Editura SCRIB

cioburile mele...

Bogdan-Liviu Constantinescu

Editura SCRIB

Bogdan-Liviu Constantinescu

Editor: Gabriel IonescuTehnoredactare: Mihaela UntaruTipărit în România de SC DESKTOP PUBLISHING SRLgabi@etipografie.ro 0726.221.191ISBN 978-606-92870-6-4

Editura SCRIB

Nu ştiu ce pot fi considerate rândurile care vor urma. Faceţi din ele ce doriţi sau, după caz, ceea ce puteţi. Sunt adresate cuiva care poate că a existat, poate va exista cândva sau este, pur şi simplu, alter ego-ul meu.

Totul a fost scris într-o perioadă în care am uitat de mine. Probabil că am şi rătăcit pe undeva, asta acceptând că în clipa de faţă am reuşit să mă regăsesc.Am decis să mă abţin de la a întinde aici un pomelnic de mulţumiri. Vă mulţumesc tuturor, celor care aţi fost şi sunteţi lângă mine. Vă ştiţi, mă ştiţi.

Nu-mi mulţumesc, sub nici o formă, mie. Nu am de ce. Am pierdut pariul cu mine.

Mihaelei, pentru că sunt.

BogDan

7

noaptea... dimineaţa, oricum... târziu

Dimineaţa, tastele calculatorului sunt mai grele.

Nu am ştiut niciodată cum să apreciez perioada asta. Să zic că este dimineaţă? Că este miezul nopţii? Să consider că sunt prins între amân­două? Habar nu am. Probabil că regretele mele cunosc răspunsul, de vreme ce nu mă mai despart de ele. Doar acele mici picături de ratare ce se ivesc în mine mai cunosc trecerea timpului. Fără ele, nici nu cred că m­aş uita la ceas. Am şi renunţat să mai port ceas la mână. Mă tem de el. Mă scurge. De fapt, cred că îmi este mai teamă de mine. Mă las scurs.

Nu ştiu ce să mai fac să nu adorm. Patul este pentru mine ca un eşafod. Acolo mă simt judecat. Acolo sunt condamnat. Acolo urlu. Acolo nu mai am de cine să mă ascund. Nici de perna mea, ce refuză să ia forma aşteptată, deşi îi cad în fiecare seară în genunchi, nici de patul care nu mă lasă să dorm, dorindu­şi să mă mai chinuie o noapte pentru inutilitatea mea. Nu pot fugi de aici. Evadez, câteva ore, sâmbăta, din starea asta. Preţul este din ce în ce mai mare. Nu mai este nimeni interesat de asta. Undeva, egoismul lucrează în fiecare dintre noi, şi tindem a fi cu atât mai egoişti cu cât considerăm mai mult că nu suntem. Absurdul a învins din nou.

Mă duc să mă culc. Pernooo, patuleee… astăzi mă veţi lăsa să dorm. Dacă nu, mâine îţi schimb faţa, perno, iar pe seară am să mă duc să cumpăr un fotoliu extensibil. De ce extensibil? În speranţa că am să fiu prins la mijloc, cândva.

Ce dracului am scris eu aici? Nimic. Adică exact ceea ce sunt. Nimic, pentru nimeni.

8

o parte din ceea ce sunt

Ea îmi curgea pe coapsă. Îmi plăcea s­o privesc, obosită, uitându­se spre perna pe care, cu numai câteva clipe înainte, îşi lăsase suspinele. Iubeam să o simt scurgându­se pe mine, să îi iau mâna şi să îi simt ultimele zvâcniri dinaintea sărutului ce mă distrugea emoţional. Îi priveam trupul slab, picioarele lungi, sânii mici, ochii răi, dar care în acele clipe sclipeau plăcut. Erau momentele în care acei ochi mă acceptau. Nu m­au iubit niciodată. Întotdeauna mă priveau cu duşmănie. Întotdeauna mă priveau cu su pe­rioritate. Doar în acele momente se încălzeau.

Au fost momente când aş fi vrut să fac dragoste toată noaptea. Nu sunt omul exceselor. Mi­au plăcut întotdeauna minutele în care să pun suflet, nu orele în care să arunc trepte de viteză. M­am surprins în multe clipe gândindu­mă că aş fi vrut să ucid noaptea. De ce să se mai termine? După serile în care făceam dragoste, nu găseam un rost zilei. Acum nu găsesc un rost nopţii.

Nu eram extraordinari. Am fost doi oameni obişnuiţi. Cu toate acestea, o simţeam cu adevărat lângă mine, dorindu­mă. O simţeam tânjind. O simţeam acolo, în mine, cu adevărat, cu tot ce avea. O simţeam a mea şi mă simţeam al ei. Nu am iubit niciodată trupul unei femei. Nu am avut ce iubi la el. Mai devreme sau mai târziu mă va trăda şi al meu, oricum. Nu am ajuns la concluzia că pentru asta ar trebui să iubesc un altul. În schimb, am iubit femeile lângă care am considerat că pot zăbovi mai mult de o noapte, cu totul.

Uneori, ne luam în disperare. Ne epuizam. Când terminam, nu îmi simţeam obosit trupul, ci epuizat sufletul. Nu ne­am zgâriat niciodată, probabil din dorinţa de a ne feri de durere. Ne purtăm însă urmele, adânci. Ni le vom purta mult timp.

Ce tâmpenii am scris…

Să fiţi fericiţi.

9

mă gândeam

Mă gândeam să vomit verbe. Să împroşc în stânga şi­n dreapta cu verbe. Să violez complementele. Circumstanţial, să mă modez în el de loc. Să trimit adjectivele la sanatoriu. Sunt bolnave. Un adjectiv, în ziua de astăzi, este inutil. Mă gândeam să iau predicatul şi să­l acord cu el însuşi. Să­şi simtă, măcar o dată, oţelita inutilitate. Mă gândeam să poştesc fraza, alături de cei ce pot face asta. Să o urc în lift, să blochez uşile, să mă caţăr pe ea şi să­mi croiesc înlăuntrul ei aprinsele cărări ale spumei ce mă inundă.

Mă gândeam să vorbesc limba română. Nu am chef. Nu mai am chef. Mai bine o parchez în adâncurile unei femei. Să satisfacă labiile, dacă nu mai poate fraza. Să ejaculeze dorinţă, dacă nu idee. Pe vârful ei să stea, proaspătă, femeia, dacă este stătută topica.

Mi­e silă de tot şi de toate. Mi­e, mai ales, silă pentru că mi­e silă.

10

dac-ai veni...

Ţi­aş face o cafea. Ar fi gata când ai ajunge. Aş veni către tine, ţi­aş săruta obrajii din care aş face roman, dacă aş avea cerneala cu care un nimeni a aşternut pe buzele noastre povestea lui Prometeu şi a focului său lăuntric. Aş atinge doar prima moleculă din pielea ta, jenat de moliciunea ei şi temându­mă ca buzele mele să nu se impregneze în ea şi să strice splendidele gropiţe. Ţi­aş lua haina şi aş atârna­o uşor în cuier, dorindu­mi tainic să o bat în cuie, să nu mai pleci. Aş veni către tine, încet, m­aş aşeza uşor pe canapea, să nu te deranjez atunci când ai presăra zahărul. Amară sau dulce, ar fi cafeaua noastră şi nu aş bea nimic care să difere, tot tu ai fi cea care ai pune în ea ce urmează să devină noaptea noastră.

Am vorbi prostii. Nimicuri care ne­ar face să tresărim de plăcere, conversaţie dusă din plăcerea de a ne vorbi, deşi nu aceasta ar fi singura noastră dorinţă. Ne­am vorbi, ne­am pătrunde fiecare verb, ne­am acorda fiecare subiect, ne­am găsi cei mai precişi termeni de comparaţie, ne­am ierta tacit fiecare dezacord, ştiind ce zace în noi şi acceptând că ceea ce arde nu poate fi controlat. M­aş uita la tine cinegetic, aproape bovin, probabil cu privirea pe care o avea căprioara înainte ca ta­su lui Labiş să o execute scurt. M­aş scurge în vocea ta, aş urca sau aş coborî cu ea, aş trăi alături de tine fiecare clipă de emoţie, ca un orgasm continuu ce nu te lasă să mai respiri. Ţi­aş pune sufletul meu în mâna ta dreaptă, dorindu­mi să fie mângâiat, dar acceptând că ar putea fi nimicit. Nu, dacă s­ar întâmpla asta, nu ţi­aş vorbi, ca gândăcelul Elenei Farago. Nu aş scoate un cuvânt. Aş fi sigur că mă ucizi pentru că fără mine nu ai putea trăi şi ţi­ar fi teamă că mă va fura cineva din tine.

Nici măcar nu aş vrea să facem dragoste. Te­aş ţine în braţe toată noaptea, respirând cu fiecare respiraţie a ta, mulându­mă pe fiecare vale a trupului tău, lăsându­mi inima să bată în ritmul tău delicat. Aş sta aşa cu tine, gândindu­mă cât de fericit sunt că exist, şi cât de trist ar fi fost să nu­ţi exist. S­ar ascunde ziua de noi, luna s­ar instala peste sufletele noastre, lăsându­ne să ne odihnim, de prea obosiţi ce suntem. Am parcurs drum

11

lung până la noi. Şi dimineaţă am avea sentimentul că, departe de cei ce s­au născut sau de cei ce au murit în noaptea ce a trecut, noi am reuşit să realizăm ceva împotriva timpului şi a timpurilor. Să ne regăsim.

Te iubesc. Oricine ai fi.

12

ninge

Nu mai plouă. Nu mai plouă, şi asta mă ucide. De ce nu mai plouă? Apa a secat. Ninge. Ninge şi nu mă pot abţine să recit. “Ninge ca­n Esenin şi poema rusă/Ninge fantomatic, ninge bacovian/Ninge că sunt rece, ninge că eşti dusă/Ninge ca la moartea ultimului an“.

Îţi mai aminteşti ultimul nostru an? A nins tot timpul. A nins peste noi cu Păunescu, a mirosit a porc pârlit.

Îţi simt umbra. Ninge. Aproape că ţi­aş transmite să­ţi legi fularul la gât, să nu răceşti. Ai ţipa, ca de fiecare dată. Ai găsi lucruri de care nu eşti mulţumită. Ai transforma, ca de fiecare dată, orice discuţie în ceva con des­cendent, arogându­ţi superiorităţi egoiste.

Mai bine taci. Mai bine fi răcită. Şi aş vrea să închei cu “o umbră în viaţa mă ţine/şi umbra aceea eşti tu”. Nu pot. Pentru că sunt mort. Pentru tine, sunt mort.

Ninge incredibil peste ochii tăi.

13

către voi

Să renunţi la ochii ce te­au înlănţuit, pentru a o mai putea vedea şi altădată. Să renunţi la trupul ce te acapara, magic, pentru a şti că o mai poţi ţine de mână şi altădată. Să treci mai departe, conştient că ai fi putut cu adevărat face ceva alături de ea, dar silit să ştii doar că există, la câţiva paşi de tine, şi atât. Să îţi doreşti să o strângi în braţe, să îi aşterni frageda făptură pe cearceaful alb, să îi mângâi fiecare cută a corpului, să sorbi din ea paharul atât de dulce al împlinirii, dar să ştii că toate acestea sunt vise, pe care trebuie să te consideri mulţumit că le­ai avut.

Să mergi mai departe, conştientizând că ai un prieten lângă tine, dar pe care ţi l­ai fi dorit partener. Şi, de fiecare dată când vă veţi vedea, să opreşti în tine acel oftat ce ar spune totul chiar şi celei mai neavizate persoane din lume. Să ucizi ceva în tine, pentru ca vouă, prietenilor, să vă fie bine. Sau, dacă este prea târziu să mai ucizi, să te descurci cu ceea ce ai în tine, la fiecare ceas din noapte sau zi în care îţi aduci aminte de asta. Să cedezi sufletul tău piedicilor pe care le ai în faţă, unele dintre ele nedemne să te oprească, egoiste cu ele însele, doar pentru că tu nu ai cum să devii egoist cu tine şi cu celălalt.

Să nu mai exişti, pentru a exista voi. Să nu te mai gândeşti la tine ca bărbat, pentru plăcerea unei prietenii ce va dura, poate, o viaţă.

Vă aştept, bărbaţilor, să fiţi bărbaţi.

14

pescăruşul

Stau pe scaunul din dreapta. Nu ştiu cum am ajuns acolo. Adică ştiu, pe picioarele mele, dar asta este foarte greu de crezut că s­a întâmplat. Atunci când simt că mă aproprii de tine, genunchii mi se transformă în alge. Probabil pentru că vreau să te învăluiesc cu tot ceea ce am în mine. Poate tocmai de aceea nu au cum să fie tari. Poate că genunchii mei vor să te ţină aproape, şi să îţi plângă la ceas de noapte zâmbetul.

Mă uit la tine. Am urât întotdeauna minunile lumii. Nu au suflet. Au muncă, au sacrificii, au multe altele. Dar nu au suflet. Pe ele nu s­a cuibărit zâmbetul unei femei, pe ele nu le­a mângâiat râsul tău aprins, pe ele nu le­a topit lumina din ochii tăi. Lumina aceea pe care am mai văzut­o doar în ochii pescăruşilor, atunci când ating malul. Ai observat vreodată ce frumos zâmbesc pescăruşii? Am observat eu anul trecut, la mare, atunci când alţii căutau nimicuri în bazar. Zâmbeau ca tine. Bazarul, în schimb, zâmbea ca toţi ceilalţi. Pe faţa tuturor trona moartea, iar pe tarabe se vindea otravă din plin, pentru suflet. Numai sus, pescăruşul privea, făcându­mă atent, deşi ştia că nu este cazul, că sunt aproape să­mi pierd sufletul. Nu aveam cum. Locul meu nu este la muzeu.

Te ascult. Nu am curaj să te întrerup. Nu am cum să fac asta. Îmi luxezi respiraţia. Alunec în genunea din ochii tăi. Soarelui i se despleteşte mantia de uleiuri şi mă cheamă într­o cârciumă, să adaug ceva tărie făpturii tale calde şi molcome. Nu, nu mă duc. Unde să mă duc, atunci când zâmbetul pe care mi­l arunci îşi cască strungăreaţă în sufletul meu?

Peste strada pe care stăm se prăbuşeşte pustiul. Suntem un deşert. Vara începe cu mâna ta, pe care o simt pe mine pentru câteva clipe, atunci când sclipitoarele smaralde ale ochilor tind să­mi curgă în palmă, ca ofrandă pentru mângâierea primită. Suntem două diamante pentru care şlefuirea căreia ne­a supus giuvaergiul ratat al condiţiei umane nu a însemnat nimic. Nu ne­a atrofiat nimic. Nici cătuşele pe care ni le­a dăruit pe ascuns, atunci

15

când eram cu spatele unul la altul, pentru a nu ne lăsa să ne apropiem vreodată, nici acelea nu ne mai zăgăzuiesc. Mi­aş dori să te iau în braţe. Întind tăcut mâna, atunci când simt că fără ea te prăbuşeşti. Este tot ce am curaj să fac. Dar ţi­aş forfeca buzele, stângaci. Nici nu ştiu dacă îmi mai aduc aminte să sărut.

Mă uit la tine. Îmi spui că trebuie să ne întoarcem în cuştile noastre, fiecare cu deschiderea ei către lună. Din tine, pescăruşul strigă disperat. “Nu pleca. Nu îndrăzni să pleci acum”. Nu plec.

După ce cele patru roţi trasează dâre de regret, mai apuc să văd că pescăruşul se roteşte deasupra cerului, în căutarea plajei sale dragi.

De vizavi, biserica trage cu praştia după el.

16

farul, pescăruşul, noi

Sunt nobil. Şi probabil că cea mai frumoasă dovadă a sângelui albastru ce zace în mine este faptul că am căpătat îngăduinţa de a te cunoaşte. Nu doarme nimic în mine, atunci când eşti departe, cum nu poate dormi nimic nici atunci când timpul ne aduce aproape. Ba da, atunci doarme. Aş minţi dacă aş spune altceva. Atunci doarme dorinţa mea de a se mai întâmpla şi altceva. De a mai veni şi altceva. De a mai fi şi altceva.

Ne vânăm cu ochii. Două oţeluri ce zâmbesc, două perechi de vederi asemenea, într­o lume ce ne ţine, totuşi, diferiţi. Momente în care cădem în genunchi în faţa a ceea ce răzbate din noi, şi ne construim propria lume. Una în care ne putem fi început, pentru că am avut grijă cândva, amândoi, să fim sfârşit.

Nu am găsit vreodată o întrebuinţare mai plăcută sângelui meu decât aceea de a te hrăni pe tine din el. Uneori, dimineaţa mă prinde mai devreme, alteori mă prinde fără să fi dormit o singură clipă. De fiecare dată, prin venele mele curgi tu şi făptura ta care, atunci când stă la doi paşi, mă umple de humă, zidind adânc în mine tot ceea ce eşti. Un zid puternic, de pe care privesc timpul cum ar vrea să mă trimită în surghiun, în clipa în care trebuie să pleci. Regret că pleci, dar mă bucur că vei reveni şi altădată. Tocmai de aceea reuşesc să fiu încă locatar al oraşului pe care toţi îl vor, pe care unii îl au lângă ei, dar pe care foarte puţini sunt cei ce reuşesc să­l recunoască.

Ar trebui să fiu ucigător. Şi sunt. Ceea ce a trecut peste mine, durerile pe care le păstrez, clipele ce nu mai sunt şi la care m­am raportat cândva, au creat o maşină ciudată. Una ce poate întrerupe răsuflarea chiar şi celei mai apropiate persoane. Şi acum, apari tu, şi îmi demonstrezi, fără putinţă de a nega, că vioara vibrează chiar şi atunci când cutia de rezonanţă este spartă. Că, mai presus de toate, corzile nu au nevoie de nimic altceva pentru a vibra şi că, pentru a le face să cânte, este suficient să­ţi laşi sufletul să iubească.

17

Cuvintele mele…cuvintele mele sunt scrise pe o plajă. Pe care trăiesc, chiar dacă nu am văzut­o decât într­o poză, şi pe care ştiu că am să ajung.

Undeva, un pescăruş s­a rătăcit, şi acum râde în înaltul cerului de greşeala sa. Râd cu el. Şi îi dau plaja mea. Aripile sale sunt obosite de atâta zbor, iar drumul pe care îl caută este din ce în ce mai greu de găsit. Se opreşte din când în când pe plajă, realizând că are nevoie de pace. Şi de farul ce­l aduce de fiecare dată acolo şi­l face să se simtă, măcar pentru câteva clipe, fericit.

Odihnă plăcută, pescăruşule. Tu vei continua să zbori. Farul te va urmări. Şi va fi de fiecare dată în acelaşi loc.

Ca şi plaja.

Ca şi mine.

18

nisip şi Ballantine’s

“O sută de Ballantine’s şi un Carlsberg, vă rog”. Chelneriţa mă priveşte mirată. De câteva luni de zile de când beau în barul ei, cer doar “Jack” şi berea aferentă. Poate că am chef de ceva mai puţin aspru, astăzi. Poate că asprimea mea se scurge pe zi ce trece. Poate că strada în care am coborât din maşina ei mi­a topit gheaţa ce mă înconjoară de obicei, în clipa în care am realizat că se îndepărtează.

Nu. Ea nu se îndepărta. Doar maşina…

Deschid laptopul, şi încerc să aştern rânduri. Flexez patru cuburi de gheaţă în pahar, îl ridic, şi în clipa în care îmi atinge buzele, aproape că ating orgasmul. Are gustul şi savoarea buzelor ei. Adulmec înnebunit, şi mă surprind căutând cu ochii forma în care se coace acel suflet ce­mi destinde de fiecare dată venele subţiate de viteză. Sunt aglutinat de fiecare cută pe care am simţit­o sub degetele mele. Nu sunt Midas. Sunt doar eu, sub amprentele căruia, cu numai o zi înainte, ea a fost femeie.

