii care au răspuns reuşita ca motiv e moderat importantă pentru 24% şi mult mai importantă pentru 23%. Putem spune că interesul pentru reuşita personală e destul de crescut (procentele fiind apropiate). În concluzie, motivele intrinseci care domină sunt reuşita şi cunoaşterea. stimularea de activitatea în sine este mai scăzută. Amotivaţia e lipsa de motivare pentru activitatea sportivă. În cazul nostru, 48% dintre răspunsuri resping total amotivaţia. Doar 2% din răspunsuri arată amotivaţia ca, factor în absenţa la orele de sport. Se pare că profilul motivaţional al studenţilor respondenţi este dominat de nerespectarea regulilor, reuşită şi introspecţie. Asistăm la conturarea unei motivaţii bazate pe competiţie şi modele sociale râvnite.

Răspunsuri Motivaţie intrinsecă-stimulare

Motivaţie intrinsecă cunoaştere

Motivaţie extrinseca-reguli

Motivaţie extrinsecă-identificare

Motivaţie intrinsecă-reuşită

Motivaţie extrinsecă-introiecţie

amotivaţie

Deloc 17% 12% 35% 25% 13% 5% 48% Puţin 27% 23% 22% 26% 13% 13% 25% Moderat 22% 33% 22% 21% 31% 26% 15% Mult 14% 18% 10% 17% 29% 22% 9% Exact 19% 12% 10% 10% 13% 32% 2%

Page 37: Educatia Fizica Si Sportul

motivaţie intrinsecă-stimulare 60- 50- 40- 30- 20- 10-

0- deloc putin moderat mult exact motivaţie intrinsecă-reuşită 70- 60- 50- 40- 30- 20- 10- 0- deloc putin moderat mult exact

Page 38: Educatia Fizica Si Sportul

motivaţie extrinsecă-introiecţie 70- 60- 50- 40- 30- 20- 10- 0- deloc putin moderat mult exact

amotivaţie 120- 100--- 80- 60- 40- 20- 0- deloc putin moderat mult exact

Page 39: Educatia Fizica Si Sportul

motivaţie intrinsecă-cunoaşte 70- 60- 50- 40- 30- 20- 10- 0-

deloc putin moderat mult exact motivaţie extrinsecă-reguli 80- 60- 40- 20- 0- c putin moderat mult exact deloc putin moderat mult exact

Page 40: Educatia Fizica Si Sportul

motivatie extrinsecă-identificare 60- 50- 40- 30- 20- 10- 0-

deloc putin moderat mult exact

Page 41: Educatia Fizica Si Sportul

DE CE PRACTICI SPORTUL TĂU ? Folosind gradarea de mai jos vă rog indicaţi în ce măsura fiecare din următoarele lucruri corespunde unuia din motivele pentru care tu practici sportul tău în prezent. SCOR Nu corespunde deloc 1 Corespunde puţin 2 Corespunde moderat 3 Corespunde mult 4 Corespunde exact 5 DE CE PRACTICI SPORT ? 1.Pentru plăcerea pe care o simt când trăiesc experienţe incitante. 1 2 3 4 5 6 7 2.Pentru plăcerea pe care mi-o da cunoaşterea mai multor lucruri despre sportul pe care-l practic. 1 2 3 4 5 6 7 3.Aveam motive bune pentru care să practic un anumit sport dar acum mă întreb dacă ar trebui să continui să-l practic. 1 2 3 4 5 6 7 4.Pentru plăcerea de a descoperi noi tehnici de antrenament. 1 2 3 4 5 6 7 5.Nu mai ştiu acum; Am impresia că sunt incapabil de a reuşi în acest sport.123456 7 6.Pentru că îmi permite ca oamenii pe care îi cunosc să mă privească cu respect.123 4567 7.Pentru ca, după părerea mea, este una dintre cele mai bune modalităţi de întâlni oameni. 1 2 3 4 5 6 7 8.Pentru că simt o mare satisfacţie personală în timp ce stăpânesc anumite tehnici dificle de antrenament. 1 2 3 4 5 6 7 9.Pentru că este absolut necesar să practice sport dacă vrei să te menţii în formă.1234567 10.Pentru prestigiul de a fi atlet. 1 2 3 4 5 6 7 11.Pentru că este una dintre cele mai bune căi prin care am ales să-mi dezvolt alte părţi ale mele. 1 2 3 4 5 6 7 12.Pentru plăcerea pe care o simt atunci când îmi întâresc unele dintre punctele mele slabe. 1 2 3 4 5 6 7 13.Pentru emoţia pe care o simt atunci când sunt cu adevărat implicat într-o activitate. 1 2 3 4 5 6 7 14.Pentru ce trebuie să practic sport ca să mă simt bine. 1 2 3 4 5 6 7 15.Pentru satisfacţia pe care o simt atunci când îmi perfecţionez abilităţile. 1 2 3 4567 16.Pentru ca oamenii din jurul meu cred ca este important să te menţii în formă.1234 567 17.Pentru că este o modalitate bună de învăţa multe lucruri care îmi pot fi folositoare în alte domenii din viaţa mea. 1 2 3 4 5 6 7

Page 42: Educatia Fizica Si Sportul

18.Pentru emoţiile intense pe care le simt atunci când practici sportul care îmi place.1 2 3 4 5 6 7

19.Sunt confuz. Nu mai cred cu adevărat ca locul meu este în sport. 1 2 3 4 5 6 7

20.Pentru plăcerea pe care o simt atunci când execut aumite elemente dificile.1 2 3 4 5 6 7

21.Pentru că m-aş simţi prost dacă nu mi-aş face timp ca să-l practic.1 2 3 4 56 7

22.Pentru a arăta altora cât de bun sunt eu în sportul pe care-l practic.12 3 4 56 7

23.Pentru plăcerea pe care o simt atunci când învăţ noi tehnici de antrenament pe care nu le-am mai încercat înainte. 1 2 3 4 5 6 7

24.Pentru că este una dintre cele mai bune modalităţi de a menţine o relaţie bună cu prietenii mei. 1 2 3 4 5 6 7

25.Pentru că îmi place senzaţia de a fi implicat total în activitate. 1 2 3 4 5 6 7

26.Pentru că trebuie să practic sport regulat. 1 2 3 4 5 6 7

27.Pentru plăcerea de a descopăeri noi performanţe strategice. 1 2 3 4 5 6 7

28.Adesea mă întreb, se pare că nu reuşesc să-mi ating scopurile pe care mi le-am stabilit pentru mine însămi. 1 2 3 4 5 6 7

BIBLIOGRAFIE

Burchel, Laura – psihologia activităţilor corporale – Sibiu, Editura Alma – Mater, 2003;

Burchel, Laura – Psihologia Sportului, Sibiu, Editura Alma-Mater, 2004;

Cosmovici Andrei – Psihologia generală, Iaşi , Editura Polirom, 1996;

Epuran, Mihai

Holdevici, Irina – Compendiu de psihologie pentru antrenori, Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1980;

Horghidan, Valentina şi colaboratorii – Psihologia normală şi patologică, Bucureşti, Editura Globus, 2001.

Pelletier Luc, G. – Journal of Sport Exercise Pschology, 17,35-53, 1995;

Sălăvăstru, Dorina – Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

Page 43: Educatia Fizica Si Sportul

EDUCAŢIA SPORTIVĂ – SĂNĂTATE ŞI VIGOARE

Lect.univ.dr. Gheorghe JINGA

În condiţiile solicitărilor multiple şi ale cerinţelor vieţii cotidiene, în cadrul cărora maşinăria secolului XX a potenţat viaţa spre noi cote de civilizaţie şi de confort, strivit de automatizare, electronică şi cibernetizare, fiinţa umană a uitat parcă de sine, lăsându-se, aşa, pe neobservate, pradă stresului şi sedentarismului. În aceste condiţii, cu deosebire în activităţile predominant intelectuale, solicitarea fizică este şi mai mult diminuată.

Pentru contracararea „maladiilor civilizaţiei”, cu efecte nocive asupra fiinţei umane, cât şi pentru asigurarea unei stări de bună dispoziţie, de confort fizic şi, mai ales, psihic, omul are nevoie de o sănătate robustă, de vigoare fizică şi mentală, atribute care la vârsta studenţiei se pot realiza cu mai puţine eforturi decât mai târziu.

Educaţia sportivă, presupune sădirea în conştiinţa tânărului a unor convingeri solide şi de durată privind necesitatea practicării exerciţiului fizic, alocarea unei părţi a timpului liber, sporturilor preferate, convingerea de efectele benefice obţinute prin mişcare.

„Mintea balansează trupul, trupul cântăreşte mintea. Puse pe aceeaşi balanţă, când acul se stabilizează la mijloc se realizează un echilibru perfect” (Tudor Arghezi).

De-a lungul vremurilor, popoarele lumii civilizate au făcut din mişcare un cult naţional. Vechea Eladă a descoperit şi cultivat spiritul olimpic pe care francezii l-au relansat într-o versiune modernă. Palestrele şi termele romane reprezentau adevărate temple de cultivare fizică, iar arenele romane – locuri de spectacole şi circ dar şi „oaze de sănătate”. Frumuseţea corporală a fost ridicată la rang de virtute.

În perioada contemporană, sportul domină tot mai mult viaţa colectivităţilor umane; se cuceresc tot mai multe medalii olimpice dar se preocupă deopotrivă, de antrenarea tinerilor, adulţilor şi vârstnicilor în practicarea exerciţiilor fizice. Prin practicarea la scară naţională a sporturilor de iarnă, ţările scandinave ne oferă: „Aspra lecţie a Nordului”; alergările de cros sau de maraton de la New York, Sao Paolo sau San Sebastian, atrag în întreceri zeci de mii de „privilegiaţi”; cu yolele lor, olandezii au supus apele mărilor; în sporturile de îndemânare, Asia ne oferă „modelul de tenacitate”, Africa de Nord şi-a impus supremaţia în alergările de rezistenţă, Cuba, în box, Brazilia, în fotbal, România, în gimnastica feminină, iar jocurile din cadrul mondialelor „sportului rege”, provoacă adevărate euforii naţionale.

Dispute memorabile, imagini de antologie, laureaţi şi mari învinşi, recorduri neîncetat doborâte, fonduri fabuloase angajate în circuit, rivalităţi şi spirit

Page 44: Educatia Fizica Si Sportul

de fairplay – toate acestea reunesc sportul şi oamenii într-o lume mirifică şi pură, fenomen de dimensiuni planetare pătruns adânc în conştiinţa oamenilor, influenţând politicul şi existenţa socială. Modelul somatic, de pregătire fizică, sportivă şi teoretică al absolventului

Limitarea practicării exerciţiului fizic doar ca obligaţie şcolară a primilor doi ani de studenţie, ar însemna o gravă eroare pentru tânăr. Practicarea formelor de mişcare preferate, în mod ritmic, independent sau organizat, se constituie într-o necesitate permanentă.

Prin pregătirea asigurată pe băncile şcolii, continuată pe un plan superior la nivelul facultăţii, studentul de azi, este de dorit să se situeze la absolvirea facultăţii la parametrii superiori de emancipare motrică, de pregătire fizică şi sportivă.

În conceptul de ideal al omului contemporan, modelul absolventului este posibil a se încadra în următorii parametrii:

a. Dezvoltarea somatică: robusteţe şi alură, cu indici de proporţionalitate între înălţime şi greutate, fără surplus de ţesut adipos;

b. Pregătirea fizică: un nivel de motricitate complex, care să-i permită o bună adaptare la situaţiile cele mai diverse, precum şi la satisfacerea în condiţii normale a cerinţelor vieţii cotidiene. În plus, să prezinte o ţinută corectă, să fie în măsură să execute cu uşurinţă şi eficienţă acte motrice utilitar-aplicative (alergarea, săritura, aruncarea, escaladarea, transportul de greutăţi etc.); să ştie să înoate şi să schieze, să practice drumeţiile şi excursiile, să stăpânească orientarea cu busola, tehnica vâslitului, a mersului pe bicicletă etc.;

c. Pregătirea sportivă: un bagaj minim de deprinderi motrice şi de pregătire tehnico-tactică pentru practicarea unor probe sau ramuri de sport (atletism, baschet, fotbal, volei, tenis, badminton etc.);

d. Pregătire teoretică: Să cunoască principiile de bază privind practicarea exerciţiilor fizice şi a

sporturilor preferate, pentru un regim de viaţă igienică; să cunoască principalele prevederi regulamentare ale ramurilor de sport de largă răspândire; în calitate de viitor părinte, să dispună de cunoştinţele de bază pentru educaţia sportivă a propriilor copii, pentru obişnuinţa de a practica exerciţiile fizice în mod sistematic, ca mijloc util şi plăcut de petrecere a timpului liber. Principiile de bază pentru practicarea exerciţiilor fizice a disciplinelor sportive

În scopul realizării cu eficienţă a obiectivelor propuse prin practicarea

exerciţiilor fizice, ca orice activitate umană necesită respectarea unor principii de ordin fiziologic, metodic, igienic şi tehnic, dintre care menţionăm:

a. Verificarea periodică a stării de sănătate este o cerinţă indispensabilă practicării unor eforturi fizice, aceasta permiţând selecţionarea

Page 45: Educatia Fizica Si Sportul

mijloacelor de pregătire, dozarea efortului şi evitarea eforturilor contraindicate.

b. Pregătirea şi adaptarea organismului la efort Activitatea predominant fiziologică, care antrenează în efort marile funcţii

organice (circulaţia, respiraţia, excreţia, glandele cu secreţie internă), sistemul muscular şi osteoarticular, sistemul nervos central şi periferic, pe cel vegetativ, precum şi analizatorii (vizual, auditiv, tactil), practicarea exerciţiilor fizice impune pregătirea şi adaptarea organismului la efort, prin exerciţii specifice , al căror grad de accesibilitate, amplitudine, ritm şi complexitate va creşte progresiv.

„Încălzirea” presupune prelucrarea analitică a principalelor articulaţii şi grupe musculare, a aparatului locomotor, circulator şi respirator.

Neglijarea acestui principiu, atrage riscul unor accidentări precum şi a unui randament sub posibilităţile reale de efort ale practicantului. c. Principiul accesibilităţii presupune gradarea exerciţiilor, începând cu cele mai accesibile şi a curbei efortului (ascendentă – curbă de platou – descendentă). Dozarea efortului necesită totodată lucrul compensator pe segmente şi pe grupe musculare (acţionăm flexorii – relaxăm extensorii, alternăm lucrul pentru abdomen – spate, membre inferioare – membre superioare).

Exerciţiile care solicită predominant viteza sau coordonarea, le plasăm în prima parte, iar cele pentru forţă şi rezistenţă, în ultima parte a şedinţei de pregătire.

d. Principiul continuităţii Menţinerea tonusului muscular, a tonicităţii generale şi a formei de efort, se asigură prin practicarea ritmică a exerciţiilor fizice, nu doar ocazional. Reluarea efortului, după perioade de întreruperi favorizează apariţia febrei musculare, creează dificultăţi de exprimare motrică şi duce la instalarea prematură a fenomenului de oboseală.

e. Igiena efortului Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice şi sporturilor preferate pot fi realizate la cote de eficienţă, dacă practicantul dispune de un echipament adecvat, începe şedinţa de pregătire pe un fond de odihnă şi relaxare, valorifică factorii naturali de călire (apa, aerul, soarele), îmbină solicitările la efort cu pauze de revenire, respectă un regim de viaţă igienică.

f. Refacerea după efort, presupune încheierea gradată a efortului, cu exerciţii de liniştire şi relaxare, pe de o parte, apelează la mijloace de odihnă şi recuperare, pe de altă parte. Influenţele practicării exerciţiilor fizice asupra organismului Practicarea exerciţiilor fizice reprezintă o activitate fiziologică conştientă şi complexă, având la bază efectuarea unui lucru mecanic rezultat din mişcări ale unor segmente şi din contracţii musculare de diferite intensităţi. Exerciţiul fizic influenţează în primul rând morfologia de ansamblu a corpului, aspectul somatic reprezentând de fapt asigurarea proporţiilor şi armonia corporală, un echilibru funcţional al stării de sănătate fizică şi psihică.

