invitatii care au participat sau vor participala evenimentele mondene ce decurg dinfaptul cã publicatiile împlinesc 20 de ani dela înfiintare. Dar am o satisfactie : anul viitorpublicatiile vor împlini 21 de ani. Si nu va fian electoral. Deci nu se va sãrbãtori nimicsi nu va fi nimeni invitat la un pahar desampanie. În redactii se va reinstalaplictiseala. Redactorii îi vor înjura pe cei cucare au ciocnit un pahar de sampanieasteptând sã se împlineascã un alt numãrfix de ani, cum ar fi 25, adicã un sfert desecol de existentã.

P. S.Dacã am face un mic efort, punând

fatã în fatã politicieni si scriitori, dupã modelulcorespondentelor fãcute recent în cadrul unuisondaj de opinie, am constata lucruri uimitoare.De pildã nu am gãsi un corespondent culturalal lui Traian Bãsescu. Ar trebui cãutat printreprietenii sãi, grupul Liiceanu-Plesu-Patapievici,sau printre adversari? La Boc e mai simplu.Petre Got poate fi considerat un Emil Boc alpoliticii. Si invers. Mai departe : cine esteMircea Geoanã al literaturii contemporane?Este în politicã Marian Vanghelie un dur detipul lui Mihail Gãlãtanu? Finutul CristianDiaconescu, buldogul Vasile Blaga, impetuosulobosit Ludovic Orban, ratatul cu pãrul vopsitPetre Roman, expiratul moralist EmilConstantinescu... În sfârsit, douã lumiincompatibile stând din când în când fatã înfatã, ciocnind cupe de sampanie, uniimultumind pentru sponsorizãri, altiireprosându-si cã nu au fãcut totul pentruculturã, dar pe viitor vor face lucruri mai bunesi în culturã si în politicã.

Politicienii si scriitorii nu au nimic încomun, nu pot fi gãsite corespondente întreaceste personaje. Ceea ce nu înseamnã cãnu pot sta la un pahar de vorbã, la anumiteocazii, cum ar fi sãrbãtorirea unor reviste de20 de ani prezente printre alte reviste, mai vechisau mai noi.

Poesis 3

Dumitru Pãcuraru

Dupã 20 de ani

Orevistã de provincie împlineste20 de ani de existentã. Douãreviste împlinesc 20 de ani.Trei reviste împlinesc 20 de

ani. Este un eveniment. Ar trebui sãrbãtorit,scos în evidentã, dat drept exemplu deperseverentã ºi patriotism local. Colegii dela alte reviste, mai tinere sau mai bãtrâne,la rândul lor, trebuie sã consemneze, sã-ifelicite pe cei ce împlinesc douã decenii deexistentã.

O altã revistã, de data aceasta dinCapitalã, împlineste tot douãzeci de ani. Seîntâmplã sã nu fie o revistã de culturã, darîn paginile ei semneazã oameni de culturã.Ei scriu despre politicã. Este o publicatie încare autorii iau atitudine pro sau contra fatãde anumite personaje politice. În cazul lorpare deplasat sã vorbim despre perseverentãsi patriotism local. Si unii si altii au dreptulsã sãrbãtoreascã, sã punã un jalon, sãimortalizeze momentul. La revistele dinprovincie pot fi prezenti reprezentantiiautoritãtilor locale, prefect, primar,presedinte de consiliu judetean. Laevenimentul din Capitalã pot fi invitatipresedintele, primul ministru, senatori sideputati, de la putere si din opozitie.Aproape toti vor onora invitatiile pentru cãtara se aflã în campanie electoralã si dã binesã ciocnesti un pahar cu oamenii de culturã,cu oamenii care scriu despre politicã sipoliticieni.

Cum se face cã mai multe publicatiiîmplinesc 20 de ani de la aparitia primuluinumãr? Simplu. Acum 20 de ani a cãzutregimul comunist si au apãrut o puzderie deziare si reviste. Cele mai multe au dispãrut.Cele ce au rãmas au dat dovadã deperseverentã, au avut parte de redactoriambitiosi, au înteles cum functioneazãeconomia de piatã.

Îmi plac toate publicatiile caresãrbãtoresc anul acesta un numãr fix de anide existentã. Îmi place «Apostrof», «Arca»,«Poesis», «22», si altele. Nu-mi plac toti

SUMAR

4 Poesis

3 EDITORIAL

CRONICÃ LITERARÃ

6 VASILE SPIRIDON - O viziune pulsatilã (Marin Mincu) 11 VIOREL MURESAN - Amurg în bibliotecã (D. Chioaru)14 DANIELA SITAR-TÃUT - Amnezia si anamneza: între îngerire si dezîngerire (H. Bãdescu)18 GHEORGHE MANOLACHE - Muzeul figurilor de umbrã (I. R. Vãcãrescu)

POEME

24 LIVIU GEORGESCU

CRONICÃ LITERARÃ

26 RADU CANGE - Eu vã iubesc pe toti (Dan David)30 EMANUELA ILIE - 1. O sãgeatã îmbrãcatã în rosu (C. M. Spiridon)33 2. Despre limbaje, sentimente si alte rãtãciri (D. M. Cipariu)35 IZABELLA KRIZSANOVSZKI - Eminescu în lb. italianã (Geo Vasile)38 MARIAN DOPCEA - Seninãtatea poeziei (Olimpiu Vladimirov)40 BORIS MARIAN - Bianca Marcovici;41 Nina Cassian;42 Dieter Schlesak;43 Cilibi Moise;44 GHEORGHE MOCUTA - Armura Minervei (Minerva Chira)45 Slavomir Gvozdenovici

CONFESIUNI POESIS

47 HORIA GÂRBEA: “Lingvistic, cultura românã este una marginalã în Europa si în lume”49 OCTAVIAN SOVIANY : “Nu conteazã atât de mult ce scrii sau cum scrii, conteazã din gasca

cui faci parte”

POEME

52 MIHAI PREPELITÃ53 IGOR URSENCO54 NICOLAE BÃCIUT56 BORIS MARIAN58 LUCIAN TÃMAS60 HORATIU STAMATIN62 MIHAELA ALBU63 FLORICA BUD64 DANIEL CORBU66 GEORGE ACHIM

Poesis 5

ESEU

68 GHEORGHE GLODEANU - Jurnal pe “drumul strãinãtãtii”, I (Paul Miron) 73 ION FILIPCIUC - Debutul filosofului Al. Bogza 80 STEFAN DAMIAN - Un cãlãtor în cãutarea conceptelor (T. Vianu)

TINERI POETI

88 CLAUDIU KOMARTIN prezintã pe: Andrei Pintea, Dumitru Vlad, Adrian Mãlãies-Popescu,Alexandru Drãgan

92 VIOREL STEFÃNESCU prezintã pe Alexandru Maria 94 GEORGE VULTURESCU prezintã pe Sorin Mihai Grad 96 ADRIAN ALUI GHEORGHE prezintã pe Cristian Apostol 98 CASSANDRA CORBU

TRADUCERI

100 SIMION DÃNILÃ - RAINER MARIA RILKE103 SIMONA-GRAZIA DIMA - Divinul ca seductie infinitã (Jalaluddin Rumi)108 OLIMPIA IACOB - VINCE CLEMENTE110 MIRCEA M. POP - Pagini germane (Sorin Anca, Herta Müller, Maria Schneider, Monica Görig)114 NICHOLAS CATANOY - Portrete: Norman T. Simms118 Un buchet de apotegme120 MARIUS CHELARU - Planeta poezie (Nellie Piguleva, Iglika Peeva, Boyko Bogdanov, Boiko

Lambovski)124 ALEXANDRU VLAD - Alberto Manguel, O istorie a lecturii

CRONICÃ TEATRALÃ

133 JEANA MORÃRESCU - Jurnalul lui Dracula de M. Mincu, în regia lui Alexander Hauswater(Satu Mare)

ISTORIE LITERARÃ

136 GRATIAN JUCAN - Eminesciana (Constantin Cublesan)

IN MEMORIAM - PETRE STOICA

141 GEORGE VULTURESCU - Mesagerul bibliofililor145 Album fotografic - Poesis, 2005146 VIOREL MURESAN - Mesaje scrise cu cernealã simpaticã

PARODII

147 LUCIAN PERTA (Viorica Rãdutã, Laurian Lodoabã, Liviu Apetroaie, Dan Bogdan Hanu, DanMircea Cipariu, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Nistor, Cristina Cârstea )

in analist al poeticitãtii românesti

mai ales interbelice si postbelice,

Marin Mincu a monopolizat în

ultimele trei decenii sfera analizelor

si sintezelor textualiste. Se cunosc de cãtre breasla

scriitoriceascã cercetãrile sale asupra

avangardismului, experimentalismului (disociat net

de experienta avangardistã), textualizãrii,

autenticitãtii scripturale, constiintei teoretice nu

numai în actul instantei critice, dar si în cel al creatiei

propriu-zise. Autorul Panoramei critice a poeziei

românesti din secolul al XX-lea (de la Alexandru

Macedonski la Cristian Popescu) (Ed. „Pontica“,

2007) acuzã un ascutit simt al proprietãtii si al

prioritãtilor în domeniul semioticii, al avangardismului

si al textualismului. Bine articulat teoretic si

atitudinal, discursul lui ne zdruncinã habitudinile si

ne obligã sã avem neconditionat o reactie de

aprobare sau de respingere. Si aceasta, întrucât

criticul nostru este, pentru a ne folosi de titlul unei

culegeri de interviuri care i-au fost luate de-a lungul

anilor, „mereu în miezul realului“.

Îl animã pe Marin Mincu strãdania de a se

europeniza, pentru cã, desi structural se simte un

cãlinescian, el a fost fulgerat de ideea lovinescianã

a sincronizãrii cu tendintele cele mai noi din teoria

si critica literarã. Este ratiunea pentru care

abordeazã cu spiritul sãu în permanentã ebulitie cele

mai dificile aspecte legate de po(i)eticitate si duce

o campanie sustinutã, asemenea lui Adrian Marino

cândva, împotriva impresionismului, foiletonismului

si eseismului facil (si, tot asemenea lui Adrian

Marino, este absent din Istoria criticã a literaturii

române. 5 secole de literaturã, a lui Nicolae

VASILE SPIRIDONO viziune pulsatilã

F

6 Poesis

Cronicãliterarã

Manolescu). Orice dezbatere din presa literarã îi

permite sã scoatã la ivealã carentele teoretice ale

scriitorilor nostri, si aceasta întrucât – în viziunea

sa – critica si teoria literarã actualã, nepreocupate

fiind de metodã, nu mai corespund noilor solicitãri

epistemologice si se limiteazã doar la

imprevizibilitatea subiectivului gest impresionist al

foiletonismului. Teoreticianul nostru aspirã la

adevãrate dezbateri interdisciplinare necesare unei

receptãri totale a literalitãtii, potrivit principiului cã

actul de a scrie este determinat de constiinta

esteticã. Si totul axat pe fondul aplicãrii unui sistem

de idei si unei metode clare, demonstrându-se astfel

superioritatea abordãrii lucide si supravegheate din

perspectivã teoreticã asupra celei empirice.

Marin Mincu manifestã cu mândrie

impulsurile de pionierat în lansarea proiectelor

ample si diverse, el fãcând parte din speta romanticã

a întemeietorilor atât de rari de tipul Ion Heliade

Rãdulescu. În studiile sale constatã cã marile culturi

nu-si reneagã modelele formatoare, chiar dacã

atitudinea receptoare se modificã diacronic în functie

de oscilatiile orizontului de asteptare. Dacã citim

volumul Paradigma eminescianã, observãm cum

discursul critic este aplicat insistent asupra destinului

exemplar al lui Mihai Eminescu ca genã organicã si

dat metafizic ale creativitãtii noastre. Existã o

preeminescianitate care modeleazã poeticitatea

româneascã, dupã cum existã o posteminescianitate

roditoare, iar negarea amprentei geniului nostru

tutelar duce inevitabil la aneantizarea creativã.

Ceilalti poeti cu efect de paradigmã modelizantã sunt

considerati a fi: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion

Barbu, George Bacovia si Nichita Stãnescu.

La aprecierea fiecãrui creator în parte

se denuntã consensul nefondat critic, judecata

globalã definitivã fãcutã în pripã. De exemplu, Marin

Mincu a fost primul care l-a contestat pe Nichita

Stãnescu dupã aparitia volumului 11 elegii pur si

simplu pentru a nu fi de acord cu ceilalti critici, care

– spune el – îl lãudau fãrã sã înteleagã prea bine

din ce motive (probabil cã la acest moment

accidental, depãsit de mult timp, se referã Nicolae

Manolescu atunci când, în istoria sa criticã a

literaturii, îl trece, alãturi de Gheorghe Grigurcu, pe

Marin Mincu, în rândul contestatarilor lui Nichita

Stãnescu). Mai târziu, odatã cu Epica Magna si

Operele imperfecte, când autorul a fost contestat

de mai multi critici, el l-a apãrat constant. Iatã o

asertiune transantã: „Modelul total, poetic-

existential si existential-poetic nu-l întâlnim în

stare purã la noi pânã acum decât la Eminescu

si la Nichita Stãnescu“. În ceea ce priveste alte

paradigme modelizante, dacã „arghezianismul

consacrã un discurs al cãrui obiect este de

presupus dincolo de text, într-o exterioritate

incongruentã“, iar Ion Barbu eliminase în ultima

fazã, ermeticã, a creatiei sale orice urmã a

subiectului, lãsând sã vorbeascã instanta

impersonalã a textului, odatã cu George Bacovia,

eul poetic si obiectul poeziei se suprapun definitiv

pentru prima datã, recuperând dimensiunea

interiorizatã a eului liric.

olosit în sens traditional în critica

noastrã, conceptul de liricitate a

fost pus în discutie pentru prima

datã – o stim cu totii – de E.

Lovinescu, atunci când, în spirit modernist, el milita

pentru epicizarea prozei si liricizarea poeziei. Marin

Mincu aduce un amendament si considerã cã, dupã

cum modalitatea liricã a limbajului nu poate fi

retrânsã în exclusivitate la specia poeziei lirice, ci

se insinueazã si în celelalte moduri poetice, tot astfel

epicul si dramaticul pot coabita fecund cu modul

liric. Însã, ceea ce i se pare important în aceastã

nouã etapã, post-lovinescianã, a poeziei noastre ar

fi emanciparea discursului de sechelele liricizante,

de „poeticitatea“ empiricã si cliseizantã, de multe

ori confuzã. Conceptul de poeticitate evolueazã

istoric, în functie de raporturile si echivalãrile ce se

fac între obiectul si subiectul poeziei. La rândul lui,

eul poetic, în încercarea de a se constitui, se

Cronicã literarã

F

Poesis 7

transformã treptat si îsi devine propriul obiect,

tinzând – insistã teoreticianul – sã devinã, în secolul

al XX-lea, instanta absolutã a discursului. Obiectul

discursului poate fi realul „real“ sau realitatea

textualã.

ul liric – sintagmã atât de frecvent

folositã în criticã si impecabil

demontatã de Marin Mincu

dinspre sensul psihologic înspre

acela estetic – încearcã sã se constituie într-un

posibil subiect autonom, pânã la a deveni unica

instantã a discursului ce se autosemnificã în act.

Subiectul autocontemplator începe sã nu mai caute

în exterior ratiunea unui statut ambiguu. În

constituirea eului autonom, totul este legat de

situarea subiectului poetic în relatie directã sau

indirectã cu obiectul poeziei. Finalmente, se aboleste

orice urmã a realului, ajungându-se la

autospecularitate, autoreflexivitate si

autoreferentialitate deplinã. Ceea ce a urmat a fost

deja antologat în cartea Generatia 2000 (Cenaclul

Euridice), apãrutã în 2004.

Revenind la Panorama criticã a poeziei

românesti din secolul al XX-lea (de la Alexandru

Macedonski la Cristian Popescu), se cuvine sã

trasãm în linii generale premisele si modul de

structurare care au stat la baza întocmirii ei. O

antologie este, în viziunea lui Marin Mincu, în primul

rând un act de interpretare si evaluare criticã. Pentru

ilustrarea acestui criteriu, a ales în vederea

conceperii ei douã repere temporale extreme indicate

în paranteza din titlu: Alexandru Macedonski face

tranzitia dinspre poezia traditionalã înspre simbolism

(si implicit înspre modernitate), iar Cristian Popescu

se desparte de discursul textualist al majoritãtii

congenerilor pentru a regãsi autenticitatea spunerii

poetice (si deci un nou tip de sensibilitate,

postmodernã, spre care încearcã sã se îndrepte

acum douãmiistii). Panorama radiografiazã critic tot

ce s-a întâmplat semnificativ în poezia româneascã

de la începutul secolului al XX-lea pânã la sfârsitul

lui. Cât priveste nivelul selectiei, s-a urmãrit

includerea textelor celor mai reprezentative pentru

a fi punctat aportul autorilor alesi la devenirea

poeticitãtii noastre.

Marin Mincu observã cum se

omogenizeazã fluxul si refluxul traditiei noastre cu

cei mai semnificativi curenti veniti din alte spatii

poetice în impunerea modernitãtii si apoi a

postmodernitãtii. În prima jumãtate a secolului XX,

traditionalismul, modernismul si avangardismul

actioneazã aproape simultan asupra firavului orizont

de asteptare, modificând mecanismele poeticitãtii

(uneori chiar în creatia unuia si aceluiasi poet), în

functie de necesitãtile procesului de sincronizare.

Noile directionãri structurale mai viguroase vor

evolua spre formele experimentaliste, ce se vor

manifesta în a doua jumãtate a secolului:

neomodernismul, manierismul, textualismul si

autenticismul (prilej pentru teoretician de a polemiza

îndelung cu Nicolae Manolescu pe seama curentelor

si a periodizãrilor literare).

Pentru analizarea poeticitãtii din prima

jumãtate a secolului trecut, s-a avut în vedere cu

preponderentã primatul criteriului estetic, iar pentru

cea de-a doua jumãtate s-a recurs îndeosebi la

criteriul generationist. Aºadar, perspectiva criticã

în alcãtuirea antologiei nu este una numai esteticã

(implicitã, de altfel), întrucât se vrea întãrirea

motivãrii trans-estetice a receptivitãtii contextuale

în privinta unor autori sau poeme cu rol emblematic.

Nu trebuie ignorat faptul cã nici criteriul cronologic

nu satisface întru totul o selectie generationistã

elocventã, acesta nedând seama întotdeauna de

procesualitatea manifestãrii poeticitãtii în variatele

paradigme creative. Autorii sunt plasati în contexte

literare nu dupã data nasterii, ci dupã anul debutului

editorial, adicã atunci când reusesc sã influenteze

orizontul receptiv si se înscriu cu claritate într-o

orientare sau curent poetic. Au intrat în atentia

antologatorului doar poetii care nu au cãzut

finalmente în cliseizare, manierism ieftin si

autopastisã, adicã aceia care si-au asumat în mod

E

8 Poesis

Cronicã literarã

lucid iar nu paranoic prezenta pe scena literaturii.

Marin Mincu pleacã de la ideea cã, în drumul sãu

anevoios cãtre modernitate, conceptul de poeticitate

suferã în evolutia sa modificãri notabile ale

subiectului si obiectului poeziei în procesul

semnificant. La urma urmei, devenirea poeziei

noastre este legatã de metamorfozele însesi ale eului

poetic. Dacã în etapa premodernã poezia este emisã

de o instantã enuntãtoare impersonalã, raportatã la

o realitate exterioarã, treptat-treptat, aceastã instantã

capãtã constiintã de sine si devine eu poetic autonom,

adicã referent al propriei poezii. Constituirea sau

tendinta de constituire a eului poetic implicã, în

consecintã, un ansamblu de relatii în care sunt

angrenate instantele enuntiatoare respective, limbajul

si lumea. Structurarea discursului premodern pânã

la Vasile Alecsandri este închegat prin figurarea unui

subiect mai mult „diegetic“ decât poetic, coarda

sensibilã a lirismului fiind greu de oprit din vibrare.

Dupã ce Eminescu impune o vizune categorialã si

un stil cu impact canonic asupra poeziei ce avea sã

fie numitã ulterior pre- si post-eminescianã, cel care

face tranzitia cãtre autonomia instantei enuntãtoare,

adicã spre structurile poeziei moderne, este tocmai

antieminescianul Alexandru Macedonski – primul

poet comentat si antologat în corpusul panoramei.

În poezia secolului al XX-lea (clasificatã

în traditionalistã, modernistã, avangardistã,

experimetalistã), eul poetic tinde sã aboleascã

treptat orice mediere, sã devinã instanta tutelarã a

discursului. Lucru curios, un autor precum Tudor

Arghezi, desi este considerat cel mai mare poet al

secolului, nu poate, iatã!, constitui realmente eul

poetic ca entitate autonomã, ceea ce face ca

discursul sãu sã rãmânã o emanatie transcendentalã,

datoritã pendulãrii sale proteice între traditionalism

si modernism. Marin Mincu observã cã nici prin

retorica blagianã nu se reuseste o recuperare

veritabilã a eului poetic; instanta enuntiatoare este

afirmatã chiar în procesul constituirii tragice a

constiintei eului problematizant (de facturã

expresionistã), în raporturile alienante pe care le

stabileste cu o realitate metafizicã extranee. În

schimb, odatã cu Ion Barbu, eul poetic este retras

definitiv din discurs, fiind substituit cu o instantã

textualã autotelicã, obiectul poeziei devenind

metapoezia de esentã purã.

bia în creatia lui George Bacovia

– dupã cum aminteam mai sus –

eul poetic si obiectul poeziei se

suprapun impecabil pentru prima

oarã în istoria poeziei noastre, recuperând

dimensiunea interiorizatã a actului liric. Ceea ce

înseamnã cã instanta enuntãtoare îsi este propria

transcendentã. Iar în sintagma (folositã aici de noi

în manierã genericã) „operele imperfecte“ ale lui

Nichita Stãnescu, semnificantul este traversat de o

instantã vorbitoare ce se manifestã nu în discursul

pe cale de a se încheia, ci în „pulsiunea preverbalã“.

Instanta poeticã stãnescianã se transformã în cuvinte

si astfel se reduce distanta dintre obiect si semnul

lingvistic ce-l desemneazã.

Marin Mincu deceleazã în etapa 1960–2000

patru generatii concurente (si nu este singurul), care

fac sã avanseze paradigma poeticitãtii în relatie

strânsã cu fundamentarea axiologicã si cu

modificarea orizontului de asteptare. Prin spirit de

generatie autorul defineste acel nucleu de „pulsiuni

semiotice“ în stare sã coaguleze câteva câmpuri de

expresie originale ce garanteazã viabilitatea unui

proiect inovativ. În anii ’80, actul poetic a cãpãtat o

„pulsiune scripturalã“ foarte bine articulatã, ca efect

al metabolizãrii unor achizitii culturale tot mai noi si

mai multe. Pe optzecist, instalat într-o perspectivã

poeticã, nu îl mai pasioneazã sã creeze cu orice

preþ poezia, ci sã o „descrie“; el nu se mai exprimã

prin intermediul creatiei, ci prin al scriiturii. Cu alte

cuvinte, se descrie pe sine ca entitate existentialã si

ca actant scriptural în chiar procesul de scriere al

propriului text. Marin Mincu vorbeste chiar despre

un „dicteu textualist“ ce vrea sã surprindã în act

modul de structurare a scriiturii în traiectul ei

„pulsatil“ (un determinant care, împreunã cu

A

Poesis 9

Cronicã literarã

O panoramã criticã a poeziei românesti

din secolul al XX-lea (de la Alexandru

Macedonski la Cristian Popescu) reprezintã o

aparitie care marcheazã bilantul unei cariere de critic

si teoretician literar. Scurtã privire asupra

poeticitãtii românesti, care premerge antologia

însotitã de „fisa de dictionar“ a poetilor selectati, ar

putea fi dezvoltatã în final (având drept suport studiile

deja scrise de-a lungul anilor), la proportiile unei cãrti

de peste 700 de pagini si, de ce nu?, la ale unei

istorii a poeziei române. Marin Mincu are toate

atuurile: gust critic, cap teoretic, „discurs despre

metodã“, impuls polemic, viziune totalizatoare, spirit

analitic si sintetic si, nu în ultimul rând, o inepuizabilã

putere de muncã dublatã de efort creator.

derivatele sale, apare des în analizele fãcute). Însã

avertizeazã cã o adevãratã generatie de creatie nu

se impune doar prin aportul teoretic, ci si prin

realizarea în planul practic, al operelor propriu-zise.

oetii nouãzecisti au o altã

sensibilitate receptivã si alt

model discursiv, mai percutant

si mai acut decât acela

textualist. Aici, autorul vede o atitudine polemicã

autenticistã ce-si încorporeazã anti-textualismul. Ei

se diferentiazã de generatiile anterioare prin

„plonjonul schizoidic în subterana eului“, ceea ce a

ajutat la rafinarea autenticitãtii – proces aflat si

actualmente în curs prin ceea ce încearcã sã

realizeze cei mai promitãtori dintre tinerii nostri poeti.

P

10 Poesis

Cronicã literarã

Poesis 11

ltima carte a lui Gaston Bachelard, Flacãra unei lumânãri ( 1961 ), aborda metafizic reveria în fata

focului, cugetarea provocatã de o vãpaieluminoasã. Chiar în Cuvânt premergãtor, autorulscria cu profunzime : Printre acele lucruri de pelume care îndeamnã la visare, flacãra este unuldintre cei mai puternici operatori imagistici. Nuexistã creator autentic care sã nu fi simtit acestadevãr, iar Lucian Blaga recunostea cã la elfascinatia arderii, a focului, provine de la Goethe.Sub acest miraculos semn cred cã stã în mare partesi poezia lui Dumitru Chioaru, al cãrei protagonistde-a lungul întregului ei parcurs pare a fi Poemulcu toate procesele psihice care îl preced siguverneazã creatia. Ne stã în fatã antologia Clipefosforescente, apãrutã la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, din ale cãrei pagini putem desprindepentru început o poezie ce va ilustra teza de maisus : Amurg în bibliotecã - / privirea s-a scursîn adânc: lumânare / lent micsorându-se lenea

/ de pisici a secundelor / arcuieste labirintulde hârtie / poate cã-n urmã am lãsat din mineun mort / poate a crescut iarba peste el / ca oduminicã din copilãrie si poate / eu nu-i maisunt decât umbra tintuitã / pe-acesti pereti deiarnã maculatã de cãrti: / umbre în jurul umbreimele - bocet matern / mã învatã / cum sepoate trãi într-un poem / cum se poate muri siînvia într-un poem. (Umbre în jurul umbreimele p.49 ).

Cartea lui Dumitru Chioaru cuprinde,selectiv, toate volumele anterioare ale autorului înordinea cronologicã a apartiei, (inclusiv antologiilede pânã acum), plus o Addenda cu douã texteinedite. Selectia e insotitã de o percutantã si nici pedeparte complezentã prefatã de Al. Cistelecan. Dinvolumul cu care poetul debuta în 1982, Searãadolescentinã, au fost retinute acele poeme cuînvelis transparent sub care se citesc urmele unorlecturi intense din adolescenta poetului. Între douãjaloane lirice mi se pare cã penduleazã poezia deînceput a lui Dumitru Chioaru. Identificãm mai întâi

VIOREL MURESANAmurg în bibliotecã

U

Cronicã literarã

12 Poesis

Cronicã literarã

latura romanticã a unui autor fascinat de cosmic side anotimpuri, dar si cu limpezi ecouri dintr-unEminescu învãluit de Singurãtate, asteptândfosnirea unei rochii: las cartea / si ochii coboarãînchisi / o cascadã- / sunetul unor tocuri / pescãri. Si iarãsi / mâinile femeii apropiindu-separcã / ar da la o parte o multime de ramuri-/o, flacãra unduitoare a pãrului / alunecã mereuîn inelul privirii si piere / în suflet ca pe un câmpînverzind. (Reverie de primãvarã, p.17). Câtevaversuri din Femeie la cules de mere (p.21) trimitiarãsi la ambianta eminescianã a odãii austere, cucãrti, dar si la unele din Poemele luminii: deodatã/se ilumineazã / si-n mijlocul încãperii - ea /îmi tine inima în mânã / muscând gânditoare.Toposul central, ori mãcar unul dintre cele mai clartrasate în primul volum, este memoria. Iar autorul,aici, gândeste lumea prin poezie evocând. Stricttehnic, evocarea genereazã texte cu accentuatãtentã epicã, uneori în formã epistolarã, amintind deacel Blaga al începuturilor (am numit si al doileareper la care fãceam mai sus referire), din Ghimpii(Poemele luminii), ori Leagãnul (Pasiiprofetului ), unde se combinã frânturi de visare cuesantioane mari de realitate, ca la Dumitru Chioaruacum, în scopul restaurãrii unei copilãrii care seîndepãrteazã himeric : Prietene, / în memorialimpede avem/ putinã vesnicie. / Împotriveste-te unui copil sã se joace: / prin porumb ampierdut odatã un inel / si am iesit pe margineadrumului/ rugându-l sã mi-l înapoieze - defapt / nu era nimeni acolo. / Ai vãzut si tuliliacul zburând/ seara: câtã fricã mi-era cânddeodatã / îl auzeam - fâlfâit cunoscut - / Nupot, prietene, sã spun mai departe / memoriase tulburã; frânturile / numai rãmân. Dacã viiai sã vezi/ la tarã lângã lan boabe împrãstiatede grâu/ un spor pãrãsit de luminã. Cuvintele /nu pot sã participe. Aminteºte-ti / un drum deiarnã pe care mergeam amândoi / tãcuti pânãcând am strigat : / ce-am strigat, prietene ? -fulgii / se topeau în gurã. Dacã strigam / ar fiauzit pãdurea linistitã / poate prea linistitã ; /hotarele pe care ningea / nu puteu sã rãspundãiar tu / simteai apãsarea ca mine. / - Un ghetarîmi trece pe frunte - / Si totusi memoria înseamnã/întoarcerea la suferintã la oameni. / A fost odatãla noi un incendiu. / Eu eram mic/ ... focul acelanãpraznic m-a umplut / de fricã ... acum parcã-lvãd / izbucnind în spatele meu. (Poemul

memoriei, p. 31 ). Chiar mai mult decât la modelulinvocat, la Chioaru avem de-a face cu o poezie-povestire.

n al doilea ciclu, Biblioteca geneticã, poetul îsi transformãsala de lecturã în atelier de creatie,punând autoritar stãpânire pe

înzestrarea sa nativã: scrisul. Tema scrisului seinstaleazã de pe prima filã: ca într-o giganticãsinecdocã, întreaga fiintã a poetului e substituitã demâna care scrie: Mâna care scrie când odihneste/ îmi pare demonic de transparentã;/ sub pielevenele ca-ntr-un acvariu / câteve plante - sisângele / curge în interior si irigã / tãcerea;susurul lui prin timp / e viata netrãitã astrãmosilor / nãvãlind în lumina ochilor mei.(Autoportret , p. 35). Ineditul viziunii lui DumitruChioaru asupra actului de a scrie, ademenirea aceleirostiri singulare care poate fi poezia, vin într-un poemintitulat Unduitoare asteptare. Aici, el surprindeeul poetizant în douã ipostaze: cea de îndrãgostit,desigur, de misterul aproape feminin al poeziei, ºiaceea (gena ludicã a poetului) de animal de circ,ambii fâstâciþi, oarecum încurcati, în faþa obiectuluiadoratiei: Unduitoare asteptare a poemului / foialbe au lãsat sã le atârne aripile/ peste masade scris / - undeva / demult - / într-o asezareinterzisã cuvintelor / de la fereastrã am zãrit înmijlocul flãcãrii / o femeie unduitoare /unduitoare / pe-atunci nu aveam amintiri / pe-atunci visam puiul de leopard / la circ / înghiteinelul de foc cu privirea / simtindu-l în jurultrupului strâns / pe-atunci eu eram puiul deleopard / înghitit de flacãra unduitoare / cablana de leopard - / la trezirea peste paginiscrise / nu mai puteam spune / dacã în fatamortii sau a nasterii / SUNT ( p. 38). Finalultextului de mai sus ne aratã cã poezia poate fi si oformã de comunicare sufistã.

Secolul sfârseste într-o duminicã e ceade-a treia sectiune a cãrtii; aici vocea poetului seîngroasã, devine retoricã si mult mai limpede încristalizarea mesajului. Deplin stãpân pe mijloacelede expresie, ajuns acum un homo faber, autorul dãtârcoale si unor exercitii ludice în mãsurã sã infirmepe cei ce pariaserã pe proverbiala sa cumintenie:Ceata zideste pe mare un club / pentru jucãtoriide zaruri / iar zarurile sunt mãsluite / dupãperdele de alcool / fac strip-tese frumoase

Î

Poesis 13

Cronicã literarã

zeite / viii le joacã la zaruri si mortii / iarzarurile sunt mãsluite / ospãturi regale din miezulde zi / în miezul de noapte rãsunã / oho !pânã-n zori se amânã norocul / iar zarurilesunt mãsluite / pentru cel ce câstigã / cel carepierde-i oglindã / zarurile sunt mãsluite / sãcadã pareche numai pereche (Respiratiasubacvaticã, p.66). Din acelasi poem, ultimasecventã ar putea ilustra tot o probã de poezie ludicã,dar un ludic cu mãsurã, atâta cât contine actul poeticîn sine, fãrã extensii manieriste.

Noaptea din zi aduce piese lirice mairarefiate, de o scãzutã densitate liricã. Vocea sevrea mai gravã, dar sunã, cel putin pe alocuri,mistificat. Dinspre confesiune, accentul sedeplaseazã spre descriere, comunicarea seexteriorizeazã devenind doar ecoul a ceea ce fuseseSecolul sfârseste într-o duminicã. Unele texteîncearcã, fãrã sã o si atingã, tonalitatea litaniei,celebrând un gest, un ritual exorcist, poate o soptireapotropaicã ce l-a însotit pe om ca umbra prin secole:Ispitele si pãrerile de rãu - toate sunt / ca siviermii / ce nu-si gãsesc locul decât în ranã /ca un cor de mãicute leproase / pe o insulãîndepãrtatã / uitându-si suferinta în cântece /m-as fi multumit cu soarta cârtitei / ce iubestepãmântul mai mult decât lumina / dacã mi-ar fifost dat sã aleg - / întreaga mea fire este o plantãcãtãrãtoare / pe arcul acesta de os / pe rugulacesta de carne soptindu-mi / <bucurã-te dedarurile firii tale / atât cât faci o fotografiedureazã lumina / apoi întunericul te ajunge dinurmã - turmã / de porci mistreti rupându-te înbucãti si / scãldându-se cu grohãituri de plãcereîn balta de sânge> - / din vãzduh mi-am întorscapul si vai / la picioare capul meu se bãlãceapradã ispitelor / si pradã pãrerilor de rãu / caviermii într-o ranã / ca un cor de mãicuteleproase / pe o insulã îndepãrtatã în derivã.(Întoarcerea capului, p.96). Textul tinde spreautonomie poeticã mai mult prin gesticã decât princuvânt.

Secventa intitulatã Scene din orasul-vitraliu ne propune texte, stilistic marcate de acelasintaxism promovat, între altii, de Gottfried Benn,unde poemul se sprijinã pe expresii nominale, lãsândmelancolia si scepticismul sã zburde în voie ca nistesteaguri umflate de sensuri poetice. Sunt gravuriluate cu un vechi aparat de fotografiat dintr-unoras ale cãrui geografie si istorie au aprins, nu mai

putin decât Iasul, puterea de a visa a câtorva maripoeti: Lucian Blaga (Lângã Sibiu, lângã Sibiu,prin lunci), Radu Stanca, Stefan Aug. Doinas,Ioanichie Olteanu, Dominic Stanca, MirceaIvãnescu, Ion Mircea, Emil Hurezeanu, Iustin Panta.

iata si opiniile profesoruluiMouse e ultimul ciclu antologat,înainte de addenda. Mai mult caoriunde, aici revine imaginea

flãcãrii, a luminii de searã, ca operator imagistic:imaginea mamei curãtind un mãr rosu / în valeastrãjuitã de pãduri / aranjându-mi hainele învalizã / ca si cum mi-ar croi altã viatã / la luminade brumã a lãmpii ( p.137 ); corzile lirei ard cuflacãrã violetã (p.141 ); o luminã / rãnitã parcãde trecerea mea (p.146) ; Luminã târzie sau fatade cearã a dragostei (p.147); ce sã mai spundespre luminã acum / când îmi cade la picioaretopindu-se / în multimea de fulgi ? (ibid.). Numai putin prezentã e umbra, ca semn eclesiastic allucrurilor trecãtoare, schimbãtoare si ireale :ridicându-se dintre alte îndoliate lumini / pânãcând orice umbrã / luminã va fi (Litanie p.154).Bachelard-ienele clipe fosforescente, toate, suntadunate într-un poem-sintezã, vrednic de antologiilecele mai zgârcite ale poeziei citadine contempoane:Vine o vreme cât tine de înaltã / visãtor decercuri nevicioase / de lumini izvorâte dinsunete - / sã stai într-un amurg pe terasã /privind orasul cu scãri si turnuri / cu ceasurinemaipotrivite de veacuri / toate sã-ti aparãlimpezi / din feliile vremii / ca si cum ai rãsfoiinvers o carte / regãsind la fiecare paginãînceputul / unei vieti ratate / sã râzi amintindu-ti mestesugul vorbelor / cu care-ti încercuiainoptile albe / - oras medieval sub asediu - / siiarãsi lângã paharul de vin / sã-ti tai prin elcãrãri neumblate / în partea stângã a ceieruluimâncatã de molii / sã te chircesti tãcut ascultândclopotele / unui oras spectral (Vine o vremep.164 ).

Addenda cuprinde douã meta-poeme deo superbã noutate în peisajul acestei antologii. Dupão îndârjitã cãutare a vocii lirice potrivite, aici, autorulîsi lasã la o parte inhibitiile, iar poezia sa se smulgedin chingile meteforei inspirând atâta libertate câtãvedem la Lorca sau la Alexandr Blok.

V

14 Poesis

Cronicã literarã

DANIELA SITAR-TÃUTAmnezia si anamneza: între îngerire si

dezîngerire

olumul lui Horia Bãdescu, Pielea îngerului, apãrut la Editura Limes din Cluj-Napoca în anul 2007 propune o viziune

sumisã escathologicului, într-un itinerar în care vidulexistential este asezonat cu aprehensiuneatanaticului care-si propagã, ascendent, hegemonia.În pofida unei tonalitãti elegiace care traducepostura unei alteritãti camuflate sub mantia unui „tu”generic, sinele nu-si devoaleazã catacombeleinterioritãtii. Discursul gnomic, sapiential, cu structurieliptice care obligã lectorul sã completeze el însusiblancurile voluntare, jongleriile lexematice caremizeazã pe jocuri tautologice, repetitiile ce iau, decele mai multe ori, forma anaforelor, recursul la biblicsi arhetipal functioneazã ca un actant care denuntãscindarea ego-ului, clivajul mnemotehnic alrecuperãrii jadis-ului. Sub pecetea unui nocturnsepulcral onticul tenteazã o salvgardare, prinintermediul bioticului, destinului amprentat prin

recursul la scriptural. Structurile dubitative amplificãincertitudinile, cimentate de o cronologie ambiguã,de o temporalitate impalpabilã ce nu poate fi probcuantificatã. Limbajul, aparent accesibil din pricinasimplitãtii curgerii stihurilor, ce se înlãntuie firesc,gliseazã înspre criptic, spre teritorii ale absconsului,în care demoniacul îsi semnaleazã discretubicuitatea. Voiajul acronic reclamã duelul dintreidentitate si ipseitate, sinele estompându-seprogresiv, boicotat de imaginea contagioasã a unuidublu intangibil: „Se-ntunecã;/ abia dacã se maipoate ceva deslusi/ în odãile veacului,/ abiadacã în lepra propriei umbre/ tu însuti te maipoþi deslusi./ Parc-ar fi trecut o mie de ani,/parcã-n oglinzile prafului/ ti se vede doar/ liniavietii,/ parcã doar neamintitul/ îsi mai aduceaminte de tine.”

Meditatiile asupra unui fatum implacabil,damnat, cãruia nu i te poti abstrage constituie filonulfilozofic al celui de-al doilea poem. Notele

V

Poesis 15

redundante ale tomului sunt, de altfel, moartea,viziunile escatologice, fiintalul, cosmicitatea, teroareatemporalitãtii erodante si, întocmai ca în cazul luiLucian Blaga, o atitudine de reverentã, adulatorieîn fata tãcerii. Asociatiile insolite de cuvinte,cultivarea paradoxului prin structuri oximoronice,apelul la un ermetism consolidat hieratic relevãlimitele astringente ale umanului, expulzat din fortulinexpugnabil al cunoasterii („de neîngãduit/ înîngãduita cuprindere/ a necuprinsului.”). Aservitlaconicului si sapientialului, Horia Bãdescufocalizeazã traseul sincopat si dilematic al insuluianterior neantizãrii, dar si potentialei miruiri serafice.Melanjul dintre criptic, ezoteric si concret, dintretextura cu iz trubaduresc-menestrelic, amprentatãde un estetism rafinat si fulguratiile de extractienaturalistã, cu tentacule suprarealiste dinamiteazãvolumul care acumuleazã mai multe mãrci/vociatitudinale. Aflat la granita dintre profan si sacru,dintre cunoastere si necunoastere, detasat de ocorporalitate tributarã acum funerarului, eul lirictransleazã, în imagini succinte, prin gradatiiascendente, etapele progresive ale desfiintãrii,mãrcile damnãrii muribundale, transa agonicã aexpulzãrii din realitatea teluricã: „Unde-ai fost numai eºti/ unde vei fi/ carnea ta n-a apucat sã-siînchipuie/ încã;/ fãrã de trup,/ fãrã de fatã,/fãrã memorie,/ doar nevedere-n care/ se leapãdãde sine/ lumina,/ doar pântecul zãdãrniciei/umflându-se,/ între douã vecii/ gâtul îngeruluiasteptând/ ghilotina.”

itualica regresiune în mitic dislocã fatete în care apolinicul si sangvinicul sunt epurati de armura beatnicã a sacralului si

circumscrisi unei poetici ai fragmentãrii, a derobãriide concret, în care sinele devine un paria stihial.Motivul oglinzii, ca spatiu de refractie, dar si defocalizare obiectivatã a fiintei, denuntã un crochiufunest al celui care tenteazã obstinant sã-siregãseascã profilul descuamat de temporalitateaflagelantã: „Te cauti în oglinda sleitã /a geamului:/o gaurã neagrã/ îsi soreste/ fãrãdechipul.”Aceeasi aprehensiune a timpului este truvabilã si înpoemul urmãtor. Fiinta devastatã de o cronologievizualizatã ca o entitate sangvinã, ce se emancipeazãfecund si subjugã individul, provoacã schismelãuntrice, marcate scriptural prin serii comparative.Senzatia alienãrii, a îndepãrtãrii de sine, de alteritateacu amnezii sporadice suscitã eului dilematic dubii

asupra identitãtii, a interioritãtii spirituale, datoratãinterstitiilor fluctuante ale memoriei: „Simti cum tise scurge timpul/ pe mâini;/ un/ sânge negru,/cleios,/ înnoroiat pe cioatele nodurilor./ Ca dupãarsurã/ ai duce palma/ la gurã./ Ca dupã tãcere/ai sovãi între uitare/ si amintire./ Ca dupãabsentã/ ai încerca sã-ti amintesti/ cine încã/ telocuieste.”

Incursiunea fantastã în catacombelefiintale, într-un voiaj ce aminteste, oarecum, deÎntâmplãri în irealitatea imediatã, romanul luiMax Blecher, reflectã aceeasi derutã a neofituluiobligat „prin rãspântii fãrã semne”, prin „drumurioarbe, învãlmãsite” sã descopere limanul, chiardacã acesta poartã terifiant mãrcile neantului.Coercitia decriptãrii identitãtii este nuantatã frust sipersuasiv în versul din incipitul poeziei „Cum ti s-arasterne pe gât mâna leprosului…” Redundant,verbul de miscare „umbli” fructificã o cineticãdegringolantã, în care interioritatea reflectãvacuumul, tardivul, impalpabilul. Osmoza cu terestrul,subsumatã cecitãtii sapientiale, devine o supapãtranzitorie de surmontare sporadicã a mortalitãtii,diurnul relevând adiacent tentacule amiabile.Imaginea sinestezicã a verii care-si propagã izurireziduale evocã un teritoriu similar bolgiilor dantesti,în care infernalul, sordidul, sepulcralul se conjugãîntr-o litanie care deconspirã des-centrarea, acronia,temporalitatea dezaxatã.

Sub spectrul uniformizant, abulic, al clasiceiteme de sorginte ecleziasticã vanitas vaanitatumHoria Bãdescu fructificã ipostazieri ale nihilismului,ale caducitãtii. Zbaterea pe loc, repetitivitateasituatiilor relevã monotonia existentei, sistândpropensiunile prometeice. Scripturalul este anihilatsi discreditat lapidar, printr-o excavare a arhetipaluluilexematic, frust si denudat de încartiruiri bombastice:„La ce bun adunarea de vorbe/ când fãrã deea/ este vorba însãsi.” Abolirea trecutului, prinamnezie voluntarã conduce discursul liric înspreasertiuni gnomice, grefate pe paradoxuri, evidentiindirosirea bioticã a insului: „ai trãit atât/ încât n-aiapucat/ sã trãiesti.” Destinul poetului propune oechivalentã cronologicã, marcatã prin egalitarismuldintre viata acestuia si cea a creatiilor lui.Demitizarea apanajului lexematic fructificã aceeasipoeticã a vidului în care un Deus absconditus seobstineazã, întocmai ca în psalmii arghezieni, întãcere. Alte dubitatii vizeazã ciclicitatea sangvinã,recuperarea circuitului natural inducând, descurajant,aceleasi sugestii ale zãdãrniciei, marcate stilistic prin

R

Cronicã literarã

16 Poesis

Cronicã literarã

metafora „fântânile pulberii”.

egemonia nocturnuluisepulcral dezvoltã imaginilugubre, escatologice, încare umanul este redus

larvar la imagini scheletice, gotice, iar agentulfunerar, contaminant îsi rãsfrânge tentaculelemorbide asupra citadinului. Anxietatea resimtitã înfata viitorului, dar si intersanjabilitatea pândei în caregranita dintre privit si privitor, dintre vânat si vânãtoreste labilã valorizeazã dramatismul, subiectivitateaperspectivelor. Traseul fiintal este evidentiatnostalgic prin formula, volatilã, „ai trecut” cecomaseazã metafora neantizãrii, a uitãrii.Temporalitatea devine una uniformizantã,circumscrisã întunericului cotropitor. Cãutareaezitantã a acelui „parti pris de choses”, obstinatiarecuperãrii si decriptãrii originalului, arhetipalului, darsi tatonãrile futuriste converg sisific înspre o zbaterepe loc, ce are ca punct terminus nimicul.Egalitarismul interioritate-exterioritate, relevat prinasertiuni eliptice dislocã o realitate absconsã, similarãtehnicii „poupées rousses”, în care este camuflatsacralul atrofiat: „Pe dinlãuntrul/ lãuntrului/pielea jupuitã/ a îngerului.”

