UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERŢULUI, TURISMULUI ŞI SERVICIILOR

ISTORIA GÂNDIRII

ECONOMICE

Lector univ. drd. Mariana LUPAN

2009

2

CUPRINS

CAP. 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE................................ 3

1.1. Precizări noţionale şi categoriale............................................................................................. 3

1.2. Criterii de analiză şi apreciere a teoriilor şi doctrinelor economice ...................................... 5

CAP. 2. – MERCANTILISMUL....................................................................................................... 8

CAP. 3. – CURENTUL DE GÂNDIRE FIZIOCRAT .................................................................. 15

CAP. 4. – LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC.................................................................... 22

4.1 Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic .............................. 22

4.2 Doctrina economică a lui Adam Smith .................................................................................. 25

4.3 Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene ............................... 31

4.4 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice ...................................... 33

4.5 Robert Thomas Malthus.......................................................................................................... 40

4.6 John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic clasic ............................... 43

CAP. 5. – DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ ................................................................... 48

5.1. Viaţa lui Karl Marx............................................................................................................... 48

5.2. Filozofia social – istorică marxistă....................................................................................... 49

5.3. Filozofia economică marxistă ............................................................................................... 50

5.4. Teoria economică marxistă .................................................................................................. 51

5.5. Continuatorii lui Marx.......................................................................................................... 55

CAP. 6. – GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ PÂNĂ LA 1859 ................................ 58

6.1 Idei economice în operele cronicarilor................................................................................... 58

6.2. Consideraţii economice în opera lui Dimitrie Cantemir....................................................... 59

6.3. Idei economice în documente ale mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi politice . 60

6.4. Şcoala transilvană de gândire economică ............................................................................. 62

6.5. Idei, teorii şi doctrine ale problemei agrare .......................................................................... 64

6.6. Idei şi teorii despre dezvoltarea industriilor, comerţului şi transporturilor......................... 67

6.7 Idei ale socialismului utopic ................................................................................................... 70

PROPUNERI DE TEME PENTRU REFERATE......................................................................... 72

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 73

3

CAP. 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE

Introducere În acest capitol sunt prezentate noţiunile fundamentale care permit înţelegerea doctrinelor economice, şi anume: ideea economică, gândirea economică, teoria economică, doctrina economică, şcoala de gândire economică şi curentul de gândire economică. De asemenea, pentru a facilita înţelegerea analizei şi aprecierea doctrinelor economice este prezentat un sistem de criterii reprezentative.

1.1. Precizări noţionale şi categoriale Privind lucrurile în evoluţia lor procesuală, doctrina reprezintă rezultanta evoluţiei de la idee

la gândire şi teorie economică. Ideea economică înseamnă produsul prim de reflectare în mintea omului a realităţii

economice. Situat, de la începuturile existenţei sale, în faţa ecuaţiei resurse limitate – nevoi nelimitate, ecuaţie dificilă şi adesea fără soluţii acceptabile, omul a trebuit, din capul locului, să aibă reprezentarea ideatică a economiei pentru a găsi căile şi mijloacele cele mai la îndemână şi mai eficace spre a-şi satisface trebuinţele cu minimum de efort. Este clar că suma acestor idei, cumulate în timp, nu înseamnă, ştiinţa despre economie.

Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă şi raţională în mintea oamenilor a realităţii economice ca şi produsul acestei reflectări. Produsul se poate situa la niveluri diferite în funcţie de calitatea informaţiei deţinute şi prelucrate ca şi cea a „laboratorului” în care are loc procesul; o minte informată, dotată nativ şi instruită „produce” un rezultat de o calitate superioară.

Teoria economică constituie, tocmai un rezultat superior al procesului de gândire. Ea este deci un elaborat care, în forma unui studiu doct, îşi propune dezvăluirea cauzelor, esenţei şi legilor de mişcare care guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea unui asemenea studiu nu poate fi opera unor neofiţi; dimpotrivă, este vorba de specialişti, de minţi instruite care apelează, la anumite mijloace şi adoptă metode de lucru specifice.

Doctrina economică redă, într-o primă aproximare, teoria economică activată. Este o teorie (sau un complex de teorii) care nu se mulţumeşte cu o prezentare pur scientistă abstractă, neutră a realităţii; dimpotrivă vine cu partea activă; face aprecieri, realizează judecăţi de valoare pentru a sugera, pe această cale, proiecte de reformă; face apologia sau condamnă statu-quo-ul; raţiunea ei este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie făcut. Pe scurt: teoria spune ce este; doctrina spune ce trebuie să fie sau să nu fie; teoria serveşte ca instrument de analiză; doctrina vine, prin intermediul politicii economice, să experimenteze. Dacă teoria economică uzează, în spiritul rigorilor ştiinţei, de metode empirice şi descriptive, doctrina este, în esenţă o gândire normativă; ea sugerează calea, pista pe care efortul uman trebuie consumat spre binele individual şi cel colectiv.

Cunoaşterea doctrinei economice presupune, deci, înţelegerea atât a trunchiului ideatic, a teoriei pe care se grefează, cât şi percepţia politicii economice prin care se verifică. De aici, calitatea de întreg şi vocaţia de sinteză integratoare a studiului doctrinelor.

Denumirea doctrinei poate veni fie de la cel care în mod substanţial şi-a adus contribuţia la elaborarea ei (doctrina ricardiană, keynesistă, marxistă etc.) fie de la personalitatea politică sub

4

conducerea căreia doctrina respectivă a fost pusă pe rol (doctrina Reagan, doctrina Adenauer, doctrina Thatcher etc.) deşi respectiva personalitate nu are nici o contribuţie ştiinţifică la elaborarea doctrinei ca atare, fie, în sfârşit, de la genul de măsuri pe care îl preconizează: liberală, dirijistă, protecţionistă etc.

Două categorii economice se mai cer a fi explicitate pentru ca demersul nostru să fie cât mai transmisibil, şi anume: şcoala de gândire economică şi curent de gândire.

Şcoala de gândire economică este o formaţiune ştiinţifică a unor oameni de specialitate grupaţi, prin propria voinţă, în jurul unui mentor sau/şi idei directoare. Mentorul sau şeful şcolii reprezintă o personalitate consacrată, cu contribuţii ştiinţifice originale recunoscute. El îşi „alege” ucenicii pe care îi recunoaşte sau nu. Şcoala îşi propune ca, într-o manieră proprie, apelând la metode specifice, să sondeze şi să analizeze un anumit domeniu al realităţii economice. De obicei, formaţiunea ştiinţifică respectivă fondează şi fiinţează pe criteriu şi în slujba unui interes naţional. Şcoala fiziocrată a lui Fr. Quesnay a fost prin excelenţă franceză; şcoala economică clasică a fost preponderent engleză. Cunoscute prin contribuţiile lor sunt şcoala de la Cambridge (Anglia) sau, cum era cunoscută în epocă, „CIRCUS”' avându-l ca mentor spiritual pe J. M. Keynes; şcoala de la Chicago cu liderul spiritual M. Friedman, promotoare a monetarismului; şcoala din Virginia sau „Public Choise”, a preferinţelor publice, avându-l ca protagonist pe J. Buchanan etc. Puţine şcoli au vocaţia universalului şi sunt reprezentate din perimetre teritoriale diferite. Şcoala neoclasică a fost, în acest sens, un exemplu.

Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de teorii şi doctrine economice care explică şi susţin un anumit gen al dezvoltării. Poate fi opera unei singure şcoli, de mari dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.) sau, dimpotrivă, a mai multor şcoli: liberalismul, neoliberalismul, dirijismul, economia periferică, radicalismul etc.

5

1.2. Criterii de analiză şi apreciere a teoriilor şi doctrinelor economice Studiul doctrinelor economice nu poate fi o întreprindere pur „iluministă”, de simplă

cunoaştere. Doctrinele se analizează pentru ca, pe baza unor aprecieri, să se tragă învăţăminte, concluzii, sfaturi practice. În păienjenişul de idei, nu întotdeauna expuse într-o formă clară, acest lucru nu este oricând la îndemână. Pentru a facilita efortul pe o atare direcţie şi pentru o bună şi dreaptă judecată, în analiza şi aprecierea doctrinelor economice ne stă la îndemână un sistem de criterii. Încercăm să le explicăm, succint, pe cele mai reprezentative.

Criteriul epocii sau al timpului, ne arată că orice teorie sau doctrină este produsul unui timp istoric dat, al unui „segment” din evoluţia omenirii. Unei asemenea „felii” îi este specifică o anumită filozofie economică, socială, politică, religioasă; o anumită concepţie despre progres; are sau nu anumite realizări; generaţia timpului respectiv îşi însuşeşte un anumit sistem de valori prin prisma căruia percepe realitatea, judecă şi „construieşte”; sistem de valori surprins sintetic prin noţiunea de paradigmă. Numai o transpunere în timpul istoric respectiv poate conduce la o apreciere corectă; şi numai răspunzând la întrebări de genul: Cât de desţelenit era terenul pe care economistul în cauză a scris ? Ce plus a adus acest fapt pentru teorie şi practică? Cum a fost receptată în epocă teoria respectivă ? Cui a stârnit interesul, şi ce aprecieri a primit ? etc. Numai aşa vom face judecăţi pertinente. Dacă vom privi şi analiza doctrinele trecutului folosind uneltele şi, mai ales, realizările prezentului, ca termen de comparaţie, vom concluziona strâmb; moştenirea valoroasă a înaintaşilor nu va avea şansa să se înscrie decât la rubrica unor banale locuri comune.

Criteriul interesului comunică faptul, uşor constatabil, că în spatele oricărei idei economice şi, se înţelege, cu atât mai mult al oricărei doctrine, se ascunde un interes. Interesul poate fi al unui individ, grup social, naţiuni sau, de ce nu, un interes mondoeconomic. Cunoaşterea poziţiei fracţiunii sociale din direcţia din care vine doctrina supusă analizei, faţă de valorile recunoscute a ceea ce înseamnă progres şi evoluţie, este de maximă importanţă; fără a face din contradicţia exacerbată a intereselor şi lupta de clasă – aşa cum a procedat marxismul în varianta sa asiatizată a leninismului – criteriul suprem de judecată şi „firul roşu călăuzitor” al evoluţiei societăţii.

Criteriul relaţiei naţional – internaţional porneşte de la premisa că, cel puţin în limitele actuale ale existentei umane, naţiunea şi spaţiul naţional se dovedesc a fi perimetrele optime permisibile progresului; că fiecare ţară trebuie să-şi aibă programele şi opţiunile sale bine şi net conturate; că, în consecinţă, fiecare trebuie să-şi aibă propria sa doctrină şi nu traduceri dintr-o altă limbă. Că realitatea economică este mai „încăpăţânată” decât teoria şi că lumea tinde spre integrare, spre Casa Comună sau că relaţiile sunt de la mari la mic, de la dominanţi la dominaţi, aceste fapte nu trebuie să altereze caracterul judecăţilor. Cu doza rezonabilă de realism impusă de însăşi realitatea mozaicată sub care se prezintă lumea, ca premisă de plecare, nu vom putea aprecia totuşi şi califica drept pozitive acele teorii şi doctrine care aduc atingeri principiilor autonomiei şi suveranităţii naţionale, principii recunoscute şi statuate în Carta O.N.U.

Criteriul progresului general îmbie spre a socoti bune acele doctrine care apără valorile umane recunoscute, precum cinstea, generozitatea, moralitatea, toleranţa etc.; care se raportează la adevăr; care admit şi întreţin dialogul fertil şi confruntarea.

6

Criteriul finalităţii practice atrage atenţia asupra unui lucru îndeobşte cunoscut: cea care validează sau infirmă o doctrină, în ultimă instanţă, rămâne practica. Dacă viaţa economică evoluează pe o pistă al cărei traiect s-a conturat la intersecţia sugestiilor făcute de o anumită doctrină, este clar că acea doctrină va fi apreciată pozitiv.

Independenţa relativă a teoriei faţă de realitatea economică, obligă la un anumit relativism în raportarea valorilor teoretice ale doctrinei la realizările practicii economice. Această propoziţie se sprijină, înainte de toate, pe specificul relaţiei subiectiv – obiectiv în economie. Teoria şi doctrina nu pot fi decât o reflectare, o oglindă a realităţii. Dar, odată constituite, ele nu mai joacă un rol pasiv; înrâuresc – aceasta le este menirea – evoluţia economiei în sensul dorit de factorul subiectiv. Apoi, se întâmplă adesea ca aceleaşi realităţi să inspire doctrine diferite, în practică nu poate fi aplicată într-un anumit timp decât una. Faptul că celelalte sunt „neproductive” nu înseamnă că sunt şi ilogice; poate veni şi timpul lor pentru a fi sau a nu fi validate. Adăugăm, în al treilea rând, că o doctrină poate fi judecată prin prisma structurii ei interne; prin realismul ipotezelor de lucru, coerenţa construcţiei, logica concluziilor etc. Un specialist al domeniului poate face asemenea aprecieri exacte, fără ca practica să verifice, post factum „rentabilitatea” efortului teoretic.

Criteriul echidistanţei obligă la a analiza orice doctrină de pe poziţii strict ştiinţifice, obiectiv, fără patimă; folosind aceleaşi instrumente de analiză şi când e vorba de Keynes şi atunci când în discuţie este Marx; plasând, pe cât posibil, efortul de apreciere dincolo de ideologie; evitând păguboasa suprapunere a dihotomiei doctrine bune – doctrine rele pe dihotomia doctrine marxiste – doctrine burgheze; judecând, altfel spus, fără resentimente, fără prejudecăţi.

Asemenea precizări le găsim necesare cu atât mai mult, cu cât noi, românii, ne aflăm într-o fază de tranziţie; de scadenţă istorică şi de schimbare de paradigmă – poate cea mai dificilă.dintre toate mutaţiile posibile; de necesară alimentare a substanţei polemice şi de înlăturare a convenţionalismelor; de trecere de la maniera justificativă de prezentare a lucrurilor la una explorativă; de luptă împotriva unor dogme, a mitului unicităţii discursului economic, a unor inerţii şi simboluri vechi dar şi de încercări pătimaşe de a anula în totalitate un anumit trecut cu riscul de a cădea dintr-o extremă în alta, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Criteriul audienţei la public poate fi un indiciu al veracităţii unei doctrine. El se sprijină pe ipoteza, larg împărtăşită, că oamenii au capacitatea şi „simt” dacă mesajul doctrinar le aduce sau nu un plus de bine în viaţa lor. Priza la public poate fi însă şi înşelătoare; oamenii pot bate din palme de frică sau manipulaţi fraudulos pe calea unei propagande mincinoase. Istoria faptelor aduce suficiente dovezi în acest sens.

Pentru a se constitui într-o metodă de lucru, criteriile de mai sus nu trebuie utilizate decât ca un sistem. Concluzia finală, pentru a dobândi pertinenţa necesară, nu poate fi decât rezultanta „trecerii” doctrinei prin toată sita criteriilor; aceasta pentru că un criteriu poate conduce spre o anumită apreciere; un altul poate pune în cauză concluzia anterior conturată. Mai adăugăm, pentru a întări susţinerea că doar sistemul de criterii poate fi eficient, operant, că economia nu este decât o parte a realităţii sociale; că studiul ei este greu a fi prins în ecuaţii şi fără posibilitatea unor experimentări satisfăcătoare; că ea există într-un context în care politica, filozofia socială, concepţia de viaţă etc. se schimbă; că, în consecinţă, apeluri consistente la istorie, filozofie, sociologie, psihologie, statistică şi matematică sunt absolut necesare. Aceasta ne face să credem că asupra

7

instrumentarului metodologic, a criteriilor de judecată puse la dispoziţie, prevalează calitatea cunoştinţelor posedate; un cercetător inspirat şi instruit este întotdeauna deasupra metodei.

Cuvinte cheie – ideea economică; – gândirea economică; – teoria economică; – doctrina economică; – doctrina economică, – sistem de criterii.

Teste de control şi evaluare 1. Ce este ideea economică? Dar gândirea economică? 2. În ce constă teoria economică? Ce redă doctrina economică? 3. Care sunt deosebirile între teoria economică şi doctrina economică? 4. Ce este şcoala de gândire economică? 5. Ce reprezintă curentul de gândire economică? Daţi exemple de curente de gândire

economică 6. Enumeraţi şi definiţi criteriile de analiză şi apreciere a teoriilor şi doctrinelor economice? 7. De ce trebuie utilizate ca un sistem criteriile de analiză?