Page 46: Educatia Fizica Si Sportul

Funcţiile organice se dezvoltă în paralel cu corpul, în concordanţă cu vârsta şi cu solicitările la care este supus organismul, realizându-se aşadar un echilibru între morfologic şi funcţional, o sinergie între funcţiuni, între organic şi psihic. Mecanismul complex de implicare a organismului în susţinerea efortului fizic. Orice mişcare presupune contracţia unui lanţ mai mare sau mai mic de grupe musculare, atrăgând în acţiune marile funcţiuni ale organismului. Pentru realizarea contracţiei musculare, organismul are nevoie de combustibil (în cazul de faţă glicogenul muscular). Acesta trebuie transportat la nivelul contracţiei de către sânge (aparatul circulator). Pentru a produce energia necesară contracţiei musculare, „arderea” se realizează cu ajutorul oxigenului asigurat de către aparatul respirator. În urma arderii rezultă produse de uzură, ce trebuie de asemenea, transportate şi eliminate prin intermediul sângelui şi apoi a aparatului excretor. Combustibilul este asigurat pe calea aparatului digestiv şi prelucrat cu ajutorul glandelor endocrine, sistemul nervos (neuroendocrin) reglând toate aceste procese fiziologice. Rezultă deci, că în cazul practicării exerciţiul fizic, prin angajarea marilor funcţiuni, în special a aparatului circular şi a celui respirator, prin intermediul sângelui ajunge să circule în întreg organismul o cantitate mai mare de oxigen care se fixează în cantităţi sporite la nivelul ţesuturilor stimulând funcţiunea tuturor celulelor şi deci a funcţiunilor organismului. 1) Influenţele exerciţiului fizic asupra aparatului locomotor În structura scheletului uman, grosimea şi rezistenţa oaselor sunt corespunzătoare funcţiilor statice şi dinamice pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Deşi osul este o substanţă dură, care rezistă la acţiuni mecanice intense, el posedă o maleabilitate care îi permite să se modifice continuu, adaptându-se progresiv la necesităţile funcţionale, prin influenţe statice şi dinamice de lungă durată. La sportivi se produce o îngroşare a oaselor şi creştere a rezistenţei lor. Sub acţiunea aceloraşi forţe (statice şi dinamice), se modelează şi articulaţiile. Forma, lungimea, grosimea şi rezistenţa capsulei articulare, a ligamentelor şi a celorlalte elemente articulare, sunt influenţate de factorii mecanici în practicarea exerciţiului fizic. Muşchiul, ca organ activ al mişcării şi al locomoţiei, are o structură funcţională bine definită. Lungimea fibrelor musculare este proporţională cu amplitudinea mişcărilor iar grosimea, cu forţa contracţiei. Prin practicarea exerciţiilor fizice, ţesutul muscular îşi măreşte volumul şi structura, se angajează în activitate şi acele fibre care în viaţa cotidiană nu participă frecvent la mişcare, se stimulează circulaţia capilară şi deschiderea unui mare număr de vase de rezervă. În cazul persoanelor antrenate fizic, activitatea fizică se realizează cu economie de efort şi mai eficient. Un muşchi antrenat are în rezervă o mare

Page 47: Educatia Fizica Si Sportul

cantitate de substanţe energetice (glicogen, hemoglobină), pe care le poate utiliza în efort. Coordonarea mişcărilor suprimă contracţiile inutile, diminuând prin aceasta cauzele oboselii. 2) Influenţele asupra aparatului cardiovascular Principalul rol al aparatului cardiovascular este legat de transportul la ţesături a oxigenului şi a substanţelor energetice, pe de o parte şi de preluare şi eliminare a produselor de dezasimilaţie, rezultate prin ardere, pe de altă parte. La nivelul cordului cât şi al vaselor sanguine, în timpul efortului fizic au loc importante procese de adaptare la efort, dintre care menţionăm: dezvoltarea muşchiului inimii (miocardul), capabil să pulseze într-o contracţie o mai mare cantitate de sânge; creşterea frecvenţei cardiace de la 70-80 pulsaţii pe minut (în repaus), până la 120-180 şi chiar 200 (în efort intens). De asemenea, tensiunea arterială (în special cea maximă), evoluează în raport cu efortul; sporirea debitului circulant, de la 4-8 l/min (în repaus), la 20-40 şi chiar până la 70 l/min (la efort intens); mărirea calibrului vaselor, sângele circulând prin ele cu mai multă forţă şi viteză; influenţarea funcţiilor hematopoetice implicate în formarea şi dezvoltarea celulelor sanguine. Numărul de globule roşii creşte, la fel şi cantitatea de hemoglobină. Leucocitele se înmulţesc, mărindu-şi puterea lor funcţională. Scade cantitatea de uree (inclusiv de colesterol).

3) Influenţele asupra aparatului respirator

Ca urmare a practicării exerciţiilor fizice, actul respirator comportă unele adaptări şi perfecţionări, proporţional cu nivelul de antrenament, cu intensitatea şi durata efortului;

- Debitul respirator, de la 6-8 l/min (în repaus), poate creşte la 50-100 l/min (la efort). Datorită creşterii vitezei de circulaţie a sângelui, inclusiv la nivelul alveolelor pulmonare, schimburile gazoase devin mai active;

- Frecvenţa respiratorie scade de la 16-18/min, la 12-10/min, în timp ce amplitudinea lor şi capacitatea vitală creşte la cel antrenat;

- Creşterea capacităţii de transport şi schimburi între O2 şi CO2 este de patru mai mare la omul antrenat. Apariţia „datoriei de oxigen”, (ca urmare a creşterii cantităţii de acid lactic la nivelul muşchilor şi a timpului necesar resistematizării acestuia), este cu mult mai scăzută la persoanele antrenate, acestea fiind în măsură să susţină un efort mai intens şi mai de durată.

4) Influenţele asupra aparatului digestiv, nutriţiei şi excreţiei

În primul rând exerciţiul fizic activează funcţiile nutritive şi creează nevoia de hrană. Pe de altă parte, sub influenţa practicării exerciţiului fizic, acţiunea glandelor digestive este mult mai activă, atât în reglarea proceselor mecanice

Page 48: Educatia Fizica Si Sportul

(mişcările peristaltice de transport al bolului alimentar prin stomac, intestinul subţire şi cel gros) precum şi a celor chimice de metabolism, în timp ce la sedentari digestia, secreţia şi excreţia se manifestă mult mai lent. Mărginit în cea mai mare parte de pereţi musculari (abdominali, perineali, diafragmul), de tonicitatea şi acţionarea acestora depinde în mare măsură digestia, stabilitatea organelor abdominale cât şi activarea funcţiilor acestora (ficatul, rinichii, splina, pancreasul şi glandele endocrine). Exerciţiul fizic antrenează totodată procesele de secreţie şi excreţie. Sudoarea eliminată prin piele este un preţios reglator al rinichilor şi al proceselor de termoreglare, realizând în acelaşi timp eliberarea organismului de o parte din produsele de uzură (toxinele). Se realizează de asemenea pierderi de apă, de ţesut adipos şi scăderea în greutate.

5) Influenţele asupra sistemului nervos şi a vieţii psihice

Sub influenţa exerciţiilor fizice se realizează o dezvoltare funcţională continuă a sistemului nervos în transmiterea senzaţiilor şi percepţiilor de la periferie la centrii nervoşi şi a comenzilor, de la centru la periferie. Actul motric dezvoltă sensibilitatea periferică (coborârea pragului de excitabilitate), viteza de reacţie neuromotoare precum şi raportul dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie. Refacerea după efort prin „odihnă activă” s-a dovedit metoda cea mai rapidă şi completă. Fiziologic aceasta reprezintă schimbarea genului de activitate, prin care centrii nervoşi anterior solicitaţi, sunt puşi în stare de repaus, odată cu intrarea în acţiune a altor centri. După un efort fizic bine condus, activitatea intelectuală este mai viguroasă, procesele de analiză, de sinteză şi de memorie sunt mult stimulate. Antrenamentul fizic şi efectele acestuia creează stări emoţionale, asigură starea de confort şi de bună dispoziţie, formează trăsături morale şi de voinţă. Pentru un regim de viaţă igienică Fiecare dintre noi este direct interesat să dispună de o stare de confort psihifiziologic, care să-i asigure buna dispoziţie şi un randament cât mai mare în întreaga sa activitate. Pentru a realiza această calitate, este bine să reflectăm şi să respectăm următoarele recomandări:

• Dacă sunteţi un adept al consumului frecvent de alcool, trebuie să realizaţi că aparentele satisfacţii sunt doar de moment, iar efectele, nocive şi cu urmări de durată. Consecinţe negative apar şi în cazul abuzului de cafea şi de fumat. Încercaţi să renunţaţi la ţigară;

• Un om ce se respectă, îşi alocă zilnic cel puţin 20 de minute pentru mişcare („O avuţie gratuită, dăruită timpului liber”). Orice om are această şansă,

Page 49: Educatia Fizica Si Sportul

însă puţini o şi valorifică! Câteva exerciţii în cameră, o alergare în parc, mersul pe jos.., vă stau oricând la îndemână. Nu amânaţi pe mâine!;

• Chiar dacă sunteţi mai „gurmand” ori doar flămând (aţi sosit mai târziu acasă), este bine să reţineţi că în timpul somnului absorbţia intestinală se realizează mai greoi, metabolismul este mai lent. Apare deci pericolul să depuneţi kilograme în plus! Încercaţi o masă de seară mai sumară, la oarecare distanţă faţă de ora de culcării (2 ore) şi dacă se poate, ideală ar fi o plimbare (sau jogging) între cele două momente;

• Dacă vreţi să scăpaţi de un surplus de kilograme, nu încercaţi s-o rezolvaţi pe seama unui sever regim alimentar. Poate afecta starea de sănătate. Cea mai sigură şi sănătoasă soluţie pentru slăbire este folosirea în acest scop a exerciţiului fizic. (Alergarea de durată, jocuri sportive, mers pe bicicletă, gimnastică de întreţinere la domiciliu, dansul ritmic, gimnastică aerobică, drumeţii etc.). Dacă efortul dumneavoastră generează şi transpiraţie sunteţi şi mai câştigat. Eliminaţi astfel apă şi toxine şi veţi fi cu siguranţă mai suplu şi mai sănătos;

• Nu abuzaţi de sex, de nopţi albe şi veţi fi mai proaspăt şi mai eficient. Apreciaţi-vă singuri armonia corporală şi gradul de adaptare la efort

• Pentru orice persoană care susţine eforturi fizice, specifice practicării exerciţiilor fizice şi sporturilor preferate, este util să-şi evalueze gradul de adaptare a propriului organism la efort (capacitatea de efort). Puteţi să realizaţi singur acest lucru, aplicând testul „RUFFIER”, care constă în:

- Măsurarea pulsului (frecvenţa cardiacă) în poziţia culcat pe spate, timp de 10×6=pulsul pe minut (P1);

- Efectuarea a 30 de genuflexiuni (pe durata a 45''), după care în aceeaşi manieră se ia din nou pulsul (P2);

- La 45'' după efort, se ia pentru a treia oară pulsul (P3).

Datele obţinute se pun în formula10

200321 −++ PPP, iar rezultatul se

interpretează altfel: - valori sub 0=capacitatea de efort şi de adaptare foarte bună; - valori între 0-5=capacitatea de efort şi de adaptare bună; - valori între 0-10=capacitatea de efort şi de adaptare satisfăcătoare; - valori între 10-15=capacitate de efort şi de adaptare modestă; - valori peste 15=capacitatea de efort şi de adaptare slabă.

• Dacă sunteţi interesat în a verifica propria armonie corporală,

puteţi aplica următoarele formule: - indicele BRUGCH (raportul dintre înălţime şi greutate). Se vor aprecia ca

limite normale astfel:

Page 50: Educatia Fizica Si Sportul

• pentru persoanele până la 164 cm înălţime: Gr.= I-100 • pentru persoanele între 165-174 cm înălţime: Gr.=I-105 • pentru persoanele peste 175 cm înălţime: Gr. = I-110.

- indicele QUETELET (câte grame din greutatea corporală corespund

fiecărui centimetru din înălţimea proprie), după formula:

)()(

cmIgrameGrIQ =

Se interpretează astfel: Cifre între 300 – 500 g/cm=persoane cu armonie normală; Cifre sub 300 g/cm = persoane debile; Cifre peste 500 g/cm=persoane obeze.

- indicele ERISMAN (raportul dintre creşterea în înălţime şi cea în grosime,

după formula: I.E=Pt (perimetrul toracic) – 2I

Se interpretează ca valori normale:

- 6 cm – pentru bărbaţi - 4 cm – pentru femei

- indicele AMAR (raportul dintre lungimea bustului – din aşezat pe un scaun

şi înălţimea corpului), după formula: I

bustuluilungimeaBAI )(.. =

Se interpretează ca valori normale: - 0,52 – pentru bărbaţi; - 0,53 – pentru femei

BIBLIOGRAFIE Bucur C.I., Catina V., Educaţia Fizică specială, vol. II, Timişoara, 1973 Dragomir, Şt, Barta A., Educaţie Fizică – Manual pentru şcoli normale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993 Ionescu A., Mazilu V., Exerciţiul Fizic în slujba sănătăţii, Editura Stadion 1971 Jinga Gheorghe – „Educaţia fizică şi sportul în mediul universitar”, Editura ASE, 2006

Page 51: Educatia Fizica Si Sportul

Metode psiho-pedagogice moderne utilizate în pregătirea echipelor de performanţă

Lect.univ.dr.Motroc Nicoleta - Lucy

Teoretic, ideea de metodă vine dinspre ştiinţă. Dinspre cunoaşterea ştiinţifică. Astfel, în înţelesul lui original cuvântul metodă provine din grecescul methodos (alcătuit din odos – cale, drum şi meth - către, spre) ceea ce înseamnă „cale care duce spre….. aflarea adevărului, cale către” …. adevăr, ‚cale de urmat”……în vederea descoperirii adevărului, un mod de căutare, de cercetare, de urmărire, de găsire a adevărului. Metodele de instruire îşi au sorgintea în metodele de cercetare ştiinţifică. Cu deosebirea că în învăţământ metodele capătă un specific aparte, au o semnificaţie pedagogică, au altă menire decât cea destiinată cunoaşterii ştiinţifice propriu-zise. Si anume, de această dată, metoda devine o cale de dezvăluire a adevărului în faţa celor care învaţă, se transformă într-o cale de acces la aflarea adevărului; într-o cale de transmitere şi respectiv de achiziţie a unui sistem de cunoştinţe care redau anumite adevăruri; devine o cale de formare a unor reprezentări care reflectă o anumită realitate. Sau, în alte împrejurări, metoda devine o cale de redescoperire a unor adevăruri, noi doar pentru elevi, cunoscute deja de umanitate, ori o cale pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevi să găsească singuri calea proprie de urmat în găsirea adevărului sau a unor soluţii la problemele teoretice şi practice cu care se confruntă în procesul învăţării. Când şi cum s-a ajuns la conceptualizarea metodei de instruire? Desigur, incomparabil mai târziu decât o adevereşte existenţa ei în cursul unei îndelungate practici a instrucţiei. Si anume, ideea de metodă a venit dinspre paradigma carteziană, dinspre ştiinţă; dinspre înţelesurile atribuite acesteia de Rene Descartes (1569-1650) în al său Discurs asupra metodei…., utilizată pentru „o bună conducere a raţiunii şi căutare a adevărului în ştiinţe”. Dar, începând din secolul al XVIII-lea, ideea de metodă vine şi dinspre instituţia de învăţământ, în sensul că ea este legată de organizarea muncii în colectivul de elevi a ordinii şi a disciplinei, a conducerii activităţii, a procedurilor de învăţământ. După aceea, în secolul al XIX-lea, atunci când s-a constituit ideea de instituţie şcolară publică, ideea de metodă pedagogică este legată de naşterea disciplinelor de învăţământ, de adaptarea ştiinţelor la scopurile învăţământului, de parcurgerea educativă a acestora, de o reflecţie asupra disciplinei şi a colectivului de elevi. Iar mai apoi, reflecţia asupra conţinuturilor abordate se leagă de reflecţia asupra finalităţilor pe care metodele le permit a fi atinse. Cum s-ar spune, de aici înainte metoda absoarbe în sine şi aceste obiective, este pusă în serviciul unor obiective de cunoaştere ştiinţifică. Si astfel, experienţa

Page 52: Educatia Fizica Si Sportul

instrucţională a convertit metodele ştiinţifice în metode de învăţământ (pedagogice) propriu-zise. Putem să concluzionăm de aici că metoda de instruire este rezultatul nu al unui simplu transfer dinspre cunoaşterea ştiinţifică spre învăţământ, ci elaborarea ei ţine de creaţia didactică. În accepţie praxiologică, fiecare acţiune îşi are propria-i tehnică de execuţie; fiecare acţiune include în structura ei funcţională o modalitate practică de realizare a acesteia (de lucru) un mod specific de a duce la bun sfârşit respectiva acţiune; un fel anume de a se proceda. Adică o metodă, înţeleasă ca purtătoare a acţiunii. Cum procesul de învăţământ are un caracter tranzitiv, conţinutul noţiunii de metodă include în sine patru indicatori care-i definesc traiectoria:

1. punctul de plecare obiectivele de atins sau rezultatele aşteptate; 2. punctul de sosire sau la care urmează să se ajungă (obiectivele atinse

sau rezultate realmente obţinute, în fond identice cu cele propuse); 3. subiectul acţiunii; 4. obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea – care poate fi materia

sau conţinutul de învăţat. În corelaţie cu interpretarea cibernetică, metoda de învăţământ are

semnificaţia unei tehnici de lucru ce încorporează în sine: elemente de programare (a secvenţelor, a operaţiilor, comportamentelor etc.); elemente de comandă sau de dirijare a activităţii elevului şi elemente de legătură retroactivă (feedback). În această accepţie, metoda apare ca o modalitate de direcţionare a învăţării, prin intervenţia stimulativă cu programării, însoţită de un control imediat şi sistematic al rezultatelor parţiale înregistrate (de evaluare) şi de necontenită corectare şi ajustare a mersului mai departe al ciclului instructiv dat. Privită sub raport structural şi funcţional, metoda este considerată a fi un model sau un ansamblu organizat de procedee sau moduri de realizare practică a operaţiilor care stau la baza acţiunii şi care conduc în mod programat şi eficace la realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse. Câte operaţii include acţiunea didactică în componenţa ei, în mod corespunzător tot atât de multe procedee include în structura ei metoda ce acoperă acţiunea respectivă. S-a emis cândva părerea că pregătirea psihică nu se realizează prin mijloacele antrenamentului ci prin mijloace speciale. Acum este clar pentru toţi că, în primul rând, mijloacele pregătirii fizice, tehnice, tactice sau teoretice influenţează sfera psihică şi pot chiar realiza pregătirea psihologică dacă sunt folosite cu orientare spre scopurile acesteia. În al doilea rând, mijloacele pregătirii psihice vor fi luate din domeniul psihologiei, pedagogiei şi sociologiei. Ele sunt în permanenţă asociate cu metodele generale sau particularizate ale educaţiei: convingerea, exerciţiul, aprobarea, exemplul, dezaprobarea, modelarea, întrecerea, supraînvăţarea,simularea, suprasolicitarea (cu refacere adecvată). În al treilea rând, mijloacele pregătirii vor fi alese din rândul metodelor şi tehnicilor psihologiei, psihoterapiei şi psihoigienei, cu consultarea şi sprijinul

Page 53: Educatia Fizica Si Sportul

psihologilor sportivi. Ele pot fi utilizate la copii şi adolescenţi, dar cu prudenţă şi în scop de instruire şi antrenare pentru stadiul superior al sportului de performanţă şi în mod deosebit la juniori şi seniori în stadiile avansate ale performanţei. Metodele pregătirii psihice greu pot fi despărţite de metodele intervenţiei – consilierii, de metodele instruirii sau de cele psihoterapeutice. O primă clasificare a metodelor de instruire psiho-pedagogice are în vedere un criteriu istoric, de raportare a metodelor la cerinţele de ieri şi de astăzi ale învăţământului, departajându-le în două grupe: - metode vechi, denumite şi tradiţionale sau clasice,dogmatice ori didacticiste, în esenţă cele care fac apel la comunicarea directă, în curs de transformare şi ele; - metode noi sau moderne, expresie a celor mai recente inovaţii pedagogice, cu accent pe dezvoltarea personalităţii elevului. Adoptând această diviziune, Robert Lafon subdivide metodele vechi în:

- metode aşa-zise didacticiste – verbale prin excelenţă, centrate pe memoria reproductivă şi lipsite de interes pentru elev;

- metode atractive – bazate de obicei pe utilizarea jocului, fără să ţină seama de efortul necesar învăţării;

- metode zise intuitive – fundamentate pe observarea lucrurilor şi fenomenelor concrete sau a substitutelor acestora (imagini, metode, machete etc.);

- metode aşa numite tradiţionale, care se bazează pe experienţa anterioară a copilului şi pe procedurile didactice şi intuitive mai sus amintite, de regulă autoritare, ce îndeamnă la pasivitate şi riscă să conducă la o cultură intelectualistă şi superficială formată.

