ECONOMIA INTEGRĂRII E U R O P E N E Capitolul 5 · politică comercială (în special contingente...

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

137

INTEGRAREA MONETARĂ EUROPEANĂ

5.1. Debutul proceselor de integrare monetară în UE

Istoria integrării monetare europene nu începe efectiv imediat după cea de-a doua conflagraţie

mondială; cu toate acestea, anii imediat postbelici sunt consideraţi de analişti punctul natural de

pornire pentru analizele articulate ale dezvoltării integrării monetare ca şi componentă a unui

proces mai amplu. Această prezumţie devine necesară pentru că acea perioadă se definea ca

etapă de minimum în integrare şi coincidea cu demersurile de integrare a pieţelor mărfurilor şi

factorilor de producţie.

Ca elemente de reflecţie pot fi evidenţiate două întrebări: "procesul de integrare monetară este

influenţat în special de raţiuni economice sau de considerente de natură politică?" şi "în ce

măsură cadrul juridico-instituţional reacţionează adecvat în momentele de criză cu care se

confruntă sistemul?". Faimoasa aserţiune atribuită lui Jacques Rueff, "L'Europe se fera par la

monnaie ou elle ne se fera pas" exprimă un punct de vedere conform căruia integrarea

monetară nu este doar un scop în sine, ci este şi un mijloc important de atingere a unui

deziderat mai generos şi ambiţios - unificarea politică a Europei.

5.1.1 Primul pas pe calea convertibilităţii depline şi ireversibile: Uniunea Europeană de

Plăţi

Ultima mare conflagraţie mondială a lăsat o mare parte a Europei în ruine care trebuiau

înlăturate, necesitatea stringentă a perioadei fiind demararea urgentă a unui proces de

reconstrucţie postbelică. Chiar înainte de finalizarea ostilităţilor se conturau programe

ambiţioase cu privire la noua ordine economică postbelică, care au condus la lansarea, cu

ocazia Conferinţelor de la Bretton Woods, a Fondului Monetar Internaţional şi Băncii

Mondiale. Scopul principal al acestor demersuri a fost evitarea erorilor interbelice, coabitarea

cu fenomenele de devalorizare în scopuri concurenţiale, lansarea unui sistem al cursurilor de

schimb fixe care să se modifice doar cu acordul FMI în condiţii de "dezechilibre economice de

fond". Mai mult, participanţii la aceste instituţii şi-au propus realizarea convertibilităţii depline

a monedelor naţionale pentru a contribui la sănătatea sistemului comercial multilateral.

Convertibilitatea este o cerinţă necesară, dar nu şi suficientă pentru un comerţ internaţional

liber şi corect. Totuşi, aranjamentele financiar bancare de la Bretton Woods s-au dovedit

Capitolul

5


138

neoperaţionale pentru marea majoritate a statelor participante care nu au fost capabile să

remedieze rapid pierderile suferite pe parcursul războiului.

Situaţia Europei era şi mai complicată, comparativ cu alte state sau regiuni, întrucât la

sfârşitul anilor '40 erau funcţionale peste 200 de aranjamente comerciale bilaterale1. Aceste

aranjamente conţineau în mod invariabil linii de credite care erau influenţate de abaterea

maximă a contului curent bilateral, în timp ce deficitele peste nivelul acestor credite tehnice

trebuiau "stinse" prin efectuarea de plăţi în aur. majoritatea guvernelor din ţările europene

încercau cu disperare să-şi menţină rezervele de aur, utilizând întreaga paletă de instrumente de

politică comercială (în special contingente şi taxe vamale ridicate) pentru a obstrucţiona

importurile provenind din ţările în raport cu care înregistrau deficite comerciale. Esenţa acestei

probleme deriva din lipsa de transferabilitate a excedentelor sau deficitelor balanţelor

comerciale, deficitul în relaţia cu o ţară parteneră neputând fi compensat cu excedentul rezultat

din relaţia cu o altă ţară, întrucât nu era în funcţiune un mecanism oficial de compensare

multilaterală şi nici pieţe valutare funcţionale, atâta vreme cât monedele ţărilor participante nu

erau convertibile. Bilateralismul se dovedea neviabil în rezolvarea dezechilibrelor de balanţă,

datorită serioaselor disfuncţionalităţi cu care se confruntau balanţele de plăţi ale ţărilor

europene. Practic, toate ţările europene încercau să obţină excedente exprimate apoi în aur,

dolari sau orice altă valută convertibilă în dolari. Dacă o anumită ţară europeană încerca să

decidă unilateral convertibilitatea monedei naţionale în raport cu dolarul, aceasta însemna că

toate celelalte ţări şi-ar fi propus să realizeze excedente comerciale în raport cu aceasta. Ca

atare, orice tentativă unilaterală de trecere la convertibilitate monetară ar fi condus la şi mai

mari dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa comercială şi de plăţi. Marea Britanie care a încercat

în 1947 să restabilească convertibilitatea lirei sterline, este un caz interesant în acest sens. Deşi

sprijinit printr-o linie de credit de mare anvergură (aproape 5 miliarde dolari), demersul britanic

a fost abandonat la doar şapte săptămâni de la lansare. În fond, dificultăţile tot mai mari în

planul balanţelor de plăţi ale ţărilor europene reprezentau doar o faţetă a supraevaluării

monedelor acestor ţări în raport cu moneda americană. Soluţia dezirabilă ar fi fost o

substanţială devalorizare a monedelor acestor ţări în raport cu dolarul, demers dificil de realizat

în condiţiile economice şi politice imediat postbelice. Raţiunea principală a reţinerilor politice

faţă de un astfel de pas deriva din faptul că "decalajul faţă de dolar" era considerat ca fiind unul

de natură structurală. Se considera că elasticitatea cererii de import şi a ofertei la export în

raport cu evoluţia cursului de schimb erau nesemnificative, astfel încât o devalorizare monetară

nu ar fi avut un impact semnificativ asupra balanţei de plăţi. Mai mult, deoarece, în 1950,

exporturile europene către SUA reprezentau mai puţin de jumătate din valoarea importurilor

provenind din această sursă, devalorizarea ar fi condus la o creştere şi mai mare a

dezechilibrelor pe relaţia transatlantică.

După eşecul britanic în încercarea de trecere la convertibilitate, a devenit tot mai interesantă

ideea unui demers comun în acest sens. Crearea în 1948 a Organizaţiei pentru Cooperarea

Economică Europeană (OEEC), redefinită ca OECD în 1960 (ca urmare a creşterii numărului

de participanţi), a reprezentat un prim pas în această direcţie. OEEC a fost, în primul rând, un

1 Diebald William, "Trade and Payments in Western Europe", Harper and Brothers, New York, 1952.


139

răspuns la cerinţa unor eforturi comune ale ţărilor europene pentru a face mai funcţional

mecanismul de gestionare a ajutorului american oferit în cadrul Planului Marshall. Dar

liberalizarea comercială, deşi necesară pentru revigorarea comerţului intraeuropean, nu era

suficientă în condiţiile menţinerii unor serioase obstacole în calea sistemului de plăţi şi

decontări internaţionale. De aceea, crearea CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului) a semnalat existenţa germenilor unui proces de integrare care să permită gestionarea

volatilităţii şi impredictibilităţii cursurilor valutare. Şi în această perioadă, reglementarea

bilaterală a fluxurilor comerciale a rămas tendinţa dominantă, ceea ce a anulat o mare parte din

oportunităţile oferite de Planul Marshall.

Au fost necesari mai mult de doi ani pentru negocierea unui

aranjament monetar: Uniunea Europeană de Plăţi (UEP) care a intrat

în vigoare la 1 iulie 1950. Faţă de această iniţiativă şi-au manifestat interesul de a participa

toate cele 18 ţări membre ale OEEC, iar prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, la

aceasta au mai participat multe alte ţări din Africa sau Asia. La momentul respectiv, UEP

cuprindea o zonă care derula aproape 70% din comerţul mondial. De aceea, putem considera că

acest aranjament a fost mai mult decât unul regional, şi prin fundamentele sale, a determinat o

serie de puseuri de discriminare în plan comercial şi financiar faţă de ţările terţe. Este

surprinzător faptul că SUA nu numai că a acceptat ideea unui astfel de aranjament monetar, dar

l-a şi încurajat2.

UEP a reprezentat un pas înainte în raport cu bilateralismul pentru că,

lunar, toate deficitele sau excedentele pe axa bilaterală erau

compensate printr-o poziţie globală netă la nivelul Uniunii. Aceste poziţii nete erau cumulate

într-un interval de timp şi doar soldurile nete totale înregistrate la sfârşitul anului trebuiau stinse

sau reportate. Aceasta s-a dovedit cea mai simplă componentă a aranjamentelor de plăţi

monitorizate de UEP. Partea mai dificilă a vizat modul concret în care poziţiile nete ale unei

ţări în raport cu UEP trebuiau reglementate. Ţările care se aşteptau să aibă solduri active în

urma acestui proces au insistat ca stingerea creanţelor să se facă prin plăţi în aur sau în dolari

americani pe care să-i folosească pentru finanţarea importurilor din ţări cu valute convertibile.

Pe de altă parte, ţările conştiente că vor înregistra solduri negative în raport cu UEP şi-ai

manifestat interesul să obţină credite, în scopul de a-şi conserva rezervele de aur şi dolari. În

cele din urmă, s-a ajuns la un compromis care consta în faptul că fiecare ţară primea un credit

tehnic egal cu 15% din valoarea totală a exporturilor şi importurilor calculată la nivelul

anului1949. Un mix între credite şi plăţi în aur sau devize terţe a fost considerată soluţia

reciproc acceptabilă pentru a reglementa debalanţele. Acest panel era construit în funcţie de

mărimea soldului în raport cu creditul tehnic şi era divizat în cinci tranşe a câte 20 de procente

fiecare. O poziţie debitoare mai mică de 20% din cotă putea fi compensată integral pe baza

unui credit primit de la UEP, iar peste acest prag, se construia o scală progresivă de

compensare în care creştea treptat ponderea plăţilor în aur şi devize. Această proporţie a aurului

şi devizelor ajungea la 100% dacă se depăşea creditul tehnic. Ca atare, prin acest mecanism,

ţările cu balanţe comerciale deficitare erau stimulate să-şi ajusteze raportul de schimb şi

balanţele comerciale cu partenerii europeni. O parte importantă a aranjamentelor din cadrul

UEP s-a concentrat în direcţia asimetriilor între termenii regularizării debalanţelor între 2 UEP este pe larg prezentat în: Kaplan I., Schleiminger G., “The European Payment Union”, Clarendom Press, Oxford 1989

De reţinut:

De reţinut:


140

poziţiile active şi pasive. Toate poziţiile creditoare superioare primei tranşe de 20% erau

compensate prin plăţi în aur în proporţie de 50%, iar pentru poziţiile creditoare superioare

întregii cote, Comitetul Director al UEP analiza şi propunea condiţii speciale de reglementare.

Asimetria între condiţiile de reglementare a poziţiilor creditoare şi a celor debitoare pute

conduce, în teorie, la probleme de lichiditate pentru UEP, dar, în practică, capitalul de rulaj

constituit cu ocazia lansării UEP s-a dovedit suficient pentru a acoperi fluctuaţiile limitate în

ceea ce priveşte angajamentele monetare ale Uniunii.

Această descriere succintă a mecanismelor funcţionale sugerează că sistemul este pus serios în

discuţie doar atunci când una sau mai multe ţări depăşesc semnificativ creditul tehnic. Această

situaţie s-a produs aproape imediat după ce sistemul a început să funcţioneze, respectiv când, în

vara - toamna anului 1950, Germania s-a confruntat cu un substanţial deficit al contului curent

care a depăşit rapid creditul său tehnic (calculat pe baza datelor din anul 1949, an în care

comerţul exterior german nu atinsese nivelul interbelic). Pe fondul unor rezerve de aur şi de

devize aflate la nivel foarte scăzut, Germania nu a fost capabilă să achite deficitul substanţial

contabilizat de UEP, ceea ce punea sub semnul întrebării participarea sa la acest aranjament de

plăţi. Criza germană din 1950-1951 a fost rapid depăşită în decursul anului 1951 pe calea unei

combinaţii ad-hoc de politică monetară foarte restrictivă a autorităţilor germane, prin

suspendarea temporară a liberalizării unilaterale a importurilor şi printr-un masiv împrumut

primit din partea UEP. Acest panel de măsuri a fost propus de către un grup de experţi

desemnat de Comitetul Director al UEP. Deşi s-a lansat rapid o politică monetară riguroasă şi

austeră care să atenueze deficitul comercial al Germaniei, au mai fost necesare două măsuri

adiţionale în plan comercial pentru a asigura supravieţuirea UEP, mai ales că s-a observat că şi

alte ţări participante erau pregătite să accepte măsuri care nu se regăseau în preocupările lor pe

termen scurt. Acceptarea unor obstacole comerciale temporare în calea exporturilor lor spre

pieţe cu cel mai mare potenţial de absorbţie nu s-a dovedit uşoară pentru parteneri comerciali ai

Germaniei. În condiţiile existenţei UEP, poziţiile de balanţă de plăţi ale fiecărei ţări participante

încetau să mai fie o problemă pur naţională şi deveneau o problemă, într-o mare măsură,

comună pentru a cărei rezolvare se cerea consens.

Aceste prime provocări la adresa aranjamentului monetar, derivate din crizele de început şi ale

căror rezolvări avantajoase se aşteptau din partea UEP, au arătat că existenţa unui cadru

instituţional bine articulat poate constitui o ancoră în condiţiile înregistrării unor evoluţii

monetare asimetrice. Ţările membre au fost nevoite să accepte "ingerinţe" din partea

partenerilor în managementul politicilor sectoriale naţionale dacă doreau să rămână participanţi

la sistem. S-au pus astfel primele fundamente ale unor evoluţii viitoare pe axele convergenţei

macroeconomice şi susidiarităţii în plan decizional.

Criza germană a reprezentat doar unul dintre numeroşii stimuli la care UEP a trebuit să facă

faţă. Pe fondul deteriorării raportului de schimb al ţărilor europene, al puseurilor inflaţioniste

tot mai ameninţătoare la contact cu volatilitatea climatului economic şi politic, Olanda, Franţa

şi Marea Britanie s-au confruntat cu semnificative deficite ale contului curent care depăşeau

nivelul creditului tehnic şi au fost nevoite să adopte măsuri de corectare ale dezechilibrelor

externe, solicitând tratament preferenţial din partea UEP. Presiunile exercitate de aceste ţări s-

au suprapus favorabil pe tot mai importantul excedent comercial al Germaniei în anii care au

urmat. Acest surplus nu s-a rezolvat practic niciodată, cota Germanie crescând în mai multe


141

rânduri, dar surplusul a continuat să o depăşească, iar UEP nu a avut puterea să oblige celelalte

state care aveau deficite de cont curent să soluţioneze debalanţa, fie prin restrângerea

importurilor, fie prin plata soldului în aur sau în devize convertibile.

Inabilitatea de a exercita presiuni asupra ţărilor confruntate cu dezechilibre comerciale

în creştere a devenit o caracteristică permanentă a sistemului monetar internaţional. O evoluţie

asimetrică similară s-a înregistrat peste 30 de ani în cadrul SME (Sistemul Monetar European),

deşi regulile de gestionare a mecanismului cursurilor de schimb erau în noile condiţii mai bine

articulate. În cadrul SME, ţările care trebuiau să procedeze la ajustări structurale erau cele cu

rate ale inflaţie mai ridicate. Se recunoaşte, în prezent, că această asimetrie a reprezentat un

factor care a influenţat atât succesul iniţial al SME, cât şi eşecul său din 1993. După 1951,

surplusul comercial al Germaniei a devenit o trăsătură constantă a sistemului monetar

internaţional până în 1990 şi, cu excepţia perioadei 1979-1981, în cele mai multe crize la nivel

internaţional s-a cerut Germaniei să adopte politici monetare şi/sau fiscale mai ample, mai

puţin restrictive. În pofida excedentului de cont curent al Germaniei, UEP a fost capabilă să

funcţioneze eficient, astfel că , în timp, exporturile ţărilor europene către SUA au crescut mai

rapid decât importurile; ca atare, decalajul faţă de dolar s-a atenuat. Aceasta înseamnă că se

punea tot mai acut problema reluării cursei către convertibilitatea deplină a monedelor tărilor

europene. La mijlocul anilor '50, un program, inspirat în principal de Marea Britanie, vizând

obţinerea convertibilităţii prin încurajarea fluctuării cursurilor de schimb, nu a fost un succes

deoarece decalajul faţă de dolar al monedelor europene se situa, la momentul respectiv, la un

nivel ridicat. Dar în anii 1957-1958 poziţiile cumulate ale majorităţii ţărilor membre ale UEP

au devenit importante în raport cu cotele şi regularizarea lor prin plăţi în aur sau în devize s-a

dovedit neoperaţională.

Întrucât ţările debitoare au considerat că UEP nu le slujeşte interesele, aceasta s-a

dizolvat printr-o decizie adoptată în unanimitate la finele anului 1958, iar ţările participante au

decis trecerea monedelor lor la convertibilitate deplină. În termeni formali, UEP a fost înlocuită

prin Aranjamentul Monetar European (EMA), negociat în scopul menţinerii unei zone de

stabilitate monetară în Europa. Acest aranjament a fost autorizat să ofere stabilitate şi siguranţă

financiară participanţilor, dar era evident că autoritatea de a impune politici de ajustare

structurală şi de a stabili condiţiile pentru obţinerea de împrumuturi era transferată Comitetului

Director al FMI. În sprijinul acestei idei poate fi menţionat faptul că, în 1958, conducerea FMI

a elaborat un program de macrostabilizare pentru Turcia, una dintre ţările participante la UEP.