Licoarea curge în mine. Îmi vorbeşte despre fiecare picătură din ea. Mă lasă să­mi amintesc. Despre ce am trăit într­o staţiune în care îşi sădesc rădăcinile perene toţi cocalarii Bucureştiului. De fapt, îmi amintesc ceva ce nu am trăit. Cum s­ar scurge picăturile de mare de pe ea. Cum ar luci în soare, atunci când şi­ar aşeza trupul lângă mine. Cum m­aş amesteca cu fiecare fir de nisip atunci când, la ceas de noapte, am face dragoste la doi paşi de tremurul pe care nu l­am mai auzit niciodată, niciunde. Cum am merge, clătinându­ne, către camera în care stăm. Cum ne­am trezi dimineaţă, zâmbindu­ne. Ştiind că marea ne va aştepta din nou pe seară, atunci când ceilalţi îşi aruncă sufletele între tacâmurile ce nu le pot hrăni.

Mă ridic şi plec. Achit nota. Strâng laptopul. Ies pe stradă şi, absent, ajung într­o casă. Mă dezbrac, aranjez tot ce este de aranjat şi mă “toaletez”, aşa cum am auzit că se spune. Mă îndrept către taste, deschid o fotografie.Şi realizez că nisipul de pe mine nu se poate scutura…

19

grija ta

Sunt dimineţi în care mă gândesc altfel la tine. Încerc să determin momentul în care ai apărut, alchimia din care te­ai iţit către o lume ce uneori nu te merită. Gândindu­mă la tine, mă gândesc la mine, mica rouă ce se prelinge pe sufletul tău de dimineaţa până la orele mai târzii ale serii. Vii uneori să o culegi. Vii uneori să o vezi cum ea este prima care pleacă, întorcându­se cu spatele la cea căreia i s­ar pune în genunchi.

Eşti creată, aşa cum am spus, într­o zi în care îngerii au fost bântuiţi de pofte carnale. Probabil că, frustraţi de renunţările la care singuri au tânjit, au vărsat în decolteul tău asceza tuturor weekend­urilor în care se trezesc singuri. Plăcerea lor, mimetică, este toată în tine. Acum, este foarte greu să spui dacă am luat­o razna, dacă fumul este de vină, sau dacă zilele nu mai sunt altceva decât preludiul nopţii. Iar visul meu de astăzi… visul meu de astăzi a fost frumos. Cada, apa curgând, tu pe mine, eu întins, primind fiecare gram din trupul tău, amestecându­mă cu fiecare miros ce emană din tine, tu, cea care miroşi de fiecare altfel, dar întotdeauna la fel de visceral. Aş sta alături de tine, şi aş însoţi cu mângâierile mele fiecare picătură de apă ce te­ar atinge. Aş sta aşa, zeci de minute, eviscerându­mi amprentele pe pielea ta, introducând în mine date pe care nu am să le procesez vreodată, dar din care am să trăiesc la limita umanului, acolo unde tot ce determină se cheamă instinct. Nu, nu acela, doar instinctul de a avea lângă tine un bibelou ciudat, în care dorinţele şi­au zăgăzuit forma.

Când vii… să ai grijă de un singur lucru. De ceea ce avem.

20

miroşi

Miroşi splendid. Ori de câte ori îmi abandonez simţurile în pielea ta, am senzaţia că mirosul acela este de fiecare dată altul. Şi cu toate acestea, el este acelaşi. Un miros aparte. Pe care, ori de câte ori îl simt, realizez că este suficient să mă înnebunească. Ar fi suficient să îţi simt aroma pielii pentru a avea un orgasm. Scurt, intens, deloc previzibil.

Miroşi a tot ceea ce am lăsat amândoi pe drum. A tot ceea ce am lăsat în urmă. A tot ceea ce ne­am dorit amândoi să avem de la cel de lângă noi. A clipele în care fugi să mă vezi. A minutele pe care le petrecem împreună. A minutele pe care le vom petrece împreună. A momentul în care vom face dragoste. A supermarket­ul la care nu am mers niciodată împreună, să ne facem cumpărăturile. A parcul prin care nu ne­am plimbat, seara, înainte de culcare. A frunzele ce cad toamna din copaci, atunci când ne plimbăm pe sub ei. A lacul pe care ne plimbăm sufletele cu barca. A străzile pe care puteam colinda amândoi, în neştire, uitându­ne în vitrine, râzând, ţinân ­du­ne de mână şi realizând în fiecare clipă că suntem fericiţi. A împlinire. A zâmbetul acela inimitabil. A ochii ce se încălzesc subit atunci când se uită la mine. A carnea ce frige atunci când mă ating de ea, când îmi port mâinile deasupra ei, simţind sub carnea mea fiecare cută.

Miroşi chiar şi a lipsă, atunci când ne ducem dorul, din cele două colţuri în care am fost aruncaţi atunci când nu am fost atenţi. Miroşi a rotund.

Miroşi a noi.

21

lung

Mi­am închis umbrela când am coborât în staţie. Avusesem grijă să nu o uit în maşina ei. Ba chiar, la plecare, mi­a zâmbit. M­a întrebat dacă mi­e teamă de ploaie. Nu. Nu­mi este. Trăiesc în ploaie de atât de mulţi ani, încât nu ştiu dacă trotuarele din mine se vor mai usca vreodată. Puţinul soare care le bate este fie înşelător, fie pasager.

Am mers prin ploaie, până acasă. Strada se curgea către şosea, umplân ­ du­mi pantofii de mizerie. Îmi bălăceam unghiile în propria încăpăţânare. Sau, poate, în propria rezistenţă. Oamenii fugeau. Zâmbeam. Ştiind că este bine, acasă. Regretam în acelaşi timp că nu suntem în parc, amândoi, că nu ne plouă până la sânge, că nu o sărut chiar în clipa în care hainele noastre ude fac un pact, împotriva cearceafurilor. Că nu avem cum să bem amândoi o sticlă de vin roşu, după ce prosoapele vor şterge şi picăturile de ploaie, şi broboanele de dragoste.

Nu am s­o ţin niciodată de mână la ceas de seară. Nu am să mă uit în ochii ei atunci când cade noaptea, poate singura lumină ce ar mai rămâne aprinsă. Nu am să ştiu niciodată cum este să te întinzi seara lângă ea. Nu am să aflu cum te poate dori la orele nopţii, cum îi scânteie sufletul atunci când tu eşti cu un deget pe întrerupător. Şi nici “bună dimineaţa” nu am să­i spun vreodată. Dimineaţa noastră nu va exista, poate doar o minune fără nume ar putea aduce aşa ceva. Ne mai rămâne amiaza, timp furat din noianul larg de timp în care nu am fost unul lângă altul. Din timpul în care ne­am căutat, atât de mult încât până şi el a uitat să mai treacă o dată cu noi. Din timpul pe care nu mai ştim cum să îl scurtăm până ce ajungem unul lângă altul.

Toate acestea nu mă fac să fiu mai puţin. Sper, sper în zadar. Dar altfel nu am cum să trăiesc. Sper. Sper să fie ceva bine. Sper să nu mă închid. Sper să mă mai bucur de ea la ieşirea din şut. Ca un miner, mă târăsc spre lumină, uneori sărind scările înguste de la serviciu, şi uitând să mai salut

22

lumea în drumul către ea. Către maşina ce mă aşteaptă şi căreia nu­i cunosc nici acum numărul, dar aş putea s­o recunosc dintr­o mie.

Te iubesc. Dimineaţa, la amiază, noaptea. Şi sper ca undeva, ceea ce îţi ofer, bucurându­mă de minunea care eşti, să te lase să te bucuri de faptul că eşti singura femeie de lângă care am să plec cu o anume linişte, ştiind că vei fi, cumva, fericită. Nu, am mai spus asta. Nu am să plec eu. Undeva, cândva, după ce se va stinge lumina, îmi vei arăta uşa. Şi am să te iubesc şi pentru asta, căci aşa este viaţa.

Te iubesc.

Să ai grijă de asta. Atât cât vei mai putea să o faci.

23

săruturile noastre

Săruturile noastre concupiscente fac zeii să tremure. Ei au decis ceva, de mult. Acum se văd în situaţia de a se descurca, pe zi ce trece, cu doi Prometei ce nici măcar nu au furat focul, pentru că­l aveau cu ei. Porumbeii se plimbă pe lângă noi, poate trimişi de altarul ce zace în clădirea din spatele nostru. Poate vor să vadă dacă suntem umbriţi de vieţile noastre. Sau poate că ne ocrotesc lucrurile ce se nasc în noi, de preceptele ce ne­au ostoit, de ceva vreme, şansa.

Buzele noastre se ating. Limba mea îşi caută perechea, te strâng în braţe ca şi cum ai vrea să pleci undeva, când ştiu că singura ta dorinţă este să mă dezbraci de mine, de hainele ce fac diferenţa între bărbatul ce­l ai în faţă şi cel pe care­l ai în tine. Te mângâi uşor, aproape că îmi este teamă să nu te sparg, îţi ating în treacăt sânii pe măsură ce buzele mele ajung să­ţi unduie gâtul, acel gât pe care poate doar lebedele ce baletează dragostea lui Ceaikovski îl mai au. Mă împingi uşor cu mâinile, nu mă dau dus, dar este prea lumină, prea scurt, prea strâmt şi prea trist ca să fie acolo. Iar între noi, schimbătorul de viteze stă de pază.

Îmi închid în mine dorinţa de a te deschide, de a te pătrunde până în cele mai mici taine ale tale, de a te servi la masa de dimineaţă, alături de cafeaua cu dragoste şi sandwich­urile ceva mai reci decât noi. Îmi închid dorinţa de a rupe orice regulă, de a face din noi noile reguli ce ar trebui să guverneze o lume ce moare zi de zi pentru că nu vrea să se iubească. Pentru moment, sufletele noastre sunt singurul lucru de care avem nevoie chiar dacă, mai devreme sau mai târziu ele se vor uni, veritabile Montague şi Capulet, transpuse într­o lume a noastră în care practicăm sinuciderea doar ca început al fericirii.

Aştept să ne aliterăm săruturile. Până când focul nu va mai putea fi stins. Până când cerceafurile ne vor reţine numele.

Până când bibliile ne vor purta, deopotrivă, pecetea şi stigmatul.

24

spovedania mea

Întotdeauna am perceput spovedania altfel, departe de toate amănuntele cunoscute. De toate acele amănunte ce transformă sufletul unui om în jertfă. Spovedania nu se face în genunchi, chiar dacă poate vii acolo în speranţa că vei fi iertat. Un om căruia i se oferă iertarea în genunchi este un om înfrânt.

Spovedania mea se petrece într­o femeie. Este singurul Dumnezeu ce­l înţeleg, deşi nici pe acela pe deplin. În ochii tăi regăsesc candela ce străjuieşte liniştit icoana pe care o port în mine. În decolteul tău, cartea din care înţeleg că toţi suntem greşiţi. În coapsele tale, uneori peste închipuire de splendid cambrate, cuvintele calme, pe care sufletul meu le aşteaptă de atât de mult timp, sentimentele pe care le văd dispersându­se în mine, atunci când evadează din Biblia ce te dovedeşti a fi. Iar hainele tale devin anteriu, patrafirul sub care am să­mi odihnesc dragostea faţă de tine.

Spovedania mea nu vorbeşte despre ceea ce am greşit. În faţa ei, atunci când mă pierd în psalmii dulcii curburi a sânilor sau în versetele satanice ale picioarelor, nu am greşit. Nu mă spovedesc decât despre ceea ce sunt, decât despre ceea ce este, decât despre ceea ce suntem şi nu vom putea fi niciodată. Este recunoaşterea pe care o acord unei femei. Prima femeie care mi­a lăsat trupul să se odihnească, pentru a­mi ascuţi pana şi revigora sufletul. Oaza mea de Dumnezeu, într­o lume în care nu am crezut că am să găsesc vreodată unul.

Spovedania mea include conştiinţa faptului că va veni o vreme când poate vom spune, trişti, “Eli, Eli, lama sabahtani”. Doar că în acea clipă, nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi vreodată, iar paginile de suflet pe care le­am scris unul în altul, Bibliile pe care ni le­am oferit în micile noastre momente de fericire, nu vor putea fi şterse de nimic.

Nu mă deranjaţi cu prostii, atunci când o faceţi.

De obicei, psalmodiez…

25

o secundă, o mângâiere

Atunci când te atinge, mâna mea îşi pierde amprentele. Întotdeauna mi­a plăcut să cred că am să reuşesc să recunosc traseul mâinilor mele pe tine. Nu cred că ar mai fi posibil acum, de vreme ce se topesc sub dogoare, atunci când le plimb pe trupul tău.

În fond, nici nu mai am nevoie de ele. Fiecare atingere, fiecare mângâiere, sunt întipărite în tine. Acesta este, poate, cel mai frumos lucru dintre noi. Faptul că, oricât de dur va fi viitorul cu noi, nu ne vom mai putea uita. Fiecare are streaşina lui, construită adânc şi durabil în celălalt, streaşină pe care se scurge nu ceea ce am fi putut fi, nu ceea ce am putea fi, ci chiar ceea ce suntem. Într­o lume în care trecutul naşte monştri, iar viitorul perdanţi, noi ne­am pus bazele în singurul lucru ce ne putea face să trăim. În prezent.

Nu cred, privind de aici, că aş fi o dorit o viaţă în care să nu te cunosc. Oricât de greu ar fi fost până acum, oricât de greu ar fi de aici încolo şi oricât de imposibil ar deveni imposibilul, nu aş fi dorit o singură clipă să mă petrec fără să te cunosc. Scrii în mine pagini ce nu am ştiut că există, descoperi în mine lucruri ce nu am ştiut vreodată că pot fi reale şi dezgropi altele îngropate de mine, fără ca eu să protestez, aşa cum obişnuiesc, fără ca eu să mă opun. Nu­mi este teamă. Nu, nu­mi este teamă, iar în braţele tale, atunci când mă cuprinzi, mă simt ca­n cerul în care nu­mi doresc să ajung, pentru că mi­a răpit, de prea multe ori, prea multe. Acel cer ce nu m­a primit niciodată în braţele sale. Cerul căruia cineva, atunci când eu am obosit şi am decis să mă odihnesc câteva clipe, i­a smuls braţele şi sufletul şi le­a plantat în tine, la ora la care Dumnezeu era prea ocupat să se lase adulat de supuşii săi.

Te iubesc.

Şi poate că de acum ştii că nu va dura o secundă sau o mângâiere.

26

umbrele

Două umbre.

Una dintre ele rătăceşte printr­un apartament. Simte mirosul casei, combinat cu parfumul ei. Îşi înfundă trupul obosit în cearşeaful ce altădată se aşeza peste două trupuri care se iubeau nebun. Era noapte, era întuneric şi cei doi reuşeau să se vadă. Merge la baie, se aşează în cadă o dată cu ea, rememorând clipele când o ţinea în braţe, mângâindu­i tâmpla, jucându­se cu şuviţele ei ude. Trece, se uită la coşul de gunoi de la bucătărie. Este plin şi ar vrea să­l ducă, dar este mult mai greu decât ea. Îl lasă acolo, nu are ce face, nu poate atinge sau strica nimic din armonia ce s­a instalat fără stăpânul ei.

Cealaltă umbră stă pe stradă. De cele mai multe ori, în faţa unei clădiri imense ce i­a răpit, pentru bani, viaţa. A devenit o umbră prin prisma unei alte umbre. Umbra asta este tristă. A fost vândută pentru un pumn de mărunţiş de către un suflet samsar. A fost trădată, ea, care nu a trădat niciodată stăpânul ce o deţine, pentru că nu avea cum să fie altfel decât el. A fost aruncată. Nu­şi mai găsi vreodată stăpânul. Dar ea stă şi­l aşteaptă. Îi este credincioasă.

Umbre. Cu aceleaşi vieţi ca şi noi, oamenii. Sau oameni, cu aceleaşi umbre ca ei înşişi.

27

bine-ai revenit

Sărutările tale mă dor. Limba ta nu­mi desenează doar conturul tău în suflet, ci îmi bate în cuneiforme fiecare locaş pe care, fără să mă prind, ai reuşit să­l ocupi.

Sunt ca un whisky “single­malted”. Trec prin viaţa unei femei o singură dată. La fel ca şi licoarea ce­mi adastă uneori în pahar, las urme. Sunt cald, atunci când mă torni în suflet, sau rece, atunci când am apucat să beau cele două beri care să stingă cazanul în care ard. Tu ştii asta, poate mai bine decât oricine, deşi nu m­am văzut vreodată stins, atunci când sunt lângă tine. Ceea ce ai scrijelit în mine este făcut să nu se şteargă. Poate, peste ani, cineva va descoperi frazele pe care le sapi zi de zi în ceea ce sunt. Va fi prea târziu să rezolve ceva. Atunci când peste tot ceea ce sunt atârnă dalta şi ciocănelul cu care desenezi prin mine tot ceea ce eşti, nu poţi face altceva decât să dărâmi peretele. Şi cine naiba ar avea curaj să dărâme ceva din mine, când ştie că va pieri şi el, poate îmbrăţişându­mă dar, de preferinţă, nu?

Te iubesc. Nu pot, nu am voie să îţi dăruiesc tot ceea ce ţi­aş aşterne la picioare din momentul în care te­aş zări, la prima clipă a dimineţii. Mă hrănesc de multe ori din vise, forţez un destin care, dracului să îl ia, mi­a fost întotdeauna potrivnic, şi îi arăt că, atunci când ştii să te bucuri de clipe, anii cu care mă ameninţă din când în când sunt inutili. Doar că uneori mi­aş dori ca, peste noapte, căldura ta să­mi însoţească mâna ce te­ar cuprinde. O regăsesc, de fiecare dată o regăsesc atunci când apari, fără să te caut. Şi aşa, zilele se transformă în nopţi, din două răsuflări, o mângâiere şi sărutul din care uităm să ne mai trezim. Oare cum ar arăta noaptea cu patru răsuflări, două mângăieri şi două săruturi? Am reuşi să trecem peste ecuaţia asta mortală?

Te iubesc. Bine ai revenit aici, unde îţi este locul.

28

plouă

Plouă. Plouă splendid. Plouă peste tot.

Aş vrea să ne ţinem de mână, să ne plimbăm prin ploaie, până ce picăturile ne spală de tot ceea ce atârnă inutil în sufletele noastre. Să te sărut, din când în când, şi să simt ce gust au buzele tale atunci când sunt ude.

Să te sărut până ce, deşi afară este răcoare, o răcoare plăcută, din noi să iasă aburi, din trupurile noastre să se revarse lava ce ne­a ghidat de ceva vreme şi care ne va însoţi şi de acum încolo vieţile.

Să te sărut… până în clipa în care buzele mele vor tăcea, ce nefericire, pe vecie.

Unde eşti?

29

eu, despre mine

Stau, a doua noapte la rând, la priveghiul sufletului meu. Întins pe aceeaşi masă. Una ce pare pregătită pentru disecţie.

Sunt străjuit de rânduri de lumânări. De o parte, cele ale femeilor ce au trecut prin mine. Toate femei, într­un fel sau altul. Toate deosebite, într­un fel sau altul. De cealaltă parte, cele ale femeilor ce vor trece prin mine. Nu, nimic despre prezent. Prezentul meu este o plajă pe care nu am să ajung vreodată, deşi sunt acolo, şi pe care pescăruşul despre care vorbeam undeva, în rândurile mele, nu va ajunge să stea. Din motive despre care nu am să vorbesc. Pentru el, sunt un nimeni şi calităţile mele, puţine câte vor fi, nu­l ajută cu nimic. Cum să alegi între un om ce poate fi totul, şi unul ce este câte ceva? Siguranţa, în detrimentul splendorii, este întotdeauna de apreciat. Tocmai de aceea, undeva, apreciez.