8

CAP. 2. – MERCANTILISMUL

Introducere Începuturile ştiinţei economice pot fi identificate cu apariţia şi evoluţia curentului de gândire

mercantilist. În accepţiune lingvistică, termenul de mercantilism îşi are originea în limba italiană unde, substantivul “mercante” înseamnă comerciant sau negustor, aşa cum în limba franceză, adjectivul “mercantile” se identifică cu noţiunea de negustoresc.

Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. al-XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin excelenţă, acest curent de gândire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi ulterior, de către manufacturi.

Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a scolasticilor medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii şi, implicit, a puterii acestora.

Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale: a) principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit

bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile”;

b) principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul constituie “nervul războiului”.

Cele trei idei mai importante ce caracterizează modul de gândire mercantilist sunt: 1. concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională); 2. izvorul şi rolul profitului în societate; 3. concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce fac

obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă. Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau

naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului, acesta din urmă fiind considerat “exponentul birului public”.

Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că, suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor şi comerţul.

Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia este

9

eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în “spaţiul” valorii de schimb. Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare a ei. Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei.

Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă statului în susţinerea economiei – intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei iniţiative a agenţilor economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de gândire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în măsura în care se sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere.

În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în funcţie de modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă. Prin urmare, avem de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.

1. Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a sec. al XVII-lea.

Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar până la interdicţie, a importului de mărfuri şi stimulării, pe cât posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi cât mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod ţara poate fi considerată bogată.

Mercantilismul timpuriu îşi găseşte expresia cea mai elocventă în modul de conducere şi administrare a oraşelor-cetate italiene: Veneţia, Genova, Florenţa. Sub impulsul său, se înregistrează o creştere a libertăţilor economice şi politice, opresiunea feudală este atenuată în favoarea dezvoltării agriculturii, a comerţului şi a activităţilor bancare, meşteşugăreşti şi manufacturiere din oraşe. Corporaţiile constituite i-au parte la conducerea vieţii publice.

Deoarece procesul de constituire a noilor economii naţionale nu se încheiase şi cum acestea nu-şi puteau procura banii necesari doar din mijloace economice private, se apelează la sprijinul statului, a cărei funcţie economică se va aşeza pe economia naţională-cadru.

La acest tip de mercantilism se va referi ulterior Adam Smith când scrie că: “...deşi încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mari mecanisme prin care sistemul mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară, totuşi, cu privire la anumite mărfuri, el pare a urma o cale diametral opusă (...). Sistemul mercantilist descurajează exportul de materii prime pentru manufactură şi al uneltelor de muncă, pentru a acorda muncitorilor noştri un avantaj şi a-i face capabili să vândă pe pieţe străine mai ieftin decât muncitorii altor naţii (...). El încurajează importul de materii prime pentru manufacturi, pentru ca să poată fi prelucrate de muncitorii noştri mai ieftin şi să înlăture astfel un import mai mare şi de o valoare mai mare de bunuri manufacturate”. Prin urmare, este evident că, mercantilismul de factură metalistă conţinea în sine, germenii trecerii spre cel industrialist.

2. Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea) a exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a societăţii din acea

10

perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu accentuarea acţiunii factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se constată şi o relaxare considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu mai este atât de restrictivă şi este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu creşterea, într-o proporţie mult mai mare a exportului, pentru a se putea asigura permanent o balanţă comercială activă.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în care se manifestă, mercantilismul prezintă câteva trăsături esenţiale:

a) este primul curent de gândire economică care încearcă să analizeze, sub aspect teoretico-practic, modul de producţie bazat pe schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în condiţiile în care, intensificarea schimburilor comerciale externe se desfăşoară în proporţii considerabile şi sunt cele care stau la baza creării de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din acest motiv, principala formă de sporire a bogăţiei este considerată acumulare de bani şi de metale preţioase, iar sfera circulaţiei (comerţul exterior) este privită ca izvor de bogăţie;

b) promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor;

c) mercantilismul se leagă strâns de politica economică (comercială) a timpului, ceea ce va justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale adunătoare de metale preţioase, materii prime şi bani;

d) nevoia crescândă de stoc monetar este alimentată şi de necesitatea satisfacerii unor cerinţe cât mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la războaie la o viaţă bazată pe lux şi consum rafinat;

e) banii sunt consideraţi drept: “un factor de producţie cu acelaşi titlu ca şi pământul”, “banii erau priviţi uneori ca avuţie “artificială”, distinctă de avuţia “naturală”, unde dobânda de capital era considerată drept plată pentru închirierea banilor, analogă cu renta funciară. În măsura în care mercantiliştii căutau să descopere motive obiective pentru mărirea ratei dobânzii (...) ei le găseau în cantitatea totală a banilor”.

Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi ţări în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea avuţiei. Astfel, putem vorbi de cele trei căi de îmbogăţire, în concepţia mercantilistă, şi anume:

a) îmbogăţirea prin comerţ; b) îmbogăţirea prin industrie; c) îmbogăţirea prin monedă. În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor preţioase

provenite din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la ruinarea economiei. În aceste cazuri putem vorbi de îmbogăţirea prin monedă.

Mercantilismul industrialist sau îmbogăţirea prin industrie, fondat în Franţa de Jean Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismul industrialist constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decât de

11

expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase.

Jean Bodin a insistat în lucrările sale pe dezvoltare, aşa cum le numea el, a “marilor activităţi naţionale” şi anume: agricultura, industria şi comerţul.

Antoine de Montchrétien (1575-1621), în lucrarea sa “ Traité de l’économie politique” (1615) dedicat regelui şi reginei aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca cetăţenilor săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să fie asigurată. Montchrétien face distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o parte, şi bogăţie, pe de altă parte, subliniind că abundenţa de bani şi metale preţioase creează doar premisa îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o şi îmbogăţeşte. De aceea, conchide mercantilistul francez, sunt necesare manufacturile, dezvoltarea acestora oferind comerţului mărfurile necesare schimbului şi aducătoare de metale preţioase în ţară. A luptat contra consumului de lux şi a militat pentru creşterea consumului comun, ca factor dinamizator al creşterii economice.

Antoine de Montchrétien este adeptul ideii comercializării mărfurilor străine în Franţa, numai în măsura în care acestea vor determina realizarea unei balanţe comerciale active, pentru a se realiza un profit cât mai mare şi, mai ales, pentru a atrage o cantitate de metal preţios în ţară. El avansează şi ideea potrivit căreia, ar fi necesar importul de materii prime pentru manufacturile franceze, pentru ca avuţia să crească, import ce s-ar putea obţine din banii strânşi pe vânzarea produselor finite către străinătate.

Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă în concepţia economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683). “Colbertismul va fi expresia cea mai franceză a mercantilismului industrialist”.

Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei publice, economiei şi finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale de bogăţie şi putere pentru Franţa. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor străini în vederea dezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finanţelor publice şi private. Exegeţii săi îi reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în societate, deoarece, pentru Colbert, acest sector al economiei nu poate fi considerat decât “o cămară” din care vistieria publică îşi acoperă cheltuielile cu luxul casei regale a lui Ludovic al XIV-lea şi cu cheltuielile ocazionate de dezvoltarea manufacturilor statului.

Reacţia firească faţă de asemenea măsuri de tip etatist restrictiv şi administrativ dirijiste a fost liberală. Ea va deveni ulterior o componentă importantă a curentului fiziocrat, ce a precedat colbertismului.

Mercantilismul comercialist sau îmbogăţirea prin comerţ a fost practicat îndeosebi în Marea Britanie, deoarece sursele cele mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi navigaţia, efectuate sub reglementări stricte îndreptate spre protecţia şi favorizarea expansiunii acestora. De exemplu, prin Actele de Navigaţie ale lui Cromwell şi Charles al II-lea se asigura protecţia marinei comerciale engleze în detrimentul celei olandeze pentru că, o navă străină nu putea exporta în Marea Britanie decât mărfuri produse în ţara de origine. Comerţul exterior englez nu se putea face decât prin intermediul navelor construite în şantierele engleze, care aparţineau armatorilor englezi şi pe care

12

serveau echipaje şi ofiţeri englezi. Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu precădere de: Thomas Mun

(1571-1641), Josias Child (1639-1690), William Petty (1623-1687), acest din urmă gânditor englez făcând deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic.

Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul a două lucrări mai cunoscute: “Consideraţiuni asupra comerţului Angliei cu Indiile Orientale” (1609) şi “Tezaurul Angliei în comerţul exterior” (1664-post mortem).

El face distincţia netă între bani, bogăţie şi metale preţioase, considerând banii drept mijloc de îmbogăţire şi nu de bogăţie ca atare deoarece, afirma Mun, “cu cât sunt mai intens şi mai raţional folosiţi, cu atât bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai mult”.

Thomas Mun recomandă statului englez şi intensificarea importurilor de mărfuri deoarece, ieşirea banilor peste graniţă poate aduce o bogăţie mult mai mare Angliei concretizată într-un stoc monetar şi de metale preţioase mai ridicat, la care se pot adăuga şi noi pământuri care prin rodul lor îi vor spori avuţia. Prin urmare, avem de-a face cu o viziune dinamică de abordare a operaţiunilor economice, la care se adaugă o analiză, chiar dacă simplificată, a riscului economic, a necesităţii realizării unor cheltuieli privite ca moment în strategia economică de obţinere a unui profit ridicat.

A rămas celebră în acest sens comparaţia pe care Mun o face între rolul banilor şi rolul seminţelor: “Dacă noi l-am judeca pe agricultor numai prin prisma momentului semănatului am putea să-l considerăm nebun. Dar dacă ne amintim în acel moment şi de secerat, care este scopul activităţii sale, atunci am putea judeca cum se cuvine munca lui şi belşugul care decurge din ea”.

De aceea, Thomas Mun vede finalizarea unor asemenea eforturi în obţinerea unei balanţe comerciale active deoarece, scrie el, “mijlocul obişnuit de sporire a avuţiei noastre şi a tezaurelor noastre este comerţul cu străinătatea, activitate în care trebuie să respectăm regula după care în fiecare an să vindem străinilor mărfurile noastre, de o sumă mai mare decât suma mărfurilor folosite de noi de la ei”. Aceasta are un efect dublu asupra avuţiei: pe de o parte se vinde surplusul de mărfuri şi se încasează metale preţioase de care ţara are nevoie, iar pe de altă parte, se vor cumpăra acele mărfuri de care ţara are nevoie şi pe care nu le poate produce ca urmare a costurilor de producţie ridicate pe care acestea le-ar necesita.

Mercantilismul comercialist specific acestei perioade se deosebeşte fundamental de forma precedentă, mercantilismul industrialist, prin faptul că, sporirea stocului de metal preţios şi de bani se realizează prin aportul comerţului, şi nu al industriei.

Mercantilismul fiduciar sau îmbogăţirea prin monedă, răspândit în Europa primei jumătăţi a sec. al XVIII-lea, a fost conceput de renumitul bancher de origine scoţiană John Law. El a fost experimentat în Franţa. Ideea lui de bază este următoarea: pentru ca o naţiune să prospere este necesar ca numerarul să fie abundent, iar atunci producţia creşte, populaţia se dezvoltă, însă moneda trebuie să circule în mod activ şi cât mai rapid. Ori, numerarul nu-i necesar să fie reprezentat de metalul preţios. El (metalul) poate fi substituit cu o monedă de hârtie al cărui volum va fi proporţionat nevoilor comerţului. Banca centrală este cea care emite bancnote înlocuitoare de metal preţios. Ele (bancnotele) vor servi la plata impozitelor în avans, vor fi considerate că alimentează producţia şi schimbul, că reprezintă adevărată cheie a dezvoltării.

Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale Occidentului cu cele ale Orientului

13

întâlnim în scrierile lui J.T. Posoşcov şi Dimitrie Cantemir. Reprezentând şi fundamentând deopotrivă ideile ţarului Petru cel Mare, Posoşcov considera

ca necesare dezvoltarea şi diversificarea unor manufacturi ale statului rus, mai ales prin credite şi comenzi de stat, concomitent cu crearea şi unor manufacturi de proporţii mai mici, care să răspundă cerinţelor multiple ale schimbului şi activităţilor comerciale.

Deopotrivă, Posoşcov, privind dezvoltarea industriei manufacturiere, este de părere că ar fi necesară şi o ameliorare a stării ţărănimii ruse prin reducerea fiscalităţii, limitarea abuzurilor faţă de ţărani, mercantilismul rus văzând în ţărani o posibilă forţă de muncă pentru manufacturile aflate în formare şi dezvoltare. Mai era susţinută şi ideea că, valoarea banilor depinde efectiv de puterea statului.

Cu opt ani înaintea lui Posoşcov, Dimitrie Cantemir îşi expunea doctrina mercantilistă în lucrarea “Descrierea Moldovei”(1716), lucrare cerută de Academia Germană şi care îl va primi ulterior pe Cantemir ca membru al său.

Particularităţile doctrinei mercantiliste a lui Cantemir decurg din axarea acesteia pe principalele probleme politico-economice ale statului feudal românesc, aflat la răscrucea marilor drumuri comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii: rusesc, turcesc şi austriac.

Din cadrul doctrinei sale reţinem ca importante următoarele idei: necesitatea realizării unităţii românilor, organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară, înlăturarea asupririi străine care împiedica dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de acumulare a avuţiei. Cantemir mai arată că, nu-i destul că o ţară să fie înzestrată cu resurse naturale pentru ca ea să fie bogată, ci avuţia ei sporeşte numai în măsura în care creşte hărnicia poporului său şi se intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea consumului de lux şi fastul puterii regale.

În general, mercantiliştii s-au axat pe ofertă, cu scopul de a exporta surplusul de produse şi pentru a procura valuta necesară. Ei au urmărit o abordare macroeconomică a fenomenelor şi proceselor, însă niciodată nu au reuşit să realizeze o prezentare sintetică asupra economiei şi a funcţionării acesteia. Nu au reuşit să separe aspectele economice de cele politice, adeseori acestea suprapunându-se, economia căpătând, de cele mai multe ori, forma acţiunii politice. Totuşi, putem considera mercantilismul ca un pas important în dezvoltarea economico-socială a epocii. El a fost o primă încercare de descifrare a scopului mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei mărfurilor şi a economiei de schimb, pregătind în bună măsură terenul pentru afirmarea fiziocratismului şi ulterior, a doctrinei liberalismului clasic.

Cuvinte cheie: – acumulare; – comerţ exterior; – îmbogăţirea prin monedă; – îmbogăţirea prin industrie; – îmbogăţirea prin comerţ; – mercantilism industrialist; – mercantilism comercialist; – mercantilism fiduciar;

14

– mercantilism de confluenţă.

Teste de control: 1. Care sunt cele trei idei ce caracterizează modul de gândire mercantilist? 2. Care sunt etapele principale ale mercantilismului şi cum se caracterizează acestea? 3. Enumeraţi trăsăturile esenţiale ale mercantilismului. 4. Care sunt cele trei căi de îmbogăţire în concepţia mercantilistă? 5. În ce constă mercantilismul industrialist şi cine au fost reprezentanţii de seamă ai acestuia? 6. Cine a susţinut mercantilismul comercialist şi în ce constă? 7. În ce constă mercantilismul fiduciar şi cine sunt reprezentaţii de seamă care au susţinut acest

curent de gândire? 8. Mercantilismul în ţara noastră.

15

CAP. 3. – CURENTUL DE GÂNDIRE FIZIOCRAT

Rezumat Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi respectiv a politicilor

economice de această factură, nu s-a dovedit în ultimă instanţă, promiţătoare. Tabloul economic al acestei perioade ne prezintă un declin accentuat al sectorului agricol, sacrificat în mod deliberat în favoarea dezvoltării industriale, preţurile scăzute la produsele agricole generând un adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole necultivate.

Ca urmare a politicilor vamale restricţioniste este împiedicată circulaţia produselor agricole, chiar şi în interiorul aceluiaşi stat. Regulamentele absolutiste ale breslelor şi ghildelor generează stabilirea “apriori” a condiţiilor de fabricaţie, a preţurilor, a salariilor în corporaţiile meşteşugăreşti, manufacturiere şi negustoreşti, ceea ce va duce ulterior la compromiterea în mare măsură a trendului dezvoltării industriale.