Privind retrospectiv, se poate afirma că desfiinţarea UEP a reprezentat un pas înapoi în direcţia

integrării monetare în Europa. Comitetul Director al UEP dobândise autoritate prin aplicarea a

ceea ce mai târziu s-a numit "mecanismul de salvgardare multilaterală". În pofida slăbiciunii

mecanismului de a obliga ţările debitoare să adopte măsuri structurale, evidentă pe parcursul

celor opt ani de existenţă, UEP a fost totuşi un sistem care a pus bazele trecerii la

convertibilitatea monetară2. UEP a continuat să fie un forum european unitar de coordonare,

2 Triffin Robert, "The Worl Money Maze", Yale University Press, New Haven, 1966


142

într-o perioadă în care Europa era fragmentată între participanţii la CEE, la AELS şi ţările care

nu luau parte la nici unul dintre aceste experimente integraţioniste.

Consensul multilateral al participanţilor la UEP în direcţia convertibilităţii, pe fondul menţinerii

unor mecanisme de monitorizare reciprocă a performanţelor economice şi monetare, s-a

dovedit util în deceniile următoare atât în ceea ce priveşte minimizarea efectelor dezechilibrelor

intraeuropene, cât şi în angajarea într-o manieră convergentă într-un dialog punctual cu SUA

asupra accentuării dezechilibrelor externe. Totuşi, la momentul 1958, se dovedea o mare

reţinere din partea ţărilor europene în direcţia eliminării restricţiilor economice postbelice. Ele

erau puternic influenţate de creşterea substanţială a fluxurilor financiare internaţionale care

păreau că vor produce o nouă libertate de acţiune în privinţa politicilor generale şi sectoriale

naţionale. Ţările europene simţeau că vor putea exercita o mai largă autonomie în plan

financiar - monetar, ceea ce a atenuat preocupările pe calea unei mai pronunţate coordonări a

politicilor macroeconomice la nivel regional şi a alimentat reţinerile în ceea ce priveşte

transferul deciziilor macroeconomice către organisme supranaţionale.

5.1.2. Sistemul Monetar Internaţional între stabilitate şi criză

Doar după ce, în 1958-1959, s-au realizat convertibilitatea monetară pentru o zonă importantă a

economiei mondiale, sistemul de la Bretton Woods părea a deveni operaţional.

Regulile FMI permiteau o marjă de fluctuaţie a monedelor naţionale în raport cu parităţile

centrale de +/-1%. Aceasta presupunea că două monede ale ţărilor din Europa puteau să

oscileze într-o marjă de 4% una faţă de cealaltă, dacă oscilau în limitele maxime faţă de dolar.

Întrucât această bandă de fluctuaţie era considerată excesivă, ţările europene au hotărât să

limiteze fluctuaţiile faţă de dolar la maximum 0,75%, reducând astfel marja reciprocă de

variaţie la maximum 3%, marjele de variaţie bilaterală fiind în fapt mai stabile.

În termeni legaţi de întregul proces de integrare europeană, evenimentul decisiv al anilor '50 nu

a fost dizolvarea UEP, ci semnarea şi apoi ratificarea Tratatelor de la Roma care au pus bazele

Comunităţii Economice Europene (CEE) şi EURATOM, care împreună cu CECO au lansat cel

mai provocativ proces de integrare al mileniului. Ambiţiile artizanilor integrării economice

europene s-au extins şi asupra noii arhitecturi monetare europene ca liant al integrării

economice şi politice viitoare.

Paragrafele 103 -107 ale Tratatului de la Roma privind crearea CEE

precizează explicit că fiecare ţară participantă la procesul de integrare

consideră politicile sale conjuncturale şi politicile în domeniul cursurilor de schimb ca elemente

ale unui consens reciproc acceptabil. Totuşi, aceste prevederi ale Tratatului s-au dovedit

nerelevante de facto, atât timp cât politicile în domeniul cursurilor de schimb şi asistenţa cu

privire la dezechilibrele balanţelor de plăţi rămâneau în sarcina FMI. Doar acţiunile derivate

din transpunerea în practică a prevederilor Tratatelor sunt stabilite de Comitetul Monetar,

format din câte un reprezentant din partea băncilor centrale şi din partea ministerelor de finanţe

din fiecare ţară membră, la care se adaugau doi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Acest

organism a reprezentat un forum important care făcea un util schimb de informaţii pentru

pregătirea reuniunilor Consiliului Ministerial întrunit la nivel de miniştri ai economiei şi

De reţinut:


143

finanţelor (ECOFIN). Ulterior au fost create şi alte comitete însărcinate cu coordonarea

deciziilor economice şi monetare. Cel mai important organism, din perspectivă monetară a fost

Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările membre, creat în 1964. Acest comitet,

care se reunea sub auspiciile Băncii Reglementelor Internaţionale şi anterior reuniunilor lunare

ale guvernatorilor băncilor centrale ale ţărilor participante la Grupul celor 10, constituia, de

asemenea, un forum cu ocazia căruia se producea o armonizare a politicilor monetare,

dezvoltând treptat un rol funcţional mai pronunţat. Faptul că decidenţii naţionali în planul

politicilor monetare se întâlneau cu regularitate pentru a-şi comunica intenţiile de politică

monetară şi pentru a soluţiona detaliile tehnice de acţiune ce se impuneau pentru o mai

funcţională arhitectură monetară europeană, s-a dovedit o precondiţie esenţială pe calea

eforturilor de realizare a uniunii monetare.

Pe parcursul anilor '60, principala problemă a Comunităţilor în sfera integrării

monetare a fost ajustarea cursurilor de schimb care puteau să impieteze negativ asupra realizării

uniuni vamale şi politicilor sectoriale, îndeosebi asupra Politicii Agricole Comunitare (PAC).

Aceste preocupări au readus în atenţie principiul FMI privind fixitatea cursurilor de schimb, dar

au vizat şi soluţionarea dezechilibrelor produse în cadrul balanţelor de plăţi. Aceste preocupări

au dat roade în 1963-1964, când Italia s-a confruntat cu un substanţial deficit extern soluţionat

şi cu ajutorul concertat al partenerilor la integrare. Problema excedentului de balanţă înregistrat

continuu de Germania s-a cronicizat pe parcursul anilor '60, dar treptat acesta a trecut în planul

secund, pe măsură ce supraevaluarea dolarului american a generat un semnificativ deficit al

contului curent al SUA şi ieşiri masive de capital din această ţară. În 1961, Germania şi Olanda

şi-au reevaluat monedele cu 5%, fără o consultare prealabilă cu celelalte ţări membre ale CEE

sau cu FMI. Deşi această măsură nu a avut un efect semnificativ şi imediat asupra surplusului

său extern, s-au produs o serie de presiuni speculative asupra monedelor celor două ţări. Mai

mult, întrucât aplicarea completă a PAC s-a făcut doar din 1964, această decizie de politică

monetară nu a influenţat semnificativ, la momentul adoptării sale, celelalte politici sectoriale

comunitare. Cu excepţia acestui episod, cursurile de schimb au rămas fixe până în 1969 în ceea

ce priveşte cele şase ţări membre CEE.

Începutul anilor '60 poate fi definit prin şomaj redus şi preţuri relativ stabile, ceea ce făcea, ca

în acest climat economic, intervenţia autorităţilor în economie să nu fie imperativă. În pofida

declaraţiilor oficiale, lipsa unei coordonări macroeconomice efective nu s-a dovedit o problemă

reală, întrucât coeficientul de integrare europeană era încă redus. Ponderea comerţului reciproc

în total PNB se situa la doar 6% în 1960, pentru a creşte la peste 12% în 1975 şi a fi mai mult

de 15% în prezent. Deşi relativ stabil, climatul economic al anilor '60 a fost totuşi punctat de

puseuri de instabilitate şi criză începând cu devalorizarea lirei, în 1967, cu aproape 15%;

întrucât, la momentul respectiv, Marea Britanie nu era membră CEE, măsura nu a exercitat o

influenţă directă asupra Comunităţii. În 1969 am asistat la devalorizarea francului francez cu

11,1%, fapt care a declanşat prima realiniere în mecanismul cursurilor de schimb de la debutul

realizării uniunii vamale. Această măsură de politică monetară a fost precedată de puternice

presiuni speculative manifestate pe parcursul anului anterior şi a subminat eforturile de

realizare a unei alinieri monetare în octombrie 1968, compromise ca urmare a veto-ului Franţei.

O nouă devalorizare a francului francez în august 1969, concomitent cu reevaluarea cu aproape


144

10% a mărcii germane o lună mai târziu, a fost un sugestiv test pentru soliditatea arhitecturii

integrative europene.

Funcţionarea eficientă a uniunii vamale nu a fost sesizabil afectată de

volatilitatea cursurilor de schimb, dar Politica Agricolă Comunitară a

cerut acţiuni concrete în cazul redefinirii ratelor de schimb, deoarece preţurile majorităţii

produselor agricole erau exprimate în unităţi comune de cont care se numeau la acel moment

EUA (European Unit of Account). EUA a fost definit cu un conţinut în aur identic cu cel al

dolarului SUA (deviza standard a SMI în perioada respectivă). Conform regulilor funcţionale

ale PAC, preţurile produselor agricole în monedă naţională erau egale cu preţul oficial al CEE

exprimat în EUA (cunoscut şi ca "moneda verde") transformat în moneda naţională a fiecărei

ţări la rate de schimb fixate de organele comunitare. Dacă cursurile de schimb "verzi" urmau

pur şi simplu cursurile pieţei (sau conform sistemului de la Bretton Woods paritatea oficială a

dolarului), deprecierea oricărei dintre monedele ţărilor membre cu 10% conducea la creşterea

preţurilor produselor agricole tot cu 10% şi invers în cazul aprecierii. Autorităţile franceze

preocupate de problema inflaţiei au rezistat la ideea devalorizării francului "verde", în timp ce

producătorii germani au cerut guvernului să accepte aprecierea mărcii "verzi", decizie care ar fi

dus la ieftinirea produselor lor. În practică, evoluţiile cursurilor de schimb au ameninţat, în

principal, la acel moment, "componenta de bază" a integrării europene şi anume politica

agricolă. Deoarece Franţa şi Germania nu au acceptat modificarea preţurilor determinată de

evoluţiile cursurilor valutare, singura soluţie era să se lase piaţa produselor agricole să

funcţioneze normal, generând preţuri diferite ale acestor produse în ţările membre. Pentru a

continua punerea în aplicare a principiilor PAC, îndeosebi a celui referitor la unicitatea pieţei,

s-a pus în funcţiune un sistem complicat de "sume monetare compensatorii"3. Franţa, evident,

că a cerut şi a obţinut compensaţii care i-au permis să menţină preţurile produselor agricole sub

media comunitară, iar Germania a primit sume monetare pozitive, menţinând preţurile peste

media comunitară. Pentru că aceste sume monetare jucau fie rolul de suprataxe la import, fie de

subvenţii de export, ele au segmentat pieţele agricole la nivel naţional, subminând principiul

liberei circulaţii a produselor. Organele comunitare au recunoscut că sumele monetare

compensatorii au fost concepute cu statut provizoriu, dar pe măsură ce cursurile de schimb au

continuat să fluctueze, în următoarele două decenii s-a creat un nou mecanism conceput să se

dizolve treptat.

5.1.3. Prima tentativă de creare a unei uniuni monetare europene: Planul Werner

La finele anilor '60, Comunitatea realizase "în linii generale" uniunea vamală şi lansase, cu

bune rezultate, Politica Agricolă Comunitară, creând fundamente temeinice pentru adâncirea

procesului de integrare. Evenimentele din 1968 au condus la o autentică explozie a salariilor în

Franţa şi au forţat această ţară să devalorizeze moneda în anul următor şi să reintroducă

controlul asupra circulaţiei capitalurilor. Cronicizarea surplusului comercial german (pe fondul

unor evidente semne de slăbiciune a dolarului) a condus la aprecierea mărcii. Acesta a fost

semnalul că economiile ţărilor membre CEE sunt semnificativ divergente. Totuşi, din mai

multe puncte de vedere, performanţele macroeconomice ale tuturor ţărilor participante la

exerciţiul integraţionist erau similare. Atunci când Consiliul European din 1969 de la Haga a

3 Boyd Christopher, "The EMS, the Move towards EMU and the Agrimonetary System", London, 1990

De reţinut:


145

reconfirmat dorinţa de a se avansa în direcţia realizării Uniunii Economice şi Monetare

(UEM)şi dorinţa de deschidere spre aderarea de noi membri, scopul adâncirii şi lărgirii părea

foarte posibil.

În această fază, Germania trebuia să se pregătească pentru transferul unei părţi din rezervele

sale internaţionale către o instituţie europeană. Franţa propunea, la Haga, crearea iniţială a unui

mecanism de asistenţă comună pentru dezechilibrele din balanţele de plăţi şi conturarea unei

politici armonizate cu privire la monedele terţe. În pofida acestor poziţii relativ diferenţiate, s-

au obţinut angajamente comune conţinând linii directoare identice şi s-a decis crearea unui

grup de experţi format din oficiali cu sediul la Haga, crearea iniţială a unui mecanism de

asistenţă comună pentru dezechilibrele din balanţele de plăţi şi conturarea unei politici

armonizate cu privire la monedele terţe. În pofida acestor poziţii relativ diferenţiate, s-au

obţinut angajamente comune conţinând linii directoare identice şi s-a decis crearea unui grup

de experţi format din oficiali naţionali şi din experţi comunitari.

În octombrie 1970, grupul de reflecţie astfel constituit, prezidat de Pierre Werner

(primul ministru al Luxemburgului în acea perioadă), a realizat un raport detaliat cu privire la

modul în care va funcţiona UEM care trebuia finalizată până în 19804. Planul Werner a fost

deosebit de concret cu privire la obiectivele finale ale UEM care urmau a fi realizate în două

etape, până în 1980. Uniunea monetară urma să genereze "convertibilitatea deplină şi

ireversibilă a monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb, fixitatea

irevocabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi completa liberalizare a fluxurilor de capital".

Acest proces trebuia însoţit de menţinerea monedelor naţionale la început, şi pregătirea lansării

unei monede unice comunitare. În legătură cu cadrul instituţional necesar pentru a gestiona

procesul, Raportul conţine doar succinte referiri. În centrul acestui sistem instituţional era plasat

un sistem comunitar al băncilor centrale europene, conceput prin analogie cu Sistemul Federal

de Rezerve al SUA, care urma a fi conturat în scopul de a elabora şi monitoriza elementele de

fond ale politicii monetare comune şi ale politicii cursurilor de schimb în raport cu monedele

terţe. Raportul, în contrast cu eforturile actuale de a defini o structură instituţională a UEM şi de

articulare a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), a fost mai degrabă vag în ceea

ce priveşte rolul autorităţii monetare comune şi a relaţiilor sale cu autorităţile politice. Raportul

Werner a fost destul de sugestiv cu privire la politicile unitare în raport cu ţările neparticipante

la uniunea monetară, licitând necesitatea unui centru decizional de politică economică,

subordonat Parlamentului European, care să exercite o influenţă decisivă asupra politicii

economice comunitare, cu referire, în special, la politicile fiscale: Trăsăturile esenţiale ale

tuturor bugetelor publice şi în special modificarea nivelului acestora, natura echilibrelor şi

metodele de finanţare sau cheltuire a acestora vor fi decise la nivel comunitar; politicile

regionale şi structurale nu vor mai rămâne la nivelul ţărilor membre; se prevedea că la nivel

comunitar se va asigura o consultare sistematică şi continuă între partenerii sociali".

4 Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, and others, "Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community", Bulletin II - 1970 of the EC, Brussels, 1970.


146

Cu toate că Raportul Werner a acordat o mare importanţă proceselor determinate de regulile

pieţei -libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă-, el a statuat că

mobilitatea factorilor de producţie va fi susţinută şi prin transferuri de fonduri publice pentru a

monitoriza dezechilibrele regionale şi structurale care se vor accentua. Analizate prin prisma

discuţiilor care se poartă în prezent referitor la UEM, apar două diferenţe de abordare, în plus

faţă de practica neglijare a particularităţilor şi procedurilor instituţionale. Raportul a acordat o

importanţă marginală atingerii convergenţei macroeconomice şi unei inflaţii reduse, întrucât

coeficientul iniţial de divergenţă între participanţi era mult mai redus decât în perioada actuală.

Aceste diferenţe de percepţie reflectă, mai degrabă, unghiurile diferite de abordare a modului în

care economiile trebuie să evolueze şi să interacţioneze. Nivelurile de preţuri erau privite a avea

o evoluţie moderată pe fondul unor negocieri salariale pacifiste, rolul central în dinamica lor

revenind evoluţiei costurilor. Dezechilibrele externe erau atribuite, în principal, diferenţelor

existente în ceea ce priveşte măiestria gestionării cererii interne, în special cu ajutorul pârghiilor

bugetare, licitând necesitatea centralizării abilităţilor decizionale în acest domeniu. La acel

moment persistau numeroase restricţii în calea liberei circulaţiei a capitalurilor şi decidenţii

politici realizau cu greutate că fluxurile speculative de capital pot provoca ample evoluţii ale

cursurilor de schimb chiar dacă indicatorii macroeconomici nu indicau necesitatea unei ajustări

a ratelor de schimb valutar.