Peregrinarea funambulescã într-un nocturnîn care eolianul este amusinat tactil proclamãvirtutile dionisiacului, ca analgezic ce estompeazãaprehensiunea tanaticului, într-o coregrafie sinuoasãîn care senzorialul conferã fiintei dimensiunililiputane. Detasarea de corporalitatea biologicã areloc printr-un misit sacral, îngerul care preia, empatic,povara fiintei, descuamatã simbolic de epiteliu: „testrângi sã-ti faci loc, /îngerul îti duce pielea/ peumãr.” Poemele ulterioare gliseazã înspre hieratic.Dorinta de imortalizare a absentei este o notãredundantã a plachetei lui Horia Bãdescu. Eul liricpracticã un discurs în care sinele empiric se retragecochiliar, cu rafinatã discretie, încurajândproliferarea alteritãtilor. Nostalgia cuantificãriiabsentei pare similarã manifestãrilor din Gog-ulpapinian, iar poetul recurge la imagini care fructificã,prin antinomii revelatorii, im-posibilitatea încartiruiriilexematice a acesteia. Degringolada fiintei estesubliniatã obsesiv prin metafora cãderii, a decãderiicare aduce cu sine si sugestia decadentã ainfernalului.

Retractil, sinele abandoneazã interogatiilesi cultivã o tãcere strategicã, ce-l apropie de sacru.

Infuzia de cuvinte apartenente instrumentaruluibiblic, „Bethleemul sângelui”, „ Mag rãtãcit”,„crucea tãcerii” compun un portret din care emergenostalgia re-înfiintãrii. Viata este redusã descurajantla „o mânã de paie”, relevând insignifiantaitinerariului biotic circumscris unei deplasãridonquijotesti ce are ca punct terminus „niciundele”.Sângele pare a deveni elementul ubicuu, agentulcare delimiteazã coordonatele ontologicului, dar sipecetea sacrificialã a damnatului. Arpegiulsolitudinii, subsumatã redundant întunericuluievidentiazã singurãtatea, devenitã modus vivendi,din care erosul este repudiat, iar sacralitatea,demitizatã - atinsã de maladii umane care treneazãiradierea divinatorie: „S-a fãcut searã,/ prinîncheieturile lutului/ în casa lui s-a întors/întunericul./ Nimeni în usa deschisã/ sã teprimeascã,/ nimeni în pragul de care/ îngerireumatici se-mpiedicã,/ nimeni în fãrãuitarea/ încare ti se-ntoarce capãtul/ drumului./ Nimeni cunimeni prin tine/ umblã,/ nimeni cu nimeni/ înasternutul cãrnii/ împreunându-se.”

Regresiunea anamneticã, voiajul însubteranele memoriei presupune recuperarea tãceriiarhetipale, sumisã însã, noncomunicãrii: „poti auzinimicul/ sfârtecându-si virginitatea.” Disjunctiadintre vegetal si serafic este evidentiatã princurãtarea pomilor care, în pofida amputãrii crengilorvãtãmate în fiecare primãvarã, au capacitatea deregenerare, atribut refuzat „nouã/ îngeri în halatemurdare.” Constiinta efemeritãtii, proximitateaneantizãrii circumscriu profilul unei entitãti tributarepunitiei de facturã isusiacã, aservitã hedonismuluipurulent, dar care are, în pofida impregnãrii laice, acantonãrii într-o corporalitate astringentã, abilitãtiapriorice, viziuni oraculare care intuiesc aparitiasacrului: „Nu mai ai cu ce sã-ti acoperi de-acum/destrãmarea,/ trupul rãstignit pe falezele/ zilei,/carnea netrebnicã rusinând splendoarea/luminii./ Cum ar putea preacuratafãrãdetimpului/ sã-si afle vestire/ în smârculvenelor tale?/ Cum ar putea Magii sã-siîntoarcã-n/ cuvânt/ clepsidrele drumului?/Nimeni nu stie./ Numai tu vezi, dincolo descapãtul/ orizontului,/ uraniscul pornind înurma/ pãstorilor.”

Autorul evidentiazã pauperitatea fatumului,regretul tardiv asupra implacabilei temporalitãti,asociatã vitezei luminii. În plan teluric însã timpulse dilatã, antrenând abisalitatea de-cãderii umane,

H

Poesis 17

Cronicã literarã

revalorizare a sacrului, de revelare a misterelorimpalpabile ale absconsului, dar, totodatã si amprentamortalitãtii. Lumina se metamorfozeazã într-unsurogat al thanaticului, circumscrisã sugestieiermetice a „chipului fãrã de chip/ al celei fãrãchip.”

lacheta lui Horia Bãdescuconstituie un clivaj esteticrafinat, cu ecouri liriceblagiene si argheziene, în

care vocabulele simple, dar elastice semanticconferã zicerii o tonalitate melancolicã, atinsã dearipa aneantizãrii, implacabilã fiintalului, în care insul,cotropit de un fatum injust, nu abandoneazã speranta,prin recursul la arhetipal, prin salvgardarescripturalã, circumscrisã aureolarului.

P

aflatã în raport de inegalitate cu dumnezeireapatientã si pustiitã de atâta asteptare. Extazulrecuperãrii anamnetice provoacã efluvii vitaliste,alãturi de revelatia descoperirii luminii „în pântecul/înfiintãrii .” Frenezia re-nasterii conduce înspreacutizãri, ascendente, în manierã expresionistã, avizualului si auditivului. Ultimele poeme focalizeazãomogenizarea duratei, concilierea cu sine, cuambientalul, eludarea aprehensiunii tanatice. Înpofida faptului cã „A trecut peste tine roata/celestã”, ceea ce presupune dislocãri osiriene, insuleste definit prin truisme care traduc eternareîntoarcere, pãstrarea inalteratã a capacitãtii de aiubi, speranta în viata viitoare si credinta indubitabilãcã sfârsitul mortii, al memoriei si uitãrii aduc doarmoarte, al memorie si „fãrã desfârsitul uitãrii.”„Aripa îngerului”, truvabilã în ultimul text, devineliantul dintre douã lumi, agent de conciliere si

18 Poesis

pãrut în contextul agonistic al (re)cuceririi versantilor lirici pe traseele provocatoare ale

himerismului, hyperliteraturii,minimalismului, milenarismului samd, recentul volumal lui Ion Radu Vãcãrescu, Muzeul figurilor deumbrã, Editura Vinea, Bucuresti, 2008, 86 p.,confirmã faptul cã, încã mai putem risca sã vorbim(chiar si în post-postmodernism-ul românesc !)despre ”adevãr metaforic” pentru a desemna oanume intentie ”realistã” legatã de puterea de(re)descriere a limbajului poetic aflat în mânecaoricãrui prestidigitator, fie acesta douãmiist, nouã-sau optzecist.

Si, de ce nu?!, chiar de recursul la metaforã,ca strategie de discurs aflatã în slujba functiei

poetice prin care (în acord cu Northrop Frye, PaulRicoeur, Douglas Berggren, Max Black etc.)limbajul îsi dezbracã functia sa de (re)descrieredirectã pentru a atinge, pe calea ocolitã a „fictiuniieuristice”, ”nivelul mitic”, unde forta lui de a(re)descoperi este în sfârsit eliberatã.

Dacã ar fi sã-i dãm crezare lui RãzvanTupa (Elemente de poeticã recesivã, 2005), pentrugeneratia douãmiistã, acest tip de geografie liricã(revolutã!) si-ar afla azimutele undeva între joculdintre ”recuperarea fictiunii”, ca referintãexistentialã, si jocul ”redãrii”, aflat prin preajmamimesisului aristotelian, producerea poemuluiconstând, în cele din urmã, din constituirea unui senscare intercepteazã referinta si, la limitã, abolesterealitatea. (ap. Northrop Frye, Anatomy of Criticism).

GHEORGHE MANOLACHE

Ion Radu Vãcãrescu, Muzeul figurilor deumbrã, Editura Vinea, Bucuresti, 2008

A

Cronicã literarã

Poesis 19

entrifugã, o atare fandare spre referinta existentialã, ne-ar (con)duce în afara limbajului poetic, de la cuvinte cãtre

lucruri, dupã cum, centripetã, aceastã miscare deredare ar glisa înspre configuratii verbale mai vaste,care constituie poemul în totalitatea lui; „simbolul”(prin care N. Frye întelege o ”unitate disceranbilãde sens”) leagând, în interiorul discursului, pãrtilede tot.

În paralel cu intentia de adevãr a discursuluidescriptiv(ist) douãmiist, trebuie sã spunem cã, un„poet” ca Ioan Radu Vãcãrescu, reperabil, (înformula propusã de Claudiu Komartin) între voceatare a ”neoexpresionismului” si vocea slabã din”poezia cotidianului”, ignorând realitatea, se vamãrgini sã construiascã o „fabulã”. Asa cã ”opera”poetului Vãcãrescu va rãmâne conformã cu logicaipotezelor sale, fãrã a se lega de o anume ”realitatedescriptivã”. Este, de altfel, o primã tusã obtinutãde el în confruntarea cu ismul (himer-/ hyper-/ mini-/douãmii- etc.). Asa cã, „semnificatia” poemelor dinMuzeul figurilor de umbrã va rãmâne, pânã lacapãt, una strict literalã, în sensul cã ea ”spune ceeace spune” si nimic altceva.

A întelege sensul literal al unui poem ca Exilde Ioan Radu Vãcãrescu, înseamnã a-l întelege asacum el ni se înfãtiseazã : ca poem în totalitatea sa;ca unitate a unei ”stãri sufletesti” (pe care N. Fryeo aproximeazã prin mood):

au dispãrut leii de piatrã de la împãratulromanilor /încã un prieten a plecat în exil /apoialtul si apoi încã unul /într-un sfârsit a dispãrutsi statuia lui gheorghe lazãr /din piata undeprietenii rãmasi am fost aproape /de moarte într-un decembrie maladiv si de neuitat /câteva portimai putin /câteva iubiri mai putin /cotloaneleorasului cãzute într-o memorie uitatã /vietidispãrute între atâtea alte memoriale /locuite deumbre /*** /

odatã am fost în exil într-un oras imperial/era vorba de enciclopedia imaginarã /amelancoliei de fiecare zi /acum sunt exilat într-un oraº trist /într-un oras de piatrã seacãstãpânit /de un consistoriu ocult /ca si altãdatãîn istorie nici un drept nu ne mai rãmâne /cnejilor valahi exilati în propria tarã /ni se spunesã fim fericiti alunecând /pe apa înghetatã afântânilor sparte /sã fim fericiti în noul imperiuroman de natie germanã /în noua provincie avechiului imperiu /austro-ungar de natie

europeanã /sã fim fericiti asteptând la portileorasului /mãiereni exilati în jurul bisericiiortodoxe din groapã /***/astãzi s-a întors anotimpul /în care ar fi trebuitiarãsi sã intrãm /prin portalul de luminã dinsprecentru spre subarini /la o întâlnire de tainã simelancolie /am rãmas prea putini încât sãocupãm toate locurile /din jurul statuii luieminescu /prea putini pentru a bea tot vinuladunat /vadrã dupã vadrã în toti acesti aniputrezi /blândã privirea ne-ar fi fost /aprigãcuvântarea si cântarea /mângâind coame de leitineri /asmutind ciobãnesti mioritici contradestinului potrivnic /amintind pe fiecare dintrecei exilati /departe într-o europã tristã /într-otarã sau alta /astãzi toate orologiile orasuluiimperial /s-au prãbusit în infern / (Exil -un poemaproape politic)

Se stie cã, pentru un N. Frye, „imaginile”poetice sunt cele care exprimã si/sau articuleazãaceastã ”stare sufleteascã”. Dacã imaginea este,prin excelentã, opera neutralizãrii realitãtii naturale,”starea sufleteascã” este poemul (în cazul de fatãaproape politic!) jeanvãcãrescian si nimic altcevace s-ar putea afla îndãrãtul lui.

Închiderea limbajului poetic asupra lui însusiîi permite lui Ioan Radu Vãcãrescu sã articuleze oexperientã fictivã, tradusã într-un limbaj orientatîn mod centripet (aproximat dupã cum spuneam deFrye prin mood) si care nu este decât tocmai acelceva pe care un astfel de limbaj îl articuleazã.„Desfãsurarea imaginii” este, în acest fericit caz,ceva ce „se întâmplã” si cãtre care sensul sedeschide la nesfârsit, conferind interpretãrii un câmpnelimitat. Dat fiind acest flux de imagini, este corectsã spunem cã a citi un atare poem înseamnã aacorda dreptul originar tuturor asanumitelor datahusserliene, pentru cã, în poezie, deschiderea cãtretext este deschiderea cãtre imaginarul pe care sensulîl elibereazã (ap.Paul Ricoeur, Metafora vie).

În atari conditii, (dupã cum avertiza si P.Ricoeur!) orice structurã literarã este si rãmâne unaironicã pentru cã, prin formã si intensitate, „ceeace ea spune” este totdeauna diferit de „ceea ce eaînseamnã”; structura poeticã fiind o „texturãcontinutã în ea însãsi”, rãmâne dependentã înîntregime de raporturile sale interne.

A spune, dimpreunã cu N. Frye, cãimaginile din Muzeul figurilor de umbrã sugereazãsau evocã starea sufleteascã ce in-formeazã unpoem ca Exil, înseamnã a confirma cã „mood-ul

CCronicã literarã

20 Poesis

Cronicã literarã

jeanvãcãrescian” este el însusi centripet, ca silimbajul care îl in-formeazã. De aici si (re)surseleacelor posibile filiatii, prin care Ioan Radu Vãcãrescuse lasã apropiat de „sentimentalii” ce se reprimãironic, nepãsãtori de gâtuirile sintaxei, glisãri saubruieri, permanent (pre)dispusi unui posibilcompromis confesiv. Si din care nu lipsesc, în dozebine-articulate, amestecul de sentimentalitate blândãsi de umor, desuetudine intentionatã, recuperare acotidianului si a banalitãtii (de care tin antiliteraturasi democratia tematicã ale unui Petre Stoica),interiorizarea reflexivã, intimismul melancolic sidelicat, cedând în fata moralismului ironic si aspru(din textele lui Marius Robescu) sau melancoliainfuzã si misterioasã, dublatã de banalitatea voitã(ale visãtorului vag-ironic Virgil Mazilescu, cel dinGuillaume poetul si Administratorul...) poeti sipoeme, pe nedrept absente(ti) din bilanturilesubiective ale douãmiistilor.

Iatã un bruion sufletesc in-formativ,centripet (avându-l, de aceastã datã, ca personaj siinterlocutor pe Mircea Ivãnescu):

eu n-am putut pune niciodatã noi /înpoezie /dumneata ai mare curaj sã pui acolo noi/iar sfatul meu bãtrânesc este sã nu vã îndreptati/copiii spre cariera literarã e prea multãsuferintã /si nimic mai de soi/***

/stãm la o masã joasã si incomodã înrestaurantul /despre care un prieten îmi spuneacã în acel loc /tatãl lui a bãut pânã a murit decirozã /ca si când ar fi fost doar un joc/***/

pentru mine au fost întotdeauna eu si ea/n-am putut spune nicodatã noi /desi eu apar caîn scrierile acelea vechi /si galante noi /dar totnumai eu sunt desi pare c-as fi /adunat în perechi/***/

bem dupã emisiunea de la radio /si dupãce ne-am târât /pânã aici la coltul strãzii lamarginea /orasului nostru de falã/afarã plouãsi suntem uzi pânã la piele /nu prea stim de-oastfel de primãvarã ploioasã /mai rar atâta apãrafalã dupã rafalã/***/

îmi povesteste despre boalã si moarteatatãlui/ asta dupã ce cu o zi înainte pe terasã laumbrele/îmi povestise despre sinuciderea frateluisãu /el era un tip genial eu sunt departe de asta/acestea sunt dacã mã credeti lucruri /dintre celemai grele/***/

rar l-am vãzut pe poet atâta demelancolic /atâta de lent în miscãri si-n vorbire/când o sã plecãm de aici vom face un ceas /sau

mai mult /pânã acasã la el la trei strãzi distantã/de parc-ar fi sã fie o ciudat de lungã ocolire/***/

îi povestesc si eu despre moartea tatãluimeu /despre o noapte de iulie când am alergat /ca un bezmetic /ca sã-l mai strâng viu încã odatã în brate /si cum m-a privit pentru ultimaoarã /ca si cum ar fi vãzut un strigoi/într-atâteram de schimbat la fatã si desfigurat/si a zâmbitsi mi-a asezat sufletul sãu în palme /si eramascunsi într-un cocon de luminã /din care n-asfi vrut sã mai plec înapoi /***/

de fapt aici stau toate aceste lucrurigrele/îmi spune poetul mai departe /viata si cumoartea /si faptul cã eu n-am putut puneniciodatã noi /în poezie /desi am spus noi caplural bãtrânesc de afectare/ si am avut mereuspaima de a spune eu /iar ea este acolo undeeste /si asta ar putea fi cea de pe urmã erezie/***/

si afarã plouã cu gãleata /iar strãzilepustii /ale cartierului hipodrom privite prinvitrina restaurantului /si-n bãtaia rarelor faruri/par aurii /la ora aceasta trecutã de noapte /numaibune de-a le strãbate spre casã cu lentoare /si adepãna amintiri adevãrate despre viatã si moarte(O primãvarã ploioasã)

ici adevãrat, nici fals, ci ipotetic, acest tip de poem este propunerea unei lumi la modul imaginativ, fictiv;

„unitatea” unui atare poem este unitatea unei stãrisufletesti. „Imaginile jeanvãcãresciene”,îndreptându-se una cãtre cealaltã, sugereazã sauevocã acea stare sufleteascã de facturã centripetã,ce „in-formeazã poemul”, acceptat ca metaforãvie (pentru Aristotel o metaforã vie este cea care„aseazã lucrul sub ochi”!).

Pentru cã „mood-ul jeanvãcãrescian” esteun mod de a te afla în mijlocul realitãtii, un mod dea te afla printre lucruri, sarcina interpretuluirezumându-se, în cele din urmã, la desfãsurareaproiectului acestei lumi eliberate -prin suspendare-de referinta descriptivã si „asezarea lucrului subochi”.

(Re)descrierea face ca lucrurile dinMuzeul figurilor de umbrã sã fie „vãzute ca”,identificabile cu acel explanandum, ca referentultim, despre care glossa Mary.B. Hesse atunci cândse referea la ecuatia dintre interactiune si „the

N

Poesis 21

Cronicã literarã

explanatory function of metaphor”.

unerea în relief a conexiunii dintre functia euristicã si descriere din volumul Muzeul figurilor de umbrã ne aminteste de felul în

care Aristotel „leaga” mimesis-ul de mythos, înconturarea conceptului sãu de poiesis tragic.

(N.B.!):Cu riscul de a pãrea didacticist,insist asupra faptului cã, pentru areopagit, poeziaeste si rãmâne o imitatie a actiunilor umane,aceastã conditie de mimesis fiind trecutã prin fabula(cea care prezintã trãsãturi de compozitie si de ordinece lipsesc din „dramele vietii cotidiene”!). Acestmod de a vedea poezia ne determinã sã întelegemraportul dintre mythos si mimesis, dintr-un poemca Muzeul figurilor de umbrã, în gama poiesis-ului tragic, asa cum se deconspirã el pe limenuldintre „fictiune euristicã” si „(re)descriere”.

„Fuziunea” sensului si a sensurilor, -densitatea limbajului devenit material-, virtualitateaexperientei articulatã de acest limbaj nonreferential,pot fi rezumate prin ceea ce N. Frye accepta dreptnotiune a iconului sau, în cazul lui Ioan RaduVãcãrescu, prin figurã. Amintind de semnificatiaicoanei din cultul bizantin, „icoana verbalã” dintr-un poem ca Muzeul figurilor de umbrã seîncheagã din aceastã „fuziune” a sensului cusensibilul.

Astfel, figura femininã din poem pare ofigurinã de cearã, asemãnãtoare celor dintr-unmuzeu ca Madame Tussuad, pentru cã limbajul afost dezbrãcat de functia sa referentialã si re(a)dusla aparenta lui opacã, reprezentând o experientãcare îi este în întregime imanentã:

Înainte de toate m-am îndrãgostit de /umbreluta ei verde /de soare era singura dinorasul acesta /care detinea un astfel de obiect /desigur cã avea si umbrelã de ploaie tot verde /însã o culoare mai închisã mai rezistentã saupoate /cã soarele o decolorase îndeajuns peprima /dupã ce ne-am apropiat cât de cât unulde altul /m-am îndrãgostit de gleznele /tãlpile ºidegetele picioarelor ei /înflorind în strânsoarealejerã a sandalelor romane /încheiate cu sireturide piele pânã sub genunchi /o fãcea sã parãdescultã si cã întotdeuna merge /pe o via appiaîntre oleandri si mãslini /si am mai aflat cã nupurta ciorapi niciodatã /si apoi m-am îndrãgostitde pantofii de lac /negru cu toc jos /si limbã denãbuc cu motive geometrice /albe si galbene si

mov /care o fãceau sã parã o fetitã care a primit/primii ei pantofiori înainte de Paste /***/

si de cismele ei înalte pânã la genunchi/din scai argintiu cu toc cui de paisprezececentimetri /si de pantofii ascutiti din piele visiniede brazilia /cu toc înalt scotând la ivealã gleznelesubtiri ca umbra /încât cu greu puteam pricepecum poate /sustine un trup întreg /si deasupraunduiau perfecte pulpele si soldurile /de parcãdansa mereu /pe-o stradã aglomeratã sidesfundatã din Porto Alegre /si de bocancii rosiidin piele întoarsã /pe cãrarea din pãdurea demolid spre acele cleopatrei /cu pulpele încordatesub blugii wrangler /cu pas uniform si încetinitcu respiratia tãiatã de efort /ca si când picioarelear fi fost independente /si de sine stãtãtoare /cugândul la odihna de pe creastã la izvorul /cuapa vietii /de sub jgheaburile ultime alenegoiului /asa cã dupã o vreme de întâlniri siiesiri fericite /si îngãduindu-mi-se sã urc spretrupul ei propriu-zis /m-am îndrãgostit de rochiaei de bumbac bordeaux /strânsã pe braþe si pestemijloc cu sireturi în cruce/ dupã ce am luat-o lamine acasã /m-am îndrãgostit de întreaga eigarderobã /care mai cuprindea o bluzã gri cuverde compton’s /douã brãtãri imperialechinezesti din argint tibetan /si un sirag debucãtele neregulate /de diamant demaramures***/

si am mai aflat din ce în ce /cu mai multãstupoare cã n-a purtat niciodatã /vreun fel delenjerie /m-am fãcut cã înteleg /mai ales cã întoatã acea perioadã care a durat /câtiva anibuni n-a fost decât varã /Acum casa mea e unmuzeu /rochia bordeaux si blugii si bluza gri cuverde /peste care stau aruncate brãtãrile sicolierul /sunt asezate în uriasul dulap negruchippendale /cu oglindã pe usa din mijloc /înfata dulapului stau claie peste grãmadã /încãltãrile ei peste care troneazã sandaleleromane /cu peste un metru de sireturi de pielefiecare /în hol pe cuier sunt agãtate douãumbrele /una verde închis aproape nouã si unatot verde /decoloratã de soare /între timphotãrându-mã sã-mi transform /casa în muzeu /am aruncat toate celelalte obiecte /si toatehainele mele /în afarã de pantalonii scurti bejjj gee /si bluza albã de bumbac scavolini /deside-o vreme bunã anotimpurile /si-au intrat firescîn matca lor /***/

si umblu descult pe parchetul de stejar

P

22 Poesis

Cronicã literarã

perfect /lustruit printre peretii albi si imensi /dincele sapte camere ale muzeului /în fostuldormitor pe peretele dinspre vest /am atârnatfotografia ei /am încercat de nenumãrate ori s-o pictez /însã n-am reusit /mi se pãrea mereu cãlipseste ceva esential /asa cã am fotografiat-o /cu vechiul meu aparat mecanic canon /în fataferestrei /învesmântatã în lumina unei diminetide varã /iar imaginea contine /si o bunã partedin trupul umbrei ei /care se pierde apoi /undevaîn imensitatea unui alt perete alb si gol.(Muzeulfigurilor de umbrã)

Asa cã raportul dintre mythos si mimesis,din poemele lui Ioan Radu Vãcãrescu, va trebui(re)citit în ambele sensuri: „tragedia” nu-si mai faceefectul de mimesis decât prin inventarea mythos-ului iar „mythos-ul jeanvãcãrescian” consimte sãrãmânã în slujba mimesis-ului si al caracterului sãufunciarmente denotativ, poemul devenind în cele dinurmã un simplu „obiect de lecturã” (cf. Marcus B.Hester) .

i iatã cum paradoxul aristotelian,prin care poezia e mai apropiatãde esentã decât istoria (care semiscã în accidental, capricios!),

conduce spre constatarea cã „tragedia” ne învatãsã „vedem” viata noastrã ca fiind „ca” aceea pecare ne-o aratã mythos-ul. Altfel spus, mimesis-ulconstituie dimensiunea „denotativã” a mythos-ului,jonctiunea dintre mythos si mimesis fiind „opera”oricãrei poezii din acest volum al lui Ioan RaduVãcãrescu.

În acord cu apropierea pe care NorthropFrye o face între poetic si ipotetic, limbajul poeticdin ciclul Din viaþa si activitatea lui Cydonius,întors „cãtre înlãuntru”, structureazã un mood, ostare sufleteascã, un fel de model pentru „a vedeaca” si „a simti ca”. Asa cã vom putea vorbi, si înacest sens, de (re)descriere liricã, spre a puteaintroduce în miezul expresiei elementul fictiv, pe care„teoria modelelor” îl pune în relief. A citi un astfelde poem presupune eliberarea dreptului originar alhusserlienelor data printr-o deschidere activã cãtretext (epokhe), în poezie, aceastã deschidere cãtretext fiind deschiderea cãtre imaginarul pe caresensul îl elibereazã (cf. P. Ricoeur).

Pentru un poet ca Ioan Radu Vãcãrescu avedea ca este o „experientã” si un „act”, prin carese asigurã jonctiunea dintre „sensul verbal” si„plenitudinea imaginii”. Antecedenta lui a vedea ca

asupra relatiei de asemãnare este proprie joculuide limbaj vãcãrescian, în care sensul functioneazãtotdeauna iconic. Iatã de ce a vedea ca poate sãreuseascã în metafore ce se bizuie pe surprizadescoperirii sau sã esueze în cele fortate, banale siuzate, tocmai pentru cã sunt inconsistente sauîntâmplãtoare.!

Sentimentul articulat de poemuljeanvãcãrescian, nefiind mai putin euristic decâtfabula tragicã, (in)duce ideea cã miscarea lui „cãtreînlãuntru” nu poate fi opusã miscãrii „cãtre în afarã”,ea desemnând, în acest caz, doar „decrosajul”referintei obisnuite, înãltarea de la sentiment laipotetic, echivalentã creãrii acelei „fictiuni afective”prefigurate de N.Frye:

Dintr-o datã, ca la un semn ceresc,Cydonius /s-a apucat de scris poeme erotice. /Scria cu fricã si umilintã, ascunzând opurile /care erau încheiate în umbre de firide gotice. /La ceasuri de tainã mai scotea la luminã /dinacele ascunzisuri câte-o baladã sau câte-unsonet, /pe care le citea mai mult decât înfriguratamicilor /adunati într-un sobor minimal si secret./Pãrerile acelor prieteni initiati înclinau în aspune /cã productia liricã zisã /depãseacumsecade si considerabil /sensibila zonãeroticã, /intrând de-a dreptul si fãrã pudoare înzona interzisã. /Numai cã, vezi, un binevoitoramic cydonian, /dupã bunul obicei al locurilorsi din invidie, fãrã tãgadã, /l-a dat în gât la loculde muncã, /unde blândul poet Cydonius era lacorvoadã. /Si astfel, s-a ivit o problemãdeosebitã /în viata cetãteanului Cydonius, altfel,linistitã, /în sensul cã autorul nostru a rãmasfãrã venit, /ostracizat în localitate pentrumorala-i îndoielnicã /si pentru c-a tinut secretã/îndeletnicirea-i depravatã si cochetã. /Nu eraneapãrat o situatiune grea pentru el, /Cydoniusfiind de mult abstras de la plãcerile vietii, /cimai ales pentru câinele Clyde, mâta Angolina /si motanul Ciorãpel, /ca sã nu mai vorbim deMâtãmicã, /cel mai nou locatar al gospodãrieicydoniene, /rãmasi tuspatru fãrã stipendii de-ostropel. /Si-atunci o altã idee nãstrusnicã-i venipoetului /Cydonius, ca la un semn ceresc, /adicãsã vândã bucatã cu bucatã din opurile sale /d-eroticesti închipuiri /poetilor localitãtii natale,care oricum cersesc /pe la curti strãine dupãcâte-o rimã sau dupã /alte liricoide si-mbãlsãmate-alcãtuiri. /Cum a zis, asa a si fãcut,/blândul poet Cydonius cu opurile sale, /iar

S

Poesis 23

Cronicã literarã

succesul s-a si vãzut pe datã /în relatiile autorilorce-au dat parale /cu domnisoarele si doamnelelocalitãtii natale, /dovedindu-se încã o datã cãafrodisiacul suprem /e tot cuvântul, /însãîmbrãcat în cele mai suave si strãlucite mantale./Si unde mai pui cã Cydonius, /stãpânul sicomerciantul liricului si eroticului depozit, /areusit sã-si întretinã favorabil îndrãgiteleanimale, /si, mai mult, se ocupa cu o-ndeletnicire/pentru care nu plãtea impozit. / (Comert liric)

Iatã cum mimesis-ul liric, pe care îl putemconsidera drept o miscare „cãtre în afarã”, devineopera mythos-ului liric, ea rezultând din aceea cã„mood-ul jeanvãcãrescian” nu este mai putin euristicdecât fictiunea în formã de povestire. Paradoxulpoeticului constã în aceea cã înãltarea de lasentiment la fictiune este conditia desfãsurãrii salemimetice. Numai o dispozitie mitizatã deschide sidescoperã lumea!

Functia lui mood se lasã atât de greurecunoscutã pentru cã, fãrã îndoialã,„reprezentarea” a devenit unicul canal al cunoasteriisi modelul oricãrui raport dintre subiect si obiectfãcând ca opozitia dintre exterior si interior sã numai aibã, în acest caz, nici o valoare. Nefiind interior,sentimentul nu este subiectiv!. Asa cã referintametaforicã întâlneste mai curând „schemele poeticeale vietii lãuntrice” si „obiectivitatea texturilorpoetice”, „realitatea texturalã” (cf.DouglasBerggren) fiind cea care oferã un suport „schemeivietii lãuntrice”, echivalentul acelor „stãri sufletesti”pe care Northrop Frye le considera substitutuloricãrui referent.

etafora jeanvãcãrescianã înaltã aceastã reciprocitate de la starea de confuzie si indistinctie la„tensiune” bipolarã iar sentimentul

poetic dezvoltã o experientã a realitãtii în careopozitia dintre a inventa si a descoperi înceteazã siunde a crea si a dezvãlui coincid:

iubita mea a îmbãtrânit alãturi de mine /a obosit îmbãtrânind alãturi de mine /dar atâtade frumos a îmbãtrânit lângã mine /din arcadelemele curge sânge pe ochi si pe obraji /si palmelemele nu prididesc sã-l steargã / si sã-l opreascã

din curs /***/copiii mei au crescut si au dat de gustul

sângelui /acum se hrãnesc din trupul meu bãtrân/din carnea mea atoasã dar proaspãtã /***/animalele mele îmi alinã singurãtatea zilelor încare /iubita mea e departe /cu ochii lor umeziîmi întorc moartea din drumul mortii /cu limbilelor aspre îmi curãtã ochii si obrajii /ca sã vãdiarãsi /cum iubita mea se întoarce alãturi de mine/si plânge îmbãtrânind alãturi de mine /atâta defrumos îmbãtrânind lângã mine /si cum plângemamândoi la capãtul obscur /al plângerilornoastre /si cum copiii mei plâng înghitind cunoduri /încã o bucatã si încã una /din trupulmeu bãtrân si obosit /de parcã ar mânca si arbea la marele ospãt al zeilor / (Plângere)

Un astfel de „pact cu asemãnarea” este sirãmâne solidar cu primatul denumirii, cu temeleîmprumutului, deviatiei, substitutiei, parafrazeiexhaustive. Iar dacã „producerea” poemului (aproduce înseamnã, aristotelian vorbind, a producesingularitãti!) constã din constituirea unui sens(corelatul unei faceri), care intercepteazã referintasi, la limitã, aboleste realitatea, „structura„ lui va fisensul sãu iar lumea poemului, denotatia lui,hermeneutica de fatã nemaiavând nici o altãpretentie în afara aceleia de a marca trecerea de lastructura operei la lumea operei lui Ioan RaduVãcãrescu. Si, dupã cum s-a putut observa, a„interpreta” înseamnã a „desfãsura” lumea la carepoemul se referã în virtutea „dispunerii” sale, a„genului” sãu si a „stilului” sãu.

În concluzie, poezia, ar fi -în acest fericitcaz- acel tip de discurs, golit de denotatie si reumplutcu conotatii, „enuntul metaforic” fiind cel care s-aimplicat în transparentizarea acestui raport dintre„referinta suspendatã” si „referinta desfãsuratã”.„Enuntul metaforic” propus de Ioan RaduVãcãrescu în/prin volumul Muzeul figurilor deumbrã este unul inconfundabil, care-si cucerestesensul (ca sens metaforic!) pe ruinele „sensuluiliteral” si (tangent cu alegatiile lui P. Ricoeur) tot eleste cel care îsi dobândeste „referinta” pe ruinele aceea ce, autorul Metaforei vii accepta, simetric,prin „referinta literalã”.

Sibiu, 6 martie, 2009

M

Cronicã literarã

Cronicã literarã

24 Poesis

BinecuvântareCuvintele si-au pierdut fereastra, luciul, podul,mirii, dorul de dor,au greutate-n balantã, n-au prisme, n-au nor.

Cuvintele mor si învie.Din talger se rostogolesc peste noisi ne spalã picioarele, cuvintele unse.Sentimentele fãptuiesc jupuirea sfântã de cer, -sacrificii ascunse.

Te simt în arcurile curcubeului care-a trecut prin tinesi acum e pajiste în ochii mei, durere,e apã din nou, înviere.

Coajã crãpândÎn reflexele boante, cu raze obscure,vãzul se face pulbere si nisipîn urna întoarsã în sine.Oul adoarme pe densitãtile vasteîn ciobul albind,în rãdvane virtuale, pe scãri neinventate.Coaja se crapãsi cãdem cu tot cu armuri în apele negreîn cerul întesat.

Împotriva pierderiiPlasã de pãianjen al spaimei, mãretiei siclarobscurului.Malurile se miscã. Valurile vibreazã. Cerulsângereazã

si se acoperã cu pojghite de aur.Norii strãpunsi de fulgere învãluie cele trei imperii –

Zidul încearcã sã despartã capul si coada, sã ardãamintireadar cenusa rodeste un copac înflorit.

Tija crinilor subtiriÎn testele noastre clocotesc esenteca tija crinilor subtiri

în licorile pure cãutând jertfa,aerul pur dintre miri.Si simt în gurã ca o cenusã iubindrumegusul lenes al gândurilor clocindraiul cu durerile arseîn oglinda clarã limpezitã cu raze.Si în ochii legati pe ruguri rosii ard profetiînapoia retinei, în chinul alb,în auzul tiuind,în oglinda limpezitã cu apele mortiiclocotind si vuind.

CosmicTãcerea pãrea un inel pe degetul amurgului,coclind.Privirea dintre noi fulgera în oglinzi,tremura ca o pavanã-ntre fãclii.Iubirea aprindea soarele dupã cortine,cerul plutea printre grinzi,sãruturile erau jucãriisi ne jucam cu ele tot mai desacoperind cu sãruturi valea din mers.Ne lungeam unul lângã altul în racle.Pãsãrile ciuguleau din noi, poame acre,din carnea fragedã, asa vii si coptine-ascundeam tremurând sub lintoliu,sub strigãtele cu maluri ciocnite în somn,sub rãnile noptii: sub visele albe - toale de doliu.

BucuriaBucuria mea e zâmbetul tãu de scortisoarã,e vraja amarã.Dar lumea-i plinã de rãu si ocarã.În lume trece lupul cu oasele lui cu dinti.Prin înãltare trec masacresfâsiind geometria si numerele sacresi sfântul si sfânta, si zâmbetul de scortisoarã,pe tine si pe mine si pe-ai nostri pãrinti.Bucuria mea e zâmbetul tãu de scortisoarã,e vraja amarã.Dar lumea-i plinã de rãu si ocarã.

LIVIU GEORGESCU

Poeme

Poesis 25

RitualUgere doldora - culorile învelesc lucrurile, sã

le protejeze,sã nu se prãbuºeascã în hãul nesfârsit din eleunde totul e uitare.Unde nu sunt timpane, nãri si degete, picioare

sã valseze.Unde nu e ochi pentru vedereci numai o esentã tarecare vibreazã.Si vocile i-au învelit cu sunete si gãlãgiesi nãrile cu melancolie si pipãitul cu frenezii

ametitoarela amiazã.Si frunzele si merele si copacii si clãdirilesi oamenii au început sã se-agate de toateca de o cupolã a unui circ pe-nseratesi-au început sã se vopseascã ca niste copiicu vopselele cele mai tari si mai vii.Cu gãlãgia cea mai ucigãtoare.Cu pipãitul greu de tiitoare. Cu mirosurile

cele mai înrãite,din cocteiluri de searã.Numai si numai de fricã sã nu disparã.

DemonieÎn inima lucrurilor sunt semnecu iluzorii îndemne,sunt cuvinte,tandre morminte,semne la semneîn care ne-ascundem noispânzurati si strigoi.

În inima lucrurilor suntîndemne iluzoriidestrãmând,musuroaie aleatorii.

Strigãtul ne-nveleste în ceatãsi naste pui de albeatã.Suntem reflectati în prismeprinti în doliu, sfinti în schisme.

În inima lucrurilor sunt semne,în spatele nostru sunt lemnecare nu se mai transformã în crucici în corbii nãuci.

Vine o muzicãVine o muzicã de subtirimi, divinã,în pulsiuni si singurãtãti cu tepi de luminã,vine prin mãtãsuri si danteledeturnate-n femei cu visuri de apã,potopul cel mai cotropitor cu muzica purã,din care se-adapã vârtejul însetatîncolãcit pe serpi mitici în bolti,armonia din tunetul trâmbitelor dãrâmând cetãti,forfota însingurãrii în turn si strigãtul întrupând adevãrul.

Vin eroii, elefantii tropãind peste reliefuri efemere,sunetul dintâi dupã care se-nvârt Eve, mãrulsi venele prin care curge trecutul, plãmãdeala din sfereîn venele tãiate si-n venele-ntrupate,elipsele prin care viitorul ne-ntarcãîn prezenta mãrii si-n apropierea zeilor.Apa e o punte spre cer.

Usile se deschid si scãrile se deapãnã.Iese o muzicã subtire din arcã:Cornuri arzând prin care curge tãcerea veche.Trec si se pierd, se pierd si vin, monade-n ungher.Freamãt, tropot si zvon si muzici fãrã ureche.

ViziuneScriu în aceastã clipã de veghe.Vãd soarele topit prin pãsãriîn marile cãldãri,prãvãlit cu harfe în ureche.

Timpul se întoarce la origini.Sfintii vegheazã icoane naive, apoi peretiise despoaie de var si luminisi se-ntunecã.La tãrmul viselor universul e o epavã.Crucea se crapã în inima diminetii.Ruguri se ridicã si înfulecãcerul. Laringe clocotitoare ridicã imnuri de slavã.

Un singur ochi vegheazã, ciclopul.Prin tusul cãlimãrii vine potopul.Nervul care bãlteste în infinit m-a durut.Prin golul cãlimãrii e un gol ca la-nceput.

Poeme

26 Poesis

ãvalnic este încã de la debut poetul Dan DAVID - Dan Constantinoiu, nãscut în 1952 în comuna Bertea, judetul

Prahova, prea devreme plecat dintre noi, rãpus deo cirozã, imediat dupã revolutie.

Poemele sale sunt scrise cu dezinvolturararilor creatori nãscuti - ci nu fãcuti de critici literarisau de conjuncturi.

De o rarã sinceritate, poetul îmi recitapoeme anticeausiste pe la orele 2 -3 dimineata, cândplecam de la cenaclul Numele poetului, condus depoetul Cezar Ivãnescu, îmi place sã cred cã eramde aceeasi staturã.

Poetul, cult, nebun dupã poezie, estesingular. Fãrã pic de emfazã, la el totul era natural,si poate m-a fãcut sã-l înteleg abia dupã ce nu a mai fost.

Poezia sa este un cânt neîntrerupt pentruviatã si suferintã, pentru cunoastere si întrebare.

Cartea „Eu vã iubesc pe toti”, debutulsãu din 1982, ar fi trebuit sã aibã, într-o lume literarãnormalã, un alt ecou. Dar comunismul l-a ratat, într-un fel, si nu numai pe acest poet. Iatã cã, acum,„ratarea” lui vine sã sfideze un regim care nu l-avrut, pentru cã tirania nu suportã sau minimalizeazãlibertatea versului. Dar si mai dureros este faptulcã istoria literarã - si nu de putine ori - a fost si esteconjuncturalã sau, si mai grav, lenesã, indolentã,suficientã, poate chiar cinicã. Si asta s-a petrecutmai ales în anii comunismului - sechelele se maivãd si acum-, dar si supusã intereselor meschine,ciubucului strecurat în cãrti sau în buzunare. Sã maivorbim de grupãri, adevãrate mafii literare sau orgoliinemãsurate? Ar fi superfluu.

RADU CANGEEu vã iubesc pe toti

de Dan David

N

Cronicã literarã

Poesis 27

ar sã revenim la poetul nostrucare, sentimental si tenebros-luminos totodatã, spune: „Azimâinile tale rãsar din pãmânt

luminate/ ca douã râuri de sânge blestemate”;„Elegie pentru Anamaria”, pag.8. Poemul curgede la naivitatea adolescentinã la profunzime: „eraîntuneric dulce si era varã/ lãmpi atârnau de pruniîntr-o noapte rarã/ metafore licãrind pe cer si priviride fecioare/ era parcã si-o tulbure ninsoare/ de ochide pãdure si stele rãtãcitoare.” Versurile luicuceresc prin acea privire specialã aplecatã asupraiubirii. Mai departe, el spune: „pãdurea s-a sculatca o fatã frumoasã odatã/ în somn,/ de înger sãrutatã-/ sãrutul meu se fãcea forfotã verzuie/ pentru primadatã eram prins în cuie/ de poeme,/ de CopaciiCuvintelor potrivite, de statuie.”, unde nu-si neagã„obârsia” marilor maestri; - „Pãdurea - ca o fatãfrumoasã”, pag. 9. Aceleasi versuri ca un gâlgâitpur, de izvor; „curgeau gândurile tale pe tavan,siroaie, pe/ dusumea, pe plitã/ eram soare verde,erai ploaie fericitã/ curgeau nervii mei pe respirareata albastrã/ cerul rãsufla greu/ se dãrâma pefereastrã -/ cerul se dãrâma grãmadã peste mine,satanicã boare/ fata mea de vis si plâns de cãprioarã/eram bãiat de noapte,/ erai limpede rãcoare/ eramfecior, erai fecioarã.”; si, în alte versuri din acelasipoem: „- coase-mi cãmasa, nu mai plânge/ se audprin tine fosnind privirile vietii nãtânge/ serostogoleste sângele meu în tine în râuri pãcãtoase-/ noroiul verde-al iubirii luminând în oase -/ adionoapte vãduvã si acrã/ sânge nebun de primãvarãsacrã… / trebuia sã cadã moartea peste mine ca ovorbãrie/ si nu mai vrea sã cadã sfânta jucãrie.”Nãduseau copacii înfrunzind iubirea pag.11-12.Acest poem trece, prin gerunziu, - ar mai fi fost dereprodus - în rãcoarea si cadenta versului folcloric.Si este normal sã fie asa, poetul fiind masinist,mecanic, muncitor necalificat, miner, lãcãtus,tehnician, electrician, profesor si învãtãtor suplinitor- vezi coperta a 4-a.

Usurinta cu care scrie versuri este usurintacu care respirã. Memorabil este poemul „Elegiepentru Anasvetlana cea rãtãcitã-n pãdurea cufiare”, pe care o redãm: „fir de floare îmbobocindpe leasã/ în rouã de iarbã, printre mugurii rosii,rãcorosi/ tu, sfântã fecioarã, prigoanã de luminã,vinovatã mireasã/ invidiatã de infernul îngerilorsãlbatici, pletosi// te-am iubit crâncen, chinuitor defrumos, fatã si femeie/ si-ai rãmas Adevãrulcare mã doare neasemuit de sfânt/ tu, Tovinar,

Penelopã, Psyche, fatã rãsãritã din blestem deepopee/ AnãSvetlanã, elegie curgãtoare pe subbietul pãmânt// rãtãcitã-n pãdurea cu fiare-ai fost odatã/ AnãSvetlanã, poveste rarã, mitologie calmã,legendã blestematã/ te-am iubit rãu, urât, nãprasnic,canibal de computer ce sunt!/ un secol de viatã sipoezie am jertfit pentru tine, minune plecatã-npãmânt// ne-am jucat copilãreste-n ninsoare, ceiarnã!/ tristetea Judecãtii de Apoi începuse-ncet sãcearnã/ -ce viatã de câine! ah, nimicniciecontemporanã!/ robotul veacului predicã BibliaProgresului, tipã din goarnã / si te-am uitat de-a-binelea, leac torential, AnãSvetlanã/ odatã, înfriguratam dormit pe sânii tãi, somn de baladã si descântec/frumusetea ta era dumnezeire, mirare, protest deconsânzeanâ/… si n-a rãmas din tine decât undusmãnos si amãrât de cântec// te-ai dus în pãmântcu sfialã, cu rãcnete si duiosie/ si-acum bocãne prinmine iarna noptii tale, vie -/ vârtej numit de mineELEGIE/ Anãsvetlanã, mi-e frig de singurãtate, demetaforã, de vesnicie…” pag. 27.

