1

ECONOMIE EUROPEANĂ

Tema 1. Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene: istoric şi etape ale integrăriiTema 2. Uniunea Europeană: instituții și state membreTema 3. Politici europeneTema 4. Integrarea monetarăTema 5. România și Uniunea Europeană

http://europa.eu/

ECONOMIE EUROPEANĂ

Tema 1. Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene : istoric şi etape

ale integrării

2

Uniunea Europeană: 497 de milioane de locuitori – 27 de ţări

Statele membre ale Uniunii Europene

Ţările candidate

Viziuni asupra integrării europene

• Federalismul: suveranitatea naţională şi satul –naţiune constituie un sistem fragil, predispus la război. Pentru a preveni alt ciclu al tensiunilor şi rivalităţilor naţionale care ar putea duce la al treilea război mondial, naţiunile ar trebui înglobate într-o structură federalistă, o organizaţie supranaţionalăînzestrată cu puteri exercitate până atunci de statele – naţiuni

• Interguvernamentalismul: consideră statele –naţiune cea mai eficientă formă de guvernare. Integrarea europeană ar trebui să ia forma unei cooperări mai strânse, în special în domeniul economic, realizându-se pe bază interguvernamentală

3

Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene: istoric şi etape ale integrării

• VIZIUNEA AMERICAN Ă:– Primii paşi: Planul Marshall, OCEE şi UEP

• Planul Marshall: a apărut ca reacţie la condiţiile economice existente în Europa după război şi ca replică americană la ameninţarea comunistă;

– George Marshall, ministru de externe al SUA a anunţat că Statele Unite vor oferi asistenţă financiară tuturor ţărilor europene “aflate la vest de Urali” dacă sunt de acord cu un program comun de reconstrucţie economică;

– Congresul SUA a aprobat finanţarea Planului Marshall în aprilie 1948, după ocuparea Cehoslovaciei de către comunişti;

– Din 1948 până în 1952 ajutorul financiar prin Planul Marshall a fost de 1 miliard USD, din care jumătate au mers către Marea Britanie, Franţa şi Germania de Vest

– OCEE – Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană:

• a fost înfiinţată în 1948 cu scopul de a împărţi ajutorul financiar american între statele membre şi avea ca obiectiv major promovarea integrării europene;

• Statele membre erau Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Grecia, Austria, Portugalia, Danemarca, Irlanda, Suedia, Norvegia, Elveţia, Turcia, Islanda. Nu făceau parte Finlanda şi Spania.

• Ca urmare a presiunilor SUA OCEE a decis să înlăture restricţiile cantitative asupra importurilor private, ceea ce a dus la o creştere fără precedent a fluxurilor comerciale.

4

• Uniunea European ă de Plăţi– După 1945, majoritatea ţărilor europene se afla în

faliment, astfel încât comerţul se realiza pe baza acordurilor bilaterale, implicând adesea barterul

– UEP a multilateralizat aceste afaceri bilaterale: în fiecare lună, membri UEP au adăugat deficitele şi surplusurile în conturile comerţului bilateral cu alţi membri, acestea s-au compensat între ele, astfel încât se ajungea la deficit sau surplus net în raport cu UEP pentru fiecare ţară

– Ca urmare, comerţul intra-european s-a dublat în perioada 1950 – 1958;

– În 1958 membrii UEP au revenit la convertibilitatea propriilor monede

Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene: istoric şi etape ale integrării

• VIZIUNEA EUROPEANĂ• Interguvernamentalismul a dominat

primii ani de după război: OCEE, Consiliul Europei şi Curtea Drepturilor Omului

• CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului - expresie a federalismului

• Artizanii: Robert Schumann şi Jean Monnet

5

Părinţii fondatori

Idei noi pentru o pace şi o prosperitate de durată…

Konrad Adenauer

Robert Schuman

Winston Churchill

Alcide De Gasperi

Jean Monnet

6

Etapele constituirii:• 1948: devine operaţională uniunea vamală

BENELUX;• 1951: CECO are ca participanţi Franţa,

Germania, Italia, Belgia, Olanada, Luxemburg• 1957: prin Tratatul de la Roma au fost create

Comunitatea Economică Europeană şi Euratomcu cele 6 ţări membre

Extinderea Uniunii Europene –opt etape succesive

1952 1973 1981 1986

1990 1995 2004 2007

7

• Prima extindere : 1973 - devin membre CE Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca;

• A doua extindere: 1981 - Grecia este admisă în CE;

• A treia extindere: 1985 - Spania şi Portugalia;• A patra extindere: 1995 - aderă Austria,

Finlanda şi Suedia• A cincea extindere: 1 mai 2004 - Cehia,

Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia, Cipru şi Malta

• Etapa a doua – a cincea extindere: 1 ianuarie 2007: România, Bulgaria

Extinderea – o altă numerotare a etapelor

Politica de extindere

• Țări ce vor adera la UE (acceding countries):– Croația 1 iulie 2013

• Țări candidate (candidate countries):– Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei– Islanda– Muntenegru– Serbia – Turcia

• Țări potențial candidate (potential candidates):– Albania– Bosnia și Herzegovina– Kosovo

8

• Integrarea europeană a fost condusă de factori politici: ţelurile au fost politice, mijloacele economice;

• Au fost trei mari progrese în integrarea europeană: – Formarea uniunii vamale între 1958 şi 1968 a eliminat

tarifele şi cotele comerţului intraeuropean;– Piaţa Unică (1986 – 1982) a liberalizat şi circulaţia

capitalului; – Uniunea Economică şi Monetară

• Efectul de domino: paşii către integrarea profundă au produs efecte discriminatorii pentru ţările nemembre, efecte care au creat o puternică forţă de gravitaţie care i-a atras în UE şi pe eurosceptici.