În funcţie, apoi, de gradul de generalitate, de extensiunea sferei de aplicabilitate, foarte

răspândită este şi clasificarea care face distincţie între: - metodele generale sau marile metode de învăţământ, cum sunt:

expunerea, prelegerea, cursul magistral, conversaţia, lucrările practice şi - metodele particulare sau speciale (restrânse la predarea unor

discipline de învăţământ sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucţiei şi educaţiei). De primele se ocupă didactica (metodologia) generală, iar de cele specifice didacticile (metodologiile) speciale.

Foarte actuală şi operantă a început să devină clasificarea după criteriul organizării muncii. În acest sens distingem:

1. Metodele de activitate individuală – bazate pe mecanismele individuale ale gândirii, cum spune J.Piaget – divizate şi ele în: a)libere; b)sub direcţia profesorului; c) programate.

2. Metode de activitate în doi (în perechi) a) profesor – elev; b) elev – elev.

3. Metode de activitate în echipă a) grupuri efectuând aceeaşi activitate; b) grupuri efectuând munci diferite.

Page 54: Educatia Fizica Si Sportul

4. Metode de activitate colectivă (cu întreaga clasă); a) profesor – clasă (în mod esenţial în sens unic, frontal); b) dialog profesor – clasă (în dublu sens); c) discuţie (în sens multiplu).

5. Metode de activitate în grupuri mari a) conferinţă, film; b) dezbateri în grupuri mari, în masă.

Una dintre cele mai obişnuite clasificări din lucrările de didactică şi manualele de pedagogie din ultimele decenii, ia în consideraţie funcţia fundamentală pe care diversele metode o îndeplinesc în cadrul procesului de învăţământ, împărţindu-le în două mari categorii:

a) metode de predare şi învăţare propriu-zise ordonate şi acestea după obiectivul principal de realizat în:

- metode de transmitere şi asimilare; - metode de formare şi priceperilor şi deprinderilor; - metode de fixare sau consolidare; - metode de aplicare; - metode de verificare.

b) metode de evaluare a rezultatelor învăţării A. METODELE DE COMUNICARE ORALĂ sunt cele bazate pe

limbajul oral, pe cuvântul rostit, ele sunt subdivizate în : metd.expozitive (afirmative) dintre care amintim: descrierea, naraţiunea, demonstraţia teoretică, explicaţia, prelegerea universitară şi metode interogative (conversative sau dialogate) de diverse tipuri: discuţiile sau dezbaterile, discuţia – dialog, consultaţia în grup, seminarul, discuţia în masă, asaltul de idei (brain-storming), discuţie dirijată, dezbatere bazată pe întrebări recoltate în prealabil, discuţia liberă etc.

B. METODE DE COMUNICARE SCRISĂ (bazate pe limbajul scris), cuvântul tipărit – instruirea prin lectură sau învăţarea după textul tipărit (munca cu manualul sau cartea), analiza de text, informarea şi documentarea etc.

C. METODE DE EXPLORARE ORGANIZATĂ A REALITĂŢII pe care le putem împărţi în două subgrupe principale, după caracterul acţiunii exploratorii şi anume în:

C1. Metode de explorare directă a realităţii (observarea sistematică independentă sau dirijată, observarea în condiţii de experimentare, orientarea documentelor istorice, studiul de caz, efectuarea de machete, efectuarea de studii comparative, elaborarea de monografii);

C2. Metode de explorare indirectă a realităţii dintre care o mare varietate de tipuri de metode demonstrative şi metode de modelare.

D. METODE BAZATE PE ACŢIUNE (metode practice). În afară de faptul că acestea servesc la însuşirea de noi cunoştinţe şi deprinderi, în esenţă ele urmăresc operaţionalizarea sau instrumentalizarea noţiunilor, aplicarea lor creatoare la realitatea practică, de unde şi denumirea de metdode operaţionale sau instrumentale. După caracterul acţiunii ele se grupează în:

Page 55: Educatia Fizica Si Sportul

D1 . Metode de acţiune efectivă, reală sau autentică (tehnica exerciţiului, group –training-ului etc.) şi continuând cu diferitele

tipuri de lucrări practice. D2. Metode de acţiune simulată sau fictivă (metode de simulare)

din a căror categorie fac parte jocurile didactice, jocurile de simulare, învăţarea pe simulatoare etc.

E. METODE DE RAŢIONALIZARE – a conţinuturilor şi operaţiilor de predare –învăţare, centrate pe performanţă, pe eficienţă maximă, aşa cum sunt: metodele algoritmice, instruirea programată, instuirea asistată de calculator.

În concluzie putem spune că în practică multe din metodele enumerate se reunesc într-o singură procedură metodică în funcţie de obiectivul urmărit şi de gradul de instruire la care ajunge sportivul.

Page 56: Educatia Fizica Si Sportul

BIBLIOGRAFIE: CERCHIT I. – Metode de învăţământ, Ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti 1980. COLIBABA-EVULEŢ D. – Modelarea antrenamentului sportiv potrivit exigenţelor competiţionale, în Educaţia fizică şi sport, nr.7, Bucureşti 1982. EPURAN M. – Psihologia sportului de performanţă. Teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti 2001. NICULESCU M. – Elemente de psihologia sportului de performanţă şi mare performanţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

Page 57: Educatia Fizica Si Sportul

Studiu privind capacitatea de refacere a studenţilor din echipa de volei a Academiei de Studii Economice

Asist.univ.Smîdu Neluţa

Scopul acestui studiu este de a evidenţia gradul de adaptare la efort a studenţilor din echipa reprezentativă de volei a Academiei de Studii Economice. Investigaţia practică porneşte de la ipoteza de lucru, conform căreia studenţii practicanţi cu o frecvenţă minimă a activităţii sportive, prezintă o capacitate de refacere modestă spre slabă, fapt indus de o condiţie fizică de acelaşi nivel. Refacerea reprezintă componenta trofotropă a antrenamentului sportiv, care foloseşte în mod dirijat unele mijloace naturale sau de sinteză, provenite din mediul extern sau intern, cu efecte fiziologice, în scopul accelerării restabilirii homeostaziei de efort la nivelul anterior efortului şi chiar la un nivel superior prin realizarea ,,supracompensării”, conform teoriei fiziologului Folbort. Astfel se înţelege că refacerea dirijată, componentă intrinsecă a procesului de antrenament, se adaugă refacerii naturale, spontane, care caracterizează pe fiecare sportiv sau individ. Fiind o componentă a antrenamentului sportiv, refacerea, se supune legităţii antrenamentului sportiv, care are două faţete: una ergotropă (antrenamentul propriu-zis) şi cea trofotropă (refacerea, restabilirea după efort). Refacerea dirijată, completează, compensează, accelerează refacerea naturală a organismului (nu o poate substitui) care are loc într-o anumită succesiune: indicatorii vegetativi revin în minute, indicatorii metabolici revin în ore; indicatorii neurohormonali, enzimatici etc. revin în zile (1-3). Refacerea este un proces complex, metodic, pedagogic, medical urmărit în toate structurile planificării, începând cu cele din lecţia de antrenament (pauzele dintre eforturi), continuând cu refacerea săptămânală, de etapă, anuală (planificată în perioada de tranziţie) şi chiar refacere postciclu olimpic. Structurată fazic, refacerea se ordonează astfel: Faza I - refacere spontană, refacere rapidă – durată 20-30de minute, în care revin parametrii functionali vitali (FC, FR, TA, temperatura corporală, concentraţia hormonilor de efort), începe reîncărcarea depozitelor energetice musculare şi eliminarea toxinelor acumulate (acid lactic). Refacerea poate fi accelerată prin activitate fizică-respectiv practicarea unor exerciţii fizice dinamice, uşoare (intensitate mică sau medie -40-60%) timp de 5-10 minute. Faza a-II-a - refacere dirijată, refacere intermediară continuă, până la 1,5 - 2 ore după încheierea efortului. Se produce încărcarea semnificativă cu glicogen a depozitelor din muşchi şi reechilibrarea hidroelectrolitică a organismului. Tot in această fază se produce o creştere evidentă a nivelului insulinei; aceasta are rol special în metabolismul glucidic, unde activează transportul intracelular al glucozei în glicogen. Se recomandă în această fază, administrarea băuturilor îndulcite, care vor accelera refacerea depozitelor de glicogen, cu efecte pozitive în funcţionalitatea muşchilor şi a ficatului.

Page 58: Educatia Fizica Si Sportul

Faza a-III-a – refacerea lungă se continuă până la 20 de ore post efort. În această fază continuă completarea depozitelor de glicogen în muşchi şi se desfăşoară procesele de ,,reparaţie musculară “ . Schema de refacere pentru jucătorii de volei Jocul de volei este caracterizat printr-o înlănţuire de reacţii motrice individuale şi colective, executate cu mare viteză, forţă şi precizie pentru rezolvarea situaţiilor variabile de joc. Voleiul se caracterizează printr-un efort aciclic, cu faze care se repetă de foarte multe ori in timpul jocului (lovituri de atac, blocaje, plonjoane, deplasări pe teren, pase, servicii ), efort intrerupt de pauze scurte (active, pasive). Solicitarea organismului este de intensitate variabilă: eforturi de intensitate maximă si durată scurtă (câteva secunde) ca: lovituri de atac, blocaje, plonjoane. eforturi submaximale (deplasari), pase. Substratul metabolic este mixt (aerob si anaerob), dar cu predominanţa efortului anaerob. Adaptarea consumului energetic la efort se face treptat. Consumul energetic începe să crească chiar înaintea desfăşurării efortului, datorită unui mecanism reflex care contribuie la pregătirea organismului pentru efortul ce urmează. Consumul energetic creşte apoi proporţional cu efortul depus (de la 10 şi chiar 20 de ori) faţă de valorile de repaus. În volei energia se eliberează alternativ brusc şi lent. În volei refacerea este: neuropsihică, neuromusculară şi metabolică, ponderea primelor două crescând precompetiţional. Relaţiile reciproce dintre efortul de antrenament, perioada de refacere şi îndatoririle profesionale trebuie privite unitar în cadrul procesului destinat creşterii randamentului. Sportivul, nu dă acelaşi randament în orice moment din cele 24 de ore ale unei zile. În general s-a observat două vîrfuri de activitate maximă in cursul unei zile: între orele 10-11 si 16-17. În funcţie de aceste vîrfuri se vor fixa antrenamentele. În practică însă nu se pot respecta cu stricteţe aceste ore. Relaţia corectă dintre efortul dintr-un antrenament şi intervalul dintre mai multe este o condiţie esenţială pentru mărirea randamentului. Timpul prea scurt pentru odihnă nu permite refacerea capacităţii generale de performanţă şi duce la micşorarea randamentului. Mijloace de refacere tehnici de relaxare simplă/analitică/sintetică; hidroterapie – duş, cadă, bazin 32-36 grade C 15 min. saună 15 min.(2min. saună+1min.duş), câte două sedinţe săptămanal masaj manual 10 min. cu gheaţă 5 min., vibromasaj 10 min. reechilibrare hidroelectrolitică 300 ml suc de fructe, cu 15 g glucoză-miere medicaţie alimentaţie odihnă activă şi pasivă (somn).

Page 59: Educatia Fizica Si Sportul

Cercetarea practică asupra eşantionului s-a efectuat în perioada 09.11. – 07.12.2006. Subiecţii au participat în această perioadă la câte o lecţie de antrenament pe săptămână (total 5 antrenamente), cu durată de câte 100 de minute, în cadrul complexului sportiv din A.S.E. Bucureşti. Eşantionul este format din 12 studenţi cu vârste cuprinse între 18 - 22 ani, studenţi care frecventează cursuri la zi, distanţă şi masterat la facultăţile din academie. În alcătuirea eşantionului, seriozitatea şi constanţa în participarea la pregătire, au constituit criterii practice de selecţie pentru această activitate. S-a utilizat un mijloc de obiectivizare a nivelului de refacere post efort, respectiv indicele Dorgo. Formula indicelui Dorgo este : ( P1 + P2 + P3 + P4 ) – 300 10 P1 - F.C.(frecvenţa cardiacă ) în repaus ; P2 –F.C. în minutul 5 după efort; P3 – F.C. în minutul 30 după efort ; P4 – F.C. după o oră de la incheierea efortului ; Interpretare : - 10 şi -5 = foarte bine (FB) - 5 şi 0 = bine (B) 0 şi + 5 = mediu (M) 5 şi 10 = slab (S) peste 10 = nesatisfăcător (N) Subiecţii au fost instruiţi înainte de începerea efectivă a studiului, asupra modului în care îşi controlează frecvenţa cardiacă (prin examinarea pulsului) în diferite momente pre şi post efort. După centralizarea datelor obţinute la nivelul întregului grup, în urma comparării valorii indicatorilor P1- P4 (pulsul în repaus, respectiv pulsul la o oră de la încheierea antrenamentului) al unui subiect a cărui capacitate de refacere post efort este bună, fapt indicat de indicele Dorgo a cărui valoare este de – 0,08, am constatat că diferenţa dintre P1 şi P4 este de 7, 2 bătăi/ minut, pe când la un subiect a cărui capacitate de refacere este foarte slabă, Indicele Dorgo având valoarea de 11,2 , diferenţa dintre P1 şi P4 este de 30,4 bătăi / minut. Subiect a cărui capacitate de refacere post efort este bună

P1 P2 P3 P4

repaus minutul 5 după efort

minutul 30 după efort

o oră după efort

Antrenament

60(s) 60(s) 60(s) 60(s)

Media aritmetica pe antrenament

Indicele DORGO

A1 60 92 84 68 76.00 0.40 A2 60 92 80 64 74.00 -0.40 A3 60 88 80 68 74.00 -0.40

Page 60: Educatia Fizica Si Sportul

A4 60 88 80 68 74.00 -0.40 A5 60 92 84 68 76.00 0.40 INDICATORI STATISTICI Media aritmetică 60.00 90.40 81.60 67.20 74.80 - 0,08

Subiect a cărui capacitate de refacere post efort este nesatisfăcătoare

P1 P2 P3 P4

repaus minutul 5 după efort

minutul 30 după efort

o oră după efort

Antrenamentul

60(s) 60(s) 60(s) 60(s)

Media aritmetică pe antrenament

Indicele DORGO

A1 68 128 120 104 105.00 12.00 A2 68 124 116 100 102.00 10.80 A3 68 124 116 96 101.00 10.40 A4 72 120 116 100 102.00 10.80 A5 72 128 120 100 105.00 12.00 INDICATORI STATISTICI Media aritmetică 69.60 124.80 117.60 100.00 103.00 11.20

- De aici reiese că refacerea organismului după efort are un caracter individual, conform particularităţilor subiectului si anume: starea de antrenament şi de sănătate, mijloacele de refacere aplicate după efort. În urma unui antrenament de volei , centralizând datele obţinute de la întregul grup studiat se observă că valoarea medie a frecvenţei cardiace în momentul premergător începerii lecţiei de antrenament este de 66 bătăi/ minut, P2 - pulsul după 5 min. de la încheierea antrenamentului prezintă o valoare medie a grupului de 106,67 bătăi/min.; P3 - pulsul după 30 de min. de la incheierea antrenamentului indică o scădere la o valoare medie a grupului de 94 bătăi/ min. P4 - pulsul după o oră de la încheierea antrenamentului indică o apropiere a valorii medii ce caracterizează grupul la 16,33 bătăi/min, faţă de valoarea frecvenţei cardiace la momentul începerii lecţiei de antrenament Indicele Dorgo - indică o valoare pozitivă, respectiv 4,9 unităţi, ceea ce înseamnă că întregul grup studiat, prezintă o refacere de nivel mediu. Grupul studiat este omogen, fapt ce reiese din valorile coeficientului de variabilitate cuprinse între 13,18 – 15%.