Mi­aud prohodul, izbăvitor, vuind printre stâncile deşertului. Mi­aud cuvintele preferate, mi­aud numele rostit de oameni ce nu ar avea nici măcar voie să­l cunoască. Mi­aud totul, deşi aş vrea să nu aud nimic. Mi­aud cuvintele grele, mi­aud cuvintele frumoase, mi­aud moartea cum mă îngână, cum îmi răpeşte bucuriile, tristeţile, orgasmele şi beţiile. Ia­le. Oricum mi­ai răpit totul atunci când m­ai lăsat să cred în oameni, în sufletele lor, când m­ai lăsat să iubesc, să mă raportez la iubirea mea, să nu mă intereseze niciodată de mine, ci de ea, de cei de lângă mine. Ia totul. Ia­le şi pe ele, ia­mi amintirile, aş vrea să nu le mai am, aş vrea să pornesc undeva, cândva, fără a­mi aminti de nimic. Am supravieţuit de fiecare dată, dar preţul plătit…

Mă simt inutil. Mă simt fără rost. Dimineaţa merg la un serviciu. Vin acasă, la al doilea. Între aceste date fatidice, mai reuşesc să văd un prieten, să ies cu un blogger, să mă bucur pentru o scurtă perioadă de ceea ce sunt. Rarele mele ieşiri din mine sunt generate de ceilalţi. Sunt suficient faţă de mine. Şi jignitor faţă de ei, pentru că ar trebui să fiu altfel, să le răspund încrederii pe care o au.

30

De sus, un porumbel se chinuie de ceva vreme să mă nimerească.

Iar din mine, Bogdan râde de el însuşi.

PS:“Death makes angels of us all and gives us wingsWhere we had shoulders, smooth as ravens claws”

31

sărmanul

Ajută un om sărman.

Ajută un om sărman, poţi face asta? Am nevoie de ajutorul tău. Disperat, am nevoie de ajutorul tău. Am atâta nevoie de tine, am atâta nevoie de grija ta… fără ea sunt vagabondul propriei mele vieţi. Am nevoie de toată dragostea de care te poţi dispensa… ajută un sărac, ajută un om sărman, dragostea mea… ajută­l… în lumea ce îl distruge, tu eşti bisturiul ce­l reface după fiecare rană. Amprentele mele… amprentele mele s­au aşternut pe zeci de coli de hârtie. Niciodată nu au avut efectul pe care îl au atunci când sânii tăi gem sub mângâierea lor… niciodată… niciodată… înţelegi? Dacă foaia de hârtie ar fi tresărit sub degetele mele aşa cum tresar sânii tăi, atunci, la ora asta, aş fi fost căsătorit, iar pe soţia mea ar fi chemat­o, simplu, “Letea”…

Spune­mi că­l vei ajuta pe omul sărman…

Spune­mi că mă vei ajuta. Lumea nu mă primeşte fără tine. Poate îţi pare că te implor şi că am lacrimi în ochi. Nu. Nu implor dragostea. Nu aş avea ce face cu ea. Îmi plac orgasmele sufleteşti întregi. Accept orice teatru, până la cel ce se joacă pe scena sufletului. Sau cu sufletul…

Ajută un om sărman. Ajută­l. Aşa îţi spune sufletul lui. Poate îi vei asculta rugămintea, sau poate nu. Tot ceea ce pot spune este că îmi pierdusem curajul şi speranţa până să te întâlnesc. Curajul şi speranţa. Cât de multe includ cuvintele astea…

Iar acum, simt că ai tot ceea ce ne trebuie să ne treci. Dincolo. Dincolo de podul acela semnat de oameni ce rar ţin cont de suflete.

Doar dragostea mai poate salva un biet sărman… ce va rezista. În picioare… aşa cum a fost toată coloana mea, toată viaţa. Nu, nu am să te

32

părăsesc. Nu asta înseamnă rândurile mele. Nu asta spune fraza de mai înainte. Să te părăsesc ar însemna să te abandonez. Ce idiot poate face asta? Ce om poate pleca de lângă femeia sa… atunci când femeia sa îl iubeşte… ce om este capabil să se părăsească, atunci când se simte exacerbat în fiecare venă ce­l cuprinde?

Nebune rânduri. Nebune. Cred că ceea ce am încercat să îţi spun prin ele este că îţi cer să mă iubeşti. Şi ştii de ce? Pentru că, simţindu­mă iubit… nu am să­ţi cer să rămâi. Şi aici… doar noi doi putem să înţelegem…

Te iubesc.

33

contratimp

Ultimul dans. Ştii, ştii că poate fi ultima ta şansă. Aşa cum eşti obişnuit, fericirea a atârnat întotdeauna de un ultimatum. Nu a contat forma. A fost întotdeauna unul. Este ultimul dans şi nu ştii dacă s­o inviţi. Arunci o privire peste umăr, fugară, apoi te întorci brusc, aproape zdrobit de ceea ce vezi. Perechile sunt alcătuite, nimeni nu a venit la tine, nimeni nu te­a invitat la dans, nimeni nu a remarcat că exişti, cel puţin nimeni care să înţeleagă. Priveşti. Sub durerea care te macină dintr­o dată, seara a îmbătrânit şi se prăbuşeşte într­un tragic infarct săptămânal.

Ultimul dans. Te uiţi la el, sclipind de dorinţă, sclipind de pasiune, sclipind de durere. Pe ring, perechile se învârt, ameţitor, poate fericite, poate mulţumite, poate trudite. Îţi ascunzi braţele goale, stingher, ţi­e ruşine de tine, de tot, de faptul că nimeni nu vine nici măcar să stea în apropiere. Zgomotul orchestrei te ajută, şi aşa nu poţi vorbi. Din pahar, ultima picătură de şampanie se scurge în ceea ce trebuia să fie viaţa ta, apoi se disipează în singurătatea la care ai fost condamnat. Te ridici, de data asta ferm, înţelegând că nu mai ai altceva de făcut, şi pleci.

Ultimul dans. Dansând cu tine, vei realiza că ceea ce eşti nu este chiar aşa cum ai crezut…

34

toată viaţa

Nu sunt acasă atunci când ar trebui să­ţi ţin în palma mea tălpile obosite de drumul către mine. Nu sunt, şi ele gem triste că, o dată ajunse, şi­au dat seama că au bătut din nou degeaba străzile pe care mă caută. Nu sunt acasă atunci când ar trebui să te aştept cu prosopul în mână, răsuflând greu de emoţia de a te vedea din nou ieşită de la duş. Nu sunt atunci când picăturile de apă îmi strigă numele, şi când carnea ta le­ar usca imediat sub atingerea mâinilor mele.

Nu sunt acasă în weekend, atunci când, deschizând ochii, ar trebui să mă vezi la capul patului, aducând micul dejun şi cafeaua aburindă. Nu sunt, şi instinctele noastre se atrofiază, lovindu­se de pereţi ce arată la fel, dar sunt la mare distanţă unii de alţii.

Nu sunt acasă când îţi doreşti să fiu, şi asta doare mai mult decât orice altceva. Nu sunt acasă când undeva, în sufletul tău, cineva urlă după mine, dorindu­şi ca măcar o singură dată să se întâmple o minune şi, dintr­un cotlon, să răspund calm şi cald, aşa cum sunt de obicei. Nu sunt, nu.

Nu sunt niciodată acasă, atunci când ai nevoie. Şi nu am să fiu niciodată acasă. Ceea ce încercam să spun este că, deşi sunt ceea ce sunt, nu am ce să­ţi ofer.

Doar că am să­ţi spun toată viaţa “te iubesc”…

35

cald

Apa, fiartă, se scurge peste mine. Picăturile de căldură, aproape in su­portabile, mângâie fiecare cută de care dispun. Carnea îmi fierbe, şi simt în piept o apăsare. Realizez că totul este mai greu decât eram obişnuit să fie, că apa a adoptat o greutate ciudată, pe care nu o cunosc, deşi am înfruntat multe ape.

Este, de fapt, greutatea ta. Şi fiecare particulă ce mă arde te reface în carnea mea, aşa cum nu te­a refăcut vreodată. Te simt mai aproape ca oricând. Te simt deasupra mea, mişcându­te încet, cu mine atârnând de ochii tăi fiecare picătură de atenţie de care mai sunt capabil în acele momente. Mă simt ridicând încet capul şi odihnindu­mi buzele pe sfârcurile tale, cutremurat de fiecare mişcare a trupului tău. Respir sacadat şi revăd, ca într­un vis, ochii tăi ce prevestesc acel moment, apoi te simt din ce în ce mai cambrată, simt cum apa îmi aduce în vene acel tremur pe care îl cunosc atât de bine.

Nu mă pot mişca, sunt aproape inert, te simt lângă mine, în cadă, ajutându­mă să transform apa într­un Maelstrom din care singurele lucruri ce mai scapă sunt instinctele noastre. Retrăiesc alături de picături fiecare orgasm cu care m­ai făcut fericit, fiecare moment în care mă spărgeai în milioane de bucăţi, pentru a mă aduna şi lipi la loc doar câteva minute mai târziu, atunci când ne recăpătam amândoi suflul. Atunci când ne odihneam amân­doi în braţele celuilalt, doar pentru a o lua de la capăt.

Mă trezesc din visare, cu o clipă înainte ca apa să iasă din cadă, în căutarea ta. Evit să mă şterg. În seara aceasta, trupul meu se va scutura de tine doar târziu, în noapte.

Şi nici atunci, măcar. Roua de până dimineaţă te va păstra, caldă, lângă mine.

36

plouă pentru noi

Plouă, plouă şi stau în mijlocul drumului. Şi am pe mine un tricou, şi am capul gol, şi picăturile bat în el. Şi simt că nu mă ud, şi simt cum carnea mea sfârâie atunci când este atinsă, şi simt cum norii renunţă să se mai bată cu mine, eu sunt mai cald, eu topesc, sunt proscris, şi cu proscrisul nu te baţi, el nu are reguli, el nu respectă jocurile.

Plouă. Plouă şi am vorbit cu tine şi ştiu că ştii că plouă, şi spuneai că ţi­e frig şi că te duci acasă. Plouă, şi eu ard de tine în colţ de stradă, şi tu arzi de mine în colţ de pat străin, plouă şi te ştiu la adăpost. Plouă şi vroiam să fii aici, plouă şi vroiam să îţi simt căldura jilavă, să îţi mângâi părul alintat de apă, să îţi văd sfârcurile întărite, să stau în ploaie, să te cuprind în braţe, să te sărut, să mă simt împuns de sânii tari ce mi­au mângâiat de nici nu mai ştiu câte ori pieptul. Plouă şi nu simt în ploaie mijlocul tău, şi lipseşte vocea, dar plouă şi mă uit la nori, şi pe drum adun ochii tăi dintr­un colţ care doare, şi mă uit la nori cu ochii tăi şi văd că nu ei plâng de plânsul nostru, ci plâng cei care şi­au regăsit în noi toate fostele lor speranţe şi vise.

Plouă, plouă a lipsă de mine, plouă a lipsă de tine, plouă a lipsă de noi, a pomul de Crăciun lângă care nu ne vom strânge vreodată în braţe, a Paştele pe care nu­l vom trece amândoi de mână, plouă a parcurile pe care nu le vom străbate, a pomii ce nu ne vor adăposti săruturile, plouă a depărtare, plouă a soarta pe care ne­o jucăm împotriva tuturor, plouă a ratarea ce ne este aproape, a fericirea căreia îi putem da cu piciorul doar din plăcerea de a face asta, sau pentru că suntem prea mici ca să recunoaştem că putem fi fericiţi, plouă a ziua în care ne­am putea deveni nimeni, după ce ne­am devenit tot, plouă a devastare, a vene răsucite, a suflet aburind, a nervuri dresate, plouă a tot ce a fost şi va mai fi, plouă a noi, plouă a Dumnezeul ce se fereşte să mă cunoască, dar la care am să ajung, plouă a tot ce nu mai doare din ceea ce usca.

Plouă, plouă şi stau la masă cu Nichita, şi ridic paharul, da, bă, poete, eu sunt ăla care te­a lăsat, aşa, nemaipomenit de bucuros, pentru că şi tu eşti

37

ăla care m­ai lăsat, aşa, nemaipomenit de împlinit, şi îmi vine să te sărut, să îţi culeg de pe buze fiecare cuvânt cu care te­ai adresat în locul meu femeilor mele, numai că lumea asta este de căcat, îşi vinde iubirea în funcţie de sex, ne­ar damna, ne­ar scuipa, ni s­ar spune că suntem poponari, şi, doamne, nu ar şti nimeni cât de mândru aş fi să te primesc în mine, să te iubesc o noapte sau mai multe, să­ţi laşi în mine sămânţa aceea cu care ai transformat Cutia Pandorei în panaceu şi focul lui Prometeu în inchiziţie, să­ţi molfăi verbele ce numai pe limba ta adastă, să­ţi scurg gingiile de necuvinte, să aglutinez în saliva mea toate cele câte le mai aveai de spus, să le scuip apoi lumii, aşa cum ne­ar scuipa ea pe noi, să ofer cuvinte adunăturii ăsteia de rataţi care iubeşte prin cardul de credit, să, doamne, câte aş mai face, doar să am o noapte cu tine, bă poete. Să­ţi aduc, poete, cafeaua de dimineaţă, cafeaua cu dragoste, cum spunea o cunoştinţă, să­ţi mângâi pieptul şi să­ţi redau zâmbetul ce ar trebui să înconjoare buzele fiecărui om ce­l face pe altul fericit.

Plouă.

Şi eu te iubesc în ploaie.

38

ninge, ninge, ninge

Ninge. Este acea ninsoare pe care mă temeam că o vom pierde împreună. Ce ciudat! Mi­am dorit din tot sufletul ca măcar anul acesta să prind prima ninsoare alături de femeia pe care o iubesc. Şi sorţii au fost potrivnici, zeii mi­au hărăzit din nou o grupă grea. Cine ştie dacă am să ies din ea, cine ştie dacă am să reuşesc să adun lucrurile necesare pentru ca la anul să joc în primăvara iubirii mele.

Sunt cocoţat pe geam. În faţa mea, umbrele molcome ale blocului vecin, pe lângă care pisicile încearcă să­şi croiască, disperate, drum în scările încălzite, înnegresc fulgii ce cad cu nemiluita. Neonul galben accentuează senzaţia de întuneric şi parcă peste toată lipsa ta se pune un văl. Unul care curge din cer şi este decis să acopere singurătatea noastră, până în clipa în care vei fi din nou alături de mine. Ciudat, dar ninsoarea asta o resimt ca pe o pătură, pentru că un “ceva” indefinibil îmi spune că răceala adunată a zăpezii oferă sufletelor noastre una dintre cele mai rare călduri existente.

Ninge şi colţul blocului, spânzurat în aer, se prăvăleşte peste mine, urlând să­l iert că nu mă poate ajuta. Ţin în braţe o umbră ce­mi plânge în suflet, ce se caină, cerându­mi iertare pentru că nu te­a găsit, pentru că este prea umilă, pentru că ea este doar o umbră de bloc cu patru etaje şi nu poate arunca priviri acolo unde ne­am înălţat noi. Plânge la pieptul meu şi îmi transmite căldura ta, căldura pe care a păstrat­o din ziua în care m­ai aşteptat în colţul lui, caldă, temătoare, dar iubindu­mă la fiecare pas pe care îl făceam, la fiecare răsuflare ce ţi­o trimiteam, la fiecare temere pe care simţeai că o avem.

Ninge peste noi amândoi, deşi absenţi unul altuia. Nici măcar nu ştiu dacă ai văzut ninsoarea. Nu a durat mult, a fost intensă, cu fulgi mari ca ochii tăi, atunci când se răstesc la mine a mirare, atunci când se supără şi­mi aruncă săgeţile acelea cu care am învăţat să trăiesc după ce mi­am dat seama că în faţa ta sunt nemuritor.

39

Ninge. Un singur lucru nu­l cunosc. Cum cel mare este plecat, pentru că astăzi a fost etapă şi echipa sa a jucat în deplasare, care o fi fost zeul ce s­a milostivit de noi? Sau cineva l­a inventat subit pe al nostru, sătul să vadă că bătaia vântului nu ne desparte? Poate că acesta este adevărul, avem de azi zeul nostru, uite, ninsoarea ne apropie…

40

surâd

Surâd, uneori. Surâd şi conştientizez că o fac din obişnuinţă. Pe faţa mea, surâsul este zid. Surâd când aud cât de mult costă o cutie de farduri. Surând atunci când aud cât de mare este şifonierul cu haine, şi doamne, cum nu vor putea fi ele purtate într­un an. Surând chiar şi atunci când o “ea” trage seara la sorţi bărbatul ce va urma s­o însoţească acasă. Aici, trebuie spus că ei sunt trei. Şi că îşi merită soarta. La fel ca şi cele două femei ale unui “el”. Şi ele prilej de joc.

Surâd. La multe altele. O fac din obişnuinţă. Aş putea râde în hohote. Dar hohotele mele sunt prea scumpe şi inutile. Viaţa râde uneori atât de tare de cei de lângă noi, încât nu mai avem forţa de a ne consuma. De durut, nu ne doare, aşa că de ce naiba să ne usture obrajii?

Mă gândesc la icoane. Nu, nu la cele despre care am vorbit cândva, tot aici. Nu. La icoanele veritabile. Cele neluminate de leduri. Cele ce nu au termometru. În fond, ce naiba să caute un termometru pe o icoană? La ce ne­ar folosi să ştim momentul perfect al fertilităţii Fecioarei Maria?

Icoanele sunt inutile. Nu cunosc una singură pe care să fie impregnat sufletul vreunuia dintre noi. Ne sunt preferaţi martirii, deşi rapiditatea cu care li s­a luat capul este nimic în comparaţie cu lâncenzeala în care suntem lăsaţi să murim interior. Nu mai suntem de multă vreme aseptici. Suntem mizeri, turnându­ne peste sentimente balamale ce trebuie să păzească interese, când ar trebui să ne batem, chiar şi în holşuruburi, aripi să putem zbura alături de celălalt.

Nu am să ajung pictat pe vreo icoană. Nu cred că­şi îngăduie nimeni să mă lase să scuip din ea, să smulg inima fiecărui ratat care, în loc să se aşeze în genunchi de prea multă trudă, se aşează în genunchi pentru a cerşi. Icoana, biserica, rugăciunile, nu­mi spun nimic, dar capătă pe zi ce trece imaginea sumbră a cerşetoriei sfinţite. Noi, ceilalţi, părem condamnaţi. Nu ne

41

cunoaştem interesele. Nu ştim cum se face. Nu ştim cum să căpătăm.Nu mai am inimă. Este undeva la tine, încercând disperată să bată pentru amândoi, deşi este obosită de atât de mult timp în care a bătut pentru unul singur. Sunt mereu în preajma ei, îmi înfig existenţa în tine, sug suflet, sânge, lacrimi, sudoare. Sudoare… îţi mai aminteşti cum arată trupurile noastre la ceas de seară, atunci când ultimele raze ale soarelui strălucesc în roua ce ne­am presărat­o peste ele? Mai ţii minte cum aşteptam liniştiţi ca roua să se prelingă din nou în noi şi, la temperatura pe care o degajau venele fierbinţi, să erupă iar… şi iar… şi iar…?

Tu eşti Dumnezeul meu. Probabil singurul pe care l­aş lăsa să mă aştearnă într­o icoană. Tu eşti, de fapt, icoana mea, pentru care Golgotha pe care am lăsat­o în urmă nu numai că nu mai are importanţă, dar aş mai străbate­o o dată, pas cu pas. Doar că pentru a cuprinde ce am aşternut între noi va trebui ca, alături de sufletul comun pe care îl avem, să aşezi două chipuri. Va fi ciudat, ştiu.