Tratatele – baza cooperării democratice fondate pe principii de drept1952

Comunitatea European ă a Cărbunelui şi Oţelului

1958Tratatele de la Roma:

Comunitatea Economic ă European ăComunitatea European ă a Energiei Atomice

(EURATOM)

1987Actul Unic European: pia ţa

unic ă

1993Tratatul privind Uniunea European ă – Maastricht

1999Tratatul de la Amsterdam

2003Tratatul de la Nisa

2007Tratatul de la Lisabona

(semnarea)

9

Integrarea economicăPot fi identificate cinci tipuri majore de integrare economică:• Zona de liber schimb – un grup de ţări în care sunt anulate toate

barierele din circulaţia bunurilor• Uniunea vamală – o zonă de liber schimb ce practică o politică

comercială comună faţă de terţi• Piaţa comună – o uniune vamală în care este permisă libera

circulaţie a capitalurilor şi a forţei de muncă• Uniune economică – o piaţă comună în cadrul căreia ţările

participante îşi armonizează politicile economice şi sociale, cu scopul de a asigura o circulaţie eficientă a bunurilor, capitalului şi forţei de muncă, precum şi politici economice armonizate prin care să se asigure fluxuri comerciale nedistorsionate

• Uniunea Economică şi Monetară – este o Uniune Economică la care se adaugă politică monetară comună.

ECONOMIE EUROPEANĂ

Tema 2

INSTITUȚIILE UNIUNII

EUROPENE

10

Instituţiile Uniunii Europene

• Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE – aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate.

Tratatul de la Lisabona – Europa în secolul al XXI-lea

Cu acest Tratat, Uniunea Europeană va fi:

Mai eficientă: proceduri mai simple, numirea unui preşedinte permanent al Consiliului etc.

Mai democratică: un rol mai important pentru Parlamentul European şi parlamentele naţionale, „Iniţiativa cetăţenilor", Carta drepturilor fundamentale etc.

Mai transparentă: atribuţii clar definite, ameliorarea accesului publicului la documente şi întâlniri etc.

Mai unită pe scena mondială: Înaltul Reprezentant pentru politica externăetc.

Mai sigură: noi posibilităţi de a combate schimbările climatice şi terorismul şi de a asigura aprovizionarea cu energie etc.

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intr at în vigoare, încheind astfel mai mul ţi ani de negocieri pe tema aspectelor institu ţionale.

11

Populaţia UE în raport cu populaţia altor ţări

Populaţia în milioane, 2011

502

1354

127 143

318

UE China Japonia Rusia SUA

1215

India

Suprafaţa UE în raport cu suprafaţa altor ţări

Suprafaţa, 1 000 km²

UE China Japonia Rusia SUA

16 889

9327 9159

4234

365

12

Cât de bogată este UE în comparaţie cu restul lumii?

UE China Japonia Rusia SUA UE China Japonia Rusia SUA

12 600

5 200 4 200

1 300

10 800

25 200

5 800

26 300

12 000

37 100

Importan ţa economic ă: produsul intern brut, înmiliarde de euro, în 2011

Bog ăţia pe cap de locuitor: produsul intern brutpe cap de locuitor în 2011

1 2002 600

India India

Suprafaţa statelor UE

Suprafaţa în 1 000 km²

Fra

nţa

Spa

nia

Sue

dia

Ger

man

ia

Pol

onia

Fin

land

a

Italia

Reg

atul

Uni

t

Rom

ânia

Gre

cia

Bul

garia

Ung

aria

Por

tuga

lia

Aus

tria

Rep

ublic

a C

ehă

Irla

nda

Litu

ania

Leto

nia

Slo

vaci

a

Est

onia

Dan

emar

ca

Ola

nda

Bel

gia

Slo

veni

a

Cip

ru

Luxe

mbu

rg

Mal

ta

544

506

410

357

313

305

295

244

230

131

111

93 92 83

77 68 63 62 49 43

43 34 30

20 9

3 0,3

13

Populaţia statelor UE

Populaţia în milioane de locuitori, 2011

500 de milioane în total81

,7

65,0

62,4

60,6

46,1

38,2

21,4

16,6

11,3

10,9

10,6

10,5

9,9

9,4

8,4

7,5

5,5

5,4

5,3

4,5

3,2

2,2

2,0

1,3

0,8

0,5

0,4

Fra

nţa

Spa

nia

Sue

dia

Pol

onia

Fin

land

a

Italia

Reg

atul

Uni

t

Rom

ânia

Gre

cia

Bul

garia

Ung

aria

Bel

gia

Aus

tria

Rep

ublic

a C

ehă

Irla

nda

Litu

ania

Leto

nia

Slo

vaci

a

Est

onia

Dan

emar

ca

Ola

nda

Por

tuga

lia

Slo

veni

a

Cip

ru

Luxe

mbu

rg

Mal

ta

Ger

man

ia

GDP per inhabitant: the spread of wealth

2011 GDP per inhabitant

Index where the average of the 27 EU-countries is 100

275

127131 129 125 118120107 101 99100 92

82848083

77 67 6673

62 5865

49 45

126108

116

Luxe

mbu

rg

Irla

nda

Ola

nda

Aus

tria

Sue

dia

Dan

emar

ca

Reg

atul

Uni

t

Ger

man

ia

Fin

land

a

Bel

gia

Fra

nţa

Spa

nia

Italia

UE

-27

Cip

ru

Gre

cia

Slo

veni

a

Rep

ublic

a C

ehă

Mal

ta

Por

tuga

lia

Slo

vaci

a

Est

onia

Ung

aria

Litu

ania

Pol

onia

Leto

nia

Rom

ânia

Bul

garia

14

UE, o putere comercială majoră

Comerţ internaţional cu bunuri (2007)

Comerţ internaţional cu servicii (2007)

Altele53,2%

UE17%

SUA14,5%

Japonia5,8%

China9,5%

Altele40,6%

UE28,5%

SUA18,2%

Japonia6,8%

China5,9%

Trei actori cheie

Parlamentul European- vocea cetăţenilorJerzy Buzek, preşedinteleParlamentului European