Page 61: Educatia Fizica Si Sportul

ANTRENAMENTUL 1 P1 P2 P3 P4

SPORTIVI repaus minutul 5 după efort

minutul 30 după efort

o oră după efort

60(s) 60(s) 60(s) 60(s)

Media aritmetica pe antrenament

Indice DORGO

B. V. 60 92 84 68 76.00 0.40 P. R. 56 92 80 68 74.00 -0.40 G. L. 60 88 84 80 78.00 1.20 S. C. 60 104 88 80 83.00 3.20 P. D. 60 100 88 80 82.00 2.80 D. B. 72 120 100 88 95.00 8.00 P. M. 60 96 84 76 79.00 1.60 C. C. 60 92 84 68 76.00 0.40 C. N. 80 120 100 80 95.00 8.00 M. B. 84 116 100 100 100.00 10.00 P. A. 72 132 116 96 104.00 11.60 O. D. 68 128 120 104 105.00 12.00 INDICATORI STATISTICI Media aritmetica 66.00 106.67 94.00 82.33 87.25 4.90 Eroarea Standard 2.63 4.52 3.83 3.57 Mediana 60 102 88 80 Modul 60 92 84 80 Abaterea Standard 9.11 15.66 13.27 12.35 Dispersia 82.91 245.33 176.00 152.61 Amplitudinea 28 44 40 36 Minim 56 88 80 68 Maxim 84 132 120 104 Coeficientul de variatie 13.80 14.68 14.11 15.00

Analiza rezultatelor obţinute confirmă ipoteza formulată în debutul studiului şi se argumentează prin următoarele concluzii:

Page 62: Educatia Fizica Si Sportul

În urma investigaţiilor fiziologice şi după antrenamentele de volei, la intervale de timp standardizate, am obţinut următoarele rezultate ale grupului studiat: - 16,6% din studenţii echipei reprezentative a A.S.E. au o bună refacere post efort (B) - 41,6% prezintă o refacere de nivel mediu (M) - 33,3% prezintă o capacitate slabă de refacere (S) - 8,3% prezintă o capacitate de refacere nesatisfăcătoare (N). Valoarea medie a indicelui Dorgo ce caracterizează întregul grup ,în perioada studiată indică un calificativ mediu ( 4,53), iar omogenitatea este mare la toate momentele investigate. BIBLIOGRAFIE Bota, Cornelia, Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic, Editura Medicală, Bucureşti,2002. Drăgan, Aurel, Volei- noţiuni de bază, Editura Fundaţiei României de Mâine, 2000; Drăgan, Ioan, Medicina sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. Gagea, Adrian, Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. Nenciu, Georgeta, Fiziologia generală şi a efortului fizic, Vol. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. Sabău, Elena, Mijloace de refacere şi recuperare în activitatea sportivă, Editura Bren, Bucureşti, 2005. Tudor, Stelian, Volei - Compendiul pregătirii voleibalistului de performanţă, Editura Chiro, Bucureşti, 1998.

Page 63: Educatia Fizica Si Sportul

Oportunităţi ale educaţiei fizice şi sportului universitar în spaţiul european

Conf. Univ. Dr. Gabriel PopescuANEFS - Bucureşti Cuvinte cheie: oportunităţi, educaţie fizică, sport universitar, spaţiu european Introducere Documentele Consiliului European susţin „transformarea Uniunii Europene în principala economie din lume bazată pe cunoaştere. Acest deziderat va putea fi îndeplinit numai dacă educaţia şi formarea vor funcţiona ca factori de creştere a economiei, cercetării, inovaţiei şi competitivităţii, de creştere susţinută a numărului locurilor de muncă, a incluziunii sociale şi a cetăţeniei active”. Dimensiunile intelectuale, culturale, sociale si tehnice ale continentului trebuie consolidate. Instituţiile de învăţământ superior sunt chemate să joace un rol fundamental în acest sens. Universităţile europene sunt mobilizate în consolidarea poziţiei Europei în lume, prin îmbunătăţirea continuă a procesului educaţional oferit cetăţenilor săi.

Deşi nu se specifică nimic în documentele europene despre educaţie fizică şi sport ele se regăsesc înglobate în sistemul educativ şi socio-cultural legiferat. Conform misiunilor generale, aceste două domenii, sunt legate direct de managementul resurselor umane. La nivel global, ne îndreptam spre o perioada de mari schimbări în învăţământ şi în condiţiile de studiu, spre o diversificare a modului de abordare a carierei profesionale, în care studiile şi instruirea trebuie să facă faţă exigenţelor de compatibilizare europeană. Un sistem superior de pregătire trebuie să ofere oportunităţi optimale în găsirea domeniului personal de performanţă. Conform noilor conjuncturi, spaţiul european deschis al învăţământului superior oferă un număr mare de perspective. Respectând diversitatea, se impun eforturi continui de înlăturare a barierelor şi de dezvoltare a unui cadru pentru predare şi studiere, care ar spori mobilitatea şi cooperarea din ce în ce mai strânsă în spaţiul european. O mare parte din originalitatea şi flexibilitatea acestui sistem va fi obţinută, în buna parte, prin valorificarea creditelor trasferabile. Acest lucru va permite accesul la pregătire şi formare continuă în ritm propriu de lucru, pe parcursul vieţii. Societatea cunoaşterii presupune un nou contract între universitate – societate. De aceea, responsabilitatea socială şi culturală a universităţilor e mai mult decât o simplă reacţie la economia de piaţă sau la imperativele imediate ale societăţii. Trebuie găsite soluţii complexe de compatibilizare sistemică.

Page 64: Educatia Fizica Si Sportul

Cultura evaluării", "sistemele de educaţie şi formare pot avea un semnificativ impact pozitiv asupra economiei şi societăţii. Inechităţile din educaţie şi formare continuă pot determina costuri ascunse uriaşe ale uniunii europene. În cadrul pregătirii, educării, formării şi integrării resurselor umane la nivel continental, prin obiective şi efecte de lungă durată, un rol hotărâtor îl au educaţia fizică şi sportul universitar. Metodă Pe baza studiului documentelor europene ce fundamentează strategic construcţia societăţii bazată pe cunoaştere şi pregătire continuă pe tot parcursul vieţii, a tradiţiilor educaţionale şi sportive universitare româneşti pot fi identificate oportunităţi strategice şi operaţionale de armonizare a acestui domeniu, cu exigenţele europene. Conţinut Obiectivele de formare, educare, integrare a forţei de muncă ce reies din documente, sunt complexe, diverse şi foarte importante. Educaţia fizică şi sportul universitar, dezvoltate în profil relaţional şi acţional, calitativ şi cantitativ, îşi pot aduce contribuţia în:

ridicarea calităţii pregătiri forţei de muncă; mărirea alternativelor de mobilitate acţională şi relaţională în

spaţiul european (sportivi, antrenori, cadre didactice, cercetători, medici, jurnalişti, consilieri, manageri, etc.);

îmbunătăţirea, menţinerea, ameliorarea stării de sănătate, a condiţiei fizice;

valorificarea superioară a cercetării ştiinţifice privind performante tehnologice sau ale capacităţii umane;

construirea, promovarea valorilor culturale naţionale şi europene; întărirea prestigiului continental; impunere valoric-ierarhică la nivel mondial; mărirea substanţială a numărului studenţilor ce practică sistematic

activităţi de educaţie fizică sau sport; valorificarea superioară formativă şi educaţională, a mediului

sportiv ; îmbunătăţirea rezultatelor sportive; mărirea exponenţială a sistemului competiţional; întărirea relaţiilor pozitive: de prietenie, colaborare, ajutor; îmbunătăţirea procesului de cercetare ştiinţifică; dezvoltarea cluburilor sportive universitare de profil; dezvoltarea fără precedent a alternativelor operaţionale ale

educaţiei fizice şi sportului în mediul universitar.

Page 65: Educatia Fizica Si Sportul

Avantajele educaţiei fizice şi sportului universitar, în contextul exigenţelor impuse de consiliul Europei, pot fi deosebite: Ele se referă la:

creşterea volumului informaţional; îmbunătăţirea sistemului relaţional şi al schimburilor de

valori; ameliorarea procesului de cunoaştere; extinderea transfrontalieră a tradiţiilor; dezvoltarea sentimentului de apartenenţă, de comuniune; definirea comunităţii valorice a spaţiului universitar

european; dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, a spiritul de

echipă promovarea spiritului olimpic; promovarea ideii de unităţii de reprezentare continentală.

În marile confruntări mondiale, ţările europene oferă o imagine valorică de reprezentare, distinctă, în care identităţile naţionale şi interesele comune pot interacţiona şi consolida prestigiul continental. Sportul universitar ar putea să-şi aducă contribuţia în perfecţionarea eficienţei si echităţii sistemelor europene de educaţie şi formare ca o condiţie pentru creştere şi coeziune socială.

Profesorii şi studenţii pot circula liber în spaţiul european. În conformitate cu noile strategii chiar se recomandă mobilitatea studenţilor măcar un semestru în universităţile continentului. Sportul universitar face parte integrantă din dimensiunea europeană a educaţiei. Dacă se va trece cu vederea acest aspect deosebit şi ritmul de dezvoltare al comuniunii va fi mult încetinit. Libertatea academică şi autonomia universitară pot să constituie factori dinamizatori ai integrării educaţiei fizice şi sportului universitar în spaţiul european. Ea consfinţeşte libertatea de exprimare şi acţiune în promovarea adevărului, învăţământului, cercetării. Prin asumarea vocaţiei tradiţionale, academiile, universităţile, trebuie să-şi să dezvolte pe deplin potenţialul lor pe termen lung şi să rezolve probleme fundamentale ale societăţii, culturale, formative, socio-integrative, educaţionale, de promovare a imaginii. Într-o societate bazată pe cunoaştere investiţiile realizate în dezvoltarea capitalului uman sunt obligatorii. Ele trebuie să asigure dezvoltarea educaţiei şi formării de-a lungul întregii vieţi, în aşa fel încât schimbările şi restructurările din economie să nu producă efecte adverse pentru coeziunea socială. Educaţia fizică şi sportul universitar pot să-şi aducă contribuţia în susţinerea edificării unei societăţi şi economii de succes, bazate pe cunoaştere prin formarea de noi atitudini şi capacităţi, prin acces mult mai larg la oportunităţile de educaţie şi de învăţare permanentă şi chiar prin măsuri de

Page 66: Educatia Fizica Si Sportul

protecţie socială (incluzând antidiscriminarea şi eliminarea diferenţelor de gen). Educaţia fizică şi sportul universitar ar putea contribui la promovarea superiorităţii modelului european de formare, educare integrare, în lume. Ele ar putea să determine direct transformarea spaţiului european în cea mai atrăgătoare regiune pentru studenţi, savanţi şi cercetători, sportivi şi antrenori. În cadrul managementului resurselor umane trebuie găsite soluţii concrete privind îmbunătăţirea activităţii de educaţie fizică şi sportivă universitară, la nivel european dar şi naţional. Soluţii strategice şi operaţionale specifice României:

dezvoltarea ofertei operaţionale în educaţie fizică şi sportivă universitară;

valorificarea domeniului culturii fizice şi sportului românesc prin integrare în strategia globală a pregătirii universitare europene;

libera circulaţie a studenţilor sportivi, a antrenorilor în mediul universitar;

realizarea de schimburi cultural-sportive la nivel de masă;

extinderea sistemului competiţional bilateral, zonal, european;

dezvoltarea unor proiecte de valorificare continentală a tradiţiilor naţionale, în contextul culturii europene;

fundamentarea pe noi baze a cluburilor sportive universitare de performanţă;

dezvoltarea unor proiecte competiţionale de masă cu efecte socio-integrative de mare impact şi cu efecte de lungă durată (cum ar Festivalul Universitar al Sportului Aerobic1);

antrenarea unor surse de finanţare mixte în dezvoltarea şi valorificarea sportului universitar de masă sau de performanţă;

îmbunătăţirea bazei materiale ale instituţiilor de învăţământ superior;

înfiinţarea unor centre de excelenţă sportivă universitară, pe discipline, pe centre universitare;

asigurarea accesului la libera determinare a activităţilor opţionale;

1 Iniţiat de noi

Page 67: Educatia Fizica Si Sportul

promovare prin mass media a evenimentelor şi a competiţiilor din mediul universitar;

promovarea unui nou sistem competiţional universitar, cu echipe mixte a diferitelor universităţi asociate pe centrul universitar, pe zonă, la nivel naţional sau internaţional;

promovarea unor noi ramuri sportive; realizarea unor noi eşalonări a activităţii de

performanţă sportivă universitară. Suntem siguri că foarte repede toate aceste deziderate vor deveni realităţi ale mediului universitar românesc. Noi credem în capacitatea României de a se alinia în domeniul educaţiei fizice şi sportului universitar la nivelul exigenţelor europene.

Activitate de sănătate şi ameliorare a condiţiei fizice

Direcţii de integrare sistemică a oportunităţilor operaţionale în mediul universitar prin activităţi:

Competiţionale Necompetiţionale

de masă

de performanţă

Educaţie fizică

Artă spectacol

Recuperare

Concluzii Conform modelului social european, „noua paradigmă de investiţie în educaţie şi formare, în Uniunea Europeană”, trebuie să acorde şi în România,

Page 68: Educatia Fizica Si Sportul

prioritate dimensiunilor cercetării şi educaţiei permanente prin intermediul educaţiei fizice şi sportului universitar. Necesitatea sporirii substanţiale a investiţiilor în resurse umane pe această

spaţiu de referinţă

a cercetătorilor din alte zone ale lumii. ormarea trebuie să joace un rol decisiv în atragerea şi reţinerea

l Învăţământului Superior ,(Marea ritanie) Jurgen Ruettgers Ministrul Educaţiei, Ştiinţei, Cercetării şi Tehnologiei

cunoasterea invţamantului preuniversitar si

26-26 ianuarie 2007) minarului Bologna Autor: traducere dupa:

vestiţia eficientă în educaţie un imperativ pentru Europa COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE.

direcţie, reprezintă o condiţie obiectivă a performanţelor viitoare în managementul resurselor umane. Educaţia fizică şi sportul universitar pot fi mesageri strategici, politici, de promovare extindere sau relaţionare în mediul european. Proiectele, programele de lucru trebuie să fie întemeiate pe calitate şi eficacitate, pe accesibilitate şi pe deschidere faţă de sfera sistemelor de educaţie şi formare. Proiectele româneşti pot face din Europa .atât unmondial pentru calitatea şi relevanţa, cât şi destinaţia favorită a studenţilor, oamenilor de ştiinţă şi Educaţia şi ftalentelor în Europa. Bibliografie Modernizarea sistemelor de educaţie şi formare europene: eficienţa si echitate Traducere autorizata dupa Recognition issues in the Bologha Process / Sjur Bergan (ed/). Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2003. – pp.251-254 Claude Allegre, Ministru pentru Educaţie Naţională, Cercetare si Tehnologie (Franta) ,Luigi Berlinguer Ministru pentru Instruire Publică, Universităţi şi Cercetare (Italia) Tessa Blackstone MinistruB(Germania) ,12 octombrie 2006 ec.europa.eu Noi recomandari in recunoastere: rerecunoasterea invţamantului universitar din Europa si alte parti ale lumii" (Riga, Letonia, Concluziile si recomandarile Sewww.aic.lv -- Data publicarii: 20 februarie 2007 In

Page 69: Educatia Fizica Si Sportul

Feed-back-ul - componentă a comunicării didactice

Lector univ. dr. Cristiana Lucreţia Pop

Feed-back-ul reprezintă în comunicare acea componentă esenţială care arată măsura în care mesajul a fost “înţeles, crezut şi acceptat” (Longenecker, 1969). El poate fi definit ca “toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane” (Gamble, Gamble, 1993). Pentru a sublinia importanţa comunicării şi, legat de ea, a feed-back-ului în instruire, Thorndike (apud Deliu) afirmă că: “repetarea fără corectarea sau confirmarea rezultatului repetării nu duce la progres”. În sprijinul acestei afirmaţii aduce rezultatele unui experiment prin care se cerea subiecţilor, legaţi la ochi, să traseze 1000 de linii egale (de 4 inci fiecare). În timpul testului subiecţii nu au primit nici un fel de indicaţii referitoare la corectitudinea îndeplinirii sarcinii, astfel că liniile trasate la începutul experimentului erau la fel de imprecise ca şi cele de la sfârşit. În comunicarea didactică, cea care este specifică procesului de învăţămînt, feed-back-ul poate veni atât de la profesor ca răspuns la activitatea elevului / studentului, cât şi de la acesta din urmă ca reacţie la prestaţia profesorului. Referindu-se la feed-back-ul oferit de profesor, autori ca Hellriegel, Slocum, Woodman (1992, apud Pâinişoară) stabilesc o serie de cerinţe pe care acesta ar trebui să le respecte: - să se bazeze pe încrederea dintre profesor ca emiţător şi student în rolul

receptorului: - să fie mai degrabă specific decât general, este de preferat să conţină exemple sau

să se refere la evenimente recente şi să se evite formulări ce se referă la categorii de persoane (tinerii de azi, am mai văzut eu ca voi, etc);

- să fie oportun, să fie oferit la timpul în care studentul pare a fi gata să-l accepte; - să se refere la secvenţe de acţiune pe care receptorul le poate acoperi în timpul

prevăzut, să nu fie excesiv; - să fie verificat, profesorul poate cere să fie reformulată indicaţia pentru a se asigura

dacă ceea ce a intenţionat să transmită a fost recepţionat şi înţeles corect. Feed-back-ul nu se substituie evaluării, dar în procesul didactic poate lua formă evaluativă, spre deosebire de feed-back-ul nonevaluativ. Tipul evaluativ presupune exprimarea unei opinii, bazată pe o judecată ce se raportează la propriul sistem de valori. În această categorie intră trei tipuri de feed-back: pozitiv, negativ şi formativ. 1. Feed-back-ul evaluativ pozitiv imprimă comunicării continuitate pe direcţia aleasă; dacă, de exemplu, audienţa este atentă şi mulţumită de modul în care susţinem o prelegere, vom continua în acelaşi mod.