Doar că nici unul dintre noi nu a văzut vreodată fericirea umblând de una singură…

42

iubind

Mirosea aseară în Piaţa Unirii. Sub umbra bradului metalic, mirosea a femeie stârnită, a drum nebătut şi a vânt neîmblânzit. Lângă becurile ce­ţi luau ochii, şuţii amuşinau a neatenţie, iar câinii aşteptau un moment favorabil pentru a se înfrăţi cu piciorul tău. Infractori cu cazier molcom pândeau foamea ochiului, iar puştoaicele de liceu îşi chicoteau poftele la sânul fanţilor agăţaţi de pe şina de tramvai. Puştoaice dezbrăcate, cu valea dintre sâni transformată de mult timp în câmp de bătălie, cu încrengătura picioarelor celulitice martoră a spovedaniilor cohortelor de mădulare murdare care se insinuaseră, pedofilic, în ea.

Am îmbrăţişat întotdeauna rana unei femei. Nu am suportat lângă mine reginele nopţii, nu mi­a plăcut feminitatea prin care lama unei dureri nu şi­a tăiat măcar o dată hălcile de deznădejde. Am lins rănile acelea, saliva mea le­a crustat existenţa, mi­am transformat sufletul în sulfamidă, am constatat că orice bacil afectiv dispare atunci când îl arzi în pasiune. Da, vaginul femeii este o rană, vreau să evit întrebările de labagii, pe vremea în care depuneam limba mea pe pasiunile de Maelstrom ale femeii, voi cumpăraţi terorizaţi reviste deocheate, şi vă risipeaţi prin lifturi fantasmele elucubrante ale nopţilor în care sticla de lapte vă îmbrăţişa fetid erecţia.

Se surpă întunericul atunci când mă uit către tine. Mă simt născut din mizerie, talentul meu a fost proiectat pe betonul încins pe care, vara, se scurgeau lăturile din tomberoanele udate de îngrijitoare afazice. Ni se scurgea polenul infecţiei printre degete, mă simţeam în acelaşi timp prinţ şi cerşetor, ajuns acasă îmi doream ca zeama fetidă să adaste peste mine. Mi se părea cel mai pur miros din lume, ne supăram cu toţii atunci când venea maşina cu carne şi părăseam ultimul şut, fugind la coadă. Ne pândea inaniţia, dar şi acolo, alături de ceilalţi sclavi ai ei, apreciam mirosul acela, nu suportam transpiraţia, nu am înţeles niciodată divorţul de săpun, era pe toate drumurile, te puteai spânzura cu el, nu era cel mai bun, ar fi zgâriat jugulara incestuoasă cu cuvintele, dar era suficient. Mi­am născut cuvintele

43

dintr­un râu de gunoi, din care am zămislit anii şi durerile ce s­au atârnat de mine mai abitir decât se lipeşte prezervativul de membrul muncitorilor de pe şantier, animalizaţi de băutură, ducând cu ei sămânţa violului cu perversiuni, dar şi a dorinţei pur animalice, de care am uitat, că aşa suntem noi, ne uităm la Zoo doar de peste gard, acel instinct animalic de care este atâta nevoie uneori.

Vreau să fiu mereu scurt. Să nu urle industria celulozei în mine, vreau să salvez copacii, să aibă unde să se pişe beţivii evacuaţi la ceas de noapte de matroane somnoroase, cu cruci în sânge. Nu­mi plac coloşii de literatură, l­aş fi sodomizat pe Joyce în piaţa publică, putea să ejaculeze “Ulysse” la două pagini după ce a început­o dar nu, irlandezul expatriat a uitat că talentul său stă în detonări, şi­a trădat natura, a rupt sfârcul din care se alimenta cu crimă şi a aşezat pixul pe hârtie, sperând că nu­l vor condamna şi uite că a avut dreptate, nu l­a condamnat nimeni, l­au urcat pe soclu şi l­au făcut obiect de studiu, conform unei istorii ce spune că indivizii vii vor studia întotdeauna lucruri moarte. Aşa de scurt să fiu şi în dragoste, să spun “te iubesc” o singură dată, să se înţeleagă, să dau pasiunii nopţi cu camătă, să mă leg de ea aşa cum se leagă marea de nisip, să las femeia să cearnă din mine încet şi lent până ce tot nisip mă voi face, pentru că suntem un hazard carbonic, toată existenţa noastră este un hazard de prost gust, iar noi suntem încununarea acestuia, nici măcar propriile naturi nu ni le mai recunoaştem, ni le negăm, ni le aglutinăm, facem din ele un amestec, la fel de neinspirat ca amestecul dintre borviz şi Grasa de Cotnari, nu am înţeles niciodată cum poţi spurca vinul, e şi asta o artă de a trăda ceva din tine, să vomiţi iahnie de alcool şi să ţi se încreţească dinţii sub gustul aproape fecal al combinaţiei.

Când deschid documentul şi văd în faţă spaţiul acela alb, mă simt eliberat. Sunt incestuos cu mine însumi şi pe hârtia albă se califică toate crimele fidelităţii mele, teritoriile ei sunt vaste, mai vaste decât ale lui Ştefan, când o alerga pe Vrâncioaia peste munţi, simt că mă doare, durerea mea, durerea aceea recuperată de prin cotloane de care nici eu nu ştiu, în care mă nimeresc atunci când se face întuneric şi culmea, reuşesc să mă recuperez în lumină, o lumină tandră, şi aceea izvorâtă din stradă, dintr­o stradă în care m­am simţit nesigur pentru câteva clipe, lângă un coş de gunoi, aceeaşi senzaţie caldă şi molcomă pe care o am atunci când mă domini din spaţiul mic al acelui vehicul ce ne poartă înainte, caruselul din care

44

regurgităm încet şi dureros toate lucrurile ce ne despart, montagne­rousse­ul ce ne poartă din ce în ce mai aproape unul de altul.“Ce culoare are himera? Culoarea himerei e o sumă de dezastre în care ne întâlnim toţi”, aşa spune cineva din mine, şi acel cineva mi­a modelat viaţa până la punctul acesta, în care îmi fac din hârtie propria curvă, pe care o aşez capră, doar pentru ca la urmă să mai aşez o virgulă, acolo unde vreau eu să fie, pentru ca orgasmul să spargă frazele în bucăţi, să le simt cremoase şi fierbinţi, aşa cum eşti tu când curgi pe mine, acoperindu­mi pulpele cu tot ceea am simţit vreodată mai viu şi mai sfânt.

Vreau să ispitesc demonii cu cuvintele mele, să îi pun la zid, acolo unde mi­am trimis şi îngerii inepţi, să slobozesc asupra lor batalioane de ură, să le ascult inocenta rugăminte de a­i cruţa şi să mai trag o dată în ei, să­i văd cum zvâcnesc şi după moarte, dacă tot şi­au anihilat prezenţa în clipele în care am avut atât de multă nevoie de unii sau alţii. Să le scriu necrologul cu şustă, să jur strâmb că au fost utili, aşa cum jură husenii la tribunal, stârnind râsul judecătorilor, dar susţinându­le decizia luată dinainte de a începe procesul, acest spectacol infinit al coaielor strânse în menghină, al sevrajului legal, al poştei intelectuale. Astăzi am chef să­mi bântuie blocul în vene, să mă dau băiat de cartier, uneori aş ieşi cu sticla spartă în mijlocul intersecţiei, să dirijez circulaţia saltimbancilor de care sunt înconjurat, dar nu vreau la facultate, am făcut una, la asta nu mi­ar plăcea, nu e de mine, psihicul meu nu poate găsi prea multe întrebuinţări săpunului.

Astăzi sunt o cârciumă, behăie literatura la masa mea pe măsură ce mi se umple paharul cu borhot, cârciumă fără ferestre, sinuciderea furtunii, să dau de pământ cu toţi profesorii mei, începând cu ăia care îmi torturau urechile cu “aici, poetul ne sugerează”. Nu ştiu ce v­o fi sugerat vouă, dar vă sugerez eu să­mi faceţi ce­mi place mai mult, adică să vă feriţi din faţa mea, poetul nu are cum să sugereze, poetul nu este matroană să vă sugereze cu cine să vă însoţiţi instinctele dezmorţite, poetul plânge, urlă, acuză, tânguie, cedează, face orice, se băşeşte, dacă are chef şi poate, dar niciodată poetul nu sugerează. Aşa aţi crescut o generaţie din care puţini s­au mai salvat şi aţi pregătit­o pe asta nouă, care trăieşte, cum explica Gelu al lui Voiculescu, între metafizică şi clitoris, numai că le confundă pe amândouă şi face exact invers şi noi rămânem trăzniţi de efecte şi realitatea rămâne săracă de tot, şi nu o mai putem trăi decât noi, în hohotele de râs asurzitoare ale conjuraţiei de avortoni ce ne înconjoară. Că veni vorba de asta, nu am

45

înţeles niciodată de ce facem campanii de sănătate a contracepţiei, atunci când am putea face campanii de curăţire morală şi intelectuală a populaţiei prin intermediul avortului.Mă duc să mă aşez în pat, să simt că mă împresoară, că mă doare, e locul în care mă pot simţi aproape de tine, tu care stârneşti nebuniile astea în mine la date şi ore fixe şi ciclice, mă duc să­ţi plâng tremurul, să­ţi jelesc orgasmul, să­ţi iubesc răsuflarea, măcar atât să mai fac până mâine, mâine poate nu mă mai trezesc, cine ştie, poate la noapte zeii mei mă pierd la zaruri, şi dispar, şi nu va mai avea cine să te scurgă în cazanul pe care ţi l­am oferit şi pe care îl socotesc suflet.

46

ploua cu dragoste

Îţi aduci aminte un pat care era prea aproape de perete. La fiecare mişcare ritmică, balustradele de metal se lovesc de perete, parcă pentru a nu te lăsa să te bucuri aşa cum ai merita de ceea ce ai. Nu ai reacţie în faţa lui, dar o vezi pe ea ridicându­se şi trăgând de el. Dragostea nu mai face zgomot, dintr­o dată se scufundă în tăcere, îţi intră silenţios în sânge, şi tot ce se mai aude sunt doar venele tale, fierbând.

Te uiţi la ea şi îi vezi sânii dispărând în fumul de ţigară ce îi împresoară încet, dovada faptului că, până şi după ce nu o mai ţii în braţe, ceva din tine tot o mai păzeşte. Berea este la doi paşi, întinzi mâna după ea, este rece, dar simţi din nou mâna ei. Este pe pieptul tău, nici măcar nu ştii de ce meriţi atingerea aceea care te desparte de tine însuţi, dar o accepţi. Cerşeşti din ce în ce mai mult, te întinzi ca un arc la fiecare trecere pe care o face peste tine, constaţi că îţi cunoaşte fiecare punct de care ai vrea să nu fi aflat vreodată cineva. Te abaţi peste ea, simţindu­i buzele ce freamătă, ştiind că tu te apropii. Sunteţi doar voi în seara asta, în seara asta zeii au pofte carnale, în seara asta orgasmul lor eşti tu, aşa că oferă­le tot ce poţi, ştii că mâine… ştii că mâine sunt capabili să­ţi ia totul înapoi.

Îţi laşi buzele pe ea, sărutând fiecare parte a unui trup căruia i­ai recunoaşte fiecare cută. Buzele tale coboară, discută cu labiile ei, nu vor să mai părăsească dialogul înfiripat, gemetele ei te ameţesc, eşti într­un carusel nebunesc în care tot ce­ţi doreşti este să o vezi cambrându­se sub mişcările tale, sub dorinţa ta de a o vedea scurgând şi ultimele picături de energie pe care le mai are, direct în tine, direct pe buzele tale, da, le vei gusta aroma şi vei constata, a câta oară, că picăturile acelea nu au dimensiuni…

Dimineaţă, răvăşit, încerci să te pui în ordine, deşi nici măcar trusa ei de make­up, dacă ar avea una, nu te­ar mai ajuta să ştergi cearcănele fericite de sub ochi. Întinzi mâna, ştii că mai ai bere, o simţi din nou pe ea caldă, aproape arzând, ştii că o doare că va pleca, ştii şi asta, şi alte o mie de

47

lucruri pe care nu ai forţa să i le spui şi o laşi de fiecare dată singură cu ele, ştii aproape tot, dar nu poţi vorbi… şi zâmbeşti în timp ce­i mângâi coapsele.

Poate data viitoare îi vei vorbi. Ştii că are nevoie… ştii asta.

Începe o nouă zi.

Iar dacă în colţul ochilor vei avea, la un moment dat, o lacrimă, să ştii că nu, nu plângi. Doar că nu ai observat că în noaptea trecută peste voi a plouat cu dragoste.

Nici nu aveai cum să observi. Erai ocupat să o trăieşti.

48

drumul

Nu ştiu dacă aş putea încerca vreodată să­ţi ascund drumul. De la o vreme, devine din ce în ce mai scurt, imaginile sale nu se mai pot imprima pe retină, nu mai am cum să fiu atent la el. Îţi simt răsuflarea, la fel de stingheră ca a mea, la fel de temătoare, la fel de plină de ironie la adresa vieţii. Tu eşti prea prinsă, eu sunt prea liber. Drama nu este asta, nici pe departe, drama o reprezintă faptul că avem timp pe care să­l petrecem împreună. Fără cele şapte zile, Dumnezeu ar fi fost astăzi agent comercial. Pixuri sfinţite, penisuri sculate, mere din care s­a muşcat, Prometei obidiţi. Cea mai calitativă păpuşă gonflabilă ar fi avut chipul Mariei Magdalena, iar cel mai cunoscut homosexual s­ar fi numit Sfântul Petru, nu Naomi. Ce dracului spun eu aici? A, da, eu ştiu ce spun. Mă spun pe mine.

Visez să vizitez cu tine Palma de Mallorca. Nu, nu sunt snob şi recunosc oricând superioritatea murmurului din Costineşti, oferind străinătăţii o parte din urina mea, aceea care mai rămâne nefolosită după ce mi se face sumarul. Nu, nu vreau nici să spun lumii că am văzut Spania, aşa cum face oricare ţăran ajuns în Mallorca, întorcându­se de acolo cu fotografii de prost gust, majoritatea făcute cu telefonul mobil, că neuroni să­şi ia o cameră nu aş bănui că are. Visez să merg cu tine acolo ca să simt aerul în care George Sand i­o sugea lui Frederic Chopin, în rarele clipe în care acesta nu­şi scuipa plămânii cuprinşi de tuberculoză. Locul acela este mai sfânt pentru mine decât orice altceva. Aş refuza oricând raiul pentru o parte de realitate, în care două suflete au fost cuprinse de pasiune. Târfa, căci asta era, l­a transformat în Dumnezeul ei. Dacă unul a avut nevoie de şapte zile pentru a distruge o lume, ei au consumat nouă ani pentru a scrie posteritate. De Dumnezeu ne amintim sâmbăta, când suntem cuprinşi de remuşcări imbecile, când ne speriem că ne­am tras­o anal, că am înjurat pe cineva de mamă, că nu ne­am înfometat organismul în perioada postului sau, poate cel mai grav păcat, că nu l­am iertat pe aproapele care ne­a ucis fiul sau violat soţia. A, să nu uităm… nu am dat de pomană la micii aurolaci care au învăţat din fragedă pruncie că românii au puţine slăbiciuni, dar că

49

asta cu mersul la biserică şi behăitul la icoane este, mama ei, primordială. De Chopin îmi amintesc acum, acum când îi ascult a nu mai ştiu câta oară “Nocturnele”, sperând că măcar o parte din ele sunt scrise după un orgasm. De altfel, singurul lucru ce mai pare lumesc într­o viaţă care­ţi răpeşte potenţa de a mai fi tu…

Nu ştiu dacă am să ajung să mă rog vreodată. Faptul că nu te pot avea nu m­a pus în genunchi, cum aş putea fi înfrânt de faptul că nu mă are? Şi în fond, cine sunt eu? Copilul mamei mele? Nepotul bunicilor? Fratele sorei mele? Eu, mie însumi? La dracu’! Atunci când aud de arbore genealogic îmi vine să ridic piciorul, probabil că am în mine ceva sânge de câine, poate într­o viaţă anterioară am fost un ogar afghan, câine încăpăţânat şi egoist. Când am să ajung să spun “sunt bărbatul tău”? Singura genealogie care mă interesează este aceea în care nu­mi dau sângele în eprubete, ci în venele care mă strâng în braţe…

Spuneam că nu ştiu dacă aş putea vreodată încerca să­ţi ascund drumul. Nu înseamnă că nu mi­aş dori asta. Să te rătăceşti, să nu mai ştii unde trebuie să te duci, să vin eu, hoţ, să te duc la mine, să te aşez în patul meu, să te îmbrac în pijamalele mele ştiind că mă va excita mai mult decât orice altceva să te dezbrac de ele, să intru în tine, pentru prima oară în viaţa mea, aşa cum intra crucişătorul Bismarck în fiordurile din Norvegia. Să devii HMS Hood, să te scufund din câteva mişcări, să te urc pe pereţi şi tu să­mi arunci privirea aceea prin care înţeleg că, nu foarte des, la capătul unui penis se află un bărbat fericit, pentru că îşi atârnă sufletul de vârful său.

Ţi­aş schimba drumul, dragostea mea. Eu, însă, nu sunt făcut să creez lumi. Ţi­ai creat tu una, cândva. Eu am venit să creez o dragoste. Unul din noi a greşit în încercarea sa. Sau, nu. Te aştept, gol, în Palma de Mallorca. În clipa asta simt nenumărata răsuflare a celor ce deja juisează, pentru că au certitudinea că aş vrea să ţi­o trag.

Doar că, dragostea mea, nu cunosc nimic mai cast decât două trupuri care se dăruiesc unul altuia…

Să conduci atent…

50

la etaj

Stau, gol, în geam. De la etajul al treilea al blocului de deasupra magazinului “Romarta”, viaţa pare a avea porţiuni normale. Din pat, ea mă dojeneşte încet, mă cheamă, aproape că se teme pentru câteva clipe să nu fiu văzut de cei de jos. Oare cum s­o vedea trupul meu din stradă? Nu mă pot opri să nu mă gândesc la răspuns. Oare dacă s­ar uita cineva către mine, ar vedea dârele lăsate de unghiile ei? Le­ar considera un supliciu? Sau o plăcere sadică? Oare aş fi condamnat că aleg să exteriorizez ceea ce sunt, cel pentru care pudorile vor fi întotdeauna false? Sau aş fi apreciat pentru că, deasupra jegului pe care­l dirijează semaforul, am curajul de a spune că tocmai am făcut dragoste?

Privesc trecătorii. Întorc privirea către ea. Este mirată, dar rotocoalele de fum ne împresoară, amestecând deopotrivă pasiune şi ură, dorinţă şi respingere. Îi privesc trupul aproape perfect de rotund, îi mângâi din priviri fiecare cută pe care o desenează molcom peste pătura colorată strident, îmi arunc decăderea între sânii ei. Aş bea un pahar de vin. Mi­aş înmuia buzele în el în clipa în care mâna ei îmi caută pieptul. Mâna aceea care îmi violează sângele atunci când se aşterne peste mine, urmată de buzele cărnoase, pe care le resimt întotdeauna ca pe singurul lucru ce m­ar reduce la tăcere. Şi unghiile pe care le înfige în spatele meu atunci când simţirile mă aruncă puternic în ea.

Mă uit în continuare în stradă. Ştiu că am să mă desprind de geam. Ştiu că am să ajung din nou în pat, că am să mă prăvălesc peste ea, că am să muşc lucruri din care altora le este interzis să guste. În apartamentul de trei camere nu sunt semafoare. Doar canapele. Perne. Mese. Scaune. Lucruri neînsufleţite. Şi noi. Şi ceasul, care ne scurge în orgasm.