Consiliul de Miniştri- vocea statelor membreHerman Van Rompuy, preşedintele ConsiliuluiEuropean

Comisia Europeană- promotoarea interesului comunJosé Manuel Barroso, preşedinteleComisiei Europene

15

Parlamentul

European

Instituţiile UE

Curtea deJusti ţie

Curtea deConturi

Comitetul Economic şi Social

Comitetul Regiunilor

Consiliul de Mini ştri(Consiliul UE) Comisia European ă

Banca European ă de Investi ţii

Banca Central ă European ăAgen ţii

Consiliul European(summit)

Cum se elaborează legislaţia UE

Cetăţeni, grupuri de interese, exper ţi: discu ţii, dezbateri

Comisia: înaintarea propunerii oficiale

Parlamentul şi Consiliul de Mini ştri: luarea unei decizii comune

Comisia şi Curtea de Justi ţie: monitorizarea implement ării

Autorit ăţi na ţionale şi locale: implementare

16

Ungaria 22

Parlamentul European – vocea cetăţenilor

9

12

99

12

74

Lituania

Letonia

73Italia

Irlanda

22Grecia

Germania

Franţa

13Finlanda

6Estonia

13Danemarca

6Cipru

18Bulgaria

22Belgia

19Austria

� � � � Adoptă legislaţia şi bugetul UE, împreună cu Consiliul de Miniştri� � � � Asigură controlul democratic al activităţii tuturor instituţiilor UE

Total 753

20Suedia

54Spania

8Slovenia

13Slovacia

33România

22

72Regatul Unit

22Portugalia

51Polonia

26Olanda

6Malta

6Luxemburg

Numărul deputa ţilor ale şi în fiecare ţară (ianuarie 2012)

Republica Cehă

Grupuri politice în Parlamentul European

Distribuirea locurilor în Parlamentul European pe grupuri politice (ianuarie 2012)

Alian ţa Liberalilor şiDemocra ţilor pentru Europa

84

Conservatorii şi Reformi ştiiEuropeni53

Membri neafilia ţi30Total : 785

Grupul Europa Libert ăţii şiDemocra ţiei33

Total : 753

Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordic ă

34

Alian ţa Progresist ăa Sociali ştilor şi Democra ţilor

Pentru Europa190

Grupul Verzilor/Alian ţa Liber ă European ă

58

Grupul Partidului Popular European(Creştin-Democrat)271

17

Consiliul de Miniştri – vocea statelor membre

����Un ministru din fiecare stat membru

����Preşedinţie de şase luni, prin rotaţie

����Adoptă legislaţia şi bugetul UE,

împreună cu Parlamentul

����Gestionează Politica Externă şi de

Securitate Comună

Consiliul de Miniştri – numărul de voturi peţară

345Total:

3Malta

4Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia

7Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia

10Austria, Bulgaria şi Suedia

12Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria

13Olanda

14România

27Spania şi Polonia

29Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit

„Majoritatea calificată” necesară pentru luarea multor decizii:255 de voturi şi majoritatea statelor membre

Din 2014: 55% din statele membre cu 65% din populaţie

18

Summitul Consiliului EuropeanSummitul şefilor de stat şi de guvern din ţările membre

����Are loc de cel puţin 4 ori pe an����Stabileşte liniile generale ale politicilor UE

����Preşedinte: Herman Von Rumpuy

Comisia Europeană – promotoarea interesului comun

27 de membri independenţi, câte unul pentru fiecare stat membru

����Propune acte legislative����Este organ executiv����Este „gardian al tratatelor”����Reprezintă Uniunea pe scena internaţională

19

Curtea de Justiţie – respectarea legislaţiei

27 de judecători independenţi,câte unul pentru fiecare stat membru

����Stabileşte regulile de interpretare a legislaţiei UE����Garantează că legislaţia UE se aplică uniform în toate statele membre

����Garantează stabilitatea preţurilor

����Gestionează rezervele monetare şi stabileşte rata dobânzilor

����Este independentă faţă de guvernele naţionale

Banca Centrală Europeană - gestionarea monedei euro

Mario DraghiPreşedintele Băncii Centrale

20

Funcţionari publici în slujba Uniunii Europene

Comisia angajează aproximativ 23 000 de funcţionari titularişi 11 000 de agenţi temporari sau contractuali

Alte instituţii ale UE: aproximativ 10 000 de angajaţi

����Funcţionari permanenţi

����Selecţionaţi prin concurs

����Originari din toate statele membre

����Salarii fixate prin acte normative

����Administraţia UE îl costă pe cetăţeanul european 15 € pe

an

ECONOMIE EUROPEANĂ

Tema 3. POLITICI EUROPENE

21

CLASIFICAREA POLITICILOR EUROPENE

• POLITICI ORIZONTALE– includ obiectivele, mijloacele şi măsurile luate în comun de

statele membre în cinci domenii principale: dezvoltare regională, progres social, fiscalitate şi protecţia mediului;

– Corespunzător lor, identificăm politica regională, politica socială, politica fiscală, politica privind concurenţa, politica de mediu

• POLITICI SECTORIALE – sunt politicile care vizează principalele sectoare ale

economiei statelor membre– politica industrială, politica privind cercetarea şi

tehnologia, politica energetică, politica de transport, politica agricolă, politica privind pescuitul

• POLITICI PRIVIND CETĂŢENII

POLITICA REGIONALĂ

• Tratatul privind crearea Comunităţii Europene: “comunitatea va urmări să reducă disparităţile dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni, precum şi slăbiciunile celor mai puţin favorizate regiuni sau insule, inclusiv ale zonelor rurale”

• În perioada 1957 – 1973 principalele instrumente folosite pentru finanţarea procesului de dezvoltare au fost: Fondul Social European, Banca Europeană de Investiţii, Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă;

22

• După aderarea la UE a Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei în 1973, din 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională

• Iniţial, fondul a fost creat pentru a sprijini regenerarea regiunilor industriale aflate în declin din Marea Britanie şi de a compensa fondurile reduse pe care aceasta le primea prin intermediul Politicii Agricole Comune.