Page 70: Educatia Fizica Si Sportul

2. Feed-back-ul evaluativ negativ are o funcţie corectivă, care intervine pentru diminuarea sau eliminarea comportamentelor de comunicare nepotrivite. 3. Feed-back-ul formativ este o variantă mai subtilă a feed-back-ului negativ, care oferă studentului posibilitatea de a-şi corecta greşelile fără a fi pus într-o situaţie nefavorabilă în faţa colegilor. Dacă feed-back-ul evaluativ pozitiv trebuie oferit imediat ce o activitate s-a încheiat cu succes, feed-back-ul formativ presupune amânarea acestuia până la reluarea activităţii (până la următoarea lecţie). Formulări de genul “să încercăm să eliminăm greşelile pe care le-am făcut săptămâna trecută” vor avea mai degrabă efectul unei indicaţii metodice decât al unei critici. Feed-back-ul nonevaluativ este eficient în a întreţine şi optimiza comunicarea deoarece este orientat spre dezvăluirea sentimentelor unei persoane şi conturarea unor păreri asupra unui subiect. Caracteristic este faptul că nu vom influenţa sentimentele şi părerile celuilalt prin enunţarea propriilor noastre judecăţi, lăsând interlocutorul să găsească singur soluţii sau răspunsuri. În această categorie specialiştii au inclus patru tipuri de feed-back: de sondare, de înţelegere, suportiv şi “cu mesaj eu”. 1. Feed-back-ul de sondare presupune informaţii suplimentare care să le completeze pe cele pe care interlocutorul nostru ni le oferă din proprie iniţiativă. Un exemplu citat de Pâinişoară (2003) este al unui student care o primit o notă mică la examen şi ne spune că este foarte nemulţumit; conform acestui tip de feed-back am putea să-l întrebăm ce anume îl nemulţumeşte în situaţia respectivă, dându-i astfel posibilitatea să identifice adevărata motivaţie a stării sale. 2. Feed-back-ul de înţelegere presupune să încercăm să apropiem cât mai mult sensul intenţionat de cel ce ne vorbeşte de sensul pe care noi îl interpretăm. O tehnică utilă în acest sens este parafrazarea, adică să încerci să exprimi cu propriile cuvinte ceea ce tocmai ţi s-a spus. În acest fel este este încurajată o exprimare mai bogată în detalii şi, implicit, în informaţii. 3. Feed-back-ul suportiv este dificil pentru că presupune empatie. Atunci când o persoană ne prezintă o problemă pe care o consideră semnificativă, acordând un feed-back suportiv, arătăm că şi pentru noi respectiva problemă este semnificativă. În opoziţie cu această situaţie este minimalizarea problemelor celorlalţi prin comentarii de genul “te frămânţi pentru atâta lucru ?” sau ’’lasă că trece’’. Este desigur, dificil pentru un cadru didactic, care întâlneşte săptămânal între 100 şi 400 de studenţi să aibă pentru toţi timpul şi energia de a le acorda tuturor soluţii de tip suportiv şi aceeaşi atenţie. În această situaţie vorbim la modul ideal, dar în postura de antrenor, cred că acest tip de feed-back trebuie aplicat de fiecare dată când e necesar. 4. Feed-back-ul “cu mesaj eu” presupune evitarea formulărilor prin care mesajul negativ este centrat pe cel cu care vorbim, pe student în cazul nostru. Această abordare conduce deseori la dificultăţi şi chiar la blocaje în comunicare, o atitudine ostilă şi efecte negative asupra climatului de lucru. Pentru a evita astfel de situaţii, Gordon propune ca mesajul să-l aibă ca subiect pe cel care oferă feed-back-ul, de

Page 71: Educatia Fizica Si Sportul

exemplu în loc să-i spunem unui student care vorbeşte în timpul explicaţiilor “mă deranjezi”, putem spune: “ca să pot da o explicaţie pertinentă am nevoie să nu fiu întrerupt”. Putem, astfel, obţine modificarea comportamentului fără a prejudicia imaginea de sine a studentului. Tehnicile feed-back-ului Pentru ca feed-back-ul, înţeles ca acţiune ce reglează desfăşurarea procesului de comunicare, să garanteze eficienţa finală a comunicării, este important ca acesta să fie semnificativ. Componentele unui astfel de feed-back sunt: interpretarea mesajului, înţelegerea mesajului şi descrierea naturii şi a gradului acţiunii întreprinse de receptor. Cele trei caracteristici sunt într-o conjuncţie funcţională menită să “faciliteze controlul sau să contribuie la menţinerea stabilităţii proceselor de transfer – comunicare” (C. Cârliba, apud Anghel, 2003). Tehnicile recomandate pentru acordarea unui feed-back eficient sunt: - Parafrazarea, tehnică pe care am prezentat-o deja; - Claritatea presupune ca mesajul să fie astfel structurat încât ideile să urmărească o logică pe care am gândit-o iniţial; cu alte cuvinte să ştim ce vrem să spunem şi să ne exprimăm în conformitate. - Evitarea neînţelegerilor care pot apărea din cauza diferenţelor între sistemele de referinţă ale emiţătorului şi ale receptorului; altfel spus, sensurile stau în oameni, nu în cuvinte. Înainte de a da un răspuns este bine să ne asigurăm că am înţeles corect mesajul pe care emiţătorul a intenţionat să ni-l transmită. Pe de altă parte, dacă ni se cer lămuriri sau explicaţii suplimentare este bine să le dăm pentru că aşa vom economisi timp şi efort cheltuite, altfel, într-o direcţie greşită. - Atitudinea binevoitoare, pe care aş aprecia-o ca pe o variantă a ascultării eficiente, prin care îl asigurăm pe interlocutorul nostru că îi acordăm atenţie şi că problemele pe care le expune au ecou în conştiinţa noastră. Ca profesor de educaţie fizică poţi aprecia atitudinea grupei cu care lucrezi la un moment dat, după entuziasmul cu care se implică în activitate, iar dacă ţi se cer lămuriri sau ţi se pun întrebări suplimentare, mai ales într-o instituţie de învăţământ superior de neprofil, înseamnă că munca ta nu a trecut nebăgată în seamă şi poţi fi mulţumit. Feed-back-ul la 360ْ este împrumutat din metodele de îmbunătăţire a comunicării în organizaţii şi face adesea parte din managementul calităţii totale. Acest tip de feed-back constă în a transforma procesul de evaluare a unei persoane dintr-un proces în sens unic (de sus în jos, de la superior-evaluator la inferior-evaluat), într-unul care foloseşte ca date de intrare evaluările făcute de superiori, de colegi, subordonaţi şi beneficiari. În mod ideal aceste evaluări, făcute la niveluri ierarhice diferite, ar trebui să furnizeze cam aceleaşi informaţii despre performanţele celui evaluat, dar este posibil ca diversele surse de feed-back să se contrazică între ele.

Page 72: Educatia Fizica Si Sportul

Pentru a primi un astfel de feed-back în învăţământul universitar este necesar să se coroboreze datele furnizate de autoevaluare, evaluarea profesorului, cu cea a colegilor şi coechipierilor. Gary Johns (1998) afirmă că acest tip de feed-back este mai potrivit pentru evaluarea competenţei comportamentale decât a performanţei profesionale nete. În lecţia de educaţie fizică feed-back-ul, ca să fie eficace, este bine să fie prompt, individualizat, cât mai complet şi suportiv. Destul de des poate fi sesizată rezistenţa la critică, identificată ca o cauză a comunicării ineficiente. Ea derivă din dificultatea de a accepta greşeala, în cazul nostru eroarea de execuţie sau de alegere a soluţiei tactice. Cei mai predispuşi la asemenea atitudine nu sunt studenţii începători sau cei mai neexperimentaţi într-o anumită ramură sportivă, ci cei care au ceva experienţă şi consideră că observaţiile le lezează statutul de cunoscători. Specifică educaţiei fizice este manifestarea feed-back-ului sub formă neverbală. Reacţiile vizibile ale organismului la efort (creşterea frecvenţei respiratorii, transpiraţia, înroşirea pielii) sunt pentru profesor indicatori utili în dozarea efortului. Importanţa gestului, a fluenţei, direcţiei, vitezei şi ritmului acestuia, a atitudinii corporale, a spaţiului de joc şi dintre jucători, al sunetelor şi culorilor îmbogăţesc infinit formele de comunicare în disciplina educaţie fizică. Acest avantaj faţă de celelalte discipline nu trebuie ignorat, ci dimpotrivă, exploatat, pentru a face activităţile propuse atractive, iar disciplina în sine o preocupare plăcută şi interesantă pentru cât mai mulţi tineri. Tactul pedagogic, educaţia şi experienţa ne vor ajuta să alegem nu numai tehnica potrivită, ci şi locul şi momentul potrivit de acordare a feed-back-ului, astfel încât el să-şi atingă ţinta şi să contribuie la eficientizarea actului didactic. În acelaşi timp nu trebuie pierdută din vedere responsabilitatea implicită a acestui mecanism, pentru că în orice moment al interacţiunii noastre cu elevii / studenţii ne sunt solicitate răspunsuri, feed-back-uri, care în funcţie de tipul lor fundamental (pozitiv sau negativ) pot influenţa comportamentul, instruirea, motivarea, evaluarea, pot informa, sfătui sau îndruma.

Bibliografia

Anghel, Petre – Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003. Deliu, Dan – Rolul reacţiei motrice în diagnoza, prognoza şi desfăşurarea procesului de învăţare şi perfecţionare a tehnicii în arte marţiale, teză de doctorat, ANEFS, 2001. Johns, Gary – Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1998. Pâinişoară, Ion – Comunicarea eficientă, ediţia a 2-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.

Page 73: Educatia Fizica Si Sportul

Refacerea capacităţii de efort în jocul de fotbal Asist.univ.drd. Cătălin Mănescu

Prin refacere se înţelege partea componentă a procesului de antrenament care reuneşte ansamblul mijloacelor naturale şi artificiale utilizate în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a homeostaziei organismului. Este necesară sublinierea diferenţei dintre noţiunile privind refacerea, recuperarea şi susţinerea efortului

Refacerea vizează restabilirea stării de echilibru a mediului intern şi a parametrilor funcţionali, avută înainte de efort şi chiar depăşirea acestora, în sensul optimizării lor în cadrul fenomenului de supracompensaţie

Recuperarea organismului după efort se adresează acelor situaţii în care, în timpul efortului, a fost lezată pană la limita fiziopatologicului, integritatea morfo-funcţională a organismului

Susţinerea efortului constă în acţiunile întreprinse asupra organismului, în scopul desfaşurării efortului fizic cu maximă eficienţă şi minimă uzură biologică.

Reechilibrarea , restabilirea fiziologică, biochimică din cadrul procesului de refacere dupa efort, se realizează fie în pauzele dintre exerciţii, dintre reprize (refacere intraefort), după o lectie de antrenament sau zi de munca, după un ciclu săptămânal (refacerea durează 2-3 zile) după cum putem vorbi de refacere după o etapă de pregătire sau un ciclu anual de pregătire (refacerea durează 2-3 săptămâni) şi după un ciclu olimpic (refacere de 4-6 săptămâni)

Din punct de vedere al modului de realizare, refacerea este de doua feluri : - refacere spontană - refacere dirijată

Refacerea spontană – se produce în mod fazic, după orice solicitare, fără intervenţie asupra organismului ; este refacere spontană şi se realizează prin odihnă pasivă. In cadrul refacerii spontane, somnul profund odihnitor are rol deosebit asupra capacităţii fizice şi intelectuale ; în somn, inhibiţia de protecţie iradiată de scoarţa cerebrală induce regenerarea celulelor nervoase. Refacerea dirijată este acea parte componentă a antrenamentului care foloseşte dirijat unele mijloace naturale sau artificiale, fiziologice, provenite din mediu intern sau extern, în scopul restabilirii homeostaziei şi chiar depăşirea acestui prag prin realizarea supracompensării Refacerea dirijată completează, compensează, accelerează refacerea naturală a organismului (nu o poate substitui)

Mijloacele refacerii dirijate se clasifică după : 1. sectorul biologic asupra căruia acţionează aceste mijloace - mijloace de refacere neuropsihică - mijloace de refacere neuromusculară - mijloace de refacere cardiorespiratorie

Page 74: Educatia Fizica Si Sportul

2. apartenenţa acestor mijloace Mijloace fizio-balneo-hidro-kineto-terapeutice

- hidroterapie - climoterapie - masaj şi saună - oxigenare naturală sau artificială, aeroionizare artificială şi naturală - acupunctură si presopunctură

Mijloace dietetice – se referă la alimentaţia care în perioada de refacere trebuie să fie alcalinizată, hidro-zaharată, bogată în vitamine şi oligo-elemente Mijloace psihoterapeutice – includ tehnici de relaxare – training autogen, yoga, accelerează refacerea organismului după efort Mijloace farmacologice Odihna activă, procedeu ce constă în solicitarea uşoara a altor grupe musculare şi deci a altor zone şi centri nervoşi decât cei angrenati în efortul propriu-zis

Odată cu amploarea luată de fenomenul fotbalistic în ultima decadă şi ţinând cont de industrializarea evidentă a acestui sport, majorităţii jucătorilor de top li se impune un program foarte încărcat de jocuri, călătorii şi antrenamente, care fără folosirea tehnicilor adecvate de refacere ar fi decimaţi. Tehnicile de refacere potrivite , utilizate la timpul potrivit, accelerează viteza de refacere şi revenire a organismului, scad nivelul oboselii şi al frecvenţei accidentărilor.Atunci când jucătorii sunt obosiţi, coordonarea lor slăbeşte şi nivelul de concentrare este mai mic şi de scurtă durată, ceea ce duce la mişcări necontrolate, neeficace şi nu în ultimul rând, inestetice ; în consecintă, şansele accidentărilor pot creşte.

Pentru a mări beneficiile antrenamentului şi eficienţa jucătorilor în timpul jocurilor, ar trebui avut în permanenţă în minte lanţul evenimentelor dinainte şi dupa joc : - antrenaţi-vă cât de des posibil - relaxaţi-vă sau ascultaţi puţină muzică înainte de fiecare joc, pentru a elimina

oboseala fizică şi mentală - jucaţi jocul - folosiţi tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată în timpul

jocului Un antrenament eficace necesită folosirea mijloacelor de refacere constante, permanente ; aceste mijloace vor facilita o refacere rapidă după antrenament şi va menţine o stare continuă de înaltă capacitate fizică şi psihică pentru realizarea obiectivelor antrenamentului. Mijloacele permanente de refacere trebuie să includă : - o alternare raţională a muncii cu etapele de refacere - o încercare de eliminare a tuturor factorilor de stress - o atmosferă sănătoasă de calm, încredere şi optimism a jucătorilor din echipă - o dietă raţională în conformitate cu etapele de antrenament - odihnă activă şi implicarea în activităţi sociale plăcute, relaxante - monitorizarea permanentă a stării de sănătate a fiecărui jucător

Page 75: Educatia Fizica Si Sportul

Metode moderne de refacere

Mijloace naturale de refacere

- activitate aerobă – după microcicluri de antrenamente dure sau meciuri dificile, faceţi o şedinţă uşoară de antrenament aerob ; astfel jucătorii vor fi ajutaţi să elimine mai repede substanţele nocive din organism ; aceste şedinţe vor reîncărca depozitul de energie mai repede decât odihna pasivă

- terapia prin întindere – stretching-ul trebuie folosit nu numai la antrenamentul de încălzire şi după antrenamentul de forţa, ci şi imediat după meciuri. Un muşchi întins este mai flexibil decât un muşchi încordat şi face ca îndepărtarea substanţelor nocive să fie mai rapidă. Intinderi uşoare, continui, alternate cu masaje ajută muşchii să îşi revină mai repede din accidentările minore

- odihna totală – sau pasivă este mijlocul principal de restabilire a capacităţii de lucru a jucătorilor ; un jucător care are dorinţa de a avea succes, trebuie să se odihnească 9-10 ore, mai ales noaptea şi să nu adoarmă mai tarziu de ora 22.30 (exemplul perfect îl constituie jucătorul echipei de fotbal Juventus Torino, Pavel Nedved, care de când este jucător de performanţă nu adoarme niciodată mai târziu de ora 22.00, cu excepţia zilelor când are meciuri de disputat la acea oră)

Pentru a avea un somn relaxat se pot folosi tehnici de relaxare, un masaj sau o baie caldă, precum şi necesitatea de a avea aer proaspăt în locul de odihnă.

