Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Departamentul de Stiinte Politice, Relatii Internationale si Studii de Securitate

Dusmanii democraţiei: autoritarism, absolutism, totalitarism

Lucrare de seminar la disciplina: Democratie si democratizare

Coman Maria Dana

Stiinte Politice

Anul II

Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă

multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre formele

sociale de conştientizare, organizare şi promovare a scopurilor ei1. Literatura politologică

prezintă multiple modalităţi de concepere şi definire a regimului politic. Astfel, G. Burdeau

consideră că regimul politic depinde de sistemul de guvernare, în vreme ce Raymond Aron

remarcă faptul că fenomenul partidelor devine esenţial deoarece unicitatea sau pluralitatea

acestora este criteriul determinant în constituirea şi structurarea guvernării.

În Antichitate, principala concepţie privind tipologia formelor politice a fost dată de

filozoful Aristotel. Această tipologie se regăseşte în trei categorii de bază: guvernarea de către

o singură persoană, de către minoritate şi cea a majorităţii, fiecare categorie prezentându-se

sub forma monarhiei sau tiraniei, aristocraţiei sau oligarhiei (cei bogaţi deţin puterea, iar cei

săraci sunt excluşi din viaţa politică) şi democraţiei sau politeia (regimul egalităţii), aceste

categorii acţionând în favoarea societăţii sau pentru sine.

Democraţie înseamnă „guvernare de către popor”. Constă din echitate politică şi participarea

tuturor în procesul politic şi garantarea libertăţii individului. Regimurile democratice se

caracterizează prin competiţie deschisă pentru obţinerea puterii politice între grupuri

autonome şi grupuri organizate, care iau naştere în mod spontan în societate. Cei care câştigă

competiţia sunt responsabili în faţa întregului electorat. Competiţia este susţinută prin

intermediul partidelor politice şi al alegerilor democratice care determină sprijinul popular al

fiecărui competitor.

Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi

responsabilitatea elitelor conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt tratate

pe larg în Constituţie. Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost

aprobate şi general acceptate de către popor. Constituţia defineşte limitele şi scopurile

guvernării ca şi mijloacele, procesele şi procedurile prin care vor fi obţinute. Ea este legea

fundamentală a unui stat şi încălcarea ei este pedepsită de instituţiile abilitate.

În zilele noastre, sistemul politic internaţional suferă anumite schimbări – vechile

certitudini se destramă, ideologiile tradiţionale şi dihotomiile politice îşi pierd semnificaţiile.

Distincţia desuetă între stânga şi dreapta este lipsită de orice înţeles. Revoluţiile din 1989-

1991, cu boarea lor postideologică şi antiutopică, au anulat aceste linii de demarcaţie

convenţionale, tributare, în mare măsură, moştenirii spasmelor politice franceze de la sfârşitul

secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Omenirea este confruntată din nou cu probleme precum

valoarea şi oportunitatea progresului tehnologic, rolul partidelor în politica democratică şi

posibilitatea instaurării unor noi forme de organizare umană, dincolo de partide, naţiuni sau

state etnice.

Totalitarism

          Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei persoane

sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau

dictatură, în regimurile totalitare distanţa între stat şi societate este practic anulată, în sensul

că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui

cetaţean. Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.

          În istoria recentă, comunismul, nazismul şi fascismul au fost regimuri totalitare.

Comunismul, de extremă stângă, se baza pe ideea socială de egalitarism: toţi trebuiau să fie

„egali”. De extremă dreapta este nazismul care, în expasiune teritorială, susţinea că fiecare

naţiune trebuie să se formeze dintr-o rasă pură, ariană, numai din oameni ce aparţin aceleiaşi

rase – un factor ce a stat la baza holocaustului. În aceeaşi ideologie se susţine că fiecare rasă

are la bază puterea militară.

 

          Raymond Aron a definit totalitarismul astfel:

1. Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui partid monopolul activităţii

politice.

2. Partidul care are monopolul este animat de, sau înarmat cu, o ideologie căreia îi conferă o

autoritate absolută şi care, pe cale de consecinţă, devine adevărul oficial al Statului.

3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul îşi rezervă, la rândul său, un dublu monopol:

monopolul mijloacelor de forţă, şi monopolul mijloacelor de convingere. Toate mijloacele de

comunicare - radioul, televiziunea, presa - sunt dirijate şi comandate de Stat şi de

reprezentanţii acestuia.

4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse Statului şi devin,

într-un fel, o parte a Statului însuşi. Şi, cum Statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea

activităţilor economice şi profesionale "poartă culoarea" adevărului oficial.