• Integrarea Greciei şi, ulterior a Spaniei şi Portugaliei, au făcut ca fondul să se adreseze tuturor regiunilor rămase în urmă din punctul de vedere al dezvoltării

Obiectivele politicii regionale

• La nivel european, obiectivul principal al politicii regionale a Uniunii Europene îl constituie reducerea disparităţilor regionale existente şi prevenirea unor noi dezechilibre regionale printr-un transfer de resurse comunitare către zonele cu probleme, prin intermediul instrumentelor financiare cunoscute sub denumirea de fonduri structurale.

• Începând cu 2007 obiectivele politicii regionale sunt:– Convergenţa– Competitivitate regională şi ocupare

– Cooperare teritorială europeană

23

• Coeficienţii maximi de cofinanţare sunt:– Convergenţă: intre 75% si 85%;– Competitivitate şi ocuparea forţei de

muncă: intre 50% si 85%;– Cooperare teritorială europeană: între 75%

şi 85%;– Fondul de Coeziune: 85 %.

• Fondurile Structurale sunt instrumente financiare prin care UE acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.

• Pentru intervalul 2007 – 2013 există – trei Fonduri Structurale:

• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);• Fondul Social European (FSE);• Fondul de Coeziune (FC);

– doua Acţiuni Complementare, respectiv:• Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală

(FEADR);• Fondul European pentru Pescuit (FEP).

24

Dezvoltarea regională în România

Regiunile din România sunt constituite pe criteriul proximităţii spaţiale:

1. NE: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui2. SE: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea,

Vrancea3. S: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,

Prahova, Teleorman4. SV: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea5. V: Arad, Caraş – Severin, Hunedoara, Timiş6. NV: Bihor, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu

Mare, Sălaj7. Centru: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş,

Sibiu8. Bucureşti: Ilfov, Municipiul Bucureşti

• Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraşdin judeţul respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii economice din acea zonă;

• Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului şi la apariţia unor probleme sociale acute.

• Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.

• La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.

• Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor privind calitatea vieţii.

25

POLITICA SOCIALĂ

• Politica regională şi politica socială pot fi considerate complementare, atât din punctul de vedere al obiectivelor urmărite, cât şi al instrumentelor utilizate.

• Politica regională urmăreşte creşterea şanselor regiunilor defavorizate , în timp ce politica socială urmăreşte creşterea şanselor persoanelor defavorizate . Şi una şi alta urmăresc aplanarea inegalităţilor economice şi sociale în cadrul Uniunii şi să distribuie rezultatele favorabile generate de piaţa comună către toate zonele şi către toţi cetăţenii.

POLITICA SOCIALĂ – definiţie şi obiective

• Politica social ă include activităţi desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.

• Distingem: – Bunăstarea socială, care în sens larg se referă la furnizarea

sau primirea, recepţionarea colectivă a bunăstării;– Bunăstarea economică, care descrie acele forme ale

bunăstării asigurate prin intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;

– Bunăstarea de stat, care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.

26

• Statul crează un sistem al protecţiei sociale care are rolul de a furniza acel minim acceptabil de bunăstare într-un context economico – social dat. Sistemul protecţiei sociale se bazează pe principiul subsidiarităţii, care are în vedere: – subsidiaritate pe orizontală: piaţă – familie –

comunitate – stat – instituţii transnaţionale.– subsidiaritate pe verticală: nivel comunitar –

naţional – regional – local.

• Repere în definirea politicii sociale:• Tratatul de la Roma (1957):

• Actul Unic European (1986)• Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale

Muncitorilor (1989)

• Carta Drepturilor Fundamentale – Nisa (1990)

• Tratatul de la Maastricht (1992)

• Tratatul de la Amsterdam (1997)

• Consiliul european de la Lisabona/Strategia de la Lisabona (2000)

• Politica socială în condiţiile extinderii UE (2006 – 2010)

• Strategia Europeană pentru Ocuparea Forței de Muncă• Europa 2020

27

Distingem 4 etape în politica socială europeană

• Reglementările privind libera circulaţie a forţei de muncă după 1957;

• Directivele privind sănătatea şi siguranţa după Actul Unic European din 1986;

• Acorduri realizate de partenerii sociali europeni după Tratatul de la Maastricht(1993);

• Debutul unei metode de coordonare pentru implementarea Strategiei Europene privind ocuparea după Tratatul de la Amsterdam(1997).

Provocările

• Îmbătrânirea popula ţiei – intervalul 2006 este ultimul în care UE se dezvoltă fără povara unui raport de dependenţă dificil de gestionat:– Ponderea populaţiei tinere va scădea de la 15% în 2000

până la 11% în 2015 şi până la 6% în 2030; ponderea grupelor de vârstă tinere în forţa de muncă va scădea şi mai rapid;

– Grupele de vârstă peste 65 de ani vor avea o pondere în creştere de la 25% în 2002 (calculată la populaţia în vârstă de muncă), la 27% în 2010, 30% în 2015, 32% în 2020, 40% în 2030 şi 48% în 2040 după care va rămâne relativ constantă;

– Până în anul 2050 populaţia în vârstă de muncă (15 – 64 de ani) va fi cu 18% mai redusă decât în prezent, iar numărul celor de peste 65 de ani va fi cu 60% mai mare. Drept urmare, rata medie a pensionarilor se va dubla de la 24% în prezent la peste 50% în 2050. Gradul de dependenţă va varia în 2050 de la 36% în Danemarca, la 61% în Italia.

28

• Extinderea UE – pentru politica socială este o provocare datorită decalajelor de dezvoltare reflectate şi în rata şomajului, costul for ţei de munc ă şi protec ţia social ă ;

Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale

• UE şi-a propus ca, până în 2020, să atingă următoarele obiective:

• integrarea pe pia ţa muncii a 75% din persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani

• reducerea sub 10% a abandonului şcolar şi cre şterea pân ă la cel pu ţin 40% a ponderii absolven ţilor de studii superioare în rândul popula ţiei în vârst ă de 30-34 de ani

• reducerea cu cel pu ţin 20 de milioane a num ărului persoanelor care sufer ă de pe urma s ărăciei şi a excluziunii sociale.