Mijloace de refacere fizioterapeutice - masaj – masarea sistematică a muşchilor având ca scop relaxarea şi îndepărtarea substanţelor toxice adunate în timpul antrenamentului Se poate folosi 15-20 de minute înainte de antrenament, 10 minute după duşul de după antrenament şi puşin mai mult după o baie fierbinte sau saună Prin tehnicile specifice, masajul creşte circulaţia sanguină, aducând mai mult oxigen şi substanţe nutritive celulelor musculare, îndepărtează inflamaţiile excesive şi înlătură oboseala musculară - terapia la cald – saună, băi fierbinţi şi de aburi, precum şi împachetări umede

la cald ; terapia la cald nu se recomandă imediat după antrenament când sunt traume sau când un jucător are febră

- terapia la rece – aplicarea de materiale reci are efecte analgezice ; cele mai bune rezultate se obţin prin folosirea terapiei la rece imediat după antrenament, prin aplicarea ei timp de 15-20 de minute ; nu se foloseşte când jucătorii au alergii la rece, dureri articulare, greaţă şi stări reumatismale

- băi reci – calde - prin alternarea terapiei la rece cu cea la cald, jucătorii beneficiază de acţiunea de « pompare » a muşchilor, care face ca sângele să circule prin corp mai repede, furnizând substanţe hrănitoare şi oxigen celulelor musculare ; băile reci-calde alternează duşul rece timp de un minut cu cel fierbinte timp de 5 minute, începând şi sfârşind cu rece, pornind de la extremităţi şi apoi trupul ; sunt adecvate pentru rănile superficiale, pentru

Page 76: Educatia Fizica Si Sportul

relaxarea muşchilor şi îndepărtarea toxinelor din corp ; băile pot fi folosite la 1-2 ore după un antrenament sau joc, acasă sau la hotel Supraantrenamentul este forma cronică generală de oboseală patologică la

sportivi care afectează profund întregul organism ; supraantrenamentul afectează homeostazia, sistemul endocrin, sistemul nervos vegetativ şi somatic, sfera psihică Cauzele care conduc la supraantrenament sunt : - creştere prea rapidă a cantităţii şi intensităţii antrenamentelor - învăţarea tehnicii unei mişcări dificile într-un timp prea scurt - uniformitatea metodelor şi conţinutului antrenamentelor - competiţii prea multe într-o perioadă cu intervale insuficiente de refacere - dorinţa de prelungire a formei sportive - regim de viată nesportiv - conflicte pe diferite planuri

Semnele supraantrenamentului sunt : - comportament schimbat - reacţii mai puternice faţă de solicitare - indiferenţa faţă de tot - semne de nevroză ( insomnii, dureri de cap ) - senzaţie de greutate în muşchi - dureri precordiale - lipsa poftei de mâncare - modificări ale culorii pielii în efort - transpiraţii abundente nejustificate - tulburări ale echilibrului hidro-mineral - mişcări necoordonate - respiraţie slaba - tulburări cardiovasculare, digestive şi endicrine, hepatice - scăderi ale greutăţii corporale ( -3% )

Tratamentul supraantrenamentului este profilactic şi curativ ; sportivul este scos din mediul său şi trimis într-o staţiune cu altitudinea de 600-800 m. cu : - tratament igieno-dietetic (alcalinizat, uşor anabolizant, hidro-zaharat, bogat în

crudităţi, lactate, vitamine şi minerale) - tratament medicamentos (complexe de vitamine şi oligoelemente, aminoacizi

de tip aspartat de arginină, antioxidanţi, glicocol, vit. E, C, B) - odihnă activă pentru restabilirea neuronilor stresaţi şi solicitarea de noi

neuroni, de rezervă

Page 77: Educatia Fizica Si Sportul

Suplimentele nutritive din sport si destinatia lor Lect.univ.dr. Mănescu Dan

Odata stabilit faptul ca pentru a obtine o masa musculara mare este nevoie de un aport nutritiv ridicat, care nu de multe ori nu se poate realiza prin alimentatia de zi cu zi, nu ramane de precizat decit ce inseamna si la ce sunt folosite suplimentele nutritive.

In urma unor ample cercetari, facute de centre specializate de nutritie pe parcursul mai multor ani si care continua si astazi, s-a reusit obtinerea unor preparate, numite suplimente alimentare, care concentreaza intr-un volum mic o cantitate mare de substante nutritive.

Acest lucru scuteste sportivul de un consum exagerat de alimente, asigurandu-i o nutritie corespunzatoare mult mai usor. In aceasta categorie intra: concentartele proteice, aminoacizii, vitaminele si mineralele.

Pe langa aceste suplimente alimentare, au fost descoperite o serie de suplimente nealimentare de origine vegetala sau animala, care au rol de a stimula factorii de crestere ai organismului respectiv anabolismul.

Toate aceste descoperiri ale stiintei nu pot inlocui hrana de baza a sportivului, hrana solida obisnuita, ele fiind doar niste suplimente care au intr-adevar o contributie importanta, in sensul ca accelereaza si imbunatatesc mult dezvoltarea musculara.

Este important sa se faca diferentierea dintre un medicament si un supliment nutritiv. Un medicament este o substanta prescrisa pentru a crea un anumit efect intr-un organ, intr-o celula sau in organism. Se administreaza in cazul unei anumite boli sau stari si adesea are efecte secundare care pot fi minore sau grave.

Un supliment nutritiv este un produs natural obtinut din alimente naturale, din care au fost extrasi prncipali nutrienti care furnizeaza energie sau elemente moleculare organismului. Este de fapt o forma concentrata de hrana de cea mai buna calitate.

In SUA nu numai sportivii consuma astfel de produse ci si persoanele sedentare, din dorinta de a-si asigura o hrana rapida, comoda si care sa contina necesarul energetic si calitativ al unei mese normale.

Suplimentele se pot gasi in diverse forme de prezentare sau combinatii, in functie de destinatia produsului respectiv si firma producatoare.In categoria acestor suplimente, cu adevarat valoroase pentru constructia muschilor, care sunt folosite la ora actuala in alimentatia culturistilor, intra:

Concentratele proteice – cu mult timp in urma au fost lansate pe piata

occidentala concentrate de proteine extrase din lapte, albus de ou, soia si ulterior zer. Forma sub care se prezinta acestea cel mai des este aceea a unei pudre fine (ca si laptele praf) cu diferite arome – cacao, ciocolata, vanilie etc. – si concentratii ce pot merge pana la 99% proteine din masa respectivului produs.

Page 78: Educatia Fizica Si Sportul

Avantajele folosirii acestor concentrate proteice in alimentatie sunt:

• posibilitatea de a introduce in organism proteine de inalta calitate fara a introduce in acelasi timp si nedoritele grasimi, asociate de obicei in alimente cu proteinele – ex. cazul laptelui, al carnii, al oului etc.

• posibilitatea de a oferi organismului proteine care nu mai necesita un timp indelungat de prelucrare mecanica la nivelul cavitatii bucale si al stomacului – fiind necesara doar hidrolizarea proteinelor, adica desfacerea in aminoacizi dupa care urmeaza absorbtia

• nu in ultimul rand, posibilitatea de a avea o sursa de hrana usor de transportat datorita concentratiei si usor de folosit; nu trebuie decat amestecata pudra proteica cu apa sau alt lichid si consumata ca atare.

Destul de des, in dorinta de a asigura un aliment perfect, unele companii

producatoare adauga concentratului proteic vitamine, saruri minerale, glucide (hidrati de carbon) cu absorbtie lenta. Uneori chiar si stimulenti naturali cum ar fi ginseng, polen etc.

Principala sursa de proteine pentru suplimentele nutritive este laptele. Proteine din lapte deriva aproape intotdeauna din laptele de vaca si este disponibila in comert ca proteina din lapte integral, proteina din zer si caseina.

Proteina din lapte. Deoarece proteina din lapte este data de natura pentru a

sustine fiinta in copilarie - o perioada din viata in care sunt cele mai mari cerinte pentru crestere - este o sursa ideala pentru suplimente.

Proteina din zer. Zerul a fost semnalat ca forma suprema de proteina pentru culturisti, datorita compozitiei sale in aminoacizi esentiali, aminoacizi cu catene ramificate (BCAA), aminoacizi sulfurati, precum si gustului, mixabilitatii si stabilitatii in lichide. Faptul ca este digerata rapid, in special in comparatie cu caseina, a fost considerat un plus. In esenta, zerul este lichidul care ramane dupa ce caseina si grasimea au fost indepartate din lapte. Fabricantii separa caseina de zer folosind acizi sau metode specializate de filtrare. Acizii din prima metoda pot deteriora fractiile proteice valoroase din zer. Un pret mai scazut al acestor produse poate indica faptul ca a fost folosit procedeul cu acid si ca proteina respectiva nu este de cea mai buna calitate. Caseina. Cele mai bune doua tipuri de caseina sunt sub forma unui agregat de mici sfere de molecule de proteina si tipul care se gaseste in proteina laptelui matern (care este aproximativ 80% caseina si 20% zer). Aceste doua tipuri sunt complet nedenaturate si contin minerale (calciu, magneziu, fosfor, potasiu) care se gasesc in interiorul ciorchinelui de molecule de proteina.

Page 79: Educatia Fizica Si Sportul

Proteina din soia. Desconsiderata cu ceva timp in urma, proteina din soia a fost reconsiderata datorita noilor procesari care au facut-o mai gustoasa si mai digerabila. Proteina din soia poseda unele caracteristici unice care o separa de proteinele de origine animala. Soia este singura sursa dietetica a doua particule izoflavone: genisteina si diadzeina. Cercetarile demonstreaza ca acestea sunt in parte responsabile pentru actiunile antioxidante ale soiei, proprietati stimulative ale tiroidei/metabolismului, prevenirea cancerului, reducerea factorilor de risc a bolilor cardiovasculare, si mentinerea masei oaselor. Ca si proteina din lapte, proteina soia este dependenta de metoda de procesare. Unii folosesc mixturi de etanol/apa care indeparteaza izoflavonele. Etanolul (alcool) este vinovat in aceste metode - el denatureaza proteina din soia. Oul intreg, nu numai albusul, a fost folosit ca proteina de referinta fata de alte proteine; acest fapt a condus la perceptia ca pudrele proteice din ou sunt suplimentul cel mai bun. Totusi, exista mai putine produse proteice din oua pe piata deoarece acestea sunt mai scumpe decat orice alte proteine pure, in special de la aparitia pudrelor proteice pure din zer. Proteinele din ou sunt in mod obisnuit adaugate pudrelor proteice, de obicei in cantitati mici (mai putin de 5% din totalul proteinelor), pentru a castiga increderea cumparatorului. Amestecurile de proteina devin din ce in ce mai sofisticate pe zi ce trece. Tehnicile de fabricatie, incluzand amestecul de proteine, predigerarea si fortificarea cu aminoacizi, sunt folosite pentru a produce sau imbunatati diferite proteine. Proteine eliberate in timp. Furnizarea unui flux prelungit si continuu de proteina sangelui si muschilor este scopul primordial al nutritiei in culturism. O tendinta obisnuita din aceasta industrie este sa se pretinda un continut mare de proteina per portie (uneori pana la 60 g.). In forma lichida, acestea ar putea trece prin intestine foarte repede - probabil prea repede pentru a mai fi eficienta chiar cand s-ar consuma 40 grame sau mai putin la o portie. Aceste produse sunt foarte bune de luat oricand – ziua, noaptea, in timpul mesei sau intre mese.

Proteinele predigerate. Cand cineva se gandeste serios sa devina puternic si mare, si manca 150-200 grame de proteine solide zilnic si alte 100 grame de proteine sub forma lichida, trebuie sa stie ca intestinele sale lucreaza la fel de greu ca si muschii. Astfel li se poate micsora nivelul enzimelor care digera proteinele. Exercitiile intense pot cauza unele slabiri ale intestinelor prin diferite forme de oboseala fiziologica.Sa spunem ca e necesara o alimentatie care sa includa mai multe proteine pentru a depasi nivelul actual, dar sportivul nu doreste sa-si mai streseze intestinele. Are nevoie de ceva mai usor de digerat. Urmatoarea gustare ar trebui sa aiba un continut inalt de di- si tripeptide (doi sau trei aminoacizi legati intre ei), aproximativ 30-40%. Studii recente arata ca aceste peptide sunt importante deoarece, cand sunt luate cantitati importante, maresc retentia de azot (deci au efect anabolic).

Page 80: Educatia Fizica Si Sportul

Niveluri inalte de di si tripeptide intr-o proteina (opus nivelurilor minuscule de 5-10% din totalul de proteine, spre exemplu) elibereaza o cantitate mai favorabila si mai constanta de aminoacizi in sistemul sanguin. Acestea o fac mai rapid si cu cantitati mai mici folosite pentru energie comparat cu cantitati egale de proteine complete sau aminoacizi liberi. In plus, acestea pot creste serul de albumina, care actioneaza ca un depozit pentru aminoacizi si este de foarte mare importanta in mentinerea continutului de apa din sange. Oricand este bine sa se ia aceste proteine predigerate, in special daca deja luati mari cantitati de proteine zilnic. Ar fi benefice in special dupa antrenament.

Peptide si aminoacizi. Doua lucruri au condus la dezvoltarea unei

proteine hidrolizate bogate in glutamina: primul, recenta crestere in popularitate a glutaminei ca ajutor ergogenic pentru crestere si recuperare si, al doilea, cunoasterea faptului ca proteinele hidrolizate pot mari absorbtia aminoacizilor mai bine decat o cantitate echivalenta de proteine intregi sau aminoacizi in forma libera. Peptida glutamina este stabila - in acidul din stomac, de exemplu - si usor digerata si absorbita. Pentru a obtine suficienta glutamina sunt recomandate suplimentele imbogatite cu glutamina. Trebuie cautata peptida glutamina sau L-glutamina pe lista ingredientelor, nu acidul glutamic sau "precursori ai glutaminei", deoarece acestea din urma nu sunt acelasi lucru cu glutamina. L-glutamina este peste 95% glutamina, in timp ce peptida de glutamina contine numai 30% glutamina. Mai mult, daca o eticheta a unui produs specifica 10 g. de peptida de glutamina, acest produs nu contine decat 3 g. de glutamina folosibila. Glutamina nu numai ca are actiuni anabolice si anticatabolice in organism, ci creste si valoarea celorlalte proteine in procesul de construire a muschilor. Doza recomandata este de 20 g. de glutamina pe zi, care vor fi luate cu apa sau suc in mai multe reprize, dar in special dupa antrenament. Alti aminoacizi folositi in mod frecvent la fortificarea suplimentelor proteice sunt aminoacizii cu catene ramificate (BCAA), care pot fi folositi ca sursa de energie in momentele cand zaharul din sange si glicogenul muscular se diminueaza.

Aminoacizii – dupa aparitia concentratelor proteice , urmatorul pas a fost aparitia aminoacizilor liberi sub forma de capsule sau mai rar de pudra. Avantajul major al acestora fata de concentratele proteice este acela ca sunt gata pragatite pentru absorbtie. Lucrul acesta este deosebit de important dupa antrenament, cand nevoia de aminoacizi a organismului este acuta.

Fiind foarte rapid asimilati in organism asigura constructia si repararea tesuturilor foarte repede. In aceasta categorie cei mai valorosi sunt cei extrasi din lapte si oua.

Din cei 22 de aminoacizi cei mai valorosi sunt leucina, valina si izoleucina, cunoscute si sub denumirea de BCAA (branched chain amino acids – aminoacizi cu lanturi ramificate). Ei sunt asimilati direct in sange fara a mai fi prelucrati in ficat. Valoarea lor este data de faptul ca intra in componenta

Page 81: Educatia Fizica Si Sportul

tesuturilor musculare in proportie de 30-35%. Se iau inainte si imediat dupa antrenament in maxim o ora.

Aminoacizii sunt importanti si ca elemente independente, datorita stimularii proceselor anabolice. Astfel – arginina stimuleaza secretia de hormon de crestere (IGH) care este amplu implicat in constructia muschilor si arderea grasimii; iar ornitina are aceeasi influenta ca si arginina dar este mult mai puternica.

Prin folosirea aminoacizilor liberi se scurteaza mult timpul dintre sfarsitul antrenamentului si momentul absorbtiei acestora daca provin din concentrate proteice, iar diferenta devine si mai mare, dramatica chiar, daca o comparam cu utilizarea unui aliment obisnuit cum ar fi de exemplu carnea care trebuie intai prelucrata mecanic in gura si apoi in stomac, abia dupa aceea avand loc hidrolizarea proteinelor.

De remarcat ca imediat dupa antrenament alimentele introduse in stomac nu sunt digerate, stomacul neindeplinindu-si functiile normale un timp (mergand pana la 1 ora) deoarece sangele se afla in muschii solicitati in timpul antrenamentului pentru diferite procese absolut indispensabile.

Exista 17 aminoacizi, care se impart in esentiali si neesentiali. Cei 8 esentiali sunt: izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, tiozina, triptofanul, valina.Teoretic, cu un regim bogat in acesti opt aminoacizi, corpul uman poate fi in masura sa produca toti ceilalti aminoacizi necesari cresterii musculare, hormoni, enzime etc. Totusi, pentru culturisti sunt considerati esentiali alti 4 aminoacizi. Acestia sunt: glutamina, alanina, arginina, taurina.