Destul de concret şi ambiţios referitor la prevederile vizând realizarea uniunii economice şi

monetare, Planul Werner a fost abilitat la nivel politic de către ECOFIN prin rezoluţia din 22

martie 1971 cu privire la realizarea pe etape a UEM, prima etapă trebuind să fie atinsă în 1973.

Obiectivele UEM au fost aprobate şi de şefii de guvern şi de stat în octombrie 1972. Uşurinţa

cu care s-a realizat consensul s-a datorat celor două particularităţi interdependente ale abordării

cadru acceptate rapid de cele şase ţări membre şi de cei trei noi aderenţi.

Prima particularitate s-a definit prin numărul foarte redus al constrângerilor din

primul stadiu. Aceste constrângeri se bazau pe proceduri de consultări prealabile de coordonare

a politicilor economice naţionale. La nivel naţional, deciziile urmau să fie adoptate în baza unor

linii directoare comunitare şi să fie monitorizate de organismele comunitare, nefiind prevăzute

sancţiuni pentru neîndeplinirea lor. Transferul de autoritate nu numai că a fost amânat pentru

etapa a doua, dar nu a fost prevăzut un mecanism sau stimulente bazate pe legile pieţei pentru a

accelera procesul.

O a doua trăsătură a fost aparenta reconciliere pe care Planul Werner o realiza între

abordarea economică şi cea monetaristă a integrării europene, evidentă în principalele

propuneri de la Haga din anul anterior. Abordarea economică, susţinută în principal de

Germania şi Olanda, stipula că cursurile valutare irevocabil fixe şi crearea unei autorităţi

monetare unice sunt obiective care se vor putea realiza doar după o perioadă mai lungă de

timp, după ce se va fi experimentat coordonarea, pe baze voluntariale, se vor fi obţinut

performanţe economice convergente şi se vor fi produs substanţiale transferuri de abilităţi

bugetare de la nivel naţional la nivelul organelor comunitare. A doua abordare a integrării


147

europene, cu un pronunţat caracter monetarist, susţinută de Franţa, Belgia şi Italia, accentua

rolul integrator al adâncirii armonizării monetare în cadrul Comunităţii. Adoptând o poziţie

intermediară şi subliniind necesitatea realizării de progrese concomitente în spaţiul monetar dar

şi în domeniile adiacente, Planul Werner a creat un compromis acceptabil în principiu de toate

părţile; dezbaterile care au avut loc la acel moment pe marginea acestor subiecte au fost

rezumate, 19 ani mai târziu, în Raportul Delors. Atenţia a fost focalizată, atât în Planul Werner,

cât şi în documentele ulterior adoptate, spre ceea ce constituia un panel echilibrat de politici

sectoriale care să se armonizeze în stadiul final. În acest proces, coordonarea monetară şi

managementul minuţios al cursurilor de schimb s-au bucurat de cea mai mare atenţie. Aceste

insuficienţe nu s-au aflat în centrul dezbaterilor cu privire la conţinutul Raportului şi al

eforturilor de aplicare a prevederilor sale în prima fază5.

Raportul Werner nu a fost niciodată implementat cu toate că obiectivele UEM au

fost în totalitate aprobate de ECOFIN în martie 1971. Consiliul Ministerial de la acea dată nu a

acceptat necesitatea creării unor noi instituţii în afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a

sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma. Respingerea ideii unui centru de decizie

economică nu este surprinzătoare, dat fiind faptul că, nici în prezent, centralizarea politicilor

fiscale, prevăzută de Planul Werner, nu s-a dovedit posibil de realizat în practică. Eşuarea

tentativei de a demonstra necesitatea unei instituţii comune de politică monetară s-a datorat

incompatibilităţii acestei idei cu percepţia existentă în acea perioade asupra stadiului de uniune

monetară şi rolului important acordat Fondului Monetar Internaţional care, la momentul

respectiv, crea posibilitatea menţinerii unor cursuri de schimb fixe, fără să fie nevoie de alte

instituţii monetare.

Neşansa momentului pentru aplicarea Planului Werner a fost că a coincis cu eşecul sistemului

de la Bretton woods. În plus, stabilitatea cursurilor de schimb care a caracterizat începutul

anilor '60 a fost obţinută într-un climat economic în care stabilitatea cursurilor nu era legată de

sacrificarea unor obiective ale politicilor economice interne. Ratele inflaţiei erau reduse şi,

practic, asemănătoare în ţările europene până în 1973, iar şomajul era moderat; de aceea nu

erau necesare nici politici fiscale şi monetare riguroase pentru a corecta dezechilibre

importante. Mai mult, la acel moment, mobilitatea capitalurilor era încă modestă, ceea ce dădea

un oarecare "răgaz" politicilor monetare pe termen scurt.

Raportul Werner a punctat în detaliu necesitatea şi mecanismele de

îngustare a marjelor de fluctuare reciprocă a monedelor ţărilor

membre al CEE. Un pivot de bază al sistemului de la Bretton Woods era paritatea declarată la

FMI pentru monede în raport cu dolarul şi marjele înguste de variaţie care trebuiau susţinute de

autorităţile monetare naţionale. Sistemul presupunea ca ratele de schimb bilaterale sau ratele

cross între două monede europene se pot modifica într-o marjă maximă de variaţie de două ori

mai mare faţă de marja declarată faţă de dolar. Această marjă nu constituia o problemă atâta

timp cât ţările europene conveniseră o marjă mai îngustă de 0,75% şi cât cursul dolarului părea 5 Conţinutul Planului Werner a fost minuţios analizat în: Baer G., Padoa-Schiopa T., "The Werner Report revised", EC Publications Office, Louxembourg, 1989 şi în Mortensesn Jurgen, "Federalism versus Coordonation; Mcroeconomic Policy in the European Community", CEPS Working Papers, 1990

De reţinut:


148

predictibil şi puţin volatil. Ca atare, Raportul propunea ca marjele de fluctuaţie a monedelor

europene să fie reduse la +/-0,6%şi să se elimine treptat. Pentru că aceasta era una din puţinele

prevederi cuantificabile ale avansării pe etape a procesului de realizare a UEM, ea a fost bine

primită de toţi actorii implicaţi, fiind perceput ca un indicator evident al progreselor pe calea

integrării monetare. Primul pas trebuia făcut în 1971, dar a fost marcat de decizia autorităţilor

germane şi olandeze care au permis ca monedele lor să fluctueze la doar câteva săptămâni după

Rezoluţia Consiliului Ministerial cu privire la UEM. Cele două guverne ar fi dorit să convingă

partenerii să accepte o flotare comună a monedelor faţă de Dolar, dar Franţa şi Italia au respins

această iniţiativă pentru a nu spori foarte mult rolul mărcii germane în arhitectura procesului.

În ce măsură restrângerea marjei de variaţie intraeuropene s-a făcut

fără modificări de fond în sistemul financiar internaţional este

neclară, dar Acordul Smithsonian, din decembrie 1971, care a majorat marja de variaţie de la

+/-1% la +/-2,25%, a grăbit crearea unui mecanism specific al ţărilor europene. La aceste noi

benzi de variaţie, fiecare monedă european ar fi putut varia cu aproape 9% faţă de celelalte,

acesta fiind un nivel de flexibilitate al cursului de schimb perceput ca incompatibil cu

funcţionarea pieţei comune şi îndeosebi cu cea PAC: cele şase ţări membre CEE au convenit

imediat să plafoneze banda de variaţie la +/-4,5% (într-o marja de +/-2,25%) şi prin Acordul

de la Basle (cunoscut iniţial sub numele de "şarpele în tunel") au lansat o zonă de stabilitate

monetară europeană într-un climat monetar internaţional tot mai volatil. La o lună după acest

Acord, trei din ţările care negociau aderarea (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda) au aderat

la sistem, lucru pe care l-a făcut şi Norvegia ceva mai târziu. Ţinând cont de învăţămintele

perioadei 1967-1971, s-a urmărit obţinerea flexibilităţii cerute de sistemul monetar

internaţional şi realizarea cerinţei ca statele membre CEE să se implice mai activ în

determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internaţionale.

Pentru ţările membre CEE în care mobilitatea capitalurilor era redusă, iar preocupările se

îndreptau, mai degrabă, spre restrângere, decât spre încurajarea acesteia, prin folosirea

cursurilor de schimb ca o ancoră de politică monetară, devenea tot mai evident că trebuie aleasă

o nouă alternativă, mai radicală. În Germania, în 1972, s-a introdus un mecanism de control

asupra intrărilor de capital, măsură care nu s-a dovedit funcţională. În tabelul 1 este prezentată

sinoptic o imagine a cronologiei evenimentelor cu care s-a confruntat "şarpele monetar". Timp

de două luni de la lansarea sistemului, lira sterlină (şi legată de ea, lira irlandeză) puteau să

floteze liber ca urmare a unei scurte crize valutare, ceea ce a "împins" rapid lira spre limita

inferioară şi a ridicat serioase semne de întrebare asupra sistemului cursurilor de schimb fixe.

Tabelul 1. Cronologia momentelor de referinţă în evoluţia "şarpelui monetar"

Data Evenimentul

1972

24 aprilie Intră în vigoare acordul de la Basel pentru crearea "şarpelui valutar", semnat de

Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia, Germania

1 mai Aderă la sistem Marea Britanie şi Danemarca

23 mai Norvegia devine asociată la sistem

23 iunie Marea Britanie se retrage din sistem

27 iunie Danemarca părăseşte sistemul

De reţinut:


149

10

octombrie

Danemarca revine în interiorul sistemului

1973

13 februarie Italia părăseşte sistemul

19 martie Tranziţia la flotarea comună; intervenţiile pentru menţinerea limitelor prealabile

faţă de dolarul american sunt secvenţiale

19 martie Suedia se asociază la sistem

19 martie Marca germană se reevaluează cu 3%

3 aprilie Este înfiinţat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM)

29 iunie Marca germană este din nou reevaluată cu 5,5%

17

septembrie

Guldenul olandez este şi el reevaluat cu 5%

16

noiembrie

Coroana norvegiană este reevaluată cu 5%

1974

19 ianuarie Franţa părăseşte "şarpele valutar"

1975

10 iulie Franţa reia participarea la sistem

1976

15 martie Franţa se retrage din nou din sistem

17

octombrie

Se semnează un acord cu privire la realinierea parităţilor monetare

("Realinierea de la Frankfurt"); coroana daneză este devalorizată cu 6%,

guldenul olandez şi francul belgian cu 2%, iar coroana suedeză şi coroana

norvegiană cu 3%

1977,

1 aprilie

Coroana suedeză este devalorizată cu 6%, iar coroana daneză şi cea norvegiană

cu 3%

28 august Suedia părăseşte sistemul, iar coroanele daneză şi norvegiană sunt din nou

devalorizate cu 5%

1978

13 februarie Coroana norvegiană se devalorizează cu 8%

17

octombrie

Marca germană este revalorizată cu 4%, iar guldenul olandez şi francul belgian

cu 2%

12

decembrie

Norvegia îşi anunţă intenţia de a părăsi sistemul

Sursa: Daniel Gros, Niels Thygesen, "European Monetary Integration", Longman Ltd., 1998

Trebuie spus că "şarpele valutar" s-a dezvoltat, evoluând dinspre o rigiditate excesivă a

cursurilor de schimb, la începuturile sale, către o manieră mai flexibilă, spre finalul funcţionării

sale. Cererile unilaterale de realiniere a parităţilor pivot nu au fost semnificative în perioada

1977-1978, aceşti ultimi ani de funcţionare a "şarpelui valutar" generând măsuri moderate de

folosire a cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economică. Nici ţările participante la

"şarpele monetar" şi nici CEE în ansamblul său nu jucau un rol regulator semnificativ la scară

globală în anii '70. Principalul deziderat al Planului Werner era elaborarea unei politici

monetare indexate la dolarul american; acesta din urmă s-a devalorizat în 1971 pe fondul

aprecierii unora dintre monedele europene. A existat, în perioada 1973-1975, o a doua tentativă


150

a Comunităţii de elaborare a unor acţiuni comune pentru a influenţa cursurile de schimb ale

monedelor naţionale în raport cu dolarul. Aceasta s-a conjugat cu acţiunile autorităţilor

americane de a devaloriza, pentru a doua oară, dolarul american în iulie 1973, construindu-se o

amplă reţea de swap între toate băncile centrale europene şi Sistemul Federal de Rezerve.

Incapacitatea de a formula un răspuns comun la evoluţiile imprevizibile ale

monedelor terţe şi lipsa de consens asupra reformei sistemului monetar internaţional au fost o

sursă de comentarii, îndeosebi în Franţa, cu precădere în situaţiile când această ţară nu participa

la "şarpele valutar". Totodată, Germania, în conformitate cu experienţa unor intervenţii masive

pentru susţinerea dolarului, s-a dovedit poate prea discretă în a da tonul evoluţiilor monetare.

Mijlocul anilor '70 marchează poate cel mai redus nivel de integrare monetară europeană. Creat

în 1975, Comitetul format din experţi independenţi care cuprindea şi unii membri ai

Comitetului Werner, prezidat de fostul comisar european Robert Morjalin, a avut ca sarcină să

revadă programul de realizare până în a 1980 a UEM. Opiniile acestui grup de specialişti pot fi

rezumate astfel:

"Europa nu se află mai aproape de UEM decât era în 1969. De fapt, chiar şi atunci când au

apărut unele semne de progres, acestea au fost rapid estompate. Europa anilor '60 era o

entitate economică şi monetară mult mai unitară, proces care a înregistrat un regres în ultimii

ani; politicile economice şi monetare nu au fost niciodată, în ultimii 25 de ani, mai divergente

ca în prezent"7.

În aprilie 1973 s-a constituit Fondul European de Cooperare

Monetară (FECOM) abilitat, la început, cu monitorizarea sistemului

comunitar al cursurilor de schimb, deşi acest sistem exista la acel moment doar pentru cinci din

cele nouă state membre. În acelaşi timp, FECOM urmărea asigurarea naturii multilaterale a

intervenţiilor nete ale băncilor centrale asupra monedelor europene. S-au conceput mijloace

mai eficiente de gestionare a facilităţilor pe termen scurt şi foarte scurt, ca părţi ale acordurilor

dintre băncile centrale. Pentru gestionarea acestor facilităţi a fost abilitată Banca Reglementelor

Internaţionale (BRI). FECOM îşi avea sediul la Luxemburg şi era condus de un Comitet din

care făceau parte guvernatorii băncilor centrale participante, fiecare dispunând de un singur vot.

Deciziile acestui organism s-au dovedit a avea un semnificativ caracter recomandativ; în decurs

de 20 de ani de la crearea sa, Comitetul Fondului s-a întrunit formal câteva minute la Basel

după reuniunile Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale. Toate deciziile mai importante

erau discutate de acest comitet şi nu în Consiliul de Administraţie. Fondul nu a angajat nici un

salariat permanent şi a fost integrat, în 1994, în Institutul Monetar European.

Principala cauză pentru intervenţia "discretă" a FECOM a fost subordonarea sa faţă

de ECOFIN. Planul Werner a propus ca toate noile instituţiile monetare comunitare să se afle

7 Marjolin Robert, “Raport of the Study Group on Economic and Monetary Union”, Commission of the European Communites, Brussels, 1980

De reţinut:


151

sub controlul guvernatorilor băncilor centrale, dar, în 1973, această propunere a fost serios

amendată de către Consiliul Ministerial. Întrucât acest fapt a fost catalogat ca inacceptabil de

către unii guvernatori ai băncilor centrale care se bucurau de mai multă autonomie, activitatea

FECOM a fot practic transferată Comitetului Guvernatorilor. Preşedintele Bundesbank din

acea perioadă nota:

"Un FECOM care este conceput pe baza unor directive emise de Consiliul Ministerial şi care

face obiectul unor instrucţiuni politice nu poate constitui o autentică autoritate monetară a

Comunităţilor"8.

5.2. Sistemul monetar european - între dezirabil şi funcţional

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociată în cursul anului 1978, având, mai

degrabă, determinanţi politici decât economici. Iniţiativa acestui salt real în planul integrării

monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică, şi a fost, încă de la

început, promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare. O serie de

propuneri de extindere a procesului de integrare monetară europeană au apărut în condiţiile

unei perioade de mari frământări şi volatilitate la nivel european şi internaţional. Un număr

redus de analişti puteau anticipa, la sfârşitul anului 1977, apariţia unei noi şi radicale iniţiative

care să poată relansa, din temelii, procesul de integrare monetară.

Cele nouă ţări membre, la momentul respectiv, ale CEE păreau ireconciliabil

împărţite în două tabere cu performanţe economice foarte diferite şi cu regimuri ale cursurilor

de schimb, practic, nearmonizabile. Unul dintre grupuri înregistra unele succese în ceea ce

priveşte controlul inflaţiei şi se părea să menţină, chiar dacă doar aparent, loialitatea faţă de

obiectivele Planului Werner, continuând să participe activ la procesul de flotare comună faţă de

monedele terţe. Şarpele valutar, în pofida resorturilor sale tehnice relativ riguroase, era un

sistem nefuncţional în care economia Germaniei deţinea mai mult de 2/3 din PNB-ul cumulat

al participanţilor; ca o consecinţă directă a acestei sări de fapt, sistemul "şarpelui monetar"

avea ca principal activ de rezervă marca germană. Germania, însăşi, participa la eroziunea

sistemului, lăsând la latitudinea partenerilor să aleagă între realinierea monetară şi ajustările

structurale. Din acest grup făceau parte Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Norvegia

(aceasta din urmă având statutul de asociat la "şarpele valutar"). Monedele celorlalte ţări (lira

sterlină, francul francez, lira italiană) flotau unilateral pe fondul unor rate ridicat ale inflaţiei, al

unor deficite mari ale contului curent şi în condiţii de depreciere rapidă, în timp ce lira

irlandeză se afla într-o relaţie de uniune monetară cu lira sterlină. În aceste circumstanţe se

dovedea dificilă găsirea unui denominator

O consideraţie de ordin politic, puternic interdependentă cu evoluţia economiei

internaţionale, constă în pregătirea bazelor unei mai mari autonomii în plan monetar în raport

8 Pohe Karl Otto, "The Further Development of european Monetary System", EC Publications Office, 1989


152

cu SUA. Alegerile prezidenţiale americane din 1976 provocau percepţia clasică europeană

despre "realpolitik" şi măreau riscurile extinderii la scară internaţională a noilor determinanţi ai

politici americane. În momentul în care aceste stări de fapt au fost cuplate cu cererea făcută în

cadrul OCDE ca ţările cu surplus comercial (Germania şi Japonia) să adopte o mai mare

deschidere faţă de importuri şi să susţină stabilitatea dolarului, Germania s-a dovedit reticentă9.