29

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA

• Scurt istoric al politicii privind politica privind concurența

• Argumente economice pentru existența politicii concurenței

• Politica privind concurența în Uniunea Europeană

• Politica privind concurența în România

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA

Bibliografie selectivă capitolul 4• Drăgan, G. (2005), Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.

Politici comune ale UE, http://biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb, capitolul VI

• Gavrilă, I., Gavrilă, T. (2008), Competitivitate și mediu concurențial. Promovarea și protejarea concurenței în UE, Editura Economică

• Motta, M. (2009), Competition Policy. Theory and Practice, Cambridge University Press, 2009

• Porfiroiu, M., Porfiroiu, A., Popescu, I. (2008), Instituții și politici europene, Editura Economică, 2008 – cap. 7 Politica în domeniul concurenței, pp. 215 - 240

• Vives, X. (editor) (2009), Competition Policy in the EU. Fifty Years from the Treaty of Rome, Oxford University Press, 2009

Link-uri• http://ec.europa.eu/competition/• http://www.consiliulconcurentei.ro/

• http://ec.europa.eu/competition/consumers/quiz/index_en.html

30

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA - ISTORIC

• Legislația anti-trust din Statele Unite ale Americii: Sherman Act – Originile politicii concurenței în varianta sa modernă

pot fi regăsite la sfârșitul secolului XIX, apărută ca reacție la formarea trusturilor în SUA.

• Legislația europeană privind concurența:– Germania 1929 – lege cu privire la carteluri

– UK Profiteering Act 1919

– Comunitatea Europeană: Tratatul de la Paris (1951); Tratatul de la Roma (1957)

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA – argumente economice

• Concurența perfectă asigură alocarea optimă a resurselor

• Monopolul – opusul concurenței perfecte;• Tendințele de formare a monopolului trebuie împiedicate

• Bunăstarea – obiectivul principal al politicii concurenței

• Bunăstarea consumatorului• Bunăstarea producătorului• Bunăstarea totală

– Politica privind concurența: bunăstarea totală versus bunăstarea consumatorului

31

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN UE

• Politica UE privind concurența = ansamblul politicilor și legislației europene ce asigură manifestarea liberei concurențe în condițiile maximizării bunăstării totale.

• Obiectivele politicii privind concurența:• Maximizarea bunăstării totale;

• Maximizarea bunăstării consumatorului;

• Apărarea firmelor mici;

• Promovarea integrării și a pieței comune;

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN UE

• Concurența asigură o alocare optimă a resurselor pe piață. Comisia Europeană monitorizează: – înțelegerile între firme ce au drept scop restricționarea

concurenței;– abuzul de poziție dominantă;– fuziunile;– liberalizarea piețelor transportul, energia, serviciile

poștale și telecomunicațiile;– ajutoarele de stat;– cooperarea cu autoritățile naționale responsabile cu

concurența.

32

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN ROMÂNIA

• Legea concurenței 21/1996

• Consiliul concurenței

POLITICI SECTORIALE

– sunt politicile care vizează principalele sectoare ale economiei statelor membre

– politica industrial ă, politica energetică, politica agricolă, politica privind cercetarea şi tehnologia, politica de transport,, politica privind pescuitul

33

POLITICA INDUSTRIALĂ

• Politica industrială vizează implementarea coerentă şi eficientă a tuturor acelor politici care induc ajustarea structurală a industriei în vederea promovării competitivităţii.

• Obiectivul politicii industriale al UE: asigurarea unui cadru orizontal în care industria se poate dezvolta şi prospera

• Cele trei abordări principale ale politicii industriale:– politica bazată pe piaţă sau politica industrială

negativă

– politica intervenţionistă sau politica industrială pozitivă

– intervenţia selectivă sau politica industrială strategică

34

Politica bazată pe piaţă sau politica industrială negativă:

• mecanismul pieţei este singurul capabil să asigure o alocare eficientă a resurselor, respectiv o industrie competitivă.

• politica industrială este considerată necesară doar atunci când apar situaţii semnificative de eşec al pieţei.

• externalităţile pozitive duc la investiţii prea mici în cercetare – dezvoltare sau în pregătirea personalului şi atunci guvernul poate interveni pentru a asigura corectarea acestei situaţii.

• politica industrială bazată pe piaţă este negativă, întrucât urmăreşte prevenirea abuzului de putere şi eliminarea piedicilor legale în calea comerţului liber .

Politica interven ţionist ă sau politica industrial ă pozitiv ă:

• se bazează pe ipoteza că eşecurile pieţei în domenii precum cercetare-dezvoltare şi pregătirea forţei de muncă sunt cele mai importante piedici în dezvoltarea industriei.

• considerente regionale şi sociale sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare în elaborarea unei politici industriale „bune”. Factorii regionali şi sociali au efecte importante asupra eficienţei economice datorită pierderii potenţialului productiv şi cheltuielilor publice importante pe care le generează şomajul.

• orice politică industrială încearcă să îmbunătăţească potenţialulproductiv al unei regiuni sau al unui sector defavorizat sau urmăreşte efecte pozitive asupra nivelului şomajului sau al venitului.

• acţiunile pozitive şi suportul financiar al guvernului pentru investiţii în cercetare – dezvoltare sau acordarea de ajutor regiunilor defavorizate sunt considerate a fi componente esenţiale ale politicii industriale.

35

Interven ţia selectiv ă sau politica industrial ă strategic ă

• în această viziune rolul cel mai important al politicii industriale este de a sprijini creşterea industriilor aflate în proces de dezvoltare, având în vedere că acestea vor înlocui industriile aflate în declin.