Constatând, prin exemplul faptelor, că economia devenea tot mai săracă pe măsură ce se acumula tot mai mult numerar din exportul produselor, economiştii şi-au dat seama de greşeala comisă, şi anume, aceea de a identifica banii cu avuţia. Pe fundalul acestor stări negative, ia fiinţă în plan teoretic, gândirea economică fiziocrată.

Gândirea fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste realităţi, opiniile multor

economişti schimbându-se radical. În aceste condiţii se încearcă demonstrarea necesităţii instaurării libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe fundamentale: ridicarea eficienţei activităţilor economice şi considerarea agriculturii ca singura ramură economică chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei naţiuni. Prin urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi proceselor economice deoarece, natura, legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil şi universal sunt cele care trebuie să stea la baza existenţei şi acţiunii umane.

François Quesnay afirma că “Prin legea fizică se înţelege cursul reglat de întregul eveniment fizic al ordinii naturale, cel mai avantajos genului uman. Prin lege şi morală se înţelege regula întregii acţiuni umane de ordine morală conform cu ordinea fizică, evident cea mai avantajoasă genului uman. Aceste legi formulează ansamblul a ceea ce numim legea naturală.” Pornind de la această presupoziţie, fiziocraţii au considerat că ştiinţa economică este o ştiinţa naturală, fizică şi că bogăţia se poate identifica cu natura pusă în slujba omului, iar valoarea trebuie să fie natura, în forma ei de manifestare economică adică, pământul ca producător de mijloace de subzistenţă.

Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774); Victor Riqueti (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817); Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781).

Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de idei novatoare, axate pe evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de lege economică, produs net şi circuit economic.

Principiul “ordinii naturale” exprimă ideea de bază a gândirii fiziocrate. Fiziocraţii sunt printre primii cercetători ai economiei ce manifestă o concepţie netă asupra Ştiinţei sociale şi a legilor economice. În concepţia fiziocraţilor, societatea evoluează urmând o serie de “uniformităţi”, “legi naturale”, “o ordine naturală” dată de divinitate pentru a asigura fericirea oamenilor şi a-i face pe aceştia să le cunoască şi să se conformeze acţiunilor lor.

16

“Ordinea naturală” este opusă concepţiei de “ordine socială”, aceasta din urmă fiind considerată ca artificială, deoarece este rezultatul voinţei umane, căci, aşa cum afirmase iniţial şi Jean Jacques Rousseau, “ceea ce este natural şi spontan nu are nevoie să fie contractual. Totuşi, trebuie menţionat că, pentru fiziocraţi ordinea naturală nu presupune “întoarcerea la natură, la sălbăticie” iată întreaga ordine socială”, cum arată Mercier de la Riviére în lucrarea sa, “L’ordre naturel et essentiel des sociétés politiques”, considerată un adevărat cod al doctrinei fiziocrate.

“Ordinea naturală” situează pe prim plan respectul individului faţă de legi, iar proprietatea şi autoritatea statală reprezintă baza evidentă a acesteia. “Ordinea naturală” este considerată ca “divină şi esenţială”, ea este “invariabilă” şi are “universalitate”, “o universalitate” înţeleasă în mod realist de fiziocraţi.

În ceea ce priveşte consecinţele practice ale “ordinii naturale”, concepţia lor este la fel de însemnată deoarece, aşa cum subliniază Gide şi Rist: “ea dărâmă un întreg edificiu de reglementări vechi în ce priveşte regimul economic”.

Astfel raţionalitatea, reprezintă o trăsătură esenţială a ordinii naturale. François Quesnay afirma că “Fiecare om trebuie să obţină cea mai mare satisfacţie prin cheltuiala cea mai mică posibilă, aceasta-i perfecţia conducerii economice. Şi când fiecare va face la fel, această ordine în loc de a fi tulburată, va fi dimpotrivă mai bine asigurată”. Să lăsăm deci, ca totul să se împlinească de la sine: “laissez-faire, laissez passer, le monde va lui méme”.

În concepţia fiziocrată “laissez-faire” nu imprimă doctrinei pasivitate şi fatalism. “Pentru indivizi, apreciază fiziocraţii, va fi totul de făcut, trebuie lăsat fiecăruia câmp de acţiune fără teama că interesele private se vor ciocni între ele, aducând prejudicii interesului general” Statul, consideră fiziocraţii, este chemat “să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure menţinerea proprietăţii şi a libertăţii, să pedepsească pe cei care se vor atinge de dânsele şi mai ales, să arate legile ordinei naturale”

Referitor la legile economice, concepţia fiziocrată consideră ştiinţa economică ca pe o ştiinţă a “ordinii naturale”. Ea conţine o serie de legi naturale, irevocabile, care ţin de esenţa oamenilor şi a lucrurilor, a căror existenţă este atât de clară încât spiritul uman nu o poate refuza, deoarece, “ordinea naturală” este fondată pe: proprietate, libertate şi armonia intereselor.

În ceea ce priveşte identificarea noţiunii de produs net, fiziocraţii pornesc de la constatarea că, orice operaţiune productivă implică în mod nemijlocit cheltuieli, deci, consum de bogăţie. Consumul de bogăţie trebuie scăzut, spun fiziocraţii, din bogăţia creată în urma desfăşurării acţiunilor productive şi numai diferenţa, excedentul, poate constitui o creştere reală de bogăţie. Acest excedent este numit de fiziocraţi, produs net.

Pentru fiziocraţi, pământul constituie singurul factor productiv, întrucât el este cel care poate să furnizeze produs net, adică să asigure acel randament care să facă posibilă realizarea unor venituri mai mari decât costurile de producţie. Alte sectoare de activitate, precum industria şi comerţul, sunt considerate ca sectoare “sterile” din punctul de vedere al veniturilor, deoarece ele transformă bunurile fără a le multiplica şi în consecinţă, nu realizează produs net.

În consecinţă, fiziocraţii consideră şi clasele sociale care nu sunt ocupate în sectorul agricol ca fiind “clase sterile”. Termenul de “sterilă” nu înseamnă însă manifestarea unei atitudini de denigrare a industriaşilor, respectiv comercianţilor, ci reflectarea unei credinţe evident eronate

17

deoarece, totuşi fiziocraţii recunosc că “departe de a fi nefolositoare, aceste arte (industria, comerţul, etc.) sunt farmecul şi sprijinul vieţii, servesc la păstrarea şi la bună stare a speciei umane”.

Diferenţa dintre industrie şi agricultură are în concepţia fiziocrată şi o serie de influenţe de factură teologică. Astfel producţia agricolă este considerată a fi opera divinităţii, pe când bunurile create în sectorul industrial, fiind rezultatul efortului uman, nu sunt rezultatul unui act creator.

Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară având la bază legea preţurilor de piaţă. Astfel, atunci când preţul de piaţă scădea, produsul net dispărea, iar, în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De altfel, ei introduc aşa-numitul “preţ bun”, preţ ce conţine o “plus valută” asupra cheltuielilor de producţie, ca un efect normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub nivelul preţului de producţie, ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar “produsul net” dispare. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă, François Quesnay arăta că: "Abundenţa şi ieftinătatea nu-i bogăţie. Lipsa şi scumpetea este sărăcie. Abundenţa şi scumpetea este îmbelşugare”, idei interesante, dar în mare măsură nefundamentate. Totuşi, trebuie să remarcăm deopotrivă, că importanţa deosebită acordată de către fiziocraţi agriculturii a reprezentat un pas important, ce a impulsionat ulterior societatea în promovarea protecţionismului.

“Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia contemporanilor săi, dar şi a posterităţii.

18

Schematic, “Tabloul economic” a lui Francois Quesnay se poate prezenta în felul următor:

“Tabloul economic” (1758) a lui François Quesnay reprezintă prima încercare făcută în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieţii economice. Acest tablou se bazează pe o viziune de interdependenţă, de circuit. Pentru ca sistemul economic să funcţioneze, trebuie ca vânzarea produselor să permită reconsiderarea capitalurilor. Prin urmare, este necesar

19

deci, ca veniturile obţinute din producţie să fie cheltuite în mod normal. “Preţul bun” al produselor agricole este cel care poate asigura circulaţia permanentă a capitalului şi reconstituirea “avansurilor”, denumite ulterior “capitaluri avansate”.

Prin aşa-numitele “avansuri”, fiziocraţii înţeleg, sumele de bani utilizate în fiecare perioadă de clasa producătoare pentru a-şi procura mijloacele necesare obţinerii produsului net, aceste sume urmând a fi recuperate la sfârşitul fiecărui proces de producţie, la încheierea fiecărei perioade.

În cadrul “Tabloului economic” Quesnay porneşte de la o serie de premise. El presupune existenţa unui mare stat feudal, pe al cărui teritoriu se creează, în condiţiile unei agriculturi avansate, un produs anual. Acest produs anual se sprijină pe invariabilitatea preţurilor, în condiţiile liberei concurenţe şi a garantării dreptului de proprietate asupra bogăţiei.

Circulaţia bunurilor şi repartiţia veniturilor se va realiza între cele trei clase sociale, denumite şi împărţite de Quesnay astfel: clasa producătoare (a agricultorilor); clasa proprietarilor şi clasa sterilă.

Clasa producătoare, formată din agricultori, este clasa care face să renască bogăţiile anuale ale naţiunii. Ea este aceea care avansează cheltuielile muncilor agricole şi plăteşte anual venituri proprietarilor funciari. De această clasă sunt socotite a ţine toate lucrările pământului şi cheltuielile cu aceste lucrări, până la vânzarea produselor la prima mână, pe baza acestuia din urmă putându-se cunoaşte valoarea producţiei anuale a bogăţiilor naţiunii. Denumirea de “bogăţie” nu este acordată decât produselor brute ale naţiunii.

Clasa proprietarilor cuprinde pe suveran, biserică, posesorii de pământ. Această clasă se întreţine cu produsul net al culturii agricole, care le este plătit anual de clasa producătoare, dar, după ce aceasta din urmă a prelevat asupra producţiei pe care o face să renască anual fondurile necesare pentru rambursarea avansurilor anuale şi fondurile necesare pentru întreţinerea bunurilor aflate în exploatare.

Clasa sterilă este formată din toţi acei cetăţeni care sunt ocupaţi cu alte servicii şi lucrări decât cele din agricultură şi, ale căror cheltuieli sunt plătite de clasa producătoare şi clasa proprietarilor.

Unitatea de bază a economiei o constituie “ferma capitalistă”, care-şi desfăşoară activitatea în condiţiile unei depline libertăţi de acţiune, în scopul creării produsului net.

Quesnay întreprinde apoi o analiză a capitalului, examinând părţile materiale componente ale acestuia. El are în vedere împărţirea “avansurilor pentru producţie” în “avansuri iniţiale” (capital fix) şi “avansuri anuale” (capital circulant), primele avansuri transmiţându-şi treptat valoarea asupra noii producţii, ultimele avansuri, dintr-o dată.

În realizarea “Tabloului”, Francois Quesnay face totuşi abstracţie de oscilaţia preţurilor mărfurilor, de comerţul exterior, de actele de vânzare-cumpărare desfăşurate între membrii aceleiaşi clase sociale. Calculul matematic de constituire şi reconstituire a valorilor de intrare conţine câteva erori şi inexactităţi, dar asupra cărora nu insistăm. Sunt mult mai relevante ideile şi direcţiile în care Francois Quesnay şi-a desfăşurat analiza.

Tabloul economic cuprinde cele trei clase sociale şi bogăţiile lor anuale şi descrie comerţul ce se efectuează între ele, după cum urmează:

Reamintim că Francois Quesnay face abstracţie de circulaţia mărfurilor şi banilor între

20

membrii aceleiaşi clase sociale. El apreciază că, din totalul de 7 miliarde livre, ce reprezintă produsul total al naţiunii, 2 miliarde livre sunt reţinute pentru nevoile clasei productive şi doar 5 miliarde livre intră în circulaţia dintre cele trei clase sociale (3 miliarde livre produse agricole şi 2 miliarde livre produse industriale).

Prin urmare se desfăşoară trei circulaţii de mărfuri: două circulaţii “imperfecte”, doar între două din cele trei clase sociale şi o circulaţie “perfectă”, ce le include pe toate cele trei clase sociale. Potrivit schemei evidenţiate anterior, prima circulaţie, cu caracter imperfect, are loc între clasa productivă şi clasa proprietarilor. Ea prezintă două momente.

Într-un prim moment este plătită renta funciară de către arendaşi şi agricultori proprietarilor de pământ sub forma rentei în valoare de 2 miliarde livre (sub formă bănească). În următorul moment, clasa proprietarilor plăteşte cu o parte din banii primiţi, respectiv jumătate din sumă, pe produsele agricole de care are nevoie pentru consumul lor individual, în valoare de 1 miliard livre.

A doua circulaţie, cu caracter perfect, ce se desfăşoară între toate cele trei clase ale societăţii, prezintă şi ea tot două momente:

a) La momentul unu, cu restul de bani primiţi sub forma rentei funciare, respectiv 1 miliard livre, clasa proprietarilor cumpără mărfuri manufacturate de la clasa sterilă.

b) Într-un al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa proprietarilor, clasa sterilă cumpără de la clasa productivă mijloacele de subzistenţă în valoare de 1 miliard livre.

Cea de a treia circulaţie, cu caracter imperfect, se realizează doar între clasa productivă şi clasa sterilă în două momente, după cum urmează:

a) Într-un prim moment, clasa productivă cumpără de la clasa sterilă mărfuri manufacturate necesare agriculturii în valoare de 1 miliard livre. Această sumă rezultă din banii obţinuţi anterior de clasa productivă de la clasa sterilă ce cumpărase mijloace de subzistenţă în valoare de 1 miliard livre.

b) În al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa productivă, clasa sterilă cumpără şi ea de la clasa productivă materiile prime necesare, în sumă totală de 1 miliard livre.

În final se observă că are loc restabilirea situaţiei iniţiale (de la începutul anului) în condiţiile în care a avut loc rambursarea valorilor şi restabilirea formei naturale a elementelor cu care s-a început procesul productiv. Prin urmare, procesul de producţie poate începe anul următor pe aceeaşi scară ca în anul anterior, realizându-se astfel analiza economică a ceea ce mai târziu Karl Marx va evidenţia sub forma procesului reproducţiei simple.

Chiar dacă există o serie de inexactităţi, esenţial rămâne însă, surprinderea aspectelor fundamentale ale reproducţiei capitalului şi descrierea la nivel macroeconomic a repartiţiei veniturilor între cele trei clase sociale, banii jucând doar rolul de instrument de schimb.

Este pus accentul pe latura productivă, iar circulaţia mărfurilor şi banilor este privită doar ca o latură a procesului reproducţiei şi nu ca o sursă exclusivă a bogăţiei, aşa cum considerau în mod eronat mercantiliştii. “Tabloul” dezvăluie o serie de circulaţii mai complexe: schimbul dintre capital şi venit; raportul dintre consumul reproductiv şi cel final; circulaţia dintre cele două mari sectoare ale activităţii economice: producţia de materii prime şi industria prelucrătoare.

Cu toate limitele sale “Tabloul economic” a lui François Quesnay a fost apreciat de o serie de economişti. În acest sens, Denise Flouzat comenta opera lui Quesnay în termenii următorii: “În

21

tabloul său economic, Quesnay, efectuează prima cercetare cu caracter ştiinţific a economiei. El a fost primul care a descris ceea ce noi astăzi numim venit naţional dar raportat doar la venitul agricol, considerat ca fiind singurul venit important”. Joseph Schumpeter arăta că: “Quesnay a introdus capitalul în teoria economică ca bogăţie acumulată înainte de începerea producţiei”, iar Samuelson afirma: “Quesnay a prezentat pentru prima oară fluxul circular al vieţii economice, a ceea ce numim azi, venit naţional (...). Tabloul a fost perfecţionat abia în zilele noastre, sub forma sistemului fluxului monetar input-output”.

În principiu, în toate dezvoltările lor, fiziocraţii, ca şi predecesorii lor mercantiliştii, s-au axat pe studiul ofertei, neglijând cererea. În ceea ce priveşte nivelul analizei economice efectuate, fiziocraţii, spre deosebire de mercantilişti, vor pune accentul pe latura microeconomică, surprinzând, la nivelul “fermei capitaliste”, reprezentată de lotul individual de pământ şi cultivatorul său, modul în care acesta din urmă intră în concurenţă, pe piaţă. Sunt scoase în evidenţă în acest mod, două principii esenţiale pentru fiziocraţi: sporirea în cel mai mare grad a plăcerii prin cele mai mici cheltuieli posibile de către toţi agenţii economici şi satisfacerea maximă a nevoilor de consum a tuturor membrilor societăţii, în condiţiile funcţionării concurenţei perfecte şi a posibilităţii fiecărui individ de a-şi realiza interesul personal. Din complementaritatea intereselor individuale poate rezulta armonia generală a intereselor dintre clasele sociale conform principiului “laissez-faire”.