Proteinele considerate complete de nutritionisti si dietologi sunt in realitate incomplete pentru sportive, care au nevoie de acele cantitati de aminoacizi esentiali cerute de organism in timpul efortului. Un regim bogat in proteine ca cele continute in carnea de pui si in lapte nu e intotdeauna calea cea mai buna pentru o corecta si echilibrata administrare de aminoacizi. Doar completand cu proteine pulverizate care sa contina si aminoacizi ca glutamina sau taurina se poate asigura succesul cresterii musculare. Intr-un limbaj mai colocvial, putem distinge proteinele nobile de cele care nu sunt nobile. In primul caz se au in vedere proteinele ce contin toti aminoacizii esentiali derivati din lapte, carne, oua, peste. Exista si alimente sarace in triptofan, lizina si metionina, cum ar fi graul si legumele spre exemplu.

Dar ce se intampla cu aminoacizii si proteinele din corpul nostru? Din momentul in care se consuma proteinele, in stomacul nostru se activeaza o enzima numita pepsina. Lanturile lungi de aminoacizi sunt desfacute in lanturi mai scurte, apoi partiala digestie a proteinelor continua in intestin, unde enzimele pancreatice vor desface inca o data lanturile de aminoacizi in polipeptide. In final polipeptidele vor fi desfacute una cate una de catre un alt grup de enzime in dipeptide sau tripeptide, adica lanturi de doi sau trei aminoacizi. Acestea vor fi absorbite in circulatia sangelui si transportate la ficat, unde unul din patru va fi transormat

Page 82: Educatia Fizica Si Sportul

intr-un aminoacid diferit, folosit apoi pentru formarea de proteine specifice. Nu toti aminoacizii vor fi retinuti in organism. Aceasta depinde de necesitatile de moment: pentru un culturist principalul obiectiv e acela de a procura corpului proteinele necesare reconstructiei musculare dupa un antrenament intens. Cantitatea necesara unui atlet intermediar e de circa 200-300g proteine pe zi, impartite in cinci sau sase mici portii. Tot excesul de proteine este partial transformat in nitrat si eliminat prin urina, in vreme ce partea carbonica e stocata sub forma de grasimi (contrar a ceea ce unii cred, si excesul de proteine ingrasa). In final, toti aminoacizii sunt desfacuti in ceea ce se numeste “reciclajul proteic”, care consta intr-o forma anabolica (constructie de tesut muscular) si o forma catabolica (distrugere de tesut muscular). Cei mai frecvent folositi aminoacizi la culturisti sunt cei cu catene ramificate, dar nu intotdeauna reusesc sa dea rezultatele sperate. In anumite situatii, de exemplu, triptofanul si tirozina au efect direct asupra neurotransmitatorilor. Consumand aminoacizi ca glutamina si arginina exista riscul inhibarii secretiei hormonului cresterii. Stiinta nu s-a pronuntat inca asupra a tot ceea ce trebuie stiut despre acest tip de integrare si cu atat mai putin despre rolul ei in cresterea musculara.

Page 83: Educatia Fizica Si Sportul

DEFICIENTELE FIZICE SI INOTUL

Lect.univ.dr.Dominteanu Teodora ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI

DEPARTAMENTUL DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

A very important role in this concept has Ocupational Terapy, as a kinetoterapy area, based on using ocupational practical activities in the functional deficiencies threatment to optain a maximal adaptation of the organism in his enviroment.

In societatea contemporana, apasata de sedentarism , stres si agresivitate, activitatea sportiva are un rol social major. Fenomenul sportiv a devenit o activitate sociala, economica si de recreere cu valente deosebite. Miscarea in aer liber, practicarea sportului amelioreaza conditia umana, implicit calitatea vietii, iar practicantul activitatilor sportive dobandeste un ansamblu de cunostinte si abilitati benefice atat pentru sine, cat si pentru societatea din care face parte. Miscarea, exercitiile fizice, activitatea sportiva, contribuie la dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine, la implementarea in activitatea zilnica a unor mecanisme de autoreglare a starilor psiho-comportamentale.

Situandu-ne tot pe treapta trebuintelor fiziologice vedem ca inotul, pana in ziua de azi este un mijloc de mentinere si intarire a sanatatii, contribuind la dezvoltarea armonioasa a organismului. De altfel, medicina foloseste frecvent inotul, ca mijloc de tratament .

In ceea ce priveste trebuintele de securitate, care includ nevoia de securitate emotionala contra pericolelor, asigurarea vietii, nevoia de protectie, toate acestea isi pot gasi implinirea prin invatarea inotului, vazut in primul rand, ca o necesitate de aparare a vietii in fata pericolului de inec. Intalnim, de multe ori, si in prezent, situatii dureroase cand, lipsiti de cunostinte elementare de inot, oamenii isi pierd viata.

Înotul a fost practicat de-a lungul timpului în diverse scopuri, la început fiind utilizat ca mijloc de supravieţuire şi recreere, iar apoi ca mijloc de întrecere. Odată cu evoluţia civilizaţiei, înotul a devenit o preocupare majoră, perfecţionându-se ca tehnică şi căptătând multiple utilităţi. Aceste aspecte justifică practicarea înotului în scop profilactic, contribuind astfel la îmbunătăţirea funcţiilor organismului , creşterea şi dezvoltarea normală, menţinerea unui echilibru psihic, dar şi în scop terapeutic, fiind utilizat ca mijloc asociat în tratarea diverselor afecţiuni.

Din păcate specialiştii domeniului au dat o mică atenţie aplicaţiilor terapeutice, drept pentru care literatura de specialitate este săracă din acest punct de vedere. Această lucrare işi propune să scoată în evidenţă importanţa terapeutică a

Page 84: Educatia Fizica Si Sportul

înotului în corectarea deficienţelor fizice, ceea ce presupune studierea cu atenţie a influenţelor apei şi înotului asupra organismului.

Tinând seama de aceste influenţe (presiunea hidrostatică , termoliza, funcţia respiratorie, circulaţia, excreţia, aparatul neuromioartrokimetic, metabolismul, sistemul nervos), înotul poate fi folosit ca mijloc asociat în tratamentul unor afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, aparatului circulator, respirator, digestiv (obezitatea în special), etc.

Cunoscand toate aceste influente ale hidrokinetoterapiei si totodata sustinandu-mi teza de doctorat pe aceasta tema, am propus Departamentului de Educatie Fizica si Sport, o noua alternativa de program recuperator, cu ajutorul metodelor de terapie in apa, adresata studentilor ce prezinta diverse afectiuni ale aparatului locomotor, din cadrul Academiei de Studii Economice Bucuresti, eficientizand astfel usurinta cu care se poate face ameliorarea sau recuperarea diverselor deficiente fizice, crescand totodata si calitatea metodelor de recuperare.

Acest program de terapie in apa este cuprins in programa analitica a disciplinei noastre, oferind astfel, posibilitatea rezolvarii unei probleme stringente, si anume scaderea numarului de scutiri medicale. Astfel marea parte a studentilor ce apelau la scutirea medicala in cazul in care problemele de sanatate nu le permiteau depunerea unui efort fizic compatibil cu disciplinele obligatorii din programa, au la dispozitie deja de trei ani, posibilitatea de a apela la acest program, ce se desfasoara de doua ori pe saptamana la Bazinul National „Lia Manoliu”.

In cadrul programului se urmareste posibilitatea ameliorarii sau recuperarii atitudinilor deficiente sau a deficientelor usoare, prin folosirea procedeelor specifice inotului, oferind astfel o lectie de terapie mult mai atractiva si eficienta, atat pentru activitatea fizica ce trebuie indeplinita, cat si pentru moralul studentului, care va fi mult mai usor motivat in cazul in care va observa usurinta cu care se poate ameliora problema de sanatate care in afecteaza.

Totodata, in cadrul programului recuperator de inot terapeutic, studentul va invata sa inoate, in cazul in care nu detine cunostinte in acest domeniu de activitate sportiva, dar, se si poate perfectiona in cazul in care doreste, bineinteles in procedeul care il va ajuta la recuperarea deficientei prezente.

Frecventa cu care studentii doresc sa participe la acest program este in crestere, ponderea fiind mai mare in cazul recuperarii in apa (85%), fata de varianta recuperarii pe uscat, ce este prezenta in programa de foarte multi ani, si care satisfacea cat era posibil ameliorarea acestor deficiente ale aparatului locomotor, in crestere pe masura ce anii au trecut (marturie stau toate studiile si sondajele realizate la nivel national privind nivelul de sanatate, dezvoltare si conditie fizica, si mai ales in ceea ce priveste tanara generatie, care se afla intr-un declin alarmant din acest punct de vedere).

Pentru o intelegere cat mai clara a utilitatii terapeutice a inotului am sa prezint cat mai pe scurt linia generala a hidrokinetoterapiei , modalitatea de baza in care ea se aplica, eficienta ei, ca metoda alternativa de recuperare, contraindicatiile in cazul in care anumite persoane prezinta diverse afectiuni, modalitatea de crestere a calitatii programului de recuperare in apa prin folosirea diverselor substante

Page 85: Educatia Fizica Si Sportul

ajutatoare sau a variantelor de bazine existente in vederea eficientizarii programului recuperator.

Utilitatea terapeutică a înotului a plecat de la acţiunea asupra deviaţiilor coloanei vertebrale şi în special asupra scoliozelor, extinzându-se apoi şi asupra altor deviaţii ale coloanei vertebrale (cifoze, deviaţii combinate, etc.).

Hidrokinetoterapia – metoda exerciţiilor kinetice în apă, are două modalităţi distincte de aplicare:

a) Hidrokinetoterapia parţială (imersia doar a unui membru sau segment de membru );

b) Hidrokinetoterapia generală (imersia întregului corp). Hidrokinetoterapia parţială este utilizată exclusiv pentru creşterea

mobilităţi articulare, prin mişcări pasive, pasiv-active sau active. Această utilizare este bazată pe efectele apei calde: sedarea durerilor, relaxarea musculară, creşterea elasticităţii ţesuturilor moi, etc. Hidrokinetoterapia parţială se execută în băile parţiale de membre superioare sau inferioare, în crioterapie – impersia segmentelor de membre în apă cu gheaţă.

Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia corpului în întregime în bazine individuale (bazine treflă etc.), în bazine mai mari, colective sau în piscine. Fenomenul de plutire poate fi accentuat prin utilizarea de flotoare de diverse mărimi şi materiale, pentru întreg corpul sau doar pentru unele segmente. Un grad mai mare de flotaţie îl obţinem în bazinele care utilizează, de exemplu, apa minerală. Cu cât apa minerală are o greutate specifică mai mare, plutirea corpului va fi mai uşoară. Orice mişcare executată de jos în sus, deci în sensul flotării, va fi facilitată, putându-se executa cu minim de forţă musculară.

În general se utilizează temperaturi între 330 şi 360 pentru bazinele mari. Pentru a creşte efortul muscular în apă s-au utilizat diverse substanţe, care dizolvate în apă îi măresc vâscozitatea (cea mai cunoscută substanţă de acest fel este metilceluloza).

Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie este variabilă: de la 10 – 15 minute până la o oră. Exerciţiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază aceleaşi tehnici ca şi cele efectuate pe uscat, ţinând seama însă, de principiile şi avantajele oferite de mediul acvatic. Uneori există dificultăţi în ceea ce priveşte poziţionarea subiecţilor pentru unele exerciţii. Pentru a uşura execuţia corectă a acestor exerciţii s-au imaginat o serie de piese de „mobilier” pentru bazinele de kinetoterapie (mese, scaune, planşete înclinate, suporturi, bare de susţinere fixe şi mobile etc.). Fiecare bazin ar trebui să fie echipat cu un sistem de elevaţie pentru accesul în bazin al marilor handicapaţi.

Bazinele mari sunt destinate în special kinetorprofilaxiei, înotului terapeutic sau agrementului- relaxare.

Există şi bazine cu construcţii mai deosebite, în funcţie de scopul urmărit. Aşa sunt, de plidă, bazinele (de mers) cu fundul ondulat sau cu diverse pante, cu adâncimi variabile, etc. Alte bazine sunt înguste şi cu adâncime mare, fiind echipate cu instalaţii pentru elongaţii pe verticală sau pe planşete oblice.

Page 86: Educatia Fizica Si Sportul

Hidrokinetoterapia are puţine contraindicaţii absolute: dermatoze, febrilii, existenţa leziunilor de continuitate a pielii, de orice natură. Contraindicaţiile relative sunt date de unele afecţiuni cardiovasculare, vârsta avansată, hipotensiunea habituală mare, etc.Pentru aceasta, în funcţie de starea clinică, se apreciază interdicţia sau doar unele măsuri de prevedere (nivelul de imersie a corpului, durata programului, intensitatea exerciţiilor, temperatura apei).

Mediul acvatic influenteaza termoreglarea intr-o masura mult mai mare decat aerul, asigurand o conductibilitate termica de aproximativ 30 ori mai mare. El exercita asupra organismului, numeroase influente si determina un efort specific. Pozitia orizontala a corpului solicita organismului o cheltuiala energetica mai mare, dar asigura relaxarea musculaturii si degreveaza coloana vertebrala de o mare parte a greutatii corporale. Presiunea apei intensifica muschii respiratori, iar faptul ca apa nu ofera un sprijin solid, activitatea aparatului motric devine dinamica. Este bine de stiut ca, inotul este un sport care poate preveni afectiunile cardiace si pulmonare.

BIBLIOGRAFIE 1. ARDELEANU, I

TANASESCU, GHE. „Stadiile dezvoltării fizice a copiilor şi tinerilor”, Editura Medicală, Bucureşti, 1964

2. BACIU,CLEMENT „Anatomia funcţională a aparatului locomotor”, Editura Stadion, Bucureşti,1972

3. BASTIER, G., BOUCHET, M.

„Kinetoterapia cu aplicaţii în educaţie fizică”, Editura Altius Academy, 2000

Page 87: Educatia Fizica Si Sportul

Atitudinea pro-activă- concept nou în pregătirea studenţilor

Autor : asist. Univ. Rela-Valentina Ciomag Academia de Studii Economice Bucureşti

Se ştie de foarte multă vreme, încă din antichitate, că pentru o întrecere sportivă sau pentru obţinerea unor performanţe superioare, pe lângă pregătirea fizică mai sunt necesare şi multe „calităţi” psihice, ca stăpânire de sine, imaginaţie, memorie motrică, curaj, etc. Pentru obţinerea succesului trebuie să-şi însuşească anumite conduite, să înveţe să se stăpânească, să-şi adapteze acţiunile la situaţiile speciale,surprinzătoare, să-şi păstreze prospeţimea psihică şi să fie pregătit în orice moment. Factorul psihologic este determinant în orice performanţă umană, dar trebuie precizat modul concret în care acesta asigură echilibrarea internă a fiinţei umane şi adaptarea sa de tip evolutiv, la ambianţa material-socială în continuă schimbare şi evident, la nevoia de performanţă a acesteia. Scopul pregătirii psihice constă în formarea unui sistem de atitudini şi conduite cu caracter operaţional şi reglator, prin care sportivul să se adapteze suplu şi creator la diferitele situaţii. Această pregătire noi o putem considera cu „bătaie” lungă, pentru că în cazul nostru noi nu avem sportivi de mare performanţă, ci subiecţii sunt studente, care prin acest gen de pregătire urmărim să-şi formeze o atitudine pozitivă faţă de mişcare, faţă de viaţă, o gândire pozitivă, optimistă, molipsitoare pentru cei din jur, totul având ca finalitate un tineret sănătos, viguros, plin de energie, orientat către o pespectivă constructivă, inovatoare. Competiţia care se dă între sportivi, aici va fi valorificată prin promovarea acestei atitudini competitive în general, ca un tipar, atât în muncă, cât şi în viaţă. Cel care este cel mai rapid, mai puternic, mai rezistent, va acţiona cel mai bine, va fi cel mai inteligent, mai versatil, mai inventiv şi va găsi soluţiile cele mai potrivite pentru situaţiile ivite. Privit analitic, acest sistem de atitudini şi conduite, prezintă diferenţe de la individ la individ, având caracter praxiologic, operaţional şi reglator. Sistemul psihic uman fiind foarte complex şi reactiv, nu-şi poate păstra componentele constante, el funcţionează în multe situaţii prin compensare. Este ştiut faptul că omul, ca fiinţă raţională, posedă capacitatea de a se conduce şi adapta creator la ambianţa complexă naturală şi socială şi la propria condiţie de om. Sportivul este obligat să realizeze un comportament adecvat sarcinii, ca o condiţie a realizării obiectivelor propuse. Dar la baza întregii activităţi umane şi care de altfel face deosebirea între om şi regnul animal stă gândirea. Gândirea este rezultatul prelucrării datelor furnizate de simţuri şi experienţe anterioare. Gândirea se defineşte şi ca proces de rezolvare de probleme, deoarece activitatea de bază a acesteia constă în găsirea de soluţii pentru situaţii necunoscute şi pentru care, răspunsurile subiectului apar insuficiente şi sau inadecvate. Rezolvarea pentru astfel de probleme alternează strategiile sistematice (algoritmice) şi cele euristice. Gândirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul şi acelaşi om în momente şi în situaţii diferite. De aceea s-a lansat ideea existenţei mai multor tipuri sau moduri de gândire. Aflaţi în faţa unor situaţii neobişnuite, nefamiliare, cu elemente ambigue, imprevizibile, stresante sau frustante, oamenii se angajează diferit în analizarea şi soluţionarea lor, unii se implică activ, ofensiv şi constructiv, alţii pasiv, defensiv, neconstructiv.