• este impusă de imperfecţiunea mediului concurenţial, în special în situaţia în care există economii de scară semnificative şi se manifestă aşa-numita curbă a experienţei sau învăţării.

• acordarea selectivă de ajutoare guvernamentale poate sprijini companiile în crearea unui avantaj competitiv.

• statul poate ajuta companiile autohtone în procesul de „catching-up” în raport cu companiile străine.

• principala dificultate în cazul acestui tip de politică industrială este identificarea corectă a potenţialilor „câştigători”.

POLITICA ENERGETICĂProgramul Uniunii Europene de integrare a pie ţelor

energetice

Piaţa energiei din UE: caracterizare generală• Piaţa europeană a energiei, ca de altfel majoritatea pieţelor pentru

energie electrică la nivel mondial poate fi caracterizată ca o piaţă cu grad ridicat de reglementare. Necesitatea reglementării este impusă de obiectivele uneori contradictorii pe care trebuie să le atingă dezvoltarea sectorului energetic. Principalele obiective de politică economică legate de sectorul energetic sunt (IEA 1999):

– Eficienţa economică;– Securitatea ofertei;– Protecţia mediului;– Obiective sociale (inclusiv obiectivul de a se constitui într-un serviciu

universal).• Necesitatea reformării actualului sistem energetic a venit în

principal din incapacitatea acestuia de a-şi dovedi eficienţa economică.

36

• Oferta de energie se caracterizează prin:– costuri mari la intrarea pe piaţă;

– structurare verticală (generare, transport, distribuţie şi vânzare) cu scară de producţie optimă diferită;

– energia este un bun nestocabil care impune egalitatea cererii cu oferta în fiecare moment.

Paşii necesari pentru liberalizare:

• restructurarea sectorului energetic;

• introducerea concurenţei în generarea energiei (pentru oferta en-gros) şi în oferta cu amănuntul;

• reglementări încurajatoare a reţelelor de transport şi distribuţie;

• privatizare.

37

• Restructurarea trebuie să fie: a. Verticală: separarea producţiei de energie (generare) care are

potenţial competitiv de monopolul natural din transport şi distribuţie;

b. Orizontală: pentru a crea concurenţă în producţie/generareşi în vânzarea cu amănuntul.

În practică, măsurile vor trebui să ţină cont atât de paşii necesari pentru transformarea sectorului energetic, cât şi de caracteristicile naţionale ale acestor sisteme. Durata acestui proces poate fi foarte diferită de la o ţară la alta. Crearea concurenţei în producerea energiei electrice a necesitat 10 ani în Marea Britanie, în timp ce separarea producţiei de transport a necesitat 18 ani în Chile. Motivele sunt legate de complexitatea obiectivelor pe care şi le propun politicile în domeniul energiei.

Directivele Uniunii Europene cu privire la piaţa energiei

• 1996• Consiliul Uniunii Europene a adoptat, în decembrie 1996,

o directivă pentru crearea pieţei comune a energiei electrice. Statele membre au fost obligate, cu anumite excepţii, să implementeze directiva în termen de doi ani. Directiva a vizat în principal accesul la reţea, mecanisme de intrare în producţia de energie şi posibilitatea unor utilizatori finali de a-şi alege furnizorul de energie.

• Directiva asupra Electricităţii din 1996 a stabilit regulile comune pentru generarea, transportul, distribuţia şi oferta din industria energiei electrice în toate ţările Uniunii Europene.

38

Principiile stabilite prin aceastădirectivă au fost

• unbundling of accounts- liberalizarea conturilor cu scopul de a preveni subvenţionarea şi distorsionarea competiţiei în firmele integrate vertical;

• concurenţă în construcţia unor noi furnizori de energie, fie printr-o procedură de autorizare, care permite pieţei să determine criteriile de investire, fie printr-o procedură de ofertare, care permite planificatorului central să determine când şi unde să construiască o capacitate suplimentară de producţie;

• deschiderea accesului la reţelele de transport şi distribuţie garantat prin înfiinţarea obligatorie a unui operator de sistem transparent, practicarea de tarife de transport nediscriminatorii, în care numai pe bază de reciprocitate sau din motive de siguranţă a sistemului să li se permită ţărilor să blocheze intrarea;

• consumatorii să aibă dreptul să îşi aleagă furnizorul, urmând ca aproximativ 26,5% din oferta totală să fie deschisă liberei concurenţe până în februarie 1999, 28% până în februarie 2000 şi 33% până în februarie 2003.

• Scopul nedeclarat al Comisiei Europene a fost ca prin Directiva cu privire la Electricitate să reducă rolul proprietăţii de stat şi a planificării centralizate, înlocuindu-le cu regulile pieţei.

• Dând consumatorilor dreptul să-şi aleagă furnizorul de energie electrică, UE a stimulat concurenţa pe piaţa cu amănuntul, în timp ce obligativitatea ofertelor competitive pentru noii producători de energie a fost primul pas în crearea unei pieţe cu ridicata pe care generatorii şi ofertanţii de energie o tranzacţionează ca pe un bun, en-gros.

39

Carta Verde a Energiei (martie 2006) – O strategie europeană pentru energie sigură,

competitivă şi durabilă

• Carta Verde a energiei este un document prin care Uniunea Europeană îşi stabileşte principalele coordonate ale politicii energetice pentru perioada care urmează. Documentul identifică 6 domenii prioritare, menite să răspundă principalelor provocări cu care se confruntă politica energetică actuală.

• Energie pentru creştere şi ocupare în Europa: realizarea pieţelor comune europene pentru electricitate şi gaz.

• O piaţă internă a energiei care să asigure securitatea aprovizionării: solidaritate între statele membre.

• Securitate şi competitivitate în aprovizionarea cu energie: pentru o energie durabilă, eficientă şi diversă.

• Abordare integrată pentru lupta împotriva schimbărilor climatice;

• Politică externă coerentă în domeniul energiei.