Cuvinte cheie: – gândirea economică fiziocrată; – ordinea naturală; – legi naturale; – laissez-faire; – tabloul economic; – produs net; – clasa sterilă; – clasa productivă.

Teste de verificare: 1. Care este principiul care stă la baza gândirii fiziocrate şi în ce constă acesta? 2. Pe ce principii este fondată ordinea naturală; 3. Ce este produsul net în concepţia fiziocrată? 4. Care este singurul factor productiv în concepţia fiziocraţilor şi de ce? 5. Cine este autorul tabloului economic şi ce reprezintă tabloul economic? 6. Ce înţeleg fiziocraţii prin „avansuri”? 7. care sunt cele trei clase sociale denumite de Quesnay? 8. Care sunt cele trei circulaţii complexe evidenţiate de tabloul economic? 9. Care este principiul care stă la baza gândiri economice fiziocrate?

22

CAP. 4. – LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC

Rezumat Perioada cuprinsă între secolele XVII-XVIII a fost marcată de prefaceri importante în

planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al XVIII- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”. Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent până atunci. Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi filozofia progresează.

4.1 Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei

fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei”.

“Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări”.

Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”.

Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul este mama”. Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantilişti au evoluat spre liberalism.

Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El consideră renta, surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli alcătuite cu precădere

23

din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobânda, William Petty o denumeşte “rentă bănească” şi o consideră un preţ al împrumutului, o “remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această situaţie incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent”. Dobânda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească “preţul natural al pământului”. Pământul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un capital pus.

Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii: “preţul natural” şi “preţul politic”. “Preţul natural” al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepţia “teoriei obiective a valorii”, elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste Petty consideră însă că “preţul natural” este influenţat direct de productivitatea muncii cheltuită pentru producerea argintului. În consecinţă, Petty determină nu valoarea mărfii, ci “valoarea relativă” a ei. “Preţul politic” este practic, preţul ca atare al mărfii.

În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării “proporţionale” a impozitelor asupra populaţiei. De aceea el scrie: “oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni”.

Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia, cunoaşte în mod evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepţia ordinii naturale în economie.

Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704). Având la bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme fundamentale care să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care precede în mod logic şi istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure libertatea, egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şi să statueze dreptul la proprietate al acestora.

Funcţionarea legilor şi categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul ordinii naturale. Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei dobânzii pe calea autorităţii de drept şi remonetizarea argintului. Ele i-au dat prilejul să-şi expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comerţ exterior. Potrivit lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legaţi de activitatea oamenilor şi a naturii. Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relaţie marfă – nevoi de satisfăcut, ci şi de proporţia dintre debit (vânzare) şi cantitatea mărfurilor schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct proporţional cu fluxurile bunului respectiv.

Locke consideră că banii de aur şi de argint îşi au originea în nevoia păstrării avuţiei deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează şi, sub un volum mic, reprezintă o avuţie mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetară aflată la un moment dat în circulaţie. Prin aceste consideraţii asupra domeniului monetar,

24

putem considera că John Locke a făcut paşi importanţi în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată mai târziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem omite nici teoria sa cu privire la comerţul internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit cărora: “trebuie să existe o anumită proporţie între monedă şi comerţ. Argumentul pentru aceasta este că pentru a menţine comerţul fără pierdere (pagubă), preţul mărfurilor trebuie să se menţină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpăneşte în ţările vecine”.

Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc.

Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui Cantillon vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei.

Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate.

Deşi Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dând muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi, înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios, considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a banilor.

Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte:

a) omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte şi creează în societate; b) la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din dreptul

natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni.

Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.

Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în teoria, cât şi în practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt mod de înţelegere a economiei şi a societăţii.

Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii naţiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanţă

25

minoră spre a se ajunge la ceea ce este esenţial, fundamental în analiza economiei şi a mecanismului de funcţionare.

Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii naturale, adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale oamenilor.

Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce conduce la o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte mijloace de sporire a productivităţii ei. Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare, precum şi: salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale.

4.2 Doctrina economică a lui Adam Smith

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară a obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocraţia.

“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci

26

doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”.

În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.

Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăţie”,

27

şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfă se schimbă pe o altă marfă.

Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”. Efectuând această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau “preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă.

Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vânzării-cumpărării, realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă, sau cum spune Smith: “Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii invizibile” drag autorului “Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încât legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin

28

intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el, “are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional. Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional.

Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pământului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinând în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi

29

susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca “un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei generale” la scara societăţii.

“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între ţăRi şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare

30

foloase”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în “economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”. În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este “deplina libertate economică”,

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.

Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin “trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel “teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii”.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor

31

schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de câştigat de la naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei…”, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

4.3 Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor al

ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuţia naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de economie politică”(1803) şi “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829).

În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc singure”.

Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”.

Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan a ordinii vieţii economice.

Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”.

Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii private.

Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care creează, direct bunuri

32

materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele noastre”.

Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi.

Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate.

Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei.

Un merit important în această direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea bogăţiilor”.

Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori.

Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului şi a producţiei”

Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith.

Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv).

33

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say.

Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie corespunzători.

Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări care produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”. În planul abstract al ideilor sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba politica lumii”.

Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie. Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă.

Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor, fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul.

Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi reprimat “libertatea industrială ar suferi”. Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii “menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor.

4.4 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor

“Avuţiei naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul biroului de schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele

34

temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le-a organizat şi subvenţionat.

În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative în schimburile dintre ţări.

Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice având la bază o multitudine de exemple cifrice.

Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.

Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi convingător, ca şi modul în care aceasta este creată şi ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă şi cum se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia preţurilor.

Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă de venituri şi raporturile dintre ele şi din această cauză, consideră că principalul obiect de studiu al ştiinţei economice ar trebui să-l constituie repartiţia venitului naţional. El nu este un economist al repartiţiei prin excelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a considerat esenţial pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl considera mai puţin studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor care le guvernează. Un argument convingător este şi acela că deşi plasează problematica repartiţiei în centrul atenţiei ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale cărui rădăcini îşi trag seva din procesul productiv. Repartiţia şi legile ei sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şi schimb.

David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă ideile smithiene susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de amibiguităţile şi contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cum aprecia şi Costin Murgescu, “valoarea este pentru el o noţiune aparte, ea

35

condiţionează înţelegerea celorlalte categorii economice şi a legilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste”.

Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepţionale, imprimându-le un caracter de monopol şi bunuri reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element hotărâtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica preţurilor bunurilor reproductibile.

Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut Turgot, Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuinţare nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de schimb.

Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea, scrie el, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor....iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producţia sa”.

Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează.

Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că, instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o transferă pe a lor asupra produsului.

“Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a altui capital fix şi durabil”.

Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă doar pentru stadiile precapitaliste, “primitive” ale societăţii, Ricardo arată că această lege este valabilă şi pentru economia “avansată”, capitalistă.

Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acţionează în capitalism, în

36

domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nu reuşeşte să învingă dificultăţile. Cu o admirabilă probitate ştiinţifică, David Ricardo recunoaşte că de vină este doar neputinţa lui de a explica teoria valorii-muncă şi de a o pune de acord cu existenţa ratei generale a profitului, spre a înţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă.

Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat în mare măsură modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi a identificării preţului de producţie cu valoarea mărfii.

Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte faţă de teoria valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producţie capitalist şi a lăsat o amprentă puternică asupra ştiinţei economice.

David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele economist englez este preocupat nu numai modul în care se creează bogăţia, aspect predilect al cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. În acest sens scrie: “A determina legile care guvernează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică”.

Semnificativ este şi faptul că, David Ricardo priveşte problema repartiţiei în strânsă legătură cu producţia, având influenţă fundamentală asupra ei. Multă vreme relaţia producţie-repartiţie sesizată de economistul englez a fost redusă la simpla antiteză profit-salariu de către exegeţii săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană. Trebuie menţionat că Ricardo nu a urmărit să evidenţieze o astfel de antiteză şi nici dinamica ei.

În cadrul teoriei repartiţiei, Ricardo porneşte cu analiza de la renta funciară. Astfel el va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analiza creşterii preţurilor produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cât şi de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în “legea cerealelor” (corn law) din 1815.

Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciară nu este izvor al valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze creşteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se cere relativ mai multă muncă.

Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate.

Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescânde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.

Ricardo se referă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că, deoarece

37

măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură, înseamnă că stabilirea preţului de vânzare al produselor agricole pe piaţă va fi determinat de această valoare. Practic, în condiţii favorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei vor obţine un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei.

Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo.

Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nu se poate spune că se plăteşte o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului.

Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciară, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gândire a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constând în legarea acestor venituri de analiza rentei funciare.

Salariul este considerat “preţul natural al muncii”, prin care se înţelege valoarea forţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, “ca toate celelalte contracte, salariile trebuie lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţă şi nu trebuie niciodată să fie rezultate din amestecul legislaţiei”. Legea cererii şi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul muncă, la fel ca pentru orice tip de marfă. Prin urmare, economistul englez distinge şi un “preţ de piaţă al muncii”, categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scăzământ din valoarea creată peste salariul muncitorului şi care serveşte proprietarului de capital.

Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat al societăţii reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare propriilor activităţi. Strângerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietăţii funciare.

Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământului şi al muncii dintr-o ţară ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătite întotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de către ţara respectivă. În această accepţiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producţie la nivelul ţării.

Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şi implicit scad şi posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa firească a agenţilor economice este să plătească impozitele din venit chiar şi în condiţiile în care statul impozitează capitalul. O politică raţională a guvernului ar trebui, după Ricardo, “să încurajeze o asemenea dispoziţie în sânul populaţiei şi să nu pună niciodată asemenea impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupra

38

capitalului, deoarece, procedând astfel, ele vor reduce fondurile pentru întreţinerea muncii, şi, în consecinţă vor micşora pe viitor producţia ţării”.

În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel, capacitatea de absorbţie şi utilizare a forţei de muncă se micşorează, iar avuţia naţiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afectează la rândul său mărimea şi interesele proprietarilor funciari.

Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus în atenţia economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului internaţional de către statele participante.

Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu cereale” (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este avantajoasă chiar şi în cazul în care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi obţinute în ţara importatoare.

Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional”.

David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce.

Prin urmare, Ricardo se referă atât la cauza ce determină diviziunea internaţională a muncii şi a comerţului internaţional, respectiv criteriul alocării raţionale a resurselor productive (avantajul relativ), cât şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile liberalismului economic. Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei sociale între parteneri atât la scară naţională, cât şi internaţională.

Atât pe piaţa internă cât şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţi ai schimbului – valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ – sunt, după părerea lui Ricardo, de natură obiectivă şi pot fi determinaţi cantitativ.

Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de pieţe sunt explicate de Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului şi muncii, comparativ cu mişcarea lor liberă în cadrul economiei naţionale. Urmaşii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen “imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”.

39

Teoria ricardiană a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite.

Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective. Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric ipotetic, devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de comerţ internaţional” cu două ţări şi două produse.

Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.

Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 100 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste produse, pe ansamblul celor două ţări este de 390 unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene a comerţului internaţional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor produse. Ambele ţări au un “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea uneia din cele două mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi Anglia în producţia de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel:

PRODUSUL/ ŢARA PORTUGALIA ANGLIA VIN 80 U.M. 120 U.M.

STOFĂ 90 U.M. 100 U.M. TOTAL 170 U.M. 220 U.M.

TOTAL MONDIAL 390 U.M.

După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economiseşte 10 unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi de muncă.

După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară obţine avantaje relative din schimburile cu cealaltă ţară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şi de o serie de factori cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări faţă de cealaltă, nivelul productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural. Pentru a ne putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerţului internaţional din epoca pre modernă este necesar să raportăm modelul şi concluziile acestuia la realitatea istorică a timpului şi să ţinem seama de consideraţiile critice

40

ulterioare făcute la adresa lui. Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a

manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora.

În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui mai mic dezavantaj absolut.

4.5 Robert Thomas Malthus Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte studiile

la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie politică”, aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei şi a săracilor.

Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este “Eseu asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au făcut-o să devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fost lăsată la o parte.

Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul pentru David Ricardo în analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre populaţie şi mijloacele de subzistenţă.

“Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referinţă de la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar până la un punct. Spre exemplu, dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a creşterii numerice a populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsură. Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează, deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital. Chiar şi modul de concepere a economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică are un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi participarea statului.

41

În “Eseu asupra principiului populaţiei” Malthus s-a străduit să vadă în “geneza şi desfăşurarea unor fenomene economice, factori de natură biologică.

El a căutat să sublinieze că “natura a pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie, îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului”. În acest cadru el releva pericolul imediat al creşterii cu repeziciune a populaţiei, paralel cu încetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă, aceasta din urmă fiind reflectată în dimensionarea puterii de producţie a unui pământ dat. Prin urmare, este vorba de o creştere în progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în progresie aritmetică a hranei şi a altor mijloace de subzistenţă, în sensul de a da acestora dimensiunile 256 la 9.

Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului “Eseu asupra principiului populaţiei” ar arăta astfel:

CAPACITATEA DE CRESTERE

PIEDICI IN CALEA CRESTERII

PREVENTIVE: SCĂDEREA

NASTERILOR

POZITIVE: CRESTEREA

MORTALITĂTII RETINERI MORALE

VICII VICII MIZERIE

INDICELE REPRODUCERII

MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ

Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii: (1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a

creşte rezervele de hrană; (2) totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; (3) ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strânge la un loc o

serie de fapte familiare, deducând consecinţele acestora. Este sigur, spune el, că populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitele rezervelor de hrană, că o înmulţire nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă.

Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, “limita economică” a pământului, generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi acoperite eficient. El surprinde şi o “limită fizică” a solului, generată de sărăcirea şi deteriorarea acestuia. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât şi remediile propuse de Malthus pentru soluţionarea problemei.

Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă. Această sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde în disperare clasele inferioare

42

ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor”. Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le înfăptuiască.

Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent.

La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a disputei privind legăturile ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinând că “economia politică are mai mult relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice”. El va susţine ca economia politică a devenit ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire.

Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activităţii umane pentru a fi apropiat”.

Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de avuţie, consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei naţionale”.

Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj. El caută să explice şi să găsească posibile soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice.

În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă, natură şi mărime. Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie între capitalul constant, numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul care este comandat”.

În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi factură.

Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl

43

plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât ele, în contextul realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă? La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

4.6 John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic clasic John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un

mediu propice studiului gândirii economice clasice. Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în lucrarea

“Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820 Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saintsimoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică fundamentală “Principii de economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”. Ulterior va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861).

În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară.

În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul “naturii şi legilor producerii şi ale

44

distribuirii avuţiei”. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice.

Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşi utile, intră în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale, concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul.

Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat al produsului muncii se numeşte capital”.

Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea avuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele în care ea s-a materializat.

Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un al treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două categorii: reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de producţie. Prin această clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnică-natură şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc între mediul economic, tehnic, social şi ecologic.

Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra creşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”. Ele sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului.

Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii producţiei căci populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în care acţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill, economiile pot atinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare din partea agenţilor economici.

Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea poziţiei agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi eliminarea agenţilor economici sărăciţi şi ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor.

Legea creşterii producţiei având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al investiţiilor succesive.

După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci, dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri.

În concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În

45

ceea ce priveşte teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei debutează cu proprietatea, iar proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei. Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii rezultatelor sunt bune. Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale şi a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea. La baza mărimii salariilor se află raportul cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diverşi factori cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporţională cu costul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii.

Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii”.

În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul societăţii. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism.

Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest socialism sui-generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu participare a tuturor la profiturile muncii în comun”. Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia creată cu bunăstarea tuturor.

În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului ţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate a operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă şi desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională, care să ducă, măcar parţial, la rezolvarea problemelor sociale.

Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza efectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele.

În ceea ce se va numi “teoria valorilor internaţionale”, Mill porneşte de la teoria ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema repartizării avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale.