Reuniunea din iulie 1977 de la Londra nu a condus la nici o acţiune armonizată, dar

deprecierea permanentă a dolarului la un nivel la care europenii considerau că SUA şi-a

recâştigat o mare parte din competitivitate a genera un puternic consens la nivelul sindicatelor

şi patronatelor germane că orice pierdere a încrederii în dolar va pune marca germană în centrul

sistemului monetar internaţional şi va redenomina în această valută fluxurile de capital. Acest

lucru ar fi diminuat profiturile şi vor spori şomajul în sectoarele germane puternic externalizate.

Guvernul german s-a dovedit sensibil la aceste mesaje şi nu a cedat presiunilor pentru o

apreciere "exagerată" a mărcii. Nici ideea intervenţiei în sprijinul aprecierii dolarului, ţinând

cont de experienţele din 1971-1973, nu a găsit suportul necesar în cercurile financiar-bancare

germane. Adoptând o atitudine duală (de a continua cooperarea cu autorităţile americane, pe de

o parte, şi de a o soluţie europeană pentru aceste probleme, pe de altă parte), administraţia

germană era convinsă că adâncirea integrării europene monetare va permite atingerea

următoarelor obiective:

Stabilizarea mediului comercial cu efecte benefice pentru toate ţările europene;

Protejarea intereselor germane, autorităţile germane aflându-se în centrul criticilor

organismelor internaţionale pentru politica monetară, considerată inadecvată;

Creşterea rolului CEE ca actor economic la scară globală.

Acest ultim obiectiv necesita totuşi o redefinire de substanţă a cadrului juridico-

instituţional comunitar.

Între abordarea germană şi cea a celorlalţi membri CEE se menţineau totuşi deosebiri

semnificative. Marea Britanie, care alături de SUA la reuniunea din 1977 de la Londra fusese

arhitectul ideii unei mai substanţiale coordonări economice la nivel global, cerea Germaniei,

ţara cu cel mai mare excedent comercial, să îşi asume rolul de locomotivă a creşterii economice

globale. Prioritatea numărul unu a Franţei era dezvoltarea unui nou cadru instituţional pentru

cooperarea monetară la nivelul CEE, considerând că aceasta va fi o componentă importantă a

unui sistem monetar internaţional mai stabil.

Ideea introducerii unei noi monede compozite (ECU), în locul revenirii la un "şarpe

valutar" revizuit şi lărgit, bazată pe o nouă arhitectură de parităţi bilaterale, a fost pe larg

explicată şi îndelung disputată. Această iniţiativă se inspira din discuţiile purtate în cadrul

Comitetului celor 20 care a propus reformarea mecanismelor de intervenţie într-un Sistem

Monetar Internaţional nou, modificat. Una dintre propuneri viza să confere DST, redefinit în

1976 ca un coş format din numai şase valute, un rol de pivot sau ancoră comună în cadrul unui

9 Putnam Robert,Henning Randall, "The Bonn Summit of 1978. How Does International Policy Coordination Actually Works?", The Brooking Institution, Washington DC, 1989.


153

sistem monetar global, mai sistematic, principalul avantaj fiind creşterea transparenţei

intervenţiilor

O a doua iniţiativă s-a materializat în aşa numitul "Plan Duisenberg" elaborat în

iulie 1976. Această propunere a fost determinată de puternica depreciere a lirei italiene şi a lirei

sterline în prima jumătatea a lui 1976. Principalul element al acestui program era că ţările

membre ale CEE trebuiau să declare o "zonă ţintă" în cadrul căreia se menţine cursul de schimb

efectiv. Nu se prevedeau intervenţii obligatorii în cadrul acestei zone ţintă şi nici în cazul unei

evoluţii pozitive a cursului unei monede. În cazul deprecierii peste limitele marjei se

recomanda adoptarea unor măsuri de politică monetară. Astfel de evoluţii urmau să facă

obiectul unor consultări şi acţiuni comune la nivelul CEE10

. Nu era clar, la acel moment, dacă

propunerea se adresa ţărilor participante la şarpele valutar, doar celor care nu participau la

"şarpe" şi ale căror monede flotau liber sau viza toate monedele celor nouă state membre CEE,

toate aceste alternative având şanse egale să fie transpusă în practică. Ulterior, propunerea a

fost concretizată şi urma să se aplice doar monedelor care flotau liber. Aplicarea sa ar fi

menţinut o asimetrie la nivelul Comunităţii, ar fi dat naştere unui sistem cu mai multe viteze, cu

toate efectele aferente de estompare a integrării monetare. Opoziţia Germaniei la ideea

declarării oricărui gen de "zonă ţintă", chiar şi în termeni impliciţi, fără obligativitatea unor

mecanisme de intervenţie, a dus la eşecul Planului Duisenberg din care a "supravieţuit" doar un

element procedural şi o idee de fond.

Cu ocazia ECOFIN, din martie 1977, s-a lansat propunerea ca Comitetul

Guvernatorilor Băncilor Centrale şi Comitetul Monetar să-şi extindă consultările şi asupra

problematicii legate de evoluţia cursurilor de schimb. Abaterea unei monede de la media

comunitară ponderată ca expresie a coşului ECU, în orice sens, declanşa automat obligaţia ţării

în cauză de a interveni pe piaţa valutară. Deşi susţinătorii sistemului bazat pe ECU, cu toate că

nu de puţine ori au arătat că acesta va funcţiona riguros, nu scăpau din vedere posibilitatea

confruntării cu situaţii în care Marca germană să devină divergentă, lansând provocări

autorităţilor germane care aveau de ales între aprecierea mărcii şi relaxarea politici monetare.

Pornind de la acelaşi considerente, autorităţile germane, susţinute de cele olandeze şi daneze, s-

au pronunţat ferm împotriva convenirii unor intervenţii obligatorii, prin modificarea cursului în

ECU al monedei naţionale. Germania împărtăşea opţiunea franceză, conform căreia marca va

cunoaşte o evoluţie pozitivă în raport cu media ponderată şi aceste sistem bazat pe ECU va

împinge marca în prima linie a procesului de intervenţie cu consecinţe imprevizibile în planul

controlului monetar. Ţinând cont de experienţele anterioare, o astfel de percepţie parţială cu

privire la efectele negative asupra mărcii s-a dovedit exagerată cu toate semnalele aparente dar

reţinerea marii majorităţi a participanţilor la "şarpele valutar" faţă de noul sistem a consolidat o

susţinere pentru fostul sistem de marje utilizat anterior, cu unele concesii făcute celorlalte

alternative, din care doar una formală, şi anume, denominarea ratelor centrale în ECU. Aceste

10 Wilfried Ethier, Bloomfield Arthur L., "Managing the Managed Float", InternationaL Finance no. 112, Princeton, 1975


154

rate erau calculate pe baza unor raporturi bilaterale, fără a juca vreun rol în sistemul de

intervenţie. O altă concesie, constând în folosirea unui indicator complementar de divergenţă

calculat în ECU, s-a dovedit mai operaţională, fiind un pas către utilizarea ECU ca mijloc de

reglementare între băncile centrale.

Rolul coşului ECU în cadrul SME şi în procesul de tranziţie către

uniunea economică şi monetară a continuat să fie subiectul unor

aprinse controverse care. Cea mai mare parte a disputelor s-a concentrat asupra dimensiunii

"private" a ECU şi asupra detaliilor tehnice legate de această monedă compozită. Ca o concesie

faţă de această atitudine, acordarea unui rol subsecvent pentru ECU, a fost aşa numitul

"compromis belgian", care propunea calcularea unui indicator de divergenţă exprimat în ECU

în scopul îmbunătăţirii procesului de coordonare a politicilor macroeconomice. Acest indicator

de divergenţă (ID) era, de fapt, un indice calculat după următoarea procedură: să presupunem

că o monedă participantă la mecanismul cursurilor de schimb (MES) este situată, concomitent,

la nivelul superior dar şi inferior al marjei în raport cu alte monede. Această situaţie defineşte

nivelul maxim de divergenţă sau 100% faţă de marja potenţială în raport cu rata sa centrală

exprimată în ECU. Calculele pleacă de la premisa că toate monedele din coşul valutar fac

obiectul fluctuaţiilor bilaterale standard de +/-2,25%, rezolvând teoretic problemele tehnice.

Pentru a elimina diferenţele faţă de fiecare monedă luată separat, autorităţile din ţara a cărei

monedă ajunge la 75% din banda teoretică de divergenţă vor trebui să adopte următoarele

măsuri:

Să procedeze la diferite tipuri de intervenţii pe piaţa valutară;

Să adopte măsuri de ajustare structurală;

Să solicite celorlalţi parteneri participarea la discuţii pentru redefinirea ratei centrale din

cadrul coşului valutar.

Dacă nu se întreprinde nici una din aceste măsuri, ţara în cauză va trebui să justifice, în

faţa partenerilor, inacţiunea sa la o reuniune a băncilor centrale şi chiar în cadrul

ECOFIN.

În pofida ambiguităţilor sale, apariţia acestui ID poate fi considerată o importantă inovaţie a

integrării monetare, fiind un exemplu de aranjament monetar internaţional care convenea

asupra unui indicator specific ca ancoră a coordonării monetare. Am mai precizat că şi în

Planul Duisenberg se preconiza introducerea unui astfel de indicator operaţional doar pentru un

număr redus de ţări membre CEE, fără o concretizare a problemelor tehnice.

Nu rezultă clar din documentele cu privire la negocierea SME care au fost principalele tabere

cu puncte diferite asupra acestui indicator, existând puţine informaţii şi discuţii explicite cu

privire la alegerea cifrei de 75 ca procent limită pentru declanşarea intervenţiei. Retrospectiv,

aceste discuţii prezintă un grad redus de interes, întrucât indicatorul de divergenţă, contrar

aşteptărilor nu a deţinut un rol important în cadrul SME. Motivul principal al acestei evoluţii a

constat în faptul că unele ţări participante nu se considerau pregătite să accepte nivelul de

flexibilitate al monedelor lor în cadrul acestei marje ce trebuia să fie atent gestionată, preferând

să folosească intervenţia intramarginală. Alte ţări, deşi teoretic acceptau sistemul, nu s-au

dovedit pregătite să adopte măsuri concrete atunci când era cazul monedei lor, termenii

Rezoluţiei de la Bruxelles fiind destul de vagi pentru a permite reţinerea în a acţiona. În

De reţinut:


155

concluzie, introducerea ID nu s-a dovedit un pas revoluţionar şi a mascat viitoarele controverse

cu privire la nivelul de asimetrie din cadrul SME. Interpretarea limitată a noilor elemente ale

SME - faptul că ECU va deveni pivotul sistemului în forma unui ID care să fie complementar

semnalelor cu privire la abaterile de curs valutar - a fost pe placul susţinătorilor unui sistem

centrat pe ECU, în principal Franţa, fiind un argument utilizat pentru susţinerea ideii că SME se

deosebea semnificativ de "şarpele valutar" şi pentru a justifica participarea la noul sistem .

Foştii participanţi la "şarpele valutar" opinau, pe de altă parte, că SME nu reprezenta altceva

decât o extindere în plan geografic a "şarpelui".

Încurajarea discretă a SME s-a concretizat în conferirea rolului de

activ de rezervă şi mijloc de decontare între băncile centrale pentru

ECU. În rezoluţia de la Bruxelles, statele membre au convenit să doteze Fondul European de

Cooperare Monetară, în baza unor aranjamente de swap reînnoibile la trei luni, cu 20% din

rezervele de aur (reevaluate la intervale de şase luni pentru a reflecta valoarea de piaţă) şi din

rezervele de dolari, ţările participante primind în schimb un echivalent al acestor sume

denominat în ECU. Aceste depozite erau obligatorii pentru participanţii la mecanismul

cursurilor de schimb (MCS) şi vocaţionale pentru ceilalţi membri ai CEE. Marea Britanie a

aderat la sistem în iulie 1979, Grecia în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1987-1988. Volumul

acestor depozite a fluctuat între 23 şi 55 miliarde ECU, variaţia fiind determinată, în special, de

modificarea preţului de piaţă al aurului.

Nucleul sistemului de intervenţie al SME, ca şi în cazul "şarpelui

valutar", a fost reprezentat de conturarea facilităţii de finanţare pe

termen foarte scurt la un nivel practic nelimitat. Pe scurt, băncile centrale ale ţărilor cu monede

puternice nu erau obligate să limiteze volumul monedei naţionale folosit pentru a apăra marjele

bilaterale de variaţie. Între acest limite se putea obţine un credit acordat automat, pentru o

perioadă medie limită de opt luni. Peste cota ţărilor debitoare, pentru o perioadă de două, trei

luni, Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale putea, prin vot în unanimitate, la cererea

acestora , să acorde un credit suplimentar de 8,8 miliarde ECU. Volumul maxim total al

creditelor primite, cu condiţia să nu fie cerut simultan de mai multe ţări, se situa la un nivel de

14 miliarde ECU care putea fi suplimentat de Asistenţa Financiară pe Termen Scurt finanţată

direct de statele membre ale CEE, cu un plafon maxim de credite estimat la 11 miliarde ECU.

Acesta era un credit condiţionat, pe o perioadă stabilită de ECOFIN, şi finanţat prin

împrumuturi acordate în condiţiile pieţei. Ambele tipuri de facilităţi adiţionale de finanţare

fuseseră prevăzute şi în calendarul de aplicare a Planului Werner, dar negocierile privind SME

le-a redefinit şi extins, dimensiunea lor rămânând, totuşi, modestă comparativ cu cele

obtenabile de la FMI.

Facilitatea de finanţare pe termen foarte scurt implica răscumpărarea

sa de către banca centrală debitoare într-un termen mediu de două

luni, în baza pachetului de monedă naţională acumulat de băncile centrale creditoare de la

FECOM. Aceasta implica faptul că ţările membre înregistrau o diminuare a rezervelor,

câştigând o scurtă perioadă de timp pentru a proceda la ajustări în economie în scopul stopării

şi inversării sensului ieşirilor de valută. Liniile de credit mai generoase au fost considerate o

modalitate subsidiară de a compensa specificul asimetric al SME, cea mai mare parte a

eforturilor fiind depuse de debitori pentru maximizarea lor, iar de creditori pentru minimizare.

De reţinut:

De reţinut:

De reţinut:


156

Facilităţile de creditare au fost privite ca având o importanţă ridicată, la un moment dat, dar

cele mai importante ca dimensiune dintre acestea au fost folosite pe scară restrânsă.

Obiectivul de creare a unei "zone de stabilitate monetară" a fost

inspirat de îmbunătăţirea performanţelor economice în cadrul CEE

unde decalajele de dezvoltare se atenuau şi ratele inflaţiei erau în scădere, acestea fiind evoluţii

cu repercusiuni pozitive la nivelul cursurilor de schimb. În acele circumstanţe era posibil să se

aştepte cineva ca SME să devină la fel de riguros ca "şarpele valutar" ?. O realiniere anuală,

faţă de o medie de două care se observase în ultimii doi ani de funcţionare ai "şarpelui", s-a

considerat că este suficientă pentru a menţine un nivel rezonabil al stabilităţii preţurilor. Aceste

realinieri, spre deosebire de "şarpele valutar", trebuiau convenite în comun. Reticenţa faţă de

elaborarea unui mecanism clar de realiniere monetară nu este surprinzătoare. Formulându-l clar

şi având la bază linii directoare transparente, oficialităţile şi-ar fi creat probleme complexe în

ceea ce priveşte predictibilitatea propriilor acţiuni. Aceasta a condus la apariţia şi persistenţa

situaţiilor în care un număr mare de decizii referitoare la stabilitatea cursurilor de schimb să fie

adoptate cu multă " discreţie".

Pe baza deciziei ferme a celor opt ţări membre ale CEE, SME era gata de "start" la 1 ianuarie

1979, nici una din ţări nesolicitând, la început, revizuirea ratelor centrale de schimb. Ţările care

participaseră la "şarpele valutar" au continuat să utilizeze cursurile validate cu ocazia ultimei

revizuiri din octombrie 1978, iar cele trei noi ţări participante au declarat rate de schimb

indexate la cele determinate de piaţa valutară a momentului. Aplicarea concretă a SME a

întârziat, acest fapt fiind realizat, efectiv, abia la 13 martie 1979, pentru a se putea rezolva

problema reducerii progresive a sumelor monetare compensatorii şi ce a trecerii la o nouă

unitate monetară comună care să menţină stabilitatea PAC.