40

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

• Politica agricolă a Europei se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre și este pusă în aplicare de catre statele membre.

• Aceasta politică urmarește sprijinirea veniturilor agricultorilor, încurajându-i totodată să producă mărfuri de înaltă calitate cerute de piață și să găsească noi modalități de a-și îmbunatăți activitatea, precum sursele ecologice regenerabile de

• Articolul 39 al Tratatului de la Roma, a stabilit cinci obiective esențiale:– Ameliorarea productivității;– Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru

producători;

– Stabilizarea piețelor;

– Garantarea securității aprovizionării;

– Prețuri rezonabile pentru cumpărători.

41

42

43

PAC către 2020: provocări legate de alimente, resurse

naturale și distribuție teritorială (Comisia Europeană, 18.11.2010)

• Provocări economice:• Siguranța alimentară• Stabilitatea prețurilor• Criza economică

• Provocări de mediu• Emisii de carbon• Deteriorarea solurilor• Calitatea apei/aerului• Habitate și biodiversitate

• Provocări legate de distribuția teritorială• Vitalitatea ariilor rurale• Diversitatea agriculturii în UE

ECONOMIE EUROPEANĂ

Tema 4.UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

44

EURO – MONEDA UNICĂ• Euro este moneda unică a Uniunii Europene. În anul

1999 dousprezece dintre cele 15 state membre de la acel moment o introduc pentru tranzacţiile încheiate fără plată în numerar şi în anul 2002 pentru toate plăţile, moment în care se emit bancnotele şi monedele euro.

• Trei ţări (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune monetară.

• Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini criteriile necesare.

• În paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale Europene, statele membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa economică

I. Istoria cooperării monetare (a) Sistemul monetar european (SME)• În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre

dolar şi preţul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la 2,25% marjele de fluctuaţie între monedele europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei valutare.

• Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine operaţional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:

– o monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor membre;

– un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;

– mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur într-un fond comun.

45

(b) De la SME la UEM • Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În

1992, după reunificarea Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar şarpele monetar european (marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă unică.

• În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare . Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

II. Uniunea economică şi monetară (UEM)

• Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

• libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi valutare);

• sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);

• convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.

46

• A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

• înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;

• independenţa băncilor centrale naţionale; • reglementarea privind reducerea deficitelor

bugetare.

• A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă în aplicare în zona euro.

• La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.

47

Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

• În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmatobiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şiMonetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unuicomitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceeapreşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studiaşide a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni.

• Raportul Delors întocmit de acest comitet propunearealizarea uniunii economiceşi monetare în trei etapedistincte, dar evolutive.

Prima etapă a UEM (1)• Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie

1989, ca prima etapă a realizării uniunii economiceşi monetare sădebuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate toaterestricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre.

• Comitetul guvernatorilor• Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale

Comunităţii Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai1964, a deţinut un rol tot mai important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultăriprivind politicile monetare din statele membreşi promovarea coordonăriiacestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.

• Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitateaatribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demaratşi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precumşi definirea mandateloracordate subcomitetelorşi grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.

48

Prima etapă a UEM (2)• Pregătirile juridice• În vederea realizării etapelor a douaşi a treiaşi pentru a pune bazele

structurii instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţăinterguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică.

• Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind UniuneaEuropeană, aprobat în luna decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, având în vedere întârzierileînregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică Tratatulde instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumitTratatul de instituire a Comunităţii Europene –şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europeneşi Protocolulprivind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoareabia la data de 1 noiembrie 1993.

Cea de-a doua etapă a UEM, înfiin ţarea IME şi a BCE(1)

• Înfiin ţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie1994 a marcat atât debutul celei de-a doua etape a UEM, câtşidizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrulComunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetareîn Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilornaţionale –şi nici nu era abilitat să intervină pe piaţa valutară.

• Cele două atribuţii principale ale IME: – consolidarea cooperării între băncile centraleşi a coordonării

politicii monetareşi– desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea

Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), aplicareapoliticii monetare uniceşi introducerea monedei unice în cea de-a treia etapă.

49

Cea de-a doua etapă a UEM, înfiin ţarea IME şi a BCE(2)

• IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şischimburi de opiniişi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndepliniatribuţiile în cea de-a treia etapă.

• În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenitasupra denumirii „euro” pentru moneda unică europeanăcare urma să fie introdusă la începutul celei de-a treiaetape, confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM începe la data de 1 ianuarie 1999. A fost anunţat în avansun calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile detaliateformulate de IME.

MCS II(ERM II)

• În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a face pregătirile necesare în contextul viitoarelor raporturi monetareşi valutare dintremembrii zonei euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintatConsiliului European un raport pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privindprincipiile şi elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), care a fost adoptată în luna iunie 1997.

• Noile bancnote• În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior, publicului

larg seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse încirculaţie la data de 1 ianuarie 2002.

• Pactul de stabilitateşi creştere• Pentru a completaşi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul

European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitateşi creştere – cuprinzânddouă regulamente – menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai1998, Pactul a fost completat printr-o declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmauangajamentele statelor membre.

50

Primele state membre participante

• La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunitla nivel de şefi de stat sau de guvern – a hotărât înunanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiilenecesare pentru participarea la cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugaliaşi Finlanda. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic înprivinţa persoanelor desemnate, la recomandareaConsiliului, ca membri ai Comitetului executiv al BănciiCentrale Europene (BCE).

Pregătirile în vederea fixării irevocabile a cursurilor de schimb

• Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a monedei unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilorcentrale naţionale din ţările respective, cu IME şi Comisia Europeană, utilizarea parităţilor centrale bilaterale ale monedelor statelor membreparticipante – valabile în MCS la momentul respectiv – în fixareairevocabilă a cursurilor de schimb pentru euro.