M-ai departe, din poemul „Arsura meaînflorind pe soarta lumii”, o strofã de neuitat careîncheie un poem de exceptie: „o, euforie si sufletcare mi-ai ruginit gura/ jurãmântul e poemul limpedeca sãrutul/ care mi-a pãrãsit viata si fãptura/ cãcinu poate fi mai nobil începutul/ decât, sã-ti simti pesoarta lumii înflorind arsura.”

„Ochii lui Homer”, poem scris în 1973,iulie, recomandã, un poet de mare vocatie. Avea19 ani! Unii poeti îmbãtrânesc si nu ajung sã scriepoeme de asemenea forþã si puritate. Îl reproducem:„dar mi se zbat în frunte/ ochii lui Homer// si simtpe carnea mea cum umblã/ sudoare si priviri/ luminisi omeniri/ parcã luna rece calcã peste trupul meufierbinte// parcã noroade de cuvinte scumpe/ înnervii mei frumosi se scaldã/ si toate izvoarele curgprin pustiul privirii spãlând// ochii lui Homer, ochiidiamantului, ochii/ de cãrbune zvârcolind cenusanoptii/ curg izvoarele ca sângele prin frumusetealuptei/ -o, raze de iubire si har/ stelele cad pe lumesi Soarele-i barbar…-/ si ochii se zbat amar/ preasunt priviti din toate pãrtile/ forme de noapte,descãtusãri, întemnitãri, stele pisate-n piuã -/ darcând se face, doamne, ziuã?/ Soarele e frumos?Cum e Soarele, Luna?” pag. 29 -30.

Dacã avem în vedere dedicatiile fãcute,literatura românã a pierdut, pe lângã un poet deautenticã valoare, un mare suflet. Ele sunt pentruIoana Crãciun, Ana Blandiana, Ion Burnar - cel maides pomenit -, minerilor de la Filipestii de Pãdure,

DCronicã literarã

28 Poesis

Marin Preda, Doamnei Minodora C., Sabina Tacu.Fãrã sã abunde, cartea contine citate - sau suntamintiti în versuri - din Rimbaud, Thomas Mann,Tolstoi, Adrian Pãunescu, Kirkegaard, Spinoza,Van Gogh, Kafka, Blaga.

onstientizarea în vers atinge paroxismul, de vreme ce poetul spune: „ninge, prieteni, ninge si nu întelegeti entuziasmul meu/

vã uitati la mine ca la o poveste tristã, rece,nepovestitã/ - cântâ mireasa la vioarã si fereastrarâde si e bine si/ e rãu ninge cu îmbrãtisãri pestemodestia mea strivitã-// ninge cu mireasmã de gutui,ninge cu sãrbãtori de mere ionatene/ ninge nãprasniccu tãceri de iezi si de miei, ninge cu secole amare/ninge epocal, mamã, ninge-n aer, în poeme, peecrane/ n-am murit de atâta frumusete, mamã,astãzi ti-am adus o floare -/ un poem neînteles dematale, un iures de metafore rare// ninge peste inimanoastrã, mamã, ninge torential si blând/ m-auzimatale mamã de-acolo din poemul cel sfânt/ - poemscris pentru Maramures, pentru fratele Ion, pentruviatã/ pentru noi toti, draga mea Dimineatã!-”

Ca un nou Esenin, Dan David dedicãversuri si poeme mamei, versuri greu de uitat prindorul pe care-l cuprind. Din poemul „Mama”, treistrofe: „culcus de vulpe albã tremurã-n dumbravã/e copilãria mea tristã, ca un felinar de blandã/ mamãbunã, viatã dãrâmatã si bolnavã/ ai rãmas o livadãpustie amarã si plãpândã// a pogorât uitarea ca unbalaur, mamã/ flori de noapte caldã picurã galespeste veac/ sunt vinovat de tãcere, stiu, o sã dausamã/ tac rãu, mamã, tac strâmb, piezis, nu maistiu sã tac// într-o amiazã de mesteceni tineristrãlucind/ se prãbuseste-n noi si sfânta primãvarã/se bâlbâie tineretea noastrã de hulubi arzând/ dardacã avem Mamã, fireste … avem tarã.”

Poezia este puritate si nebunie, sentimentprofund si metaforã uluitoare, aceasta este, pentruDan David, Poezia: „si mai stiu cã trebuie sã neîmbrãtisãm iubito, iubite/ ca douã pietre vinovate,ca douã cruci înflorite/ ca douã vieti trãznite/dusmãnite/ de calzi de zâne, de rãcorosi/ de pretini,de profeti, de ciuhureti, de urâti, de Feti FoarteFrumosi// si mai stiu cã trebuie sã mã urãsti, sã mãvrei/ iubito pasnicã si bunã, teroare, fictiune, sarpecu clopotei/ Jderoaicã, delir de narcise, fantasme siiasomie/ suntem minciuna spusã de pãsãri numitãpoezie/ scrie tu cu sãrutul meu literaturã, iubire,barbarie/ scrie cu sãrutul meu o prãpastie, un

entuziasm, omoarã o stafie -” etc. - Scrisoaredeschisã cãtre prietena noastrã IoanaCosânzeana - pag.36 - 37. Excelent poemul„Camus”, din care citãm o strofã antologicã: „fãrãel n-as fi fost niciodatã, sufletul meu sã vã spunã/sau veacul care m-a nãscut liber sau arta care m-anãscocit/ bãiat blestemat de poezie într-o tulburefurtunã/ dragostea lui mai vegheazã, sunt limpedeca lacrima, sunt vietuit.” pag. 38.

Dintre optzecisti - si, poate, în fruntea lor- ar trebui asezat, în orice istorie literarã, DanDAVID. Redãm alt final de exceptie, din poemulScrisoare mamei: „mamã din câte stiu pãmântu-icea mai limpede cântare/ e o frunte imensã subcare fiecare-i un creier de soare/ auzi dumneatamamã muntele meu e spart si mã doare/ cândtâsnesc de aici poeme cu boturi de cerbi pespinare.”

Se pare cã relatia cu tatãl nu era dintrecele mai fericite. Cel putin asa reiese din poemul„Tata” si din alte douã-trei. Redãm din poemulamintit începutul: „tata, zeu bãtrân si obosit, a plecatcu cãruta la pãdure/ într-o zi de iarnã, într-o zi devarã, într-o zi a nimãnui/ mã frigea biciul lui peceafã, pe spinare;/ soare usturãtor se înfigea în mineca un cui” pag. 44; dar si o presupusã împãcare înpoemul „Scrisoare de la tata” pag. 5o-51, din carecitãm: „dã la o parte sentinta care-ai pus-o pesteViaþã/ si vino acasã, vino, fiul meu, mi-esteSingurãtate si/ Bãtrânetea-mi curge pe fire, pe fatã/viata ta plânge cu Poeme acuma si-n veci/ dar dãla o parte poemele si treci”; si se mai pare cã poetulnu a dus o viatã prea ordonatã, din moment ce spune:«…mai bine faci versuri, e primãvarã ca-n ochii lui/Sadoveanu, oho, nu mai bate Bulevardul Trândãviei,tata e/ plecat, împingi vântul la vale, închizi ultimul/usa la cârciumã” - „Nu vã zburati creierii” pag.56.

Mai departe, el se autocaracterizeazã aºa:„... si ochii mamei au rãmas douã porunci/ în rãcoaredin iarbã, în lunci/ peste societãtile providentei, pestePoesie/ peste vesnicia toatã, se stie-Poesia, pricinapentru care/ sunt/ natie ciudatã de Luceafãr, orastorential/ mutându-se-n cuvânt” pag. 58.

Autobiografic este poemul de la pag. 60 -si nu este singurul, unde bãnuiala noastrã esteconfirmatã privitoare la relatia fiu/tatã. Cel putinasa reiese din urmãtoarele versuri: „Tata a luathotãrârea cea mai omeneascã si mai/ cumpãtatãcu putintã: m-a bãtut zdravãn cu un par/ de carpen,îmi plângea si pãmântul de milã!/ Matale, mamã ai

C

Cronicã literarã

Poesis 29

* * *

P.S. O coincidentã interesantã si, în acelasi timpfericitã, face ca Alex. Stefãnescu, criticul de laRomânia literarã, sã-l asemene pe M. Gãlãtanu,într-o anume mãsurã, cu Dan DAVID. De altfel,cronica criticului este entuziastã, probabil cã pe bunãdreptate, la cartea „Poeme amniotice” semnatãde M.Gãlãtanu, unde acesta spune: „...Numeroasealte poeme din aceastã carte sunt de neuitat. Au ofervoare care nu este o simplã turbulentã lingvisticã,sunt strãbãtute de un vânt de nebunie prin careaduc aminte de dezlãntuirile poetico-retoriceale regretatului Dan David.”

Intuitia noastrã, în ce priveste valoareapoeziei lui Dan David, nu ne-a înselat sau este, într-un fel, reconfirmatã.

plâns si m-ai smuls de sub torentii/ de mângâieri-Ah, bunul meu tatã?/ Cât de mult te iubesc!/ Tatas-a asezat pe o grãmadã de lemne, aruncând/ uitãturala Calul care venise lângã mine/ ca o mirare, ca otristete - ca o Elegie nescrisã despre/ Cai - acestebucurii contemporane, aceste vise pe/ cale dedisparitie... Prieteni dumneavoastrã, scrieti/ un poemdespre Cai, acum cât mai e timp, nu uitati/ cã suntemcontemporani cu sfârsitul lumii!”

artea este o desfãtare profunddureroasã, freneticã, uluitoareprin metafore si suferinta pentrupoezie - pe care el a scris-o cu

mare sperantã si a avut si de ce -, sincerã, frustã,aproape un delir întru puritatea spunerii, deciinspiratie si trãire paroxisticã si unde bucuria versuluiîmplinit nu lipseste.

Dan DAVID - un poet prea devreme uitat.„Eu vã iubesc pe toti”, carte apãrutã laEditura Eminescu, în 1982, este o carte de tinut minte.

C

Cronicã literarã

30 Poesis

emarcam, comentînd ultima antologie liricã a lui Cassian Maria Spiridon, Noduri pe linia vietii (Edit. Paralela 45,

Pitesti, 2007), cã poetului îi este propriu un gende confesiune biograficã aparte, care prelucreazãîn materie sensibilã doar detaliul semnificativ,experienta esentialã, ce dã sens atît biografiei reale,cît si celei poetice. Situarea în pofida unei poeticia prozaicului, a “observatiei realiste”, îmi pãrea dealtfel a se detasa drept atitudinea poeticã predilectãîncã dintr-o primã posibilitate interpretativã,elementul paratextual Noduri pe linia vietiisugerîndu-mi chiar ideea de fragmentare, derupturã a experientelor biografico-lirice derãscruce. Funciar nelinistit, manifestîndu-se îngesturi largi, de esentã si expresie evidentromanticã, autorul unor texte emblematice caScintilatii, Nimic nu tulburã ca viata sau Cînd

vine îngerul pãrea, într-adevãr, a contrabalansaexcesul de picanterie biograficã sau de referentprozaic din poezia unor congeneri optzecisti prinoptiunea transantã pentru aventura po(i)eticã deexceptie, care sã înnobileze universul banalitãtiicotidiene, convertindu-l într-o hipermaterieimpregnatã de simboluri mitologice si hierofanii.

Parcurgînd începutul celui mai nou volumal poetului, O sãgeatã îmbrãcatã în roºu(Edit. Paralela 45, Pitesti, 2008), cititorul poateavea impresia cã acesta continuã si potenteazãeroica tentativã a “lupului însingurat” de a rezistaasaltului unei alteritãti incapabile a-i intui resorturileadînci ale permanentei lupte cu viata. Delocîntîmplãtor, primul text al cãrtii se intituleazã chiarO aventurã în zori, intertextul eminescianmãrturisind afilierea la poetica romanticã si,implicit, un fel de amarã nostalgie a solitudiniivoluptuoase si deopotrivã dureroase, în care eul

EMANUELA ILIE1. Cassian Maria Spiridon

R

Cronicã literarã

Poesis 31

Cronicã literarã

liric – rupt de lumea materiei minore si racordat,dimpotrivã, la cea a marilor formatiuni geologice– se retrage doar pentru a contempla infinitul si aîntelege desertãciunea celor omenesti. Ideea seprelungeste într-o serie întreagã de poemeconstruite, secvential sau total, pe tiparul aventuriisolitare într-un cosmos perceput ca o solutiecatharcticã: “îmi spãl privirea în Ocean/ de lucruriletoate/ pînã pielea se acoperã de sarea si solziisingurãtãtii/ si mîinile îmi sînt ca de amfibie// sublimpedele cer/ mã aflu tot cuprins de apa/ în caremunti golasi//încremeniti în valuri// se revarsã”(***).

ar majoritatea poemelor din primul ciclu, stîncã si val, se articuleazã pe o perceptie extrem de vie si totalizantã a

alteritãtii, si în special a feminitãtii, pe care un criticde talia lui Gilbert Durand o vedea, semnificativ,drept cea mai radicalã formã a alteritãtii. Cîtevadintre ele se si construiesc, din acest motiv, cadescriptii expresive ale feminitãtii dintotdeauna,doar întîmplãtor încarnate în iubita poetului: “iubitaare nurii expresivi/ ca o sonatã beethovenianã/ cusîni si solduri de statuie/ pare o statuie chtonianã/ea se exprimã liber si carnal/ mater genitrix siBeatrice” (***). Desigur cã ceea ce prevaleazãeste semnificatia acestei existente cu functia dealter ego, în care actantul aventurilor liricegrandioase se poate reflecta în decursul meditatieisubsecvente, de regulã temporale: efigie afeminitãtii însesi, partenera-obiect al transfigurãriipoetice apare întotdeauna si ca pretext al racordãriidefinitive la atemporal, la mitologie si istorie. Peoglinda vizitatã de stele, în cursul unei enigmaticecãlãtorii “plutitoare pe marea egee”, poetul devinevisãtorul ce se transportã, bineînteles “în somn”,într-un fel de spatiu-timp al utopiei, în care sereitereazã la nesfîrsit istoriile de dragoste de facturãmitologicã. Iubirea are, în acest caz, functia decatalizator existential: “iubirea dintîi mã însoteste/prin rãcoarea diminetii/ doar marea si orasul într-o pînzã de ceatã/ valuri cãlcate de greci fenicieni…/popoare vechi/ au rãmas doar cetãti în ruine”.

Altãdatã, erosul functioneazã ca termenal binecunoscutei ecuatii, alãturi de celelalte douãforþe ce-si relevã, treptat, sensurile de autentici

magistri ai ontosului. Într-un loc, raportarea laChronos si la Thanatos reuseste sã dea contur clariubirii ca succedaneu al nemuririi: “ne îmbrãtisãmfãrã trecut// perechea ce începe lumea// ocuriozitate ostenitã ne îndrumã// în adunareaclipelor/ inimi neîmblînzite/ sapã prin aerul cald/ untunel de-ntelesuri// în fuga constelatiilor/ aflãmurmele distrugerii/ o cãlãtorie ce ne îmbracã/ învaluri înghetate/ disperarea”(***), iar O aventurãîn zori se încheie, la fel, cu o constatare fãrãechivoc: “e timpul încãtusat/ de mîna ta/ ce-mipoposeste/ palidã pe frunte”. Gesticaîndrãgostitilor pare, de aceea, deseori încremenitãdincolo de spatiu si de timp (“unde se terminãLumea”). În atitudini hieratice, îndrãgostitii gustãexclusiv din aromele tari ale naturii vesperale încare actul erotic, fireste pur, se vrea conservat îneternitate: “în aer sufletu-mi te-mbracã/ si-nmirodenii orientale/ întreaga ta fãpturã/ pe tãvi dealabastru stã culcatã/ si sînii tãi întrebãtori/ spargaerul/ ca primãvara florile de mãr// ne-am culcatsub marele ulm/ împreunã/ în plinã amiazã/ vesteacea bunã hrãnea lacom albine/ de sînziene// (într-un timp cu vînt/ cu ploi/ cu miresme)/ …/ rãmîi viusi normal/ în lungul anotimp al coacerii/ cu pieptuldespuiat/ sub furtunile utopiei”. Chiar si în cazulabsentei temporare a celeilalte, eul liric îi trãiesteplenar amintirea conservatã perfect chiar si înmemoria organelor (“te vãd doar cu mîna/ ajungedoar bratul meu sã te afle/ ca tu sã fii cuprinsã/salvatã// printre crenelurile sufletului/ din hãurilezburãtoare”), semn cã iubirea, O sãgeatãîmbrãcatã în rosu, este singura sansã de a epurafiinta de zgura biologicului supus degradãrii, de aconverti angoasele si tensiunile existentiale în recursla absolut, la nemurire.

Celelalte douã cicluri, nãscut de Învieresi nimerind în iad, respectiv miscãri alesufletului, dau mai degrabã senzatia cã biografiapoeticã pe care Cassian Maria Spiridon o traduceîntr-O sãgeatã îmbrãcatã în rosu se împarte,egal, între intimitate si existentã socialã, întreaccesul la interioritatea profundã si nevoia deintegrare într-o veritabilã castã, cea a poetilorautentici si marcati de suferinte cumplite (“sîntemtrecuti prin frigul polar/ prin hidoasele mlastini aleterorii/ cu vergi pe sinare/ si dungi adînci pemeninge”). De aici atmosfera mai întunecatã,precum si geometria severã a versurilor, care închid

D

32 Poesis

Cronicã literarã

de tensionatã, a dramei existentiale pe care otrãieste perpetuu poetul. Vãzut colectiv (“noi/victoriosii înfrînti/ umbre ale umbrei/ rostogolite/într-un mileniu/ care-si deschide largã/ poartaînceputului”) sau individual (“precum un ghemrostogolit pe scãri/ o datã/ încã si încã/ îti simtitrupul ca o roatã/ si te ridici/ tot plin de rãni/ la felde viu”), acesta apare, si în O sãgeatã îmbrãcatãîn rosu, drept muritorul însemnat cu harul de amultiplica parcã la infinit suferinta umanitãtii si de ao transfigura, asadar a o salva, poematic. Adicãcel ce reitereazã la modul simbolic destinul fiuluilui Dumnezeu (nu scria Arghezi, într-un articolmemorabil, cã numai Iisus si poetul au putut firãbdati sã calce pe mare?). Si totusi, în mãsura încare obligã, un asemenea destin asigurã. Spredeosebire de umanitatea asa-zicînd comunã, poetul– si implicit autorul cãrtii prezentate aici – nu trebuiesã se teamã. Cãci, în ciuda convingerii exprimateîn textul plasat în pozitie finalã (si intitulat, expresiv,chiar Infernalia), mie mi-e clar cã “spre Infernalia/acolo unde/ vesnica tãcere/ a spatiilor nesfîrsite/înspãimîntã”, el nu o sã ajungã niciodatã…

o meditatie apãsatã pe tema îngemãnãrii perpetuea vietii si a mortii, apoi a dezamãgirii si a luciditãtiiinerente perceptiei acestei complementaritãtifunciare. Liniile poematice sînt de regulã confesive;majoritatea textelor se configureazã, de altfel, caautoportrete amare, în care frazele gliseazã întresarcasm si nostalgie, între scrîsnet dureros sibucurie amarã de a fi. Mirarea pare, de altfel,starea poeticã predilectã mai ales în ultimele texte– nu jubilatie de a trãi sau extazã în fataspectacolului vietii, ci mirare de a fi (încã) viu, de anu fi rãpus de “gloantele” trãitului. Cu recuzita sisimbolistica bine stiute (pe de o parte, pusti sigloante, cuie si bastoane, rãni si alte forme detorturã psihicã si fizicã; pe de altã parte,porumbelul, corbul si tigrul, ca avataruri aleidentitãtii sau alteritãtii), textele re-compun liric undestin christic ale cãrui dureroase “noduri” trebuiecitite ca trepte ce pregãtesc actantul poetic “pentruvremile ce vor sã vinã/ pentru clipa înghetatã/ cîndTemnicerul va veni” (Clipa înghetatã). Interpretatastfel, finalul ultimului volum publicat de CassianMaria Spiridon este o exprimare liminarã, extrem

Poesis 33

2. Despre limbaje, sentimente si alte rãtãciri(Dan Mircea Cipariu & co)

n interesant metisaj de formule si viziuni artistice ne propune Dan Mircea Cipariu, în ultimul sãu volum, Poemul matritã (Edit.

Brumar, Timisoara, 2008). Un volum la mai multemîini (la patru, dacã ne gîndim la artistul plasticfoarte interesant, Mihai Zgondoiu, autorul inedituluiperitext reprezentat de un DVD cu lucrãri de video-art figurînd alteri ai aceluiasi Cipariu; la sase, dacãluãm în calcul contributia Ioanei Crãciunescu, poetace-1 secondeazã în ultimul text al cãrtii, poemulmatritã, la patru mîini; la mult mai multe mîini,dacã ne gîndim la influenta pozitivã a doamnelor -sau domnisoarelor?- cãrora le sînt dedicate cîtevapoeme: Cornelia Mãria Savu, Delia Cojocariu,Mãria Rãducanu, Carmen Nicoarã), plus un sîsîit,unduit etc. ce acompaniazã invariabil fiecaresecventã textualã din ciclul median, 13 ispitiri alesarpelui.

O carte-experiment, asadar, cu o tinutãgraficã de exceptie, si care se deschide cu o paginãneagrã, în care este tãiat conturul figurii autorului,

matritã poate a unui destin reductibil la o formãimprecisã, ori, si mai bine, sugestie a vulnerabilitãtiide a construi un tipar exact pentru un sine ce sedovedeste, în definitiv, evanescent chiar si cînd paremultiplu. De aceastã dinamicã a raportuluiidentitate-alteritate nu sînt strãine nici cele treicontururi ale aceleiasi figuri de pe prima copertã avolumului, si nici secventele despre insecuritateaontologicã pe care le putem descoperi în mai multedecupaje ale Poemului matritã: «dai literatura sinumãrãtoarea clipei pe gît/ îti iei un an sabatic/pentru a sti cine esti/ cine sînt» (poemul matritã,anul sabatic); «am ordonat creierului meu/incertitudini cît pentru sapte vieti// recoltele au fostpe mãsurã:/ pierderea de sine/ si un limbaj despredezordinea universului» (poemul matritã, a zeceaispitire a sarpelui). Un poem se numeste chiarpoemul matritã, pierderea de sine si detaliazãdrama rãtãcirii într-un univers labirinticfantasmagoric si prin urmare inconsistent: «înrosescimaginarul si trupul lui de profet/ cu dezordinea/cu jurnale secrete/ cu flori carnivore/ trãiri/ fete/

U

Cronicã literarã

34 Poesis

Cronicã literarã

autorul poemului matritã rãmîne un sentimentalinsuficient de bine camuflat. Optiunea este transantexprimatã undeva, într-o rescriere a cunoscutelorversuri labisiene: «citesc si simt./ simt si citesc!».(Auto)ironia, cîtã existã, e si ea un semn pentrufrustrare si neîmplinire: «scriu pe sticla albastrã/transparentã/ a barului de noapte:// «haos si gîndiricategoriale/ dragoste si asteptare/ asteptare sidragoste!»// barmanul îmi mai dã si încã/ o tãrie/pentru singurãtatea mea/ cu pesti rãpitori si strategiifata\e»(poemul matritã, rendez vous).

«Jargonul» cibernetic de care uzeazã DanMircea Cipariu în carte este, asadar, de la un punctcel putin, înselãtor. La fel, cumulul de sintagmenominale care în aparentã dau tribut optiunii pentruurbanul hipertehnicizat, în care se miscã,halucinant, fiinta cu sentimentele aproape difuze,poate sugera la fel de bine atît victoria (nefericitã)a tehnologiilor comunicãrii asupra altor forme derelationare, cît si înscrierea periculoasã, de nu chiarpierderea totalã a libertãtii: «viata mea macinãexces/ exces exces exces// multiplic pînã laepuizare/ un bulevard cu luminã rosie/ o piele desarpe si latex/ peste terapia de a scrie» (poemulmatritã, fisã de cercetare), întregul poem matritãdevine astfel, pe de o parte, maniera de cele maimulte ori fericitã de a converti acest exces detehnologie a informatiei si a comunicãrii înseriateîn matrice a literarului sau a sentimentului care(încã!) mai existã într-o lume a kitch-ului si astereotipiei asumate drept mod de viatã. Dar, pede altã parte, si un subtil avertisment asupralimitelor limbajului într-o lume a tehnologiculuisufocant, care poate aliena individul atît de sine,cît si de posibilitãtile si asa fragile de comunicarecu lumea.

bãieti// un labirint perfect de fantasme si incertitudini/o burtã cu stele fixe si suferintã/ din care voi iesipregãtit sã nu spun nimic nimic nimic// forme siformate despre pierderea de sine/ sentimenteelectrocutate la stiri în direct».

eloc întîmplãtor, simbolul ofidian însoteste dublul textual al lui Dan Mircea Cipariu în aceastã orbecãire

stranie printre cotloanele interioare, printre «numerelesi contabilitãtile» esecului de a fi: «sarpele sehrãneste cu întunericul meu/ cu ascunzisurile dinparadis si oglinzi», ne mãrturiseste autorul în primaispitire a ºarpelui, iar în cea ce-a treisprezeceaispitire ne îngroasã semnificatia negativã asumbrului însotitor: «sarpele toarnã venin siavertismente/ peste incertitudinea de a fi». Unînsotitor, asadar, malefic, dar care în definitiv poateavea si functia de alter interior - din punctul devedere al lui Jung, sarpele întruchipeazã «psihiculinferior, psihismul obscur, ceea ce este tainic, deneînteles». O stie, desigur, si Dan Mircea Cipariu;de aici, grija de a potenta, în mai multe rînduri,ideea de obnubilare a ratiunii si de autarhie a sinelui:«gura sarpelui din creier se hrãneste cu lumea meaascunsã/ fricoasã» (poemul matritã, a cinceaispitire a sarpelui).Fireste însã cã acelasi sarpe conoteazã (si o stimmai ales din interesanta interpretare mitanaliticã alui Gilbert Durând) posibilitatea de a renaste, de a«ademeni sfîrsitul/ si pe cei din reteaua de fantasmesi incertitudini». Aceastã salvatoare pure musicrãmîne, indubitabil, lumea sentimentelor netrucate:indiferent de poze, mãsti si alte travestiuri identitarepe care le poate împrumuta, în scriiturã cel putin,

D

Poesis 35

rice traducere a liricii lui Eminescususcitã deopotrivã interesul siadmiratia cititorilor, care urmãresc,cu o curiozitate fireascã, în ce

mãsurã harul traducãtorului izbuteste sã transpunãsubtilitãtile ideatice si virtuozitãtile stilistice alepoetului român si care, indiferent de imperfectiunilerezultatului obtinut, apreciazã gestul curajos alasumãrii acestui demers. Tãlmãcitorul – Ianusbifrons – e în acelasi timp initiat în esentele poeticiieminesciene si initiator ce-i dezvãluie lectoruluitainele acestei rostiri, cãlãuzã unicã a unui traseubidirectional (autor-cititor, cititor-autor), asupracãruia planeazã inevitabila si incomoda etichetãtraduttore-traditore. Paradoxalul rol de „slugã ladoi stãpâni” (cf. Franz Rosenzweig) îl joacã, de dataaceasta, cu smerenia-i binecunoscutã, italienistulGeo Vasile, a cãrei îndelungatã si pasionatã muncãde tãlmãcire a rodit editia bilingvã Din valurile

vremii / Dall’onde degli evi (Institutul European,Iasi, 2008).

Contrar uzantelor, pentru a apreciatemerara întreprindere a lui Geo Vasile e oportunã,înainte de toate pentru cititorul român, lecturastudiului semnat de Fulvio del Fabbro. Eseistulprezintã, selectiv si cronologic, principalele studii sitraduceri apãrute în volum (realizate de CarloTagliavini, Ramiro Ortiz, Umberto Cianciolo, Rosadel Conte, Giulio Bertoni, Gino Lupi, Mario Ruffini,Ion Gutia), semnaleazã calitãtile sau carentele lorsi considerã (în ciuda titlului – Receptarea luiEminescu în Italia) nejustificat termenul„receptare”, având în vedere caracterul sporadical aparitiilor de acest gen în Peninsulã. În schimb,lectorul italian va fi atras de antologia criticã si debibliografia ce precedã florilegiul româno-italian.Atent selectionate, textele critice relevãparticularitãtile si universalitatea poeticii

IZABELLAKRIZSANOVSZKI

Eminescu în limba italianã

O

Cronicã literarã

36 Poesis

Cronicã literarã

eminesciene; considerãm însã cã, alãturi depersonalitãti precum Titu Maiorescu, G. Ibrãileanu,Tudor Vianu, G. Cãlinescu, Edgar Papu, LucianBlaga si Tudor Arghezi, în grupaj – oricât de „mic”a fost proiectat – si-ar fi gãsit locul si câteva numede referintã ale eminescologiei contemporane.Întocmit cu onestitate si bun-simt, excursulbiobibliografic puncteazã momentele-cheie aletraseului existential al poetului si trece în revistãprincipalele sale creatii literare. Pentru o mai bunãîntelegere a omului si a operei, Geo Vasile oferãlaconice, dar extrem de bine-venite informatii desprecontextul politic si cultural al epocii. Foarte utile –de data aceasta mai ales pentru specialisti – sedovedesc Însemnãrile de traducãtor, ce înlesnescfamiliarizarea cu alchimia transpunerii lirice si permito minimã incursiune în atelierul de re-creatie al luiGeo Vasile. Acesta îsi face cunoscute intentiile,dezvãluie principiul sãu de lucru, îsi motiveazãalegerile si-si exprimã încrederea în capacitãtileperceptive ale lectorilor. Nu-si asumã riscul de adistruge, din comoditate sau ignorantã, specificitatearetoricii eminesciene; nefiind convins de validitateaunor solutii extreme, considerate excesive sineavenite (traducere într-un cod actual, comun sifacil; transpunere interpretativã), opteazã pentru„[…] inevitabila si aspra cale de mijloc: traducãtorulva trebui sã intervinã doar motivând eventualeleînlocuiri de cuvinte, dar nu de înþelesuri saumetafore, adãugãri sau omisiuni de adjective,conjunctii sau benigne locutiuni, având mereu grijãde a nu modifica semnificatiile si profundele ratiuniartistice ale originalului”. Pentru a nu altera sensurile,tãlmãcitorul preferã sã renunte, atunci când situatiao impune, la rimã, dar cautã cu obstinatie sã pãstrezestructura ritmicã a versurilor.

electia celor 70 de texte s-a realizat tinând seama de criteriul valoric; regãsim în antologie antume (48) si

postume (22), scrieri de tinerete si de maturitate,capodopere si variante, poeme integrale saufragmente. Printre translatiile fidele ale titlurilor(Floare albastrã / Fiore azzurro; Atât defragedã… / Così soave…; Rugãciunea unui dac/ La preghiera di un daco, La steaua… / Finoalla stella… etc.) se strecoarã sugestiveleSull’imbrunir... (Sara pe deal…) ºi Dal pélagodi sogni… (Din oceàn de vise…). Calitateaoricãrei traduceri e conditionatã (si) de temeinicia

formatiei lingvistice a traducãtorului. Geo Vasilenavigheazã cu usurintã si sigurantã printre registrelelimbii: preferã vocabule poetice (alma, speme,polve, nembo, indarno, solingo, frale, etra,verno, tenebror, opra, cerulo, ubere) sau structuriverbale consacrate în lirica italianã (cingea, vedea,parea, pendea, s’accendea, avean); gliseazã cuelegantã de la termenii livresti (formele de imperfectduolo, nembo, silfo, flutto, adamantino, palagio,errabondo, immane, orbe, monile, nume, crine,pélago, prece), rari (pecchia, istessa) sau arhaici(fola, indarno, avello, savio, zimarra, verone) lacuvinte si expresii familiare (mica, amoretto, cicca,storia da incubo, casi della vita), populare(grinfia, a mo) sau peiorative (donnaccia).Dificultãtile inerente sunt surmontate cuingeniozitate: lexemele sau constructiile tipicromânesti rãmân uneori (aproape) neschimbate (Sf.Miercuri / Santa Miercuri, Sf. Vineri / SantaVineri, doina / doina, zâna Dochia / fata Dochia,Cãtãlin / Cãtãlin), iar alteori sunt iscusit transpuse(eres / leggende, vornic / ministro, doineºte /suona doine, dalbe / chiare, sezãtoare / a veglia,Haram de el / povero lui!, colindã / fremon,scripturele române / antichi libri patrii, letopiseti/ cronache e gesta, Musatini / Musciatini,Basarabi / Bassarabi. Strãdaniile de gãsire acuvântului „ce exprimã adevãrul” îl conduce spresolutii inspirate: optiuni fericite ce surprind nuantesubtile (vernice repellente / lustru fãrã bazã, vestid’oro porporino / strai de purpurã si aur,l’ampolla corpaciuta / garafa pântecoasã, niveo/ alb ca neaua, vino qual ambrosia / vin deambrã, infinito piano / noian, fiamme pullulanti/ fãclii o mie, l’alveo di zolle / prispa cea debrazde, a file fitte / rânduri-rânduri, il loro passodi sabbia / usor-mãruntul mers, sonno infinito /vecinicul repaos, l’azzurro sogno / visul deluminã, nel telaio di sventura / privazul negru-al vietii-mi, forze cieche / stihii, l’altalenadell’ingegno / al mintii scripet, Bajazid, ilfulminante / furtunosul Baiazid, il nostranovoivoda / domnul nostru, il tal dei tanti tali / omde rând, voce accorata / glas cu durere, lacivetta / rece si cochetã, inargenta di faville /umple cu-ale ei scântei, col lume del pensiero /înseninându-mi gândul, dolci rimembranze /aduceri-aminte, suona con amor divino / cântãtainic cu dulceatã), repetitii /dublãri ce intensificãideea poeticã (dolci dolci; nulla, niente; lunghilunghi; cuposcuro; Fra tanti alberi e vele),

S

Poesis 37

Cronicã literarã

sinonimii potrivite (aedo / bardo / vate; illibato /augusto; mesto / tetro; vacuo / scipito; polve /pulviscol) si surprinzãtoare creatii proprii(biancoargentee le ali / de-argint aripe albe;gattità / motãnime; il sempreazzurro lago / laculcel albastru; l’occhioazzurro / ochii vineti;demonangelicata / demonico, curato). Surprindeplãcut predilectia si folosirea adecvatã, în diversecontexte, a adjectivului verde: luci verdi (lumine);i verdi anni (anii mândri); un verde ramo(ramurã); carico di verde (ce încãrcat era defrunze); verde letto (împletiti un pat); anni verdi(tineretile, junie). Polisemia cuvântului dor e redatãprintr-o pletorã sinonimicã: ansia (Epigonii, Fãt-Frumos din tei), anelito (Înger de pazã, Gândindla tine, Luceafãrul), desìo (Scrisoarea I, Mai amun singur dor), affanno (Scrisoarea I, Nu mãîntelegi), duol (Luceafãrul), travagli (Criticilormei), ardore (La steaua…); si infiamma (a crestede dor – Fãt-Frumos din tei), ardente (cu dor –Fiind bãiet pãduri cutreieram). Spectaculoase nise par versuri precum: „[…] ma sono dei santoni/ Se sazia è la voglia…” („[…] virtutea e usoarã/ Când ai ce-ti trebuieste…”); „Parigi fonde aflutti, è tutta una romba” („Parisul arde-n valuri,furtuna-n el se scaldã”); „Mentre l’altro stacercando l’assoluto del pensiero” („Altul cautãîn lume si în vreme adevãr”); „Ululando qualbufera e schioccando quale pioggia… /Mugghia il campo di galoppi e di gridi dibattaglia.” („Vâjâind ca vijelia si ca plesnetulde ploaie… / Urlã câmpul si de tropot si destrigãt de bãtaie.”); „Che avanza, viene,piomba, tutto abbatte e calpesta” („Care vine,vine, vine, calcã totul în picioare”). Interesantãe transpunerea cuvântului bucium (buccine –Scrisoarea III; corno – Sara pe deal, Fiind bãietpãduri cutreieram), dascãl (sagrestano –

Melancolie), schit (convento – Fãt-Frumos dintei), talangã (sonaglio – Mai am un singur dor).Dacã adãugarea unor epitete e beneficã,suplimentând sensul (zâmbire / sorrisoincantatore; ramurã / un verde ramo), în altecazuri renuntarea la ele implicã pierderi semantice(dulci icoane / pitture; biatã roabã / schiava;câmpul solitar / quelle lande). Discutabile suntusoarele deturnãri de sens („Au moartea ta, înger,de ce fu sã fie?” / „Angiol, tua morte ha metaalcuna?”; „De nu m-ai uita încalte” / „Bada anon dimenticarmi”; „Parc-am murit de mult.” /„Già io fossi morto?”) si inexactitãtile (în stâlpiizbeste toaca / si sbatte la simandra; presuri /tordi). În sfârsit, tinuta graficã remarcabilã e usorstirbitã de minore erori si inconsecvente tipografice(lipsa unor semne grafice la versiunea italianã: più/ piu; una cenno, în loc de un cenno sau unaccenno).

omplexitatea universului liric eminescian este o nobilã provocare pentru orice traducãtor; reusita

initiativei lui Geo Vasile se datoreazã, poate, (si)fascinatiei pe care talentatul italienist o resimte fatãde Poezie si fatã de resursele celor douã limbi.Meritele volumului si însemnãtatea sa culturalãcompenseazã cu prisosintã neajunsurile – inerenteoricãrei transpuneri. Parafrazându-l pe Fulvio delFabbro, orice traducere, oricât de izbutitã ar fi, lasã(demersurilor ulterioare) „zone de penumbrã, ceîngãduie însã mereu noi si tot mai hazardateexplorãri”. La risipirea acestei semiobscuritãticontribuie, generos, mãiestrita tãlmãcire a lui GeoVasile, care-l situeazã pe autorul ei printretraducãtorii de elitã ai culturii române.

C

38 Poesis

Cronicã literarã

riza identitarã este, pentru majoritatea oamenilor, o etapã neplãcutã a adolescentei. O depãsesc, de obicei, nu

reducându-i misterul – ci ignorându-i premizele.“Incidentul”, marcat de întrebãri incomode,

este pur si simplu uitat, existenta derulându-seulterior, sub semnul grijilor, al goanei dupã statutulsocial sau bani, al alcoolului ori al împerecherilor.

Fac exceptie, de bunãseamã, poetii.Maturitatea vine (dacã vine!) peste ei mereu înultimul ceas – si-i aflã întrebând si întrebându-se,monoton si sacadat, senini ori disperati, “Cine sunt?Ce caut în lumea aceasta? Cine si de ce m-a trimis?”

Faptul în sine nu are nimic rusinos. Pornireade a-si ascunde slãbiciunile e înscrisã însã în fireaomeneascã si deseori poetii afiseazã o sigurantã desine pe care în realitate nu o au. Delicatetea sivulnerabilitatea se aseazã, ca o rouã abia vizibilã,numai printre cuvinte.

Nu pot decât sã laud curajul poetuluiOlimpiu Vladimirov de a-si numi ultimul volum“ Identitate” (Editura ExPonto, Constanta, 2008)si de a aduna între copertile lui chiar poeme alecrizei (fãrã de sfârsit, dupã opinia mea) care ne

mãsoarã existenta.Viata, ca drum ascendent este aparent

monotonã si evident lipsitã de un scop care sã ojustifice.

Sensul ei pare a fi doar durerea; asumareaei nu implicã mântuirea:

Desi nu execut nicio pedeapsãÎmi asum rãnile si sudoarea

fruntii:Ispitele se înmultesc la nesfârsit,Ca-n fata unei înfiorate Golgote

(Pas lângã pas)Am citat din poemul care deschide volumul

contrar asteptãrilor firesti acesta nu este o artãpoeticã – ci o confesiune în genul lirismului parabolic– pentru care poetul vãdeste disponibilitãti delocneglijabile. Kavafis poate fi maestrul unor asemeneaviziuni în care simplitatea si platicitatea seîngemãneazã cu sentimental înfiorat al sfârsitului,retinut si îndelung vibratoriu:

Ascult ecoul pasilor si urc,Iar muntele din fatã se chirceste:O dunã istovitã, o grãmadã de

oase.(ibid)

MARIAN DOPCEASeninãtatea poeziei

C

Poesis 39

Cronicã literarã

Nu intentionez, numindu-l pe marelealexandrin sã stabilesc vreo filiatie.Tonul lui OlimpiuVladimirov este altul – si altele îi sunt obsesiile. Viatae fragmentarã – si poezia nu poate fi altfel. De aceeael se defineste, ungarettian, drept <<”omul nevoii”/si al fragmentelor>> (Cu discretie).

u este vorba de influente majore,de instaurarea tiranicã a vreunuimodel – ci de o fireascã asumarea Culturii, realitate deloc

dihotomicã fatã de Viatã. Trãirile primare (“naïve”,în sens schillerian – si generatoare de intensãemotie) sunt complinite de “conventiile” Artei, poetulacceptând rigoarea constrângerilor (fie si numaiprozodice) – dar si sfidându-le, în poeme concise,fie de inefabilã ingenuitate:

Lângã buchetul de floriAstept întâlnirea tandrã,Deloc iluzorie,Cu fluturele din vis; /

Umbra luiÎmi zboarã si-acum peste mâini

(Întâlnire)Fie de ariditatea paradoxal seducãtoare a ratiunii:

Dincolo de împlinirileLucrurilor vizibileMã nãpãdesc umbreleFaptelor minore;

Am alternativaCã aceia care mã ignorãTrebuie sã-mi admitã existenta

(Alternativã)

Prezentã discretã într-o lume pe care amputea-o defini, blagian, drept o “corolã de minuni”,poetul stie sã caute, dincolo de aparente, sensurilecare-l include, nolens volens, si pe el. Existã legãturitainice care pot smulge din derizoriu si urâtmizerabila existentã umanã:

Cersetorul acela orbChircit pe treptele bisericiiÎsi sprijinã un umãrPe-aripa unui îngerDe ghips;

Pe celãlalt umãrSe odihneste mâna lui Dumnezeu

(Viziune)O asemenea credintã ar implica, oarecum,

solutionarea crizei identitare. O solutionare aparentãsi temporarã, desigur. Preferabilã, oricum,hipertrofierii constiintei de sine, infatuãrii sisuficientei prostesti.

Existã însã si o altã modalitate de a depãsiimpasul. Aceea a izothymiei, a înscrierii într-un siroarecum egalitar, a acceptãrii faptului cã nimeni nueste buricul pãmântului, cã suntem niste biete chipuride lut, supuse sortii si numai aparent identitare:

Cel care trebuie sã se bucureSe va bucura;Cel obligat sã plângã –O va face;Cel destinat sã moarã –Va muri;Cel chemat sã se nascã –Se va grãbi;Nu existã nicio capcanã a sortii…Destinul este mereu scris pe

frunte,Precum numãrul de înmatriculareAl luxoaselor limuzine…

(Soartã)

Amara (sau poate dulcea) povarã de a fise poate metamorfoza cu usurintã în oboseala de afi. Insatisfactiile de tot felul îsi pun pecetea pe celcare strãbate, dezabuzat, drumul:

Lucru-nceput îmi iese tot pe dosPustiuri s-au adãpostit în oase […]Nu-s împãcat cu mine însumi si-i

târziu(Soartã)

Asta nu înseamnã însã cã sfârsitul acesteidrumetii necerute ar fi acceptat ca o izbãvire.Dimpotrivã – eul se agatã, împotriva oricãrei ratiuni,de nãdejde (“suspin dupã un zar de sase-sase”).De viatã, în fond (“cât pot întârzii lângã lutulviu”).

Temperament clasic Olimpiu Vladimirovevitã, din instinct, excesele. Poezia lui este, dincolode melancolia intrinsecã, - seninã si reconfortantã.

N

40 Poesis

Cronicã literarã

ecentul volum de versuri1) al poetei BiancaMarcovici, pe cât de productivã, pe atât deexpresivã, ne pune în fata unor noi dileme-probleme, ce derivã din matematicul „lemã”

( termen grecesc, referitor la o „zicere”). De ce locuitoareaHaifei vrea un „espresso la Ierusalim”? Putea sã aleagã orasulIasi, unde si-a petrecut tineretea. „Patria e limba în care/ visezisi scrii, e cernoziomul/ adãugat în doze mici”, ne spuneautoarea, reluând afirmatiile unor înaintasi, printre care siZigu Ornea, nãscut Frumusica (Botosani). „M-am apropiatprea mult de ghetutele depozitate la Muzeul Yad Vashem”...„sunt milioane de nume, ca o Niagarã”. Acum întelegem, dece la Ierusalim se bea cafeaua neagrã si tare. Acolo estesingurul muzeu din Israel care este dedicat în întregimevictimelor Holocaustului. Israelul ca stat s-a nãscut ca PasãrePhoenix, din cenusa Holocaustului, iar Pasãrea Phoenix estenemuritoare. Dar poezia nu este nici politicã, nici istorie, nicifilosofie, ea este un jurnal scris cu panã de înger, chiar si atuncicând cuvintele sunt crude. „Te cuibãreai pe muntele deminciuni/ uitând cã nu esti vultur”. Primul rãnit este poetul. –„O nouã Anna Karenina / pipãie sinele”. Solidari suntem totusi,cel putin cu Chagall, atunci când citim – „Fragila vioarã/ canarulevreului/ca eternã victimã”. Poeta este permanent în dialogcu propria inspiratie, desi, spune ea – „ Niciodatã nu mãpregãtesc pentru tine”. Este o miºcare ca la scrimã, un pasînapoi înaintea unei actiuni ... poetice.