Zâmbesc, amintindu­mi că la parter este situată o bancă. Facem dragoste pe bani, iubita mea. Camăta a murit la colţ. Facturile nu se depun la bancă, ci în cutia de scrisori unde las cheia, prevăzător. Cine naiba să ştie de ea?

51

Şi ce ar deschide cu ea? Nu ar fi de ajuns. Pe noi nu ne­au deschis cheile, ci ne­au închis vremurile. Sau aşa ne­am obişnuit să credem.

Plouă afară. Plouă, şi suntem frumoşi. Eu, gol în geam, imperfect, tu goală în pat, miracolul apărut din voia sorţii. Mă îndrept către pat. Cu coada ochiului, văd cum semaforul se face din nou roşu. Şi vinul a fost roşu. Mă întind lângă tine şi, cu ultima răsuflare pe care o mai simt liniştită, te cuprind în braţe.

Iar în clipa în care­ţi simt căldura, mai ştiu doar că bănci există şi pentru timp.

52

taci

Taci, în seara asta. Taci şi ascultă sufletul care­ţi gâlgâie, taci şi potoleşte­ţi venele care urlă de mine, taci şi opreşte­ţi senzaţia că ai fi un nimeni în lipsa mea. Taci şi ia­mă în braţe, taci şi strânge­mă acolo nu până nu mai am chef să plec, pentru că am oricum un chef nebun să vin, taci şi strânge­mă acolo până nu vei mai dori tu să pleci.

Taci, în seara asta. Taci şi ascultă parcul prin care am umblat pentru amândoi. Taci şi uită­te cum aleile lui ne primesc cu braţele deschise, ca şi cum ieri aş fi plecat din aşternuturile lor. Taci şi uită­te cum îmi plimb paşii, atingându­mi umbra şi tresărind din când în când, atunci când am senzaţia că umbra aceea eşti tu. Taci şi ascultă cum mi se sparg lacrimile între gânduri, cum simt că nu am din ce să mă compun, cum aleg doar să repet mecanic în gând “viaţa ta este doar a ta, Bogdane, fii fericit, altul nu ar fi deloc mulţumit cu ea”. Taci, nu ai ce spune. Toboganele sunt pline, taci, nimeni nu ştie dacă acei copilaşi coboară sau urcă în ei înşişi, taci, pentru că la capăt îi aşteaptă cineva.

Taci, în seara asta. Taci şi uită­te pe peronul gării. El o duce pe ea la tren, sau ea îl duce pe el la tren. Cine pe cine duce şi de ce, este mai puţin important. Totul este terminal, la fel ca şi peronul de pe care trenul va pleca, poate definitiv, cu sufletul celuilalt. Asta ar conta mai puţin, suflete se mai găsesc, dar ce te faci atunci când el, sufletul, pleacă notat, cu loc definit şi strict încarcerat într­o călătorie nenorocită la clasa a II­a? Sufletele nu primesc bilete. Cel puţin aşa am învăţat să cred, dar terminalul de la care pleacă trenul are curaj să le atârne itinerarii întortocheate de gât.

Taci, în seara asta. Taci şi uită­te. O maşină, poate nici mare, nici mică, în care tu eşti alături de mine, sau poate eu alături de tine sau, cine ştie, minune, suntem amândoi alături de noi. Răsuflările aburind aparatele de bord, eu aplecându­mă să te sărut, noi făcând dragoste pe bancheta din faţă, în spatele unui bloc, cu instinctele pironite la celălalt şi la maşina

53

poliţiei care patrulează prin zonă. Cald, eu ejaculând în tine, culegând fiecare strop al unor momente în care nici nu­ţi dai seama că tot ceea ce a contat a fost situaţia în care ne­am aflat amândoi. Cine mai poate desena clipele astea la două secunde după ce au luat sfârşit?

Taci, în seara asta. Taci şi fă dragoste cu mine aşa cum nu ai mai făcut vreodată. Lasă­mă să te vânez, să te vreau, să te adulmec, să mă inspir din sângele tău, să nu mai fiu eu, să urlu că nu mă laşi să te pătrund, dar să te chinui cu nesfârşite mângâieri, taci şi lasă­mă să ajung aproape de orgasm doar pentru că nu te pot avea acum şi aici. Taci. Nu ai ce spune. Haide să facem dragoste, haide să ardem toată noaptea, să trimitem luna acasă, şi soarele să ne găsească prăbuşiţi într­un pat în care aşternuturile nu mai au formă.

Taci, în seara asta. În mine urlă un porumbel. I s­a promis o plajă, i s­a promis că o va vedea, că se va odihni pe ea.

Taci. În mine urlă un porumbel.

Şi aripile îl ustură…

54

scurgere

Se rup norii. Mi­e sufletul în sistolă, dar refuz să­l dau pe mâna chirurgului. Cum să te opereze un om care lăcrimează?

Străzile se scurg către bordură. Acolo de unde am plecat cu toţii, când ne jucam “castel”, la ceas de seară. Nu, în seara asta nu se mai întrerupe lumina. Nu se mai face economie. Când îţi dă durere, Dumnezeu este fastuos. Doar plecările nu ştie să le facă frumoase. Sunt frumoase doar când alegi tu să pleci.

Oameni scurşi către borduri. Fiecare având­o pe a sa. Zully lansează la “BookFest”. Într­un alt colţ de Bucureşti, o altă domnişoară îşi plânge inconsistenţa. În blocul de vizavi, el a luat­o pe ea pe la spate, sprijinită de calorifer. Aproape că de­abia se zăreşte ce fac, aburii orgasmului au acoperit o parte din geam. Nu se aude nimic, nimic în afara ploii. Oare şi ea se scurge pe el la fel ca ploaia peste noi?

La malul mării, valurile au mai plâns un om. Lacrima nisipului, aşa cum îmi place mie să văd marea. Poate că anul acesta am s­o văd, iar. Deşi am promis că o las la locul ei, ştiind­o supărată pe mine. Normal. O simt. O cunosc. Nici măcar nu a putut să mă ucidă, în Bulgaria, când am jucat lozul vieţii. Marea nu ucide. Marea doar primeşte oameni vii.

Ploaia s­a oprit. Poate că s­a plâns destul. Nisipul va continua să ardă chiar şi iarna. Bordurile vor fi la locul lor.

Oamenii, de asemenea, se vor ţine de ele. Şi vor exista suflete care pleacă întotdeauna cu ea. Pentru că, pentru unii dintre noi, marea este ultimul refugiu pe care îl mai au în faţa rahatului care se cheamă “viaţă”, şi care ne sufocă zilnic, până la anihilare.

Am să fiu aici, dragă prietenă. Pentru că sunt unul dintre supravieţuitori…

55

de tine, pentru tine, după tine

Mi­ai trecut mâna prin păr. Ca de fiecare dată când faci asta, simt că iadul emigrează din mine. Nu ştiu unde se duce. Uneori, spre tine. Dar pleacă, şi lasă acolo poate singurul lucru pe care nimeni nu mi­l va fura vreodată. Pe tine, cu doi de “n”. De la “nebunie”. De la “nesperat”. De la “neviaţă”, că tot îl admir pe Nichita, necuvântul.

Mi­ai lăsat capul să se odihnească pe umărul tău. Ca de fiecare dată când faci asta, îl simt uşor şi gata să se ia la harţă cu toate convenţiile care­l apasă. Cu imposibilitatea. Cu decăderea, când disperarea se infiltrează în venele răsucite, prin perfuzii pe care nu le mai văd de mult sau de care, poate, nu­mi mai pasă. La cum mă cunosc, în ultima clipă am să mai cer una.

Mi­ai lipsit mult. Ca de fiecare dată când faci asta, viaţa mea nu este decât o fereastră, la un etaj superior, din care cheful de viaţă se aruncă în gol. Ţi­ai permis să lipseşti doar pentru că eşti statuia mea şi doar pentru că ştii că, la fiecare revenire, scutur mizeria pe care o fac pescăruşii. Da, i­am luat de pe plajă şi i­am adus pe statuia ta, să se odihnească acolo, o dată cu mine. Căci la rădăcina ei petrec multe clipe, renăscând de fiecare dată din cenuşi. Şi când tu nu eşti să îmi vorbeşti, ei îmi aduc urletul tău.

Te­ai întors. Cu noi cu tot. Palizi, obosiţi, rutinaţi, distruşi, îngenuncheaţi, măcar de aparenţele care ne ţin atât de departe. Dar cu armele în mână, aşteptând acel semnal care să ne trimită din nou în mijlocul câmpului de război care ne este viaţa pe care o ducem, pentru a mai muri o dată, în picioare, spate în spate, apărând puţinul pe care îl avem. Condamnaţi să luptăm să păstrăm ce avem, avem uneori curajul de a visa mai departe.

Şi cădem. Acele căderi care ne fac să punem gura pe bordură, aşteptând ca un picior salvator să ne izbească moalele capului pline de noi. Şi de fiecare dată, primim doar mâna celuilalt, şi ea destul de şovăitoare, dar suficientă pentru a ne transforma sângele în lavă.

56

Te­ai întors. Nu îţi pot ura nimic. Nici măcar “bine ai revenit”. Nu. Pentru mine nu ai fost plecată vreodată, pentru mine aici este locul tău, pentru mine, acei doi de “n” atârnă nefiresc de magic, deşi litera asta este şi cea cu care începe “nu”.

Îţi pot promite doar că ne va fi greu şi de acum încolo. Şi că am să te iubesc. Şi că am să mor. De tine, pentru tine sau după tine…

57

stop cadru

Degetele îmi freamătă tastele, şi tastele ascultă de ele, aşa cum face şi fermoarul fustei tale, care nu cred că şi­a găsit vreodată un stăpân mai bun. Aş prefera să le pun să te mângâie, să te văd zvâcnind ritmic sub ele, să desenez cu ele, pe trupul tău, hărţi ale unor continente necunoscute, doar că Atlantida s­a scufundat…

Am ieşit să­mi cumpăr ţigări şi o bere. Cohortele de ţânţari au fost bucuroase să mă revadă, probabil că şi puţinii stropi de ploaie pe care i­am observat vărsându­se. Parcă ai fi fost tu, muşcând din mine, şi apoi curgând calmă către mâna mea, când o prinzi şi o ţii aproape de inimă, ca pentru a­ţi potoli ecourile momentelor de dinainte, când cearceafurile arătau ca harta Elveţiei…

Îmi iubesc umbra, mai ales noaptea. Oriunde aş fi, este alături de mine, şi asta nu mă mai sperie de multă vreme, căci îmi aduc aminte de o perioadă în care nu ştiam ce este cu ea şi mă buşea plânsul, crezând că sunt urmărit de oameni răi. Nu. Frica a fost înlocuită de linişte, acum sunt liniştit că ea mă urmează, că­ţi ţine locul, că oriunde aş fi, sunt cu tine, deşi tu nu vei fi vreodată acolo. Ştii, umbra aceea nu­ţi ţine doar ţie locul. Nu. Mi­l ţine şi mie… doar că altfel decât ai crede…

Mă gândesc la plaja pe care mi­ai promis de mult că mă duci, şi la porumbelul acela care o survolează de atâta vreme, fără a avea voie să­i simtă savoarea. Da, ai să spui acum că îţi forţez mâna, numai că nu cred că asta este mai grav decât faptul că amândoi forţăm destinul. Da, amândoi. Poate nu asta ai văzut, dar în dimineaţa în care te­ai întors să ne bem cafeaua împreună, asta ai făcut. Şi, să ştii, în acea clipă ai fi putut să îndulceşti ceaşca aceea din sângele meu…

Momente. Ca multe altele. Le ştii. Le simţi. Poate, uneori, le doreşti, căci aşa îmi spui şi aşa simt. Clipe. Adunate de nici ele nu mai ştiu unde. Vieţi.

58

Pe talger. Întunecatul înger al răzbunăriii este lângă tine. Nu va ierta vreodată ceva, nu va uita vreodată că nu a avut voie să petreacă o singură săptămână lângă tine. Te va lovi, poate, ca de atâtea alte ori.

Dar după ce va plânge, după ce­ţi va bandaja rănile tale înainte de a le bandaja pe ale sale, îngerul te va iubi. Poate te vei întreba iar de ce, aşa cum te­ai întrebat de atâtea ori. Poate te vei mira că la ceas de seară mai ucide câte o domniţă. Că mai aruncă de la balcon câte un inept. Sau că, dimpotrivă… nu mai poate face nimic, şi­ţi cere ajutorul.

Da, dragostea mea. Nu trebuie să te mire asta. Îngerul va muri, cândva, când istoria va decide şi ultimele file.

Dar asta nu înseamnă că nu­şi va dori toată viaţa să moară în braţele tale.

Deschid fereastra. Afară… bate vântul… plouă… miroase a proaspăt.

Mâine dimineaţă este o nouă zi. Unii se vor duce la muncă să se întreţină. Alţii să uite. Mai sunt câţiva care se vor duce să­şi amintească.

Eu sunt fericit. Habar nu am de ce mă duc la muncă.

Ştiu doar că mă vei suna pe drum…

59

anvelope

Am ieşit din firmă. Câţiva paşi mai încolo, biserica mă pândea tăcută. Niciodată nu­mi vorbeşte. Nici nu am de ce s­o condamn. Când trec pe lângă un locaş sfânt, îmi spun mereu că prefer bordelul. Între picioarele unei femei, la spovedanie, nu vei găsi niciodată iertarea. Iar eu nu vreau să fiu iertat.

Umbra turlei aruncă săgeţi în ADN­ul meu. Nu­mi fac probleme. Mai pot fi spart doar dacă sunt ucis şi mă îndoiesc de faptul că ar exista o persoană care să­şi rişte poziţia pentru mine. Zeii au decis de mult că pe nebuni trebuie să­i laşi cu ale lor. Şi eu… sunt cu ale mele. Întotdeauna am fost cu ale mele.

Cu coada ochiului observ în dreapta, la câţiva zeci de metri, o siluetă cunoscută. Francezii construiesc maşini apropiate ca alură, dar silueta aceea nu are cum să mă înşele. Este o umbră în ea sau mi se pare? Măresc pasul, simt că am funii în loc de vene, fiecare pas pe care îl fac este o altă zi din cele avute şi trăite la temperatura cuptorului acela în care doar eu m­am scăldat, aproape că mă ţin de o poartă să nu cad pentru că sunt slăbit de toţi şi de toate, fug spre acea siluetă punând în eventuala ei prezenţă reală tot ce am mai în picioarele acestea care încă mai marchează goluri, dar pe terenuri pe care nu mai sunt tabele.

Mă surprind plângând, pe măsură ce ajung mai aproape de silueta aceea ochii îmi împăienjenesc drumul, las în urma mea o dâră din tot ceea ce sunt, poate este modul meu de a mă asigura că am să ştiu întotdeauna drumul înapoi, apoi, ajuns la doi paşi, înlemnesc.

Silueta este aceeaşi. Doar că aparţine altuia.

Mă liniştesc. Nu ştiu câte grade Richter a avut tremurul din mine, dar clădirea trozneşte din toate încheieturile.

60

Fac doi paşi, mă opresc, îmi arunc o ţigară în sânge. Răsuflu, parcă aş fi excitat, deşi nu sunt, parcă aş fi beat, deşi asta se va întâmpla mai pe seară, parcă aş dormi, deşi asta aproape că nu se mai întâmplă.

Mă uit la biserica tăcută, care a simţit tot ce este în mine. Nici de data asta nu­mi vorbeşte. În sufletul meu nu sunt multe lucruri ce mai pot fi desenate.

Dar văd acolo urma perfectă a anvelopelor unui Clio. De fapt, ale unei umbre de Clio…

61

ardeai tu

E toamnă. O arde focul la tine în casă? Ţi­o fi aprins şemineul?

Micul Prinţ este răcit. Se plimbă prin vântul de afară primind în piept fiecare frunză care îi aminteşte de zilele pe care le avea. Strănută la fiecare pas, doar licoarea aceea şi micile străluciri din ochi mai pot spune, din când în când, că el era cel la picioarele căruia se aşezase o lume.

“Desenează­mi o oaie”, îi spuneai tu. Şi el a desenat. Turme întregi care au urcat unde nici o capră neagră nu a avut curaj să se abată. Le­ai mânat, pentru o vreme. Apoi, într­o zi, le­ai vândut unei vaci, să le ducă ea în locuri mai bune. Nu a reuşit. Doar le­a tuns şi le­a îndepărtat de locurile sigure, acolo unde au fost pradă uşoară. Lupii, înfometaţi, le­au decimat. Lupii geloziei. Cu toate acestea, deşi amestecăm legendele, Manole a avut­o pe Ana. Acolo unde trebuia.

Saint­Exupery este trist. Cândva, în opera asta bufă, el era regele de la masă. Şi celălalt îi purta sufletul, ori de câte ori îi îngăduiai să facă asta. Apoi i­ai oprit drumurile. Nu, nu ai plecat, doar l­ai oprit pe el, ducându­l pe a patra planetă. Pragmatică, aşa cum eşti, l­ai lăsat pe omul acela să ne numere. La socoteală, comoditatea a dat cu virgulă, şi cum virgula este ceva în plus, tu ai ales să te agăţi de ea. Aşa sunt oamenii pragmatici, au virgule.

Ai rescris acea istorie, de la care a plecat blestemata asta de vară pe care ne­am permis să o avem timp de un an. Doar că ai omis ceva. Când am primit­o, mi­am spus că faci mişto. Apoi, mi­am dat seama că acolo mă regăsesc la milimetru. Ştii tu, conducătoare de herghelie de cai putere, există oameni pentru care sufletul nu are etichete. Nici plasme în sufragerie. Şi nu se folosesc de alţi ciobani.

62

Saint­Exupery este trist astăzi. Pentru că niciodată nu şi­a dorit să rămână pe a patra planetă. Dar nici nu a crezut că îl vor citi oamenii pragmatici. El a scris pentru delicaţi, unii dintre ei foarte tineri, dar dispunând de coloană vertebrală în sufletele astea care se coc numai la focul molcom al obişnuinţei şi ratării.

E toamnă. O arde focul la tine în casă? Ţi­o fi aprins şemineul?

Cândva, nu era nevoie de toate acestea. Pentru că ardeai tu.

63

anotimpuri

Ai văzut vreodată primăvara oglindită în paşii pe care îi facem pe sub soarele ce de­abia are curaj să ne mângâie? Ai simţit vreodată ţipătul fiecărei gâze, gata să se ne bucure de prezenţa ei, dar având grijă să nu ne supere pentru că noi, oamenii, ucidem fără să clipim? M­ai simţit la braţul tău, fremătând de aceeaşi natură pe care am uitat­o într­o lună de decembrie, în care am fost exilat în viaţă în perioada dintre bradul de Crăciun şi imbecilele manifestări ale nopţii dintre ani?

Ai văzut vreodată vara plimbându­şi valurile mării printre atât de şovăitorii paşi pe care i­am face? Ai simţit vreodată mirosul acela cuprinzându­ne, inimitabilul miros al posibilei morţi amorţind în trupurile noastre ude? Ai petrecut oare, la braţul meu, nisipul, în timp ce îşi prepară tainic ultimul drum pe care îl are de făcut, învins de forţa cu care îl macerează picioarele noastre? Ai oare idee cum s­ar oglindi în noi obeliscul din Costineşti sau cum ne­ar zâmbi delfinii din Constanţa, condamnaţi la captivitate pentru propriile noastre plăceri? Ştii cum ar fi să facem dragoste la malul mării?