• Desemnarea organelor de decizie• La data de 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au

numit preşedintele, vicepreşedinteleşi pe ceilalţi patru membri aiComitetului executiv al BCE. Preluarea funcţiilor de către aceştia la data de 1 iunie 1998 a marcat înfiinţarea BCE. BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre participante formează Eurosistemul, care elaborează şistabileşte politica monetară unică în cadrul celei de-a treia etape a UEM.

• IME şi-a încheiat misiunea odată cu înfiinţarea BCE la data de 1 iunie 1998. În conformitate cu articolul 123 (fostul articol 109l) din Tratatul de instituirea Comunităţii Europene, IME s-a dizolvat înmomentul creării BCE. Toatepreparativele încredinţate IME au fost finalizate la timp, iar BCE a consacratrestul anului 1998 testării finale a sistemelorşi procedurilor

51

Cea de-a treia etapă a UEM, fixareairevocabilă a cursurilor de schimb

• Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedelecelor 11 state membre participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.

• Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturatzonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipruşi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. In ianuarie 2011 Estonia devine cel de-al 17-lea stat membru al zonei Euro. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestorţări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.

• Criteriile de convergenţă• Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci

criterii de convergenţă pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

• stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;

• rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;

• deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PIB;

• datoria publică: nu poate depăşi 60% din PIB; • stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să

rămână în limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

52

• Pactul de Stabilitate şi de Creştere• Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în

iunie 1997. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fostrevizuit în martie 2005.

• Eurogrupul• Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai

statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale

• Noile state membre şi UEM• Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în

care vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este primul dintre statele devenite membre ale UE în 2004 care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007. Au urmat Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009 și Estonia în 2011.

ECONOMIE EUROPEANĂ

Tema 5.ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

53

Etape ale procesului de aderare (1)

• 1993 -1 februarie - Romania semneaza Acordul European (Acordul european instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte)

• 1995 - 1 februarie - intră în vigoare Acordul European- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană

• 1997 - Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană

• 1998 - Noiembrie - Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană

• 1999 - Iunie - România adoptă Planul National de Aderare la Uniunea Europeană

- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România

• 2000 - Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României

Etape ale procesului de aderare (2)

• 2002- 13 noiembrie - Comisia adoptă o "Foaie de parcurs" pentru Romania şi Bulgaria- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată ţintă pentru

aderarea României la Uniunea Europeană- 12-13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state

membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria• 2003 - 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de

Aderare cu România• 2004 - 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte

confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană• 2005 - 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la

Uniunea Europeană-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de

Neumunster din Luxemburg este semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană• 2007 - Româniadevine Stat Membru al Uniunii Europene

54

Relația României cu UE se derulează pe planuri multiple:

• Instituțional• Reprezentare în instituțiile europene

– Parlamentul European• Primele alegeri europene în România au avut loc la 25 noiembrie 2007 când alegătorii

români au ales direct 35 de reprezentanţii în forul legislativ european. La 7 iunie 2009, cetăţenii români au votat 33 deputaţi europeni din numărul total 736, baza legală cu privire la componenţa Parlamentului European fiind Tratatul de la Nisa (numărul membrilor Parlamentului European a fost redus la 736 de la 785).

– Comisia Europeană• 1 comisar european

– Etc.• Ministerul afacerilor europene

– http://www.maeur.ro/• Economic• Personal/ individual

Link-uri

Reprezentanţa Comisiei Europene în România• http://ec.europa.eu/romania/index_ro.htmBiroul de informare al Parlamentului European în România• http://www.europarl.roSite-ul guvernului României• http://www.gov.ro/• http://www.maeur.ro/Diverse• http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/romania/index_ro.htm• http://ec.europa.eu/stages/index_en.htm• http://ec.europa.eu/europe2020/making-it-happen/key-areas/index_en.htm

55

Strategia Europa 2020 – documentul esențial

în domeniul strategiilor economico-sociale

• Pentru a permite realizarea de comparații între statele membre au fost realizate sumare tematice. Acestea permit statelor membre să plaseze obiectivele economice proprii într-un context mai larg. Sumarele acoperă majoritatea ariilor tematice relevante pentru Europa 2020. Pentru fiecare temă au fost aleși indicatori care permit realizarea de comparații.

Politica fiscală, sustenabilitatea pe termen lung și impozitarea

• Finanțele publice și cheltuielile publice care favorizează creșterea economică

• Impozitarea • Sustenabilitatea finanțelor publice • Pensiile • Sănătate și sistem de sănătate • Reglementări fiscale • Economia subterană

56

Sectorul financiar

• Sectorul financiar și gospodăriile

• Accesul IMM la finanțare

Promovarea creșterii și a competitivității

• Servicii • Agenda digitală • Industrii de tip rețea – energia • Industrii de tip rețea – transporturile • Cercetarea & Dezvoltarea și obiective privind

inovația • Obiective privind energia și clima • Eficiența resurselor

57

Piața muncii, educația și politicile sociale

• Obiective cu privire la rata ocupării • Slujbe verzi (Green jobs)• Agenda digitală: contribuția TIC la crearea de locuri de muncă • Impozitarea muncii • Șomajul în rândul tinerilor • Legislația cu privire la protecția angajaților • Politici active privind piața muncii • Servicii publice privind ocuparea forței de muncă • Stabilirea salariilor • Decalaje privind calificarea și mobilitatea forței de muncă • Educația terțiară • Abandonul școlar • Calitatea educației • Participarea femeilor la piața muncii • Ajutorul de șomaj • Sărăcia și excluziunea socială

Modernizarea administrației publice

• Calitatea administrației publice

58

Economia subterană

Industriile de tip rețea - energia

59

Industriile de tip rețea - energia

Industriile de tip rețea - energia

60

Industriile de tip rețea - energia

Eficiența utilizării resurselor

61

Ponderea persoanelor cu studii superioare în grupa de vârstă 30-34 de ani

Gruparea țărilor în funcție de procentul celor cu

studii superioare și progresul acestui indicator

Average annual change in tertiary attainment rate (%) over the period 2008-2011

Tertiary attainment rate 2011