La moartea unui poet ea scrie –„Cad frunze, cadoameni/deodatã îi vezi plecând”.Candoarea nu a pãrãsit-oatunco când ne spune –„Eu sunt ca o pâine caldã”. Putinisunt cei care ar rosti aceste cuvinte, de teama de a nu firidiculizati. La Bianca Marcovici sunã natural si chiar credibil.Regret cã nu o cunosc decât din citirea poemelor. O datã amstat un minut de vorbã la sediul Uniunii Scriitorilor dinBucuresti. Cum se întâmplã cu oamenii care îsi iubescmenirea, ni se pãrea cã ne cunoastem de mult timp. Poetaeste purtãtoarea unor vechi si noi amintiri, de la neuitatulAuschwitz care ne urmãreste chiar dacã nu am fost, nuputeam fi acolo, pânã la nesfãrsitele conflicte din OrientulApropiat… „Suntem un popor neiubit”, scrie cu o nemãrginitãamãrãciune Bianca. Sperãm cã nu are dreptate. „Viseztriumful Esterei”, iatã versul care ne poate bucura. „Unde mãîntorc dau de vocea mea interioarã”... „M-am nãscut aproape/de teiul lui Eminescu”. Aceasta este Bianca Marcovici, mereusurprinzãtoare, mereu nelinistitã, cu bucurii si rãni adânci, trãindîntr-un mediu propriu, ca într-o placentã, poezia, pentru cãpoetii nu se nasc si nici nu mor, ei sunt mereu speranta ce nucunoaste nastere si nici moarte.

1)P.S. Volumul este bilingv, varianta ebraicã fiind semnatã deTomy Sigler, originar si el din România (Editura „ Haifa” –Israel)

BORISMARIAN R

1.BiancaMarcovici –

Espresso dublula Ierusalim

Poesis 41

Cronicã literarã

2. Douã cãrti noi de

Nina Cassian

a vârsta când altii îsi fac bilantul, Nina Cassian( n.1924) publicã la Ed.Cartea Tango, douã cãrti–„Confidente fictive” ( prozã, în parte publicatãîn alte editii), „Spectacol în aer liber”(poezii, în

bunã parte inedite). Vom începe cu poezia. „ Asteptam. Trebuiausã vie/ Fetii- Frumosi. Nu veneau/ O, vechiul Rosenau/ copilãrie...”În marea majoritate, poemele au ca temã iubirea, se încadreazã înpoezia eroticã, dar nota personalã, freamãtul nedomolit de vârstãal poetei, plaseazã tot ceea ce scrie într-un registru poetic, sã-ispunem, muzical, ceva amintind de Chopin, Schubert, Berlioz. NinaCassian este si muzicianã, a compus cantate, piese simfonice, sesimte prezenta melodiei în ceea ce scrie. „Sunt marea.. mi-a trecutde glesne/ si nu mai vreau...si nu mai pot fugi”. Aici presentimentuldisparitiei se confundã cu permanenta iubirii, marea poate fi sidragostea si moartea, miracol ce numai poetul îl poate sãvârsi. Separe cã adolescenta poetei nu s-a încheiat si nu se va încheiaprea curând, spre invidia personajelor biblice – „Ah, mã înspãimânt,eºti si prea frumos/ pãrul tãu pe care cade seara/ strãlucestefastuos si tragic”, pare a fi un fragment din Cântarea Cântãrilor,cu modulatii moderne...„ Vântul leapãdã cãmãsi subtiri”...”Cîndte-am vãzut n-am presimtit/ cã ai sã mã atingi cu pãrul tãu moale”...”Tu esti înaltul nesatiu”... „Zburau, el avea o aripã-n stânga/ eaavea o aripã-n dreapata/ ca 87untrup între douã aripi zburau”,parcã am citi titlurile romanelor lui Cãrtãrescu., s-o fi inspiratromancierul din poemele Ninei Cassian? Interferente. „Îtifãgãduiesc sã te fac mai viu decât ai fost vreodatã”... ”Dacã m-ai chema, ar zvâcni/ o mie de pãsãri în colivii. Nu lipsesc accentelegrave – ”si-am spus, hai sã murim putin/Vin, vin, mi-ai spus/Vinsã murim putin”. Nina Cassian stie sã sarjeze –„ Fac parte dindinastia gardului de peste drum” ...„Ea se desfãcu de câteva ori/de ea însãti”. In poemele ei se simte prezenta bãrbatilor pe carei-a iubit, uneori pare cã se stie despre cine este vorba, dar poeziaeste mai puternicã decât realul, bãrbatul este aerul din jurul sãu, otrãsãturã din chipul sãu, o voce, iubitii sunt fantomatici si senzuali,existã numai o fereastrã. , mobila din camerã, ninsoarea, lumina,umbrele.Puternic conturatã este femeia – poet – „M-am asezatsub becul cel mai puternic/ ca sã mã vezi si sã stii/ sã nu potispune vreodatã / cã ti-am ascuns stângãciile mele/asimetriile sizonele imperfectiunii”. Niciodatã monotonã, monocordã, poeziaNinei Cassian nu este un rezultat al unei elaborãri, ea este glasulînsusi, corzile ei vocale scriu direct, ea nu este nici cerebralã, desiar fi putut sã fie, nici vetust-romanticã, respirã autenticul omuluiîn modernitate. La un moment dat ea se simte învinsã – „Mi-amscos cu o mânã bãtrânã/ floarea din pãr”. Apare „un crângposomorât”, dar vitalitatea nu este abandonatã definitiv -„Ar trebuipedepsitã fuga de dragoste”. Un vers cu totul memorabil, dinpoemul „Iubitul cel prost” – „si mi-au plâns de milã zâmbetelegurii”, iar ”Iubirii” îi spune – „Îti multumesc si pentru deznãdejde”,.Cine a încercat sau încearcã sã o marginalizeze pe poeta NinaCassian nu face decât sã aducã un deserviciu istoriei literaturiiromâne din care ea nu poate luipsi, indiferent de „contributiile” eila proletcultismul pe care l-a pãrãsit de jumãtate de secol.

Volumul de prozã „Confidente fictive„ („Atât de grozavãsi adio ” si alte proze) este o reeditare ale unor proze din antologiade la BPT din 1993, dar si cu adausuri. Despre ele vom vorbi cualtã ocazie.

L

42 Poesis

Cronicã literarã

3. DieterSchlesak - un scriitor

ce facecinste culturii

europene

În acest an a apãrut la Ed. Polirom unul dintre romaneleDe succes pe plan european, în traducere româneascã,„Capesius, farmacistul de la Auschwitz”. Este o, carte despreHolocaust, scrisã de un autor german, un sas nãscut la 7 august1934 la Sighiºoara. Se ºtie cã la fel ca în alte þãri, naziºtii au gãsitcolaboraþioniºti printre etnici germani, dar ºi de alte naþii (în Franþa,Polonia, Slovacia, Croaþia, Ungaria, România, Letonia, Lituania,Estonia, Ucraina, º.a.). Fãrã acest sprijin, poate cã nu s-ar fi ajunsla un genocid de asemenea proporþii nu numai Holocaustulantievreiesc, dar ºi uciderea polonezilor, cehilor, ruºilor, serbilor,romilor, etc. Dieter Schlesak priveºte cu un ochi critic ºi obiectivceea ce s-a petrecut cu unii conaþionali ai sãi, ca ºi atmosferahalucinantã din lagãrul de cea mai mare „eficienþã” în privinþamorbiditãþii prin crimã organizatã. (circa 3 milioane de oameniuciºi). Dupã studiile fãcute în România socialistã, unde nu s-aputut afirma plenar ca scriitor, Schlesak se stabileºte în RFG, în1969, unde îºi scrie cãrþile care îl fac cunoscut – romanele - „Ziuapatriei”, „ Arta dispariþiei ” (1986) „Uitucul” (2002) ”Un romande dragoste” (2004), „Capesius, farmacistul de la Auschwitz”(2006), „Vlad. Corecturã la Dracula” (2007), plachete de versuri– „Prezentul înþelept” (1981), ”Efectul de tunel” (2000),„Plãcerea buzelor” (2000), „Pierderea toamnei” (2006), „Deºaptezeci de ori sete” (2006), ”Poeme despre pierdereanumelui, despre dragoste ºi moarte” (2007), º.a. Traducereatitlurilor este dificilã, am tradus mot-a-mot, în varianta literarã arputea sã sune altfel. A mai publicat eseuri, printre care ºi impresiidupã o cãlãtorie în Transilvania natalã (2004). Este membru alPEN – clubului german ºi european, a fost distins cu premii literare,printre care ºi „Lenau”, titluri precum cel de DHC la Universitateadin Bucureºti, º.a. Este preocupat de psihologie, religie, ca domeniide interes general, fãrã a face apologia unei anume religii, de teorialiteraturii, în publicistica sa a demonstrat o bunã cunoaºtere aproblemelor politice din estul Europei, ale României, a scris desprePaul Celan, Rilke, a fost comparat de critici cu Musil, Joyce, înprivinþa manierei de exprimare. Revenind la romanul sãu desprecazul real al farmacistului Viktor Capesius, membru al SS, caredeclara dupã rãzboi cã tot ce se ãntâmpla la Auschwitz ºi la careera participant, fiind responsabil, printre altele cu trierea unor bolnavi,i se pãrea legal, dar ºi îngrozitor, totodatã. Un caz, ca ºi cel al luiEichmann, la un nivel mai jos, ca ierarhie, de „banalizare a rãului”(v. Hannah Arendt). Dieter Schlesak, ca ºi Boll, ca mulþi alþi oamenide valoare ai Germaniei moderne fac cinste culturii europene,umanismului în aceastã lume nevindecatã de urã ºi violenþã.

BORISMARIAN

Poesis 43

Cronicã literarã

acã legenda evreului rãtãcitor este un stereotip care nu a încurajat înþelegereafaþã de evrei, nu putem nega faptul cã evreii au cãlãtorit în timp ºi spaþiu ,învãþând ºi învãþându-i pe alþii. Iehuda Halevi, poetul sefard, Maimonide, marelesavant al începutului de mileniu doi ,Benjamin de Tudela, cãlãtorul peste mãri ºiþãri, mulþi alþii au cunoscut ºi s-au fãcut cunoscuþi în þãrile pe unde au trecut.Un cãlãtor, dar pe meleagurile carpato-dunãrene a fost Cilibi Moise, pe numelesãu originar Froim Moise. S-a nãscut la Focºani, în 1812, într-o familie cu zececopii. Devenit cunoscut prin ceea ce povestea ºi stihuia, a fost poreclit MoiseOvreiul, fãrã vreo nuanþã peiorativã, dimpotrivã. Negustor de mãrunþiºuri, el nuscria nimic, dar cei care îl ascultau notau cu atenþie ceea ce izvodea în minteasa rapsodul – filosof. Umbla prin Bucureºti cu un ciubuc lung în colþul gurii,îmbrãcat în haine orientale, dupã moda vremii, amintind oarecum de Anton Pann,cu care a ºi fost comparat de G.Cãlinescu, º.a. , glumind cu publicul care îlînconjura de cum apãrea în preajma unei judecãtorii, altei instituþii a vremii, pePodul Calicilor, în multe alte locuri vizitate de orãºeni. El oferea „o gheatã pebani ºi alta de pomanã”. A scos o cãrticicã în 1858, la tiparniþa din HanulGreci, apoi la fiecare început de an mai scotea una, pânã în anul morþii, 1870,când a fost doborât de tifos. Un viguros arbore al iudaismului popular , dar ºi alfolclorului românesc, pentru cã omul vorbea o româneascã frumoasã ºi bogatã.Au scris despre el Moses Schwarzfeld, N. Zaharia ( 1915), G.Cãlinescu, Ov.S.Crohmãlniceanu, ca ºi exegeþi strãini, din Germania, Ungaria, etc. Fiul sãu, S,Schwarz ºi A. Steinberg, tovar㺠de neguþãtorie ºi cãlãtorii au publicat parþial operanemuritorului Cilibi.

Din pildele sale citãm cîteva care meritã, ca ºi multe altele, memorate, aºa cumle memorau contemporanii sãi :„Lumea este o oglindã în care fiecare vede pe celãlalt ºi nici unul nu sevede pe sine””Douã feluri de fuduli sunt pe lume – un slujbaº mic ºi un prost mare”„Lumea este o oglindã în care fiecare vede pe celãlalt ºi nici unul nu sevede pe sine”” Douã feluri de fuduli sunt pe lume – un slujbaº mic ºi un prostmare”„ Poziþia schimbã amiciþia”„Când se adunã, oamenii vorbesc de bani, de femei, de slujbe, dar niciunul de moarte, deºi este cea mai sigur㔄Cine cautã cal fãrã cusur, umblã pe jos”„Vulpea ºtie multe, da mai multe ºtie cel care o prinde”„ Douã lucruri scurteazã viaþa omului – catastiful mare ºi drumul lung”„ În Bucureºti nu stau goale catastifurile, gârla ºi puºcãria”

A mai ironizat starea de lucruri din diverse oraºe, aceste observaþiinemaifiind azi valabile, dar hazul era autentic – Piteºti, Ploieºti, Târgoviºte,Târgu- Jiu, Craiova , Slatina, Alexandria, Cãlãraºi, Mizil, º.a. Observaþiiledovedeau o putere neobiºnuitã de pãtrundere, un spirit de observaþie foarteacut - mai mare podul, decât oraºul, nu e nevoie de profesori unde toþi suntînvãþaþi, oraº mic, noroi mare, mai mulþi morþi decât vii în acel oraº, toþi postesc,dar vânat mãnâncã, etc.

Întrebarea este ce are comun iudaismul cu snoavele lui Cilibi Moise.Are, anume spiritul viu, capacitatea de adaptare la orice situaþie, fãrã pierdereaidentitãþii, simþul dreptãþii pornit din Decalog, respectul pentru învãþãturã înainteaoricãrei bunãstãri materiale ( Sã alergi la învãþat ºi nu la poarta bogatului),toate aceste repere ºi multe altele þin de tradiþia biblicã ºi talmudicã. Talmudul nueste ceea ce cred ignoranþii, o culegere de texte neinteligibile, neaplicabile.Este un izvor din care ºi astãzi se poate scoate înþelepciune curatã, iubire desemenul nostru, indiferent de etnie ºi credinþã.

4. CilibiMoise

– iudaistulcãlãtor

D

44 Poesis

rmura florii de câmp este al doisprezecelea volum al poetei si al saselea din ciclul cãlãtoriilor, inaugurat de

volumul Leandrii Greciei în urmã cu zece ani. Celedouã Minerve care coexistã în aceastã poeziecontureazã douã atitudini contrare : una eînvãtãtoarea din Negrenii Clujului, condamnatã sã-si ducã viata într-un orizont implacabil, între scoalã,casa de lângã canton si drumurile la Cluj, alta ecãlãtoarea incurabilã care în fiecare vacantã fugeîn lume timp de câteva sãptãmâni, poposind în istoriasi miturile altor popoare si aducând de acolobalsamul care îi face mai suportabilã viata de vestalã,închinatã poeziei si copiilor din comuna natalã.Tocmai de aceea poezia ei e de la o vreme încoaceun jurnal liric al existentei sterse, fãrã evenimente,dinamitatã de imaginile exotice ale clipelor fugare,

GHEORGHE MOCUTANord si Sud

1. Armura Minervei*

Atrãite în muzee si orase mari, în cetãti ale spiritului,în pietele occidentale si în labirintul oriental. E aici ocompensatie, o rãzbunare a destinului pe care poetaîl transferã atât cât poate în poem. Poeta îsiîmbãlsãmeazã singurãtatea, tristetea si suferintatãcutã în referintele celeilalte vieti, a vietii privitã cao cãlãtorie, ca o trecere de pe un tãrâm pe altul. Siasta ori de câte ori strigãtul ei interior sereverbereazã în natura înconjurãtoare care îifurnizeazã ...armura florii de câmp. Gãsim înpoemele ei atât metafora strigãtului înãbusit cât sisolutia supravietuirii în plaiul natal, sufocat decivilizatie :

„Iarba necositã s-a uscat în picioare/ Pãreanumele strigat pe jumãtate/ în Noptile Albe petrecutela Sankt Petesburg/ Vârfurile tulpinilor înalte / s-auapropiat ca la taifas /Searã de searã am transformatpajiºtile noastre/ în mãri blestemate./Care flãcãri

Cronicãliterarã

Poesis 45

atitudine, a înãbusirii strigãtului.Poemele din acest volum au fost scrise dupã

o cãlãtorie în India Gangelui si a templelor budiste,a monumentelor si riturilor ei, încã atât de vii. Eapoi ipostaza unei alte reîncarnãri pe care poeta otrãieste, încercând sã îsi tragã seva din alt topos:

„Am învãtat tãcerea de la pietre sau flori ?/La observatorul Geanta Mantar/ nu mi-am gãsitzodia/ As fi plantat stele unde nu sunt/ dar aripileerau prea grele pentru azur/ Într-o altã încarnaream locuit/ în Palatul Vânturilor din Jaipur”

În poemul Ofilirea sperantei gãsim poatemecanismul cãutãrilor poetei care are tentatia fugiide sine si a refugiului în locuri strãine. În astfel delocuri se iau decizii importante pentru propriacreatie :

„Hotãrârea de a da nume umbrelor/ am luat-o în Basilica S. Giorgio din Ragusa/ Constelatiiîmblânzile/ cu fragi, cirese, zmeurã, visine/ nãvãleauîn Palatul Normanzilor din Palermo/ ca-ntr-un rãzboicu flori/ martore la ofilirea sperantei”

Imaginarul netãrmurit al cãlãtorului, altoitpe tulpina hrãnitã cu seve autohtone, dã un plus deadâncime si savoare acestui jurnal liric.

*Minerva Chira, Armura florii de câmp, Editura„Casa Cãrtii de Stiintã”, 2008

Cronicã literarã

poartã Dumnezeirea – /când ard clãi si smocuri/sau fire însingurate?”

Poemul Iarba, din care am citat, exprimãaceastã stare contradictorie, aceastã “tristete decires” a fiintei sufocate de istorie. Poeta gãseste îniarba necositã, în armura florii de camp, în antenelesunãtoarei, în cramele soarecilor, în cupola cârtitei,în minaretele de furnici, un ritm al vietii si un ritualal trecerii:

„Fericirile aduse de zei se aseamãnã/ cucercurile iscate în lacrima tintitã de piatrã/ Tu estiatât de tristã sau versul pe care-l scrii/ ti-o cere sãfii ?/ Eu port armura florii de câmp ca paria -/ tãcereacare aduce neantul/ Poezia e scut pentru disperare/Disperarea m-a fãcut nemurtoare. ”

Poemul care deschide volumul, Arc sausãgeatã ? exprimã strea de spirit a cãlãtorului carerecunoaste în natura Indiei „vârful sãgetii”, caredescoperã „în trunchiurile suple arcuite peste potecã/mâna presãrând în Râul sfânt cenusa invitatilormei”. Inventarul acestor descoperiri alcãtuite dingesturi si iluminãri memorabile (unduirile frunzelor,cu lumânãri aprinse, „gingãsia dansatoarelorTeatrului din Khajurato”, „traiectoria descrisã depetalele învãpãiate”, mlãdierile cobrei, „rotunjimileiscate cu fiorul mângâierii”) compun o visio beata,o viziune a beatificãrii, în contrast cu cealaltã

2. Slavomir Gvozdenovici: fiorul balcanic*

lavomir Gvozdenovici este unuldin liderii spirituali si politici aisârbilor din România. Activitateasa de poet si traducãtor e

impresionantã. Împreunã cu scriitorul si editorulLucian Alexiu a tradus în româneste antologiaNordul sârbesc (1999) si retrospectiva poeticãAdunarea câinilor la Cnossos a lui MiodragPavlovic (2006). Vocea poetului nãscut în apropiereaDunãrii, la Belobresca în urmã cu 55 de ani, epãtimasã si pateticã, dar demnã, de un patetismepurat, întors spre sine; avem de a face cu un poetamilitans, marcat de istorie, istoria recentã a sârbilorsi românilor, dar si de memoria cea bunã a fiintei.Gesticulatia sa este fizicã si metafizicã si e tradusãîn versuri lapidare, animate de o sintaxã stihialã carete loveste peste fatã. Poetul oscileazã între evocareaunor episoade din propria biografie, marcatã de

întâmplãri cu prieteni, scriitori sârbi si români,marcatã de meridianul spiritual al Timisoarei sicopilãria din Clisura Dunãrii si preocuparea pentruo poeticã a evenimentului si accidentului biografic:

„în aceastã noapte sunt Laza Kostici întors cãtre sine fãrã nici un sentiment în sãlile de asteptare-ale lumii unde se întrevede sfârsitul zilei Iatã mã tãlmãceste postum: pãrul tãu îl simt rece în jurul capului în pãlãria mea de profesor port un

izvor pentru finalul poemului prin trupul tãu si al meu prãpastia îmi trimite semne vizibile : durerea Egiptul cenusa”

S

46 Poesis

Cronicã literarã

În discursul neconsolat al fiintei rãscolitede evenimente cumplite rãzbate nu numai strigãtul,mânia, dezamãgirea, disperarea, ci si nostagiaoriginilor, topitã într-un ceremonial simbolic, aproapeobscur:

„chiar pe râul acesta plutesti visezi tetocmesti

chiar pe malul lui cazi în genunchi cerând pâine si sare chiar din bulboanele lui copiiitãi scot biserici flãmânde

dã pe degeaba osul în care ti se sprijinãpragul

îsi cascã fãlcile înspre nuntasii bãtrânitu chiar nu vezimai bine te-ai lãsa de-ndeletniciri fãrã

rostia-o cu pluta în susul râuluiîntoarce-te în propria-ti clipã”(O negociere cu apa)Slavomir Gvozdenovici rãmâne una din

vocile semete si tenebroase ale comunitãtii sale, iarprin traducerea liberã, creativã a lui Lucian Alexiu,un exponent al Clisurii în spiritualitatea bãnãteanã.

*Slavomir Gvozdenovici, Fragment despreadjectivele descriptive, Editura Hestia, 2007

(În aceastã noapte sunt Laza Kostici)Prima tendintã, expansivã, e ilustratã în

poeme precum Crnjanski la Timisoara, ÎnTimisoara. Tãlmãcirea poemului, Sãrbãtori sialte zile, Vulturii de pe Dunãre; cea de a douatendintã, reductionistã o gãsim în poeme precumFragment despre adjectivele descriptive, Veste,de zmeu, Fricã, Mie însumi, Verbele ajutãtoare.Ale lui Oedip. Rãzbate în poezia sa dintotdeaunasi de acum fiorul balcanic. Nici nu se putea altfel.Pledoaria sa, inspiratã de istoria recentã si detragedia Balcanilor are rãdãcini mai vechi si emarcatã de mitologia greacã. Vezi poeme ca: O zila Alexandria, Socrate. O elegie, Zãpezi pesteIthaca, Îti vorbesc de un Bizant alb.

Cu o spontaneitate de invidia, poetul punepe curat evenimente care îi marcheazã destinul,identitatea de minoritar. De unde o anumeprospetime a scriiturii, a cernelii care coloreazã opoeticã a evenimentului ºi gesticulatia nestãpânitã,uneori domolitã fatã de nedreptãtile istoriei:

„De trei veacuri mort anotimpuri sumbre sângerez în ger sub spânzurãtoarea de câine judecãtorul murmurã un cântec de

leagãn pentru ucigaºul de tatã”(Însemnare V)

Poesis 47

G. A. Domnule Horia Gârbea, vã aflati laAlexandria, invitat la un simpozion în care seva face referire la literatura pe internet, dar sila centru-margine în cultura românã, subiectepe care vi le propun si eu în scurtul nostrudialog. Raportarea geograficã la un centru,trebuie respectatã contextual si în culturã?H.G. Discutia de care amintesti se va purta cuscriitori ce aparþin unei zone destul de largi aRomâniei, cea a sudului, care a dat mari autori sicontinuã sã creeze o literaturã viabilã. Într-un fel,este firesc ca aceste valori aflate mai departe deBucuresti, nu ca distantã fizicã, ci ca perceptie fatãde ce se întâmplã acolo, sã se simtã putin frustratefatã de cum rezoneazã centrul. Aici sunt douãaspecte care ar putea concura la înlãturarea acesteiperceptii. Unul fiind de ordin administrativ, în caresuportul financiar si logistic sã fie distribuit în modechitabil în fiecare zonã a tãrii, astfel ca valorile sãse poatã dezvolta în conditii bune. Din punct devedere spiritual, scriitorii, aflati în alte zone decâtcapitala, se simt, cu prezumtie de vinovãtie,marginalizati de confratii lor aflati la centru si nu deun context spiritual general. Este foarte interesant

cã, autori plecati din România în tãri foarteîndepãrtate, unii dintre ei trãind si în localitãti foarteîndepãrtate fatã de capitala tãrii respective, spreexemplu Quebec pentru Canada, ori lucrând înuniversitãti din localitãti marginale ale SUA, nu auperceptia îndepãrtãrii de un anumit centru, asa cumexistã la noi legat de Bucuresti. La noi mai constatãmsi un mic paradox. Cei apropiati de capitala tãrii,dar în afara ei, se simt mai degrabã ignorati si, poate,nedreptãtiti de aceastã capitalã, desi ei au o valoarepe care o atestã numeroasele recunoasteri.„Apropierea dintre centru si margine” (n.a.interlocutorul face referire la ghilimele) trebuiefãcutã de ambele pãrti. Astfel, scriitorii din provincietrebuie sã îndrãzneascã mai mult, sã îsi ia în serioscomuniunea spiritualã cu oricare din confratii loraflati în altã zonã geograficã, iar cei din capitalã,trebuie sã arate o colegialitate normalã si nucondescendentã fatã de confratii lor care nu creazãla centru si nu apar în revistele centrale. Sigur cãliteratura este un spatiu al marilor orgolii si fiecareins este singur, tocmai pentru cã artistul este osingularitate, urmare putem fi fiecare pe insulanoastrã, desi stãm pe aceeasi stradã. Si ca sã revin

„Lingvistic, cultura românã este una marginalã înEuropa si în lume”

- sustine scriitorul Horia Gârbea -

ConfesiuniPoesis

48 Poesis

la ideea enuntatã anterior, aceastã problemãsensibilã a marginii poate fi depãsitã prin apropiereaconstantã a ambelor pãrti, prin renuntarea la oricefel de prejudecatã si recunoasterea climatului valoric.

G.A. O astfel de discutie, dacã o mutãm înlumea virtualã, nu-si mai gãseste fundamentul.Poate înlãtura internetul aceastã distantãimaginarã dintre centru si margine în culturã,care dupã unii ajunge sã se judetenizeze?H.G. Eu sper, chiar dacã nu este încã, precuminternetul, aceastã imensã zonã fãrã contur sãdevinã o imensã tarã numitã Virtualia, în care centrulsã fie pretutindeni. Deocamdatã, sunt plãcutsurprins cã în România revistele virtuale si spatiilede discutii pe internet se înmultesc cu o vivacitateextraordinarã. La ele au acces si îsi trag foloasedin frecventarea lor atât scriitorii tineri, care estefiresc sã fie la curent cu noile tehnologii, cât siautori mai în vârstã. Pentru o culturã ca a noastrãcare, într-un fel este ea însãsi marginalã din punctde vedere lingvistic în Europa si în lume, si încontextul în care foarte multi autori de limbã românãnu mai trãiesc înãuntrul granitelor tãrii, internetuldevine o garantie a eliminãrii conceptelor de centrusi margine. Existã grupuri de discutii foarte puternice,la care participã români de pe toate continentele,neexistând nici un fel de prejudecãti. Îmi vin în minte,ca exemplu, „Nadir latent”-cu moderatori din tarã,dar si din afarã, cum ar fi prozatorul Dragoº BogdanSuceavã, care se aflã în SUA, scriitoarea AlinaDabija de la Quebec, dar care a publicat în tarã,apoi LiterNet, Agonia si lista poate continua. Aicise discutã în limba românã, se primesc mesaje sistiri culturale în calupuri semnificative din Australia,Israel, SUA si alte zone ale lumii unde trãiesc sicreeazã români, iar postarea materialului scrisdevine accesibil tuturor. Este o facilitate care înurmãtorii ani va deveni obligatorie.Se discutã foarte mult despre piata cãrtii, despredificultatea de a vinde, dar si de stocarea cãrtilor înbiblioteci. Internetul rezolvã multe din acesteprobleme. Singurul aspect care este mai greu derezolvat este cel al comerþului de carte electronicãsi, implicit, al dreptului de autor. Dar sunt solutii carese vor concretiza în perioada urmãtoare.

G. A. Sã spunem cã sunteti beneficiarul acesteifacilitãti obligatorii, cum îi spuneti, prineditarea a douã e-book-uri, „Enigme în orasulmeu”, proza scurtã, Ed. Equivalences (2001)

si “Ratzã cu portocale”, publicisticã, Ed.LiterNet (2002).H.G. Este adevãrat. Spre exemplu, la prima cartevirtualã, e-book, a fost editatã de Adrian Rãzus, unromân stabilit în Olanda, pe care nici nu îl cunosteamla aparitia e-book-ului, ulterior aflând cã editura îsiavea existenta fizicã într-un apartament si nu laAmsterdam, cum probabil v-ati fi asteptat. Si iatãcum un simplu schimb de informatii prin e-mail ne-a transformat în editor si autor. Astfel, difuziuneagranitelor este totalã, eliminându-se aceastãperceptie centru-margine. Dar, pentru mine, scriitorromân si balcanic ce mã aflu, sueta este de nelipsit.Dincolo de discutiile pe internet, convivialitateascriitorilor este un aspect foarte important.

G.A. Ati spus cã din punct de vedere lingvisticsuntem marginali. Suntem depozitari si a uneiproductii culturale marginale?H.G. Din punct de vedere lingvistic ne situãm fãrãîndoilã în margine. Si mari culturi, cum ar fiportugheza ori suedeza, cu limbi mai putintraductibile, au aceeasi soartã, în comparatie cuengleza, franceza, italiana si germana. În cazulnostru, trebuie sã tinem cont de douã atitudiniposibile. Una ar fi cea de acceptare si de atingerea unui targhet în rândul publicului din spatiul lingvisticromânesc sau, în al doilea caz, sã penetrãm un altspatiu lingvistic. Problema este, ca sã revin la cerãspundeam la întrebarea anterioarã, internetulrezolvã problema distantelor, dar si în acest caz nelovim, deocamdatã, de bariera lingvisticã. Si atunci,este firesc succesul unor autori care, prin tematicãsi limbaj, reusesc sã se apropie mai usor de formatraductibilã. Solutia, si avem si noi astfel de autoriîn viatã, este adaptarea si exprimarea în altã limbã.Dacã în proza românã lucrurile stau mai bine lacapitolul traducere, poezia si teatrul au de suferitdin acest sens. De aceea, anumite initiative, poatenu suficiente, ale unor organisme culturale pentru adifuza literaturã românã ca text tradus în lume, suntesentiale. Însã nu vom deveni prin aceasta o culturãcentralã. Totusi, în situatia datã de globalizarea limbiiengleze, se tinde, aproape obligatoriu pentru autoriicare doresc sã-si facã remarcatã originalitatea, sãse scrie în aceastã limbã. Însã, nici limba francezã,în special pentru spatiul latin, nu trebuie omisã dintraduceri ori exprimare directã în scris.

Gabriel Argeseanu

Confesiuni Poesis

Poesis 49

Confesiuni Poesis

G.A. D-le Octavian Soviany, ne aflãm într-unmoment prielnic ca sã vã întreb cât de actualmai este Eminescu?O.S. Este de actualitate, dar fiecare generatie îlciteste altfel pe Eminescu. Discutam cândva cuAlexandru Paleologu care-mi spunea cã este înposesia unui exemplar din editia Maiorescu, editieprinceps, a poeziilor lui Eminescu, care apartinusemamei sale. Si ca orice domnisoarã, de pe vremeaaceea, însemnase poeziile care îi plãcuserã cel maimult. Preferase poeziile care nouã astãzi ne placmai putin, fie pentru cã le gãsim discursive, fie pentrucã le gãsim sentimentale. Gusturile se schimbã dela o epocã la alta si sunt texte ale lui Eminescu care,acum câteva decenii, nu au avut cine stie ce impactsi care, astãzi, plac foarte mult, mai ales dintrepostume. Sã nu uitãm cã în Opera lui Eminescu,George Cãlinescu trece destul de usor peste „Odãîn metru antic”. Cred cã fiecare generatie trebuiesã-si descopere un Eminescu al ei, în aceastaconstând actualitatea sa. În altã ordine de idei, dacãEminescu mai este capabil sã nascã asemeneadiscutii, asemenea controverse, înseamnã cã esteactual. Eminescu este un reper si chiar dacã neraportãm la el polemic reperul existã. Nu trebuie

sã-l sanctificãm, nu trebuie sã-l mumificãm, însã nutrebuie nici sã-l lãsãm sã fie denigrat, fãrãargumente substantiale, de persoane care nu audemonstrat încã, prin nimic, faptul cã au dreptul sãfacã acest lucru.

G.A. Fiind vorba de o reasezare a valorilor,aceasta duce la „mici revolutii” în interiorulgeneratiilor literare.O.S. Poate si din dorinta de schimbare. DespreEminescu se spun fel de fel de lucruri, care audevenit comune: poet nepereche, poet nationals.a.m.d. Aceste clisee, la un moment dat, au începutsã irite, iar greseala celor care s-au apucat sã-ldenigreze pe Eminescu este cã, în loc sã încerce sãdemonteze cliseele, s-au repezit fãrã motiv laEminescu. Poate goana dupã senzational, poate sigoana dupã publicitate, însã pânã acum nu daudovadã de seriozitate, acesti denigratori ai lui.

G.A. Din ceea ce spuneti, putem fi siguri cã însatul globalizat ne putem pãstra identitateaculturalã cu Doina si Eminescu?O.S. Nu stiu. Însã, trebuie sã pãstrãm un anumespecific, adicã integrându-ne sã nu ne trãdãm

„Nu conteazã atât de mult ce scrii sau cum scrii,

conteazã din gasca cui faci parte”- sustine scriitorul Octavian Soviany -

50 Poesis

Confesiuni Poesis

niciodatã specificul, pentru cã altfel nu avem decâtvarianta asimilãrii. O culturã unicã este usor deasimilat, si aici este primejdia. Existã o specificitatepe care ar trebui sã ne-o definim mult mai clar decâtpânã acum. Este adevãrat cã Eminescu estenational, dar existã si multe repere care pot fi oricândnationale. În ultimã instantã, si Caragiale poate fi lafel de national ca Eminescu.

G.A. Se scrie acum o poezie notabilã? Estegeneratia 2000 reprezentativã?O.S. La ora actualã existã o poezie foarte bunã, pecare o fac mai ales cei foarte tineri. Existã aceastãgeneratie 2000, care a dat câtiva poeti despre caresunt sigur cã se va vorbi mult. Marius Ianus, AndreiPeniuc, Adrian Urmanov, Elena Vlãdãreanu, IonZvera, sunt poeti care au reusit sã opereze aceamodificare de paradigmã, poeti care scriu cu totulaltfel decât se scria acum zece – cincisprezece ani,pentru cã ei vor sã scrie adevãrul, sã recuperezerealul. Aceastã recuperare a realului era absolutnecesarã, fiindcã poezia optzecistilor sau chiarpoezia unora dintre nouãzecisti, poate cu exceptialui Ioan S. Pop si Daniel Bãnulescu, risca sã devinão poezie prea fãrã sânge, o poezie alexandrinã,pentru cã se textualiza prea mult, se construia preamult, uitându-se, de fapt, cã poezia este viatã, estesânge, este realitate.

G.A. Dacã poezia, asa cum sustineti, aveanevoie de un implant de realitate si tinerete,atunci ce pãrere aveti de spre roman ? Se maipoate sustine, prin el însusi, romanulromânesc?O.S. Este o întrebare destul de dificilã. În generalse spune cã am trãit o epocã în care poezia a murit,proza ar mai avea un oarecare viitor. Mã întreb oarecâtã prozã se citeste ? Si cred cã si romanul a pierdutdestul de mult teren deoarece, în ultimul timp, seciteste mai mult carte document - jurnale, memorii,documente de epocã -, si aceastã preponderentã anonfictionalului a mai secãtuit ceva din entuziasmulvechilor cititori de romane. Poate cã romanul de tiptraditional a devenit un pic obositor. Am momentecând si pe mine mã enerveazã o poveste cu început,mijloc si sfârsit, fiindcã este puþin artificioasã, putinconventionalã, în definitiv, viata nu are nici mijloc,nicii sfârsit. Însã, important este cã sunt si la oraactualã câtiva romancieri destul de tineri, foartebuni. De exemplu, Daniel Bãnulescu, care poatecã este mai prozator decât poet, iar dintre cei foartetineri, pe nedrept ignoratã, Elena Pasima. Însã si

romanul ar trebui sã se supunã unei metamorfoze,pentru a tine pasul cu timpul. Pentru cã, uitati-vã,cãrtile pe care le-au publicat Nicolae Breban sauAugustin Buzura, dupã 1990, aproape cã nu au avutnici un fel de impact, chiar dacã, bunãoarã, „Amfitrion ”- ul lui Breban era un roman bun. Numai place acest fel de literaturã, acest fel de roman.Ultimele cãrti ale lui Breban au fost adesea criticate,si mai ales de cei tineri. Probabil, romanul va suferisi el o autodevenire, iar istoria romanuluidemonstreazã cã are aceastã capacitate demetamorfozã si este viu încã din antichitate, iar noinu putem crede cã va muri tocmai acum.

G.A. Se vorbeste de raportarea centru –margine în toatã sfera culturii, iar în anumitecentre marginale, universitare sau nu, undeviata culturalã nu este dinamizatã de spiriteputernice, putem vorbi de provincializare ?O.S. Sansa acestora este sã aparã astfel de spiritedinamice care sã catalizeze toatã atmosferaintelectualã din respectivul oras, altfel, risculprovincializãrii existã permanent. În centreleuniversitare se mai întâmplã câte ceva. De pildã, laCluj apare revista „Apostrof”, o revistãextraordinarã, pânã si-a schimbat formatul,interesantã si acum, fãcutã de un singur om, care aavut nebunia sã se angajeze în editarea ei.

G.A. Este poate o asemãnare cu „Echinoxul”ante si post Papahagi?O.S. Perioada de dupã Papahagi nu mai are aceiasistrãlucire, ca cea dinainte. Eu m-am format înatmosfera „Echinox” – ului din vremea lui Papahagisi era o atmosferã de emulatie extraordinarã.Gândesc cã, în felul sãu, Clujul are o pozitieprivilegiatã datoritã „ Apostroful” – ului , asa cumse întâmplã si la Sibiu, unde existã oameni minunati,numind aici ca exemplu pe Dumitru Chioaru. Nustiu dacã la Timisoara se întâmplã ceva semnificativ,dar la Satu Mare existã revista „Poesis”, undeGeorge Vulturescu face o treabã extraordinarã siexistã acel festival „ Poesis”, unde se creeazã oatmosferã deosebitã.

G.A. În contextul exploziei editoriale, dinpãcate în tiraje de „subzistentã” pe piataliterarã (în cea mare parte max. 500exemplare), fapt pentru care numeroasevolume aproape nici nu sunt cunoscute depublicul larg si critici, chiar dacã, la un momentdat, cineva ca Nicolae Manolescu, Alex

Poesis 51

Confesiuni Poesis

Stefãnescu ori Marin Mincu, le poate cita într-un context sau altul, care este sansa oraselorce nu sunt centre universitare, cum ar fiAlexandria, Rosiorii de Vede, Turnu-Mãgurele, Giurgiu si altele, sã nu-si„provincializeze” scriitorii?O.S. Explozia editorialã de astãzi este atât de mareîncât absolut nimeni nu poate urmãri ce apare, asaîncât, este posibil sã aparã cãrti foarte bune, chiarcãrti geniale, pe care sã nu le observe nimeni. Amsã dau doar un singur exemplu, Elena Pasima, ofoarte tânãrã si talentatã prozatoare, care a luat siun premiu al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.Vorbind zilele trecute cu ea, pentru cã voiam sãscriu o cronicã despre cartea ei, si cerându-i sã-mispunã ce s-a mai scris despre ea, am rãmas uimitsã aud cã a fost uitatã aproape total. Doar o recenziede câteva rânduri în „Ziua literarã”. Si totusi, estevorba despre o carte premiatã, iar din câte stiu,asemenea cãrti se recenzeazã aproape din oficiu.Se vede treaba cã dacã nu ai sansa de a intra înzona de gravitatie a unei personalitãti de referintã,sansele sunt destul de mici. Existã înrãdãcinat, dinpãcate, în mediile literare bucurestene, spiritul degascã. Nu conteazã atât de mult ce scrii sau cumscrii, conteazã din gasca cui faci parte.

G.A. La un moment dat cronica lui NicolaeManolescu era un adevãrat barometru pentrupiata literarã. La fel cronicile de întâmpinareale lui Constantin Sorescu, Alex Stefãnescu,Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu si am maiputea adãuga si alti critici în aceastã listã, darele sunt din ce în ce mai rare. Care este soartacãrtii actuale, fãrã o criticã de întâmpinareriguroasã ?O.S. Este trist faptul cã, dupã 1990, unii din criticiifoarte importanti au abandonat critica sau o facocazional. Cei tineri nu sunt foarte numerosi si niciunul dintre ei nu are autoritatea pe care o avea pevremuri Nicolae Manolescu sau pe care o mai areastãzi Mincu sau Grigurcu. Critici tineri sunt putini,asa încât recenziile si cronicile literare nu sunt fãcutede critici în toatã puterea cuvântului, ci sunt fãcutede poeti, prozatori si uneori de simpli veleitari, faptpentru care, critica s-a deprofesionalizat si nu maiare forta de dupã ‘90.

G.A. Postmodernismul a suscitat în ultimii anio serie întreagã de polemici. MirceaCãrtãrãscu chiar a alcãtuit un op dedicat acestuicurent. De care parte a baricadei vã aflati?

O.S. Acum câtiva ani, la Muzeul Literaturii Române,au sosit câtiva poeti belgieni si, când au fost întrebatice pãrere au despre postmodernism, au ridicat dinumeri, pentru cã notiunea le era strãinã. La noi, suntconsiderati niste termeni care sunã seducãtor si imitãcâteodatã forma, dar nu si spiritul unor fenomeneculturale din exterior. Esential mi se pare altceva, sianume cã se schimbã codul. Cei foarte tineri sunttotal diferiti de ceea ce eram noi. Gânditi-vã cãacum 20 de ani noi nici nu stiam ce e acela uncomputer, pe când ei se nasc cu mâinile pe acesta,citesc alte cãrti, vãd alte filme, sunt bombardati dintoate pãrtile cu aceste spoturi publicitare, care au siele, chiar dacã nu ne dãm seama acum, o marefortã de impact, si orizontul lor este altul, fapt pentrucare simt nevoia sã se exprime altfel. De pildã uniitineri, Andrei Peniuc si, mai ales, Adrian Urmanov,au lansat ideea poemului utilitar, a poemului care-sipropune în primul rând sã comunice. Literaturaîncearcã sã iasã din acea textualizare mandarinicã,care se fãcea în anii ‘80, si poezia, în consecintã,sã-si redobândeascã cititorii, chiar fãcând uneleconcesii, aplicând uneori elemente ale anuntuluipublicitar.

Nouã nu ne plac aceste lucruri, considerândcã poezia are un anumit prestigiu si cã trebuie sãstea un pic mai sus de muritorii de rând. Însã, la felde adevãrat este cã o poezie fãrã cititor moare. Eucred cã nu o sã moarã, pentru cã acesti tineri efectivau ceva de spus. Notiunea de postmodernism esteatât de diferitã de la un autor la altul încât nu sepoate vorbi despre acesta, decât ca o orientarefoarte largã, adicã un alt fel de a întelege literaturadecât înainte de al doilea rãzboi mondial.Postmodernismul este un produs american, oarecumeste similar cu fenomenele neoavangardã dinEuropa, de dupã al doilea rãzboi mondial, si poatecã, în ultimã instantã, termenul nu desemneazã decâtneoavangarda americanã.

G.A. Vizibilã sau nu, literatura românãtraverseazã o anumitã crizã?O.S. De nu stiu câte secole, se spune despreliteraturã cã este în crizã. A avut vitalitatea sã iasãmereu din aceste crize. Sã sperãm cã o va avea side data aceasta, desi acum este mult mai mareconcurenþa decât în alte dãti, si poate nu va mai fichiar o reginã, cum a fost pânã acum.

Gabriel Argeseanu

52 Poesis

Cu fata la perete...

Într-un colt al casei de lemn,în umbrã (de fapt, într-un desis de pãianjeni!)stã ascunsã o biatã chitarã...Nici nu îndrãznesc s-o ating!Poate e a lui Federico Garcia Lorca?Poate e a lui Victor Hara?Poate e a lui Vladimir Vîsotski?Poate chiar a lui Bulat Ocudjava?Cel putin, chitara lui Anatol Rãzmeritãmai zdrãngãneste prin California...

Sub un mesteacãn, o masã de bradputrezeste de una singurã în ploaie...Altãdatã, pe banca de-alãturi,un flãcãu roscovan, înalt si chipes,repeta din când în când o serenadã,tot asteptând-o pe fiica Maresalului...Nici iedera n-a mai rezistat!Foisorul e trist, felinarul s-a stins...Doar o floare tomnaticã (lunaticã?)o fi gresit-încâlcit firul zilelor...

Avioanele supersonice (pãsãri cu aripi de foc!)zgâltâie cãsuta din temelii...Încerc sã sustin peretii de cenusãcu bratele mele slãbite de prea mult scris...Plafonul se mai tine doar într-o idee...De odatã (tronc-zdrang!) cãzu si chitara!O ridic, tulburat, ca pe o iubitãevadatã dintr-un harem turcesc...Vai, toate coardele chitarei, una ca una,sunt arse de prea multã dragoste...

Zagoreanka (regiunea Moscova),21 octombrie 2008

Ruga poetului

O, Doamne, nu mã lãsa sã pier,Nu mã lãsa sã mor înainte de a trãi!