“Teoria valorilor internaţionale” încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă.

46

În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenţilor economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în ţara cu care efectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai mică.

Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine ambiguă şi contradictorie.

El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenţilor economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate.

Împărţirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de pierdut.

Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din comerţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase.

John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerţul internaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine. Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în lume.

Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are în vedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce priveşte competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi.

Deşi liberalismul clasic a reprezentat o revoluţie în ştiinţa economică, totuşi premisele avute în vedere, presupoziţiille folosite, ca şi unele teorii au devenit nesafisfăcătoare în ceea ce priveşte explicarea unor fenomene şi procese economico-sociale. Spre exemplu, în condiţiile desfăşurării unor procese economice şi sociale existente în faza de ascensiune a capitalismului, cum sunt acumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă şi forţată a micilor producători, consolidarea şi sporirea rolului marilor firme în controlul pieţei şi al economiei, declanşarea crizelor economice, apariţia şomajului cronic şi a inflaţiei, creşterea mişcărilor sociale, devine cu totul inadecvată şi nerealistă încercarea de susţinere şi dezvoltare pe mai departe a temelor şi conceptelor vechi cum sunt: individualismul economic, realizarea principiului “laissez-faire-ului”, într-o lume cu diferenţe mari în ceea ce priveşte distribuţia bogăţiei şi a veniturilor.

47

Faţă de asemenea neajunsuri între teorie şi realitate se vor manifesta ulterior două categorii importante de reacţii, diametral opuse: una, care pune accentul pe abordările analitice, iar alta ce va îmbrăţişa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic.

Cuvinte cheie: – liberalism economic; – teoria rentei; – teoria dobânzii; – preţ natural; – preţ politic; – diviziunea muncii; – valoarea de schimb; – valoare de întrebuinţare; – mâna invizibilă.

Teste de verificare: 1. Cum defineşte W. Petty renta? Dar dobânda? 2. Ce este preţul natural şi preţul politic în concepţia lui W. Petty? 3. Care este ideea centrală a lucrării „Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith? 4. Cum sunt definite valoarea de schimb şi valoarea de întrebuinţare de către Adam Smith? 5. În ce constă principiul mâinii invizibile la Adam Smith? 6. Cum defineşte Adam Smith venitul naţional? 7. Care este definiţia salariului în concepţie smithiană? 8. Profitul în concepţia lui Adam Smith. 9. Care este concepţia lui J.B. Say cu privire la economia politică? 10. Ce înţelege Say prin întreprinzător? 11. În ce constă teoria debuşeelor a lui J.B. Say? 12. Care sunt cele patru direcţii principale pe care le analizează D. Ricardo? 13. Care sunt cele două categorii de bunuri în concepţia lui D. Ricardo şi în ce constau

acestea? 14. Cum didefenţiază D. Ricardo valoarea şi bogăţia? 15. În ce constă teoria valorii-muncă a lui D. Ricardo? 16. Enunţaţi conţinutul teoriei ricadriene a rentei funciare. 17. Care sunt cele trei ipostaze ale salariului în concepţia lui Ricardo? 18. Cum defineşte Ricardo impozitele? 19. Care sunt cele trei elemente esenţiale ale teoriei malthusiene? 20. Ce cuprinde avuţia în concepţia lui T. Malthus? 21. Avantajul direct şi avantajul indirect al comerţului internaţional în concepţia lui J.S.

Mill?

48

CAP. 5. – DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ

Rezumat Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele mai

învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale. Tradiţiile începuseră să devină absolute atât sub forma comportamentelor de producţie cât şi a concepţiilor despre viaţă.

Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii. Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să mai funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce făcea atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor. Tocmai datorită acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în centrul sistemului său teoretic conflictul. Lucru normal şi previzibil, studii mai recente arătând faptul că oamenii de ştiinţă nu creează undeva în afara spaţiului şi timpului ci sunt puternic influenţaţi de concepţiile generale despre viaţă şi problemele specifice mediilor lor naţionale.

Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de autorii romantici, care în ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea conservatoare care ţinea la apărarea vechilor tradiţii şi relaţii sociale. Imaginile pe care ni le transmit arată muncitorii lucrând 12-14 ore pe zi şi de abia având din ce supravieţui. Situaţia era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o realitate dar era lentă, fluctuantă, crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile creşteau mult mai rapid. Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care caracterizează atât de bine mişcările sociale ale timpului şi nu neapărat dintr-o înrăutăţire a situaţiei.

Era o nevoie acută de noi ideologii care să canalizeze această nemulţumire, care să-i ofere o ţintă concretă. Astfel modelele socialiste care promiteau tocmai dispariţia surselor de frustrare, adică a inegalităţilor sociale şi a lipsurilor materiale, erau extrem de populare printre cei nemulţumiţi.

5.1. Viaţa lui Karl Marx În acest context socio-economic se naşte Karl Heinrich Marx într-un oraş de pe râul Mossele,

în Prusia, parte din actuala Germanie. El vedea lumina zilei într-o familie din clasa de mijloc, de origine evreiască, dar al cărui tată s-a convertit la protestantism pentru a-şi păstra slujba de avocat.

La 17 ani se înscrie la Facultatea de Drept din Bonn, pe care o părăseşte anul următor pentru a se muta la cea din Berlin, mult mai serioasă. Aici îşi va petrece următorii patru ani, timp în care studiază dreptul, filozofia şi istoria. Tot aici devine editor al unui ziar liberal, ziar sprijinit de industriaşi, ziar care manifesta împotriva autocraţiei din Prusia acelor vremuri. Articolele lui Marx, mai ales acelea legate de problemele economice conduc la închiderea ziarului şi la emigrarea lui Marx în Franţa.

La Paris, unde ajunge în 1843, ia legătura cu socialiştii francezi şi germani şi devine comunist. Scrie câteva lucrări economice dar care rămân sub formă de manuscris până în 1930. Tot aici se dezvoltă şi parteneriatul cu Friedrich Engels (1820-1895). Familia dui Engels era foarte prosperă datorită activităţii de prelucrare a bumbacului, având fabrici la Manchester. Datorită

49

acestui fapt Engels a putu să-l sprijine şi material pe gânditorul idealist care prea adesea nu avea venituri din care să trăiască cu nevasta şi copiii.

La sfârşitul anului 1844 Marx este expulzat şi din Paris şi ajunge la Bruxelles. Aici se ocupă intensiv de studiul istoriei şi elaborează ceea ce va fi cunoscută sub denumirea de concepţia materialistă asupra istoriei. Aici trasează istoria diferitelor moduri de producţie şi prezice colapsul modului de producţie prezent atunci, capitalismul industrial şi înlocuirea acestuia cu comunismul. Activitatea în organizaţiile comuniste este intensă. Cu puţin înaintea izbucnirii revoluţiei din 1848 publică, împreună cu Engels, Manifestul Partidului Comunist.

După înăbuşirea revoluţiei se refugiază la Londra şi acolo îşi va petrece restul vieţii. E convins în această perioadă că o nouă revoluţie este posibilă doar ca urmare a unei noi crize. De aceea se ocupă intensiv de studiul economiei politice pentru a determina cauzele şi condiţiile unei noi crize.

Dar munca sa progresează încet şi abia în 1867 poate publica primele sale rezultate în primul volum al Capitalul, singurul publicat în timpul vieţii sale. Aici, el elaborează propria versiune a teoriei valorii- muncă.

În timpul ultimei decade a vieţii sale sănătatea sa s-a şubrezit şi nu a mai fost capabil de eforturile susţinute care i-au caracterizat activitatea anterioară. Moare la 14 martie 1883 şi e îngropat în cimitirul Highgate din nordul Londrei.

Gândirea sa nu e reprezentată de sistemul teoretic derivat de urmaşii săi şi cunoscut sub numele de materialismul dialectic, o formă dogmatică de marxism. Chiar natura dialectică a abordării sale arată că a fost în general caracterizat de o minte deschisă. Predicţiile sale despre viitorul omenirii însă nu s-au materializat. Dar accentul pe care l-a pus pe rolul economicului în societate şi analiza stratificării sociale în clase conflictuale au făcut istorie, la propriu.

5.2. Filozofia social – istorică marxistă

Filozofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică. Astfel, diferenţa între

diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele moduri în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de schimbările în modul de producţie.

Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi se compun din forţa de muncă şi din mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie reprezintă relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie.

Marx formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de producţie. Primele evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de producţie sunt mult mai încete în transformări. De aici apare conflictul ca factor intermediar de explicare a schimbării sociale, prin intermediul lui realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de producţie.

În modelul său istoric Marx apreciază că în orice societate, oamenii se pot diferenţia în funcţie de raporturile lor cu mijloacele de producţie. Apar astfel cele două clase fundamentale, proprietarii şi ne-proprietarii. Alături de aceste clase pot apărea şi altele, dar acestea sunt periferice.

50

Pentru a-şi argumenta şi întări modelul, Marx construieşte o istorie a modurilor de producţie în care caută să-şi utilizeze modelul. Astfel apare o societate imaginară, „comuna primitivă”, în care nu exista proprietate asupra bunurilor de producţie. Cercetările antropologice nu au reuşit însă să descopere în prezent nici o societate care să nu utilizeze proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi nici nu a fost adusă vreo dovadă că o astfel de societate ar fi existat vreodată.

Dar Marx avea nevoie de acest construct fantezist pentru a ataca proprietatea ca element esenţial al oricărei forme de organizare a vieţii sociale. Dacă ar fi existat vreodată aşa atunci o astfel de societate să existe din nou. Proprietatea ar putea apărea atunci ca un furt. Iar factorul care ar fi condus la această schimbare ar fi fost inovaţia tehnologică, adică dezvoltarea mijloacelor de producţie. Ea a condus la depăşirea satisfacerii nevoilor elementare, ceea ce a permis apariţia unor bunuri care puteau fi trecute prin furt în proprietatea unor indivizi.

Deci societatea e vizualizată de Marx ca fiind formată din două clase cu interese opuse. O clasă de exploatatori şi una de exploataţi, care se află în conflict fundamental. Iar sursa răului o constituie proprietatea. Dar încercarea sa de a prezenta un model credibil al societăţilor istorice ca fiind formate în special din exploataţi şi exploatatori eşuează de asemenea. Sclavii şi proprietarii de sclavi nu au reprezentat decât o parte redusă a populaţiei în antichitate, insignifiantă în majoritatea timpului şi societăţilor, cu excepţia unor scurte perioade în Grecia şi Roma antică. În feudalism exista o clasă suplimentară faţă de feudali şi ţăranii liberi şi de meseriaşi. Dar şi clerul reprezenta o categorie socială importantă care rămâne în afara explicaţiei marxiste, nefiind nici nobili, nici aserviţi. Realitatea era cu total diferită faţă de modul în care simplul model marxist de sistematizare a istoriei încerca să o prezinte.

Cel mai mult se apropie de realitate Marx în descrierea capitalismului, ca fiind format din capitalişti şi din muncitori.

5.3. Filozofia economică marxistă

În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra

capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare preocuparea pentru ştiinţificitate.

Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atât de programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cât de argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale fundamentale.

În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările filosofice şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a vieţii de studiul ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al „Capitalului”, intitulat „Teorii asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a ştiinţei economice.

Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor teoriei economice liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările socialiştilor utopici care îl

51

precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii pentru a putea să argumenteze pe baza lor prăbuşirea modelului capitalist de societate şi să dovedească validitatea unui nou model de societate.

Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale teoriilor economice ale predecesorilor săi au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci abstractizarea inutilă la liberalii clasici şi cunoştinţele economice nesatisfăcătoare la socialiştii utopici. Pe de altă parte, atacă şi concepţia romantică asupra istoriei care punea prea mult accent pe rolul intenţiilor unor persoane în determinarea cursului istoriei. Pentru Marx istoria e determinată de fapte obiective.

La rândul lui, Marx a fost criticat de către alţi economişti. Această analiză critică a operei sale ne permite să investigăm universul gândirii sale. Una dintre primele şi cele mai bine făcute critici a operei marxiste a făcut-o austriacul Bohm-Bawerk.

În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie. Fetişismul, dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi dezvoltării proprietăţii private. Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine pe om. Dezumanizarea (alienarea) se referă la pierderea de către individ a controlului asupra utilizării propriei forţe de muncă iar exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului asupra produsului muncii sale.

Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi titlul celei mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul exercită un rol de comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice cotidiene, folosirea resurselor, organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional. Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e privit nu în forma sa fizică, ci pe planul componentei sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie. Deţinătorii capitalului au comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de execuţie.

Pe acelaşi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de piaţă generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem capitalist destructurant Marx îi opune societatea socialist-comunistă, unde datorită cooperării conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre utilizare şi nu spre profit.

Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus accentul pe contradicţiile interne ale acestuia, pe problemele care existau în societate, şi în acelaşi stil ca şi profeţii apocalipsei din zilele noastre, prevedea distrugerea sistemului capitalist. După câteva decenii, alţi marxişti (Rosa Luxemburg) anunţau chiar date exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist. Istoria însă nu a ţinut cont de profeţiile lor.

5.4. Teoria economică marxistă

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră

valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului.

52

Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă.

Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului.

Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc., reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.

La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.

Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.

O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă.

În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic.

La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei simple şi lărgite.

Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului. Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital

53

variabil. A doua etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute.

Undeva în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică. Încercarea de a prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să apară plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi chiar dacă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare.

Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă!

De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie? Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul salariu.

Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de capital.

Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul producţiei.

Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital constant şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă capitalul total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămân constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii.

De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de exploatare.

La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna opresorii şi vor lua în propriile mâini conducerea economiei.

Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă

54

că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea mărfurilor.

Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora.

În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale.

Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza cheltuieli celor care le produc.

Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii stă cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto.

În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura creatoare de valoare?

Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte categorii de capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare.

Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţionale schema jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura inter-relaţionare posibilă fiind conflictul.

55

Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri. Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară naţională.

5.5. Continuatorii lui Marx

Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX. Dezvoltări şi

aplicaţii ale gândirii economice marxiste au fost construite după moartea lui Marx de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una concretă, indicând paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea, pierzându-se caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei sale economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea.

Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia, prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale.

Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist. Criticându-l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu al revoluţiei. Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri.

Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La scară mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice monopolurile. Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind de la această modificare a contextului Lenin crează un nou capitol al economiei politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei generale a capitalismului.

Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism. Aceasta era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital capătă însemnătate primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc.

Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu mai e făcută numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini, burghezia imperialistă. În ceea ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că aceasta nu mai trebuie să izbucnească simultan în toate ţările capitaliste ci există posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist. Evident, el vorbeşte de Rusia.

56

Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea capitalismului. Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza unor prezumţii simple, arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat. Ceea ce face de fapt Lenin e să prezinte contradicţiile capitalismului pentru a afirma apoi că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire este iminentă.

Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această cauză absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru academicieni, ci au afectat miliarde de oameni.

Marxismul a fost introdus de către intelectualii socialişti şi din România. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială” mai multe studii de marxism, printre care „Ce vor socialiştii români” şi „K.Marx şi economiştii noştri” (1884). Lucrarea sa de referinţă rămâne însă cea din 1910, „Neoiobăgia”. În aceasta din urmă se preocupă de problemele agriculturii româneşti, confruntată cu introducerea relaţiilor capitaliste de producţie şi marcată de subdezvoltare.

Pe un plan mai larg, opera lui Gherea contribuie la răspândirea ideilor economice marxiste în România. Fără a recurge la soluţia facilă a dogmatismului, Gherea analizează în mod original problemele economiei româneşti, propune soluţii de înnoire a acesteia. Gândirea sa este influenţată de cea marxistă, dar se manifestă înnoitor faţă de aceasta.

În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al ideilor marxiste, dar ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se ascunde dorinţa de putere. Revoluţia bolşevică din Rusia transformase complet datele problemei, marximul fiind pus, ca doctrină politico-economică la proba faptelor. Dogmatismul promovat de Comintern ţine acum locul unei veritabile reflecţii. Printre puţinii care au curajul şi puterea de a promova idei noi se numără şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta promovează mai ales modele de reformă ale societăţii româneşti pe baza învăţăturilor marxiste.