5. Toate fiind activităţi de Stat, şi orice activitate fiind supusă ideologiei, o greşeală comisă

într-o activitate economică sau profesională devine, în acelaşi timp, o greşeală ideologică. De

unde, pe linia de sosire, se constată o politizare şi o transfigurare ideologică a tuturor

greşelilor pe care este posibil să le facă indivizii şi, în concluzie, o teroare în acelaşi timp

poliţistă şi ideologică. (...) Fenomenul este perfect atunci când toate aceste elemente sunt

reunite şi îndeplinite în întregime

Absolutism

Absolutism - regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere. (<

fr. absolutisme): este forma de guvernare în care monarhul (împărat, ţar, sultan, rege,

domnitor) dispune integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi

(monarhie nelimitată).

Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil şi relativ independent în raport cu

clasa nobililor, dar care ocroteşte şi consolidează în fapt interesele generale ale acestei clase.

Apare şi se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor feudale şi de transformare a stărilor

orăşeneşti mijlocii în clasa burgheziei moderne. În general, absolutismul, sprijinindu-se pe

nobilime şi folosindu-se de puterea economică a burgheziei în dezvoltare urmăreşte slăbirea

aristocraţiei feudale în scopul creării unei puteri centralizate autoritare prin lichidarea stării de

destrămare feudală şi a luptelor nobiliare interne.

El apare în cele mai multe ţări europene la sfârşitul secolului XV, ajungând să cunoască

formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor (1558 - 1603), Ludovic al XIV-lea (1643 -

1715), Petru I cel Mare (1682 - 1725) ş.a. Absolutismul monarhic va fi înlăturat în apusul

Europei prin revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (secolul XVI), Anglia (secolul XVII),

Franţa (secolul XVIII). În centrul şi estul Europei, absolutismul se va menţine îmbrăcând

forma absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi în timp şi

existenţa monarhiei absolutiste, dar şi a formelor feudale.

În Ţările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat care, între 1730 -

1769, în cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un sistem de reforme sociale,

fiscale, administrative şi judecătoreşti.

Autoritarism

Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi regimurile

autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se stabilească

criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele. Acest lucru e

valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi anume regimul totalitar.

Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele politice şi regimul pe

care îl sprijină şi căruia îi dau substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în

special structura claselor sociale. În acest tip de autoritarism defensiv, conducerea politică

încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor noi care încearcă să impună

schimbări.

Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi mobilizator,

care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi care încearcă

să înlocuiascăstatus-quo-ul existent. Toate formele de autoritarism se caracterizează prin

instabilitate. Există un conflict între elitele politice aflate în competiţie, unele încercând să se

menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic,

atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele economice.

În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se caracterizează prin

concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În multe regimuri

autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite existenţa grupurilor

autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de exemplu, Biserica şi multe

grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de pluralism politic

Printre avantajele democraţiei se numără următoarele elemente: participarea efectivă a

populaţiei la procesul de luare a deciziilor; prezenţa unor elite care guvernează societatea cu

sprijinul acesteia, guvernare ce presupune responsabilitate şi limite, prezenţa mai multor forţe

politice legal recunoscute care luptă pentru acapararea puterii politice, structurarea unei

ideologii bine definite, organizarea instituţiilor statului pe principiul separaţiei puterilor în stat

şi structurarea relaţiilor dintre acestea, existenţa unor principii care stau la baza

democratizării, cum ar fi principiul descentralizării, principiul separaţiei puterilor în stat sau

principiul autonomiei locale, specificarea exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale,

economia de piaţă, unde liberul schimb duce la o dezvoltare economică. Dezavantajele

regimului democratic sunt în esenţă următoarele: existenţa unui aparat birocratic puternic prin

distribuţia de posturi publice în scopul recrutării sau fidelizării clientelei politice; extinderea

corupţiei şi necesitatea ocultării ei, ce împinge sistemul comunicării politice către disimulare,

către minciună. Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertăţilor personale,

cărora le trasează nişte limite legale de manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă modul de

folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal” nu e decât imaginea societăţii

normale, legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu este unul

democratic, adică atunci când puterea politică nu este aleasă liber. Regimurile autoritare se

liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus, guvernele din regimurile

autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din sistemele totalitare.

Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului, lipsa participării active

a societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat, economia centralizată sunt

doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar.

Eşecul comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al socialismului

odată cu perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic regim politic

adevărat. Noul val al democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele trei tipuri de

societăţi existente: societăţile democratice dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare şi

societăţile comuniste. În societăţile democratice, progresul constă în faptul că democraţia nu

mai este contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu

excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, dar incapabili de a ajunge la putere. Stânga

democratică a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea. Capitalismul a

încetat să mai fie înţeles ca o noţiune indecentă şi stânga însăşi recunoaşte necesitatea

deducerii intervenţiei statului în economie.

Biblografie:

1. Raymond Aron, Démocratie et Totalitarisme (Democraţie şi Totalitarism), Folio Essais, Gallimard, 1965

2. Wikipedia.org3.  Aristotel, Politica, Cărţile a II-a şi a VI-a, Editura Antet, 19964. A. Robert Dahl, Despre democraţie, Editura Ştiinţe Politice, Institutul European 2003