Atanas Dalcev

În fata lui Dumnezeutoti suntem egali, adicã nimeni...Si tu esti un nimeni,si eu nu sunt decât un nimeni.Fãrã majusculã!Desi mie îmi plac majusculele,mai ales când e vorba de cele sfinte...O jumãtate de secol mi-a fost interzissã scriu cu majuscule,mi s-a dictat sã pictezdoar cu o singurã culoare - rosie!Atâta amar de sânge s-a vãrsatsi totul fãrã de glorie...Poetul adevãrat trãieste dincolode aceastã pacoste mistuitoarede suflete blânde...

Metaforic vorbind,poetul bulgar,nãscut la Salonic,s-a tot rugat în fata lui Dumnezeusã-1 suporte cumva,sã-i ierte îndrãzneala de a trãi...

Au nu fiecare dintre noigândeste-trãieste tot la fel?...

Zagoreanka (regiunea Moscova),31 octombrie 2008

MIHAI PREPELITÃ

Poemulcontemporan

Poesis 53

IGOR URSENCOExodul(Dupã un Dumnezeu necunoscut)

Ochiul de veghecui mã vede?!?

Ehei,mã vede gîndului –grániþa Cuvîntului

d ã r î m î n d u - Mi - O...1989

Caii mei cei netroieni

ªi tot aºtept de-o zódie,post-modernistã ºi timidã,un cal prin iarba ródie,mustindu-ºi seva de omidã:

galopul cerebral de murgprin linia ºi iarba vieþii –în veac tîrziu ca un simúrg … * * *Azi … “caii verzi” mai “pasc” … pereþii… * * *Zac caii mei de moarte dalbã,îngenuncheaþi la abator:asfaltul le sugrumã iarba,ºi-i “pasc” emúlii cu motor … * * *Trãpaºii gîndurilor grele‘s doar puncte-n zare ce necheazã:

strãmoºii i-au scãpat la stele,urmaºii încã-i mai viseazã …

octombrie 1989

Introducere la “Principiulcompensãrii”

Copilãria mea anemicã …

Uite-o cum a spart/ curcubeul,amestecîndu-i /culorileºi a crucificat orizontul/ doar

pentru a-l contrazice/ pe Galileu…

… Acum iat-o donîndu-?i tot sîngele/din juliturile/ de la picioare/ unui adversar poetic/ de temut –

Gloria /lui Dumnezeu… 1989

One-stop shoppng(O lecturare a lui Ion Creangã,neprevãzutã de Curricumul ªcolar)

Cu deº’te ude ºi julite, copilãrialãsase aurãriadin comoarãpalancã la pãmînt…

Ci, peste jind ºi peste moarte,stacocoþatã –

copilãria, în cireºul mãtuºii Mãrioara:

cu deº’te ude, copilãria mea cerca

dacã stelele-s coapte…1988

Poeme

54 Poesis

Poeme

NICOLAE BÃCIUT

Vinovatã, speranta mea

Astept sã ne vedemca si când n-ai veni niciodatã,fiindcã atunci ai pleca,speranta mea,vinovatã.

Rosalinda

Am intrat în oglindãca printr-o usã deschisã –erai acolo,de neatins,usã de iarbãpeste care a nins;argintul zornãia printre dinti.Te simteam strãlucind,în ramãechidistantã între minesi partea ta de mamã.

Am intrat în oglindãca într-un film interzis,purtai ochelari de zãpadã,dintr-un cerc polar,purtai rochia ta transparentã,cu cifre de zar,mã purtai pe mine în pântec,absentã.

Am intrat în oglindã,asteptam sã mã nasti,Rosalindã.

Asteptare

Asteptam o altã vinã,învãtam o nouã zi,din luminã în luminã,ca si cum m-as mirui.

Asteptam o altã rugã,anotimpul altei seri,ca o lacrimã pe gurã,niciodatã-n nicãieri.

Chei

Toate usile au rãmas deschise,n-avea cine sã iasã,nimeni nu intra,zornãiau cheile sub masã,cheile tale de catifea,cheile taleamusinând ca un câine,gudurându-se fãrã stãpân,ca o dimineatã care pleacãîn noaptea în care m-amân,ca o cifrã,sora lui sapte,ca o lacrimã fãrã ochi,

ca o usã închisã spre moarte.

Poesis 55

Poeme

Fluturele de luminã

Îti fac semne cu mâna

pânã când pãianjenul tese între noi

plase pentru fluturi

care pleacã spre tine

ca spre ultima luminã

la capãtul serii.

Îti strig cuvintele mele

pânã când pãianjenii

tes între buzele mele plase

pentru cuvintele

ce pleacã spre tine

ca înspre ultima luminã

care pune capãt noptii.

Privesc spre tine

pânã când în pãienjenisul ochilor

esti fluturele de luminã.

Searã neterminatã

Atâtea poeme care nu s-au scris,atâtea morti care nu s-au murit –tu ce mai faci?Cu cine mai împarti cuvântulsi pentru cine vrei sã pierzi o bãtãlie?Tic-tac. Tic-tac.Pe limba altui timp.Posac.Pe urma unei seri ce nu ajunge noapte,Pe dunga unui somn ce nu devine vis,Între cuvintele ce nu încap în soapte.

Poemul ce nicicând nu va fi scris.

Sapte soapte

Tu, soaptã între da si nu…

Eu, soaptã între nu si da, mereu…

Noi, soaptã între ninsori si ploi…

El, glont între armã si rastel…

Voi, soaptã-n viata de apoi…

Ei, soapta altui Pantha Rei…

Ei, voi, noi, el, tu, eu …

Soaptã pân’ la Dumnezeu!

Telefonul

Alo! Da.Ti-am spus sã nu mai suni,ti-am spus sã nu mã chemi,cã nu e timp, nici anotimp,nici vremisã ne mai treacã vama,cã nu mai e nici un cuvântsã-ncapã-n rama,în care ne-am retrasca-n cochilii.Ti-am spus sã nu mai suni,tu stiicã nu existã altãdatã,cã nu existã alt acum,cã nu exist,cã nu existi –

poate-ntr-o altã viatã.Noapte bunã, bunã dimineatã!

unde sunt ieri,

56 Poesis

Poeme

BORISMARIAN

Sunetul 26

Un pat din lemn de brad,De fag, mi-e drag,Un pat de fier, dar sã privesc la cer,Un pat ce lumineazã viasele – cosmaruri,În beznã – ochii mei, ca douã faruri,Iar iepurii copilãriei fug din drum,Un strigãt ca-n pustiul Karakum,Iar undeva, în stele, cuvinteleGazele, un Univers pustiu?Nu vreau sã-l stiu.

Sunetul 1

Cum poate frumusetea sã sporeascã, Când e perfectã? Iartã-mi întrebarea. Lumina cum pãtrunde? O fetreastrã E tot ce-i trebuie: Dar numai pânã seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii, În febra noptii frumusetea nu se vede, În întuneric mor si lasii, mor eroii,Numai poetul a rãmas , el crede Cã totul neschimbat rãmâne, Iar ceasul bate, bate , Doamne, câine.

Sunetul 7

Soarele din Orient,umbra Lunii –n Occident,Nozapte Albã dinspre Nord, melodioasã ca un fiord,Numai Sudul nostru Sud ne înghite ca un rug,Ne iubim, ne risipim fiii nostri, oare stimUnde-s fiii, generatii? Risipire si migratii, Fiii nostri unde sunt, ce-i cu bietul meu Pãmânt?

Poesis 57

Poeme

Sunetul 60

Sunt valuri ce se sparg, dar sunt si valuriCare plutesc o vesnicie cãtre largEu te-am privit de-atâtea ori din staluriNu-mi pare rãu, trecutul mi-este dragTu esti trecutul, valul de luminãUn viitor în beznã nu-mi dorescZadarnic fierul cade în ruginãSi casele-n ruinã, eu privescPrecum e valul cuprinzând doar zareaSe sfarmã, dar rãmâne marea.

Sunetul 62

Pãcatul de-a iubi e pedepsitBa vine ura suierând flãmândãBa o mustrare plinã de dispretIubindu-vã, eu nu cunosc osândãIar frumusetea în iubire se cuprindePrecum dreptatea-n adevãrSi-atunci când minteOglinda nu se sfarmã, tot oglindãRãmâne netedã si receStrãlucindã.

Sunetul 65

Cât e de tare moartea eu nu stiuEu nu i-am încercat putereaIubindu-te eu nu pot sã descriuNici viata cum e, nu-mi este avereaPe tine doar te am si nu-i dorintãMai mare decât timpul sã nu treacãDe inimã nici mintea nu-i desprinsãCe gând cumplit, ca inima sã-mi tacã

Sunetul 67

Tu esti un giuvaer, dar pentru cineAceastã lume nu mai are locAceastã lume este o multimeDe oameni fãrã de norocZadarnic strãlucesti, nimeni nu vedeOrbirea uneori e viciu doarDe ce trãim, când nimeni nu mai credeSi toti doresc dovada-n cont bancar Dar frumusetea ta din interior rezistãOricui eu spun, oricând – Existã.

Sunetul 40

Ia-mi totul, anii, banii, duhul,Ia-mi anima, prefã-mã-n animal,Sunt otrãvit de soare ca ºi stuful,Iar soarele e trupul tãu regal,Nu sunt gelos, ba sunt,Pot chiar ucideDin dragoste, din urã, din coºmar,Eu pot privi cum floarea se deschide,În timp ce tu treci albã, un gheþar.

Sunetul 69

Voi închina un imn privirii taleAcestor ochii ce stiu a luminaSunt pleoapele de trandafir petaleTãcerea ta, o stea lângã o stea Iar de încearcã lumea sã mai cautePricini si bârfe, un maidan cu buruieni,Aceste versuri nu-nceteazã sã te laude

Privirea ta e puritatea primei ierni

58 Poesis

Poeme

si ce dacã din loculîn care misticii ne-au învãtatcã existã suflet

s-a extras continutul de aursi s-a puscontinut de otel ?

între smârcurileacelea negricioasesi limba ca un leac

numai bun de întins peste ranãrealitatea se descompunedesi arta conservãrii

pare sã fi ajunsla apogeu.mi-a crescut inima la gândul cã

refrenul depãrtãrii de sineva curge din pietreasa cum seva

curge din lemnul trãznitînsã recunoastereamarii erori de judecatã

(zidul care despartecurgerea ce a trecutde aceea care

asteaptã sã vinã)indicã ochiulsi luneta. dintr-o datã

îmi sparg dintiiîn golîmi sorb ciorba printre mãsele

îngroppãrul care va cresteîmpreunã cu

iarbatu spui cã sunt siretsi cã amintirile mele sunt cutii postale

din care încep sã curgã facturiapoimereu cu ochii în afarã

mergem sã pândimreducerivânzãtoarele înrãmeazã

strategii de marketingla o masã stropitãcu vin murmuri: adunã-te si

rãmâi concentratpoezia nu esteun drum drept

poezia nu esteun drum cu serpentinepoezia

este ideea de drum

chitanta din capul scãrii

LUCIAN TÃMAS

Poesis 59

Poeme

avem pantoficu limbã lungã

dimineata pare o crimã

pe cale sã fie plãnuitãdomestic si purificator ca o iesirela iarbã verde

tu faci magie neagrãeu magie albã îmi spune ion muresanpunem datele cap la cap râdem de ne sar ochii

unul dupã altul vin si pleacãpleacã si vin poetiichiar dacã totul a fost rostit

poate mã ajutisã înteleg de ce

poate mã ajuti sã înteleg de cemi-au sãrit în ochi aceste rânduri:polul magnetic al rãnii

sub care au îngropat manualulde infidelitãti comparatesuprapus peste

conotatiile cuvântului haosne-ar putea dezvãlui microbulcare provoacã miracolul profundei însingurãri siatunci

abia atuncilângã pãrul ei care-i aur într-o bancã elvetianãscamatorul care trage cu urechea se va face ghem

într-o rânduialãde putini descifratã

îmi confectionez ochelaridin cioburi de sticlã si ramede lemn

trag cu ochiul pe sub fereastrãde parcã as zãri pe cineva care seamãnã cu mineîn urmã cu zece ani

luna devine o patã carear putea fi scoasã cu alcooldacã deschid puþin usa o pot strecura

mai lasã draculuisubiectivitatea poeticã

jucãm tenis la peretemã privesti ca un jucãtor care si-a iesit din mânãsau ca unul

care a pierdut avereamai multor generatiisensibilitatea ta dobândeste

o aurã de misterscorul nu mai conteazãghemul pare pierdut

60 Poesis

Poeme

(cântã, Zeitã…)

Este cã te cuprinde mânia pe propria-ti Mânã când scrie acest Poem?Un gând te duce la ghilotina Mariei Antoaneta …Ti-o vor trimite acasã, sângerând într-un bandaj sentimental.Nu-ti mai rãmâne decât sã-i organizezi niste funeralii cu multi invitati.

***

Într-o duminicã dupã amiazã, într-un gest de lehamite, norilor au început sã lecadã mustãtile.

Atunci hainele din casa mea au plecat de urgentã în oras si l-au îmbrobodit peomul cu gravitatia în cãlcâie.

***Era toamnã când luna a-nceput sã se rusineze de noi. Dinspre partea ei

întunecatã ne-a sosit un Mesager.Atunci costumul meu de mire s-a trezit din somnolenta-i milenaristã, s-a dus

la marginea Podului si a-njunghiat-o pe femeia decãzutã-n imponderabilitate.

(cealaltã femeie)

Mereu se-ntâmplã ca într-un loc Uitat sã vinã o femeie. Un timp ea tese opânzã înteleaptã prin absentã. Vegheazã toatã noaptea fiindcã luna este geloasã pepatul unde bãrbatul ei doarme ca pe ape.

Dimineata o gãseste la rãzboi, o ia în brate si o numeste: „Sora mea“. Pleacãîmpreunã; pânza rãmâne zãlog. Cealaltã femeie mi-o pune pe ochi!

(mama)

Mama intrã în gura mea ca-ntr-o placentã. Despuiatã si-ngânduratã ofteazã:„Ce mã fac eu cu tine?“Se asazã comod pe limba mea ca-ntr-un fotoliu, din cerul gurii se porneste o

ploaie torentialã. Siroaie nestãpânite curg peste trupul ei lucios.O privesc îndelung, parcã este o altã femeie, tine în brate un prunc, îl alãpteazã,

chiar o aud cântând prin perdeaua de apã.

HORATIU STAMATIN

Poesis 61

Poeme

***

Niciodatã sã nu lauzi rãnile copiilor: ele sunt aripi si te vor duce ca pe unorb spre marea ascunsã. Si te vor pune sã-i numeri valurile.

Nici un tãrm nu-i tine partea!

O, spiralã a trupului,

urcând prin rãdãcinile vulturului!

Îmi vei aduce aminte cã nu mai sunt?

(ars amandi)

Este cã esti gelos pe propria-ti Mânã când mângâie sexul femeii iubite?

Un gând te duce la Mucius Scevola si te si vezi arzându-ti mâna în fata uneilegiuni de mercenari.

ca îngerii în cerascuþindu-ºi aripilede pleoapele Luiaºa îmi acut ºi eu mâinilede sânii tãi – femeie

un anotimp albastrumã cuprindeºi-mi sporeºte teamacã o sã te pierdcând dormi acum

cineva din somnul tãuîmi face un semnºi eu trebuie sã plectrãgând dupã mineun izvor de apã

fiecare râu are nevoie de o piatrãfiecare piatrã are nevoie de o mânã

62 Poesis

Poeme

Incompatibilitate

Apa din vis se-ntinde … ca o apãCercul din vis e cerc dar marginile-mi scapãPomul din vis e pomul fãrã fructCerul îl cheamã;Pãmântu-ntâi l-a supt

Zborul din vis e zbor în cerc de visApa se-ntinde cãtre interzis

Si lumea mea întinsã cât o apãÎn margini de-nteles nu vrea sã-ncapã …

Împotrivire

Am învelit cu soare aceastã tristã toamnã;La gât i-am pus ghirlandã de luminã;I-am luat apoi durerea ce apuca sã vinãsi-am îngropat-o adânc în margini de grãdinã.

Pe frunze moarte ce-mi tot ieseau în cale,pe gânduri rãtãcite-n a sufletului valeam tras apoi cortina verde cu anotimp-sperantãsi-am conjurat lumina sã taie-a noptii fatã.

Durere/Dor

Departele plânge în lumeca-ntr-o pustie catedralãîn care sfintii fãrã numeau pus la cale o rãscoalã …

În sufletul fãrã de Tine,rãnit de doruri si dorinti,e o uitare si-un nebinesi-un dor imens de bunii sfinti.

MIHAELA ALBU

Întrebare

Saltimbanc pe sârmãtrec prin viatãîn echilibru fragil…

Un pas gresit –Mã vor prinde oare bratele Tale?

Pastel în Manhattan

Zãpadã cenusie, suflet înghetat …O veveritã– ca o statuie încremenitã de frigpe un ciot de copac – ;Vântul trimite deznãdejdeDinspre East cãtre Hudson RiverDinspre Hudson cãtre East River …

O iarnã bogatã în tristeti acumÎn Manhattan, la capãt de drum.

Sonetul timpului(ne)vinovat

Pluteam prin ere si nu stiam sã fimTimpul se lua la-ntrecere cu sineZori începeau si se trezeau senineTãiau cu sãbii de iubire cercuri de rubin.

Duceam cu noi prin veacuri primeniri de viseÎn palme sprijineam cãderi de stelePuneam luminã sã-nverzim în eleSperante-arbori cu mii de brate-ntinse.

Era un timp nevinovat si darnicSi-ncrezãtori ca doi copii treceam prin elFãra-a simti cum el îsi tese firul, harnic …

Când noi pluteam în rãtãciri de fireIar pânza vietii se destrãma tot mai subtireCum sã vedem cã hotul roade tainic?

Poesis 63

Poeme

Gri cistercian

piei drace!!!culoare urâtã si frigidã

apanaj al femeilor lenesece vor sã fie una cu trotuarul

desiacum poti înjura femeia

numind-o gospodinã si nu târfãca în vremurile bune când iti vãrsai amarul

mai mult pe cele ce nu eraubiet eunuc rob hohotind

spre plãceri culinare interzise.gri soarece gri visceral gri torpilã

gri robot gri sinucigas gri pãmântescgri cistercian.

Vibrând în clopote dea.luminã

as dori sã îti susur alene iubireade vei avea curajul sã îmi mângâi cosita

când vie când adormitã dar vesnic amarã ca dorul

în care s-au încâlcitputernic vibrând în clopote de a.luminã

patru plus patru ursitoare neclintitecând celelalte sapte urâte si rele

mi-au dat din prinos daruriprea multe trupesti

în plin declin si crizã haotic bimilenarã.

Lup iubire

vibrante dorinticuantificate

în cifre bilant si cifre netoate

ce vor sã împartã destinul în douãcu o linie rosie

biet ecuator existential.priviri întelese prin soapte neclare

ne cer declaratã viata la casa cu visesi iarãsi bifãm bucurosi zile golite

de freamãtul nebun al lumii.asteaptã la rând când usa

potrivnicã va ceda din reci balamalenoroiul cel darnic... aruncat cu putereînvinsi, neînvinsi vom fi... oh! lup-iubire

dacã asta îsi va fi vrerea.

Lipsitã de umbre

nu mã placi goalãlipsitã de umbre ademenitoare

repet cu voce tareinterpretând mecanic

tãcerea rãmasãagãtatã în ultimul cuvânt rostit

de tine rãnitul.poate cã eram eu ce care...

urmãrind pe prompter

desfasurãtorul monologului mã închinam.

deschid pagina web la aceeasiadresã

unde te-am pierdut oscilândîntre mine si... mine strivitã de patimi.

ne iubim desi rãzboiul bateobraznic la altii la usãsi vremuri mai bune

ne tot ocolesc.

FLORICA BUD

64 Poesis

Poeme

Blazonul de arhonte

Nici mergãtor pe sârmã la circulde stat

nici chelner la Viena dupã o spitã strãbunãnici salvamar la Miaminici universitar la Heidelbergnici comis-voyajor nonsalant prin orasele

din Orientnici cãlugãr budist prin pesterile Tibetuluinici rege al Etiopiei în fireasca

descendentã familialã.Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu?Biet cãlãtor prin barãcile visuluisclav al metaforei oferind adãpost pentrununtile necesare oferindlectii mentale de fricã si extazpurtând ca pe-o invizibilã tortãblazonul de arhonte al cuvintelorce nu te-au hrãnit niciodatã de-ajuns.

21 aprilie 2009,La Vânãtorii de Neamtz

Portaluri culoriideosincrasiideznãdejdi

lui George Vulturescu

Asa-i, dragul meu prieten, frumuseteanu are nevoie de explicatii.Tot ce-am fãcut în scurta mea viatãîncape într-o carte de dimensiuni obisnuiteacolo am închis muzica si jucãriile ploiisentimentele noptile ca o adiere a desertãciuniiatâtea lucruri neterminate si tentatiaunui nou începutacolo îngeri cu aripi frântestau închisi precum îngerii luiRubliov într-o veche icoanã.Acolo o lume ascunsã-n surâs

si-aratã providentasi chiar distanta dintre legendã si legendãdevine o legendã.O, tarã a povestii fãrã de sfârsitmi-i dat sã stiucã dupã mine va veni un tânãr poetsi va înãlta alte cânteceînnobilat cu alte portaluri culoriidiosincrasii deznãdejdi.Va veni un tânãr poetsi poate mai strãlucitor va cânta prezentul

continuu al ruinii.Asa-i, dragul meu prieten, frumuseteanu are nevoie de explicatii.

21 aprilie 2009La Vânãtorii de Neamtz

DANIEL CORBU

Poesis 65

Poeme

Ecosistemul ºi tabla de saha zorilor

Vedeti, Domnule Hölderin, postmodernitateane dã totul pe gratisdin satul planetar cerul e izgonitca un spion de rarã clasãpe strãzi Iisus e plimbat

pe sacose de plasticiar Gioconda surâdede pe eticheta brichetei cu gaz.Totul strãluceste precum minciunadin reclama vodafonului.Chiar mierla domnului Trakl cântã acumcu program prestabilitîn arbori semeti la care putreziciunea

lucreazã-n secret.

Închinare celui ce-aseazã vântul în rameînchinare!

Acesta-i ecosistemul si aceasta tabla de saha zorilor.La Beijing pentru o sutã de……..yeniîti poti primi statuia sculptatã într-un bob

de orezbiserica albã a Domnului se clatinãîn Edenul postmodern sarpele biblic nu mai

ademenestepe nimenisi nimic n-aminteste mãretia romanticã

a visãtoarelor lumi.Nu întoarce fata! Poti rãmâne statuieca sotia lui Lot.Pe tabla de sah a zorilorcine sã observe sufletu-mi ce zboarã spre lumeca un surâs cristalin?În dupã-amiezi de om singuraflu, Domnule Hölderin, cã la TübingenLa Santa Rosa si Pireuv-ar fi cântat aceeasi mierlãpe care-a auzit-o Traklpe care o aud si eu.

Închinare celui ce aseazã vântul în rameînchinare!

21 aprilie 2009La Vânãtorii de Neamtz

Tramvaiul din cartierul Dacia

Mereu cineva vine pe neasteptatecând ti-e frig si cândvreau sã te-acopãr cu pielea poemuluicând stelele-s doar bucãti de piatrã

luminoasã(sau poate cuiburi de îngeri)când alegi paradoxulca reflex al creierului virilcând fantoma spitalelor schimbã rolulcu fantoma stadioanelorcând umbra copilãriei coboarã fãrã zgomotscãrileatingându-te usor ca un sal de catifeacând nimeni nu urmãresterãzboiul absurd al elementelorsi nimeni nu mai vinde istorii pãtate cu lacrimimereu cineva vine pe neasteptate.O femeie poartã-ntre sâni legenda pierdutã.

21 aprilie 2009La Vânãtorii de Neamtz

Un duh de ivoriu Filomenei

Ceva din mine nu vor puteasã îngroape groparii.Ceva ca o mireasmã care le scapã

printre degete

ceva ca un duh de ivoriuca un vers spus dimineatade mierle sau codobaturi.

Ceva din mine nu vor puteasã îngroape groparii.

66 Poesis

Poeme

Besame mucho(Cu un magnific backing vocal realizat gutural si profund

de Césaria Evora)

GEORGE ACHIM

Cel mai la îndemânã ti-ar fi sã numesti acel anotimp – desi versul s-ar putea lesneîncãrca de o elegiacã pretiozitate vetustã – o varã nebunã, brusc cãpiatã ori inexorabiliesitã din minti, cu prospetimi si uimiri nicicând de atunci repetate, un joc captivantireal de lumini cu miraje si spectre, ceremonii senzuale ale aerului somnolent si molatec,dar numai un sumar inventar de clipe sublime, oricât de grãbit ar pãrea,îti dã într-un târziu, sublimat coerent, sensul adânc si ascuns al acelor jubilatiisi neobisnuite întâmplãri pe care însãsi uimirea cu greu le încape.

În delicata sintaxã a clipei de-atunci – si faptul îti apare peremptoriu acum –spontan si lipsitã de oarecari (de prisos) arabescuri livresti,imaginea ei tremuratã usor, cu o luminiscentã intensã gravatã pe conturul prelung,ar putea fi natural asociatã cu ambra, o lichefiere intens si suav parfumatãa luminii mature si fragede totusi din miezul acela de varã încã nu prea târziu,

abil camuflat într-un arc policrom de încântare.o revãrsare de maree solare despletite în infinite nuanþe galben roscate si intens auriipe care rochia vaporoasã din finã dantelã subþire de Brugges si coapsele lungi arãmiile reflectau fastuos, îngemânându-le cu o necontenitã si ispititoare promisiune a noptii.

Ce s-a întâmplat mai apoi e un posibil si neasemuit opis secret de visare.o alchimie pateticã a dorintelor vagi, niciodatã bãrbãteste si pe de-a-ntregul numitelichefiate-n retortele opace ale atâtor tulburãtoare si deconcertante iluzii,magnific dozate acum – deºi poþi admite cã faptul nu era de nimic prevestit –

de indelebilul sãu sarmîntr-un mixaj insolit ce foarte curând va deveni exploziv când mâinile eiîl vor detona nonsalant cu halucinatul surâs al fanatizatului care tocmai se aruncã în aersi totul în jur se va descompune pe loc în nenumãrate particule de indescriptibilã gratieo fericire intens senzualã fisionabilã brusc în mii de atomi de incantare ce topeste rapidsi nãruie fulminant toate temeliile lumii, acele suverane întelesuri si rosturi profunde

de pânã mai ierisi totul îti pare cã începe si se sfârseste acum, besame mucho como si fuera la ultima vezîntr-un apogeu paroxistic si mai apoi expresia surâsului ei fericitcând dimineata devreme îsi îngroapã cu tandrete obrazul în scobitura umãrului tãu.

Poesis 67

Poeme

Si iatã cã muzica aceea revine acum obsesiv, o armonie difuzã topitã-n luminaincertã si tandrã a serii

cãci asa începe mereu, ca o înfiorare benignã învãluitã în infinitã mirare, de parcãnoi nici n-am mai fi, ci tot ce rãmâne în urmã e-o umbrã subtilã de colb selenar învãluit într-o dârã usoarã de rãcoare spectralãsi foarte curând – nu e nici o îndoialã de-acum – ne va-nghiti fastuos irealitateaalbãstruie a noptii ca într-un tablou de Chagall cu lunã albã halucinatã pe cer.

Toate acestea însã tin de istoria fastã a clipei de-acum, pentru cã mâine nici unul din noinu stie ce poate urma, poate ebosa-n cãrbune negru-antracit a abia întrezãritului infern

personal, frisonant si abulic,desigur aici s-ar cãdea sã amintim magistral si ritos cã luciditatea e doar o inconfortabilãstare gretoasã o amarã umoare verzuie maculând indecent asfintitul acesta eteric si numaiplutirea prelungã mai poate într-un fel rãzbuna infatigabila noastrã aplecare spre lucrurimãrunte si pofta cu greu reprimatã de a rontãi îndelung si absent din pielita gri pufosiritantã a zilei sãlcii lãsate cu o viclean camuflatã crispare în urmã...dar orice detaliu – poate altãdatã-însemnat – îsi pierde subit orice dram de importantã

în contextîti spui tu bineînteles doar în gând, pentru cã nu mai apuci s-o rostesti deodatã privindcum odaia atâtor miracole se-naltã sprintarã-n vãzduh, e ca-ntr-o nacelã îmi soptestiuite cã am devenit translucizi si usori, doar o abia detectabilã si vag pulsatilã cãldurãne mai rãmâne în trup si aleargã prin corpurile acestea ciudate neverosimil de moica si cum ni s-ar fi asezat peste oase o pufoasã si ciudat iluzorie ninsoare carbonicã.

*Mult mai târziu din acest insolit peisaj nu vom retine prea mult, cu sigurantã însã rãmâneca o amprentã fatidicã fastã transfigurarea/înfrigurarea pe care în clipa aceasta abiao putem bãnui pe când un Maelstrom minunat ne absoarbe usor, cu oarecare blândete

– am zice –de nu am avea sentimentul obscur cã totul a fost dinainte si foarte minutios prevãzutproiectat implacabil fãrã greseli de parcurs si fãrã putinta vreunei abstrageri,cã fiece gest oricât de putin însemnat rãmâne inconturnabil desenat undevapânã si ritmul acesta sacadat si prelung la capãtul cãruia pândeste cu înfometare extazul.

Si nici a ne-nchipui jocul prea mult nu putem, lãsând loc doar unui început de uimirecãci iatã – si aici inevitabil vom exalta inefabilul clipei – ea trece prin mine usorsi fãrã de nici o opreliste si vertebrele noastre se muleazã unele pe altele fãrã gresealã

ca-ntr-o capsulã cu desãvârsire etansã,o capodoperã fãrã îndoialã a unei mecanici combinatorii ciudate si totul se întrepãtrundesi se suprapune la fix, surub cu surub si ligament cu ligament, piulitã cu piulitãsi arc voltaic cu arc voltaic, leduri cu leduri si nerv cu nerv, sinapsã cu sinapsãsi filament cu filament, ghivent cu ghivent, stifturi si nituri, vaseline celeste,uleiuri parfumate si acizi dezoxiribonucleici, o colosalã masinã de galã perfectã.

Treceam unul prin altul usor, fãrã de nici o opreliste, fãrã de griji si memorie,de vinovãtie sau spaimã,

culisam dumnezeieste prin hinterlandul aiuritor al iluziei, dintr-o parte în alta...contorsionati ireal si întotdeauna frenetici, prin capilarele noastre unite miracolul se scurgea lenes ca o limfã plãcut odorantã, nemaivãzutã prin preajmã.

Si totul era neasteptat si ametitor în acest vehicul de lux pe care doar firicelul rosusupraîncãlzit al unui nerv subtire l-ar mai putea gripa si întoarce din drum.

Un angrenaj pretios, un (poate vetust) vehicul de lux

68 Poesis

aul Miron s-a nãscut la 13 iunie1926 înlocalitatea Giuleºti, judetul Suceava. Si-aînceput studiile la Fãlticeni, dupã care aurmat cursurile Liceului Militar din Iasi.

Dupã rãzboi, a studiat filologia la universitãtile din Bonn(1947-1949) si Paris (1949-1951). În 1954 obtine titlul dedoctor în filologie la Universitatea din Bonn cu o tezã desprestructura tipologicã a limbii române în comparatie cu latinaclasicã si popularã. A jucat un rol esential în înfiintarealectoratelor de limba românã din Köln (1952), Bonn (1954)si Freiburg im Breisgau (1964). În 1967 a întemeiat, laFreiburg, Societatea „Mihai Eminescu” în scopul dezvoltãriirelatiilor stiintifice si culturale dintre Est si Vest, iar din 1973,apare la München, din initiativa sa, noua serie a anuaruluifilologic si literar, Dacoromania. Personalitate proteicã(poet, prozator, dramaturg, eseist, editor, autor al unorimportante opere stiintifice), a publicat o serie de lucrãriprecum: Rodul ascuns (1964), Fata cãlãului (1994), Idolide lut (1994), Fãlticeni-mon amour. O scurtã istorieaproape sentimentalã (în colaborare cu Grigore Ilisei,1996), Ochean (1996), Magul (1997),Maipuþincaperfectul. Istoriile lui Policarp Cutzara(1998), Poezii (1999), Postalionul din vis – romanepistolar (1999), Mãsura urmelor (2000), Târgulsaradelor. O povestire tridimensionalã (2000),Mostenirea astrelor (2002).

Volumul Drumul strãinãtãtii (Ed. CarteaRomâneascã, 2006) reuneste paginile de jurnal redactatede cãtre un diarist insolit între Crãciunul anului 1944 siSchimbarea la Fatã din 1945. Textul a vãzut lumina tiparuluicu o întârziere de peste sase decenii, dupã ce autorul l-acrezut definitiv pierdut. E demn de retinut faptul cã PaulMiron a pãrãsit tara la vârsta de 16 ani, la o lunã de laintrarea trupelor sovietice în România. Din acest momentdramatic, biografia sa depãseste în evenimente dimensiunileunui roman de aventuri. În noiembrie 1944, la Viena, seînroleazã în Armata Nationalã, care continua rezistenta fatãde imperiul sovietic. Rãmas singur printre strãini, începând

Jurnalpe„Drumulstrãinãtãtii”

(I)

GHEORGHEGLODEANU

P

Eseu

Poesis 69

Eseu

cu Crãciunul anului 1944, consemneazãexperientele existentiale decisive pe care letrãieste într-un carnetel. Notele se dovedescaproape zilnice pânã în data de 15 februarie1945, când pleacã pe front. Jurnalul decampanie este tinut cu mult mai multãdificultate, ca urmare si însemnãrile devin multmai sporadice. Este rãnit chiar de SfântulGheorghe si, în perioada 23 aprilie – 4 mai 1945,este internat la spitalul militar din Parchim. Deaici este mutat la spitalul militar 1007 dinSchleswig, unde va sta între 6 mai si 15septembrie 1945. Este fãcut prizonier de cãtreamericani dar, prin retrasarea zonelor deocupatie, ajunge în mâinile rusilor si apoi în celeale englezilor (în 29 iunie). Dupã eliberarea dinprizonierat, se stabileste la Bonn. În momentulîn care se mutã la Paris (1947), îsi lasã lucrurilepersonale (inclusiv jurnalul) în grija unei colege,Vera. Ulterior, încearcã sã îsi recuperezemanuscrisele, dar tentativele sale esueazã.Când totul pãrea pierdut, o veche prietenã, pecare a cunoscut-o la Schleswig, îi trimite dinSuedia, în anii 60, textul însemnãrilor zilnice.Un nou colet soseste peste câteva sãptãmânicu restul manuscriselor, ele alcãtuind substantacelui de-al doilea volum al jurnalului. Nu se stiecine a pãstrat scrierile lui Paul Miron un timpatât de îndelungat, recuperarea lor echivalândpentru autor cu un adevãrat miracol.

Dupã cum aflãm dintr-o însemnaresituatã în debutul volumului, Drumulsingurãtãtii reia notele din carnetul regãsit,fãrã schimbãri esentiale. Autorul este atent sãnu stirbeascã unitatea initialã a scrierii, chiardacã, uneori, textul original de pe hârtiaînvechitã a fost corectat pentru a facilitalectura. Interventiile au fost marcate tipografic,fie cã este vorba de succinte comentarii, fiede preluãri din alte scrieri ale autorului.Argumentele care au stat la baza publicãriinotelor zilnice la peste sase decenii de laredactarea lor au fost expuse într-o succintãMotivatie. Paul Miron îsi asumã postura unuimartor veridic al unui timp infernal, crucialprivind destinul României si chiar al Europei.Recitindu-si însemnãrile de odinioarã, autorulconstatã cã nu se poate dezice de ele.Constientizeazã deplin valoarea documentarãa acestora si considerã cã este datoria lui moralãsã vorbeascã de memoria luptãtorilor care s-

au sacrificat pentru o altã Românie decât ceade dupã 23 august 1944. Este vorba de nisteînvinsi ce nu se pot bucura nici mãcar demângâierea de a avea un mormânt în tara lorsi a cãror existentã a fost atent trecutã subtãcere de cãtre propaganda comunistã.

aul Miron se dovedeste martorul unui timp infernal, un individ ce a trãit din plin teroarea istoriei. Volumul

contine trei sectiuni distincte: Când frontierelese prãbusesc, Începe sãptãmâna patimilorsi Cãderea în exil. Textele respectã principiulcronologiei (specific genului), dar surprindecaracterul metaforic al frazelor, de parcãînsemnãrile ar fi fost fãcute de cãtre un poet sinu de un prozator aflat sub vremi. Prima partea jurnalului vizeazã perioada cuprinsã întreCrãciunul anului 1944 si 25 martie 1945. Celcare a ales drumul anevoios al exilului segândeste cu nostalgie si sincerã durere la ceirãmasi acasã. Trãieste într-o lume pe dos, iarviitorul i se pare „o groapã cãscatã, o hrubãflãmândã care nu iartã”. Este socant faptulcã diaristul îsi strigã durerea în versuri, lucrumai putin obisnuit în genul memorialistic. Viselei-au rãmas în tara amintirii si se gândeste lacei care nu sunt lângã el. Adesea, versurilepreiau forma unei rugãciuni puternicimpregnate de durere. Îmbrãcat în hainã strãinã,la 1 ianuarie 1945 se întreabã, cu neliniste, ceîi va aduce noul an. Veselia disperatã îl face,pentru moment, sã uite de griji si compãtimire.Se gândeste la biruinþã si la cei dragi care nusunt în preajma lui. Voluntar într-o formatiemilitarã numitã simbolic Armata Nationalã,strãbate cãrãrile muntilor si e cuprins de unteribil dor de casã. Pe frigul cumplit al ierniiînvatã ce si cum trebuie sã scrie de la atitudineafalnicã a brazilor care nu s-au încovoiatniciodatã. La doi ianuarie 1945 descrie zileledificile de instrucþie de care au parte el sicamarazii sãi pe gerul cel mai groaznic,însemnãrile transformându-se într-un autenticjurnal de campanie. Insolitul informatiei constãîn faptul cã, în tarã, nu se stia mai nimic despreromânii care au continuat sã lupte în strãinãtateîmpotriva trupelor sovietice. Paul Miron descrietotul cu minutiozitate, pentru a releva stareade spirit în care trãieste. Desi restrânse ca

P

70 Poesis

Eseu

vântului. Desi vuietul artileriei rãscoleste peisajul,are impresia cã „adie a pace”. Un asemenea spatiuparadisiac înselãtor îl îndeamnã sã scrie: „mi-e dorsã scriu, sã scriu si sã discut”. Trãiste minunilelumii prin intermediul elementului livresc, motivpentru care îsi aduce aminte de lirica lui Bacovia.Vorbeste de guvernul provizoriu din exil, dejurãmântul de fidelitate pe care trebuie sã îl depunã,de lipsa de interes manifestatã de cãtre nemti fatãde soarta românilor rãtãciti în imensul imperiu. Arvrea sã lupte pentru eliberarea tãrii sale doar peteritoriul Carpato-Dunãrean, dar acest lucru nu esteposibil.

artea a doua a cãrtii se intituleazã Începe Sãptãmâna Patimilor si se referã la perioada cuprinsã între 26 martie – 25 aprilie 1945.

În continuare, diaristul suferã din plin teroareaistoriei, zile întregi trãind sub un intensbombardament de artilerie. Uneori aflã noi vesti dintarã, dar acestea nu sunt deloc îmbucurãtoare. Areimpresia cã Dumnezeu si-a întors capul de la ei, iarrãtãcirea în labirintul istoriei devine tot maidureroasã. Ar vrea sã opreascã mãcelul, mai alescã deznodãmântul dureros este tot mai aproape. Laun moment dat sunt retrasi de pe front, dar numaidupã douã zile îsi reprimesc armele. Jurã însã sã seîntoarcã în tarã, adicã sã supravietuiascã.

Combatantul îsi rãstigneste sufletul pehârtie, iar celebrul dicton al lui Descartes („cuget,deci sunt!”) i se potriveste perfect. Evenimentele l-au schimbat însã în mod radical, deoarece în 1942se ghida încã dupã o altã cugetare: „Cred (sauiubesc), deci sunt”. Se plânge cã îmbãtrâneste siîncã nu a fãcut nimic important în viatã. Mai mult, îldoare nenorocirea în care se gãseste. Îsi amintestede destinul vitreg al lui Miron Costin si se gândeºtecã zodia lui s-a ivit sub vremuri crunte. Depãrtãrilese dovedesc reci si strãine, iar dorul de tarã îlcopleseste tot mai mult. Memoria îl poartã înapoicãtre cei de acasã si se gândeste la durerea pe carele-a provocat-o pãrintilor sãi. Consemneazã moarteapresedintelui Roosevelt si afirmã cã oameni ca else nasc rar.

Altã datã se opreste pe o movilã de paie siscrie, rupându-se astfel de sirul tragic alevenimentelor. Ajunge un singur minut de liniste side bogate amintiri si inima i se umple de o bucuriemolcomã. Nu îsi asumã postura unui cronicar, darrezumã dramatismul întâmplãrilor pe care le trãieste:

P

numãr de pagini, confesiunile se dovedesc extremde dramatice. La 3 ianuarie 1945, diaristul vorbestedespre frica de moarte, a cãrei acceptare cere multcuraj. De la un student recrutat de români la 26august aflã mãrturii incredibile despre prãpãdulocupatiei. Vorbeste despre prietenii sãi, numitimetaforic Abel, Babel ºi Cabel, care îi fac cadoucarnetul de însemnãri si care îl determinã sã devinãcronicarul evenimentelor. Face o pauzã de aproapeo lunã, dupã care noteazã: „N-am scris de mult încarnetelul purtat de mine la piept”. Rãzboiul îlduce spre nord si aceastã directie de mers spulberãvisul cã armele secrete germane vor întoarce soartaconflagratiei. Ajunge la Leipzig pe 14 februarie, undeare parte de un prim bombardament. Însemnãrilesunt fãcute adesea la persoana a II-a singular,diaristul adresându-i-se unui prieten aflat departe.Adresarea este fãcutã deja în debutul notatiilor:„Scriu pentru tine, Aur drag, si mi-e teamã degenunile ce le deschid”, (Crãciunul anului 1944).La 18 februarie i se adreseazã din nou prietenuluiaflat departe: „Dragã Aur, ziua de 16 februariea fost o zi de basm. Am prãznuit-o cu amintirigrele în suflet. Am încercat sã te aduc aici, sãmã vezi «luptãtor pentru Hristos si Europa» –cum râd unii. E o zi de duminicã, azi, aoptsprezecea zi de front pentru mine. O sã-mifie adânci gândurile mai apoi, când voi povesti,si sã stii cã lumina ta a crescut peste ele – ca întrecut”. Jocul de-a moartea continuã odatã cudrumul fãrã sfârsit pe un tren militar. E un joc tragic,ce îl obligã pe diarist sã tinã pauze tot mai frecvente,ce se prelungeau pe parcursul mai multor sãptãmâni.La 20 martie îºi reia jurnalul de front ºi zugrãveºteatrocitatea luptelor la care participã. E supãrat cânde trezit de suieratul obuzelor si noteazã cu ironie cã„nu e nici o afacere sã mori asa de tânãr”.Recitindu-si însemnãrile, diaristul retrãiesteatmosfera dramaticã a evenimentelor de odinioarãsi nu se poate abtine sã nu gloseze pe marginea lor.Descriind evenimentele la care a participat în rãzboi,afirmã urmãtoarele: „Si multe asemenea pãtaniiar fi de povestit…” Desi trãieste din plin infernulevenimentelor, acest Jean-Jacques Rousseaumodern nu înceteazã sã se minuneze în fatafrumusetilor naturii. La 22 martie trãieste „cea maiarmonioasã zi de primãvarã de pânã acum”. Înciuda apocalipsei ce a cuprins lumea, este în mãsurãîncã sã resimtã bucuriile elementare. Este fascinatde razele soarelui, de gânguritul dulce al ciocârliilorsi de apele ce freamãtã albastre sub adierea

Poesis 71

Eseu

„Front, actualmente, fac front, alarme ºi marº.ªi aºtept, aºtept, resimt blând ºi blajin sfârºitul,acel sfârºit eminescian, nirvana potolitã oriundeam fi”. Interesant rãmâne faptul cã, nãpãdit de unteribil dor de patrie, autorul Ocheanului rãmâneun poet ºi în însemnãrile sale zilnice.

urnalul lui Paul Miron ia forma unor însemnãri adresate unui prieten aflat departe, iar acest lucru reiese cu claritate din

rândurile aºternute în zilele de 19-20 aprilie 1945.Meritã sã reþinem câteva idei din acest dramaticjurnal de front: „Ca sã înþelegi cum merg treburilepe la noi, îþi povestesc un episod tipic din viaþade pe front. Suntem sculaþi la ore dureros dematinale, ne adunãm într-o poianã cu iarbavânjoasã ºi, în careu, comandantul companieinoastre ne þine un discurs înflãcãrat. Ni se repetãtot ce ºtim despre ideologia care ne azvârle înluptã. Vom depune jurãmântul. Înºtiinþarearepetatã nu produce nici o emoþie”. La 24 aprilieîi scrie aceluiaºi misterios prieten numit Aur (carepoate fi ºi un alter ego al scriitorului) dintr-un trensanitar. Menþioneazã faptul cã a fost rãnit cu o ziînainte la braþul stâng. A fost pansat rudimentar ºise simte tot mai rãu. În ziua urmãtoare, copleºit deideile negre, se gândeºte dacã nu cumva acesta estesfârºitul. Adresându-i-se unui prieten, însemnãrilelui Paul Miron sfideazã clauza intimitãþii, esenþialãgenului, transformându-se, mai degrabã, în niºtescrisori de pe front.