Încheiem acest capitol cu un fragment din „Socializarea societăţii”, opera cea mai reprezentativă a Rosei Luxemburg, încercând să facem o analogie cu relaţie dintre teoriile marxiste şi realitatea:

„În zilele noaste munca din industrie, agricultură sau din birouri este o sarcină greu de îndeplinit şi neplăcută pentru proletari. Fiecare merge la muncă numai pentru că este nevoit, altfel neavând mijloacele de a trăi. Într-o societate socialistă, unde toţi muncesc împreună pentru propria bunăstare, sănătatea forţei de muncă şi entuziasmul său pentru muncă vor fi tratate cu maximă consideraţie. Ore mai puţine de muncă, care să nu depăşească capacitatea normală, spaţii de lucru curate, metode de recreare şi de variere a muncilor vor fi introduse pentru ca fiecare să se bucure îndeplinindu-şi sarcinile.”

Cuvinte cheie: – marxism; – doctrină marxistă; – teorii asupra plusvalorii. Teste de verificare: 1. Care sunt cele două componente prin care este analizat modul de producţie?

57

2. În ce constă legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de producţie? 3. Ce este valoarea în concepţia lui Marx? 4. Care este semnificaţia noţiunii de plusvaloare? 5. Care este distincţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb în concepţia

marxistă? 6. În ce constă legea tendinţei de scădere a ratei profitului? 7. Enunţaţi critica valorii-muncă a lui Marx.

58

CAP. 6. – GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ PÂNĂ LA 1859

Rezumat Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de împrejurările istorice, interne şi

externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activităţile economice. Ca urmare, ea are atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât şi unele particularităţi. Referindu-se la istoria poporului român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi traiului”. În aceste împrejurări, obiectul reflecţiilor economice l-au constituit nu numai probleme ale organizarii, funcţionării şi dezvoltării economiei româneşti în diferite etape istorice, ci şi implicaţii pe care le-au avut asupra acestora separarea vremelnică a teritoriilor româneşti prin graniţe politice şi stăpânirile străine relativ îndelungate.

O particularitate a gândirii economice româneşti o constituie preocuparea pentru unirea

românilor în statul naţional unitar, independent şi suveran. I. Ghica arăta că fără unire “geniul nostru naţional nu se poate dezvolta”, iar I. C. Brătianu sublinia că “sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională; că pe cât vom fi trunchiaţi în bucăţi, locul naţiei noastre va fi gol în hotarul cel mare al omenirii şi omenirea va suferi, şi noi vom suferi şi mai tare”. Unirea la rândul său, scria G. Bariţiu, “insuflă pe întreaga naţie pentru apărarea libertăţii şi a neatârnării”.

În acelaşi timp, idealul unirii şi independenţei naţional-statale este asociat cu cel al dreptăţii sociale, pentru că sublinia S. Bărnuţiu, “libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională şi că libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege nici la un popor de pe pământ”. Asocierea celor două idealuri a determinat şi manifestarea unitară a gândirii economice pe întreg teritoriul românesc, cu toată separarea vremelnică a acestuia prin graniţe politice.

Teoria economică era privită de economiştii români ca expresie a unor realităţi istoriceşte determinate şi a unor interese economice ori de altă natură, de asemenea, istoriceşte determinate. D.P. Marţian arăta că “punctele de vedere ale maximelor economice sunt multe, şi după diferenţele timpului şi locului”, iar P. S. Aurelian îi critica pe acei economişti care “au uitat sau uită mereu că în economia politică trebuie a se deosebi teoria de practică”. D. P Marţian mai sublinia că “economia politică nu este un teren încheiat, ci o ştiinţă ce creşte în toate dimensiunile, fiindcă trebuinţele poporului, prefăcându-se pe zi ce trece, dau scrutătorului noi implicări şi rezultate”. Ea este deci o ştiinţă deschisă, cu posibilităţi nelimitate de înnoire, dezvoltare.

În mod firesc, gândirea economică românească s-a dezvoltat în contact cu cea din alte ţări, exponenţii ei manifestând o largă deschidere, receptivitate faţă de aceasta. Ei au preluat idei şi teorii din curente şi şcoli de gândire economică – ale mercantilismului, liberalismului economic clasic, protecţionismului, socialismului utopic ş.a. din diverse ţări, pe care, de regulă, le-au interpretat în dependenţă de realităţile economiei româneşti şi le-au pus în slujba accelerării progresului acesteia, ceea ce le-a asigurat autenticitate, formularea unor idei şi teorii originale, care reprezintă contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economice.

6.1 Idei economice în operele cronicarilor

59

Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar de izvoare scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia începând cu formarea statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct al ştiinţei, cunoştinţe şi idei economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice etc., în note de călătorie, acte ale domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri economico-sociale şi politice.

Astfel, în scrierile cronicarilor, alături de ideile privind originea şi comunitatea de viaţă a românilor din cele trei Ţări Române locuite de ei, întâlnim şi consideraţii economice. M. Costin sublinia că numele de român este “dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei”, iar C. Cantacuzino scria că românii din Ţara Românească, Ardeal şi Moldova “toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.

Susţinând rânduielile feudale, cronicarii au criticat abuzuri ale boierilor şi domnitorilor, tendinţa acestora de a se îmbogăţi cu orice preţ şi de a risipi, precum şi starea grea a ţăranilor. M. Costin condamna pe acei care “caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuşi se risipeşte”, acea “nesăţioasă hire a domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă”. Iar I. Neculce aprecia că abuzurile şi samavolniciile boierilor şi domnitorilor duc la ruinarea ţării şi la starea deosebit de grea a ţăranilor.

Cronicarii au dezvăluit consecinţele cotropirilor străine, distrugerile şi jafurile care le însoţeau pe acestea şi pericolul care-l prezentau pentru desfăşurarea firească a vieţii economico-sociale şi politice a românilor. I. Neculce arăta că tătarii au intrat în ţară “ca lupii într-o turmă de oi… Mâncau tot, şi pâne şi dobitoc, s-au jecmănit tot până la un cap de aţă”. Iar Gr. Ureche, referindu-se la turci şi la împărăţia lor, scria că “supt mâna lor şi supt jugul lor suntem şerbi”.

6.2. Consideraţii economice în opera lui Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor şi cărturar de talie europeană, cu preocupări

filozofice, istorice şi literare, a formulat numeroase consideraţii economice, cu deosebire în celebra lucrare Descrierea Moldovei (1716).

Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă a ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe “daniile domneşti” şi pe aducerea unor ţărani şerbi din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea marilor proprietăţi funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre “răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei”.

Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri ale boierilor şi statului feudal, arătând că “ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă” şi că ţăranul “plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare, conchide el, ţăranii moldoveni “sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume”.

D. Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în calea dezvoltării

60

economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi. Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele schimbări de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează în mod deosebit pe ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile supuşilor, ci după măsura lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase bogăţii.

D. Cantemir scrie: “Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug roade", iar “munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele. Numai din pricina cumpătării domnitorilor şi a lipsei de săpături în munte nu s-au putut face săpături mai înainte. În vremea noastră, lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei“. Imperativul dobândirii independenţei ţării este însoţit de ideea unirii tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, “pe care acum Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul stau”.

Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru domnie, înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii, sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei raţionaliste şi umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul occidental sau din alte părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale Ţărilor Române.

6.3. Idei economice în documente ale mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi

politice Documentele mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi politice conţin numeroase idei

economice, sociale şi politice, unele de o profunzime deosebită, care vizează tranziţia în modernitate. Astfel, în Înţelegerea de la Cluj-Mănăştur, încheiată între reprezentanţii nobilimii şi conducătorii răscoalei de la Bobâlna (1437) se arată că ţăranii, acea “obşte a ungurilor şi românilor ce locuiesc în aceste părţi transilvănene şi pe orice moşii”, s-au răsculat pentru că “episcopul Transilvaniei, nevoind să strângă zeciuielile datorate lui în monedă curentă de dinari cu valoare mică, adunându-se la ei aproape trei ani, de curând a vrut să le stoarcă în monedă mare şi grea”. Totodată, se adaugă că ţăranii s-au răsculat “şi fiindcă au fost înjosiţi în grea robie de către stăpânii lor de pământ, ca şi când ar fi fost robi cumpăraţi…, au fost despuiaţi cu totul de lucrurile lor. Ei sunt lipsiţi de toate drepturile lor de libertate, crunt oprimaţi şi împovăraţi cu greutăţi de neîndurat” şi cer “ să se ia de pe grumazurile lor jugul insuportabil al robiei”. Este formulată astfel cerinţa instituirii unui nou statut social al ţăranilor, întemeiat pe libertate. Iar ideea privind cauza amânării strângerii zeciuieilor premerge cunoscuta lege a financiarului englez Th. Gresham (1519-1579), potrivit căreia “moneda rea o alungă pe cea bună din circulaţie”.

Discursul lui Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei de la 1514, este axat pe ideea că

61

robirea unor oameni de către alţii nu este un fenomen natural, ci social şi, de aceea, este necesară desfiinţarea ei. “De vreme ce robia nu vine de la natură, ci din nedreptatea norocului şi din lăcomia omenească, spune Gh. Doja, nu este crimă mai mare decât aceea pe care o fac oamenii, când, folosind cu nedreptate autoritatea lor, aruncă în robie crâncenă şi grea oamenii”.

Condamnarea robiei se sprijină şi pe ideea despre producerea şi repartizarea avuţiei. Adresându-se ţăranilor răsculaţi, Gh. Doja arăta că “tot ce rodesc ogoarele cultivate prin truda şi hărnicia voastră, tot ce produc animalele voastre cade pradă nobilimii, vouă vă rămâne mizeria în robie şi toate lipsurile. Şi aceasta e cu atât mai greu de suportat, cu cât cei ce sunt cauza belşugului tocmai aceia îndură cel mai mult lipsurile”. În continuare, pornind de la ideea egalităţii originare a oamenilor, el subliniază că este firesc ca cei asupriţi să ceară “să li se redea libertatea şi drepturile” şi să lupte pentru aceasta: “Învăţaţi-i pe aceste fiare înfometate să trăiască în egalitate cu ţăranii lor, ca cetăţeni, nu să-i stăpânească în mod nelegiuit, cu dispreţ de nesuportat şi cu violenţă”. Asemenea idei, care vizează trecerea în modernitate, sunt preluate, dezvoltate şi completate cu altele în documente ale mişcărilor sociale ulterioare.

Deosebit de concludente în acest sens sunt documentele răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan(1784). În Ultimatum-ul ţăranilor din Zarand, adresat, în numele lui Horea, nobilimii din Hunedoara, sunt formulate cerinţele: “Nobilime să nu mai fie, ci fiecare (nobil), dacă va putea să capete vreo funcţiune împărătească, să trăiască din aceea. Posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare… Căci dânşii (nobilii) încă să plătească impozite întocmai ca poporul contribuabil plebeu… Pământurile nobiliare să se împărţească între poporul plebeu. Desfiinţarea nobilimii şi împărţirea pământurilor nobiliare la ţărani, obligaţia tuturor membrilor societăţii, inclusiv a foştilor nobili, de a-şi câştiga cele necesare traiului prin muncă proprie şi de a plăti impozite erau cerinţe a căror înfăptuire viza înlăturarea feudalismului şi trecerea la societatea modernă. De aceea, N. Bălcescu avea să scrie că Horea a afirmat cu toată claritatea “drepturile naţiei române şi programul social al revoluţiilor ei viitoare”.

În documentele revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu(1821) sunt formulate cerinţe privind eliberarea ţăranilor din robie, instaurarea legalităţii şi a dreptăţii pentru popor, precum şi lupta tuturor românilor pentru a trăi în libertate. În Proclamaţia de la Padeş se subliniază: “ pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să fim robi?”. Şi se lansează chemarea la luptă pentru realizarea idealului revoluţiei – “binele şi folosul a toată ţara”. Cerinţa înlăturării “balaurilor” şi a desfiinţării robiei este însoţită de precizarea că nimeni nu are voie “să se atingă măcar de un grăunte de binele sau de casa vreunui neguţător, orăşan sau ţăran, sau de alt al vreunui locuitor; decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se ia pentru folosul obştesc. Cu alt prilej, T. Vladimirescu menţionează cerinţa uşurării dajdiilor şi a asigurării drepturilor pentru toţi patrioţii, pentru ţărani înainte de toate.

În acelaşi timp, el formulează cerinţa unirii tuturor forţelor poporului pentru a dobândi “dreptăţile cele folositoare la toată obştea”. Astfel, condamnându-i pe acei boieri pământeni care s-au “unit cu cei după vremi trimişi domni”, adică cu fanarioţii, şi care “nici acum mai sus numiţii nu voiesc a împlini cererea pentru slobozirea dreptăţilor”, T. Vladimirescu subliniază: “ Să ne unim cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fiii ai aceleiaşi maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după

62

destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a drepturilor noastre” acelaşi sens se adresa el şi locuitorilor Moldovei, pentru ca “fiind la un gând şi un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-ne unii pe alţii. În documentele revoluţiei conduse de T. Vladimirescu se reflectă strânsa legătură a luptei pentru emanciparea socială şi cea naţională.

Cerinţele privind abolirea structurilor economice ale feudalismului şi instituirea proprietăţii private libere de servituţile feudale, unirea românilor în statul naţional unitar şi dobândirea independenţei naţionale, afirmate cu deosebită vigoare în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea, vizau modificarea profundă a economiei, a raporturilor sociale şi a sistemului politic, înscrierea ţării pe calea dezvoltarii moderne.

6.4. Şcoala transilvană de gândire economică

Dezvoltarea economiei românilor din Transilvania, unde ei erau populaţie majoritară, alături

de care s-au aşezat şi alte populaţii, a fost multă vreme puternic afectată de faptul că Transilvania era inclusă în economia unui stat eterogen, precum şi de sistemul feudal devenit anacronic. Românii transilvăneni au fost nevoiţi să lupte timp îndelungat împotriva asupritorilor străini, care, subliniază A. Roman, “neîncetat au laborat sistematic la distrucţiunea neamului nostru român, prin urmare distrucţiunea teritoriului locuit de români” (1, p. 468). Iar S. Bărnuţiu condamnă societatea feudală şi legislaţia acesteia care conferă stăpânitorilor toate drepturile, iar poporului numai îndatoriri, pe care “l-a legat de glie”, şi “nimiceşte industria şi comerţul, stinge artele şi ştiinţele”. Aceste împrejurări au determinat constituirea şi afirmarea şcolii transilvane de gândire economică, cu contribuţii ale autorilor memorandumurilor din anii 1791 şi 1804, ale lui Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Ion Roman, Parteniu Cosma, Aurel Cristea, Ioan Creţu ş.a. În cadrul acestei şcoli se întâlnesc deosebiri de opinii, dar coordonatele ei fundamentale sunt înfăptuirea tranziţiei în modernitate şi realizarea dezideratului: “Noi vrem să ne unim cu ţara!”, exprimat la întrunirea din anul 1848 pe Câmpia Blajului.

Cerinţele din memorandumul Supplex Libellus Valachorum (1791), potrivit cărora românii să fie recunoscuţi cu statutul de egali cu celelalte naţionalităţi din Transilvania, să fie puşi “în folosinţa comună a drepturilor societăţii civile” şi să li se asigure “accesul la învăţarea artelor si meşteşugurilor”, precum şi cele cuprinse în memorandumul din 1804 despre necesitatea de a desfiinţa iobăgia, de “ a se scutura acest jug”, au fost dezvoltate ulterior şi completate cu altele, care, privite în totalitatea lor, alcătuiesc un sistem de gândire ce defineşte şcoala transilvană de gândire economică, şcoală care a fiinţat între anii 1791-1918.

Promotorii acestei şcoli au pornit de la rolul factorului economic în emanciparea oricărui popor şi în accelerarea evoluţiei sale spre modernitate. I. Roman arăta că “nici o ţară nu e în stare a face paşi serioşi spre o civilizaţie, fără a fi pus mai întâi fundamentul la un progres economic”. În acelaşi timp, exponenţii şcolii transilvane considerau că economia modernă este economie naţional-statală.

G. Bariţiu sublinia că puterea unui popor, “prezentul şi viitorul său zac în unirea naţională”. Iar I. Roman arăta că sistemul economic este “piatra fundamentală pe care se aşează şi se zideşte

63

edificiul politic naţional al oricărui popor cu aspiraţiuni de progres în cultură”. Cu ajutorul acestor idei şi pornind, desigur, de la comunitatea vieţii economice a românilor de pe întreg teritoriul pe care ei s-au format ca popor şi naţiune, exponenţii şcolii transilvane au susţinut imperativul constituirii statului naţional unitar român.