Odată cu trecerea la ECU ca unitate compozită de exprimare a preţurilor unice comunitare, a

fost necesară adoptarea unei proceduri de corectare a debalanţelor comerciale pentru a evita

bulversarea preţurilor produselor agricole. Procesul s-a dovedit complicat, atât din punct de

vedere tehnic, cât şi politic, Franţa insistând pentru o versiune care nu a fost agreată de

Germania.

Fondul Monetar European - un pas care nu s-a mai făcut

Rezoluţia de la Bruxelles conţinea o referire destul de criptică cu privire la primele evoluţii din

economia SME:

"Ne dovedim ferm convinşi în a consolida, nu mai târziu de doi ani de la startul schemei, un

sistem elaborat de prevederi şi proceduri creat la acest moment. Acest nou sistem include

crearea Fondului Monetar European şi deplina folosire a ECU ca activ de rezervă şi mijloc de

decontare. Aceasta se va baza pe o legislaţie adecvată, atât la nivel naţional, cât şi la nivel

comunitar".

Această formulare generică şi rezultatele obţinute în cursul

negocierilor din 1978 au lăsat deschise un vast panel de probleme în

De reţinut:

De reţinut:


157

raport cu intenţiile fondatorilor. La peste trei ani de la lansarea SME, puteau fi identificate mai

mult de zece limite în calea funcţionării Fondului Monetar European (FME). Cea cu gradul cel

mai ridicat de insolvabilitate s-a dovedit a fi chestiunea legată de transferul de autoritate în plan

monetar de la nivel naţional la cel comunitar. O altă slăbiciune a negocierilor din 1978 s-a

dovedit a fi faptul că nu au clarificat raportul dintre aspectele funcţionale ale FME şi

redefinirile instituţionale11

. În explicarea motivelor pentru care FME nu a putut fi lansat în

martie 1981, aşa cum se convenise, pot fi amintiţi cel puţin trei factori esenţiali:

Primul, şi cel mai important, a fost faptul că autorităţile germane au anunţat imediat

dezideratul "legislaţie" adecvată", şi implica o revizuire a Tratatului de la Roma care va

presupune ratificarea acesteia. Extinderea numărului mult prea mic al procedurilor cuprinse în

Rezoluţia Consiliului European ar fi presupus numeroase înţelegeri între băncile centrale, ceea

ce se dovedea dificil de realizat la momentul respectiv. Se punea problema opţiunii între un

transfer autentic de autoritate la nivel comunitar (pentru care era necesar un important sprijin

politic) sau cea a extinderii nesemnificative a SME printr-o reformă instituţională "de

suprafaţă". O mare parte din guverne şi bănci centrale au optat pentru cea din urmă care a

presupus paşi discreţi pe calea integrării monetare

Un al doilea factor care a blocat lansarea Fondului Monetar European a fost interferenţele

între funcţiile politice şi cele ale băncilor centrale care se caracterizau prin grade diferite de

autonomie. Consolidarea mecanismelor de credit existente ar fi implicat abilitarea FME de a

gestiona întreaga paletă de mecanisme de finanţare a dezechilibrelor externe, preluând de la

băncile centrale mecanismele de intervenţie pe termen scurt. Obiecţiunile la acest obiectiv au

fost rezumate în opinia preşedintelui Bundesbank care, zece ani mai târziu, afirma:

"Amestecarea funcţiilor băncilor centrale cu o arie de responsabilităţi guvernamentale, în

baza unui singur Fond, va limita procesul de creare a unei Bănci Centrale Europene care să

aibă un staff decizional independent de autorităţile publice, ceea ce este indezirabil"12

.

Nimeni, la nivelul Bundesbank, nu era dispus să discute, în 1978, despre o Bancă Centrală

Europeană, considerând acest pas ca fiind foarte riscant în ceea ce priveşte controlul inflaţiei şi

al stabilităţii cursurilor de schimb. Crearea unui mecanism integrat şi gradul de finanţare a

dezechilibrelor externe, la nivelul unei instituţii noi, părea să amplifice aceste riscuri.

Experienţa înregistrată prin funcţionarea Fondului European de Cooperare Monetară, o

instituţie cu ambiţii mult mai mici, a arătat că aceasta s-a aflat mai mult sub tutela Consiliului

Ministerial, decât sub cea a băncilor centrale.

Un al treilea set de argumente ostile lansării FME s-a concentrat asupra creării unei

rezerve de lichiditate internaţională care să permită relaxarea monetară în ţările participante.

11 Padoa Schioppa Tomasso, "The EMF: Topics for Discussions", Banca Nazionale di Lavorno Quaterly Review, 1970. 12 Pohl Karl Otto, "The Further Development of EMS", EC Publications Office, Luxembourg, 1989


158

Rezoluţia de la Bruxelles cuprindea un text care făcea precizări numai referitoare la "deplina

utilizare a ECU ca activ de rezervă şi mijloc de decontare", iar metoda lansării ECU prin

intermediul unor swap-uri temporare faţă de aur şi dolar nu implica direct crearea unei rezerve

nete. Limita de 50% pentru reglementare plăţilor în ECU între băncile centrale aducea în

discuţie parţialitatea sa şi era cuplată cu revizuirea ulterioară a mecanismului, ceea ce inducea o

stare de incertitudine. Şi mai îngrijorătoare era precizarea din Anexa de la Bremen, conform

căreia ECU urma să fie creat şi în baza monedelor naţionale şi într-un volum comparabil. Dacă

FME ar fi fost abilitat să extindă facilităţile de finanţare pentru guvernele şi băncile centrale ale

ţărilor participante, această facilitate ar fi fost utilizată în baza unor programe de

condiţionalitate, amintind de practicile FMI care impuneau controlul rezervei valutare, şi

arbitra între regulile europene şi cele internaţionale13

.

Rezistenţa în faţa tentaţiei de a deschide canale prin care ECU ar fi putut fi emis în funcţie de

monedele naţionale s-a aflat pe ordinea de zi şi a discuţiilor ulterioare privind lansarea UEM.

Riscul potenţial al creării de lichiditate suplimentară de către FME a fost evidenţiat, ulterior, de

către cei mai prudenţi participanţi la SME şi deriva din lipsa unor baze instituţioale solide şi din

determinanţii specifici ai echilibrelor balanţelor de plăţi.

5.3. Sistemul monetar european - o cronologie ezitantă şi un pas spre uniunea economică

şi monetară

Determinanţii de fond, operaţionali şi instituţionali ai SME nu s-au modificat semnificativ în

perioada 1979-1993, deşi climatul european şi internaţional a cunoscut schimbări substanţiale.

Cu toate acestea, ca înfăţişare agregată, sistemul s-a transformat permanent, realitate ce poate fi

asimilată ca dovadă a faptului că arhitecţii săi doreau să înveţe din experienţa sa şi să contureze

un mecanism mai generos şi mai coerent dându-i o dimensiune, mai degrabă, ofensivă, decât

defensivă. După cum vom vedea, chiar de la apogeul său funcţional, anii 1992-1993, sistemul a

fost supus la o serie de provocări derivate din: aprecierea unora dintre monedele participante,

unificarea Germaniei şi redefinirea priorităţilor noului stat în planul politicii macroeconomice şi

monetară, dubiile manifestate de anumite grupuri privind capacitatea sistemului de a răspunde

noilor cerinţe rezultate din Tratatul de la Maastricht, slăbiciunile dolarului american şi, nu în

ultimul rând, presiunile speculative semnificative manifestate pe o piaţă valutară internaţională

tot mai volatilă.

După ce în septembrie 1992, două monede importante - lira italiană şi lira sterlină -, au părăsit

sistemul, tensiunile s-au amplificat, iar ECOFIN şi băncile centrale au decis, la 1 august 1993,

să lărgească marjele de fluctuaţie de la +/-2,25% la +/-15%.

La momentul lansării sale, în 1979, sistemul se definea prin patru

trăsături principale:

13 Polak Jacques, "The EMF: External Relations", Banca Nazionale del Lavoro Quaterly Review, no. 134, 1980

De reţinut:


159

Obligaţia de a interveni nelimitat în cadrul marjei de fluctuaţie. Pentru oricare din

monedele participante la sistem, ECOFIN şi ţara respectivă conveneau o rată de schimb

bilaterală în raport cu celelalte valute participante, aceste rate de schimb constituind valoarea

paritară oficială. Intervenţiile deveneau obligatorii odată ce cursul de schimb bilateral pe piaţa

valutară varia cu un anumit procent (m), în orice direcţie, de la cursul central. Până la 1 august

1993, valoarea lui "m" era de +/- 2,25% ca regulă generală şi de +/-6% pentru lira italiană,

peseta spaniolă, escudo-ul portughez şi lira britanică. De la 2 august, valoarea lui "m" a crescut

la +/-15% pentru toate ţările participante.

Marjele de fluctuaţie erau calculate prin multiplicarea ratei centrale cu (1+x) sau (1-y), unde x

şi y se determinau cu ajutorul următoarelor ecuaţii:

(1+x)(1-y) = 1 şi x+y = 2m

pentru m = 2,25 atunci 1+x devenea 1,022753 şi 1-y devenea egal cu 0,977753.

Pornind de la ratele centrale bilaterale, se calcula rata centrală pentru coşul valutar ECU ca o

medie ponderată a monedelor participante.

Indicatorul de divergenţă Elementul de noutate al SME, comparativ cu "şarpele valutar"

l-a reprezentat apariţia acestui indicator de divergenţă, definit după cum urmează:

Unde: si şi ci reprezintă cursurile valutare de piaţă, şi respectiv cursurile centrale pentru valuta

i; Wi reprezintă ponderea valutei în coşul valutar.

O monedă era considerată a atinge pragul de divergenţă atunci când indicatorul de divergenţă

IDi, calculat mai sus, depăşea nivelul de 0,75, moment în care autorităţile naţionale trebuiau să

"corecteze starea de fapt prin mecanisme adecvate". Indicatorul de divergenţă nu a fost folosit

cu regularitate în gestionarea SME, în principal datorită faptului că participanţii utilizau, cu

precădere, intervenţiile intramarginale înainte ca indicatorul să atingă nivelul limită de 75%.

Odată cu trecerea la marja mai largă de +/-15%, indicatorul a devenit şi mai puţin relevant, cu

toate că a continuat să fie publicat în presa financiară.

Facilităţile de creditare Sistemul prevedea următoarele categorii de facilităţi:

facilitatea pe termen foarte scurt;

sprijinul monetar pe termen scurt;

asistenţa financiară pe termen mediu.

m

100

w1

1

c

csID

ii

is

i


160

Facilitatea pe termen foarte scurt era concepută, în principal, pentru a menţine consensul cu

privire la ideea de intervenţie nelimitată. Întrucât băncile centrale aveau, de multe ori, rezerve

oficiale limitate în alte valute, se dovedea esenţial că acestea puteau apela la băncile centrale

partenere pentru a emite monedă pe care o procurau, urmând a le restitui după ce îşi procurau

devizele necesare intervenţiei pe pieţele valutare. Pe de altă parte, băncile centrale creditoare

porneau de la ideea că debitorii lor erau motivaţi să restituie cât mai rapid împrumuturile

obţinute, ceea ce conferea flexibilitate sistemului. În cadrul acestei facilităţi, perioada de

creditare a fost stabilită, iniţial, pentru sfârşitul lunii în care se făcea intervenţia, la care se

adăugau 45 de zile; ulterior, acest ultim interval a fost extins, prin Acordul de la Basel-Nyborg,

din septembrie 1987, la 75 de zile. S-a convenit ca banca centrală care emitea monedă să

aprobe în mod normal o sumă care să nu depăşească dublul cotei ţării debitoare în cadrul

sprijinului monetar pe termen mediu. Acest aranjament s-a dovedit benefic în noiembrie 1987,

când Banca Franţei a făcut apel la aproximativ 20 de miliarde de franci francezi (aprox. 3,5

miliarde ECU).

Sprijinul monetar pe termen mediu era un mecanism prin se aproba un acces automat la un

credit, pe termen mai lung, în baza unui cadru stabilit prin intermediul unor cote ale

debitorilor. Totuşi, volumul creditelor potenţiale era mic (de ex. pentru ţările mari nu depăşea

1,74 miliarde ECU), condiţiile stabilite pentru utilizarea acestei facilităţi rămânând

nemodificate din 1974.

Asistenţa financiară pe termen mediu cuprindea o procedură similară cu cea utilizată în cadrul

FMI: condiţionalitate şi eliberarea fondurilor în tranşe pe baza unor decizii adoptate cu

majoritate calificată în cadrul ECOFIN. Această facilitate a fost utilizată într-o mică măsură,

pentru a rezolva unele dezechilibre ale balanţelor de plăţi. Tratatul de la Maastricht, prin art.

103A, a prevăzut regândirea procedurilor de acordare a sprijinului financiar şi extinderea

perioadei de utilizare, decizia de acordare a acestei facilităţi urmând a fi adoptată în unanimitate

şi în baza unui pact de stabilitate prin care să se monitorizeze politicile economice pe termen

mediu.

Mecanismul de decontare în ECU Acordul privind crearea SME prevedea ca statele

participante să depună la Fondul European de Cooperare Monetară 20% din rezervele lor de

aur şi dolari în schimbul ECU. Depozitele îmbrăcau forma unor acorduri de swap reînnoibile la

fiecare trei luni, sumele fiind ajustate permanent în funcţie de fluctuaţiile activelor de rezervă,

de preţul aurului şi de cursul de schimb al dolarului american. Depozitele oficiale în ECU

puteau fi utilizate pentru a susţinerea mecanismelor de intervenţie în baza unor credite dar nu şi

pentru intervenţii directe (rol care va reveni ulterior unui ECU privat). Până în 1987, băncile

centrale creditoare erau, totuşi, obligate doar să accepte reglementarea a până la 50% din

creditele acordate în ECU, limite suspendate ulterior.

În cadrul negocierilor din 1978, o mare atenţie a fost acordată mecanismului de creditare şi

indicatorului de divergenţă, în timp ce sistemul de intervenţie bilaterală a fost preluat de la

"şarpele valutar". Retrospectiv, această atitudine nu s-a dovedit o alegere fericită. Elementul

esenţial al procesului a fost reprezentat de consensul referitor la "apărarea" cursurilor de schimb

pe baza unor intervenţii necondiţionate şi prin ajustarea politicilor monetare naţionale.


161

5.4. Etape ale funcţionării SME

5.4.1. Etapa "volatilă" a debutului: 1979-1983

Din multe puncte de vedere, primii patru ani de funcţionare a SME pot fi caracterizaţi ca

dificili. În SUA, politica monetară a devenit mai riguroasă, iar procedurile de control monetar

s-au modificat (octombrie 1979), crescând importanţa variaţiilor ratei dobânzii în atingerea

obiectivelor de politică monetară pentru a gestiona efectele şocurilor financiare externe. Rata

reală şi cea nominală a dobânzii a crescut, în SUA, atingând niveluri fără precedent, ceea ce a

pus celelalte ţări în situaţia neplăcută de a alege între creşterea ratelor dobânzii şi deprecierea

monetară. Pe fondul unei inflaţii în creştere (rezultat al celui de-al doilea şoc petrolier),

răspunsul la această problemă a fost o utilizare combinată a celor două instrumente menţionate.

Şocul petrolier nu numai că a dus la creşterea inflaţiei, dar a afectat şi echilibrul balanţei

contului curent, a determinat o stagnare a producţiei şi o creştere a şomajului. Deficitele

bugetare au sporit semnificativ, în multe din ţările europene, la un nivel superior celui derivat

din reacţia automată la stimuli externi. În final, divergenţele cu privire la reacţia faţă de aceste

fenomene au devenit tot mai vizibile, îndeosebi după 1981. Realinierile monetare, atunci când

au avut o mai mare anvergură, au accentuat responsabilitatea comună şi au contribuit la

realizarea unui mai bun echilibru economic şi monetar. Putem susţine această afirmaţie,

prezentând succint cele şapte realinieri ale parităţilor centrale care au avut loc în această

perioadă14

.

5.4.2. O fază relativ calmă: martie 1983- ianuarie 1987

După realinirea din martie 1983, SME a intrat într-o etapă de mai mare stabilitate. Practic,

pentru o perioadă de 28 de luni, nu a fost nici o realiniere monetară, iar atunci când s-a produs,

a implicat doar o monedă. Eforturile s-au fost concentrat în direcţia creşterii convergenţei între

cursurile nominale, a coordonării politicilor monetare în scopul consolidării stabilităţii

cursurilor de schimb. În cadrul SME s-a consolidat stabilitatea cursurilor de schimb, în pofida

volatilităţii dolarului american.

5.4.3. SME fără realinieri şi participanţi adiţionali: ianuarie 1987 - septembrie 1992

După realinierea din 1987, s-a constatat că autorităţile monetare din ţările participante la SME

nu au mai procedat la redefiniri ale parităţilor centrale în cazul evoluţiilor imprevizibile ale

cursurilor de piaţă. Dată fiind convergenţa ridicată a ratelor naţionale ale inflaţiei (care

înregistrau un nivel redus), realinierile puteau fi mici şi neuniforme. Nici o persoană oficială

14 Thygesen Niels, "Exchange - Rate Policies and Monetary Targets in the EMS Countries", Clarendon Press, Oxford, 1984 şi Ungeuer Horst, "The European Monetary System: Developments and Perspectives", IMF Occasional Paper, no. 73/1990


162

care avea tangenţă cu SME nu credea în 1987 că sistemul va putea fi menţinut integral fără nici

o realiniere timp de peste cinci ani (cu excepţia ajustării tehnice a lirei în ianuarie 1990), mai

ales că trei monede (lira sterlină, peseta spaniolă şi escudoul portughez) au intrat, în acest

interval, în sistem, chiar dacă , pentru acestea, s-a optat pentru o marjă iniţială de +/-6%. Cum a

fost posibil să fie menţinut acest nivel fără precedent de stabilitate monetară în Europa ?.

răspunsul poate fi sintetizat, pe următoarele axe:

Menţinerea unui nivel suficient de ridicat de convergenţă macroeconomică chiar dacă

au existat unele evoluţii contradictorii);

Consolidarea coordonării politicilor monetare şi susţinerea cursurilor de schimb cu

ajutorul unei game de instrumente mult mai variată comparativ cu alte perioade;

Revenirea, în forţă, pe agenda Comunităţii a reformelor de fond ale SME, inclusiv a

ideii de trecere la stadiul de UEM, ceea ce a întărit necesitatea consolidării stabilităţii

cursurilor de schimb.