Cartea a treia a notelor zilnice se intituleazãCãderea în exil ºi vizeazã perioada 27 aprilie – 6august1945. Diaristul are puterea sã facã haz denecaz ºi povesteºte ºi unele întâmplãri nostime, cumeste cea de la patinaj, când au fost surprinºi deavioanele inamice. La 28 aprilie exclamã: „e greusã scrii cu un asemenea cap confuz ºi cu o astfelde mânã schilavã!” În textul intitulat SfântaDuminicã a Floriilor (re)povesteºte pe larg cuma fost rãnit la braþul stâng ºi lungul drum cãtre spitalulmilitar. Dupã câteva zile, mâna i se umflã ºi începesã curgã. Naraþiunea dobândeºte tot mai multãconsistenþã, pierzându-ºi caracterul liric ºifragmentar. Atât în spital cât ºi pe câmpul de luptã,diaristul descoperã funcþia terapeuticã a scrisului.Mai ales cã însemnãrile sale iau forma unui dialogcu un prieten aflat departe: „Începusem, Aur, sãscriu cu totul altceva, voiam conþinut pur. Scriufoarte greu, deºi o fac cu o plãcere neostoitã. E

J

singura mea bucurie aici – «discuþia cu tine».”La 4 mai spitalul este evacuat, iar rãnitul aflã cã adevenit prizonier american. Este derutat deoarecenu ºtie deloc nemþeºte ºi nu înþelege nimic din ceeace se vorbeºte în jurul sãu. Se gãseºte într-o situaþiepenibilã, dar se stãpâneºte pentru a le suporta petoate. Se apropie sãrbãtorile de Paºte, dar rãzboiulîl împiedicã sã sãrbãtoreascã la fel ca în copilãrie.Exilatul vrea sã îºi îngroape în strãfundurile sufletuluidorul, durerea ºi visele. E prizonier, iar mâna îl doaretot mai mult. Cum nu beneficiazã de niciuntratament, se teme sã nu o piardã. Îl consoleazãînsã faptul cã e tânãr, cã e primãvarã ºi cã vinPaºtele. Descrie maniera în care sunt cazaþi ºi segândeºte la camarazii lui ºi la felul cum mergerãzboiul. Nicio veste nu pãtrunde pânã la el ºi segândeºte cã poate e mai bine aºa. La 6 mai 1945,trãieºte fericirea sãrbãtorilor de Paºte. Asemenealui N. Steinhardt, reuºeºte sã devinã fericit în faþacontactului cu sacrul: „În ziua asta de sfântãsãrbãtoare, în ziua asta când toate grijile disparºi e numai seninãtate ºi fericitã mulþumire, pentruHristos Înviat, aº vrea sã plâng, sã plângnesfârºit, cu lacrimi de sânge, grele ºi amare.Sã-mi plâng tristeþea, viaþa, dragostea,idealurile. Sã-mi plec fruntea în cãuºul palmelorºi sã mã frâng plângând. O, numai de-aº avearãbdare înainte…” Nu doarme bine din cauzadurerilor provocate de rana de la mâna stângã.Dincolo însã de orice neplãceri, nopþile rãmân pentruel un spaþiu al fericirii. Aceasta deoarece poatemedita nestingherit, iar dacã doarme, are viseminunate. Regimul nocturn al imaginarului îl poartãînapoi printre ai sãi ºi îi gãseºte bine pe toþi. Segândeºte la cei rãmaºi acasã „cu mult cutremur ºiteamã”, iar asemenea vise „îi topesc inima”. Sesimte blestemat, deoarece de la vârsta de 10 aniumblã mereu printre strãini ºi încã nu ºi-a gãsit unrost în viaþã. Nu îl pãrãseºte însã credinþa în forþadivinã, de aceea priveºte înainte cu oarecareîncredere, în ciuda tragediei colective la careparticipã. La 11 mai aflã de la un rãnit care ºtiaromâneºte cã rãzboiul s-a terminat ºi cã batalionullui s-a retras la Berlin. Îi priveºte cu invidie pe soldaþiiamericani, plini de viaþã ºi afiºând bucuriaînvingãtorului. Ziua urmãtoare este foarte necãjit.Este extrem de slãbit, iar mâncarea se dovedeºtetotal insuficientã. S-a sãtura de atâta suferinþã, iarrana de la mânã îi creeazã mari probleme. Supliciilorfizice li se adaugã ºi cele psihice, cumplitul dor deþarã. Tonul diaristului care i se adreseazã prietenului

72 Poesis

Eseu

simbolicã a sufletului, nu face altceva decât sã seconfeseze si sã îsi consemneze toate trãirile dinultimii doi ani. Notatiile devin mult mai frecvente,nemaifiind fãcute pe zile, ci pe ore. Aude cãprizonierii vor fi transportati în Belgia sau Frantapentru a lucra la minele de cãrbuni. Unui regim delagãr închis unde se moare de foame, i-ar preferamunca la lopatã. Promite însã sã scrie de peste tot,pentru ca ipoteticul prieten de departe sã fie cu stirilela zi. Interesante sunt uneori comentariile ulterioarela text. La un moment dat, Paul Miron noteazã cãse mira de tot ceea ce i se întâmplã ca de un faptireal, ilogic, de necrezut. Un asemenea evenimenteste acela când îsi recupereazã o parte din lucrurilepierdute într-un tren sanitar, printre care si un jurnalmai vechi. La 27 mai exclamã din nou: „O, taramea dragã si depãrtatã, mã dor ochii de dorultãu”. Se simte tot mai slab, flãmând si neputincios,de unde exclamatia: „Mãicutã, mãicutã, undeesti?” La 31 mai rezumã evenimentele dramaticeprin care a trecut, „o lunã bogatã în întâmplãri,dar mai ales plinã de zguduiri sufletesti”. Segândeste la fratele lui mai mare, Geo, despre careaflã cã ar fi cãzut pe frontul din Basarabia.

La 2 iunie 1945 povesteste cum a fostoperat pentru a doua oarã, prilej cu care i s-a scosdin mânã o schijã „mãrisoarã si colturoasã”. Îsi aduceaminte de Irene, prietena lui, de care l-a despãrtitbrusc rãzboiul prin rana pe care a dobândit-o. DeSf. Alexandru face elogiul limbii române, de care îlcuprinde un dor fierbinte: „[…] mã aud cum mãîntretin în româneste cu mine însumi. Ce dulci,mângâietoare sunt cuvintele, le gust potrivindu-le dupã cadenta ploii. Încântãtoare si dureroase.Ce dor îmi este de graiul meu de acasã!”Însemnãrile primului volum se încheie în data de 6august, Schimbarea la Fatã, când diaristul trãiesteun nou miracol în plin dezastru mondial! Un asistentîi înmâneazã un pachetel în care gãseste foile ruptedintr-un carnet de însemnãri mai vechi si câtevapagini dintr-un roman început încã în Alba-Iulia. Sunttexte ce i-au fost încredintate spre pãstrare pãrinteluiP. atunci când a pãrãsit Viena. Însemnãrile nuexplicã prin ce minune aceste scrieri au ajuns dinnou în posesia lui Paul Miron,

de departe este plin de jale. Se simte singur, nu poatecomunica cu nimeni, în plus, este cuprins tot timpulde o foame pantagruelicã. Îsi prezintã programulzilnic de la spital si insistã mai ales pe hranamizerabilã pe care o primeste. Un puternic sentimentde culpabilitate îl cuprinde fatã de pãrinti, pe care i-a dezamãgit si de care îi este foarte tare dor. Jaleaexilatului este exprimatã în fraze memorabile la 20mai, când se apropie ziua mamei sale: „Tare mi-edor de mama! Un dor fierbinte al dragostei, cumniciodatã nu m-a stãpânit. Si mã simt asa devinovat fata de bunãtatea si de sfintenia ei, caun câine hãituit care a muscat pe cel ce-i dãdusede mâncare. Fiindcã i-am înselat asteptãrile, eisi tatei (mai ales), si surorilor, si fratelui”. Desipare sã se lupte – asemenea unui erou tragic – cuun destin implacabil, sperã cã va veni vremea ca sãîsi poatã rãsplãti pãrintii pentru toatã dragostea pecare i-au acordat-o.

a 23 mai 1945 îsi analizeazã stilul si îsi justificã neglijentele din exprimare prin conditiile mizerabile pe care le-a avut

pentru scris si prin mâna rãnitã, care nu îl lãsa sã seexprime asa cum ar fi dorit: „Aurdrag, dacãrecitesc ce-am scris în bietele-mi rânduri pânãaici, nu mã mai recunosc. Nu fiindcã arãt zecide fete sub impresia momentelor. Dar pentruformã, pentru stil. Nici tu limbã româneascã, nicitu gramaticã româneascã, nici ortografie, nimic.Am mâncat litere, am sãrit cuvinte si amcaligrafiat peste tot infect. Scriu ca sã mã scuz.Cã mi-s slovele scrijelate pe genunchi, îngrajdurile unde am fost cazati, sau din santuride transeu, sub glont si obuz. Altele, cele dinurmã, le-am înjghebat si mai greu, în pat despital, schimbându-mi tot la douã vorbe pozitia.Stânga, bolnavã, protesteazã si nu lasã pedreapta sã scrie si sã spuie gândurile de dor.Poate, odatã, o sã refac si o sã transcriu. Si dinfiecare cârlig strâmb sau anapoda al slovelorde aici, amintirea va clãdi bârnele unei altescrieri, putin mai pieptãnate”.

La 25 mai 1945 îsi circumscrie opera.Asemenea unuipsihanalist, întins pe o canapea

L

Poesis 73

rimele amãnunte despre viata si opera luiAlexandru Bogza (1895-1973) le-a oferitfratele sãu, scriitorul Geo Bogza, într-oevocare intitulatã Alexandru, în revista„Contemporanul” din 4 ianuarie 1974, p. l,unde glosa îndurerat: „Fratele meuAlexandru, care si-a cîstigat viata caprofesor de muzicã pe la diferite liceedin tarã, a avut o mistuitoare vocatiepentru filozofie, si acestei vocatii i-aînchinat întreaga sa putere de muncã, pedrept cuvînt titanicã. Timp de zeci de ani,timp de o viatã întreagã, el si-a petrecut,în modeste camere mobilate, cîte zece oredin noapte, aplecat peste scrierile marilorgînditori si peste manuscrisul sãu care,în cele din urmã, a depãsit patru mii depagini”

Însã tableta publicatã de GeoBogza nu stîrneste nici un interes printreintelectualii din Cîmpulung Moldovenesc, ceiîn mãsurã sã stie mai multe si la obiectdespre fostul profesorul de muzicã de laLiceul „Dragos Vodã” din orãselul dintreObcinile Bucovinei. Proba o aflãm în cartealui Gratian Jucan, Cîmpulungul

Moldovenesc, Pagini culturale, EdituraLitera, Bucuresti, 1979, unde întremedalioanele unor cãrturari si artisti dinacest spatiu - Gavril Roticã, GeorgeVoevidca, George Morosanu, Dragos Vicol,Teodor Maricari, Ion Pâslea, T. V. Stefanelli,Teodor Bãlan, Iorgu Toma, Ioan Biletchi-Albescu, Ilie Veslovschi, Ion Tugui si IlieCazacu - nu-si aflã loc si douã pagini despreprof. Al. Bogza.

Abia dupã editarea unui fragmentmasiv din tratatul Realismul critic, Editurastiintificã si enciclopedicã, Bucuresti, 1982,dupã cîteva texte consacrate filosofului înrevistele „Astra” de la Brasov si „Tribuna”de la Cluj, si dupã „deschiderea cerurilor”din decembrie 1989, Gratian Jucan dedicãfostului sãu profesor de muzicã un medalionîn cartea Cîmpulungul Moldovenesc,Repere spirituale, Ed. Muzeul Bucovinei,Suceava, 1991 (în fapt, o editie revãzutã siadãugitã a textelor din 1979) si despre Al.Bogza (p. 121-123), ceea ce ar însemna onecesarã restituire pentru istoria si culturalocalã. De data aceasta, istoricul oferãdestule repere biografice - nasterea

ION FILIPCIUCDebutul filosofului Al. Bogza

P

Eseu

74 Poesis

Eseu

filosofului la Brãila, 10 iulie 1895, studiileliceale în Bucuresti, studii de muzicã laConservatorul din capitala, cu compozitorulDimitrie Cuclin, si profesor de muzicã pe ladiferite licee din tarã, încheindu-si activitateadidacticã la Liceul „Dragos Vodã” dinCîmpulung Moldovenesc - precum si unsugestiv citat dintr-un manuscris inedit,despre cele douã pasiuni ale maestrului demuzicã: filosofia si creatia muzicalã – „Daramintindu-ne acum legenda plinã de tâlca Mesterului Manole, mie însumi îmi fuimpus sã îngrop de voie, în zidurileedificiului catedralei mele[…]îndeletnicirea mea, în domeniulcompozitiei muzicale [...]”-, cea de a douãsacrificatã fiind pentru împlinirea celei dintîi.

imic despre recenziile dinpresa timpului la volumulRealismul critic din 1982si nimic despre articolele

dedicate filosofului în „Astra” si „Tribuna”,unde s-au expus si analizat elementeinteresante din opera lui Al. Bogza, inclusivreferatul lui Petru Comarnescu din 1946.Se întelege cã nici n-a intrat în discutie dacãfilosoful din Cîmpulungul Bucovinei apublicat sau nu vreun text în timpul vietii.

În paginile Scandalul de la liceuldin Cîmpulung Moldovenesc (1937), pecare le-am inclus în volumul AlexandruBogza, Antinomii tonale, Biblioteca„Miorita”, Cîmpulung Bucovina, 2007, p.147-166, reluate apoi în cartea O scoalãcentenarã: Colegiul national „DragosVodã” din Câmpulungul Moldovenesc,coordonatori: Dumitru Nitã, Gratian Jucan,George Bodea, Editura Fundatiei Culturale„Alexandru Bogza”, CâmpulungMoldovenesc, 2007, p. 122-146, eramîncredintat cã articolul Tineretul scolarrãtãcit de un ignorant, semnat de Al.Bogza în revista „Iconar”, Cernãuti, an II,nr. 11, iulie 1937, p. 5 si 6, ar trebui consideratdebutul publicistic al filosofului, infirmîndscrisa lui Geo Bogza, anume cã „În timpce orice mîzgîliturã a mea vedea luminatiparului, fratele meu Alexandru, cel maimare, mai grav si mai profund dintre totifratii, cu o viatã exemplarã prin

austeritate si prin muncã, si exemplarãde asemeni prin lipsa oricãror satisfactiiimediate, a avut tãria de cuget sã lucrezeîntreaga viatã la un manuscris, fãrã caîn acest rãstimp o singurã filã amonumentalei lucrãri sã vadã luminatiparului, sigur de adevãrul în carecredea.” (Alexandru).

În fapt, rîndurile din „Iconar” abiadacã tusau aluziv dialogurile lui Platon pentrucã directorul liceului din CîmpulungMoldovenesc, prof. dr. Ioan Biletchi-Albescu, în discursul de la sfîrsit de an scolar,în iunie 1937, spunea între altele:

„Imaginati-vã cã se ridicã o perdeasi ne gãsim în buna societate atenianã asecolului de aur al lui Pericle. Socrate încãnu bãuse otrava de cucutã, Alcibiade e încãtânãr care exceleazã prin frumusetea siinteligenta sa. E totodatã epoca sofistiloravocati, profesori specializati în cunostintelevremii, filosofi relativisti, individualisti,negativisti, nihilisti, cari cutreierã cetãtilegrecesti, întovãrãsiti întruna de un numãrmai mare sau mai mic de admiratori si elevi.Si iatã cã într-o bunã zi, vestitul Protagorasdin Abdera se aratã din nou la Atena. Vesteaaceasta se lãteste ca fulgerul si electrizeazãîntregul tineret atenian. Cetatea artelor si astiintelor îl primeste cu cinstea cuvenitã, peel si pe învãþãceii sãi, iar Callias, fiul IuiIponicos, se simte fericit cã-i poate oferigãzdurire.

Protagoras a mai fost prin Atena.Lumea îl cunoaste, învãtãtura lui eadmirabilã. I-a mers vestea cã e în stare sãfacã pe oameni mai buni si el însusi o spune,fãrã sã aprofundeze întelesul cuvântului.Tineri si bãtrâni, dar mai ales cei tineri îsipãrãsesc ocupatiile zilnice si cu bani grei seînfãtiseazã înaintea lui, rugându-1 sã-i facãpãrtasi la învãtãtura lui, sã-i facã mai buni.

Obosit de drum, Protagoras doarmelinistit în casa lui Callias, împodobitã cufrumoase colonade, în cari vremea trece atâtde plãcut, când esti scutit de grijile zilei side focul dogoritor al soarelui de varã.Protagoras doarme, dar nu poate dormitineretul atenian. Cum ar putea sã doarmã,când în apropiere se aflã cineva, care sã tepoatã face mai bun, care te poate face sã

N

Poesis 75

progresezi spre bine în fiecare zi în fiecareceas? Cetatea e cufundatã încã în întunerec.Nici un zgomot, nici o miscare. Doarã ici-acolo un strigãt al bufnitei sau un cocosanuntã apropierea zorilor.”

n tînãr strigã la poarta unuiom: „Socrate, esti treaz saudormi? Cineva îi deschideusa, cãci Socrate l-a

cunoscut dupã voce si zice: Ah, tu esti,Hippocrate? Ce noutãti ne aduci? Numaibune, zice tânãrul. Bune sã fie, zice Socrate,dar pentru ce vii asa de dimineatã?Protagoras a sosit, zice el, oprindu-se lângãSocrate. A sosit aici încã de ieri, dar tu aiaflat abia acum? Pentru zei, zice tânãrul,am aflat-o încã de ieri searã, dar iatã cums-a întâmplat. Mi-a fugit un sclav, Satyros.Eu mã luasem pe urmele lui si abia asearãtârziu sosii din Oinos. Eram flãmând si mortde obosealã. Am cinat si voiam sã mãodihnesc, când fratele îmi spune cã a sositProtagoras.[...].

Dar ce ai cu Protagoras, ziceSocrate, poate ti-a fãcut un rãu? Nu, pentruzei, rãspunse el zâmbind, ci pentru cã el esingur întelept si nu mã face si pe mineîntelept. Dar, pentru Zeus, zise Socrate,dacã îi vei da bani si îl vei îndupleca, te vaface întelept si pe tine. Ah, de ar fi asa! ziseel, atunci nu as lãsa sã-i lipseascã nimic nicidintru ale mele, nici dintru cele ale prietenilormei. Iatã cã pentru aceasta am venit acumala tine, ca sã pui la el o vorbã pentru mine.Cãci eu sunt încã prea tânãr si nici nu 1-amvãzut niciodatã pe Protagoras, nici nu 1-amauzit vorbind. Când a mai fost înainte pe lanoi, eram încã un copil mic. Acum însã totiau pentru el numai cuvinte de laudã si ziccã e cel mai întelept la vorbã. Dar hai samergem, ca sã-1 gãsim încã în casã, cãci,dupã cum am auzit, a tras în gazdã la Calliasal lui Iponicos. Sã mergem!

Încã nu, prietene, replicã Socrate,cãci e prea de dimineatã. [...]

Iesirã apoi în curte si se plimbarãîncolo si încoace, Hippocrate plin denerãbdare, Socrate cuprins de curiozitateade a-si ispiti tânãrul prieten. Hippocrate, tegrãbesti sã mergi la Protagoras, sã-i

încredintezi sufletul tãu si banii tãi. Darspune-mi ce rost are învãtãtura luiProtagoras pentru tine. Dacã ai merge laomonimul tãu, Hippocrate din Kos, s-arvedea lãmurit cã vrei sã te faci medic, dacãai merge la Policlet din Argos sau la PhidiasAtenianul, ar fi de asemenea lãmurit cã aivrea sã te faci sculptor, asa cum sunt siacestia. Lui Protagoras însã îi zic sofist. Nucumva vrei sã te faci si sofist?

Se lumina de ziuã. Vârful de aur alsulitei de la statuia zeitei Pallas de peAcropole deveni dintr-o datã o fãclie de foc.Socrate îsi privea prietenul în fatã. El vedeacã în sufletul tânãrului se dãdea o luptã grea.Deodatã fata tânãrului se rosi si el rãspunsecu vãditã nedumerire în glas: Dacã as trebuisã fiu consecvent, as trebui sã spun cã vreausã devin si eu sofist. Dar pentru zei,Hippocrate, nu ti-ar fi rusine sã te arãti înmijlocul atenienilor ca sofist?

Aceasta nu m-ar jena deloc,rãspunse tânãrul, dacã trebuie sã spun ceeace gândesc. Dar, dragã Hippocrate,învãtãtura lui Protagoras are pentru tine altsens. Ai învãtat gramatica, fãrã sã deviiprofesor de gramaticã; ai învãtat sã cântidin chitarã, fãrã sã te faci maestru demuzicã; ai fãcut exercitii de gimnasticã, fãrãsã devii profesor de gimnasticã. Tu le-aiînvãtat pe toate acestea nu în vederea uneiprofesiuni, ci pentru a-ti completa educatia,asa precum se cuvine sã o facã orice omparticular si liber.”

La care discurs - citat fragmentar,totusi suficient spre a se vedea în ce notãse sfîrsea un an scolar la Liceul dinCîmpulung, în perioada interbelicã -,Alexandru Bogza dã replicã în revista,,Iconar”:

„ D-l doctor Biletchi, în discursuld-sale plin de eruditie, a evocat pePlaton...

De la o vreme-ncoace se facemare caz de Platon. Se recomandãfilosofia acestuia ca un mijloc de-a face«mai bun» tineretul de azi, cu instinctelesale «deviate sub influenta unor idei politicenenorocite».(!)

Dar se ocoleste tocmai acelelement al filosofici platonice, care e de

Eseu

U

76 Poesis

L

Eseu

naturã a resfrânge o vie luminã asupraacutei chestiuni a tineretului din zilelenoastre, precum si a celeilalte chestiuni,în legãturã cu aceasta: crizaînvãtãmântului. E vorba de aceea ceconstituie însusi sâmburele filozofiei luiPlatan: teoria reminiscentei.

Stiinta - zice Platon - odescoperim în propriul nostru suflet, carea luat-o cu sine de acolo, din lumeaIdeilor, de unde a descins vremelnic întrupul nostru... «Stim» în mãsura în caresufletul nostru pãmântean pãstreazãamintirea existentei sale anterioare, stãriisale de individualizare, amintireaexistentei sale transcendentale.

Iatã de ce tineretul din zilelenoastre, pe care toti imbecilii se grãbescsã-l calomnieze, tineretul acesta stie maimult decât toti pseudodoctii ce se erijeazãîn îndrumãtori ai sãi. Pentru cã, oropsitsi nãpãstuit, a descoperit adevãrul înpropriul sãu suflet, care prin suferintãs-a descãtusat de tot ce e individual,contopindu-se cu Ideea platonicã aNeamului. [E aceastã atitudine atineretului nu o contemplare pasivã aIdeii platonice a Neamului, ci ocontopire, o identificare cu Ideeaplatonicã, asemãnãtoare stãrilor psihicepe cari le produce muzica, deciparticipare la actiunile Ideii.] Gãsim în«cunostinta» acestui tineret un ce aprioric,dar nu apriorismul formal - sec - al luiKant, ci unul viu, cald, creator.

Si nu e oare o dovadã a proprieilor ignorante, din partea acelor cerecomandã pe Platon ca un corectiv alapucãturilor «criminale» ale tineretuluinostru? Apoi bine, domnilor doctori, nuvã dati seama cã tocmai acest tineret eplin de Platon? E drept cã el îsi rezervãdin Platon numai intuitia realitãtii siadevãrului; slova moartã v-o lasã -generos - domniilor-voastre, pentru casã aveti si domniilor-voastre ceva dinPlaton, deoarece „intuitia” - hai, fitisinceri si recunoasteti! - n-o aveti, cãcidacã ati avea-o nu v-ati comporta asacum vã comportati...Or, fãrã aceastãintuitie aprioricã a adevãrului si a

realitãtii - chiar dacã nu-i dãminterpretarea transcendentalismuluiplatonic - nu existã stiintã. Adevãratastiintã nu se capãtã tocind hârtoagele deprin biblioteci. Toate doctoratele dinlume nu exclud posibilitatea celei maistupide ignorante.”

a cele de mai sus, prudent,îmi exprimam speranta cãtextul din revista „Iconar”,din 1937: „S-ar putea sã nu

fie chiar singurele pagini si n-ar fi de mirareca publicatiile românesti din preajma celuide-al doilea rãzboi mondial sã ascundã încãsemnãtura lui Al. Bogza, cea mai rãbduriesi scormonitoare gîndire sãlãsuind în mijloculveacului al XX-lea în Bucovina.”

Ceea ce s-a si întîmplat la o repederãsfoire a revistei „Junimea literarã” dinCernãuti, în al cãrei nr. 3-4, din martie-aprilie1927, p. 123-126, am dat peste cronicãmuzicalã despre Concertul pentru douãpiane al d-lor T. Tarnavschi si P. Jelescu,semnatã A. Bogzu, sub urmãtorul textul:

,,Luni, 11 aprilie [,1927], în SalaFilarmonicã. A fost o auditie cãreia i secuvine o deosebitã atentie, nu pentru faptulmaterial cã s-a cântat pentru prima oarã înCernãuti la douã piane, ci pentru tâlculsufletesc al lucrurilor: S-a cântat Ravel...Concertul a început cu Sonata în Re minor,a lui Mozart.

Purtându-ne, adeseori desasperant,prin tinutul sterp al lucrurilor de simplãînsemnãtate tehnicã-pianisticã, aceastãsonatã oferã din când în când sufletuluicâteva oaze minunate - fraze decaracteristicã gingãsie mozartianã. Dacãeste prea putin fatã de necesitãtile noastreinterioare, sã nu uitãm cã valoarea acesteisonate, ca si a celorlalte sonate ale luiMozart, trebuie socotitã din punctul devedere al momentului pe care îl reprezint înevolutia formelor muzicale. Mozartpregãteste tiparele în care urmasul sãu vaturna substanta celui mai gigantic sufletomenesc, pânã când le va sfãrâma spre ale da proportiile corespunzãtoare.

A urmat punctul din programasteptat cu legitimã nerãbdare: Ravel, Ma

Poesis 77

mère L’Oye (5 pieces enfantines). Ravele unul dintre compozitorii francezi tineri. Lacei 50 si ceva de ani pe care îi are, uncompozitor e socotit tânãr ... N-a impus, dara sedus! Nu e o fortã, ca D’Yndy, dar e osensibilitate, ah!, o sensibilitate ... Cu greus-ar putea cuveni unui compozitor,calificativul de «contemporan» si numaicontemporan. D’Yndy nu e contemporan,desi trãieste în zilele noastre ... Poate va fiînteles cândva. Dar indiferent dacã va fi saunu înteles, opera sa, prin structura ei psihicã,apartine eternitãtii.

Nu tot asa Ravel. El nu apartinedecât zilelor noastre. Poate cã atunci cândD’Yndy va fi înteles, Ravel va fi undocument curios, enigmatic. E unul dintreprodusele nevrozei contemporane. Ar fidesigur interesant de observat din punctulde vedere al «psihanalizei» lui Freud.

Dacã oameni ca Beethoven,Wagner, Cesar Franc, Vincent D’Yndy, careîntrunesc laolaltã si forta si sensibilitatea,reusesc sã rupã lanturile care îi tin legatiîntr-o lume a cãrei esentã este conflictul,durerea si sã se avânte spre culmeatranscendentã de unde apoi, în posesiaprincipiului creator, sã se coboare spre areface din temelie lumea, în conformitatecu idealurile lor; Ravel, vai, nu are aceastãfortã; el n-are decât sensibilitatea. Astfel,dacã sufletul sãu nu se poate înãlta pânã laacel «principiu creator» al unei lumifundamental nouã, se îndreaptã spre o tarãdepãrtatã, spre un colt plin de exotism alpãmântului (ati auzit «gama japonezã» înmuzica lui), unde, dacã nu poate gãsi osatisfactie realã, gãseste cel putin iluzia -o, iluzia cea mai seducãtoare!

Într-o searã trece pe lângã tine, canãlucire, o femeie a cãrei siluetã finã de-abia o poti distinge, cãci aproape seconfundã cu întunericul ambiant si în urmata lasã un parfum nespus de suav; iatãimpresia pe care ti-o produce muzica luiRavel. Nu ceva sfânt, desigur... Dar niciceva inferior!

Dacã aceastã muzicã nu ne evocãzbuciumãrile unui suflet, dati vãlul deopartesi veti gãsi tragicul omenesc mai grozavdecât la Beethoven! Cum trebuie sã simtã

durerea un om cu o astfel de sensibilitatea,lipsit însã de forta interioarã a unuiBeethoven? Ne înfiorãm numai gândindu-ne.

Procedeele muzicale cãtre care aînclinat în mod instinctiv Ravel îi oglindescpsihologia.

«Principiul meu este sã modulezîntruna!» a declarat cuiva, acum vreo 15 ani.

Da, acest suflet, în care - ca sã neexprimãm în termeni muzicali - functiuneaprincipalã este «sensibila» iar nu «tonica»,e firesc lucru sã se manifeste în muzicã prinaceeasi lipsã de fixitate asupra unei «tonici»,adicã prin modulatie continuã. O astfel deinstabilitate tonalã este însã contrarienecesitãtii muzicii, lucru pe care însusi Ravel1-a recunoscut mai târziu, cãci întrebataltãdatã ce mai face cu «modulatiile»,rãspunde: «A, m-am cumintit! Am vãzut eucã nu merge ...»

În interpretarea lui Ravel - pe lângãasa de serioasele calitãti pianistice si muzicaleale d-lui Tarnavschi - d-l Jelescu a contribuitsi prin propria sa notã psihologicã, foarteadecvatã: D-sa e o fire ravelianã...

omnul Tarnavschi însã, pecare-1 cunoastem de atâtatimp ca localnic si care staascuns totusi, ignorat fiind

în ce priveste interiorul sãu sufletesc pe carese vede cã-1 pãstreazã numai pentru muzasa (Euterpe), ne-a procurat o adevãratãrevelatie, care nu face decât sã regretãmcã nu ne-a considerat mai demult vrednicide arta D-sale si pe care-1 asteptãm acumcu nerãbdare sã ne puie în legãturã directãcu sufletul D-sale o searã întreagã într-unconcert solo.

Foarte bine au fãcut d-niiTarnavschi si Jelescu, cã au cântat Ravella Cernãuti. Dacã manifestarea începutã detinerii profesori de la Conservator arcontinua, prezentând elitei sufletesti aacestui important centru de culturã - elitãcare la primul concert a asistat într-omajoritate care îi face cinste - zic,prezentând acestei elite, rând pe rând, peD’Yndy, Paul Dukas. Claude Debussi,Ravel; ea ar lua caracterul unui adevãratapostolat. Publicul si-ar da seama cã ar avea

Eseu

D

78 Poesis

Eseu

posibilitatea de a gãsi elemente de necesarãîmbogãtire sufleteascã, astfel cã, desigur«sãmânta aruncatã n-ar cãdea pe piatrã!».Ar fi dureros însã dacã ar cãdea pe pãmântbun si ar acoperi-o spinii…

Concertul s-a încheiat cu Suita înDo minor, a lui Rachmaninow.

Dupã Ravel aceastã suitã a sunatcam ...

Dar poate c-a fost oportunã spre ane readuce, din lumea aproapeimponderabilã a lui Ravel, într-o lumegrosierã, mai apropiatã de aceea în care nesilesc sã trãim necesitãtile cotidiene.”

*

arecari precizãri se impun, întrucît cronicarul dovedeste o bunã pregãtire de

specialitate, face distinctie între virtuozitateatehnicã si sensibilitatea interpretativã,apreciazã apostolatul interpretilor într-unspatiu mai putin îndulcit la bucuriile muzicii„pure”, stilul e sprinten, probabil în adecvatiecu structura melodicã a concertului, iartextul trãdeazã cîteva constante filosofice -tonica si sensibila - din antinomiile tonalepe care le va teoretiza Al. Bogza în tratatulRealismul critic, la care trudeste în noptilecernãuþene.

Si încã o precizare, cronica dinmartie-aprilie va fi urmatã de alta, în aceeasirevistã bucovineanã, câteva luni mai târziu,în nr. 8-10, august-octombrie 1927, p. 301-302, semnatã asijderea A. Bogzu, despreConcertele Jelescu-Bobescu:

„Orice manifestare artisticã pornitãdin initiativa D-lui profesor Paul Jelescu,având la bazã sinceritatea unui suflet tânãr,condus de un ideal interior, poartã dintruînceput garantia artei pure.

Si de data aceasta, ca si-nconcertul la douã piane, D-sa si-a aliat(alegere fericitã) un tovarãs distins, peviolonistul de rasã D-l Bobescu. Nu «artisti»,nu «maestri», nu «virtuosi», ci ceva mai mult,deosebit si rar: muzicieni în suflet si spirit,«musiciens des coeurs, poètes dans la vie».

Greaua sarcinã ce si-au luat-o de-a populariza, a reda pe întelesul tuturorforma sonatei (aceastã cristalizare perfectãde formã în viata sonorã prin însusi faptulanalogiei cu principiile existentei) «fiindcondusi probabil de un îndemn depedagogie culturalã», «situându-se astfel peun înalt plan artistic» („Glasul Bucovinei”),nu putea fi îndeplinitã cu mai mult succesdecât de aceste douã suflete rafinate care,gratie sensibilitãtii, s-au contopit într-unul,dându-ne astfel o interpretare unitarã,idealã, psihicã, nu numai sonorã, cum seexhibeazã mai întotdeauna. Ceea ce a fãcutpe auditor sã vibreze e cã acesti distinsiinterpreti trãiesc cu atâta fortã ceea cecântã încât fac sã trãiascã si-n sufletul celorce ascultã fazele evolutiei psihice muzicale:«Dass das Zusammenspiel beiderKünstler (Geige und Piano) einharmonisches war, wie am einer Seele»(„Allgemeine Zeitung”).Pianul D-lui Paul Jelescu nu mai e uninstrument: trãieste, sufere, gândeste.Desigur pentru aceasta n-ar fi suficientãtehnica d-sale de tuseu extrem de rafinatã,dacã nu ar fi condusã de un suflet subtilizatla extrem prin spirit. Fiecare sunet, o perlã,vibratie psihicã!

D-l Bobescu nu e un «virtuos»creat de impresari ca acei prestidigitatoride circ care trãiesc atât cât fizicul lepermite sã uluiascã publicul (care în celedin urmã rãmâne contrazis si rusinat de ase fi pretat unui entuziasm pãcãlit: cazulKubelik) apoi mor, dacã n-au inteligenta sãse alãture unei idei mari ca «Pan Europa»sau nu ridicã pretentii de mostenitori directispirituali ai unui Beethoven...

D-l Bobescu merge desigur pecalea marelui nostru George Enescu, pecare 1-ar ajunge mai repede dacã acestai-ar întinde o mânã puternicã, iubitoare siocrotitoare …

Frumoase seri de reculegerespiritualã în care mãnunchiul restrâns desuflete de elitã, adevãratul public distinsfrecvent al concertelor serioase, a rãtãcitîn uitare de sine pe culmile eterate ale vietiipsihice, unde numai o astfel de muzicã poate

O

Poesis 79

conduce.Dureros cã acest public era format

în mare parte din neromâni ! ...”

*

e ce autorul celor douãcronici muzicale din 1927semneazã A. Bogzu, si nu„pe urnele adevãrat”

Bogza, nu am putea sti. Singura bãnuialãne-o stîrneste explicatia gãsitã înmanuscrisul profesorului Ioan Biletchi-Albescu despre patronime românesti dupãnume de pãsãri, unde sînt înfãtisateetimologia cuvîntului bogzã - bufnitã (seprea poate ca în pasajul „Cetatea ecufundatã încã în întunerec. Nici unzgomot, nici o miscare. Doarã ici-acoloun strigãt al bufnitei sau un cocosanuntã apropierea zorilor,” sã fie o aluziela numele mãiestrului de muzicã?), precumsi o scurtã cronologie a acestui nume defamilie (între care nu-i uitã nici pe cei doifrati, profesorul de muzicã din CîmpulungMoldovenesc si literatul de la Bucuresti) saunume de locuri din tara noastrã: ,,DrãghiciBogza logofãt, boier de divan din Moldova,act pentru mosia Teleajna si o parte dinPetresti pe Crasna, în 1597; Toader Bogzalogofãt face danie fiului sãu Vasilie Bogzaîn anul 1609: Visarion Bogza, cãlugãr, scrie,cu alti preoti, un zapis pentru Vârtop, în anul1629; Alexandru Bogza, profesor secundar,si Gheorghe Bogza, scriitor în timpul nostru;Bogzãni, cãtun în judetul Dorohoi; Bogzâsti,loc izolat în judetul Neamt; Bogzeni, cãtunîn judetul Buzãu; Bogzesti, comunã înjudetul Roman.”

Altfel spus, dacã am iscodi cuoarecare osîrdie genealogia familiei Bogza- care a dat literaturii si culturii române oadevãratã pentadã prin Alexandru Bogza,Ovidiu Bogza, Elena Bogza, Geo Bogzasi Nicolae Bogza (alias Radu Tudoran) -

ne-am învrednici cu surpriza de a descoperichiar un filon genetic iscat din pana vreunuilogofãt din cancelariile domnesti aleMoldovei.

Destul cã deocamdatã, înprimãvara anului 1927, ajuns profesor demuzicã la Liceul „Aron Pumnul” dinCernãuti, Alexandru Bogza nu se sfieste sãintre în cercurile elitei intelectualebucovinene si chiar sã-si exprime opiniile îndomeniul bine stãpînit sub auspiciileprofesorului si compozitorul Dimitrie Cuclin,creatia muzicalã; avea 32 de ani, gîndea unoriginal sistem filosofic, al realismului critic,si, peste toate, era îndrãgostit de tînãrastudentã în litere, Veturia Diacnovici.

Cum aceastã delicatã fiintã îsi aveafamilia în Cîmpulungul Bucovinei, profesorulAl. Bogza pãrãseste toate perspectivelecernãutene si, dupã un popas... didactic laLiceul Militar de la Mãnãstirea Dealu (lseptembrie 1927-31 august 1928) sestabileste, începînd cu l septembrie 1929, înorasul din preajma binecuvîntatã a munteluiRarãu, tocmai în casa familiei învãtãtorilorDiacnovici. Se va cãsãtori cu Veturia la loctombrie 1935, însã tînãra sotie se stingedin viaþã în ziua de sîmbãtã, 21 decembrie1936 lãsînd vãduv un bãrbat de 40 de ani.Alexandru o va urma peste 38 de ani si 10zile, altã viatã de om, murind în noaptea deduminicã, 31 decembrie 1973.

Rãstimpul cernãutean este, asadar,extrem de important pentru viatasentimentalã si formatia intelectualã afilosofului Alexandru Bogza - între lseptembrie 1926 si 31 august 1927 -, iar celedouã cronici muzicale din „Junimealiterarã”, dincolo de inscriptia debutuluipublicistic (martie 1927) al celui ce iscodea„realul pur” din cele vãzute si nevãzute, dauseamã si de ceea ce se petrecea artistic încapitala Bucovinei într-un ceas obisnuit dincele douã decenii strivite între douã marirãzboaie mondiale.

Eseu

D

80 Poesis

STEFAN DAMIANUn cãlãtor în cãutarea conceptelor

S pre deosebire de multi alticonfrati din epocã, înImagini italiene1 TudorVianu2 capteazã doar

elementele care au o importantã conceptual-artisticã si îi permit sã emitã aprecieri sisentinte cu o valoare esteticã mai amplã orichiar generalizatoare. Fidel scopului urmãrit,declarat, de altfel, autorul surprinde, în frazedense si penetrante, caracteristicile unei tãriunde arta este mai presus de orice, ea fiindrezultatul unor genii locale sau chiarinternationale si având o covârsitoareinfluentã asupra tuturor celor care locuiescpermanent sau doar au vizitat-o. Spiritulconstructiv i-a caracterizat întotdeauna peitalieni, mai ales în momentele în care s-aubucurat de o bunã stãpânire, asa cum rezultãsi din fresca lui Ambrogio Lorenzetti dinPalatul Public din Siena, care nu-i poatescãpa lui Vianu, întrucât acolo, “într-oîmpletire sugestivã de motive, fresca ne aratãcum mesterii înaltã case, cum negustorii îsimânã asinii încãrcati cu mãrfuri, în timp ceprofesorul împarte învãtãtura sa ucenicilor

adunati sã-l asculte si strãzile sunt pline debãrbati si femei îndreptându-se deopotrivãcãtre tinta cotidianã a existentii” (T. V.,Imagini italiene, în Scrieri de cãlãtorie,cit., p. 37; din aceastã editie vom cita încontinuare, cu exceptia locului unde va fiindicatã editia publicatã de Ed. Vremea în1933). În opozitie cu acest tablou-simbolal pãcii, feerica Venetie, “cetate a mortii”la Eminescu (imagine pe care o preluasedin poezia Venedig a poetului GaetanoCerri, apãrutã într-un volum publicat îngermanã la Viena în 1864), “sileste încãatitudinea românilor care debarcã acolo înniste calapoade care nu i se potrivescîntocmai” (op. cit., p. 37), fiindcã Venetia,chiar dacã nu este de tot vie, nu este înîntregime nici o cetate a mortii. Cã esteastfel si nu altfel, o dovedeste intensaactivitate care se desfãsoarã pe CanalGrande, si, mai ales, în jurul Merceriei si aPodului Rialto unde “negoturile seîngrãmãdesc într-un numãr si cu o densitatecare lasã nedezlegatã întrebarea cum seface cã în realitate ele nu se sufocã unele

Eseu

Eseu

Poesis 81

Ppe altele” (op. cit., p. 38).

Receptarea unei asemenearealitãti, adeseaefervescente, chiar dacãnu lipseste în acest “jurnal” de cãlãtorie,este destul de rarã, desi Vianu se dovedesteun fin observator al vietii oraseloroccidentale, cu care se obisnuise încã dinperioada pregãtirii studiilor de esteticã dela Viena si Tubingen. La fel, simturile, carenu sunt ademenite doar de febrila activitateumanã, sunt atrase “fãrã crutare de vitrinelescãpãrând din pietre pretioase, stofe sibroderii, de aerul cu slabe adieri în care s-au topit laolaltã aroma cafelei, a vinului si atabacului” (op. cit., p. 38), deci dereprezentãrile, si acestea sensibile, alerealitãtii care se impun chiar fãrã voiasubiectului receptor. De aici se poatededuce foarte usor “felul în care viata poatefi ridicatã în planul artei si transformatã îniluzie” (op. cit., p. 38). Dar chiar asociatiadecorativã “între piatrã si apã”, unicã defelul ei si adecvatã doar acolo, sedovedeste a fi o dovadã a spiritului esteticvenetian “care se dezvoltã fãrã consideratiepentru nevoile sincere ale vietii” (op. cit.,p. 39). Lipsind consideratia pentru nevoilevietii reale, rezultã cã în Venetia nu scopulsi utilul necesar existentei caracterizeazãpalatele, ci “decoratia”, exteriorul,sarmantul, impresia esteticã primând,arhitectura devenind “o artã pentru artã”.Lucrul acesta “nu s-a putut întâmpla decâtîn Venetia” (op. cit., p. 39), simbioza dintreapã si piatrã fiind numai acolo îmbinatã închip perfect în asa fel încât “nenaturalul”sã devinã “natural”, sã nu ofenseze simtulestetic. Asadar, Venetia, în ansamblul sãu,este o ilustrare “vie” a conceptului de artãpentru artã pentru cã ea este “un exempluunic în lume de felul în care viata poate firidicatã în planul artei si transformatã îniluzie” (op. cit., p.38). Iluzia este creatãpe toatã întinderea zilei, dar si a noptilorsenine, atunci când palatele venetiene sereflectã în întregimea lor a în apelecanalelor, neîntâlnind vreun impediment, ele“dublându-se” tocmai prin aceastãoglindire. Reflectarea “în oglindã” creeazã

impresia de feeric, da halucinant, de jocestetic suficient siesi.

uterea de judecatã, dublatã de o perceptie acutizatã în receptarea formelor, îl împinge pe

Vianu sã facã o frumoasã asociere întreCarnavalul venetian, în timpul cãruia mascaascunde chipul celui care o poartã, fãrã alãsa posibilitatea sã-i fie citite sentimentele,si clãdirile orasului gândite sã ascundãîndãrãtul fatadelor “viata adevãratã trãitãînãuntru” (op. cit., p. 39). Oras al iluziei,cetatea dogilor a devenit si simbolulperfidiei, si cãlãtorul român ilustreazãaceastã calitate negativã amintindu-si decartea de rugãciuni a dogelui Cornaro încare acesta îsi ascundea pumnalul când seducea sã se roage. Perfidia, devenitã mijlocde apãrare, este ridicatã la cele mai înaltevalori tocmai în cetatea din lagunã, ale cãreipalate nu au puterea sã-i apere pe cei carele locuiesc ci doar sã îi ascundã îndãrãtulabundentei formelor, dupã cum este si oilustrare vie a feericului care, în mod perfid,mistificã realitatea. Un asemenea mod dea “citi” Venetia este datorat si uneia dintrecele mai cunoscute bazilici, San Marco, darsi Puntii Suspinelor, ce face legãtura cuînchisoarea plinã de sobolani si mucegai,si care este adevãrata realitate a unui orasunde iluzia încearcã sã se substituie realului.Farmecul procurat de artele minore -printre care si cea a mozaicului - “faceastfel parte din categoria voluptãtilorinterzise” (op. cit., p. 41). O astfel decategorie a voluptãtilor interzise este datãsi de moartea care amenintã orasul,începând cu periferiile sale, cu cheiurile“pline de gunoaie”, cu “strãzile deserte”(op. cit., p. 43). De aceea, cãlãtorulrevenind de la Chioggia cu vaporul încãrcatde grupuri si grupuri de copii, îsi vaînatoarce privirile cãtre marea cu undeleaprinse de ultimele raze ale soarelui laasfintit si, odatã ajuns la coastele insulei SanServolo, urmãreste numeroasele batistefluturând în directia acesteia, si ascultã si

Eseu

82 Poesis

U

vede cã “saluturi si exclamatii sunt trimiseîn vãzduhul care le înghite îndatã, în timpce câteva brate se silesc sã rãspundã dindesisul nemiscat al chiparosilor” (op. cit.,p. 43). Schimbul de mesaje al copiilor, unritual zilnic, la aceeasi orã, este cu pacientiiunui spital de nebuni adãpostit pe micainsulã din Adriatica. Asadar, fãrãspontaneitatea si puritatea copiilor,secretul, ascunsul, ar fi rãmas si aici, ca siîn alte locuri ale orasului, necunoscut celorcare nu sunt la curent cu cele ce se petrecîn spatele aparentei.

n farmec rafinat, sacral, i se pare cã se degajã din curtile interioare alemãnãstirii Sfântului Anton

din Padova, unde cãlãtorul, obosit, poatesã se bucure din plin de rãcoarea care i seoferã. Chiar dacã imensa constructienecesitã necontenite reparatii, padovaniinici nu mai percep lucrul acesta, asa cumpar sã nu mai tinã seama de prezenta înbisericã, în timp ce ascultã misa, devizitatorii care urmãresc “chipurile” artei.Unul dintre locurile cele mai impresionateeste chiar mormântul votiv al Sfântului,dantelãriile de marmurã datorate luiLombardo si Sansovino vorbind maidegrabã despre “întâmplãrile eroice sipioase ale Sfântului, despre dreptatea siputerea credintei lui” (op. cit., p. 45),despre iubirea acestuia pentru prunci,asemenea iubirii pe care o nutrea si pentruPruncul ceresc. Dar si pentru animale,pentru asini si pentru pesti, care, chiar dacãcei doi artisti din veacul al saisprezeceleanu au reusit sã reflecte în ele duhul SfântuluiAnton (cum se întâmplase cu Francisc, pecare Giotto l-a evocat în mod magistral), îiamintesc celui care îi viziteazã monumentulde “momentele în care Sfântul a irositminunile vindecãrilor si învierilor lui” (op.cit., p. 46).