Ai văzut vreodată toamna cum îşi arde peste noi frunzele deja abrutizate de căldură? Ai simţit vreodată parfumul aleii dinspre Arcul de Triumf, în mijlocul cerului acoperit de nori, când este frig şi când speri că înfigând mai tare piciorul în mănunchiul de frunze, ţi se va face mai cald? Ai sorbit vreodată o cafea într­un bar ascuns de lume, pe străduţe pe care doar centrul Bucureştiului le ştie, privind la nebunia de afară, la ploaia rece şi la oamenii aburinzi, uitându­te la mine fericită pentru că sunt mai cald decât ceea ce­ţi aşterni pe buze?

Ai văzut vreodată iarna cum scrie “te iubesc” în urma noastră? Te­ai uitat să­ţi vezi paşii, amestecându­se cu ai mei înainte de a dispărea rapid şi definitiv sub noul strat de vopsea care ar vrea să redeseneze poveştile, doar că niciodată nu vom putea modifica albul cu alb? Şi uitându­te la acel alb,

64

nu vei avea câteva clipe senzaţia albului pe care ţi­am întins prima oară ningerea, când plângeam peste tine aşa cum plânge gerul când îngerii devin muritori?

Nu. Niciodată. Nimic din toate acestea.

Poate tocmai de aceea le­am aşternut aici, să le poţi măcar visa.

65

ultimul minut

Un minut. Oare îmi ajunge un minut să te dezbrac? Oare îmi ajunge un minut să desenez pe tine chipul meu? Să­l conturez cu buzele şi apoi să­l las să se scurgă ireal, oferindu­ţi căldură, inundându­te, bucurându­te, şi făcându­te să te agăţi de mine doar pentru a ne bucura de cele câteva clipe în care lumea este o simplă cadă?

Un minut. Minutul în care îmi beau cafeaua uitându­mă afară prin geamul de la “Edgar’s Pub”, sorbind fiecare cuplu care se interpune între mine şi atmosferă. Minutul în care mă ridic de la masă şi ies afară din “Jos Pălăria” pentru a aduce la masă un prieten pe care dacă nu l­aş fi avut ar fi trebuit să­l inventez, poate singura femeie care mai înţelege ceva din mine. Minutul în care refuz să mai fiu eu, aşezat la o masă în “Festival ’39″, acolo unde uit de fiecare dată că mă cheamă Bogdan, că duc cu mine mai multe dureri decât au fost ai mei capabili să oprească, mai multe dezamăgiri decât am crezut că pot exista, mai multe speranţe decât au fost toţi ceilalţi capabili să­mi inoculeze. Locul în care mă prăbuşesc mort şi care reuşeşte de fiecare dată să mă facă să­mi mai văd casa, măcar pentru o vreme.

Un minut. Minutul în care mă suni. Minutul pe care îl discutăm. Minutul pe care îl fac până la maşina ta, parcată departe de locurile în care un minut poate decide o soartă pe care nu ne­o dorim aşa. Minutul în care te ţin de mână. Minutul în care mă despart de tine. Minutul de linişte care se aşterne când îţi spun “te iubesc”. Minutul de disperare dinainte de a adormi, ştiind că nu vei fi acolo. Minutul. Minutele.

Cândva, zilele mele erau formate din ore. Cândva, orele astea compuneau luni sau ani. Cândva, echilibrul meu nu depindea de minute, atât de puţine şi totuşi suficiente să mă facă să fiu uneori mai dezechilibrat decât o balanţă din piaţă.

Minutul în care am acceptat un om lângă mine. Minutul în care am decis să plece, pentru că durea. Şi minutul de după.

66

Ştii, într­un minut m­ai putea pierde. Şi probabil că timp de un minut mi­ai rosti numele. Poate că, dacă cerurile ar fi milostive, timp de un minut ai vărsa câteva lacrimi pentru mine.

Nu ştiu însă dacă ai avut vreodată vreodată curajul să te gândeşti la cât de mult ai tânji după toate acestea. Un minut? Poate da, dacă ai avea noroc.

Ultimul minut.

Asta dacă Dumnezeu există cu adevărat…

67

inconsistent

Notebook­ul. Cafeaua. “The Thrill Is Gone”, BB King. Eu.

Undeva, într­un colţ de Bucureşti, inconsistenţa stă cu regele la masă. Uneori ridică degetul şi mă arată. Pe mine, de mine este vorba. Îmi vorbeşte despre viaţă. Despre aceea pe care eu continui să o trăiesc. Inconsistenţa nu s­a mai uitat de multă vreme în oglindă. Poate de aceea umblă nefardată. Poate de aceea merge la sală. Poate de aceea drumurile ei sunt limitate. Sau este vorba de lipsa capacităţii de a nu mai fi inconsistent, care generează prea puţine variabile în ceea ce şi­ar dori să fie invariabil. Greu de spus. Cert este că inconsistenţa crede că este consistentă. Asta nu mă poate mira. E ceva pe trend. Dobitocii se cred genii, idioţii au senzaţia măririi de sine.

Problema sufletelor de tinichea este că nu ruginesc. Nu sunt nici măcar aşa cum sunt căluşeii de la bâlci. Ştiţi deja, am mai spus asta, căluşeii de bâlci mor şi ei, dar nu împuşcaţi, ci mâncaţii de carii.

Poate că de aici pleacă şi teama de oglindă. Cum să te uiţi în ea, când acolo nu te mai vezi pe tine, ci doar acea parte pe care ai păstrat­o şi care acum te judecă? Trecutul ne ajunge întotdeauna, fie că vrem, fie că nu. Lucrurile se situează la limita inexorabilului, pentru că în clipa în care arunci un lucru din tine, el nu încetează să te determine. Doar bântuie fibra, asigurând nesiguranţa, dezechilibrând echilibrul, neliniştind liniştea.

Recurgi, poate, la sală. Te vrei mai frumoasă. Te vrei mai suplă. Te vrei mai aparte. Vrei ca el să te placă, poate, mai mult, pentru că te­ai săturat să­ţi arate ceilalţi că te plac. Vrei ca în clipa în care te întorci de la amant, să găseşti în persoana de acasă acel lucru care să te oprească pentru totdeauna să mai gafezi. Nu percepi o singură clipă că fericirea nu stă în pedalat şi liposucţiune cu forţa. Nu poţi înţelege că tu eşti singura ta problemă, tu şi alegerea ta, tu şi comoditatea ta, tu şi trufia ta de a te distruge, cândva, în

68

clipe în care ai considerat că a te pune la adăpost este singurul lucru pe care­l mai ai de făcut. Te cauţi? Da? Nu te vei găsi pe bicicletă. Acolo îţi vei pierde kilogramele în plus, vei scăpa de şuncile care atârnă pe mijlocul tău, vei modela mai bine un stomac peste care, nu în multă vreme, îţi vor atârna ţâţele, aşa cum atârnă râul peste fiecare piatră care a ştiut să nu fie altceva decât piatră. Ai ştiut să te minţi. Venind vorba de asta, pedalatul nu are, din nefericire, decât un singur sens. Acela în care constaţi că ţi­ai minţit propria natură.

Vrei ca acum natura să mai dispună de curajul de a crede în tine?

Singura splendoare din toate aceste rânduri este că în clipele în care decidem să ne minţim singuri, nu ne doare. Iar singura problemă este că în clipa când ne trezim, arătăm către oricine altcineva cu degetul, numai către noi nu. Şi ne uităm în celălalt, ştiind că oglinda nu ne mai arată de multă vreme pe noi, având şi ea demnitatea ei. Probabil că nu există vreo oglindă care să­şi dorească să reflecte o tinichea.

Te mai poţi regăsi doar în cea de la baie. Da, da, nu te mira. Oglinda de la baie te va arăta aşa cum eşti, aşa cum ai ajuns, aşa cum ai vrut să fii. Şi acolo vei mai avea un avantaj fenomenal.

Vei putea să te simţi în nări.

69

cioburile mele

Dumnezeu era în cameră. Se făcuse lumină, întrerupătorul era calea prin care eu ajungeam mereu la el. Din când în când îl schimbam, se ardea, eram poate printre puţinii norocoşi care­şi puteau schimba zeul. Filamentele se dovedeau prea slabe pentru răsuflarea mea îngheţată, probabil de asta iarna mea se întindea şi peste câmpurile cu maci.

Îi priveam îngerii. Îi priveam îngerii, desenaţi pe fiecare cută a corpului tău, mânuiţi de un Michelangelo ciudat, care urinase în Capela Sixtină. Erai perfectă. Erai atât de perfectă încât fumul ţigării mele se unduia pe formele tale, speriindu­se să nu greşească, să nu risipească acele momente în care se impregna în perfecţiune. Mă simţeam izolat, pe mine mă abandonaseră şi îngeri şi ursitoare, în clipa când văzuseră stigmatul înfipt în vene, când şi­au dat seama că în loc de pâine înmuiată în prealabil în saliva preacucernicului părinte care numai cu o seară înainte se culcase cu colegul său de nebunii deice, am să prefer mereu sticla aia pătrată căreia aş putea să­i desenez la orice oră profilul. Eram izolat. Tu erai alături de mine.

M­am apropiat, privind cum ţi se goleau ochii de trecut. Mi­am lăsat paharul pe masă, uşor, în timp ce ţi­am simţit răsuflarea lipită de mine. Ţi­am cuprins mijlocul cu mâna stângă, încercând să­l mângâi aşa cum îşi mângâia Modigliani pânza, în timp ce mâna dreaptă se prăbuşise pe pieptul tău, ameţită de curbura sânilor peste care ştia că urma să se abată. Mă ustura, îngerii nu erau de acord şi ura lor nu era uşor de suportat, dar nimic nu ar fi putut trece peste venele acelea care ar fi macerat orice, mai puţin sevrajul inexistenţei tale. Te­am întors cu spatele şi te­am lipit de zid. Nu aveam tablouri, eu nu suportam copiile naturii, iar acum îmi doream doar să văd cum căldura ta îţi desenează trupul pe perete. Te­ai lipit de el în timp ce­ţi sărutam gâtul, ţi­am cuprins sânii cu mâinile, aşteptându­ţi cabrarea şi am mai apucat să văd cum braţele tale s­au încolăcit tandru peste tencuială, desenând pe ea psalmi pe care nu aveam

70

de ce să­i cunosc, pentru că tocmai ce începeam să­i inventăm amândoi.Ploua. Ploua cu rouă din trupurile noastre, dar nu ne păsa. Călcam în fiecare clipă peste reguli, peste jurăminte, peste flori, peste orice, numai peste noi nu. Te mângâiam dement, îmi simţeam palmele biciuite de carnea ta, eram pedepsit, da, eram, să simt cum arzi peste mine era o pedeapsă pe care o înduram cu ultimele sclipiri de credinţă pe care le mai aveam. Credeam. Credeam în existenţa maltratată, credeam în jurăminte uitate, credeam în promisiuni nerespectate, credeam în durere. Mai presus de toate credeam în noi, două bucăţi de nimic aruncate una în calea celeilalte pentru ca de sus, cineva să se distreze urmărind dacă au să poată forma un întreg.

Undeva, totul se pierde. Nu ştiu dacă în clipa când Modigliani se îmbată sau în aceea în care Michelangelo se duce să ia mopul. Se face întuneric, iar paharele se sparg doar pentru că eu dau peste ele. Şi asta este bine, pentru că cel mai frumos lucru după ce sparg un pahar este să mă uit la cioburi şi să le iubesc aşa cum le iubesc şi pe acelea din care sunt făcut. Căci totul la mine este făcut din cioburi. Aşa mă adun. Aşa dor. Aşa mă doare.

Aşa mor.

Poate după asta cineva se va întreba cum de mai pot fi din când în când om şi cum de mai reuşesc să adun la un loc acele cioburi şi să le lipesc unul de altul, chiar dacă nu mai fac de multă vreme un întreg perfect. E simplu.

Merg la perete, scrijelesc un praf de urlet din trupul impregnat în el, mi­l pun în pahar şi beau.

Dimineaţă îmi şterg unghiile de sânge şi plec la serviciu.

71

mâine

Nu ştiu cine a făcut lumea. Probabil că nu mă interesează. Nu am să adresez niciodată mulţumiri creatorului. Lumea este plină de cretini, mai mult sau mai puţin recunoscuţi. Să­i mulţumesc pentru că sunt egalul lor? În plus, dacă nu există creator, atunci nu am decât să aştept ca beţivii care au zămislit lumea, dar au adormit în ziua în care trebuiau să­i ofere normalitate, să fie arşi pe rug. Sau lapidaţi în piaţa publică. Mi­e totuna. Singurele cuvinte pe care am să le pot rosti pentru cretini sunt acelea de bucurie că ne­au părăsit. Existenţele patibulare se vor termina, mai devreme sau mai târziu, în ştreang.

M­am ridicat din pat. M­am ridicat din pat cu senzaţia că pământurile ard în mine. Pământul meu. Pământul ei. Pământul celorlalţi. Pământurile pe care nu le cunoaştem. Sunt la câteva minute distanţă de momentul în care ţipătul ei mi­a cuprins gâtul într­o îmbrăţişare căreia nu am crezut că­i voi supravieţui. O priveam lăsându­se pe spate, o priveam, spunându­mi că sunt împlinit. Pentru că în fiecare amprentă pe care şi­o prelinge pe mine zace un urlet la care nu am avut vreodată răspuns. Nu, nu­mi este ecou. Îmi este răspuns. Ea. Ah, da, poartă un nume. Nu. Nu­l voi rosti aici. Ea…mă aşteaptă acasă. În singurul loc în care începutul are o continuare.

Acum va adormi. Sunt la taste, trupul ei este lipit de mine, transmiţân­ du­mi toate particulele acelea care­mi schimbă ADN­ul în lavă, îi observ pieptănătura cum se aşează molatec peste seara noastră, cum sclipeşte peste sticla de “Lacrima lui Ovidiu”… şi zâmbesc. Zâmbesc. Cum să mai ai lacrimi când le sorbi, alături de ea, din pahar?

Probabil că am să mă culc şi eu. O să­mi ocup partea de pat care mă aşteaptă, cuprinzând­o în braţe, lăsând­o să se lipească de mine, şoptindu­i ceva ce nu va auzi, dar care se va impregna în fiecare cută pe care o face peste ea pătura de care vreau s­o dezvelesc, şi o voi mângâia. Târziu, în noapte, în dimineaţă, eu o voi mângâia. Uneori, suspină în somn. Încerc

72

atunci să o trag şi mai aproape de mine, deşi asta mă dezlănţuie, sperând că va simţi cumva, alveolic, prezenţa mea acolo. Încerc să­i plămădesc somnul. De fapt, cred că încerc să­i plămădesc ziua care va veni. Pentru că… azi… pleacă, oricât ai încerca să te opui. Vine mâine. Vei fi ea, va fi tu. Şi mâine nu iartă niciodată.

Tocmai de aceea, mâine vom fi noi.

73

despre icoane

Tu ai ales. Dintre toate zăgazurile ce ţi­au purtat sufletul, ai ales. Ai diferenţiat iadul şi raiul din tine. Ai dat iadul deoparte şi ai adus raiul în casă, sub forma unei icoane a Fecioarei Maria, dotată cu beculeţe şi termometru. Când arată peste 20 de grade Celsius, vei fi ştiind că este fertilă. Se va naşte un nou Isus, probabil, la care să­ţi dovedeşti şi mai încrâncenat limitarea. Treci pe lângă ea, te cruceşti de câteva ori şi apoi flegmezi a Doamne ajută, mulţumit că beculeţele alea clipocesc a spovedanie.

Zici că eşti fericită. Eşti? Noaptea, când se aşează în pat, lângă tine, eşti cu adevărat aşa? Oftezi a plăcere? Dimineaţa, ridurile tale sunt fericite? Ţi­ai dorit să îmbătrâneşti acolo, dacă ai făcut asta? Uitându­te în urmă, ai regrete? Îţi doreşti să fi ales altceva? Există în viaţa ta un punct la care ai fost conştientă că o anume persoană ar fi putut schimba totul?

Tu ai icoana ta. Ai ales, poate, siguranţa. Aprinzi două lumânări la biserică, reciţi din suflet, apoi te duci în mall să­ţi faci cumpărăturile de inadaptat. Te consideri absolvită din nou de toate, mai ales că acasă te aşteaptă icoana ta cea prea făcătoare de minuni. Ai stabilitate, pentru că la un moment dat ai ales ceva mai stabil în dauna a ceva mai puţin stabil. Muge fericirea în tine, aşa cum mug vacile pe care Uniunea Europeană ne va obliga să le împerechem pe Bach şi Beethoven. Nu ştiu ce poate fi mai groaznic de atât. Simfonia grajdului, o iesle în care două animale şi­o trag, Bach fiind chemat să măsoare intensitatea, iar Beethoven, rapiditatea. Dacă ar fi ştiut că sufletele lor vor ajunge, cândva, motiv de montă pentru ciobani, Bach şi Beethoven ar fi făcut “featuring”­uri cu Costi Ioniţă.

Poate că, în drum spre casă, ai să te opreşti puţin şi ai să­l asculţi pe zdrenţărosul cu blog, ce butonează de la laptopul său zorile unei aurore boreale pictată cu vopsea de ouă. Poate că ai să arunci două priviri pe rândurile sale, uimită de faptul că simte ceva ce nu ai cunoscut vreodată. Îi

74

vei arunca fie două vorbe bune, fie două flegme serioase, şi vei merge acasă. Totul va fi bine. Vei trece în continuare pe lângă icoana ta. Iar icoana va clipoci. Fără ca tu să ştii vreodată că acela este carnavalul tău, locul în care ţi se oferă ocazia perfectă de a fi măscăriciul propriei vieţi.

Râzi. După ultimul gest, vei primi confetti.

Spectacolul se va sfârşi. Ai să ieşi, cândva, din sală, şi atunci vei realiza că, atunci când ai ales să rămâi lângă cineva doar din nevoia de a avea un om lângă tine sau din teama de a nu fi singur, nu ai făcut altceva decât să semnezi pactul tău cu diavolul.

Icoana? Să fim serioşi, cine a mai văzut Fecioară Maria cu beculeţe şi termometru?

75

fericirea din mare

Când eşti beat, nu te ţii pe picioare, dar decizi să te arunci în valurile mării, singura întrebare ce­ţi vine în minte este de ce vrei neapărat să te sinucizi.

Nu, nu asta am dorit în momentul în care, la nici nu mai ştiu ce oră în noapte, am decis să intru în apă. Nu conta că nu se vedea la doi paşi. Oricum, nu mai vedeam de ceva minute bune nimic, whisky­ul mi se aşternuse pe cornee, împiedicându­mă să realizez imaginile de ghidare. Nu mai conta nici măcar faptul că mi­am relaxat ura împotriva valurilor la câteva zeci sau sute de metri de baliza de avertizare. Eram eu, aşa cum sunt întreg, fără compromisuri. Moartea devine importantă, până la urmă, doar atunci când îi dai atenţie.

Nisipul şi mirosul mării sunt singurele lucruri ce au rămas cu mine din toată experienţa asta. Ambele au desenat în mine sufletul unei femei. Previzibil, marea este de gen feminin, chiar dacă un bărbat a fost cel care a intrat în ea.

Lucrurile ar fi stat altfel doar dacă el n­ar mai fi reuşit să iasă de acolo. Atunci, ar fi devenit fericit.

76

gustul

Marea s­a răstit la mine. Era mâniată. Anul trecut, agăţat de ruinele propriului suflet, îi promisesem că nu o voi mai vizita. La braţul unui dezastru blond, refuzam să mai las ca sarea să se aştearnă pe straturile de durere adunate.

M­am gândit la Beethoven aseară, în mare, la acel Beethoven părăsit de dragostea sa, de femeia ce a ales să­şi continue viaţa lângă un militar de carieră. Să părăseşti geniul pentru rigoare. Să arunci fericirea pentru obişnuinţă. Să refuzi să zbori pentru a respecta regulamentul de ordine interioară. Să nu intri în istorie ca femeia ce i­a purtat, la bătrâneţe, ţucalul.