Nivelul mediu al inflaţiei a sporit de la pragul artificial scăzut de 1% la peste 4% în 1990, dar s-

a redus, în schimb, ecartul ratelor naţionale. Media acoperă însă divizarea pe grupuri a ţărilor

participante la SME, având ca "premianţi" Italia, Spania şi într-o anumită măsură, Marea

Britanie. În cazul celorlalte ţări, ecartul ratelor naţionale ale inflaţiei s-a îngustat în

perioada1989-1990, revenind pe o cursă ascendentă după unificarea Germaniei. Convergenţa

în planul ratelor nominale ale dobânzilor a fost destul de redusă. Pe fondul acestor evoluţii ale

ratelor naţionale ale inflaţiei şi ale dobânzilor pe termen scurt s-a produs o oarecare

uniformizare a ratelor dobânzii pe termen lung, oferind semnalele unui început al procesului de

creştere a convergenţei macroeconomice. Încep să se desprindă cel puţin doi indicatori de

măsurare a coeficientului de armonie economică şi anume: deficitele bugetare şi rata reală a

dobânzii. Cu excepţia excedentului Germaniei de până în 1989, dezechilibrele externe şi-au

dovedit tot mai mult caracterul conjunctural. Astfel, deficitele Danemarcei şi Irlandei s-au

redus sensibil comparativ cu începutul anilor '80, transformându-se în excedente la finele

deceniului. De asemenea, s-a redus excedentul înregistrat de Belgia şi Olanda, Franţa a

înregistrat un echilibru relativ, iar Italia o reducere a deficitului de cont curent în 1989. Pe

fondul reducerii rapide a excedentului de balanţă al Germaniei, cei opt membri originari ai

SME şi-au consolidat o poziţie externă sustenabilă. La momentul respectiv nu se dovedea,

explicit, relaţia directă dintre dezechilibrele bugetare şi evoluţia cursurilor de schimb. Semnale

îngrijorătoare însă pentru SME veneau din direcţia deficitului bugetar de aproape 10% din

PNB în cazul Italiei şi din cea a importantei datorii publice a Belgiei şi Irlandei. Au fost vizibile

eşecurile înregistrate în a convinge Italia şi pe alţi participanţi la sistem să combine ajustările

structurale cu realinierile monetare.

Un pas semnificativ fusese realizat în 1987, cu ocazia Acordului de la Basel-Nyborg

care a produs trei schimbări majore în economia funcţională a SME:

În primul rând, s-au prelungit facilităţile de creditare oferite de Fondul European de

Cooperare Monetară. Reglementarea dezechilibrelor derivate din intervenţiile

obligatorii (utilizate în cazurile în care monedele atingeau limitele marjei de variaţie) se


163

făcea în cadrul unui interval de 75 de zile, începând cu luna în care se operase

intervenţia. Experienţa realinierilor din aprilie 1986 şi ianuarie 1987 arătase că perioada

de creditare de două luni, în medie, se dovedea prea scurtă pentru ca, pe canalele pieţei

valutare, să absoarbă fluxul de capital generat de o realiniere. Se spera ca prelungirea

acestui interval cu o lună să ofere o perioadă de respiro pentru diferenţialul dobânzilor

şi pentru credibilitatea noii rate centrale de schimb. În acelşai timp, poziţiile debitoare

înregistrate în cadrul Facilităţii de sprijin pe termen scurt s-au dublat ca amploare.

În al doilea rând, s-a produs o "relaxare" a metodologiei de accesiune la Facilitatea pe

termen foarte scurt pentru finanţarea intervenţiilor intramarginale. Reamintim că

anterior, accesul la această facilitate presupunea acordul prealabil al băncii centrale din

ţara de emisiune a monedei utilizate. Se considera, în acest context, că acceptul este dat

apriori dacă se încadrează în limite rezonabile.

Importantă, mai ales prin prisma eforturilor de reformă de fond a SME, a fost

acceptarea unei limite de reglementare a dezechilibrelor cu ajutorul ECU, care a crescut

de la 50% la 100% pentru o perioadă de doi ani. Se remarcă şi o recomandare ca

autorităţile să insiste pentru realizarea unui echilibru optimal între instrumentele de

operare în cadrul SME - modificarea cursurilor de schimb în interiorul marjei de

fluctuaţie, transformări în ceea ce priveşte diferenţialul dobânzilor şi intervenţiile

intramarginale. Învăţămintele perioadei anterioare de funcţionare a SME au arătat că

schemele de intervenţia au fost utilizate excesiv în raport cu alte mecanisme. O utilizare

mai flexibilă a cursurilor valutare în interiorul marjei de fluctuaţie putea limita

înclinaţia speculatorilor spre aceste operaţiuni, prin creşterea riscurilor implicate. Dacă,

spre exemplu, autorităţile franceze erau pregătite să lase francul să varieze mai

"generos" în banda de variaţie, speculatorii nu mai erau convinşi de soliditatea

câştigurilor realizabile în cadrul unei realinieri monetare deoarece cursul de piaţă,

ulterior devalorizării, se lovea de un imobilism specific.

Tensiunile latente înregistrate după 1987 au devenit evidente atunci când Portugalia a anunţat,

în aprilie 1992, intenţia de a adera la sistem. După dezbateri aprinse, s--a ajuns la compromisul

ca escudo-ul să aibă un curs uşor mai ridicat decât solicitase Portugalia. SME a devenit şi mai

vulnerabil ca urmare a măsurilor adoptate de Norvegia, Suedia şi Finlanda de a-şi lega

monedele de ECU pe măsură ce depuneau cererile de aderare la UE. Toate cele trei ţări erau

percepute de pieţele financiare ca având probleme de competitivitate şi vulnerabile în noile

condiţii economice de la începutul anilor '90. Finlanda suferea şi un alt şoc economic ca urmare

a prăbuşirii exporturilor sale spre URSS. Ca atare, s-a declanşat un lanţ de presiuni speculative

asupra unora dintre monedele participante la SME în 1992. Ultima undă de încredere faţă de

fezabilitatea UEM prin intermediul SME a fost provocată de procesul de ratificare a Tratatului

de la Maastricht. Danemarca a fost prima ţară care a lansat procedura de ratificare, dar

majoritatea discretă împotriva Tratatului la referendumul din 2 iunie 1992 a acutizat tensiunile

în cadrul SME. Preşedintele Franţei a anunţat referendumul pentru data de 20 septembrie, dar o

serie de incertitudini au persistat în acest interval. Camera Comunelor din Marea Britanie, care

insistase ca procesul să se realizeze în cursul verii lui 1992, a decis amânarea procesului cu 13

luni. În Germania, mai multe grupuri de interese se temeau că UEM va submina stabilitatea

monetară şi considerau că Tratatul intra în contradicţie cu unele prevederi constituţionale. Abia

în octombrie 1993, Curtea Constituţională şi-a dat avizul asupra Tratatului de la Maastricht.


164

Pieţele financiare începeau să se întrebe care va fi ţara care va ezita să susţină

programul de creare a UEM. Între timp, dolarul american se deprecia masiv, ajungând în vara

anului 1992 la un prag istoric minim în raport cu marca germană, în pofida unei intervenţii

concertate în sprijinul său. Bundesbank nu a permis să se producă nici o modificare a

preocupărilor aniinflaţioniate, iar în iulie 1992 a ridicat dobânda de refinanţare la un nivel

record de 8,75%. Neglijarea preocupărilor pentru a conferi sistemului o mai mare flexibilitate

explică o parte din turbulenţele valutare din anii 1992-1993. Agenţii pieţei valutare interpretau

poziţia susţinută la nivelul decidenţilor SME ca pe o invitaţie pentru testarea admisibilităţii

viitoarelor realinieri. Combinaţia dintre această percepţie, prelungirea recesiunii (care a

înregistrat o intensitate fără precedent la nivel european) şi crearea unei noi echipe

guvernamentale în Franţa (care preconiza o politică agresivă de reducerea a ratelor dobânzii) a

acutizat şi favorizat amplificarea tensiunilor în cadrul Sistemului Monetar European. Iniţial,

reducerea ratelor dobânzii în Franţa, comparativ cu cele din Germania, nu a condus la o

depreciere a francului. Totuşi, pe măsură ce acest comportament continua şi pe fondul anunţării

de către Franţa a intenţiei sale ca francul să devină, în cadrul SME, o ancoră alternativă la

marca germană, stabilitatea sistemului a fost serios afectată. În cursul lunii iunie, francul

francez şi coroana daneză au făcut obiectul unor importante presiuni speculative care nu mai

puteau fi corectate prin mecanismele obişnuite de intervenţie. Atunci când Consiliul

Bundesbank nu a fost de acord să reducă rata dobânzii de refinanţare, francul francez, francul

belgian şi coroana daneză au coborât sub marja de referinţă. Toate aceste probleme acumulate

în perioada respectivă s-au aflat pe agenda de lucru a Consiliului Ministerial din 31 iulie - 1

august 1993. Alternativele viabile erau tot mai puţine. S-a optat, în consecinţă, pentru lărgirea

marjelor de variaţie la +/-15%, fără modificarea ratelor centrale existente.

Anunţarea deciziei de lărgire a marjelor de variaţie, considerat ca fiind un demers curajos,

presupunea că regulile de bază ale SME, conturate cu minuţiozitate în timp, şi toate aspectele

tehnice derivate din acestea să devină brusc irelevante. Operarea în cadrul unor marje de +/-

15% indica clar faptul că SME se îndrepta ferm spre rate de schimb flotante şi reprezenta un

pas înapoi faţă de obiectivele sale. Mulţi observatori au interpretat această măsură ca pe o

modalitate implicită de încetare a funcţionării SME.

În urma evoluţiilor din 1992-1993, se punea întrebarea: dacă nişte ţări care nu au fost

capabile să susţină un sistem al cursurilor de schimb fluctuante vor fi capabile să participe la o

mai pretenţioasă uniune monetară ?. autorităţile din ţările membre, dimpotrivă, vedeau această

decizie ca pe o cale de salvare a celor mai importanţi pivoţi ai SME, ca o opţiune fermă către

UEM. Există o doză ridicată de adevăr în această afirmaţie. Este, de asemenea, adevărat că, în

mare măsură, fundamentele SME au fost păstrate, dar lipsa de consens în faza unor provocări

monetare de natura şi dimensiunea celor din 1993 lansa un semnal negativ cu privire la şansele

de realizarea unei uniuni economice şi monetare.


165

5.4.4. O perioadă de pregătire pentru UEM. Perioada 1994-1999

Privită retrospectiv, decizia de lărgire a marjelor de variaţie de la 1 august 1993 pare a fi una

inteligentă care a avut un rol decisiv la "salvarea" SME. Acest pas a oferit celor opt ţări

participante, la acea dată, la sistem oportunitatea de a demonstra că, de fapt, nu îşi propuneau să

aplice politici monetare divergente şi să facă eforturi pentru ca aşteptările pesimiste ale

operatorilor pieţei financiare să nu se îndeplinească. La numai câteva luni de la adoptarea

acestei decizii, unele monede (francul francez, coroana daneză şi francul belgian)au folosit o

mare parte din noua marjă extinsă, dar în cursul toamnei, oscilaţiile oscilaţiile s-au moderat ca

amplitudine, iar dobânzile au înregistrat reduceri în toate ţările membre. Acest proces a fost

sprijinit de măsurile adoptate de Bundesbank, de reluarea creşterii economice şi de recâştigarea

încrederii în mecanismele SME. Pieţele valutare s-au caracterizat print-o perioadă de stabilitate

prelungită, iar o serie de economii europene au înregistrat în 1994 ritmuri pozitive de creştere

economică (PNB pe ansamblul UE a crescut cu 2,8%). Şi mai sugestiv este faptul că

fluctuaţiile monedelor europene nu au fost ample, deşi se anticipa un important impact al

ratelor dobânzii la obligaţiunile pe termen lung asupra monedelor, ca urmare a unei politici

monetare ferme în SUA. În ianuarie 1995, Austria a aderat la SME, continuând, în acelaşi timp,

politica de raportare a şilingului la marca germană.

În 1995, reapar o serie de tensiuni în SME, ca urmare a unui mix de factori interni şi externi.

Alegerile prezidenţiale din Franţa din aprilie - mai 1995 au indus o notă de incertitudine,

datorită promisiunilor lui Jacques Chirac de promovare a unei politici de relaxare economică

care ar fi putut genera o creştere a inflaţiei. O slăbire a francului francez, pe fondul celei deja

existente la nivelul altor monede europene, în special lira italiană şi coroana daneză, au creat o

serie de evoluţii nefavorabile în SME. În aceiaşi direcţie a acţionat şi deprecierea dolarului

american. Situaţia s-a agravat şi ca urmare a unor indicii conform cărora valul de creştere

economică care debutase la începutul anului 1994 nu era sustenabil. Revenirea în actualitate, în

Europa, a "pauzei de creştere economică" readucea în atenţie lipsa de încredere în şansele

UEM, întrucât stagnarea economică nu permitea statelor membre să corecteze dezechilibrele

bugetare.

Ultima realiniere monetară, a şaptesprezecea, a avut loc în martie 1995, în urma devalorizării

pesetei spaniole cu 7% şi a escudo-ului portughez cu 3,5%. Această realiniere, precum şi

evenimentele electorale din Europa integrată, au făcut ca pieţele valutare să nu mai lanseze

semnale ameninţătoare; abaterile de la ratele centrale au fost moderate în această perioadă,

revenindu-se, la finele lui 1996, la limite înguste de variaţie15

. Din acel moment, o singură

monedă, lira irlandeză, a înregistrat fluctuaţii mari, îndeosebi ca urmare a evoluţiei lirei

britanice în afara sistemului. Astfel, lira irlandeză era, la acel moment, cu 10-12%mai puternică

decât cea mai slabă monedă europeană. În toamna anului 1996, alte două monede, marca

finlandeză şi lira italiană, au intrat în SME, îndeosebi pentru a îndeplini criteriile de

convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi pentru a se califica pentru "momentul 1

ianuarie 1999" al trecerii la faza a treia a uniunii monetare.

15, "European Monetary Institute - Annual Report 1996", Frankfurt, 1997


166

5.4.5. Simetrie şi asimetrie în funcţionarea SME

SME poate fi considerat un instrument de "domolire" a puseurilor inflaţioniste, în sensul că

toate ţările participante şi-au indexat monedele în raport cu marca germană şi, implicit, au

permis Bundesbank să-şi conducă propria politică monetară, întrucât autorităţile naţionale ale

celorlalte ţări înregistrau rezultate modeste în lupta cu inflaţia. Această presupunere poate fi

verificată determinând coeficientul de asimetrie din cadrul SME, rezultatul obţinut

demonstrând faptul că politica monetară a Germaniei se deosebea într-o măsură redusă de cea a

statelor din sistem, nefiind influenţată de măsurile adoptate de ceilalţi parteneri la grupare.

Aceasta nu înseamnă că SME a absorbit integral şocurile economice şi că Germania a fost

izolată şi ocolită de evenimentele produse în celelalte ţări.

Punctul de pornire în orice analiză cu privire ala simetrie în cadrul SME constă în evaluarea

măsurii în care cursurile de schimb fixate în mod relativ nu au implicaţii asupra manierei în

care politica de ansamblu a grupării este determinată. În literatura de specialitate acest fapt este

cunoscut ca problema unui anumit număr de ţări (N). În orice sistem al cursurilor fixe

implicând N monede, există doar N-1cursuri de schimb. O soluţie la această problemă este că

cele N-1 ţări îşi orientează politicile monetare în direcţia protejării şi menţinerii ratelor de

schimb, chiar dacă ţara N influenţează politica monetară a întregului sistem. O astfel de soluţie

teoretică conduce la un sistem asimetric, Germaniei revenindu-i rolul de pilot în cadrul SME. O

altă soluţie pentru problemele ţării N-1 este ca toate ţările participante să convină în comun cu

privire la fundamentele politicii monetare şi să fie, în mod egal, responsabile pentru susţinerea

cursurilor de schimb.

Indicatorii nivelului de asimetrie trebuie să ofere informaţii cu privire la următoarele

aspecte: cine stabileşte politica monetară la nivelul sistemului şi cum este partajată, între

parteneri, responsabilitatea pentru susţinerea ratelor de schimb. Cea mai "directă" dimensiune a

coeficientului de asimetrie în cadrul unei zone de stabilitate monetară este dată de amplitudinea

obligaţiilor de intervenţie pe piaţa valutară. SME a fost conceput pentru a asigura simetria în

intervenţiile pe piaţa valutară, întrucât ambele bănci centrale erau obligate să intervină dacă o

rată bilaterală de schimb atingea nivelurile de semnalizare. Realitatea indică, totuşi, că

intervenţiile Germaniei au avut determinanţi diferiţi în raport cu cei ai ţărilor partenere. Se

poate constata că Bundesbank a intervenit mult mai frecvent pe piaţa dolarului decât pe cea a

monedelor europene. Mai mult, Bundesbank nu a folosit niciodată în intervenţiile sale monede

europene dacă marca nu atingea limitele bandei de variaţie. Aceasată atitudine a contrastat

evident cu practica altor ţări sin SME care au utilizat frecvent mecanismele de intervenţie

înainte ca monedele lor să atingă limitele de variaţie admise.