Strecurându-se într-una dintrecurþile interioare ale renumitului ansamblumonastic, auzul vizitarilor este asaltat de“dãngãnituri grave”, de felurile semnale,mai lungi sau mai scurte. Ele alcãtuiesc un

fel de arhitecturã prin intermediul intensitãtii,asa încât “un dangãt care se sparge lângãnoi e ca o cupolã apãrutã brusc la o cotiturãa drumului. O succesiune rapidã de sunetealarmate e ca scunda colonadã a unui etajînalt. Sunetele apropiate alcãtuiescoarecum fatada edificiului închipuit, pecând cele mai depãrtate îi dau corp siadâncime” (op. cit., p. 47). Constructiaimaginarã din sunete se va dovedi si ea osimplã iluzie, ca atâtea altele, caracteristicespatiului italian, un altoi între sunet si piatrã,datorat imaginatiei creatoare.

În Cappella degli Scrovegni,Giotto i se relevã drept “cel dintâi pictor alomului sociabil si spiritual” (op. cit., p. 71),întrucât pe chipurile reprezentãrilor sale degrup se pot citi reactii ale spiritului,“perversitatea si veselia, durerea, uimirea,pudoarea”, asadar o gamã reprezentativãde sentimente si trãiri (op. cit., p. 71).Grupul de personaje care caracterizeazãpictura giottescã din Padova, considerãautorul, nu va mai fi necesar în urmãtoareaperioadã de dezvoltare a artei, când va fiînlocuit de portret; acesta are o putere dede expresie extrem de mare în perioadaRenasterii, desi portretul nu va putea ilustrasufletul etern al omului, ci se ma multumisã punã în luminã felul relatiei, - una de tipsocial -, adicã legãtura dintre fiintaportretului si a beneficiarului operei de artã.Arta lui Giotto, având un rol interpretatival pasajelor biblice, fiind o “lecturã”ilustratã a celor care nu stiau sã citeascã,este încã strãbãtutã de o intentie narativã,cu menirea de a readuce în prim planimpresia unor evenimente ale trecutului cutoatã încãrcãtura lor realistã.

Adevãrata moarte a unui orasitalian nu se vede la Veneþia, locul undeThomas Mann l-a condus pe GustavAschebach, ci la Ravenna, care este oadevãratã “tarã de peste veac” (expresiaîi apartine lui Nichifor Crainic si este titlulunui volum de versuri), fiindcã “miscareavietii s-a suspendat aici într-o clipã aimobilitãtii eterne” (op. cit., p. 48).Ravenna vorbeste numai prin amintirea

Eseu

Poesis 83

mortilor sãi de odinioarã, Galla Placida,Teodoric, Dante. Asezatã pe ses, Ravennaîi permite ochiului sã strãbatã spatiinesfârsite, chiar dacã în apropiere este opãdure de pini, altãdatã imensã, care i sepãrea lui Dante cã “tine basul în veselulconcert al pãsãrilor adãpostite în ramurileei” (op. cit., p. 48) care împiedicã,întrucâtva, ochiul sã admire spatiileincomensurabile despre care vorbeaLeopardi în Infinitul, dar care, acum, aajuns într-atât de rarã încât vântul îsi gãsestecu usurintã drum spre cetate, veninddinspre mare. Ravenna, oras cu adevãratmort, este ocolit de “valul vizitatorilor”,astfel încât cãlãtorul român poate trecenetulburat pe strãzile “calcinate si pustii”,cãutând sã se adãposteascã de rafalelevântului de la sud, ce aduce cu el valuri decãldurã, care parcã trezesc la viatã, încamerele întunecate, tântarii, “atinsi de orecrudescentã de vitalitate” (op. cit., p. 49).

n orele de vizitã, ochii vizitatorilor se oprescasupra mozaicurilor dinsecolul bizantin al VI-lea

de la S. Apollinare in Classe, San Vitale siS. Apollinare Nuovo, reprezentându-i peTheodora ºi pe Justinian, pe Martiri si peFecioare, inexpresivi, nemiscati, având oimobilitate abstractã si nefireascã, încontrast cu movimentata artã italianã dinEvul de mijloc. Ravenna, retrasã din istorie,dupã ce de douã ori avusese rolul decapitalã “a imperiului lui Teodoric si aexharhatului lui Justinian”, adãpostindmormântul lui Dante, transmite, prin figuraCavalerului admirator al Poetului, “prieteniesi încredere” si le zâmbeste celor care vinsã-l vadã “cu privirile încãrcate de înteles”(op. cit., p. 50), ca si cum ar fi pãstrãtor alunor secrete si stiinte numai lui permise.

Orasele medievale, în care “iubirealumii vechi mã poartã de câteva sãptãmâni”(op. cit., p. 52) au un tip de legãturã diferitcu natura, întrucât nu seamãnã deloc cuorasele românesti, cu Bucurestiul, de pildã,care pare a fi “fost tãiat în desisul unor

plantatii strãvechi” (op. cit., p. 51); la noi,ele par a se continua în câmpia sau pãdureadin apropiere, care le cotropeste treptat.Cele italiene au fost concepute, mai înaintede toate, ca locuri de apãrare si acest lucruse reflectã în structura lor, din piatrã, cepare a se opune naturii înconjurãtoare, pecare nu o introduc între zidurile lor ci oopresc lângã portile de intrare. Înclestareadintre naturã si cetate este doveditã înnumeroase locuri unde “sufletul o resimtecu o rarã intensitate” (op. cit., p. 52), iarochiul observã, de pe parapetul grãdiniiLizza din Siena, de pildã, lipsa periferiei, amahalalelor de la noi, unde casele suntdespãrtite unele de altele de grãdini sauterenuri necultivate. În vechile burgurimedievale despãrtirea este extrem debruscã si nu permite “acele vagi înjghebãriurbane, care compromit adeseori impresiape care o primim chiar de la unele din celemai îngrijite orase ale Apusului” (op. cit.,p. 53).

În Florenta, pasiunea pentru gloriereprezentantilor familieiMedici, acesti“printi individualisti ai Renasterii” i-a fãcutsã îsi construiascã, în biserica SfântulLorenzo, locuri de odihnã pentru “feluritiiCosimo, Ferdinand si Francisc” (op. cit.,p. 54), iar în sacristia nouã, prin intermediul“constiintei lor de glorie si putere” care afost Michelangelo, sã ciopleascã înmarmorã sarcofagele lui Giuliano siLorenzo II, statuile lor din nise fiindîncadrate de simbolurile Aurorei siCrepusculului, ale Zilei si ale Noptii, caremediteazã la ceea ce omul, de-acumadormit pentru totdeauna, a fãcut sau nu areusit sã facã de-a lungul zilelor vietii.Michelangelo a stiut sã frângã în ochiifigurilor lui “privirile orientate cãtre trecutulcare mângâie si cãtre viitorul care întãreste”(op. cit., p. 56) fiindcã pesimismul sãu areprezentat tragismul zãdãrniciei actiuniloromenesti. Si nu doar pe cele ale lui Adamsi Ieremia, ci si pe cele ale lui Giuliano siLorenzo care cugetã “un tâlc adânc, decare tinereasca încredere a lui Giuliano seva speria în curând” (op. cit., p. 56) ci si

Î

Eseu

84 Poesis

Eal altor ilustri reprezentanti reali sauimaginari ai viziunilor renascentiste.

xistã în Imagini numeroase pagini în care autorul, stimulat de dorinta de a gãsi realitãti capabile sã îi ilustreze ideile si

sã concureze la crearea unei viziuniarhitectonice unitare asupra civilizatieiitaliene, devine usor arid; dar, dându-siimediat seama, schimbã stilul si viziunea luise apropie iar de cea a turistului culturalcomun. În acest sens, mica povestirededicatã localitãtii San Gimignano esteelocventã prin eleganta descrierii siprospetimea viziunii: “Nu ne pare rãu cãam preferat trãsura. Drumul cãtre SanGimignano e frumos si merita sã fie privitcu mai multã libertate. În timp ce licornane duce, legãnându-ne, privim în dreaptasi stânga culorile bogate ale locului.Podgorenii nu întrebuinteazã aci haraciiviilor noastre. Ei urcã vita în copaci, dincare nu pãstreazã decât ramurile cele maigroase, pentru a o lãsa sã se reverse gratiosca dintr-o urnã prea plinã. Mãslinii îsitremurã la marginea drumului frunzaargintie; iar mai departe si mai sus, pecolinele care nu înceteazã sã se înalte cucât ne depãrtãm de Poggibonsi, odihnescpãduri negre de chiparosi” (op. cit., p. 59).Dar la San Gimignano, “un arici cocotatpe stânca lui” (op. cit., p. 60), esteticianulromân remarcã “statismul multisecular”generat de disturbãrile istoriei nemiloase,dar si faptul cã orasul, chiar dacã timpul i-a fost neprielnic, a ajuns sã devinã înîntregime un monument istoric, protejatfiind de statul italian. Aici, în centrul istoric,în piata Cisternei, se întruneste, seara, un“popor întreg de copii” care “zburdã cu olarmã asurzitoare” (op. cit., p. 61), urmând,în acest sens, obiceiuri prelungite în negurileistoriei, fãrã mãcar sã îsi dea seama cãtimpul nu s-a scurs si cã încremenirea esteîncã atotprezentã. A doua zi, vor afla de laun functionar al primãriei cã în oras estesãrãcie, dat fiindcã oamenii trãiesc doar dinprodusul podgoriilor, cã nu existã nici o

întreprindere în aceastã zonã greuaccesibilã a Toscanei, iar evenimentele celemai de seamã, de care lumea continuã sãse preocupe, sunt cele întâmplate cu sasesute de ani mai înainte, în vremea lui Dante,când acesta a tinut “memorabilul lui discursîn favoarea ligii guelfe toscane” (op. cit.,p. 61). Încremenit în timp, San Gimignanopãstreazã numeroase comori: spirituale -este locul de obârsie a Sfintei Fina,“cucernica fetitã a orasului”, dar si artistice,dintre care se pãstreazã, în biserica Sf.Augustin, frescele lui Benozzo Gozzoli sicele douã pânze ale lui Filippo Lippidedicate Fecioarei si “îngerului” Gabriel,prilej cu care Vianu rememoreazã faptulcã motivul Bunei Vestiri “ne-a mai oprit osingurã datã într-un fel asemãnãtor” (op.cit., p. 63), la Uffizi, pentru a urmãridelicatele reprezentãri ale lui SimoneMartini si Lippo Memmi, unde “apritia cutotul învinsã a Mariei, enigma din privirileaþintite ale îngerului, intimitatea castã sitotusi grea de întelesuri a confruntãrii lor,urcã din planuri putin frecventate alesufletului” (op. cit., p. 63). Acelasi motiv,transpus plastic, îi impune sã-si aminteascãcâteva versuri din Rainer Maria Rilke, carei se par în concordantã cu ceea ceplasticianul din secolele apuse îiîncredintase pânzei.

Modesta locuintã a SfinteiCaterina, la Siena, este una dintre tinteleurmãrite cu ardoare de cãlãtorul român,prilej cu care ne oferã minutioase descrieride strãzi, coline, case si camere, dar siobservatii provenind dintr-o bunãcunoastere a realitãtilor de odinioarã,sedimentate deja de istorie. Tocmai aceastaîi permite lui Vianu sã îi explice cititoruluisãu opozitia dintre viata de tip burghez siviata întru sfintenie, care o va caracterizasi pe Caterina, asa cum se întîmplase si cutânãrul Francisc din Assisi. Evenimenteleinterioare din viata tinerei fete le-au înlocuitpe cele exterioare si astfel, ea a putut sãaspire sã se îmbete de sângele umanitãtii,pentru cã, primind în bratele sale capulcavalerului Nicola di Tuldo, “simtirile pe

Eseu

Poesis 85

care ea le încercã atunci furã atât deputernice si delectabile, încât ea nuconsimti niciodatã sã steargã urmelesângelui tâsnit pe vestmintele ei” (op. cit.,p. 66). Autorului nu-i poate scãpa nicifaptul cã, ulterior, Caterina s-a implicat învasta bãtãlie din timpul crizei papale pentruîntoarcerea lui Grigore XI la Roma dinAvignonul în care antecesorii luiacceptaserã sã se mute. Dar, în casaCaterinei, va avea o surprizã neasteptatã,întâlnind “un stol de tineri ciocli” (op. cit.,p. 66), va vedea un catafalc si i se vaexplica, de cãtre un preot care rosteste sicâteva vorbe în româneste, cã acestia facpracticã pentru a putea sã se îngrijeascãde înmormântarea sãracilor. De larecomandarea vinului de Chianti, veselulpreot-profesor al tinerilor ciocli trece lareprezentãrile artistice ale Sfintei Caterina,cea a lui Vanni si cea a lui Sodoma“înfãtisând viziunea si lesinul Caterinei”; ceadin urmã este savantã, fiind o compozitiecomplexã, în care grupul de femei nu potvedea Fecioara cu Isus în brate - o vedenumai Caterina - iar ele urmãresc “ce sedesemneazã pe chipul Sfintei si se simtuimite si învinse” (op. cit., p. 67).

omente de profundã intensitate vor fi trãite în sãlile Palatului Public din Siena, unde Vianu are

ocazia, prilejuitã de vederea unui tablou deSimone Martini, sã gloseze, din punct devedere filosofic dar si estetic, pe margineadiferentei dintre spirit si suflet, Martinidovedindu-se, atunci când îl înfãtiseazã pecavalerul Guido Riccio, drept un remarcabilpictor al sufletului, care este si suflet alomenirii moderne, nãscut “din viata derãtãciri si lupte a cavalerismului” (op. cit.,p. 70). Spiritul îi este caracteristicRenasterii, spune Vianu cu pertinentã, carea fost o epocã “prin excelentã socialã sitare prin virtutile compromisului. Cavaleruleroic a fost înlocuit acum cu atâtea aparitiiale vietii practice, cu printul diplomat, cubancherul, cu umanistul. Pictura a urmat si

ea aceeasi evolutie” (op. cit., p. 70). Prinurmare, deduce esteticianul român,primitivii s-au dovedit a fi pictori ai sufletului,în timp ce modernii renascentisti sunt, deobicei, pictori ai spiritului. Ei sunt, într-unfel sau altul, reprezentantii unei tineretimodeste si curate, si sub acest aspect i searatã, tot la Siena, Cavalerul din Rhodosal lui Pinturicchio, a cãrui tãrie si putere deluptã rezidã tocmai în curãtenia si naivitatealui. Sunt, dupã Vianu, douã tipuri de puteri:cea a lui David, tinereascã, plinã depuritate, si cea a lui Goliath, o puterediabolicã si bestialã, înfrântã de câtevapietre de râu ajunse la tintã printr-o vointãsi o suflare suprapãmântene. La fel se vapetrece, în crestinism, în clipa când îngeriiDomnului zdrobesc pãcatul si îl fac sã seprãvale în Ghenea focului vesnic. Aºadar,în domeniul artei, ca si în acela al religiei,puterea nevinovãþiei zdrobeste, eliminãputerea brutã. Este, si acest fragment dindescrierea aventurilor estetice pe pãmântitalian ale lui Vianu, o pledoarie pentru tãriasi atotputernicia religiei si, totodatã, a artei.A unei arte care, reprezentând cavaleri, nuface altceva decât sã ascundã subarmãturile acestora îngerii, feciorelnici înpuritatea credintei lor, cum sunt si cavaleriicare strãbat pãmânturile îndusmãnitepentru a salva credinta si frumusetea depângãrirea celor ce nu cred în valorilepropuse de ei. Si care sunt si idealuri alereligiei, cãci sub masca unor cavaleri seregãseste si cãlugãrul cruciat din aceeasicapelã, idealizat tot de mâna luiPinturicchio, si a cãrui fervoare vorbestede sub armura sa, asa cum vor vorbi sialte reprezentãri, precum cele din Palazzodel Cambio perugin, datorate artei luiPerugino.

În cadrul aceleeasi gândiri, sufletullui Francisc este asociat cu peisajul assisiatîntr-o asemenea simbiozã, cum doararareori se mai poate observa. Aicivorbeste chiar si linistea care s-a înstãpânitîn valea strãbãtutã de trenul care i-a aduspe cãlãtori de la Perugia, pe terasele deunde se poate surprinde panorama vastã

M

Eseu

86 Poesis

ce înainteazã cãtre “adâncimea peisajului”,ca tot atâtea “trepte” sau “odihne”, avândo datorie sacrã: de a-l apropia si mai multpe om de naturã. Ori, altfel spus, de a-lface pe Francisc sã revinã acasã dupãperiplul sãu în Orient, când, la Damietta, aîncercat sã-l convingã pe sultan de adevãrulcredintei crestine (dupã ce fostul cavalersi viitor sfânt si-a lepãdat, tocmai pe drumulspre Perugia, armura care i se pãreadeodatã nedemnã sã învesmânte trupul unuitânãr reprezentant al burgheziei orãsenestibogate, dar dispuse, tocmai în numelecredintei, sã renunte la toate bunurilepãmântesti). Vianu observã, pe bunãdreptate, cã “sentimentul corpului joacã unrol de seamã în biografia lui Francisc” (op.cit., p. 77), acesta renuntând sã si-l maifortifice, lãsându-si-l pradã “ireparabilului”si, prin aceasta, apropriindu-si-l deeternitate. Lipsind atentia pentru corp, s-aîntãrit grija pentru suflet, în vederea logodiriilui cu Sãrãcia, mireasa cea mai de seamãsi mai frunmoasã dintre câte îsi putea gãsiomul descãrnat de materialitate siîmpovãrat de propriul lui suflet.

limbându-se prin Assisi,Vianu descoperã bisericaSanta Maria degli Angeli,clãditã acolo unde viitorul

Sfânt s-a retras pentru întâia datã, si careadãposteste capela Porziuncolei, undeFrancisc, umilit de propriul pãrinte care nu-i putea ierta pãcatul lipsei de obedientã,dar si mai absorbit de lumina interioarã arevelatiei, s-a afundat în meditatie, însotitde tovarãsii lui. Dar nu s-a rezumat numaila meditatie: dimpotrivã, Francisc a stiut sãîsi asocieze o parte dintre oamenii bogatiai locului, fãcându-i sã-i accepte ideile, fiecã acestia erau negutãtori, fie ierarhi saudoar mlãdite ingenue ale lumii bogate, cuma fost cea pe care istoria bisericii o amintestecu numele de Sfânta Clara, întemeietoarede ordin religios, spre a fi pe aceeasi pozitiecu cel întemeiat de prietenul ei, Francisc.Casa acestuia din urmã va fi vizitatã cusperanta vagã de a surprinde ceva din viata

care s-a scurs în ea cu sapte secole maiînainte, dar clãdirea, în interior, nu maipãstreazã decât usa carcerii prin care Pietrodi Bernardone l-a închis pe fiul sãu, dupãce acesta a vândut la târgul de la Folignobalotul de stofe si calul si dãruise toti banii,la îndemnul crucifixului care i-a spus:“Francisc, du-te si reparã casa mea!”, miciibiserici de la Sfântul Damian, atunci înruinã, întelegând în acest sens îndemnulMântuitorului. Vizitatorii, odatã deschisãusa carcerii, sunt surprinsi sã vadã oreprezentare a Sfântului în mãrime naturalã,din cearã. Este un alt prilej ca esteticianulsã exprime, pornind de la exemplul ce i seoferã, un punct de vedere mai general:“Ieslele Nativitãtii, Madona cu Copilul,vreun halucinant Crucifix, executate în lemnsau teracotã si într-un fel care imitã mai deaproape culorile realitãtii, dubleazã înatâtea biserici catolice întruchipãrile artei.S-ar pãrea cã din rãdãcina aceleiasi pietãti,un brat al imaginatiei urcã spretransfigurãrile artei, în timp ce celãlalt seopreste în regiunea unui realism capabil sãcucereascã sensibilitãtile, într-un chip pecare arta nu-l nãzuieste niciodatã” (op. cit.,p. 81-82).

Dar exemplul lui Francisc va fi unulla care Vianu revine, oferindu-siposibilitatea de a vorbi despre “îngeriimuzicanti” cu care Creatorul a binevoit sã-i îndulceascã existenta, dãrunindu-ibeatitudinea cereascã, de aceeasi esentãcu muzica de pe pãmânt. Îngerii muzicantisi serafimii au trecut din registrul auditiv încel al simtului vãzului, ajungând în tablouri,în stoluri, populându-le, prin magistralaidee care pare sã-i fi venit mai întâi luiBellini, desi ei nu sunt întotdeaunareprezentati sub forma unor violonisti. Într-un tablou de Botticelli, de la Uffizi, ei “cântãdin deschisele cãrti de rugãciune” iar lapictorii mistici aparitia îngerului muzicantcontribuie la sprijinirea blândei lor pietãti.El simte, în diferite locuri, “cum formele deviatã au rãmas aproximativ aceleasi îndecurs de mai multe sute de ani sau cumnoile continuturi au gãsit calea adaptãrii la

P

Eseu

Poesis 87

itinerar ideatic, cãlãtorul opereazã cucategoriile morfologiei culturii, neglijândactualitatea ori de câte ori aceasta nu li sesupune: armonia ca produs al sintezei unorcategorii fundamentale - artã, naturã,cetate, religie”3 .

otele de cãlãtorie, extremde reduse ca numãr depagini, se terminã cu Unabella passeggiata la

Fiesole si împrejurimi, într-o trãsurãcondusã de un bãtrânel, care nudezarmeazã în fata primului refuz alcãlãtorilor români de a se urca alãturi deel, se tocmeste la pret, iar dialogul lui estevioi si spontan, ca al tuturor peninsularilor.Pe parcursul plimbãrii, proprietarul trãsuriinutreste o adevãratã mândrie pentrufrumusetile zonei pe care le-o prezintã -sperând ca tocmai acest lucru sã îi aducãun câstig mai bun - si, la terminareaminunatei plimbãri, Vianu este îndreptãtitsã afirme: “Totul e frumos în Italia. Un valde noblete si gratie trece deopotrivã înItalia peste înfãtisãrile naturii, peste opereleoamenilor si peste chipurile lor, legându-lede un tâlc mai adânc. Primeste decimodestul pret cerut de d-ta ca orecunoastere a mândrului si justului d-talepatriotism” (op. cit., p. 95).

Note:1 Tudor Vianu, Imagini italiene, ed.Vremea, 1933; republicat în Tudor Vianu,Scrieri de cãlãtorie, Ed. Sport-Turism,Bucuresti 1978 (Selectie, prefatã sicronologie de Gelu Ionescu), pag. 36-97.2 Tudor Vianu (1898-1964), estetician,profesor la Universitatea din Bucuresti, afost director al Teatrului National dinBucuresti, din 1945, profesor universitar.3 Gelu Ionescu, Prefatã, în Scrieri decãlãtorie, cit., p. 7-8.

vechile forme” (op. cit., p. 87) deoareceregulile stricte prescrise de tipismulmedieval s-au impus ca un ritual rigid. Suntmãturie, în acest sens, manifestãrileabsolventilor de la Universitatea padovanã,care unesc trecutul cu prezentul, dar sicãlãtoriile, care cautã sã înnoade legãturileelective ale omului contemporan cu cinestie care strãmos de-al lui din veacuri demult apuse, la rândul lui strãbãtândpãmânturi noi în cãutarea miraculosului. Nuacelasi lucru îl întrezãreste la Roma, undeconsiderã cã s-a fãcut un pas îndãrãt,cultura fiind redatã naturii, întrucâtmonumentele au redevenit pietre, ordineasi armonia s-au reîntors în “haosulelementelor amorfe” (op. cit., p. 89).

Interesat sã surprindã idei siconcepte, Vianu dovedeste o aproapecompletã indiferentã fatã de Italia fascistãsi, probabil, ar fi neglijat cu totul aportulcontemporaneitãtii la structurarea formelorartistice dacã în trenul de la Roma la Tivolinu s-ar fi urcat si un tânãr fascist. Este unprodus tipic al epocii Mussolini, carenutreste un profund dispret pentru“mentalitatea expresiei noastre burgheze”(Imagini italiene, p. 135, ed. din 1933),el fiind dominat de un crez “eroic si estetic”propriu. Dar Vianu îl observã cu cea maimare atentie, din spatele unei lentilenecrutãtoare: “Avem deci sub ochii nostriun exemplu al tinerei generatii italiene,educate în sensul sãu de cãtre Duce” (op.cit., p. 135-136). Este o nouã realitate lacare nu aderã, dar nici nu o condamnã,pur si simplu o observã, neutru. Pentrucã Vianu nu are un interes manifest pentruItalia contemporanã. El cautã, la Tivoli, înVilla d’Este, mãrturiile Renasterii, ale uneiepoci a marilor constructii hidraulice cu unspecific declarat artistic întrucât acolo “artaa vrut sã rivalizeze cu natura si s-o întreacã”(Scrieri de cãlãtorie, cit., p. 91). Este siceea ce afirma Gelu Ionescu: “Pe acest

N

88 Poesis

Tineri poeti

BlinkMi-au spus cã atunci când visezicreierul se odihnesteca si buniculse trânteste pe fotoliu lângã sobã.

E greu sã ai tot timpul dreptatesi sã cari bolovani pe cãldurã.Poate si-a fãcut si el ordineprin dulapul cu hainefluierând.

Nu stiu de celuna se uitã cu scârbã la mine*iar mã fascineazãPorcupinesi bulele Pannon-Aquami se înfig în gât.

îmi aminteste de buniculcum plescãia în somn.

* ca în seara aia când ne înecamamândoi si parfumai întreg malul cu tei sieclipse partiale

ânã pe la 20 de ani, poezia e un poligon, un spatiu în care totul eposibil si permis. Cãrtile se citesc pe nerãsuflate, iar înflãcãrãrile suntrapide, aprinzând patimi si nesaturi demne de Villon... Cei patru foartetineri poeti ale cãror texte vãd acum pentru prima oarã lumina tiparului

sunt orãdeni, iar antologia colectivã pe care vor sã o publice mi-a stârnit imediatcuriozitatea. Ei vor fi (de nu sunt deja într-o oarecare mãsurã) poeti cu profiluri sipersonalitãti distincte: îmi plac romantismul si remarcabilele intuitii ale lui Andrei Pintea,dupã cum redescopãr ceva din abnegatia si din nihilismul meu de altãdatã la nelinistitulDumitru Vlad ; livresc si naiv este talentatul Adrian Mãlãies, în textele cãruiarecunosc ceva din witz-ul drag manieristilor; si cum l-as putea uita pe AlexandruDrãgan, care experimenteazã cu un aer inaugural, refãcând pe cont propriu (iaraceastã afirmatie este, în anumite privinte, valabilã pentru toti cei patru) drumul de laavangarde si modernism pânã la ultimele provocãri ale postmodernismului. De acum,rãmâne de vãzut pe ce drumuri o vor apuca si dacã acest debut plin de candori si deelanuri specifice vârstei va fi într-o bunã zi confirmat.

Claudiu Komartin

P

UraAstãziura e la modã.Se poartã ca îmbrãcãminte,ca accesoriu de ultimã orãla gât la mânã la inimãdefapt cu cât mai la vedere cu atât maibine.Se poartã de parcãUra însãºi se urãºte pe sine

ºi nu pulseazã decât peholuri întunecate ale arterelor taleunde lumina fluorescentãnu se trezeºte de dimineaþã,

urãºte lumina solarã precumpe cea proprie.

Nici eu nu mã mai trezescîmi putrezesc ºi hainele pe-o comodã,aº vrea sã mã gândesc la tine darAziura e la modã.

ANDREI PINTEA

Poesis 89

2. Un Domn între douã vârste,somnoros cu început de cheliesi plictisit stãtea pe unjilt de aramã cu o cartedin piele de noruitându-se în gol.Un suflet cu mâinile înrositede coajbã acoperite,cu luminã vie în ochi,buimac si dezamãgit oftã.Se plimbã istovit printreRoiuri de îngeri distrati,Înfasurati în pene de fildesVrând sâ-si oblojeascãrãnile stigmatedar sângele ardeatransformând picãturiîn rubine sãlbaticece se dizolvau undevaînainte de nori.Domnul se trezi,îl dojenisi totul dispãru…

3. Lumea de betonce o lãsase în urmãîl astepta cu arterele eide ciment deschise,cântând în claxoanesi alarme.Urletele lui îl urmãreaufideleîn timp ce rubinelepãlmilor lui deveneaupenele dorintelor lui,aripile rugãciunilor lui.Încerc sã se agateDe un colt de aerDar aerul doar suiera,Nu se lãsa prins.Rubinele cresteau,se încolãceau si se întãreau,îmbrãtisându-l în cafeniu,dându-i aripi în loc de bratezbor în loc de cãdererefugiu în loc de cosciugsi pluti…tot mai rece.

DUMITRU VLAD

Tineri poeti

Dumnezeu e rece

90 Poesis

Tineri poeti

Perfecti

Ei nu cautã Upanishadele în lanturile de fast-food,Nici revelatia în cluburile de noapte,Sunt un nimic,fiind în acelasi timp totul,atât cât va dura Keops în piatrã.

Ei nu vãd Universul într-o portocalã,nici stelele într-un pachet necartonat de Marlboro.Sunt mult,fiind în acelasi timp putin,scuipati în balta de pe soseaua 49.Ei nu sunt nici tineri imaturi,nici bãtrâni senili îngropati în traditia Petei de Cinste.Sunt liniari,nebuni în cercul lor de iarbãcrescutã la rãdãcina blocului.

Iar antenele lor negre se întind din nou dupãfirimiturile din bucãtãrie.

ADRIAN MÃLÃIES-POPESCU

Notã în creion alb

Sã stii cã doare.

Eu nu sunt Caligula, iar legiunile meleau febrã muscularã.Nu sunt nici Dante/ Nu stiu acum în carecercte-ascunzi.

L-am jucat pe Caesar cu tine, odatã. atunciti-amînconjurat dealul,ti-am înfrânt galii de sub streasinã.Ti-am subjugat Vercingetorix-ul;

Te-am tãrât în lanturi,prin bordeiul minotaurului;Si m-ai scuipat - pe mânã si pe fatã.

Te-am lãsat sã plângi.Te-am lãsat sã fugiTe-am lãsat în pustiu, departe, sã mori.

Iar când ti-ai construit turnul de cretã,înconjurându-te de piatrã, ploaie si lacãte simorminte descoperitepline cu lemn ascutit

M-am prãbusit.Când vei izbucni si tu înspre mine?

Sã stii cã doare.

Poesis 91

Tineri poeti

Dimineatã

Sterg cu cârpa frigul de pe umeri,negrul zvântat acid între fire de mãtreatãcare nu-mi apartinsi ies afarã unde câinele vecinului stãca statuia în fata portii închise.

Sunt implicat cu gluga pânã peste capsi mãnânc bãtaia stropilor reci de ploaiesub formã de sunete plãcuteca sã-mi îmbunãtãtesc muzica ghemuitã peplayer.Masina a trecut pe lângã mine exact la timp.

Cãstile îmi tin de caldsi cerul se modeleazã cu vitezãîntr-un visualisation aproape perfect sincronizat.Toate îmi amintesc de zâmbetul care unestecioburile inimii mele lipite cu clei.Toate mã ridicã peste bulgãrii de tinã de subtãlpicare se îmbinã frumos de parcã m-as plimbaprin negrul zvântat al blugilor ei.

Ø Ø Ø

Iatã, frate,sunt singurdesi se simte mirosul de abur rosude peste pietre.

ALEXANDRU DRÃGAN

Ce slãbãnog!Uite-l cum se zvârcolestesi cum se picteazã cu totii cu sare de parcã unom,biatã umbrã asa de micã ar conta.Ce folos ai acum, schelet cald?Arsã si murdarã, putina ta carne strigãspre s((0))are ca o enigmã,ca un val de ace tulburã zarea,abia acum observ.

Mãcar ochii sã nu-ti fie verzi,ce gust sec si ce guri rotunde fac toti.Nu mai tipati asade parcã voi n-ati mânca numai frunze!

Ceva nu-i în regulã aiciîn vârf de deal,singur printre ãstia.

Chat

Mi-as arhiva inimasã-ti trimit, pe rând,bucãtele din ea pe messprin send file,cãci, stii si tu,inimile noastre cresc zi de zi,giga cu giga,alimentate de scânteidin vârfurile degetelor.

92 Poesis

Tineri poeti

Alexandru Mariagrãdinitã

astãzi avem câteva lucruri de discutat, mici,nimic important – cum ar fi de ce soarelerãsaremereu din acelasi loc pentru a apune în alte locuri,mereu diferite,de ce luna e atât de rece chiar dacã de la soareîsi trage lumina, de ce bãtrânii îsi vând atât de ieftinmatele – nici mãcar drepturi de autor nu iau,de ce copiii lor plâng în burta istoriei si noicredem cã râd, de ce de ce-urile astea?

desigur, ele ar putea ascunde de fiecare datã alt cevape care nimeni nu-l poate spune.m-am nãscut într-un michiperbalon de sãpun, am crescut în acelasi locvisând mereu sã ies afarã din aici si acum(blocuri de sare, oameni alergând ametitidupã un alt fel de covor decât al lor, masini de luxcãlcând cãtelandri pe capete, copii minusculiexplodând petarde în gurile pisicilor. si gugustiucigãinãtându-se pe toti si toate – ei sunt albi mereu,în amintirea a ceva ce nu a fost si nici va sã fie)

lucruri mici cum am spus – eu vreau sã le rupem,sã le desirãm scotându-le sira de paie si sã lerecreãm asa cum facem cu-alte lucruri

lexandru Maria s-a nãscut în 1984, la Galati, a absolvit liceul MihailKogãlniceanu (profil uman, specializarea englezã) si este licentiat înfilosofie (premiul 3 la sesiunea de comunicãri stiintifice în anul 1, premiulla sesiunea de comunicãri stiintifice în anul 2). În 2007, a luat o mentiune

la concursul organizat de cenaclul „Pavel Dan” din Timisoara, la sectiunea prozã. Înacelasi an, premiul întîi la sectiunea prozã, la concursul organizat de Casa Studentilordin Sibiu. În 2008, a participat la StudentFest, în Timisoara, la sectiunea literaturã.

Pe tînãrul autor l-am „descoperit” într-o searã de noiembrie, 2008, la cenaclul„Noduri si Semne”, din Galati, unde, pe marginea textelor sale, am avut o polemicãamicalã cu Mihail Gãlãtanu. Sper cã mica neîntelegere dintre noi, comentatorii lui, sãconfirme ideea cã ne aflãm în fata unui talent autentic si a unei mari promisiuni literare.

Viorel Stefãnescu

A

Poesis 93

Tineri poeti

(sã topim metalul si încins sã-l turnãm în carnea lor,sã-l ascutim si sã-i dãm o formã nevãzutã de pe vremea lor,bãtrânii lor)

cum ar fi dacã nu s-ar mai învârti pãmântul în jurulnostru, dacã soarele ar rãsãri de unde vrea el siar apune în acelasi loc, dacã luna ar fi putin mai caldãsi noi nu am uita ce ni se întâmplã?

probabil la fel – ne-am naste într-un mic hiperbalon de sãpunsi am muri cu ácele în mânã(alte lucruri mici, dar mãcar ascutite)

atena

îmi spun acum cuvintele cã oamenii nu mor,cã firul de nisip se urcã încet în sticlã – privimîn sus, soarele mereu va rãsãri, privim în jos,soarele mereu va rãsãri.îmi spun acum cuvintele cã noi trecem încet si siguri,un pas domol spre mâine, goi puscã – astãzivom lãsa orice bronz în spate si ne vom polei cu aurbuzele, ochii si nãrile sã vadã lumea cã de faptnu ne-am uitat în urmã,tãlpile noastre sunt aceleasi, adânci si fãrã marginica la-nceput, palmele noastre sunt aceleasi, calde siblânde, pieptul nostru încã mai crede.îmi spun acum cuvintele acestea

dacã socrate este om sitoti oamenii sunt muritorieste evident cão premisã e anapoda

îmi spune acum sã beau un pahar cu el, cuvintele,sã-l tin în brate ca o mamã si el sã mã întrebe, cuvintele,de ce cocosii cântã doar o notã, mereu nouã, cuvintele,de ce, mamã, nu mã lasi sã mor?

si eu sã-i spun acum acestea

dacã socrate este om sitoti oamenii sunt muritorieste evident cãsocrate nu e om

soarele rãsare, soarele rãsare –deci, mamã, sã nu plâng

94 Poesis

Tineri poeti

Surogat de indiferentã

Pictez niste ochi pe-un rãsãrit de searãSi îmi închipui cã visezAlbastru,Nu mã ispiteste nici o durereDecât cele vechi pe care si le-a uitat în mineOricineSau ce nume o fi având ultima eroareÎn care am crezut,Ochii mã adorã miratiDe cruda indiferentã ce-o simt la fratii lor,O fi unica solutie?Chiar si asa mi-e silã si-i vopsesc cu sânge de cenusã

de amurg expiratSi alte trei culori inutileCare nu amintesc de nimicSã scap de privirea lor obsesivã,Sunt prea sãtul de-ale mele tinte neîntelegãtoare si neîntelese.Ei plâng si se curãtã,Ca ai mei prea uneori Si-si reiau lugubra pasiune...

De ce eu?

Surogat de elocintã

O fagocitozã de protoexperimente preredundanteScotând o limbã strãinã la lipsa soareluiEclecticismul anemic al pãsãrilor din gândPrintr-o ireductibilitate cuanticã gemea spiralEntropizând peremptoriu cogeneralitatea alfa-atmosfericãExperimental si autist în apocalipsa mea ereticãMã schimonosesc filodramaticÎntr-un inavoidal simbiotic vid aleatorPrin cripticã inferentã subliminalã:Mezozoic pachiderm urbi et orbi!

SORINMIHAIGRAD

înãrul sãtmãrean stabilit în Germania (doctorat, cercetãtor si asistent stiintific în adrulcatedrei de matematici aplicate din Chemnitz) a îmbinat, încã din tarã, studiulmatematicilor cu literatura (devenind laureat al unor importante festivaluri de literaturã).

Poezia sa pune în joc (duplicitar) unghiuri si conexiuni ale unei realitãti “surogat”printr-o notatie directã (lãsînd acea impresie a “sentimentului de cristal”), cu jeturieclectice dinspre “cîmpurile” matematicii, pe care le considerãm de bun augur.

Chiar de departe, sperãm, va putea rãmîne alãturi de Poesis.

George Vulturescu

T

Poesis 95

Tineri poeti

Surogat de excretie

O balenã plutind printre nici o picãturã de apãStropind aburii cu jeturi de licori solide,Se crede schizofrenicã si-mi explicã în dungiCã nu crede în psalmii pari,De parc-as fi pe-acolo,La TV o blondã se dezbracã,Dar imaginea se schimbã-ntr-o dimineatã,Oare-o practica urinoterapia?Un microb vrea sã-mi ucidã un prieten,De fapt doar tinde.Balena l-ar fosiliza,Blonda promite iar,Dar e doar o femeie de-o oarecaritare mai absolutãDecât ar fi cazul,Pe-afarã fulgerã asimetricPrin aerul polenizat în exces cu negatiiAs vrea s-aparã un stol de vampiriSã-mi spunã tabla-nmultiriiÎn versuri clasiceSi-apoi sã-mi vorbeascã despre rolul sângelui în excretie,Blonda-si vinde doar soaptele,Balena improvizeazã într-o gamã dezacordatã cu texte dintr-o limbã moartã,Eu n-am bãut nimic azi,Nu stiu înota în vreun fel de licoare,Sunt uscat si totusi...

Surogat de tãcere

ai venit sã-mi spui cã nu mã vreide-acum cu tine,te privesc nestiind de cenu esti atât de rece ca ieri,ai o nuantã tristã în priviri si-n gesturi,sã-i zicem fericire?nu-mi spui nimictãcerea-ti e mai durã ca un blestem,vrei sã te am iar în brate si sã uitide ce-ai venit,vrei sã te mai sãrut si sã nu mai vrei sã pleci,dar taci,e târziu,mult prea târziu,noi ne-am murit,doar tu mã spurci cu mila din ochii tãi.

96 Poesis

rima verba

Nãscut la 04.09.1984, la Piatra Neamt. Absolvent al Colegiului National “PetruRares” din Piatra Neamt si al “Academiei de studii economice”, specializareaeconomie internationalã, în 2007. Debut absolut în “Convorbiri literare”, în2007; premiul I si premiul revistei “Familia” la Concursul national de poezie“Porni Luceafãrul”, Botosani, iunie 2008.

* Cristian Apostol scrie „niste texte” care ar putea sã fie chiar poezie,dar pînã una, alta aduc a mici scenarii de supravietuire în lumea noastrãatît de complicatã. Ceea ce e important e cã textele sale au umor (adicãviatã), au mister (adicã metafizicã), au sentiment (adicã disperare). Îl tin„sub observatie” pe Cristian Apostol de vreo cîtiva ani, fiind convinsiamîndoi cã amînarea debutului este în favoarea celui care se pregãtestepentru un drum lung în poezie. Sã fie!

Adrian Alui Gheorghe

CRISTIANAPOSTOL

Tineri poeti

m-ar fi lovit cineva cu o razãde soare

dacã nu bate vîntulnu pot citi

cred cã dacã vremea continuãsã se încãlzeascãgeneratiile de umbrece vor urmavor fi imbecile

am un prieten la închisoareîn sacul aspiratoruluioare mã mai cunoaste ?!

stimate domn, se pare cã nune întelegem:

P

sunt o umbrãumbrele nu mãnîncãsi nu dorm

dar cînd beausau lãcrimezdesi sunt umbra nimãnuioamenii se uitã ciudat

cînd mã clatinsunt foarte simpaticînsã apoidimineatãmã doare conturul capuluiatît de tareca si cum

discutie interioarãîn sufragerie

Poesis 97

Tineri poeti

am sunat azi la pompe funebre

eu as angaja ca secretarão bocitoare

tipei ãsteia îi simteam tocurilesi manichiurade pitipoancã pînã în fundul timpanului

zic: - m-ar interesa un sicriu

- femeie sau bãrbat?contrariat de legãturã, rãspund :

- suflet

- cum a decedat?- chiar conteazã domnisoarã?!- da stimate domn, serviciile noastre

includ igienizareîmbãlsãmarevestimentaþiecosmetizare si alteleºi aº fi vrut sã identificdacã e cazul …- ce sã fie cazul?!- sã vã oferim ºi servicii conexe stimatedomn!

- a murit în accident de penitenþã:traumatism cranio-regretal- doriþi reconstrucþie plasticã?- nu! domniºoarã dorescsã-l îngropcã s-a-mpuþit ºi miroase în totcoºul pieptului

- îl putem îmbãlsãma!- nu! þine domniºoarãe un caz mai rarde puturoºenie- doriþi sicriu închis sã-nþeleg!?- nu! neapãrat- pãi nu spuneaþi cã e lovit la cap?!- ºi ce-area face domniºoarã? vreausã-l îngrop ºi-atît

- îl putem incinera- am mai încercat, în alcool, si nu vrea- ce nu vrea, stimate domn?- sã moarãsã moarã de tot

(scandalizatã) - noi nu ucidem, sã ºtiþi,

eternizãm d(o)ar vã recomandsã îl eutanasiaþi si apoi sã reveniti sau dacãnu peste drum de noi se aflão bisericãar mai fi o variantãspovedania dar sã stiti, stimatedomn cã e costisitoare si cumplitde dureroasã!- bine domnisoarã, am sãmãgînde…

- Tu sã taci mã, cã pe tinenu te-a-ntrebat nimeni!

Nimic!

Micul ghid de utilizare a sufletului,pe neîntelesul tuturor :

98 Poesis

Ninge

Ninge.Ninge sub tãlpile lui Dumnezeu.Genele tale, pline de chiciurã,Ca pânza de pãianjen,Par niste crengi de salcâmi.Peisajul e ca o oalã cu smaltul sãrit putin.Cheia gerului deschide poarta frigului.Ninge.Ninge sub tãlpile lui Dumnezeu.

Liniste pentru un poem

O lacrimã s-a asezatPe obraz,Pe obrazul ce tãcea.Lumina se închidea în sine,Chemându-mã pe mine.Tabloul noptii,Mã chema si el,Blând ca un miel.Caietul de argint se deschise,Iar condeiul de aurEra plin de cernealã de foc.Liniste pentru un poem.

Pasãrea din insula de cosmar

E noapte. Sunt ametitã si visez cu ochii deschisifluturi care poartã visele mele pierdute în insulade cosmar. Dar, deodatã, o ceatã asupra mea senãpusti si apãru o pasãre neagrã care spuse:- Eu sunt stãpâna insulei de cosmar, te voi lua cumine!Dar eu cu sãgeata frumusetii din inimã am lovit-osi atunci apãru o luminã neagrãcare se stinse.Pasãrea neagrã murise.

CASSANDRACORBU

Tineri poeti

Poesis 99

Tineri poeti

Ti-e fricã de iubire

Râul susurã frumos,Vorbele alunecã-n jos,Iar cu ele laolaltãStau imensele vorbiri,A lui Stefan si-a lui Cuza.Tu încetisor vorbesti,Tremurându-ti buza,De lucrul pe care-l stii:Iubirea.Parcã ti-e fricã sã vorbestiDe iubirea iubirilor,La umbra teilorDemult pierdutiÎn zarea iernilor.Râul susurã frumos,Vorbele alunecã-n jos.