De fapt, întrebarea pe care mi­o pun este legată de moralitate. Atunci când laşi pe cineva să­şi spovedească păcatele în gura ta, este mai moral să aştepţi ca asta să te bucure, sau să­ţi aducă bonus o pastă de dinţi? Sau poate bucuria este şi ea, la rândul ei, o pastă de dinţi de care oricum te vei clăti?

“Shot”­urile nenumărate de tequila nu mi­au adus un răspuns.

Când vine, fericirea nu trebuie pusă pe dinţi. Un zâmbet curat nu te va face fericit.

77

din noapte

A fost o noapte ciudată. Difuză, cred că sunt puţine lucruri pe care să mi le amintesc din ea. Sticla de “Jack” pe masă, bolul cu gheaţă, cele patru cutii de “Red Bull”. Domnişoara ce mi le­a adus, întinsă peste masă, poate speriată de sângeriul de pe faţa mea, mult mai vivid decât aceeaşi nuanţă întipărită pe draperiile restaurantului. “Sunteţi bine?”, întreabă ea. Nu, nu sunt bine, dar cine dracului eşti tu să­ţi pese? “Aveţi nevoie de ceva?”, continuă ea catastrofa în devenire, probabil o reminiscenţă asexuată a unei încercări de conversaţie. Mă uit la ea, şi mă cutremur. Am zugrăvit de câteva ori dar, amator fiind, nu am reuşit să fac zidurile să arate ca faţa ei. Nu ştiu cine sunt în noaptea asta, nu ştiu ce am în mine. Îi răspund. “Da, de o pizdă”, spun eu. Roşeşte. Au, doamne, am dat de Fecioara Maria, slujitoare a unei spelunci condusă de un arab nenorocit care, pe vremea în care stătea cu mine în bloc, îmi explica între pauzele de fotbal cum pune el în kebab şi shaworma carne pe care nici câinii nu ar trebui s­o mai consume. “Dacă mai aşteptaţi puţin, se poate rezolva”, behăie ea cristalin, în timp ce­mi face cu ochiul, doi ochi albaştri, doamne ce bine că s­au inventat lentilele de contact, uite aşa fiecare femeie se poate visa parte din cer, şi fiecare bărbat este liber să ridice ochii către ea. Mă uit la ceas, este 3.34, adică la ceasul de pe telefonul mobil, am renunţat de mult să mai port orologiul la mână, cam de când am intuit că, pus pe venele mele, mi­ar dilata timpul, şi nu cred că am nevoie de palpitaţii.

Realizez că, numai cu câteva ore înainte, i­am spus unei făpturi că aş vrea să mor. Nu am să cred vreodată, nici măcar o singură clipă, că este greu să mori. Greu este doar să decizi asta. Eu sunt imperfect. Nu­mi pot face aşa ceva. Nu le­am cerut alor mei să mă nască, şi regret că au ales să mă păstreze, dar nici nu­i pot condamna atât de grav. De fapt, cred că cea mai grea pedeapsă nu este aceea de a fugi de lucrurile care te dărâmă, ci aceea de a le face faţă.

Nu mai ştiu cum am refuzat. Nu eram la primul pahar. Nu eram nici la ultimul. Şi ea nu era la prima dezamăgire. A zâmbit uşor, m­a asigurat că

78

nu este nici o problemă, că înţelege, a mormăit ceva vizavi de femeile care fac bărbaţii să sufere, pe care nu le suportă şi mi­a mai spus că, dacă mă răzgândesc, trebuie doar să fac un semn. Ei bine, nu sufeream, ba din contră. Dar cum să­i explici unui om că fericirea ta plânge?

Am plecat singur către casă. La doi paşi de secţia de poliţie pe care o doare în cur de cartierul meu, două curve au încercat să mă agaţe. Luaseră amendă, aş paria asta, fizicul meu emite mai degrabă repulsie, nu aveau cum să mă placă, probabil vroiau să­şi scoată milionul pierdut, inclusiv TVA­ul pentru prezervativele folosite în secţie. De data asta am fost măgulit, atunci când o profesionistă îţi face un compliment ca acesta, nu poţi decât să scoţi pălăria şi să o laşi să termine în ea.

Moartea şi existenţa au aceeaşi culoare. Doar că a alege moartea nu înseamnă întotdeauna a pierde. În fond şi la urma urmei, atunci când o anume persoană m­a târâit la biserică, am observat că la “morţi” sunt aşezate cele mai frumoase lumânări. Sau poate mi s­a părut mie. Poate erau aşezate mai frumos. Cert este că locul acela arăta ceva mai bine. Cred că este, de fapt, normal. După, ne aşteaptă laptele şi mierea.

După toată nebunia asta, căreia sunt sigur că nu i­am găsit cele mai expresive fraze, am rămas cu o întrebare.

Cât de mult trebuie să vrei să trăieşti ca să ajungi să­ţi doreşti să mori?

79

seara

La etajul meu a murit cineva. Am urcat scările clătinându­mă. Nu, nu simţeam nici o teamă, eram doar băut, aşa cum sunt de o vreme când ajung acasă. Am observat crucea sprijinită de un zid. Oamenii care, la priveghi, ciocneau un pahar de vin. Jerba care mă aşteaptă şi pe mine. M­am oprit, spre spaima asistenţei. Am atins o icoană şi am întrebat­o de ce. Cu ce au greşit oamenii aceia, ca să­i doară? Nu mi­a răspuns. Am avut tentaţia de a sparge geamul, dar nu te poţi răfui cu o pictură decât dacă este vorba de “Răpirea din serai”, varianta hard, cu carpetă ataşată.

Oscar Wilde spunea că moartea nu este o nenorocire, dar că tragedia stă în faptul că rămânem tineri. A amintit şi Paler de Wilde. Sunt, cumva, bătrân. La uşa mea nu mai bat planurile, ci portăreii. Unii îmi spun că sunt un ratat. Uneori îmi spun eu însumi asta. Nu ştiu ce compliment mai plăcut aş putea să­mi fac. Tot la Paler am să mă refer acum, tot el spunea că a fi ratat înseamnă că ai beneficiat de capacităţi superioare demonstrate până acum pe care, din motive care contează mai puţin, nu le­ai valorificat. Şi dacă am făcut din mine ce am făcut doar cu ceea ce apreciază ceilalţi că am avut la îndemână, atunci…

“Iarna trece greu fără să te îmbraci cu două mâini şi o răsuflare”. De aceea nu îţi place, iarna, draga mea? De aceea vrei să treacă? Sub zăpadă este cald şi mulţi au scăpat la adăpostul ei precar, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. Ştiu, mergem spre casă cu maşina şi sunt 20 şi ceva de grade în ea, dar câte mai rămân atunci când eu cobor şi plec?

Încremenit în aparenta superioritate a experienţelor mele, am condamnat­o pe cea care a eliberat edictul de mai sus. Şi uite aşa, noi oamenii, atunci când plecăm, avem prevederea de a ne mai adăuga, uneori, un regret pe umeri. La naiba, oricum avem destule. De ce să nu regretăm şi că nu am deschis ochii? Oricum nu sărutam pe nimeni, doar luam viaţa în piept, deşi mai sunt câţiva care sărută cu ochii deschişi, probabil de teamă că s­ar putea pierde pe buzele celuilalt. Pe buzele care spun “te iubesc”…

80

Acum câteva zile, cineva mi­a spus că îl am pe Dumnezeu în mine. Unde l­ai văzut? Nu că l­aş fi căutat, nu că aş fi simţit vreodată lipsa sau prezenţa sa, dar unde ai dat de el? În clipele când mă revolt împotriva a tot ceea ce este zămislit strâmb? Atunci când regăsesc în slujbe doar ipocrizie şi derută? Atunci când realizez că acea credinţă este condiţionată de cum­părarea câtorva lumânări? Mă cheamă Bogdan, asta înseamnă “Darul lui Dumnezeu”. Iubesc. Sufăr. Mă sacrific. Sângerez, uneori, pentru con­vingerile mele. Dar asta nu ar face decât să ne transforme pe fiecare dintre noi în Dumnezei, pentru că asta suntem toţi. Şi atunci, de ce doar unul, dacă suntem milioane? Şi dacă este aşa cum cred eu, de ce… de ce?

Moartea şi viaţa sunt relative. În clipa de faţă nu le văd despărţite decât de o uşă pe care este scris un nume. Numele meu. Tocmai de aceea, am încetat de mai mult să cred că moartea sau naşterea cuiva ar mai conta. Sufletele se nasc şi mor. Găsesc mult mai mult sens în regăsirea lor, şi acum mă adresez în special ţie, draga mea, pentru că la sfârşit de viaţă socotelile nu vor include nimic lumesc. Poate că aici eşuăm mereu. Poate că de aceea nu primim nimic, atunci când aruncăm o bancnotă împuţită unui cerşetor, în speranţa că din dar se face darul. Copii săraci ai lui Dumnezeu nu de bani au nevoie. Ci de suflet. El nu a mai avut de unde să le dea.

Şi, trimiţându­i în stradă, consider că şi­a recunoscut greşeala. Este oare suficient ca noi să­l iertăm pentru toate celelalte?

Da, spuneam, draga mea, că găsesc mult mai mult sens în sufletele care se regăsesc.

Pentru că atunci când se regăsesc…

81

blocuri

Ploaia spală străzile de păcate. Pe trotuarele ude, licărind de furia cerului, sângele invizibil al paşilor noştri se scurge către canal. Nu, nu există oameni ale căror mâini nu sunt murdare de sânge. Sângele nu face decât să spele o slăbiciune. Să limiteze o terţă agresiune. Dacă nu ştii să faci victime, vei deveni una. În lumea în care locaşele de cult dau o faţă palidă iubirii faţă de aproapele tău, candela existenţei acestuia pâlpâie, alimentată de curentul linear al intereselor celorlalţi.

Identitatea mea se răsfiră printre stropi. Îi simt calzi, mângâind creştetul de pe care, la ora asta din noapte, lipsesc degetele fine ale unei femei. Fac paşi mărunţi, sunt un nimeni printre blocurile de piatră ce ne adăpostesc ratările. La un moment dat, ochii unei pisici sunt aţintiţi asupra mea. Fuge. Poate mă consideră duşman. “Nu fugi, pisi”, îmi spun în gând. “Eşti singura căldură pe care o simt în clipa asta, nu fugi, mai stai cu mine”, vreau să­i spun. Dar nu mai este de găsit. S­a dus. Poate că pe ea o aşteaptă cineva acasă.

Privesc la blocuri. Sunt murdare, sunt ude şi continuă să se îmbibe sub asaltul apei. Uneori mă tem că umezeala va pătrunde în casele oamenilor. Dar nu cred că asta ar aduce vreo schimbare. Sufletele noastre plâng mereu câte ceva. În fond, dacă betonului i se umezeşte obrazul, cât poate rezista un suflet de om atunci când este asaltat de lacrimi? Rolurile sunt la fel, când vine vorba de blocuri şi oameni. Întotdeauna, unele tenuri sunt făcute să accepte bucurii ceva mai sărate.

Îmi privesc pentru câteva clipe şi paşii. Desenează trasee de alabastru, tălpile mele calcă ape pe care alţii le­au despărţit cu nuiaua, dar asta nu mă deranjează, fiecare este condamnat să îşi ducă propriile capacităţi. Nu, nu mă sperie, văd doar două picioare care bat lacrimile norilor, şi singura apăsare pe care o simt, în mijlocul armatei de durere care se năpusteşte spre ele din cer, este aceea a singurătăţii. Eroii mor întotdeauna singuri,

82

istoria aşa este scrisă, doar armatele scapă întregi. Chiar şi luate prizoniere.Ajung în faţa scării. Resimt treptele eşafodului pe care am fost obligat să urc dintr­un accident genetic de proporţii, unul pe care îl duc în numele meu, şi căruia am să­i curm cândva existenţa inutilă şi presărată de repetabil. Pe treptele care mă urcă spre uşa mea scrie moarte, doar că moartea nu­mi scrie povestea suflării stinse, ci pe aceea a spiritului amputat. Sunt o parte din ceea ce pot fi, în lipsa ei pot fi învins, chiar dacă înving ceva la doar câţiva paşi mai încolo. Nici măcar nu ştiu dacă mă înving pe mine sau dacă de fapt pierd în lipsa prezenţei celuilalt.

Ploaia nu se opreşte. În seara asta scrie despre viaţa mea, se semnează pe certificatul meu de naştere, îşi face loc în primul buletin, mă dezvirginează liniştită, aşa cum s­a întâmplat atunci, la 16 ani, şi îmi ia, pentru a câta oară, aceleaşi lucruri de lângă mine. Sufletul nu­mi poate fi îngenuncheat, dar poate fi zguduit serios de repetarea istoriei. Şi ploaia ştie istorie, pentru că a curs şi va curge mereu şi din ochii mei.

În seara asta, nu cerul plânge, ci viaţa mea. Şi singurele care mă înţeleg sunt blocurile de beton, construite unul lângă altul, mărturie a unui arhitect beat şi probabil blenoragic, ce se ţinea de penis în timp ce desena traiectoria mormintelor cu etaj.

Sunt îngropat în zidurile lor. Şi nu mă cheamă Ana, şi nu am un Manole. Şi viaţa­mi nu este bloc. Iar umbra mea se aşterne peste licăririle aruncate de tablourile de prost gust atârnate pe scară. Uite, mama, sunt peste car.

Peste “Carul cu boi”.

83

nu ştiu unde am să ajung

Unde dracului am fost? Te­am lăsat să­mi scapi din mână, deşi nu mi s­a oferit şansa să te cunosc atât timp cât se mai putea întâmpla ceva. Am mai spus eu asta, durerea oferită de zei este grandioasă. Fastul morţii, indiferent de forma ei, este irepetabil. Altfel nu aş înţelege gladiatorii. Şi despărţirea.

Nu distanţa este lucrul care mă sperie. Mai degrabă distanţa dintre noi. Aceea care se aşterne după ce ne decopertăm avizi şi ultimele urme de raţiune pe care le mai avem, pentru că nebunia este singurul lucru permis să­l trăim împreună, când durerea strigă zi de zi numele celuilalt.

Oraşele au, în general, nume. Suntem obişnuiţi să ştim că străzile au istorii, aşa cum au şi străzile bătute împreună, în rarele momente în care ne­am permis asta. Ei, draga mea, ştii de ce se întâmplă toate acestea? Pentru că, uneori, oamenii nu mai au vieţi. Nu le mai aparţin. Nu mai sunt stăpâni pe ele. Ruleta i­a învârtit. Şi i­a aruncat în, probabil, cel mai greu loc cu putinţă. În braţele celuilalt.

Din când în când, un suflet moare. Din când în când, un suflet se naşte. Probabil că hazardul carbonic ne­a hărăzit cea mai bună dintre variante, aceea de a spune că, din când în când, sufletele se mai şi regăsesc. Este adevărat, poate stau la etaje diferite şi­şi trimit bezele prin SMS, iar el nu mai urcă pe scară către balconul ei, ci deschide webcam­ul, dar asta nu mai are importanţă. Progresul a schimbat multe. A şi ucis multe. Ah, să fim drepţi, a şi zămislit multe. Marea problemă a progresului este că nu a reuşit să păstreze nimic intact, aşa cum s­a păstrat lucirea lamei care ne zguduie zi de zi aortele. Intactă. Rece. Precisă. Nu ştiu dacă există multe lucruri mai fierbinţi decât mişcarea ei rece. Ştiu doar că, atât cât noi doi existăm, celălalt nu poate fi ucis. Călcâiul lui Achile este pentru diletanţi. Când inima îţi este atârnată în insectarul cu regrete, nu cred că mai există ceva care să te clatine. Poate doar un pahar în plus de Jack…

84

Azi m­ai sunat din Praga. De fapt, dacă mă uit la ceas, era ieri. Dar cine dracului mai ştie cât este ceasul şi la ce foloseşte el? Sunt leşinat la umbra noastră. Iar ceasul… ha… cred că mai degrabă mă arată pe mine decât pe noi.

“Am acasă un om pentru care mi­aş da viaţa”. Asta îmi spuneai. Nu vrei să ştii cât de bucuros pot fi că aşa stau lucrurile. După mine, trebuie să existe viaţă. După ce nu voi mai fi, trebuie să existe cineva. După ce eu mor, trebuie să te ţină ceva în viaţă. Sunt recunoscător algoritmului. Măcar pentru tine.

Tu ai ceva pentru care ai muri. Tu vei muri. Eu voi muri. Indiferent de formă. În ceea ce mă priveşte, cu cât va fi mai gravă, cu atât am să mă simt mai bine. Ce rămâne după noi? Ce rămâne celorlalţi? Şi, mai ales, cui?

Nu ştiu ce încerc să spun. Poate doar că lucrurile pe care le avem noi nu au cum să fie ţesute de oricine.

Sau, poate, că noi nu mai suntem de mult un cuplu.

Ci o moarte.

Doar că ştim să o trăim al dracului de bine. Altceva nici nu avem ce face, pentru că undeva ne va trăi ea pe noi.

85

scurt tratat de ajuns acasă

E miezul nopţii. Dacă nu chiar trecut de el. Cobor din taxi. Am fost la un prieten. Bere, muzică, discuţie despre literatură şi despre viitoarele noastre cărţi. Eu îmi arunc nebunia în pagini. O fi şi ăsta un mod de a mă flagela pentru ceea ce am făcut. El scrie un roman, urmărind, sunt sigur, perfect, fiecare bucăţică din care este compus. Întotdeauna a fost mai elaborat. Întotdeauna am fost mai rapid. Şi nu mi­a plăcut niciodată industrializarea. Sunt adeptul micro­ului, eu îmi întind boala pe reţete scurte.

Trec pe lângă cele două “magazine” de flori, dacă le pot spune aşa coşmeliilor alea aşezate pe marginea trotuarului, la care îşi duc veacul personaje ce par desprinse din pliantele de popularizare ale puşcăriei Rahova. O ţigancă se desprinde din grupul ce fumează şi ascultă manele. Şi se apropie de mine. Sunt decis să mă vând scump, aşa că trec geanta de pe umărul drept peste gât, pentru a avea dreapta liberă. Mâna dreaptă. Mi­e clar că foarte multe nu am de făcut, dar nu am stat niciodată fără să reacţionez.

Se opreşte în faţa mea. Sunt încordat. Sunt tensionat. Şi îi aud, ca prin vis, vocea. “Vrei o floare?”. Privesc la ea, pe faţa ei nu se citeşte nimic, nici o expediţie spirituală nu cred că i­a traversat vreodată fruntea. “Nu am cui s­o duc, doamnă”, spun, încercând să păstrez aparenţele de băiat stilat în trecere pe acolo. Zâmbeşte. “Nu sunt doamnă, sunt Gina”, îmi spune, dezvelind o dantură prin care aurul şi­a săpat cărările neştiute, de la Charlie Chaplin încoace. “Floarea era pentru tine. Pentru că eşti mort”. Zâmbeşte iar. Eu mă blochez. “E ceva în tine, mort. Te­a părăsit sau te­ai părăsit. Dar eşti mort. De aia ziceam de floare, poate vrei s­o pui la rădăcina ta. La noi în familie citim în obrazul omului. Indiferent dacă e gros, cred că ştii ce înseamnă asta”, continuă ea tirada, năpustind asupra mea idei pe care le­aş dori violate în fiecare clipă a existenţei lor. Continui să fiu tâmp. Nu am reacţie. “Când poţi, treci pe aici şi ia o floare şi plimbă­te cu ea. O să vezi că va fi mai bine”, încheie şi, răsucindu­se brusc, dă să plece. Se

86

opreşte. “După femei nu se plânge şi nu se jeleşte. Se trăieşte în continuare. Asta dacă aia ţi­e problema”. Şi pleacă. Ajunge la cei alături de care îşi toceşte noaptea şi aud cum le spune: “Românii au o singură problemă. Îşi pun multe întrebări. Mai bine de noi”.