5.4.5. Etapa 1994-1999

Perioada 1994-1999 constituie, practic, etapa a doua de trecere de la SME la UEM axată în

special pe liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Pe parcursul acestei perioade urma să fie


167

nominalizat grupul de ţări (cel puţin zece) care urma să participe la stagiul 3 (final) al realizării

Uniunii Economice şi Monetare - introducerea efectivă a monedei unice europene. Crearea

Băncii Centrale Europene a fost precedată de crearea Institutului Monetare European care a

început să funcţioneze la 1 ianuarie 1994. Pentru garantarea succesului UEM nu era suficientă

numai îndeplinirea, de către statele participante, a criteriilor de convergenţă stabilite la

Maastricht, ci era necesară şi opţiunea fermă a acestora pentru politici economice sănătoase.

Acest deziderat presupunea, în practică, în primul rând, funcţionarea unei politici monetare, a

cursurilor de schimb şi fiscale solide, asigurarea flexibilităţii pieţei forţei de muncă şi a pieţei

bunurilor şi serviciilor în UE în scopul compensării lipsei de flexibilitate a cursului de schimb.

La reuniunea Consiliului Ministerial de la Cannes, din iunie 1995, se

cerea ECOFIN să definească, după consultarea Comisiei Executive şi

a Institutului Monetar European, un scenariu de referinţă al introducerii monedei unice. În

decembrie 1995, la Madrid, s-a decis intrarea în vigoare, de la 1 ianuarie 1999, a monedei unice

europene şi s-a convenit asupra denumirii de Euro. Tot la acest moment, s-a hotărât ca, cel

târziu până în 1998, să fie nominalizate statele europene care urmau să participe la

experimentul monetar european, participarea la zona euro urmând a fi decisă pe baza

indicatorilor macroeconomici ai anului 1997. Pentru introducerea efectivă în circulaţie a

monedelor şi bancnotelor Euro s-a fixat ca dată limită 1 iulie 2002. De asemenea, până la

momentul 1 iulie 2002 urmau să fie parcurse două perioade de tranziţie: 1 ianuarie 1999 - 1

ianuarie 2002 şi 1 ianuarie 2002 - 1 iulie 2002. Pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 1 ianuarie

2002, monedele naţionale ale ţărilor participante la uniunea monetară urmau să reprezinte

exprimări nezecimale pe piaţa monedei unice Euro, aceasta având numai rolul de monedă

scripturală. Pe perioada 1 ianuarie 2002 - iunie 2002, Euro va fi introdus pe piaţă sub formă de

monede şi bancnote şi va coexista cu monedele naţionale ale statelor participante. De la 1 iulie

2002, Euro va deveni unica monedă legală pe teritoriul Euroland.

La 1 decembrie 1996, la Dublin, s-a ajuns la un acord privind noul mecanism de schimb între

Euro şi celelalte monede UE, cu scopul declarat de a asigura şi menţine, în interiorul UEM,

disciplina instituită de Pactul de Stabilitate şi de a clarifica statutul legal al introducerii Euro. Se

aveau în vedere, în special continuitatea contractelor şi prevenirea speculaţiilor pe perioada de

tranziţiei privind conversia monedelor naţionale europene în/din Euro. Acordurile formale

discutate la Dublin a u fost adoptate. Aceste întâlniri europene au însemnat, totodată, paşi

importanţi pe linia creării UEM, dar nu se poate vorbi de existenţa sau de instituirea unei stări

de certitudine cu privire la viitorul Euro şi al UEM. Incertitudinea deriva din posibilităţile

reduse ale unor state membre UE de a se conforma criteriilor de convergenţă impuse prin

Tratatul de la Maastricht. Germania şi Franţa se constituiau ca principalii garanţi ai integrării

monetare europene. Se punea foarte serios problema sustenabilităţii creşterii economice a

multora dintre statele pretendente la 1 ianuarie 1999. De asemenea, îndeplinirea criteriilor de

convergenţă nu se dovedea suficientă, atâta vreme cât acestea nu puteau fi menţinute. Cu toate

acestea liderii europeni ai momentului, erau decişi să continue demersurile pentru realizarea

UEM. Aceste manifestări de intenţii au fost concretizate la începutul anului 1999, prin

introducerea Euro.

De reţinut:


168

Întrebarea care a preocupat la acel moment liderii europeni şi nu numai îşi caută şi

acum un răspuns: va putea fi susţinută ideea uniunii monetare. Primul pas pentru realizarea

acestui stadiu de integrare economică interstatală îl constituie adoptarea unui set de politici

economice şi monetar extrem de riguroase. Banca Centrală Europeană va trebui să facă faţă

problemelor tehnice al tranziţie spre moneda unică, în special cele legate de stabilirea ratei

dobânzii cuvenite pentru adoptarea Euro, menţinerea sub control a conflictelor dintre

ministerele de finanţe ale statelor membre şi BCE etc. Pornind de la aceste considerente, David

Currie, de la Economist Intelligence Unit LTD afirma: "Europa este, în câteva puncte ale sale,

nepregătită pentru acest pas uriaş (uniunea monetară - n.a.)". În perioada 1994-1998 era

necesară respectarea următoarelor cinci principii în vederea asigurării şi acceptării publice a

lansării uniunii monetare şi a monedei unice:

existenţa unei structuri legale coerente pentru ca Euro să substituie cu succes monedele

naţionale ale statelor participante la uniunea monetară;

simplitatea şi accesibilitatea monedei unice pentru crearea sentimentului de credibilitate

în rândul cetăţenilor europeni;

realizarea conversiei într-o manieră eficientă sub aspectul costurilor în vederea evitării

distorsiunilor competitive;

implementarea eficientă a trecerii de la SME la uniunea monetară de către Sistemul

European al Băncilor Centrale (SEBC) cu respectarea criteriului de menţinere a

stabilităţii preţurilor;

asigurarea unui mecanism de ajustare voluntară pentru sectorul privat, în sensul alegerii

monedei europene pentru contractare şi efectuarea plăţilor - "fără restricţie, fără

obligaţie".

Insistenţa Tratatului de la Maastricht privind ireversibilitatea introducerii monedei

unice europene accentuează importanţa administrării eficiente a procesului într-o

manieră integrată.

5.5. Uniunea Economică şi Monetară

5.5.1. Criteriile de convergenţă

Tratatul de la Mastricht condiţionează participarea la UEM de îndeplinirea criteriilor

de convergenţă stabilite. Două cintre aceste sunt interpretate într-o manieră strictă: ratat inflaţiei

statelor membre nu trebuie să se situeze cu mai mult de 1,5% peste media ratelor inflaţiei

primelor trei state cu cele mai joase nivele şi rata dobânzii pe termen lung trebuia menţinută în

marja de variaţie de +/-2% faţă de media ratelor dobânzii pe termen lung ale aceloraşi trei state.

Cursul de schimb al monedelor naţionale trebuia să se menţină în marja de fluctuaţie convenită

prin mecanismul ratelor de schimb din cadrul SME în ultimii doi ani anteriori datei de intrare în


169

uniunea monetară. Celelalte criterii vizează politica fiscală: datorie publică inferioară limitei de

60% din PIB în preţuri curente şi deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB în preţuri

curente. Aceste două criterii sunt cele care dau dovadă de o mai mare flexibilitate decât

celelalte două. Interpretarea criteriilor de convergenţă se poate face plecând de la raţiuni logice.

Menţinerea inflaţiei la un nivel scăzut este, într-o anumită măsură, condiţionată de o tranziţie

riguros monitorizată pentru a nu se produce un şoc deflaţionist şi asupra pieţei forţei de muncă

(creşterea şomajului ca rezultat al supraaprecierii Euro), ceea ce ridica totodată problema unei

analize serioase a istoricului ratei inflaţiei în ţările participante. Cele mai sensibile aspecte ale

criteriilor de convergenţă sunt cele fiscale. Se pune problema dacă o relaxare fiscală în

interiorul UEM ar fi binevenită, dat fiind faptul că respectarea limitelor deficitului bugetar este

dificil de garantat. Pe de lată parte, o datorie publică de până la 60% din PIB este un indicator

care poate fi considerat arbitrar a cărui nerespectare nu ar trebui să se constituie ca un obstacol

în calea participări unui stat la UEM deoarece atâta vreme cât politic afo'iscală este sustenabilă,

datoria publică nu creşte.

În UEM vor putea fi întâlni economii cu inflaţie scăzută şi cu nivele scăzute ale dobânzilor

nominale, ceea ce va diminua sursele şi volumul veniturilor bugetare. Pentru a preîntâmpina o

reducere a veniturilor bugetare, condiţiile fiscale stabilite în Pactul de Creştere şi Stabilite au

menirea de a susţine politicile guvernelor membre în vederea menţinerii deficitului bugetar în

limite rezonabile. Nominalizarea statelor participante la UEM a fost formal stabilită de către

liderii guvernamentali. Deşi fundamentele sunt sau ar trebui să fie economice, iar obligaţiile

legale privitoare la criteriile de convergenţă au fost stabilite la Maastricht, decizia a fost în cele

din urmă una politică. La acest proces, Comisia a avut un rol consultativ. Luarea deciziei

referitoare la participanţi prin majoritate calificată şi nu prin unanimitate (ceea ce ar fi redus

numărul participanţilor prin excluderea Italiei14

) este o expresie a voinţei politice.

5.5.2. Cadrul juridic al introducerii Euro

Începând cu data de 4 ianuarie 1999, monedele naţionale ale statelor

participante la UEM continuă să circule, dar numai ca exprimări

nezecimale ale monedei unice, statutul lor fiind acela de subdiviziuni ale Euro. Exprimarea

zecimală a Euro este centul. De asemenea, după această dată pot fi observate şi alte modificări:

politica monetară nu mai este concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către

Banca Centrală Europeană,

între ţările din Zona Euro toate plăţile se efectuează în Euro,

în zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem nefiind însă

complet definitivat din punct de vedere tehnic şi funcţional.

Dat fiind faptul că o serie de contracte comerciale au fost încheiate

anterior anului 1999 şi aveau ca monedă contractuală monede 14 performanţele Italiei pe linia datoriei publice erau neconvingătoare. De asemenea, Italia nu avea girul Germaniei care considera că Italia nu va fi capabilă să menţină, în limitele de la Maastricht, criteriile de convergenţă relevante

De reţinut:

De reţinut:


170

europene naţionale sau alte monede, se impunea găsirea unei soluţii pentru reglementarea

juridică a acestor contracte după 1999. în acest sens au fost adoptate la nivel comunitar două

reglementări: "Reglementarea 1103/97bazată pe art 235 al Tratatului publicată în Jurnalul

Oficial L 19.6.1997 şi Reglementarea bazată pe art. Art. 109 (4) al Tratatului publicat în

Jurnalul Oficial L 19.6.1997 de către ECOFIN. Elementele fundamentale care stau la baza

acestor două reglementări au fost stabilite încă din 1995 şi sunt următoarele:

- definirea statutului de monedă unică şi de unitate monetară naţională;

- continuitatea contractelor;

- cursul legal de conversie între Euro şi celelalte monede europene;

- reguli de rotunjire şi evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.

Reglementarea 1103/97 se referă la statele ce nu au adoptat moneda

unică. Introducerea Euro ca monedă unică nu trebuie să modifice

instrumentele juridice şi nu dă dreptul părţilor să rezilieze contractele de orice fel, unilateral

contractate, inclusiv cele legate de operaţiuni financiar-bancare. Ea se referă de asemenea şi la

ratele de schimb. Continuitatea contractelor este un principiu care rezultă şi din prevederile

Tratatului privind Comunitatea Europeană şi din aplicarea principiului nominalistic care

prevede că "părţile trebuie să se înţeleagă prin contract asupra referinţei la valoarea nominală a

monedelor în discuţie, oricare ar termenul de plată discutat". Conversia ECU - Euro este de

asemenea confirmată prin reglementarea 1103/97 la o paritate de 1:1. referinţele oficiale la

ECU vor fi repoziţionate printr-o referinţă la Euro. Confirmarea se aplică de asemenea şi

contractelor aflate sub incidenţa dreptului privat care fac trimitere explicită ECU, aşa cum a

fost descris de legislaţia comunitară. În final, Reglementarea 1103/97 include şi reguli de

rotunjire şi folosire a ratelor de conversie. Se stipulează că numai ratele de conversie la Euro în

termenii tuturor statelor participante vor fi fixe. Reglementarea 1103/97 nu rezolvă toate

problemele deoarece un număr mare de contracte financiare intră sub incidenţa dreptului altor

state. Aceiaşi observaţie se menţine şi în cazul reglementării diferendelor15

. O altă limită a

reglementării 1103/97 rezidă în contractele de împrumut cu rata dobânzii variabilă, deoarece

prin trecerea la Euro ratele LIBOR, PIBOR dispar, ceea ce va determina dispariţia ratei

dobânzii de referinţă.

Reglementarea 974/98 bazată pe art. 109(4) din Tratat din 3 mai 1998

priveşte introducerea Euro în ţările care au adoptat Euro ca sistem

unic de decontare şi plată. Ea vizează în special cursul de schimb fix şi irevocabil. În perioada

de tranziţie, Euro este doar o monedă scripturală, iar debitorii îşi pot achita datoriile

contractuale în moneda de contract sau în Euro. Principiul care guvernează această perioadă de

tranziţie este "fără restricţii, fără obligaţii". Conform acestui principiu, cetăţenii vor avea

libertatea de folosire a Euro, dar nu vor fi forţai să folosească moneda unică pe perioada de

tranziţie. Astfel, alegerea unei monede contractuale atrage exprimarea tuturor actelor ce rezultă

din contract în moneda respectivă. De asemenea, anumite clase de instrumente financiare ce

exprimă un titlu de datorie publică sau privată şi titluri de credit negociabile sau nenegociabile

15 spre exemplu, pentru un contract swap DM/USD, încheiat pe o perioadă de cinci ani între două bănci europene, se va încasa, în final valoarea în Euro şi nu în DM. Astfel de situaţii au fost de natură să alerteze instituţiile financiare, declanşând intervenţii ale Comunităţii pe lângă autoritatea legislativă americană la nivel federal şi local.

De reţinut:

De reţinut:


171

vor fi redenominate în Euro. Aceiaşi prevedere se aplică şi cotaţiilor pe pieţele organizare

(bursele europene). După 1 iulie 2002, când Euro va deveni o monedă europeană efectivă, toate

contractele, transferurile, plăţile vor fi efectuate în moneda unică europeană.

5.5.3. Euro şi reforma bancară

Suportul instituţional Euro are deja cadrul administrativ de operare: Sistemul european

al Băncilor Centrale. SEBC cuprinde: Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor

membre ale Uniunii Europene.

Banca Centrală Europeană (BCE) este condusă de un Consiliu

Executiv format din Preşedinte, Vicepreşedinte şi alţi patru membri

numiţi pe o perioadă de opt ani. SEBC are ca organ decizional Consiliul Guvernator al BCE

(pentru un mandat de cinci ani). Consiliul Guvernator al BCE este format din membrii

Consiliului Executiv şi guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre UE care participă la

uniunea monetară. Pe perioada cât vor exista state membre ale Uniunii Europene care nu

participă la uniunea monetară, Consiliul Guvernator va fi suplimentat cu un Consiliu General

care cuprinde Preşedintele şi Vicepreşedintele BCE, guvernatorii băncilor centrale ale statelor

care au aderat la uniunea monetară şi guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre ale

Uniunii care nu au aderat la zona euro (respectiv, la acest moment, Danemarca, Suedia, Grecia

şi Marea Britanie). Principalele responsabilităţi ale SEBC vor fi politica monetară, conducerea

operaţiunilor valutare, gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre UE, promovarea şi

gestionarea operaţiunilor legate de sistemele de plăţi. În ceea ce priveşte independenţa SEBC şi

a BCE, atât Tratatul asupra UE (art. 107), cât şi Statutul SEBC (art. 7) conţin prevederi clare în

acest sens: "Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau alţi membri ai organelor

de decizie nu vor căuta sau lua măsuri care să obstrucţioneze activitatea SBC". De asemenea,

"instituţiile sau organele comunitare, guvernele statelor membre se obligă să respecte acest

principiu şi nu vor căuta să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor

centrale naţionale aflate în proces de exercitare a sarcinilor acesteia". Pentru ca băncile centrale

să devină parte integrantă a SEBC, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia naţională

este perfect compatibilă cu prevederile din Tratat, art. 108 şi Statutul SEBC. În mod normal,

baca centrală a fiecărui state este împrumutător de ultimă instanţă pentru băncile comerciale

aflate în dificultate. Prin lansarea euro, politica monetară va fi o politică comunitară, iar

emisiunea monetară se va face în limitele stabilite de BCE. Băncile comerciale nu vor fi

supravegheate de BCE, ci de băncile centrale naţionale sau de alte autorităţi naţionale. De

asemenea, transformarea BCE în împrumutător de ultimă instanţă, de asemenea unul foarte

paluzibil.