Din perspectiva evoluţiei în modernitate, ei au investigat toate problemele dezvoltării economiei transilvănene. Întrucât dezvoltarea agriculturii era puternic grevată de raporturile feudale, revoluţionarii de la 1848 subliniau că naţiunea română “cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei, fără nici o despăgubire din partea iobagilor”. După abolirea iobăgiei, atenţia a fost concentrată asupra lichidării rămăşiţelor raporturilor feudale şi a modernizării agriculturii sub aspect tehnic, agrotehnic, economic etc. Atenţia deosebită acordată agriculturii se explică prin înţelegerea locului şi rolului ei în cadrul economiei moderne, dar şi prin aceea că ea era ocupaţia de bază a românilor transilvăneni. Nu erau omise, desigur, celelalte ramuri ale economiei. Astfel, G. Bariţiu sublinia necesitatea luării măsurilor “pentru înflorirea agriculturii, meseriilor şi comerţului”, iar I. Roman menţiona că fără industrie “pe lângă care trebuie să se învârtă toată activitatea economică a unui popor, cum se învârt planetele pe lângă soare, nu este posibil nici un progres”. G. Bariţiu mai sublinia şi oportunitatea dezvoltării transportului fluvial, a construirii de căi ferate în Transilvania, având în vedere şi realizarea joncţiunii lor cu cele din România. Atenţia cuvenită era acordată dezvoltării învăţământului şi ştiinţei, întrucât, arăta S. Bărnuţiu, “industria şi comerţul numai la lumina ştiinţei înfloresc”. Totodată, era relevată importanţa dezvoltării creditului şi instituţiilor bancare, a cooperaţiei ş.a., ca pârghii ale propăşirii economiei.

În vederea susţinerii modernizării economiei, exponenţii şcolii transilvane au utilizat idei ale liberalismului economic şi ale protecţionismului, preluate de la diferite şcoli de gândire economică, având în vedere, desigur, împrejurările din Transilvania. Astfel, ideile despre “slobozenia fiecărei meserii şi îndeletniciri omeneşti” erau utilizate pentru a susţine desfiinţarea iobăgiei şi accesul românilor la toate activităţile economice, libertatea individuală, proprietatea particulară modernă şi libera iniţiativă. Iar idei ale protecţionismului au fost utilizate pentru a apăra economia transilvăneană de concurenţa produselor din provincii mai dezvoltate ale imperiului şi din ţări dezvoltate industrial şi a impulsiona dezvoltarea ei. Liberul schimb promovat de statele industriale, arăta G. Bariţiu, urmăreşte “să spolieze, să ruineze comerţul, industria, agricultura, peste tot prosperitatea altor state”, iar P. Cosma menţiona că “industria în toată lumea s-a întemeiat şi dezvoltat cu privilegii”.

Desfiinţarea iobăgiei şi dezvoltarea economiei transilvănene erau privite nu numai ca probleme economico-sociale şi politice, ci şi ca probleme naţionale, lupta de emancipare socială împletindu-se strâns cu cea de eliberare naţională a românilor. De subliniat că, promovând interesele românilor, adesea în cadrul unor ample confruntări teoretice şi doctrinare cu exponenţii celor ce se străduiau să-şi apere poziţiile privilegiate, promotorii şcolii transilvănene n-au manifestat atitudini naţionale cu tendinţe exclusiviste. Dimpotrivă, ei au susţinut cu consecvenţă principiul egalităţii între toţi locuitorii din Transilvania. Astfel, S. Bărnuţiu sublinia că “naţiunea română nu voieşte a domni peste alte naţiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voieşte drept egal pentru toate”. Iar A. Iancu menţiona că principiile egalităţii, libertăţii, frăţietăţii “le pretindem de la oricine, garantate pe temeiul existenţei naţiunilor”.

64

Şcoala transilvană de gândire economică a contribuit substanţial la pregătirea pe plan teoretic a desăvârşirii formării statului naţional unitar român şi la stimularea iniţiativelor în vederea înscrierii ţării în modernitate.

6.5. Idei, teorii şi doctrine ale problemei agrare

În legătură cu problema agrară, îndeosebi cu proprietatea funciară şi raporturile economico-

sociale întemeiate pe aceasta, au fost formulate numeroase idei şi teorii, exprimate în cadrul unor ample dispute între susţinătorii marii proprietăţi funciare boiereşti şi ai şerbiei şi promotorii emancipării şi împroprietăririi ţăranilor clăcaşi.

Idei economice ale primilor sunt cuprinse în Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova, care au stipulat degrevarea unei treimi din proprietatea funciară a boierilor de orice servitute feudală, micşorarea suprafeţelor date în folosinţă clăcaşilor, sporirea obligaţiilor acestora faţă de boieri, prin mărirea nartului, introducerea “învoielilor” între clăcaşi şi boieri pentru pământul suplimentar de care primii ar avea nevoie ş.a. Pentru menţinerea marii proprietăţi funciare a boierilor şi a şerbiei, au pledat reprezentanţii acestora în Comisia proprietăţii (1848), care îşi argumentau poziţia cu ideea potrivit căreia proprietatea funciară a boierilor este legitimă, ea avându-şi originea în recompensele acordate de domnitori strămoşilor lor, pentru fapte de vitejie, precum şi cu ideea că claca nu este o robie, ci “o simplă chirie, adică o indemnizaţie din partea săteanului către proprietar, pe a cărui moşie se află cu locuinţa, pentru foloasele ce a tras din moşie. Ulterior, sub presiunea evenimentelor , fără a abandona ideea legitimităţii marii proprietăţi funciare a boierilor, exponenţii acestora au acceptat desfiinţarea şerbiei, dar fără împroprietărirea clăcaşilor , care urmau a deveni proprietari prin cumpărarea de pământ de la marii proprietari, prin libera învoire a părţilor, sau din moşiile statului şi ale aşezămintelor publice, aşa cum se preconiza în Proiectul de reformă agrară al Comisiei Centrale de la Focşani (1859), proiect criticat cu tărie de promotorii emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor. Astfel, V. Mălinescu, invocând dreptul istoric al clăcaşilor şi experienţele altor ţări, arată că o asemenea reformă ar fi “o mare nedreptăţire” şi că emanciparea cu împroprietărirea prin despăgubire a clăcaşilor este “singurul mijloc de a păstra neatins principiul şi dreptul proprietăţii”.

Emanciparea cu împroprietărire a clăcaşilor a fost amplu argumentată de reprezentanţii lor în Comisia proprietăţii (1848), care au formulat idei economice de mare profunzime: “claca este o robie”; “săracii plugari … au îmbunătăţit moşiile, au hrănit ţara şi proprietarii “; prin braţele lor, “lucrând pământul şi prin rodul ieşit au venit bani în ţară”; “lucrătorii de pământ slobozi vor aduce mai mult rod decât trecuţii ani şi va izvorî belşugul, fiindcă fiecare lucrător de pământ se va sili a munci mai mult, ştiind că lucrează pentru interesul său, iar nu pentru al altuia”; clăcaşii “îşi cer o părticică de pământ, îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor”; “munca este sfântă şi proprietatea este sfântă; însă după ce se va împărţi şi clăcaşului câte o părticică, apoi este sfântă şi proprietatea”. Iar în Propunerea deputaţilor săteni, prezentată în 1857 în Adunarea ad-hoc a Moldovei, se sublinia: “lucrăm din primăvară până în toamnă, lucrăm de cum se ia omătul şi până dă îngheţul tot la boieresc”, iar “ogoarele ne rămân în paragină”; “vrem să răscumpărăm boierescul şi toate acelea cu care suntem împovăraţi către boierii de moşii. Vroim să

65

scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem …, dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată nimenea alunga de pe dânsul …, precum şi acela de a se da copiilor noştri pământuri până la acoperirea a două treimi din moşie”.

Imperativul emancipării cu împroprietărire a clăcaşilor a fost amplu argumentat de Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru G. Golescu, Mihail Kogălniceanu ş.a.

Nicolae Bălcescu (1819–1852) a formulat o doctrină a problemei agrare, alcătuită din teorii şi soluţia care se impunea şi expusă în mai multe lucrări, între care Chestiunea economică în Principatele Române, publicată în 1850 la Paris. Această lucrare este o variantă a principalei sale lucrări economice Reforma socială la Români (1850).

Una dintre teoriile formulate de N. Bălcescu este teoria proprietăţii, potrivit căreia proprietatea este un “fapt social supus la modificări pe măsură ce societatea progresează”; fiind “baza societăţii”, ea generează modul de guvernare şi, ca atare, “a face procesul ocârmuirii însemnează a face procesul proprietăţii; răul în societate, inegalitatea excesivă de bunuri nu vine din principiul proprietăţii, ci din legile rele care o guvernează”. De aceea, el analizează, înainte de toate, marea proprietate funciară şi consecinţele ei: “Instituirea marii proprietăţi, întemeiată, după cum am văzut, de către domni în folosul boierilor, al clerului şi al comunităţilor religioase, a fost fatală egalităţii şi ucigătoare pentru mica proprietate”. Concluzia formulată este aceea că “nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive sunt originea proprietăţilor mari în ţările noastre, sunt titlurile stăpânitorilor de azi ai pământului”.

O altă teorie a lui N. Bălcescu, este teoria despre clacă şi şerbie, prin care explică economic apariţia şi generalizarea şerbiei. Exploatarea prin clacă, arată el, a fost din ce în ce mai mult folosită, s-a generalizat, aducând “rezultate dezastruoase”. Dispunând de pământ şi de puterea politică, marii proprietari funciari au “silit în scurt timp populaţia rurală să subscrie la cele mai împovărătoare condiţii. Muncitorii, chinuiţi de foame, siliţi să accepte orice, sfârşiră repede prin a pierde chiar libertatea individuală şi ajunseseră şerbi ai pământului. Şerbia a fost deci urmarea fatală a sistemului de exploatare prin clacă; servajul apare în istorie în acelaşi timp, sau vine îndată după dânsa”. În comparaţie cu sclavia, servajul este “un progres”, dar un fenomen trecător, un rău care ca “să poată dispărea, el trebuia, prin legea necesară şi logică a progresului, să se generalizeze. Cu o deosebită atenţie a analizat N. Bălcescu dispoziţiile Regulamentului Organic, apreciat de I. Ionescu de la Brad drept “charta sărăciei poporului, făcută pentru cel mai mare folos al boierilor”, apreciere pe care N. Bălcescu o împărtăşeşte. Aceasta pentru că, arăta el, legiuirea respectivă a micşorat suprafeţele de pământ date în folosinţă clăcaşilor: “întinderea pământului acordat a fost foarte rău şi cu multă zgârcenie calculată; în special fâneţele şi păşunile sunt vădit neîndestulătoare”. Apoi, în legiuirea respectivă s-a stipulat că “pentru orice prisos de pământ, ţăranul are să cadă la învoială cu proprietarul”, iar “cererea şi oferta nefiind echilibrate prin nevoi reciproce, proprietarii rămăseseră singurii arbitrii ai pieţei. În acelaşi timp, au crescut obligaţiile în muncă ale clăcaşilor, fapt dezvăluit de N. Bălcescu prin analiza nartului: “Regulamentul Organic găsi mijlocul să întreiască numărul de zile de lucru, fixând ce anume lucru trebuie făcut într-o zi”, şi, ca urmare, “ ţăranul n-are timp să se ocupe de pământul său, aşa încât lucrat rău sau rămas aproape nelucrat, nu-i dă decât o recoltă slabă şi neîndestulătoare pentru nevoile sale”. În aceste condiţii, adăuga N. Bălcescu, pentru ţăran, “pământul obţinut devine o iluzie, pentru că n-are timp, nici instrumente de lucru ca să-l cultive”. Ca

66

urmare, este afectată grav şi utilizarea cu eficienţă a resurselor de muncă, întrucât “ ţăranul lucrând silit, lucrează prost şi cheltuim fără folos timpul, puterile şi puţinele braţe de muncă de care dispunem”.

Analiza clăcii şi şerbiei îl conduce pe N. Bălcescu la formularea teoriei produsului net obţinut din exploatarea moşiei, a creării şi însuşirii acestuia. “În preţuirea făcută de Regulament valorii pământului şi muncii – scria el – s-a uitat a se cuprinde produsul net al exploatării moşiei, produs care rezultă mai puţin din capital şi din cheltuielile de exploatare, de-altminteri foarte mici în părţile noastre, cât din munca ţărănească”. În munca clăcaşilor îşi are izvorul nu numai renta feudală, ci şi profitul arendaşului: “Arenda se determină nu după valoarea reală a moşiei, sau după cheltuielile de exploatare, ci după numărul ţăranilor şi după produsul care depăşeşte munca lor obligatorie. Arendaşii, când plătesc proprietarilor o rentă mai mare decât cea hotărâtă de Regulament, scontează în fapt tocmai pe sporul de lucru”. Iar renta feudală este explicată în strânsă legătură cu proprietatea asupra pământului şi dependenţa personală a ţăranului faţă de boier, N. Bălcescu subliniind că boierul “nu urăşte revoluţia pentru că a voit să-i ia pământul, ci el o urăşte pentru că a voit să-i ia privilegiul de a trăi în trândăvie, din sudoarea ţăranului.

Concluzia generală formulată de N. Bălcescu este aceea că Regulamentul Organic nu “a respectat în ţăran măcar personalitatea umană, această primă proprietate, originea şi baza oricărei proprietăţi”. De aici şi soluţia la problema agrară: “democratizarea pământului prin împroprietărirea ţăranilor”, întrucât numai astfel “putem ajunge să asigurăm libertatea ţăranilor, să întemeiem statornic dreptul de proprietate şi să interesăm poporul la apărarea şi păstrarea sa”. Emanciparea ţăranului “trebuia asigurată prin desfiinţarea clăcii sau a muncii silite” şi dându-i “mijlocul de a cultiva pe cont propriu, făcându-l proprietar pe o bucată de pământ, şi putinţa ca să dobândească cu înlesnire capitalul trebuincios culturii. Marea proprietate funciară feudală trebuia înlocuită cu cea modernă: 2/3 să fie dată, cu sau fără răscumpărare, în proprietate absolută ţăranilor, iar 1/3 să rămână în proprietate, de asemenea absolută, boierilor. Ca urmare, ţăranii dobândesc un nou statut social, devin liberi de obligaţiile feudale pe care le au în schimbul folosirii pământului şi proprietari asupra pământului pe care ei l-au lucrat în decursul timpului.

N. Bălcescu preconiza, deci, statornicirea proprietăţii funciare particulare moderne, a “proprietăţii mari şi mici, care fac posibilă cultura mare şi mică”, iar acestea din urmă sunt considerate de el ca fiind “indispensabile ca să prevină variaţiile nefireşti de preţuri, să echilibreze consumaţia, să preîntâmpine în acelaşi timp monopolul şi foametea”. În aceste condiţii, ţăranul “va lucra bine, serios şi conştiincios, ştiind că rodul muncii sale nu mai aparţine altuia”, iar “marea cultură făcută cu lucrători salariaţi, cu ziua, cu anul sau cu bucata, este mai productivă şi mai economică decât aceea care se face cu muncă obligatorie; căci întrebuinţarea maşinilor şi a ştiinţei agricole economisesc proprietarului mâna de lucru”; folosirea maşinilor şi ştiinţei, a asolamentelor, irigaţiilor şi îngrăşămintelor permite să se obţină “o mai mare cantitate de produse cu un mai mic număr de braţe”. În acelaşi timp, mai arată N. Bălcescu, “organizarea culturii mari şi mici, prin dezvoltarea agriculturii, va da avânt industriei, comerţului şi bogăţiei naţionale; buna stare va dezvolta populaţia.

Convins de necesitatea stringentă a înscrierii ţării noastre pe calea dezvoltării moderne, N. Bălcescu sublinia strânsa legătură dintre transformările ce se cereau a fi înfăptuite în domeniul

67

economic, al proprietăţii, al raporturilor sociale, în viaţa politică, în întreaga societate, pe de o parte, şi realizarea unirii şi independenţei naţionale, pe de altă parte. “Revoluţia viitoare – scria el în 1850 – nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care este peste putinţă a dobândi fără libertate din afară, libertatea de sub domnia străină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate”. Numai atunci când naţiunea va fi reîntregită “în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice de care el are nevoie şi să constituieze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor”. Privite în totalitate, ideile şi teoriile lui N. Bălcescu despre statornicirea unor noi raporturi de proprietate şi de muncă, a unor noi raporturi sociale şi a unui nou sistem politic constituie schiţa unei paradigme a tranziţiei în modernitate.