Rătăcesc prin cartier, neştiind dacă am visat sau dacă sunt atât de beat încât să mă fi transpus în altă lume pentru câteva clipe. Ajung într­un târziu acasă, după ce m­am plimbat până la limita epuizării fizice şi după ce am fost legitimat de două ori de amabilele echipaje ce bântuie străzile cu girofarul aprins.

Mă opresc în baie şi mă uit la faţa mea. Aşa cum ştiu, este ceva ce stârneşte frig în mine. Şi pe obraz îmi văd identitatea, deşi străbătută de multe linii, din care cu greu ai mai putea recupera ceea ce putea fi numit, acum ceva ani, “Bogdan”. Dar… dar unde şi cum…!?

Mi­e dor să te simt răstignită pe pieptul meu…

87

Dacia 1, 2, 3

Unu.

Dimineaţă de dimineaţă. Privesc acel colţ cu coada ochiului, temându­mă că mă va striga. Între Toamnei şi Verii, anotimpul meu este nedisecat de nume. Mi l­au lăsat aşa. Ca un urlet. Rânjind la mine, aşa cum rânjeşte colţul acela de lume. “Te cunosc de undeva”. L­am auzit spunându­mi asta de câteva ori, când i­am străbătut trecerea de pietoni. Nu ştiu de ce era aşa de sigur că mă cunoaşte. Eu nu mă cunosc. Nici nu vreau să ajung vreodată să fac asta. Mi­aş pierde rosturile pe care le găsesc în mine. Dar colţul acela spune că mă cunoaşte. Aş putea eu să­l contrazic?

Doi.

Pe laterala colţului. Îi pândesc fiecare mişcare. Din cer, şuvoaiele de lacrimi se năpustesc peste mine, primul care le primesc, primul care le merit. Am călcat în picioare aranjamentele sordide ale celor de sus. Privesc spre cer şi este negru. Poate tocmai de aceea singura luminiţă pe care o recunosc vine din acel colţ de jaluzea prin care privesc spre neonul dintr­un birou. Curg peste mine lucruri pe care le­am pornit, dar pe care nu vreau să le opresc. Din când în când, de sub o umbrelă, cineva se uită spre mine. Le văd ochii mici, înconjuraţi de griji, care mă privesc dezaprobator. Pentru ei sunt un nebun. Poate că asta am vrut să fiu şi pentru mine. Mă uit din nou spre cer. Ce ciudat… luminiţa mea se oglindeşte drept în mijlocul furtunii de prostie de acolo.

Trei.

Aş putea să continui să număr până la şapte. “Cei şapte samurai” a fost un destin splendid, iar Akira Kurosawa a regizat peste mine. Şapte zile. Minus două, acelea în care stau acasă şi duc la bun sfârşit socoteli matematice legate de celelalte cinci. Şapte secunde până la orgasm. Mai ştii ce bine le simţeam? Şapte ore petrecute împreună, în case care nu ne aparţineau, dar

88

care ne făceau să ne aparţinem. Şapte, căci acela a fost butonul pe care a apăsat când felaţia mă lipise de peretele liftului.

Dacia, 1,2,3. Da, aş putea să număr până la şapte, poate că toată viaţa se rezumă la ultimii ani.

Plecând de la anul în care am aflat că Dacia are 1, 2 şi 3.

Şi cei şapte ani în care nu am mai aflat nimic, nici măcar că eu trăiesc.

89

particulele

Sunt cumva obosit, deşi revin pe oră ce trece la cea mai bună formă a mea. Sunt cumva uman, deşi nu sunt departe zilele în care mi s­a spus că sunt “iadul pe picioare” şi puţin mai multe de când am demonstrat că pot fi aşa fără probleme.

Sângele meu este un fel de Dâmboviţa. Deşi mă visez pe malul Senei, la braţul unei fantasme personale (da, fantasme, nu aş putea suporta Sena în compania unei femei, aş prefera să mi­o zămislesc eu pe aceea care m­ar însoţi acolo, deoarece aceea pe care o port cu mine în suflet nu va veni vreodată…), port în venă ecluza de la Ciurel şi mizeria ce se ridică în rotocoale irespirabile în zilele mai calde ale verii.

Nu mai cred de multă vreme în poveşti. Nu mai cred în “te iubesc”. Este verbul cel mai uşor de cumpărat din istorie. Până şi “a ghilotina” costa mai mult. Pentru el, uneori se dădeau edicte. Dacă politicienii ar avea nevoie de iubire, cheltuielile le­ar fi minime. Poate aici zace secretul eşecurilor elec­torale. Stomacul nu poate fi cumpărat, el poate fi doar umplut.

Iubirea. Cunosc atâtea definiţii ale ei încât, la fel ca orice altă persoană cu capul pe umeri, poate că habar nu am ce înseamnă. Pentru unii, sexul ţine loc de tot. Din ce în ce mai mult. Pentru “corporatişti”, nevoia de asociere cu un alt ratat, cu un alt inadaptat în afara serviciului îşi face pe deplin datoria. Pentru “emo”, iubirea trebuie să îmbrace forma momentului în care îi împrumuţi celuilalt placa ta. Iar pentru abonaţii “Cosmote”, cu siguranţă că ea întruchipează apelul persoanei iubite, sosit în clipa în care tu i­ai spus, prin acel ultim sms salvator, că nu mai ai credit.

“Dă­mi şi mie, nenea, un leu”. Am încercat să­mi imaginez de multe ori cum mi­ar sta la colţ de stradă, cu mâna întinsă, încercând să­mi prelungesc existenţa cu încă o zi. Cum aş fi în postura individului care se înţeapă de câteva ori la rând cu acelaşi ac, pentru că fondurile reduse şi nevoia de

90

heroină nu îi permit să se ferească de SIDA. Cum mi­ar sta în rolul aurolacului de la intersecţie, lustruind geamurile maşinilor nefericite sur­prinse la semafor, cu o cârpă pe care viaţa a adăugat tot ceea ce putea în materie de pojghiţă a morţii.

Nu m­am speriat niciodată de gândurile acestea. Nu aveam de ce. Cine nu acceptă, în primă instanţă, că suntem morţi din clipa în care ne­am născut, că suntem vânduţi viselor noastre ce nu se vor realiza în forma pe care le­am dat­o, serviciilor care te leagă de ele prin banii cu care îţi mai ţii încă o lună trupul legat la aparatele care ai senzaţia că te păstrează în viaţă, nu va trăi nici măcar o singură zi. Carbonul ne determină să fim purtaţi de vânt mai uşor decât orice altceva pe lumea asta. Propriile noastre slăbiciuni sunt cele care ne leagă de lucruri şi vieţi pe care în alte contexte am urina cu plăcere, ieşiţi din vreun pub irlandez în care am admirat timp de câteva ore căutătura fioroasă şi spatele achilian al unei codane roşcate.

Nu am să plec niciodată având pe buze numele divinităţii. Le­o las celor ce doresc să o descopere, celor cărora le este ruşine să­şi dezbrace femeia, celor care cred că sexul înainte de căsătorie este un păcat, şi nu faptul că te cununi sub o cupolă în care există poveşti mult mai sinuoase decât aceasta şi, de ce nu, celor pentru care cuvintele “vagin” şi “penis” sunt înlocuite de fel de fel de cretinisme. Nu am să spun de unde provin imbecilismele pe care am să le redau, deoarece îmi doresc ca amărâţii ăia să moară împăcaţi cu limitarea lor, dar pot cita “ţuţuroaşcă” sau “cuculeţ”. Dacă la primul termen aş putea spune că nu am avut ce comenta, la al doilea aş opina că “cuculeţ” are mă­sa, în ceasul de pe perete. Singura problemă este că ăla se scoală la fiecare oră.

Sunt primele zile, după multe altele, când zâmbesc din ambii pomeţi. Când lucrurile sunt echilibrate în bine. Când balanţa nu este înclinată. Când din particulele risipite prin locuri în care nu aş fi avut vreodată ce căuta încep să reclădesc ceea ce eram acum un an de zile. Din exact acel an de zile.

Mai lipseşte un singur lucru pentru ca viaţa să fie cu adevărat perfectă.

Particulele acelea să mă dorească şi ele pe mine.

91

poate eu

Nu fulguie. Deşi aş vrea. Unde eşti? Ce link ţi­aş aşterne acum între tâmple, sperând că am să te îngheţ şi­mi vei trimite câţiva fulgi. Vreau să se aştearnă peste suflet, mă cunoşti, pretenţiile mele nu sunt mari. Să se aştearnă. Să mor. Uneori moartea este mai uşor de suportat dacă îţi este inoculată de un străin. Dar când naiba mi­ai fost tu străin?

Nu ai sosit încă? Mi­e tot cald, ştii? Şi nu mai vreau. Nu ştiu care este ideea de bază aici, dar sunt sigur că sunt unii care s­ar gândi că rândurile de mai sus se referă la noi doi. Dar să continui.

Au fost ani de zile. Ani în care femeia a însemnat un singur lucru. Apoi, nişte dobitoci fără treabă au venit să­mi construiască deasupra ei biserică. Mă rog, ceva pe aproape. Am învăţat să mângâi înainte să dezbrac. Am învăţat să mângâi după ce termin. Am învăţat să mângâi şi când nu trebuia. Astăzi mă uit la mine, jumătate dorindu­mi să mai fiu şi mâine, jumătate dorindu­mi să nu mai fi fost ieri.

Poate că tot ceea ce vreau să spun este că mi­e dor să primesc un corn şi o cola.

Dar, din nefericire, pentru asta ar trebui să nu mai existe ziduri…

Sau, poate eu...

92

schimbaţi-mi magazinul

Îmi rămâne ultima noapte. Ah, mai degrabă cred că­mi rămâne prima. Rămân mângâierile, rămân urmele ce nu pot fi şterse, rămân pernele pe care le­aş putea desena în amănunt dacă aş avea cel mai elementar simţ al esteticului. Pentru că estetică a fost să vă văd cum vă odihniţi pe ele.

Rămâne sticla de vin. Sau paharul de whisky. Sau halba de bere. Rămâne alcoolul, nu, nu cel pe care l­am rafinat din venele voastre, nu, acela s­a înfipt în suflet şi nici o cură de reabilitare nu­l mai scoate de acolo, rămâne acel pahar pe care l­am ridicat mereu în cinstea voastră, sperând că n­aţi făcut prea multă consumaţie până acum.

Rămân paturile străine. Casele cu amanet. Rămân eu, dezbrăcat, ieşind la geam şi studiind Calea Victoriei. Rămân sms­urile, telefoanele, vizitele la librărie. Rămân geamurile pe care nu am avut niciodată forţa să le deschid şi să urlu. Să­mi arunc ce trăiam. Pentru că nimic nu era mai ucigător decât gândul că din mine, din ceea ce iscasem eu din ea, lucrurile se vor întrupa, de drept, în altă parte.

Rămân vorbele frumoase, promisiunile, plimbările, speranţele, orele de declaraţii, poate orele de dragoste, privirile. Toate. Rămân. Autorii pleacă, operele sunt mereu cu noi. Ni s­a demonstrat asta de mii de ori, nu? Însă eu nu am învăţat niciodată să citesc prefaţa. De fapt, am considerat mereu că este scrisă de o persoană lipsită total de simţul realităţii. Ca şi criticii, pe care îi bănuiesc de orice, dar nu de bun gust. Ei bine, ar fi trebuit să citesc mereu prefaţa. Aşa aş fi aflat de cine sunteţi scrise. Şi, mai ales, cum.

Goliţi­mi, vă rog, folderul de “prefetch”. Singurul lucru pe care­l încarcă mai repede este durerea.

Sau schimbaţi­mi magazinul. Sunt sătul de lichidările de stocuri.

93

o seară, nimic mai mult

O priveam atent.

Stăteam pe fotoliu, în timp ce îşi întinsese picioarele pe canapeaua comodă, ca pentru a lăsa să se scurgă din ea un “ceva” nedefinit. Paratrăznetele lipseau, dar pentru asta eram amândoi acolo. Cerurile trozniseră de mii de ori în noi, ploaia ne uscase de atâtea ori sufletele, iar pe străzile interne frunzele desenaseră şotroane ciudate, care nu puteau fi terminate. Eram amândoi al dracului de regulari în iregularitatea noastră, iar masa la care stăteam era probabil singura formă care le­ar fi fost comună şi celorlalţi.

Îi priveam ochii rotindu­se şi culegând totul dintr­o atmosferă în care mă simţeam ca acasă. În “Alsy”, la Romană, nu era nici mai aglomerat, nici mai cald ca altădată. Prinsesem ultima comandă, dar locurile erau ocupate, aşa că malaxorul din lucirile ei intermitente aglutina tot ceea ce putea fi adunat dintr­un loc în care, dacă nu pierzi, eşti pierdut. Era neliniştită, nu ştiu nici acum dacă suflul ei adulmeca ceea ce fusese sau ceea ce urma să vină, dar fremăta şi avea ceva deosebit în freamăt. Era ca şi cum pădurea s­ar fi decis să ascundă pentru prima oară căprioara de arma lui Labiş, era ca şi cum mistreţii ar fi primit voie să­şi vâneze asasinii ce­i vizitează în fiecare an la Balc. Era un armistiţiu, pe cer bomba atomică desenase stegozauri plutind fericiţi, iar în venele mele lava cânta din Beethoven.

Se juca un şah ciudat. Pe tabla ei se regăseau o cafea şi un Jack, în timp ce pe a mea trona, de asemenea, aceeaşi licoare, dar la care avusesem prevederea de a păstra un Heineken. Turele, nebunii, pionii şi caii muriseră în timp, care aruncaţi în uitare, care închişi la azil, care mâncaţii de carii neiertători. Când trece peste tine, timpul te crestează. Doare. Însă singura problemă este să nu doară…

Am continuat armistiţiul nostru mutual în “Green Hours”. Jucam cu aceleaşi piese, doar că atunci am simţit­o lipindu­se pentru prima oară de

94

mine. Se lăsase uşor pe spate, umărul ei îmi dilata nările, nu eram sigur dacă îi sprijineam sosirea sau plecarea şi Ceauna mă lăsase să vin singur în seara aceea. În clipa în care am chemat­o îmi spusese că sunt nebun şi că nu­şi poate pune toate fustele în timpul recomandat, aşa că mă părăsise la margine de mine, singur pe un lac pe care nu­l ştiam, căruia nu îi cunoşteam sfârşitul dar pe care, şi mai grav, habar nu aveam de unde plecasem să navighez.

Am condus­o acasă. Ceauna nici măcar nu mă sunase, poate că ştia.

A doua zi, aveam să regăsesc minunea. La acelaşi pahar de Jack, de data asta fără nici un altfel de atu, de data asta fără nimic altceva în afară de noi.

Nu ştiam atunci, şi poate că nici nu speram, vreunul din noi.

Dar seara de dinainte fusese prima şi ultima în care aveam să mai dormim singuri.

95

ceva

Noaptea se aşează şi peste mine aşa cum face la fiecare pas, cu orice alt om. Uneori sunt zâna nopţii, gata să îndeplinească dorinţele celorlalţi. Este trecut de miezul nopţii şi tocmai am îndeplinit dorinţa şefilor mei de a mai avea un ziar gata. Au fost cele trei pagini de sport. Acum aproape că s­au terminat cele vreo două de informaţii. Mâine ar urma editorialul, adică probabil primul lucru citit de românii care, dragii de ei, îl lecturează pe nebunul de DeMaio. Fără să ştie nimic despre mine. Fără să ştie ce mă doare. Ce mă sperie. Fără să ştie.

Privesc strada care se aşterne în spate, prin micuţul geam de la bucătărie. Nu sunt multe lucruri pe strada asta. Undeva, la câţiva metri de ieşirea din bloc, se aşterne un mic atelier de reparaţii încălţăminte. Nu credeam că mai există aşa ceva. Puţin şi mai încolo, un magazin cumva general, din care mai obişnuiesc să­mi cumpăr o bere, în drum spre casă. Şi aleea pe care intru, nerăbdător să bag cheia în uşă şi să sun la soneria uşii mari. Să sun.

Pentru că ştiu că­mi va deschide cineva.

Nici nu cred că­mi mai pare rău că ratez unele lucruri. M­am obişnuit cu ele. De când ea este alături de mine, m­am obişnuit cu mine. Nu regret anii de presă, nu regret că nu mai sunt acolo. Nu aş mai avea pentru cine să scriu. Nu regret că am căzut nu ştiu câte locuri în cine ştie ce motor de trafic. Nu regret nici că a murit tata, ba din contră, cumva mă bucură că nu s­a mai chinuit. Uneori, se pare că cea mai puternică victorie pe care o poţi avea asupra ta este aceea de a­i lăsa pe cei dragi să plece. Oare ce să faci altceva? Din ce să întrupezi limfă? Din ce să modelezi viaţă? Cum să scoţi din cei dragi ceea ce­i atacă? Cum să te ierţi că nu poţi face asta? Nu regret nici că nu cred că am să ies vreodată la iveală în literatura asta ciudată de după revoluţie, deşi cineva mă avea trecut în blogroll ca “write me a book”, deşi uneori mai aştern rânduri pe coala de A4 din faţa mea, deşi uneori simt că povestea pe care o am de spus ar capta atenţia măcar şi pentru paginile pe care ar fi desenată.

96

Mă uit la o pictură a lui Toulouse­Lautrec. Se cheamă “În pat“, iar detaliile de acolo seamănă izbitor de mult cu ceea ce rămâne dimineaţa în mine. Atingerea ei. Mâna cu care adoarme în mâna mea. Oftatul pe care şi­l prăbuşeşte pe pieptul meu, pieptul pe care se aşează după ce mă caută temeinic prin pat. Aerul pe care­l respiră este ucigător, la fel de ucigător ca şi cele două alcătuiri de care dispunem, poate mai complementare decât orice altceva am împlinit până acum. Mă uit uneori la ea şi încerc să determin dacă până în clipa de faţă am întâlnit femei. Mă opresc, mai bine nu judec. Din punctul ăsta nu mai pot să judec, pot doar să fiu fericit şi să trăiesc.

Dar totuşi am întâlnit femei? Cu siguranţă că unele dintre ele au fost capabile să smulgă câte ceva dintr­un organism care se apăra uneori de cuplu în mijlocul existenţei unuia. Mi­am analizat în seara asta fostele reacţii, printre amănuntele financiare de care eram cuprins în frenezia ziarului. Întotdeauna m­am ferit. Întotdeauna am dat înapoi. Întotdeauna am avut plasa mea de siguranţă, pe care o ştiam acolo, de care ştiam că am să am nevoie, pe care aveam nevoie să o văd, să o palpez, să o testez, să observ dacă mă mai ţine, dacă nu cumva…

Octombrie 2009. 13 octombrie. Şi marţi.

Constat că, în fond, problema mea era una singură. Nu mi­a plăcut niciodată să­mi vând sufletul. Nu a existat nimeni să mi­l cumpere. Nu va exista nimeni să facă asta. Tocmai de aceea m­a durut. Tocmai de aceea m­am târât. Nu m­a putut cumpăra nimeni. Nu m­am vândut nimănui. Nu… oare cât mai repet lucrurile acestea?

Până acum.

Pentru că l­am cedat de bunăvoie. Iar acum mă duc să­l iau în braţe.

În ceea ce mă priveşte, diferenţa

între a fute şi a scrie a fost, mereu, una singură: n­am fost

vreodată mulţumit de frazele mai lungi

de 20 de centimetri. Corolarul se află

în fiecare rând dintre aceste coperţi. Ce este în plus, puteţi lua acasă,

la pachet.Conform gusturilor.