Dezideratul de stabilitate al BCE Pentru realizarea acestui deziderat se impune:

prevenirea speculaţiilor valutare;

coordonarea politicii monetare şi fiscale;

gestionarea eficientă a politicii valutare în scopul menţinerii stabilităţii cursului Euro;

De reţinut:


172

administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare);

prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.

Legat de lansarea monedei unice, un pericol major ce ameninţă buna funcţionare a uniunii

monetare ăl reprezintă speculaţiile valutare. Tentaţiile speculative au existat şi anterior de

lansarea monedei unice şi erau legate de stabilirea ratelor de conversie. Referitor la modul de

determinare a ratelor de conversie, anterior anului 1998, au fost vehiculate mai multe scenarii.

Într-un astfel de scenariu se prevedea determinarea ratelor de conversie ca rată centrală

existentă la momentul respectiv în SME. Procedura era simplă, dar era nevoie de o mai mare

credibilitate în această rată centrală. În situaţia nerespectării acestei cerinţe, s-ar fi putut reedita

situaţia din 1992, când în urma unui val masiv de speculaţii s-a ajuns la criza SME. Un alt

scenariu vehiculat a fost cel al determinării ratelor bilaterale de conversie pe baza

fundamentelor economice, ceea ce ar fi încurajat speculaţiile între rata oficială şi cea de piaţă.

Conform acestui scenariu, o monedă putea fi tranzacţionată la o valoare mai mare sau mai mică

în comparaţie cu banda ei de fluctuaţie pentru că rata oficială ar fi putut fi asupra sau

subevaluată.

Prin fixarea definitivă şi irevocabilă a acestora în 1998, aceste tendinţe nu au

dispărut, dar ele s-au concentrat asupra evoluţiei euro în raport cu alte monede şi asupra

modului cum va fi receptată moneda unică de către cetăţeni (altfel spus, asupra încrederii de

care se va bucure Euro). S-a mizat de asemenea pe credibilitatea mărcii şi a capacităţii sale de a

susţine credibilitatea Euro. Pe perioada de tranziţie încrederea prea mare în DM ar fi în

detrimentul altor monede care îşi văd diminuată credibilitatea. Pentru a calma valurile

speculative BCE va interveni ori de câte ori ponderea depozitelor într-o monedă va creşte în

detrimentul depozitelor în altă monedă. Ieşirea unui stat din zona euro nu este prevăzută în

Tratat. Un astfel de demers s-ar putea dovedi însă riscată şi costisitoare. De asemenea

speculaţiile pot apărea între Euro şi monedele europene din afara sistemului.

Mixul monetar - fiscal Speculaţiile asupra monedelor din afara UEM sunt posibile dacă

politica monetară şi fiscală vor fi greşit gestionate. Art. 109 din Tratat prevede posibilitatea ca

Euro să fie legat într-un sistem formal de tipul celui de la Bretton Woods, ceea ce va spori rolul

decizional al ECOFIN. Consiliul Ministerial, cu majoritate calificată, în baza unei recomandări

a Comisiei şi după consultarea BCE, poate formula orientări generale în legătură cu politica

valutară în relaţiile cu alte monede. În baza acestei clauze, ECOFIN poate acţiona printr-o

politică monetară contrară celei promovate de BCE, ceea ce ar duce firesc la speculaţii între

Euro şi alte monede. Tratatul prevedem, de asemenea, că nu se va aduce atingere politicii

monetare promovate de BCE, ceea ce creează o anumită ierarhie de natură juridic, politica

valutară secondând politica monetară şi de stabilitate a preţurilor.

Politica monetară strânsă, coroborată cu o politică fiscală expansionistă va duce inevitabil la o

supraevaluare a Euro, ceea ce va afecta competitivitatea Eurolandului, iar moneda unică se va

confrunta cu un grad mai ridicat de volatilitate. În aceste condiţii se impune respectarea

disciplinei financiare riguroase impuse de Pactul de Stabilitate.


173

Politica valutară Debutul Euro pe piaţa internaţională trebuia să fie unul moderat,

necaracterizat de volatilitate ridicată. Din păcate evoluţia euro de până în prezent a fost marcată

de "prăbuşirea" monedei europene. O astfel de situaţie ar fi putut fi evitată sau cel puţin

cădeerea Euro ar fi putu fi controlată dacă ar fi fost rezolvate următoarele probleme:

evitarea mişcării dezordonate a ratei dobânzii şi asigurarea unei mai mari credibilităţi a

BCE;

elaborarea unei politici fiscale coerente şi armonizate prin consolidarea disciplinei

fiscale;

evitarea conflictului ECOFIN - BCE (a se vedea paragrafele anterioare) pentru

reducerea, pe cât posibil, a instabilităţii valutare. În acest sens, BCE a încercat, fără un

real succes, interpretarea prevederilor Tratatului (art. 109).

Politica valutară va continua, dacă se menţin actualele reglementări, să fie un subiect

controversat şi va fi cu atât mai important să se evite eventualele conflicte dintre guvernele din

UEM şi BCE şi supralicitarea importanţei unei evoluţii perfecte, conform "programului" a

monedei unice pe pieţele internaţionale.

Agregatele monetare Stabilitatea preţurilor, dezideratul principal al UEM nu este posibil

în absenţa unei stabilităţi reale a monedei unice europene. Un aspect important în această

ecuaţie îl reprezintă gradul de lichiditate al activelor financiare europene. Un punct de plecare îl

poate constitui agregatul monetar care permite reflectarea evoluţiei sistemului financiar şi al

economiei în ansamblul său. Sistemul monetar Euro propune trei agregate monetare. Pentru

agregatul monetar M1 şi agregatul monetar M2, relevanţa pentru gradul de lichiditate este

restrâns, în timp ce agregatul monetar M3oferă o imagine relativ fidelă a gradului de lichiditate

şi are un rol semnificativ în elaborarea politicii monetare. În realizarea atribuţiilor care îi revin

pe linia coordonării sistemului financiar şi al pieţei unice, BCE utilizează mai multe canale

monetare. În acest context:

agregatele monetare, prin intermediul ratei de creştere a ratei dobânzii, oferă informaţii

despre evoluţia preţurilor pe termen mediu şi lung:

sunt sensibile la disfuncţionalităţile şi distorsiunilor pieţei pe termen scurt induse de

impozitele indirecte, preţurile bunurilor de consum etc.;

agregatele monetare reprezintă pentru Euroland un punct de sprijin pentru impactul

relaţional dintre bani, preţuri, rata dobânzii şi economia reală.

Într-un sistem de tipul UEM, băncile centrale îşi creează o anumită poziţie de monopol, fiind

creatoare de lichidităţi. Dublul rol al bazei monetare, de decontare şi de plată, determină, ca

urmare a aplicării ratelor dobânzii pe termen scurt, o volatilitate crescută a acestui instrument

de analiză monetară. Agregatul monetar M3 în accepţiune Euro ia în calcul banii în circulaţie şi

pasivele instituţiilor monetar financiare (respectiv ale băncile centrale ale statelor membre,

instituţii de credit rezidente şi instituţii depozitare rezidente de tipul money market funds

specializate în acordarea se credite şi investiţii în active).


174

Tabel 2. Schema balanţei consolidate a sectorului instituţiilor financiar monetare din zona

euro

Active Pasive

Împrumuturi Moneda în circulaţie

Titluri financiare altele decât acţiuni Depozite ale administraţiei centrale

Acţiuni şi alte drepturi financiare Depozite ale altor administraţii sau alţi

rezidenţi din zona euro

Active externe Acţiuni ale money market funds şi hârtii de

valoare pe piaţa monetară

Active fixe Titluri financiare de datorie

Alte active Capital şi rezerve

Pasive externe

Alte pasive

O analiză a lichidităţii prin agregatul monetar M3 în zona euro justificabilă deoarece acesta

întruneşte caracteristicile unui indicator de bază în anticiparea preţurilor pe piaţă; principala

limită rezidă în gradul redus de control ce se poate exercita asupra sa pe termen scurt, dat fiind

faptul că o mare parte a componentelor sale sunt remunerate la o rată a dobânzii apropiată de

rata pieţei pe termen scurt.

Pentru o bună definire şi armonizare a componentelor agregatelor monetare din zona euro se

impune armonizarea simultană a următoarelor trei elemente: sfera emisiunii monetare, sfera

deţinătorilor de monedă, sfera diferitelor categorii de pasive ale instituţiilor monetar financiare.

Armonizarea sectorului emisiunii monetare constă în aducerea la acelaşi numitor a acelor

entităţi care emit pasive cu grad ridicat de lichiditate către instituţiile non finaciar-monetare din

zona euro, excluzând din analiză guvernele centrale. Sectorul deţinătorilor de monedă cuprinde

toţi rezidenţii nefinanciar-bancari din zona euro, exceptând guvernele centrale, pasivele

guvernamentale cu caracter monetar nu sunt incluse la acest sector, ci într-un capitol diferit al

agregatelor monetare. Cea de-a treia armonizare vizează diversele categorii de pasive ale

instituţiilor monetar financiare a fost deja realizată de Institutul Monetar European şi BCE în

cooperare cu băncile centrale ale UE.

Pornind de la diferite consideraţii conceptuale, în sistemul european au fost definite trei

agregate monetare: M1, M2, M3 (tabel 3).

Tabelul 3. Definirea agregatelor monetare în zona euro

Pasive M1 M2 M3

Monedă în circulaţie **** **** ****

Depozite overnight **** **** ****

Depozite cu scadenţă convenită de până la

doi ani

**** ****

Depozite de răscumpărare convenită de

până la trei luni

**** ****


175

Acorduri de răscumpărare ****

Acţiuni ale fondurilor de pe piaţa monetară ****

Titluri de datorie de până la doi ani ****

Sistemul de plăţi şi decontări TARGET Tot în vederea asigurării stabilităţii în cadrul

UEM a fost adoptat standardul Lamfalussy16

privind prevenirea riscului de neefectuare a

plăţilor. În acest sens se făcea simţită necesitatea interconectării sistemelor naţionale de plăţi

din zona euro, precum şi implementarea sistemului RTSG (Real Time Gross Settlement).

Dintre propunerile avansate TARGET (Trans-European Real Time Gross Settlement Express

Transfer System). TARGET a fost agreat pentru caracterul său irevocabil, celeritate şi

accesibilitate. TARGET presupune interconectarea RTSG şi are la bază tehnologia Swift.

Tranzacţiile realizate sunt:

operaţiunile de piaţă monetară dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre;

decontările financiare dintre băncile comerciale;

decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor

comerciale.

Accesul se face diferenţiat în funcţie de participarea la UEM. Pentru băncile din Euroland,

efectuarea de plăţi prin TARGET este facultativă, existând însă obligaţia unei plăţi efectuate

prin sistemul TARGET. Pentru băncile din afara zonei euro, de utilizează sistemul "remote

access" plăţile şi decontările efectuându-se indirect prin intermediul unei bănci participante la

TARGET. Sistemul TARGET are câteva limite dintre care menţionăm: costisitor, capacitate

limitată de a efectua tranzacţii de dimensiuni mari. Pentru prevenirea căderilor sistemului

informatic şi pentru facilitarea redistribuirii lichidităţilor la sfârşitul fiecărei zilei, BCE a

implementat un nou sistem informatic Extended Service Window.

5.6. Euro un succes sau un proiect eşuat ?

Se poate spune că ideea creării unei uniuni monetare europene are la bază două motivaţii

principale:

motivaţie pragmatică, legată de asigurarea cadrului necesar pentru funcţionarea în

condiţii optime a pieţei unice interne, perfect armonizate, înlesnindu-se astfel libera

circulaţie a capitalurilor şi armonizarea pieţelor şi sistemelor financiare;

determinare teoretică care are ca pivot conceptul de monetar care mizează pe rolul

mobilităţii complete a factorilor de producţie ca element de bază în absorbirea efectelor

negative ale şocurilor asimetrice.

16 Alexadre Lamfalussy fost preşedinte al Institutului Monetar European.


176

De la lansarea sa, în 1999, nu putem vorbi de o funcţionare coerentă sau satisfăcătoare a uniunii

monetare europene. Avantajele oferite de moneda unică sunt "umbrite" de o serie de

dezavantaje.

Pledoarie pentru Euro Dintre avantajele oferite de introducerea monedei unice europene

putem menţiona:

inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii, orientarea

acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse ale deficitului

bugetar;

eliminarea ineficienţei politicilor monetare naţionale necoordonate;

expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi de finanţare mai

mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat, stabilitatea monedei unice fiind de

natură să atragă o serie de fluxuri investiţionale semnificative;

reducerea costurilor de tranzacţie;

Limite ale Euro Dintre limitele monedei unice putem aminti:

costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile ridicate ale implementării la

toate nivelele ale sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacţiile în Euro

şi să realizeze automat conversia monedelor naţionale europene în Euro;

centralizarea puterii - Euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, a

diferitelor prerogative la nivel comunitar, ceea ce conduce la alterarea suveranităţii

naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici.

Impactul asupra balanţei de plăţi - dificultăţi de finanţare a deficitelor în condiţiile

impuse de Pactul de Stabilitate şi criteriile de convergenţă.

Reprezentarea SEBC la FMI - conform statutului FMI; calitatea de membru al fondului

revine statelor naţionale, astfel încât, autoritatea monetară comunitară nu este

reprezentată, nu are abilităţi decizionale la reuniunile FMI, beneficiind de statutul de

observator;

Voinţa politică exacerbată care a însoţit procesul de creare a uniunii monetare, ignorând

de multe ori realităţile economice; o astfel de situaţie, în condiţiile unei recesiuni

economice serioase poate avea repercusiuni serioase asupra viitorului UEM;

Absenţa unor organisme de control în materie de politică monetară şi fiscală. Relevantă

în acest sens este absenţa unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor

membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o şi mai mare diminuare a

suveranităţii naţionale;

Percepţia Germaniei referitor la UEM - ai cărei cetăţeni sunt nemulţumiţi că, la acest

moment, DM este principala monedă care susţine Euro şi se tem de faptul că au

renunţat la o monedă puternică şi stabilă, DM, în favoarea unei monede unice care până

la acest moment nu s-a dovedit credibilă; altfel spus au renunţat la o monedă puternică

pentru una slabă;


177

Ameninţarea deflaţionistă. Respectarea planului BCE şi al Comisiei de realizare, în

spaţiul euro, a unei inflaţii reduce, s-ar putea produce, dacă acest proces este "scăpat"

de sub control, un şoc deflaţionist puternic cu efecte negative resimţite deplin de piaţa

mucii;

Doi conducători ai politicii monetare: ECOFIN şi BCE. Cele două organisme

partajează responsabilităţile politicii monetare: ECOFIN are responsabilităţi pe linia

politicii valutare, iar BCE pe linia politicii monetare propriu-zise, această partajare a

responsabilităţilor putând genera însă conflicte, deloc benefice, între cele două

organisme.

Lipsa de coerenţă şi de instrumente a UEM de a face faţă unor situaţii de criză.

Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul modalităţile de gestionare, în

cadrul UEM, al unor situaţii de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În

cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru

care, de asemenea, nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri.

Avantaje sau dezavantaje ? Există şi o serie de efecte induse de introducerea Euro care

au un caracter dual. Printre acestea se numără:

Reducerea costurilor de tranzacţie pentru agenţii şi clienţii de pe piaţa valutară -

dispariţia ratelor de schimb între monedele europene participate la UEM contribuie la

reducerea costurilor de tranzacţionare pe piaţa valutară prin suprimarea comisioanelor

de schimb valutar. Aceste câştiguri ale clienţilor pieţei valutare se traduc însă prin

pierderi pentru bănci. Pentru acestea din urmă, late pierderi pot surveni ca urmare a s

simplificării managementului activelor bancare;

Partajarea pieţei în sectorul bancare wholesale - UEM se va constitui ca o reală bază

pentru valorificarea oportunităţilor în cadrul serviciilor bancare corporatiste

("wholesale"). Piaţa de capital se va caracteriza printr-un grad ridicat de lichiditate,

stimulând pieţele obligatare locale (municipale) şi piaţa activelor negociabile,

cooperarea transfrotalieră inter şi intra sectorială şi generând o serie de valuri de fuziuni

şi achiziţii transfrontaliere. Cu toate acestea, UEM ar putea alimenta un comportament

de tip monopolist în sectorul serviciilor bancare corporatiste, marile bănci atrăgând

afacerile celor de dimensiuni mai mici ca rezultat al valorificării avantajelor de scară, a

informaţiilor şi a poziţiei pe piaţă.

Percepţia populaţiei - cetăţenii europeni din zona euro vor avea de câştigat de pe urma

suprimării schimbului valutar, pe linia creşterii comparabilităţii preţurilor etc. Totodată,

însă, populaţia are şi motive de îngrijorarea referitoare la evoluţia şi efectele monedei

unice. Un sondaj al Băncii Nationale del Lavoro indică un grad ridicat de îngrijorare al

cetăţenilor din diferite ţări UE referitor la Euro. Astfel în Danemarca cetăţenii sunt

îngrijoraţi de perspectiva pierderii identităţii naţionale ca urmare a introducerii Euro,

cei din Spania de creşterea şomajului şi inflaţiei, cei din Italia de incapacitatea

economiei de a face faţă cerinţelor unei monede unice etc. Printre alte motive de

îngrijorare se numără: temerea că unii dintre participanţi vor fi nevoiţi să suporte

costurile eşecului altora, creşterea imigraţiei etc.

ECONOMIA INTEGRĂRII E U R O P E N E Capitolul 5 · politică comercială (în special contingente...

Documents

Transcript of ECONOMIA INTEGRĂRII E U R O P E N E Capitolul 5 · politică comercială (în special contingente...