Page 88: Educatia Fizica Si Sportul

Primii pun în funcţiune aşa numita gândire pozitivă, constructivă, pe când ceilalţi o adoptă pe cea negativă, care-l pune întotdeauna în faţă pe „nu”. Un gânditor pozitiv posedă o serie de capacităţi: forţa de învinge înfrângerile, capacitatea de nu se teme de nimic, eliberarea de frică, arta de a trăi fericit cu tine insuţi, achiziţionarea unei stime de sine normale, veselie şi entuziasm, diminuarea resentimentelor, a rămâne creator, a vedea posibilităţi de rezolvare chiar şi în cele mai grele situaţii, selecţia şi ierarhizarea dificultăţilor. În literatura de specialitate se precizează că cele două tipuri de gândire sunt mai degrabă atitudini ale omului faţă de viaţă, de semeni şi faţă de probleme şi anume atitudini constructive, eficiente şi oportune sau din contră atitudini nihiliste, ineficiente, inoportune. Această idee este susţinută şi de psihologi români (Holdevici, 1999), ei afirmă că înainte de toate, gândirea pozitivă şi negativă sunt capacităţi şi apoi atitudini. Unii oameni gândesc pozitiv, descoperă rapid soluţiile adecvate, aspectele pozitive ale situaţiilor cu care se confruntă, de a se vedea pe sine şi pe ceilalţi într-o manieră optimistă, favorabilă. Gândirea pozitivă se caracterizează prin raţionalitate, orientare activă, constructivă pe direcţia depăşirii dificultăţilor. Gândirea pozitivă are efecte benefice asupra comportamentului individului, asigură o mai bună adaptare la solicitările mediului, ea creşte încrederea în autoeficienţă, în posibilităţile de autoperfecţionare, conduce la sporirea autorespectului. Gândirea pozitivă înseamnă a avea speranţe (aşteptări) pozitive pentru viitor, optimismul devenind o formă de tipică de gândire pozitivă asupra stării fizice. Persoanele care gândesc pozitiv au o imagine de sine rezonabilă, îşi cunosc şi îşi evaluează corect atât calităţile, cât şi defectele, îşi stabilesc ţelurile în funcţie de posibilităţi, au credinţa că le pot realiza, de aceea obţin performanţe peste posibilităţi, se bucură de o bună sănătate fizică şi psihică. Aceste persoane, conform cercetărilor efectuate, dispun de o mare capacitate de efort fizic şi psihic, rezistă mai bine în situaţii frustrante şi stressante, au o mai mare rezistenţă la îmbolnăviri. Educarea gândirii pozitive devine o necesitate atât la nivel individual, cât şi la nivel instituţional. Nouă pedagogilor ne stă în putere să educăm tineretul în acest spirit pozitiv, constructiv, de susţinere şi încurajare, să le modelăm comportamentul într-o direcţie optimistă, pozitivă, inovatoare, creatoare. O atitudine pozitivă din partea tineretului universitar va fi trambulina propulsatoare în vâltoarea sistemului. Rolul deosebit în desăvârşirea pregătirii şi formării unui tineret viguros, cu înalte principii şi valori culturale va reveni binenţeles profesorilor care vor dirija, direcţiona, susţine şi încuraja efortul studenţilor. Procesul va fi unul lung şi anevoios, dar presărat cu multă încredere, dorinţă de a reuşi , perseverenţă, curaj, hotărâre, dorinţă de afirmare, stăpânire de sine,într-un spirit de ordine şi disciplină,mereu sub îndrumarea şi încurajarea atentă a profesorilor,colegilor şi e ce nu prin susţinerea permanentă de către familie, colegi şi prieteni. Această atitudine pro-activă pe care o propunem tinetului studenţesc este tocmai abordarea problemelor într-o direcţie pozitivă, astfel că trebuie găsite cele mai eficiente, rapide, mai potrivite şi mai creatoare soluţii la situaţiile neaşteptate ce se ivesc. Susţinerea şi îndrumarea de către noi pedagogii în această direcţie a studenţilor face parte din noua orientare a învâţământului modern. Profesorii trebuie să fie cât mai atenţi la nevoile profesionale ale studenţilor, să-i ghideze mereu în direcţia potrivită, să-i susţină şi să-i supravegheze cât mai îndeaproape, astfel încât atunci când aceştia nu se mai descurcă, sunt gata să renunţe sau să abandoneze, să-i poată redirecţiona şi stimula. Comunicarea, aş putea afirma eu că este cheia succesului legăturii profesor-student.

Page 89: Educatia Fizica Si Sportul

Acest mecanism de formare a noii generaţii de tineri pregătiţi în domeniul în care au studiat, dar şi să facă faţă provocărilor vieţii, presupune implicarea directă, totală a subiecţilor, dar şi coordonare şi furnizarea de informaţii preţioase din partea mentorilor. Procesul astfel va funcţiona după legile evoluţiei şi ale echilibrului, legi care presupun mişcare, reorientare, perfecţionare continuă, optimizare şi maximizare a efectelor (rezultatelor). În esenţă se prezintă ca un sistem predispus la transformări, la adaptări, şi reajustări continue, un sistem ce dispune de capacitate de reglare şi autoreglare. Acest lucru este viabil datorită informaţiei inverse (mecanismelor de feed-back). Acest mecanism, element cheie în componenţa sistemelor moderne de instruire permite sistemului să-şi modifice anumiţi parametrii pentru a restabili o stare de echilibru şi pentru a putea funcţiona după standarde prestabilite. Procesul de instruire este un sistem generator de informaţii inverse (feed-back), ce se regăsesc în cuprinsul diferitelor secvenţe ale actelor de predare – învăţare, inclusiv în cele de fixare, aplicare, sintetizare, evaluare, etc. Este cert că astfel de informaţii au semnificaţia unor indici care semnaleză dacă şi cum obiectivele prevăzute sunt atinse sau nu, dacă s-au obţinut rezultatele scontate sau nu, dacă derularea procesului deviază sau nu de la regulile şi principiile didactice. Sub impactul abordării sistemice şi cibernetice, care propun un mod superior de de a gândi şi acţiona în sistem, didactica modernă se declară adepta promovării unei concepţii integrative, globale, dinamico- funcţionale asupra procesului de învăţământ, contrara unei viziuni lineare, fragmentare, percepţie ce aparţine învăţământului tradiţional. Se susţine astfel promovarea unei pedagogii de susţinere sau de sprijin, a unei pedagogii curative (corective), dar şi preventive, a unei pedagogii a succesului, în ultimă instanţă. Instruirea trebuie realizată prin asigurarea unui control şi reglaj continuu, operativ şi suplu, organizat şi spontan, pe tot parcursul desfăşurării proceselor de predare şi învăţare, pe baza utilizării mecanismelor feed-back, prin diversitatea tipurilor şi posibilităţilor multiple pe care acesta le oferă. Această energie încorporată în informaţiile inverse, rapide şi sigure, este convertită în reacţii cu efect reglator, care apar în intervenţii de corecţie, de apreciere, de interpretare, de confirmare sau infirmare, de sprijinire, etc. O atitudine pozitivă din partea profesorilor va fi modelul de acţiune şi execuţie al studenţilor. Motivele pentru care tinerii practică educaţia fizică sunt diferite, dar majoritatea sunt legate de faptul că, aceste activităţi oferă satisfacţiile cele mai puternice şi mai diverse. Nevoia de mişcare este un motiv deosebit de important, actul motric în sine oferă satisfacţii atât de ordin fizic, cât şi psihic şi social, dar nu în ultimul rând estetic. Studentele sunt motivate de dorinţa de a arăta bine, se detaşează de problemele cotidiene, relaxându-se în timpul lecţiei de gimnastică aerobică, fitness, volei sau baschet, ştiu că aceste forme de practicare a exerciţiului fizic îi vor furniza energia de a continua restul zilei, săptămâni şi-i vor oferi suportul moral de a depăşi greutăţile zilnice. Tonifierea atât fizică (a muşchilor), cât şi cea psihică vor fi o motivaţie suplimentară în practicarea nemijlocită a mişcării. Întărirea trăsăturilor de caracter vine să contureze profilul viitoarelor economiste, manageri gata să înfrunte orice strategie învechită sau depăşită. Dorinţa de competiţie, de depăşire a colegelor, de autodepăşire sunt tot atâtea motive pentru care spiritul sportiv prinde contur şi întăreşte personalitatea viitoarelor femei. O imagine de sine corespunzătoare reprezentării fiecărei studente va da încredere în forţele proprii, convingerea că este puternică şi va putea depăşi orice obstacol.

Page 90: Educatia Fizica Si Sportul

Iniţiativa cultivată în timpul orelor de educaţie fizică, va încuraja persoanele timide, astfel încât teama va fi înlocuită de tactici personale, iniţiative lăudabile şi asumarea responsabilităţii pentru propuneri îndrăzneţe, constructive, creatoare. Simţul estetic cultivat de-a lungul şcolii va prelucra imaginaţia ce mai târziu va fi valorificată în planuri elaborate. Educaţia estetică este de o importanţă deosebită pentru viitoarele tinere absolvente de facultate şi nu numai, pentru că promovează armonia corporală şi frumuseţea mişcărilor. Formarea unei atitudini estetice, de cultivare a frumosului, de apreciere a armoniei corporale reprezintă doar o mică parte din rolul ce-mi doresc să-l exercit asupra studentelor cu care lucrez. Finalitatea pe care de fapt mi-am propus-o în activitatea ce-o desfăşor cu studentele A. S. E. este cultivarea gustului estetic, orientarea tinerelor către adevăratele valori estetice din lumea activităţilor motrice şi implicarea directă a acestora în actul de creaţie a mişcărilor.

Lecţiile de educaţie fizică pe lângă prelucrarea psihică permanentă vor avea şi menirea de a asigura o stare optimă de sănătate a tineretului şi de a crea în rândul acestora dependenţa de mişcare, nevoia de destindere, de relaxare prin angrenarea activă a corpului. Conceptul de educaţie fizică trebuie să evidenţieze contribuţiile multiple ale acestei activităţi, la calitatea vieţii individului, valori pe care educaţia fizică la creează şi le promovează. Educaţia fizică atât la studenţi, cât şi la diverse categorii de populaţie, implică un conţinut emoţional important, sentimentul satisfacţiei şi bucuriei, eliberarea de tensiuni şi libertate individuală. Special pentru femei, mişcarea ajută la remodelarea corpului, educarea esteticii corporale, formarea unei ţinute corecte, feminine. O gândire pozitivă, susţinătoare vine să completeze şi să armonizeze toate aceste eforturi ale tinerilor executanţi şi să-i mobilizeze pentru obţinerea rezultatelor scontate, iar ca rezultate de ansamblu vom avea un tineret, o populaţie sănătoasă, viguroasă, tonică, cu o gândire pozitivă, gata de acţiune, de rezolvare a oricăror tipuri de probleme, printr-o imaginaţie creatoare. Tinereţe, sănătate, frumuseţe sunt însuşiri pe care ni le dorim oricare dintre noi. Moştenirea genetică cu care ne înzestrează natura nu este suficientă, rămâne de datoria noastră să ne dezvoltăm viguroşi şi să ne menţinem o bună stare de sănătate şi mai ales tuturor celor ce sunt părinţi au obligaţia să insufle copiilor lor necesitatea de a face mişcare.Convingerea mea personală este că bucuria mişcării poate fi insuflată prin educaţia părinţilor.

Page 91: Educatia Fizica Si Sportul

BIBLIOGRAFIE Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996 Epuran, M., Psihologia sportului de performanţă. Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice ale sportivilor, Editura ANEFS, Bucureşti, 1996 Epuran, M., Horghidan, V., Psihologia educaţiei fizice, ANEFS, 1994 Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., Psihologia sportului de performanţă-teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001 Holdevici, I., Psihologia succesului, Editura Ceres, Bucureşti, 1993 Holdevici, I., Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie relaţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999 Lochart, B.D., Fitness pentru toţi - consideraţii conceptuale, Quest, Nr. 4, Luca, A., Fitness şi aerobica, Editura Fundaţiei Altius Academica., Academia Iaşi -2001 Niculescu, M., Elemente de psihologia sportului de performanţă şi mare performanţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999 Sălăvăstru, D., Psihologia Educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004 Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999,2006 Zlate, M., Psihologia vieţii cotidiene, Editura Polirom, Iaşi, 1997 Tűdős, Ş., Concepte psihologice de bază. Perspectivă genetică şi funcţională, Editura Globus, Bucureşti, 2001 Vinţanu, N., Educaţia universitară, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

Page 92: Educatia Fizica Si Sportul

“STUDIUL PRIVIND PARTICULARITĂŢILE ŞI CONŢINUTUL REFACERII PRIN ODIHNA PASIVĂ

LA STUDENŢII ÎN VÂRSTĂ DE 18-20 ANI”

Asist.univ.Popescu Viorela

Scopul – verifică gradul de informare al studenţilor din anul I şi II, din A.S.E., asupra unor deprinderi igienice corecte de consolidare a stării optime de sănătate şi ameliorarea condiţiei fizice.

Ipoteza – tinerii studenţi prin somnul de noapte nu se odihnesc suficient din punct de vedere calitativ şi cantitativ

METODELE DE CERCETARE

1. Studiul literaturii de specialitate; 2. Metoda anchetei prin chestionar; 3. Investigarea gradului de funcţionare şi adaptare a cordului – prin

măsurarea şi înregistrarea frecvenţei cardiace; 4. Metoda analizei statistico-matematică a rezultatelor obţinute; 5. Reprezentarea grafică - pentru ilustrarea cât mai sugestivă a rezultatelor

obţinute prin studiu.

DURATA SOMNULUI

76%

24%

4 -5 ORE

6 -8 ORE

Page 93: Educatia Fizica Si Sportul

ORA DE CULCARE

20%

40%23 h

24 h

01 h40%

CALITATEA SOMNULUI

8% 20%

F. BUNBUN

SLAB72%

MIJLOACE SPECIALE

76%

16%8%

NIMIC

DUŞ CALD

TV

PRACTICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE

40%DA

60% NU

Page 94: Educatia Fizica Si Sportul

CONCLUZII

1. Majoritatea tinerilor chestionaţi recunosc necesitatea obiectivă a odihnei

ştit, odihnitor, fără să

mătate dintre studenţii care au fost cuprinşi în

şi cu condiţie fizică modestă, tinerii cuprinşi în studiu, conform

m şi ortostatism,

denţi,

prin somn, dar aproape aceeaşi majoritate declară că nu reuşeşte să doarmă efectiv, decât 4-5 ore / noapte, iar din protocolul centralizat de autocontrol a reieşit că studenţii dorm 8 ore. În cazul în care cele 8 ore sunt reale, se pune problema intervalului de timp în care ele sunt efectuate, ştiind că un număr mare dintre studenţii chestionaţi au ora de culcare la /după miezul nopţii. 2. Cei mai mulţi tineri chestionaţi au un somn bun, liniapeleze la mijloace stimulatoare. 3. Pentru mai mult de justudiu, practicarea independentă a exerciţiilor fizice nu face parte din obişnuinţele cotidiene. 4. Dedeclaraţiilor din chestionar, se odihnesc bine din punct de vedere calitativ, fapt pe care ni-l explicăm, prin vârsta şi tinereţea acestora. 5. Valorile indicate de frecvenţa cardiacă, în clinostatisconduc spre aprecierea calităţii de neantrenat, a grupului de studenţi studiat. 6. Mijloacele de relaxare, utilizate ocazional de o mică parte dintre stusunt în ordinea opţiunilor: muzica, masajul, sauna, masajul reflexogen.

Page 95: Educatia Fizica Si Sportul

BIBLIOGRAFIE

ota, Cornelia, Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2000. ura

i refacerea în sport, I.N.C.S.,

g. Secretul flexibilităţii, Editura Corint, 2002.

BBota, Cornelia, Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic, Edit Medicală, Bucureşti, 2002. Buletin Informativ, nr.558, Somnul ş Bucureşti, 2002. Damian, Şerban, StretchinDemeter, Andrei; Drăgan, Ioan, Sport şi sănătate, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1990. Drăgan, ortivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002.

Epuran, Mihai; Holdevici, Irina; Toniţa, Florentina, Psihologi Ioan, Medicina sp

a sportului de performanţă, Editura FEST, Bucureşti, 2001. , Solomonov, Dina; Drăgănescu, Elena, StretchFurcoiu ing, A.S.E.,

Bucureşti, 2000. Gillanders, Ann, Alinare şi vindecare prin reflexoterapie, Editura Niculescu S.R.L.,

Bucureşti, 2004. Gurău, Anca, Tehnici şi mijloace de refacere şi recuperare. Note de curs, FEFS Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 2004. Hartmann, Charles, Masaj. Presopunctură. Reflexoterapie, Editura Alex-Alex, Bucureşti, 2001. Lindell, Lucy;, Thomas, Sara, Masajul-Ghid practic de tehnici orientale şi occidentale, Editura ProEditura, Bucureşti, 2002. Murphy, Joseph, Puterea extraordinară a subconştientului tău, Editura Deceneu, Bucureşti, 2000. Namikoshi, Toru, Shiatsu şi Stretching, Editura Teora, Bucureşti, 2006. Nenciu, Georgeta, Fiziologia generală a efortului fizic, vol.I, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005. Nenciu, Georgeta, Fiziologia sistemului neuromuscular cu aplicaţii în sport,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. Popescu, Florentina, Baschetul în şcoală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. Ramacharaka, Yog, Hatha –Yoga, Editura Lotus, Bucureşti, 1995. Sabău, Elena, Mijloace de refacere şi recuperare în activitatea sportivă, Editura Bren, Bucureşti, 2005. Sabău, Elena, Refacere-Recuperare Kinetoterapie în activitatea sportivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. Sidenco, Elena-Luminiţa, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2003. Tioshi, Wuo, Masajul terapeutic, Editura ANTET, Bucureşti, 2003. Todea, Septimiu, Florian, Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.