6.6. Idei şi teorii despre dezvoltarea industriilor, comerţului şi transporturilor

În sfera economiei, tranziţia în modernitate implică şi dezvoltarea industriilor, comerţului şi

transporturilor, constituirea unor structuri industriale şi comerciale moderne, precum şi transformări novatoare în infrastructură. De aceea, dezvoltarea şi modernizarea industrială a reţinut atenţia multor gânditori, care au evidenţiat importanţa şi unele obstacole care stăteau în calea înfăptuirii lor. Atenţia cuvenită era acordată şi dezvoltării comerţului şi transporturilor.

Dionsie Fotino (1778-1821) releva, în 1818, discordanţa dintre variatele resurse naturale existente în Ţara Românească şi slaba dezvoltare a exploatării acestora: “În munţii Ţării Româneşti se găsesc tot felul de metale, care se cunosc după semne evidente: aur, argint, fier, aramă, argint viu, chihlimbar galben, pucioasă neagră, sare gemă, păcură şi altele. Mine de metal nu există nici una pentru că locuitorii, de frica stăpânitorilor, nu dau în vileag asemenea bogăţii, ca nu cumva, din pricina aceasta, să fie lipsiţi şi de micile libertăţi ce le-au rămas, iar stăpânitorii, deşi sunt informaţi despre acestea, le neglijează din raţiune politică, nevoind să facă cunoscut vecinilor că în aceste hotare se găsesc metale”. El mai sublinia că înapoierea economică a ţării era urmarea nu numai a dominaţiei străine, ci şi a unui “despotism cronic, care încetul cu încetul seacă toate izvoarele vieţii”, întrucât “guvernarea despotică nu permite supusului să fie instruit, bogat şi înfloritor.

Idei privind importanţa dezvoltării industriilor moderne şi a schimburilor comerciale avantajoase cu străinătatea întâlnim în opera lui Dinicu Golescu (17771830). Acesta aprecia că în ţările europene pe care le vizitase era o mulţime de fabrici cu care “fieştecare stăpânire îşi foloseşte norodul” şi, de aceea, se dau “felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrica, iar nu împotrivă, să le ia domnii bani, pentru căci au fabrici”. Relevarea rolului fabricilor în utilizarea mâinii de lucru şi al politicii fiscale în sprijinirea dezvoltării acestora este însoţită de ideea privind avantajele participării cu produse fabricate la schimburile comerciale cu alte ţări şi posibilitatea atragerii de bani în ţară: “Mare pagubă este la o ţară de a-şi scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte ţări cu un prost preţ şi apoi să-l cumpere iarăşi cu un preţ de 30 de ori mai mult”. Mare pagubă este pentru patria noastră, adăuga D. Golescu, din care “se exportariceşte moneda, neimportându-se măcar un ban”.

Nicolae Şuţu (1798-1871) formula, în 1838, cerinţa de a încuraja dezvoltarea comerţului, a

68

transporturilor şi a industriilor. Pornind de la considerentul că Moldova “este o ţară esenţialmente agricolă”, că “industria sa manufacturieră este aproape inexistentă”, el arată: “crearea de noi debuşee şi, mai ales, deschiderea de căi de comunicaţie expeditive şi economice, introducerea treptată a artelor industriale, sunt pentru Moldova o necesitate reală şi urgentă şi trebuie încurajate prin toate

mijloacele”. Ca urmare, “încetul cu încetul, Moldova va deveni o ţară agricolă şi industrială”(11, p. 55 şi

79). Cu alt prilej, în 1849, N. Şuţu sublinia că “industria manufacturieră, este, dintre toate celelalte

ramuri de activitate productivă, aceea care realizează profiturile cele mai repezi şi cele mai considerabile”. Aceste idei se împletesc însă la el cu o anumită neîncredere în posibilitatea dezvoltării industriei manufacturiere în Moldova, când scria că nu este cazul să se “creeze mari întreprinderi manufacturiere”, ci doar industria ca stimulent al agriculturii, care “îi oferă un debuşeu asigurat”. N. Şuţu a formulat o “concepţie de dezvoltare a industriei ca suport al prosperităţii latifundiilor”. El s-a înscris printre întemeietorii teoriei “România - ţară eminamente agricolă”.

Teodor Diamant (1810-1841) a formulat o teorie a avantajelor dezvoltării industriilor, a consecinţelor favorabile pe care aceasta le poate avea asupra desfăşurării eficiente a activităţilor comerciale, a folosirii mâinii de lucru şi a stării şi comportamentului oamenilor. Din înmulţirea asociaţiilor agricole-industriale, arată el, “va rezulta un avantaj împătrit:

1. Produsele ţării nu vor mai fi exportate brute în străinătate şi apoi importate manufacturate, ci ele vor fi supuse transformării necesare pentru întrebuinţarea curentă;

2. Produsele brute fiind supuse în ţară transformării necesare, publicul va cumpăra mai ieftin produsele manufacturate, pentru că preţul acestora nu va fi încărcat, cum e astăzi, nici de cheltuieli de transport în străinătate, nici de cheltuieli de adus înapoi, nici de o vamă dublă;

3. Având fabrici, cea mai mare parte din aurul şi argintul care intră în portul Galaţi, va rămâne în ţară şi tranzacţiunile comerciale şi altele se vor face cu promptitudine şi uşurinţă;

4. În sfârşit, moralul claselor de jos se va îmbunătăţi prompt şi radical…, fiindcă pricina tuturor viciilor, care este lipsa de lucru, va dispare, prin cariera nouă în lucrările câmpeneşti, manufacturiere şi comerciale, care se va deschide pentru toate activităţile”. Dezvoltarea industriilor este privită astfel ca o coordonată esenţială a modificării profunde a structurilor economiei, a existenţei sociale, a tranziţiei spre civilizaţia modernă.

În contextul preocupărilor pentru modernizarea economiei româneşti, N. Bălcescu a formulat opţiunea pentru dezvoltarea ei plurilaterală: “Ţara noastră – scria el – reclamă nenumărate îmbunătăţiri, căci totul este de făcut. Îmbunătăţirea agriculturii, exploatarea minelor care sunt încă neatinse, exploatarea de păduri seculare, care putrezesc fără întrebuinţare, canalizarea de ape, construirea de căi de comunicaţie, existente astăzi numai în proiecte – căile ferate, dezvoltarea comerţului, a fabricilor indispensabile pentru consumul de mase”. Desigur, “îmbunătăţirile”, în cazul iniţierii lor, aveau să se repercuteze, mai devreme sau mai târziu, în toate domeniile şi planurile vieţii sociale.

Ion Ghica (1816-1897) a promovat cerinţa “slobozeniei comerţului”, a libertăţii depline a comerţului interior şi exterior, ceea ce însemna înlăturarea îngrădirilor feudale, întărirea legăturilor comerciale dintre Ţările Române şi angrenarea lor mai puternică în relaţiile comerciale cu străinătatea. Cu deosebită insistenţă argumenta el, în 1844, necesitatea desfiinţării vămilor dintre

69

Principate, a instituirii unui sistem comun de măsuri şi greutăţi şi a aceluiaşi curs monetar, precum şi a creării condiţiilor ca locuitorii “să se folosească în amândouă ţările deopotrivă de drepturile civile şi politice”. El insista asupra extinderii economiei de piaţă, a constituirii pieţei naţionale, înainte de toate, şi asupra democraţiei civice şi politice, pentru pregătirea formării spaţiului politic naţional, prin Unirea Principatelor, care să înmănuncheze activităţile economice într-un spaţiu economic coerent, unificat.

Ideile de mai sus au fost dezvoltate şi întregite cu altele în perioadele următoare, când problemele orientării dezvoltării şi ale modernizării economiei româneşti s-au situat în prim-planul preocupărilor economiştilor noştri.

70

6.7 Idei ale socialismului utopic Idei ale socialismului utopic european au fost receptate şi utilizate pentru a formula soluţii la

probleme ale dezvoltării economico-sociale a ţării noastre. Unul dintre promotorii acestor idei a fost T. Diamant, care a propovăduit doctrina societară a lui Ch. Fourier şi a iniţiat aplicarea ei în ţara noastră, prin organizarea, împreună cu boierul Manolache Bălăceanu, a Societăţii agricole-manufacturiere la Scăieni-Prahova (1835). În demersul pentru reorganizarea societăţii, el a pornit de la constatarea luptei dintre bogaţi şi săraci, dintre “cei ce au şi cei ce nu au” şi a formulat soluţia potrivit căreia numai prin sporirea substanţială a producţiei de bunuri materiale este “cu putinţă de a da celor ce n-au, fără a lua de la cei ce au”. T. Diamant considera că “dacă nu este drept ca bogatul să fie deposedat, este tot atât de nedrept ca clasele de jos să rămână în sărăcie. Acestea, continua el, au drept la un minimum decent de existenţă (hrană, locuinţe, îmbrăcăminte şi la o muncă ce să nu fie deloc dăunătoare sănătăţii lor)”. Oricare societate, sublinia T. Diamant, este datoare “să asigure fiecăruia dintre membrii ei cele dintâi trebuinţe ale vieţii”. El vedea realizabil acest deziderat prin asociere voluntară, înfiinţarea unor asociaţii agricole-manufacturiere ca “centre pentru diferite lucrări agricole, industriale şi comerciale”. Organizarea, cu concursul claselor avute, a unor asemenea asociaţii , de producţie şi muncă în comun, şi generalizarea lor va duce la îmbunătăţirea situaţiei materiale şi morale a claselor de jos şi la reorganizarea întregii societăţi.

Dincolo de utopismul lui T. Diamant, reţin atenţia ideile avansate de el cu privire la necesitatea diversificării şi modernizării activităţilor economice, la utilizarea eficientă a resurselor, la educaţie, inclusiv cea economică ş.a. Astfel, el scria că în asociaţiile agricole-industriale toţi “vor întrebuinţa activitatea şi inteligenţa lor la orice muncă productivă, se vor putea face mari economii de timp, de braţe, de combustibil şi de mii de alte lucruri, moşiile vor fi exploatate şi cultivate după ultimele metode întrebuinţate în Europa înaintată, toţi vor avea să fie educaţi conform cu principiile de ordine, economie, morală şi ale sfintei noastre religii”. Totodată, el menţiona că, cu toată dărnicia pământului, locuitorii ţării sunt săraci pentru că “n-au nici mecanici, nu au cunoscut nici economia politică, nici legile lucrării pământului”. Mai mult, având în vedere importanţa pregătirii generale şi profesionale, sublinia că filosofia, istoria şi artele “combinate (împreunate) însă cu lucrarea pământului şi cu economia…vor produce îmbelşugarea întru norod şi veniturile guvernului nostru se vor împătri, fără împovărarea locuitorilor”.

În intenţiile sale de a aplica sistemul societar, T. Diamant avea în vedere Principatele Române, când scria că printr-un asemenea sistem acestea pot deveni “lăcaşul fericirii şi poate şi pilda altor neamuri ce se fălesc cu civilizaţia”. Adept al doctrinei societare a lui Ch. Fourier, T. Diamant a avut în permanenţă în vedere problemele concrete din Ţările Române legate de trecerea de la sistemul feudal la forme de viaţă modernă, dând ideii de dezvoltare şi modernizare un pronunţat sens social.

Teste de verificare: 1. Când a apărut primul izvor scris privind evoluţia gândirii economice româneşti? 2. Cine a fost primul cărturar român şi care este principala sa operă? 3. Care sunt consideraţiile de sorginte mercantilistă ale lui Dimitrie Cantemir cu privire la

71

problemele economice şi politice ale Ţărilor Române? 4. Care a fost dezideratul şcolii transilvănene de gândire economică şi cine au fost

reprezentanţii de seamă ai acestei şcoli? 5. Care sunt principalele cerinţe cuprinse în „Regulamentele Organice” din Ţara

Românească şi Moldova? 6. Care a fost principala lucrare a lui Nicolae Bălcescu şi în ce constă teoria proprietăţii

elaborată de el? 7. Care sunt avantajele evidenţiate de Teodor Diamant cu privire la înmulţirea asociaţiilor

agricole-industriale?

72

PROPUNERI DE TEME PENTRU REFERATE

1. Mercantilismul – primul pas spre gândirea economică

2. Mercantilismul în Ţările Române

3. Ordinea naturală – ideea de bază a curentului de gândire fiziocrat

4. Tabloul economic a lui Francois Quesnay

5. Principalele idei ale doctrinei liberalismului clasic

6. William Petty – reprezentat de seamă al liberalismului

7. Liberalismul şi capitalismul în opera lui Adam Smith

8. Adam Smith şi „Avuţia naţiunilor”

9. Minunata lime a lui Adam Smith în viziunea lui Robert Heilbroner

10. Economia plitică în concepţia lui J. B. Say

11. Contribuţia lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice

12. David Ricardo – omul, viaţa, opera

13. Efectele acumulării asupra profitului şi dobânzii în concepţia lui David Ricardo

14. Teoria şi Adam Smith asupra rentei solului

15. Părerile lui Thomas Malthus asupra rentei

16. Teoria economică a lui Thomas Malthus

17. Libertatea gândirii şi a cuvântului la J. S. Mill

18. Individualismul – element al bunei-stări în concepţia lui J. S. Mill

19. Limitele autorităţii societăţii asupra individului în opera lui J. S. Mill

20. Viaţa şi opera lui Karl Marx

21. Viziunea socialiştilor utopici în concepţia lui Robert Heilbroner

22. Teoria valorii în concepţia lui Karl Marx

23. Acumularea capitalului şi reproducţia capitalului social total în concepţia lui Karl Marx

24. Economia românească până în anul 1800

25. Economia României în epoca modernă

26. Economia României în perioada dintre cele două războaie mondiale

27. Economia României în perioada 1925-1989

28. Consecinţele celui de-al doilea război mondial asupra economiei pe plan mondial

29. Eseu – despre globalizare

73

BIBLIOGRAFIE

1. Adam Smith – Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1962

2. Beaud Michel, Dostaler Gilles – Gândirea economică de după Keynes, Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 2000

3. Braudel Fernand – Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989 4. Ciulbea, Titi – Doctrine economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1995 5. Dăianu, Daniel – Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste? Curente economice în

pragul secolului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000 6. Friedman, Milton – Capitalism şi libertate, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1994 7. Friedman Thomas – Lexus şi măslinul, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 8. Heilbroner Robert – Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas, Bucureşti. 1994 9. Ivanciu Văleanu Nicolae – Istoria gândirii economice, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1992 10. Keynes, John Mainard – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 11. Ludwing von Mises – Capitalismul şi duşmanii săi, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998 12. Ludwing von Mises – Ciclul economic şi expansiunea creditelor. Consecinţele

economice ale banilor ieftini, Ed. Institutului von Mises, 2002 13. Lupan Mariana (Luntraşu) coord. – Globalizarea: viziuni, contexte, tendinţe, Ed.

Economică, Bucureşti, 2005 14. Marx Karl – Capitalul, Ed. Politică, Bucureşti, 1960 15. Marx Karl – Teorii asupra plusvalorii, Ed. Politică, Bucureşti, 1960 16. Mill, Jojn Sturat – Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 17. Morăraşu Maricel – Istoria economiei şi gândirii economice româneşti, Editura Fundaţiei

Chemarea, Iaşi, 1994 18. Mureşan, Maria, Murelan, Dumitru – Istoria economiei, Ediţia a II-a, Ed. Economică,

Bucureşti, 2003 19. Murgescu, Costin – Mersul ideilor economice la români: Epoca modernă, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1994 20. Pohoaţă, Ion – Doctrine economice contemporane, vol. 1, Ed. Fundaţia

Academică Gheorghe Zane , Iaşi, 1993 21. Ricardo David – Despre principiile economiei politice şi impunerii, Ed. Antet, Bucureşti,

2002 22. Soros George – Criza capitalismului global: societatea deschisă în primejdie, Ed.

Polirom, Iaşi, 1999 23. Stiglitz Joseph – Globalizarea, speranţe şi dezilizii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003 24. Sută Selejan, Sultana – Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi

contemporană, Ediţia a II-a, Ed. ALL, Bucureşti, 1994 25. Zarin, P. I. – Economia politică burgheză clasică din Anglia, Ed. Politică, Bucureşti,

1961