Sarmanta primadonã

Ea stãtea sub umbrela ei,Când deodatã, din ceruri, apãru Sfântul SisoeSi, cu degetele sale lungi, o cuprindeSi-o pune ca ornament la a sa pãlãrie.

Poate sã-si spunã cuvântul

Orice om în lumePoate sã-si spunã cuvântulTotul poate fi adevãratÎn acest timp întomnat.

Nu pleca, celelalte suntfrumosul si adevãrul.Bate vântul, fuge oraAcesta e misterul.

Fiara

Noaptea, când lupii se aratã, pe când eu mãplimbam, din codri, urletul îmbietor rãsunã.Sub copaci, lumea pare de sticlã. Bulversarea tecuprinde, stiind cã lumea e doar jocul lui Dumnezeu.Mergând cu frica fiecãrui pas, lesin la vederea uneifiare.Viata s-a sfârsit, iar sufletul nesãbuitei v-a povestitîntâmplarea pe care o va regreta mereu.

Metafizica în trei episoade

Înainte de a începe, voi face un avertisment: acestfilm este interzis porcusorilor metafizici, cãpitelormetafizice si dopurilor de acelasi fel, pentru a evitacrizele.

Episodul 1Porcusorul metafizic a mâncat cãpita metafizicã,care înghitise un dop metafizic.Episodul 2Cãpiþa metafizicã l-a mâncat pe porcusorulmetafizic, care mâncase dopul metafizic.

Episodul 3Dopul metafizic a mâncat cãpita metafizicã ce l-amâncat pe porcusorul metafizic.Sfârsitul filmului

Boul albastru

Adesea vedeam un bou ce trecea pe lângã mine. Unbou albastru cu puncte verzi, cu o coadã purpurie sicu ochii cãprui. Dar acest bou avea ceva special pelângã alti boi de rasa curcubeo-boitã pe care îivãzusem la viata mea.Peste câtiva ani, am aflat, studiindu-l pentru a-lcumpãra, cã avea o luminã rosiaticã în ochi. Darce ar fi dacã boul ar fi metafizic, cãci acesta dinpovestea mea e din portelan.

100 Poesis

Rainer Maria Rilke(1875-1926)

Traduceri

Din atelierulunui traducãtor

de poezie

SIMIONDÃNILÃ

[Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?] Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?Ich bin dein Krug (wenn ich zerscherbe?)Ich bin dein Trank (wenn ich verderbe?)Bin dein Gewand und dein Gewerbe,mit mir verlierst du deinen Sinn.Nach mir hast du kein Haus, darindich Worte, nah und warm, begrüßen.Es fällt von deinen müden Füßendie Samtsandale, die ich bin.Dein großer Mantel läßt dich los.Dein Blick, den ich mit meiner Wangewarm, wie mit einem Pfühl, empfange,wird kommen, wird mich suchen, lange –und legt beim Sonnenuntergangesich fremden Steinen in den Schooß.Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.

Das Stunden-Buch, Das Buch vom mönchischen Leben,Insel-Verlag, Frankfurt a.M., 1962, p. 31-32

Poesis 101

Traduceri

[Ce te faci, Doamne,dacã-ti mor?]Ce te faci, Doamne, dacã-ti mor?Dacã mã sparg? (Îti sunt urcior).Dacã mã curm? (Îti sunt izvor).Îti sunt vesmânt si croitor,când nu mai sunt esti fãrã rost.N-o sã mai ai, dupã ce mor,cald bun-venit si adãpost.Pierzi, ostenit, de pe picior,moale sanda care ti-am fost.Mantia-ti mare nu te mai tine.Privirea ta, ce-al meu obraz, oricândo strânge cald ca într-un cuib plãpând,veni-va dupã mine cãutândsi pe-nserat se va lãsa-n zbor frântla sânul pietrelor strãine.Ce te faci, Doamne? Mã-nspãimânt.

Trad. Ioana Pârvulescu, în Rilke,Îngerul pãzitor,Humanitas, Bucuresti, 2007, p. 34

[O Doamne, dacã mor,ce-i face?]O Doamne, dacã mor, ce-i face?Îti sunt ulcior (dacã m-oi sparge?)Ti-s bãuturã (de mã tulbur?)Si strai, lucrarea ta dibace;cu mine rostu-ti s-o-ncheia.Nici casã nu vei mai aveas-auzi cuvinte-alintãtoare.Din obositele-ti picioarecãdea-va ce îti sunt: sanda.Nici mantia-ti nu te-o-nveli.Privirea ta, pe care-o cheamãobrazul meu, o pernã moale,m-o tot cãuta, de bunã seamã –ºi pe l-apus, la sânul tareal pietrei reci s-o cuibãri.O Doamne, ce te faci? Mi-e teamã.

Trad. Simion Dãnilã, în „Banat”,V (2008),nr. 8 (56), p. 11

Ce-ai sã te faci, Doamne,dacã mor?Ce-ai sã te faci, Doamne, dacã mor?Dacã mã sfarm? (îti sunt urcior).Dacã mã stric? (si bãuturã-ti sunt).Sunt mestesugul tãu si-al tãu vesmânt,cu mine rostul tãu dispare.În urma mea nu mai ai casã-n caresã te întâmpine cuvinte calde.Cad eu, din ostenitele-ti picioare cadeSandala de velur, mângâietoare.Mantaua ta cea mare se desprinde.Privirea ta spre care se ridicãobrazu-mi cald precum o pernã micã,va rãtãci-ndelungã vreme dupã mine –si-n asfintit de soare se va-ntindeîn poala rece-a pietrelor stãine.Ce-ai sã te faci, Doamne? Mi-e fricã.

Trad. Maria Banus, în Rainer MariaRilke, Versuri,ELU, Bucuresti, 1966, p. 65

[Tu, Doamne, ce te facide mor?]Tu, Doamne, ce te faci de mor?De mã zdrobesc? (îti sunt ulcior).Si de mã stric? (si bãuturã-ti sunt).Sunt mestesugu-ti si vesmânt,cu mine rostul tãu dispare.În urma mea n-ai casã-n caresã te salute vorbe dragi mereu.Sandala de velur, ce-s eu,îti cade din truditele picioare.

Si mantia ta mare-ti picã.Privirea ta, la care se prosternãobrazu-mi cald ca pe o pernã,va rãtãci mult dupã mine –ca-n asfintit apoi sã-nclineîn poala pietrelor strãine.Tu, Doamne, ce te faci? Mi-e fricã.

Trad. Mihail Nemes, în Rainer MariaRilke, Ceaslovul,Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 33-34

102 Poesis

Traduceri

ritmul iambic al versurilor de 8 si 9 silabe, dispuseîntr-un sistem specific de rime feminine si mas-culine, rezultatul fiind acele acorduri sfâsietoarecu care ne-a familiarizat poezia din tineretea luiRilke. În mod deosebit va trebui sã fim atenti larecurenta vocalei a, un son grav care ne întâmpinãîncã din primul cuvânt si se multiplicã în ultimastrofã, retras în rimã. În ceea ce privestemonorima din prima si ultima strofã, redarea eiîn româneste nu mi se pare imperativã. Amîncercat în diverse variante sa merg si eu pemonorimã, fãrã însã a putea vorbi de un câstigremarcabil. As zice cã efectul obtinut a lãsat maidegrabã impresia unei penibile lipse de mestesug.Întâlnitã mai ales în poezia noastrã popularã,monorima, in definitiv mai intotdeauna un artificiuieftin, e de dorit sã fie evitatã. Niciun poet româncare se respectã nu mai defileazã azi cu ea. Dacãtinem neapãrat s-o avem si în versiunearomâneascã, atunci, pentru a nu sacrifica ideeapoeticã, maxima concesie pe care o putem faceeste sã recurgem la asonante. Altfel stau lucrurileîn germanã, unde prezenta monorimei poatesuplini sãrãcia sonoritãtii acestei limbi prin rimefacile.

Cred cã varianta pe care o propun infinal satisface mai bine exigentele originaluluigerman:

Model de poezie religioasã, care nupoate fi redusã la o simplã rugãciune, ci reclamãviziuni proaspete si originale din partea celui cepune întrebãri si nu primeste niciodatã rãspuns,cunoscutul poem al lui Rilke din cartea a doua aCeaslovului ne tulburã profund prin felul în careautorul lui îsi imagineazã epifania celui ce refuzãsã i se reveleze. Asistãm la o inversare araportului poet-divinitate: prin moartrea poetului,capodoperã a Creatiei si el însusi un creator,marele perdant va fi Dumnezeu, ce va ajunge ofiintã jalnicã pe care el, poetul, o deplânge dintr-o mare iubire, fiindcã, odatã cu moartea sa, niciDumnezeu nu-si mai justificã sensul în lume.

Interdependenta dintre Dumnezeu sipoet, devenitã temã la Rilke, ba mai mult: ambitiede „a-l face pe Dumnezeu sã coboare în lume,si lumea sã se înalte, înflorind, spreDumnezeu” (dupã propriile-i cuvinte), capãtã odesãvârsitã expresie liricã aici, nu usor de redatîn româneste. Transpuneri mai vechi semneazãH. Banciu, în revista „Rampa nouã ilustratã”,VI (1922), nr. 1410, si „Adevãrul literar si ar-tistic”, IV (1923), nr. 143, si Maria Banus. Mainou, poezia a fost tradusã de Mihail Nemes, IoanaPârvulescu (douã variante) si Simion Dãnilã.Tiparul poeziei, de care traducãtorul este obligatsã tinã seama cu fidelitate, se caracterizeazã prin

[O Doamne, dacã mor, ce-i face?]O Doamne, dacã mor, ce-i face?Îti sunt ulcior (dacã m-oi sparge?)Ti-s apã (sã prind gust de salce?)Ti-s hainã,-s opera-ti dibace –cu mine pierzi tot rostul tãu.Si casa un’ te-ntorci mereusã te salut la-ntâmpinare.Nici sta-va-n grelele-ti picioaresanda de plus care-ti sunt eu.Nici mantia-ti nu te-o-nveli.Privirea ta, pe care-o cheamãobrazul meu, o pernã moale,m-o tot cãuta, de bunã seamã –iar pe l-apus, la sânul tareal pietrei reci s-o cuibãri.O Doamne, ce te faci? Mi-e teamã.

23 octombrie, 15 noiembrie 2008

Poesis 103

cu opera sa poeticã.Vom spune cã destinul lui Rumi este, în cel

mai înalt grad, ilustrativ pentru trecerea de la stiintãla mister, de la dogmã la realitatea lãuntricãindeniabilã. Dacã admitem cã poezia, în general, sesubsumeazã notiunii de mister, atunci putem acceptasi faptul cã Rumi a fost, totodatã, un mare scriitor,iar destinul sãu cu totul neobisnuit a fost favorabil,poate chiar predestinat, poeziei, prin trãirea deexceptie, prin emotiile înalte, ca si prin fervoareace l-au animat.

Fiu al unui erudit al religiei islamice, dupãce exilul familiei l-a adus în Anatolia, la curtea regilorselgiucizi din Konya, Rumi devine continuatorultatãlui sãu, ca muftiu, predicator si îndrumãtor alcomunitãtii sufite din localitate. Totusi, adevãratulRumi a devenit cu mult mai mult decât atât, gratieunui eveniment neasteptat, abisal: întâlnirea cuascetul rãtãcitor Sams din Tabriz, care i-a deschissufletul, prin iubirea absolutã, transcendentalã.

na dintre cele mai charismaticepersonalitãti spirituale ale Islamuluisi ale întregii umanitãti, persanulJalaluddin Rumi (1207–1273),

este cunoscut ca marele întelept din Konya (capitalãa turcilor selgiucizi de Rum, adicã Bizant). Mistic,poet, muzician, dansator, este tot mai admirat astãzi,în Orient, ca si în Occident. Anul trecut, în 2007,Rumi a fost comemorat în toatã lumea, în cadrulprogramului de aniversãri al UNESCO, prilej cu careau fost relevate noi aspecte ale operei sale, precumsi ale influentei sale charismatice. Si în Bucuresti,la Academia Românã, i-a fost dedicatã oexceptionalã sesiune de comunicãri, cu interventiiale orientalistilor strãini si români. În cele ceurmeazã, ne vom referi la poezia sa, asa cum neapare ea dintr-o tãlmãcire de mare valoare artisticãsi stiintificã, datoratã unui persanolog român, nuînainte însã de a prezenta câteva detalii din viataacestui sfânt, a cãrui spiritualitate face corp comun

Divinul caseductie infinitã (Jalaluddin Rumi)

SIMONA - GRAZIA DIMA

Traduceri

U

104 Poesis

Traduceri

Destructurându-i, pe îndelete, ego-ul, Samsi-a demonstrat eruditului sãu ucenicinsuficienta intelectului ca mijloc decunoastere spiritualã. Abia prin iubirea fatãde Sams, privit ca Dumnezeu întrupat, adevenit Rumi acel mistic ardent, care amarcat spiritualitatea si poezia lumii islamice(si nu numai). Dupã disparitia, încircumstante neelucidate, a prietenului simaestrului sãu, Rumi s-a dedicat dansuluiritual, poeziei si muzicii mistice, din imbolduldisperat al regãsirii divinitãtii pierdute, efortzadarnic în plan fizic, dar fertil în cel spiritual,cãci aflãm cã, în cele din urmã, Rumi l-aaflat pe Sams în dimensiunea propriuluisuflet.

mpunãtorul sãu volum, Meditatii si parabole (Masnavi –Ç Manavi), numãrând, în total, 25.000

de distihuri, este o operã imensã, dedicatãiubirii si cãutãrii lui Dumnezeu. Din ea,volumul de fatã (Jalaluddin Rumi, Meditatiisi parabole (Masnavi – Ç Manavi), editiebilingvã persanã-românã, selectie traduceredin limba persanã si note: Otto Starck,Bucuresti, Ed. Kriterion, 2002, ColectiaBibliotheca Islamica, nr. 7) a selectat ungrupaj de fragmente fatalmente restrâns, darbogat în semnificatii. Profunzimea, în planspiritual, a acestei scrieri este egalatã deacel vãl al poeticitãþii, din jurul parabolelorsi meditatiilor, ce exprimã eterna aspiratie asufletului omenesc de a reveni la propriasursã, la adevãrul lãuntric. Pentru miracolulacestei întâlniri dintre misticã si poezie,Manavi a fost supranumit „Coranullãuntric” (dupã cum subliniazã, în prefatã,George Grigore).

Cântecul naiului, din incipit,implicitã jelanie pentru pierderea lui Sams,deplânge, de fapt, îndepãrtarea de Sursã,de Dumnezeu. Revenirea la ea impunetraversarea probelor focului: „un foc e acestgeamãt de nai si nu o boare, / si piarã cel cefocu-n adâncul lui nu-l are! // E flacãra iubiriice-n miez de nai se-ascunde” (p.17). Unalt poem, Cântecul, conþine tâlcul întregiicãrti: „De-nsângerata Cale-a iubirii naiulspune, / si deapãnã-o poveste, a dragostei

nebune.// Doar de-ti pierzi rostul mintii afla-vei Rostul viu” (p. 19). În continuare,Iubirea pentru Dumnezeu adâncestesimtãmântul: „Ce simte-ndrãgostitul nu simteorisicine: / Iubirea-i astrolabul misterelordivine” (p. 23). În perfectã rezonantã cupoezia europeanã modernã, misterul iubiriidepãseste pragul verbal, pentru a se înrudicu tãcerea blagianã sau mallarmeanã, oricu necuvintele nichitastãnesciene: „Desinumai cuvântul aduce limpezire, / mailimpede-i iubirea cuprinsã de-amutire” (p.23). Regele, sclava si vraciul, o povestiresimbolicã, are, de asemenea, ca miez,misterul insondabil al iubirii, cea care, laînceput simplu sentiment omenesc, devineînaintare în adâncul insondabil al divinului,ce nu poate fi judecat conform normeloromenesti: „Când fapta Lui o judeci, / L-asemuiesti cu tine. / Esti de-adevãr departe.Ci judecã mai bine!” (p. 41). Natura omuluiobisnuit este, în mod fatal, dualã, o dualitateplãsmuitã de propriile vicii: furia, lãcomia,violenta. „Din inimã vin vãluri ce peste ochise lasã” (Învãtãcelul zbanghiu). Cu oneasemuitã finete descrie Rumi modalitateade a fiinta a celor credinciosi. Ei sunt, înaparentã, cuprinsi de somn – nu cel fizic, ciacea apnee supranaturalã, a suspendãriidualitãtii, de care vorbesc strãvechileUpanisade: „Se smulge noaptea duhul dintrup l-al Tãu îndemn/ si sterge de pe-alemintii tãblite orice semn.// În fiecare noapte,pot duhurile-atunci/ sã se elibereze de spusesi porunci.// În noapte, uitã-nchisii cã stauîn închisori/ si regii c-au putere si stãpânesccomori.// Dispar si griji si gânduri la pierderisi câstig,/ si despre ceilalti oameni nu maigândesti nimic.// La fel sunt cei piosi, chiarnecuprinsi de somn./ Par treji, dar dorm, aspus-o Prea Sfântul nostru Domn. // paradormiþi în fata lumescului frãmânt,/ dar suntprecum o panã în mâna Celui Sfânt. // iarcei ce nu vãd mâna, ce scrie-atât de bine,socot atunci cã pana se miscã de la sine”(Pana din mâna Domnului).ca vizionar,Rumi era constient de natura non-discursivãa Adevãrului, ce se manifestã sub formã deparadoxuri succesive (însã într-o perfectãadaptare la o situatie sau o actiune datã,într-o deplinã concordantã cu un anumit timp

I

Poesis 105

Traduceri

sau loc), care nu-i permit mentalului fixareainertialã, ci îi înlesnesc zborul, flexibilitatea,repausul în propria integralitate „fãrãatasamente”, cum ar spune un swami.Asadar, „fiece poruncã primea câte-otãgadã/ din partea celeilalte, chiar de la capla coadã (...) Contemplã-ti deci puterea,cãci Domnu-ti dã tãrie./ Vigoarea-i de laAcela ce dãinuie-n vecie.// Scria-ntr-un sul:„Nu-ti pese de-aceste însusiri!/ În idol sepreschimbã ce-ti cade sub priviri.”// Scria-ntr-un alt: „Nu stinge a vãzului fãclie,/ cãcipenttru contemplare e vãzul tortã vie.// Delasi deoparte vãzul si forta-nchipuirii, / tustingi la miezul noptii fãclia contopirii”. Scria-ntr-un sul: „Tu stinge-i vederii-acum fãclia/si-n schimb viziuni divine se vor ivi cu mia.// A duhului fãclie de-o stingi, vãpaia creste./ Iubita-atunci devine cea care îndrãgeste”(Argumente contradictorii). Omul varegãsi unitatea atunci când va plonja însorbul dãruirii de sine, acolo unde toateetajele sale (cel fizic, psihic, emotional,mental, spiritual) nu se mai pot deosebi,devenite arcuiri spre divinitate, încât, în finalulpoemului, Rumi are dreptate sã se întrebe,cu atâta intuitie – metafizicã si poeticã,deopotrivã: “Cum fiece pãrere îsi are sicontrariul, / cum pot sã fie una otrava sizãharul? // Pân-ce nu renunta-vei a le maideosebi, / mireasma-a ce e Unic cum o s-opoti simti? Iatã-ne introdusi, cu simplitate,în miezul celei mai pure filosofii nondualiste,identicã monismului indian advaita, asa cuml-au experimentat si definit generatii de sfintisi asceti.

Nu este o filosofie teoreticã, ci unatrãitã, gratie cãreia iubirea devine faptã,actiune, ca în povestirea indianã a fiului, care,muscat de o cobrã, îi rãspunde senin tatãluicã nu s-a întâmplat nimic si, într-adevãr, îsirevine instantaneu, sau a Sfântului Antonde Padova, în spatiul european: aflat în vizitãla eretici, era servit cu mâncare otrãvitã, pecare o binecuvânta, apoi o mânca, fãrã niciunefect vizibil. Nu am dat aceste exemplepentru caracterul lor senzational, ci pentruinefabila alchimie operatã la nivelul sineluiomenesc atunci când se îndeplinesteperfecta convergentã a gândului, cuvântuluisi faptei. Convergentã pe marginea cãreia

se cade sã meditãm cu totii.

ivinul este, în viziunea perpetuu extaticã a lui Rumi, forta iradiantã a întregii fiintãri, spre care,

constient sau inconstient, aceasta seîndreaptã, recunoscãtoare: “Cinstitã esteglia. Ce-ai semãnat în ea / întocmai veiculege, cãci nu te va-nsela.// Vezi, cinsteaei se trage din cinstea cea divinã,/ cãcisoarele Dreptãtii e cel ce-o iluminã.// Darpân-ce primãvara n-aduce-un semn divin,/nici glia nu-si dezleagã-a ei tainã pe deplin”(Harul divin). Divinul existã si în fãpturi siîn afara lor, harul este Semnul sãu: “E-unalchimist ce-ntrece pe-oricine-n alchimie. /Prin El minuni fac sfintii ce-ntrec oricemagie. // Când L-am slãvit pe Domnul, eunu L-am lãudat. / As fi vãdit c-am viatã siviata-i un pãcat. // Sã fim ca nefiinta cândstãm în fata Lui, / cãci oarbã ni-e fiinta –când stãm în fata Lui. // De n-ar fi oarbã,arsã ar fi de-a Lui vâlvoare, / si ar cunoasteatunci cãldura acelui Soare” (p. 53).

Expresivitatea lui Rumi semanifestã, deopotrivã, în poemele lungi si încele scurte, cu aspect de sentintã, ce emanão infinitã reverberatie: “Retine adevãrulacest cum altul nu-i. / Doar cel ce-ndurãpoate simti mireasma lui.” (p. 59); “O, vino,sã vezi ce seamãnã-a vâlvoare/ si fugi defocul lumii chiar dac-o apã pare” (Rugul).Legea cauzalitãtii din lumea fenomenalã esteprezentatã cu plasticitate: “Cu-amnarepãcãtoase în cremeni nu lovi: / ca oameni,în stare-s de-a zãmisli copii” (Pricinadivinã). Sfaturile de întelepciune audulceata psalmilor biblici: “Pe ape se tot duceulciorul închis bine,/ cãci aerul ce-l umpledeasupra îl mentine.// De vântul pustiiriilãuntrul de ti-e plin,/ pe fata apei lumii, tihnitpluti-vei lin.// De-ar fi ca-ntreaga lume s-oai în stãpânire,/ vezi, inima ti-ar spune cã n-are pretuire.// Tu inima ti-o-nchide,precetluind-o bine,/ si umple-o doar cuboarea cunoasterii divine” (Ulciorul inimii).Remarcãm mãiestria lui Otto Starck de aconferi unui poem înrudit inflexiuni similarecu cele ale poeziei noastre clasice: “O, câtelumi cuprinde neîngrãditul cuget! / Ce-ntinsã-

D

106 Poesis

Traduceri

si are mare netãrmuritul Cuget! // (…)Ascuns stã acel cuget si lumea doar apare./ Talaz îi suntem mãrii sau spuma-Itrecãtoare” (Ulcioare si talazuri suntem).

umi vorbeste ca uncunoscãtor si despre legileopticii, puse în analogie cucele ale manifestãrii divine:

“Lumina care-ndrumã a ochilor luminã-nCel Sfânt are sorginte, / si nu-i nicicum luminadin simþuri si din minte” (Luminã siculoare). Metafora mãrii, a apei necuprinse,e adesea utilizatã de poetul persan, pentrua echivala puterea Sursei spirituale. Creatiacapãtã, în versurile poetului, aparentagrandioasã a talazurilor ce se sparg,desenând o multitudine de contururi, spre adispãrea apoi în originarul regãsit: “DinMarea-ntelepciunii vin apele gândirii, /primind întruna forma sonorã a vorbirii. //Porunca-i naste forma, menitã a dispare, /asa precum talazul recade-apoi în mare. //Din Fãrã-formã forma apare si revine: / AiTãi suntem, o, Doamne! Ne-ntoarcem totila Tine!” (Reîntoarcerea). Admirabilã esteacuitatea privirii la acest întelept, caresurprinde, atent si concentrat, zvâcnireaegoismului, impetuozitatea inconstientã avietii, spre a o întruchipa, simultan, caabstractiune si concretete: “Din Duhtâsneste forma ca leul din pãdure, / cumgândul iscã vorba ce-ncepe sã murmure”(ibidem). Extrem de profund este poemulArgumente contradictorii, în careAbsolutul este circumscris prin atributeopuse: când mare tãlãzuind, când ardereblândã, alchimicã, alta decât focul lumesc,violent. Aceeasi uimitoare alegrete aperceptiei e manifestatã de poet în schitareaimpulsului vital primar, într-o viziune ceaminteste de Heraclit: “În fiecare clipã elumea-n re-nnoire,/ dar nimeni nu-si dãseama de-eterna devenire.// Cãci viata-i caun fluviu cu alte ape reci,/ dar par cã suntaceleasi si dãinuie din veci.// În goanã-i viatapare o unicã nãvalã, / asemenea scânteii-nvârtite cu iutealã.// Rotit la fel de iute,arzându-l snop de paie / asemenea e c-odârã prelungã de vãpaie.// Lungimeadãinuirii doar din iutealã vine,/ iutealã ce-i

stârnitã de faptele divine” (Reînnoireacreatiei cu fiecare clipã).

Cartea lui Rumi, chiar si în formaabreviatã a prezentei traduceri, transmiteimpresia covârsitoare de covor oriental, încare stau întretesute nenumãrate experienteale omenirii. Propensiunea universalistã eevidentã, cãci toate sursele de inspiratie suntluate în seamã de poet: povestiri preluatedijn folclor, din mitologia popoarelor, pildemozaice sau din biblice, rationamenteextrase din filosofia platonicã ori dingândirea unor mistici musulmani, toate topiteîntr-o inspiratie unitarã, fãrã fisurã. Este osintezã mãreatã a întregii experientespirituale derulate pânã la acea orã. O clipãte-ai crede în plinã gândire chinezeascãanticã a timpului circular, pentru ca, imediat,sã-ti dai seama cã perspective se lãrgestenelimitat: “De Soarta vrea ca bezna sã-tifie acum stãpânã, / tot Soarta pân-la urmãîti va întinde-o mânã”. Filosofia timpuluicircular este depãsitã, prin sugestia cã timpullumesc al sortii rele este o încercare, pe cândsoarta cea bunã realizeazã de-a dreptulabsorbtia în divin. Rumi stãpâneste însã laperfectie si arta comportamentului lumesc:“Nu-i bine sã-ti spui taina, / cãci omu-sischimbã gândul precum îsi schimbã haina. // De-i zici cumva oglinzii cât este de curatã,/ suflarea-ti aburind-o, o-ntunecã pe datã. // (…) Orice cuvânt în lume câte-o capcanãsapã, / nisip dulceaga vorbã-i, ce absoarbe-a vietii apã” (Leul si iepurele). În Marelerãzboi, Rumi afirmã rãspicat necesitatealuptei lãuntrice: “Odatã-ntors din luptapurtatã în afarã, / eu început.am luptalãuntricã si-amarã.// (…) Prea ne-nsemnate leul ce doar jivine-nvinge, / cãci leu e doarcel care pe sine se învinge.”

Volumul contine si piese epice mailungi, de o remarcabilã densitate si bogãtieideaticã: Bãtrânul lãutar, Beduinul sinevasta lui, Regele, sclava si vraciul, Leulsi iepurele, Zugravii din Râm si cei dinChina – ultima fiind o magnificã parabolãa inimii pregãtite pentru suprema revelatie.În întrecerea dintre chinezi si râmleni, acestiadin urmã, gãzduiti de sultan într-o salã situatãvizavi de cea a competitorilor, nu s-auprezentat cu nimic în concurs, multumindu-

R

Poesis 107

Traduceri

Versiunea româneascã a acesteiselectii semnificative din marea operãpersanã, realizatã nemijlocit, dupã original,de persanologul Otto Starck, e plinã defrumusete si expresivitate. În mod firesc,traducãtorul a optat pentru o limbã poeticãde sorginte clasicã, uneori apropiatã delimbajul popular sau folcloric, alteori chiarcu iz cronicãresc, îmbrãtisând o multitudinede etape ale limbii artistice românesti, pânã,sã spunem, la Cosbuc si Goga. Textul arefluentã, melodicitate, prospetime lingvisticã,solutii creatoare pentru multe probleme pusede text. Este vãditã buna întelegeredinãuntru a operei lui Rumi, empatia cuaceastã viziune misticã de maximãcomplexitate (în ciuda vesmântului literar).De altfel, lui Otto Starck îi datorãm sicompetentele note, ce dau seamã, o datã înplus, de adâncimea comprehensiunii sale.Desigur, la o nouã editie, ar fi necesarã orecitire atentã a textului, pentru a corijarelativ numeroasele omisiuni de vocabule sisemne de punctuatie. Unele note lipsesc (Alisi scutierul sãu), altele sunt numerotategresit (Argumente contradictorii), iar decâteva ori expresia este ambiguã oristângace: “Cãci Domnul pentru-aceastaanume ne-a fãcut: / sã face c-adevãrul sãfie cunoscut” (p. 199) sau: “Cum nu doarcãtre Domnul o clipã mi-a fost gândul”, cândintentia semanticã ar fi fost: “Cum cãtreDomnul nu doar o clipã mi-a fost gândul”(p. 207) etc.

se sã lustruiascã peretii încãperii destinatelor. În final, splendidele picturi ale chinezilorse oglindirã, încã mai frumoase, în luciuldesãvârsit al peretilor curati – simbol al inimiipurificate “de urã, lãcomie si de-orice gândmeschin” (p. 93); “A inimii oglindã în veci osã arate/ imaginile puse-n adâncu-ireflectate. // Acei ce-o slefuirã scãpat-aude culoare./ Divina frumusete-o privescfãrã-ncetare” (p. 193). Pentru similitudineaconceptiei, trimitem la douã citate dinShankara: “Întocmai cum o sabie strãlucestecând este scoasã afarã din teacã, tot astfel,Cunoscãtorul, vãzut în timpul stãrii de somnprofund, distinct de cauzã si de efect,strãluceste prin propria-i naturã” (UpadesaSahasri, Ed. Herald, 2001, Capitolul XI, 11)si “Cunoasterea strãluceste în mintea carea devenit purã ca o oglindã” (Ibidem, Cap.XVII, 22).

ceeasi doctrinã a non-dualitãtii este postulatã înAli si potrivnicul sãu,prin sublime atitudine a

califului Ali, care, insultat de un crestin,renuntã la a mai lupta, explicând cã, liberde mânie, a avut constiinta clarã aconsubstantialitãtii fundamentale apotrivnicului sãu: “Sunt spada încrustatã cuperla-ngemãnãrii (…) Suntem unul si-acelasi si-asa mereu vom fi. / Ali tu devenit-ai. cum sã-l ucid pe-Ali?” (p. 209).

A

108 Poesis

Traduceri

Te voi afla

Te voi afla în lumina soarelui pestritãa amintirii, în chipul cum frunza

în sine se strânge, în stingerea zileidupã arsitã pustiitoare, în chipul cum râul

domol se tot duceînainte sã-si afle afluentii,

în chipul cum ziua se cernepeste lac, în urmã lãsând

doar un arbust de scoruse,cea dintâi aripã a înserãrii.

Inimã a inimii mele,esti acolo

si în atâtea chipuricum doar liniºtea le stie.

Bãrbat / femeie iubind

Îmi ceri sã îti desfac pãrulprins de o ramurã cu spini,sã fiu blând.

Ce s-a întâmplatcu duiosia lumii?o spun ochii tãi rãniti.

Dulce fãpturã,când oare am fost altfel ?cu tine, mai ales.

Când te dezbraci tremur timidprecum în noaptea când ne-am luat:ce mai conteazã restul lumii!

VINCE CLEMENTE« Profesor Emerit » de limba englezã, titlu conferit de Universitatea SUNY,

este autor de biografii, dintre care amintim, John Ciardi: Mãsura Omului (Universityof Arkansas Press, 1987), Paumanok se ridicã (1981) si poet, autor a sapte volumede versuri, (Un Loc pentru Copiii Rãtãciti (1977) care este utilizat ca manual laUniversitatea din Tara Galilor, Swansea). Opera lui a apãrut în The New York Times,Newsday, The Boston Book Review, The South Carolina Review, ziare si altepublicatii din Marea Britanie precum si în antologii ca Sânge în Amintire : PoetiAmericani despre Holocaust (Texas tech University Press) si Darvin: A TreiaEditie Norton Criticã.

Invitat sã conferentieze, a fost prezent la Hofstra, Postul CW, ColegiulSouthampton, SUNY Albania, Oswego, si la muzee precum Heckscher si Parrish.De multi ani sustine cu încredere si dãruire Locul de Nastere ”Walt Whitman” sieste editorul fondator al publicatiei West Hills Review: a Walt Whitman Journal.Recent s-a întors dintr-o vizitã de doi ani în Anglia, unde a tinut cursuri si a scris.Locuieste acum în Sag Harbor împreunã cu sotia, Ann, si colaboreazã la publicatiaThe Sag Harbor Express. Lucrãrile lui Vince Clemente fac parte acum din fondulBibliotecii Rush Rhees, Departamentul de Cãrti Rare & Colectii din cadrul UniversitãtiiRochester.

Poesis 109

Dimineatã de duminicãla vremea liliacului

Nu am luat-o cãtre West Meadow Beach,am mers în schimb spre nord, spre Old FieldPoint,printr-o încâlciturã de laur si reginã finã,de ramuri împletite deasupra mea, în ploaialuminatã de zori.

Farul visa peste o dune;mã închinam creierului cufundat în somn,marinarilor olandezicare si-au gãsit drumul

în clocotul mareei din Sounddemult, tare demult,nu-mi mai aduc aminte,aud, doar, suspinele lor din nou

amutind în stuful de pe tãrmul abrupt.Luând-o înapoim-am oprit la Conscience Baysi la o pãdure de liliac

lãsându-mã în genunchi în ceata purpurie,precum copiii rãscolind plaja dupã ouã de pescãrus.Un buchet mi-a julit obrazul

fãcându-l flacãrã purpurie,cerându-mi sã îl duc cu mine;mi-a înteles durerea.Annie, e pentru tine, fiicele noastre

sunt la scoalã, azi nu vin aici,dimineatã de duminicã fãrã ele.Iatã, primeste puiul acesta de liliac ce ne iubeste nespus, si în felul lui.

Prezentare si traduceri:Olimpia Iacob

Delfini dincolo de montauklight

Dincolo de Montauk Lightîn apele domoaleverzi ca pãdurea de molid,delfini în dans de nuntire:

mai întâi, îmbrãtisarea; apoi spasmul;apoi desprinderea. Câtã tandrete, totusi,acolo, în ochii femelei,

cu himenulînvins.

Poem de iarnã pentru Annie

Ne trezim si descoperim la saptezeci de anicã încã suntem îndrãgostiti fãr’ de astâmpãrcând dimineata poroasã prin storuri se aratã

într-o odaie unde chiar asearã am cutreierat, asa cum o facem împreunãde mai bine de patruzeci de ani, tu,

sotie si iubitã, eu,un bãtrân fluierar radiindsovãind între tufisurile dese din pãdure

si savana de stele,rugãtor înaintea pietrei tale de hotar înclinate,radiind în pustietate.

Traduceri

110 Poesis

PAGINI GERMANEPoetul învãluit în mantia tristetii

sau tânãrul sexagenar

Traduceri

a cei doar 35 de ani ai sãi, SorinAnca, stabilit din toamna anului1990 în Germania, este pictor,sculptor si deopotrivã poet. A

publicat pânã în prezet nici mai mult nici mai putinde 11 volume de versuri începând din 1997 pânã înprezent, dintre care 7 în limba românã (unul,«Pictograme», în colaborare cu regretatulAlexandru Lungu), douã bilingve („Nesfârsitanastere / Die endlose Geburt“, Editura RaduBãrbulescu, München, 1998 si „Poeme / Gedichte“,Editura Radu Bãrbulescu, München, 2000) precumsi douã în exlusivitate în limba germanã: „Nabellos“(Fãrã buric), Editura Radu Bãrbulescu, München,2004 si recent „Wahn“ (Delir), Books on Demand,Norderstedt, 2008.„Delir“* , volumul de care ne ocupãm în rândurilede mai jos, însumeazã 61 de elegii si are o copertãexceptionalã, realizatã tot de… Sorin Anca.Toate aceste poeme stau sub semnul melancoliculuisi tristetii.Demn de mentionat este faptul cã poetul este elînsusi în fiecare poem, asa cum este, fãrã a încercasã fie în pas cu moda, care adestea este frivolã si

mai întotdeauna trecãtoare.Moartea, în germanã, precum luna, este la genulmasculin, de aceea e firesc sã devinã «temutulcavaler» (Constiinciozitate) pentru ca mai apoisã fie «apocalipticul cavaler» (Febrã).În mod metaforic moartea este omniprezentã, încâtai impresia cã autorul este un sexagenar…O stare de incertitudine, de nesigurantã, rãzbateprintre poeziile volumului. Exprimarea este simplãsi clarã iar tensiunea poemelor e datã de trãireainterioarã autenticã pe care o incumbã.Elegiile lui Sorin Anca sunt niste confesiuni în carepe alocuri se nareazã câte ceva (de exemplumoartea tatãlui în ianuarie –Retragere).Apare la poetul nostru un univers interior îndestrãmare.«amintirea fuse ieri / azi doar încã / o sãgeatãruptã» (ieri si azi) este concluzia ce nu lasã locnici unei perspective.Un sentiment de culpabilitate pentru lucruri de careeul liric de fapt nu se face vinovat sau. oricum, n-avea cum sã le evite, rãzbate prin elegii.Întâlnim multe imagini frumoase, memorabile,precum «pescãrusii amintirii» (acest vapor).

L

Poesis 111

Traduceri

Despre «Aktionsgruppe Banat» au publicat WilliamTotok, WilhelmSolms, Gerhard Csejka, RichardWagner, Ernest Wichner iar în disertatii de CristinaTudorica, Thomas Krause, Olivia Spiridon si CarmenWagner miscarea a fost prezentatã partial sauintegral.Recent Anton Sterbling publicã cartea «La începuta fost vorbirea» ** cu subtitlul «Reflectii sicontributii» la „Grupa de actiune Banat” si altelucrãri cu privire la literaturã si artã».Anton Sterbling, profesor doctor de sociologie sipedagogie la Scoala sãseascã superioarã de politistidin Rothenburg/OL, s-a nãscut în 1953 înSânnicolaul-Mare, s- a stabilit din 1975 în GermaniaFederalã si este autorul a 40 de cãrti de specialitate,a peste 225 de referate stiintifice si a peste 20 derapoarte de cercetare.Asamblarea culegerii de texte a lui Anton Sterblinga avut loc cu prilejul deschiderii expozitiei itinerante«La început a fost vorbirea» cu subtitlul «Cerculliterar „Grupa de actiune Banat”, România1972-75» inauguratã la 6 mai 2008, dupã cumaflãm din «Prefatã» (pag. 3).Dupã «Prefatã» urmeazã 8 pãrti inegale, de la 14

pagini («Câteva observatii subiective cu privirela „Grupa de actiune Banat”») la 50 de pagini(«Esenta si slãbiciunea dictaturii cititã înromanele Hertei Müller » iar la sfârsit este inclusun interesant interviu pe care autorul i-l acordã luiStefan Sienerth în 2006.Aflãm – ca noutate absolutã – cã « Grupa deactiune Banat » a luat fiintã la Sânnicolaul-Mare ,unde în 1966 s-au înfiintat la liceu clase cu limba depredare germanã si unde au fost elevi WernerKremm, Johann Lippet, William Totok, apoi RichardWagner si autorul cãrtii. Cenaclul a fost înfiintat deprofesoara de germanã Dorothea Götz. Membriise întâlneau cu regularitate si discutau despreliteraturã si politicã, scriau literaturã proprie pe careo citeau si discutau.În pagina destinatã elevilor din «Neue BanaterZeitung» au putut publica. Prin publicare iau contactcu Gerhard Ortinau, Ernest Wichner, Albert Bohnsi Rolf Bossert.Nucleul format la Sânnicolaul-Mare se grupeazãapoi la Timisoara, unde membrii au mers la studiusi unde li se alãturã si alti tineri proveniti din Banat.Acum publicau în ziare si reviste literare, influentati

sfârsit), «moartea este doar o deplorabilã/circulatie» (Legãturi ), «eu îmbrãtisez încã /doar poezia fãrã cuvinte / si trupurile mele /fãrã umbrã» (a numãra).Succintul poem intitulat Solutie trebuie sã ne deade gândit mult timp dupã lecturã:exitã întotdeauna o solutiefie chiarsacrificarea unui înger

pentru ospãtul afurisital acestui timp”În final se cuvine mentionat faptul cã titlul placheteieste dat nu de titlul unui poem ori ciclu (asa cum seobisnuieste) ci de starea de ansamblu creatã

Alteori, si nu rar, poezia în întregime estememorabilã:aici sãrutulo patã neagrãpe alba hârtie a buzelorca o presimtirea trandafirului ofilit (desen în tus)Tânãrul autor este sensibil, întelept si original. Cinea mai rostit pânã acuma: «si sângereazã mâinile/de muscãtura sarpelui / monezilor» (încã o datã),«noi suntem ce suntem / rãni deschise / care nucicatrizeazã» (preludiu ), «totul va sângera / submãsti / chiar si cuvântul scris / va fi aer/ piatrã/si va arde» (doar flãcãrile), «mâna mea / careneîncetat / plânse/ si scrise / cautã fata ta» (în

Din nou despre “Grupa de actiune Banat » sidespre Herta Müller

112 Poesis

Traduceri

O carte - document

fiind de literatura si cultura de avangardã din Vest,de «poezia concretã», de teatrul absurd, de «noulroman», de noua liricã americanã si «arta Pop», deFranz Kafka, Bertold Brecht, Paul Celan, desuprarealisti, de proza narativã americanã si deliteratura socialã angajatã critic, precum si de autoriiinteresanti din RDG.Denumirea «Aktionsgruppe» a fost datã la 14 mai1972 î n titlul unui articol din „Neue Banater Zeitung“semnat de Horst Weber.De criticat si schimbat era societatea «socialistã» aRomâniei si prea puternic imprimata comuniune asvabilor bãnãteni. Modificarea preconizatã demembrii cercului era în constiintã.La 17 mai 1975 cercul literar a fost desfiintat. În1975 autorul si Ernest Wichner având depuseformularele de plecare definitivã din tarã au fostconcediati, William Totok a fost închis o jumãtatede an si eliberat la protest masiv din Vest iar în anii1980 majoritatea membrilor emigreazã.Si cu privire la romanul «Animalul inimii » de HertaMüller, Anton Sterbling, ca sociolog, face deasemenea o serie de observatii interesante.Motivele autobiografice de la care aparent pornesteprozatoarea sunt prelucrate si este construitã orealitate proprie a romanului.Dictatura este un rãzboi împotriva celor caregândesc, a intelectualilor. Intelectualii erau urmãritiîn general si cei apartinând minoritãtilor etnice înspecial, bãnuiti fiind cã importã material subversivpe care cautã apoi sã-l popularizeze. Dictatura este de fapt în cartea Hertei Müller sumamultor elemente mãrunte, este o «stare în cap» care

dispune si de elemente de atractie si rãsplatã.Autorul studiului considerã pe drept cã în modul încare dictatura si mizeria pãtrund în perceperealucrurilor si le deformeazã, proza Hertei Mülleraminteste de cea a lui Kafka.Spionarea, amenintãrile si metodele represive eraula ordinea zilei în dictaturã.Este apoi surprinsã teamaiar în imediata ei vecinãtate moartea.Personajele fie cã sînt ucise prin împuscare, cândîncearcã sã treacã ilegal granita, fie prin sinucidereînscenatã.Oazele de refugiere în dictaturã sunt satul, traditiile,trecutul, care însã în perceperea Hertei Müller suntdeformate, inaccesibile. La fel alcoolismul,agresiunea, propria agresiune si superstitia.Nebunia, desi presupune un pret mare, totusi apãrãceva si te face «mai liber» decât ceilalti.Literatura Hertei Müller dovedeste cã absurdul înRomânia de fapt nu trebuie descoperit literar, ci elapartine realitãtii cotidiene.Dictatura mai permitea ca unora sã nu le meargã lafel de rãu ca altora. Pentru tinerii bãieti din sateleregãtene slujba de gardian, militian sau securistînsemna ascensiune socialã si o crestere a puterii,fãrã a întelege cã au devenit astfel doar uninstrument al aparatului represiv.Pe lângã acestea, cartea, bine documentatã, cu obogatã bibiliografie consemnatã si comentatã la loculpotrivit si inclusã dupã fiecare din cele opt pãrti,mai însumeazã observatii sociologice deosebit deinteresante pentru tãrile Europei de Est – centru degreutate în activitatea stiintificã a neobosituluicercetãtor, care este Anton Sterbling.

Nãscutã în 1920 în Albestii Bistritei, MariaSchneider, care între timp a decedat (la 16 martie2008) îi povesteste fiicei sale celei mai mici, MonikaGörig (nãscutã în 1954), educatoare, detinãtoareaunei grãdinite particulare în Germering, în apropierede München, viata de tânãrã tãrancã din Româniasi fiica pune totul pe hârtie. Astfel ia nastere carteaFuga din Transilvania*** cu subtitlul «Naggaas-Tagebuch/Tagebuch des Elends» adicã «Jurnalulnecazului», «Naggaas» nefiind altceva decâttranscrierea ciudatã a cuvântului românesc«necaz», dupã cum «gala mama gaaßa» (p. 52)vrea sã însemne «ca la mama acasã». Sunt corectortografiate în schimb «Mamaliga» (p. 41) si«Urda» (p. 43), spre deosebire de “Guskri” (P.

74) care în românã înseamnã «cuscri».Rãmasã la vârsta de 2 ani fãrã mamã, Maria estecrescutã de bunicii dinspre mamã, tãrani înstãriticare aveau 64 de iugãre de pãmânt si multe animale,o servitoare si un argat, iar în timpul recoltãrilor pânãla 12 ziuasi.Copiii erau trei frati si o sorã, fratele mai mare trãiala tatãl lor care se recãsãtorise iar un alt frate,George, moare la numai 14 ani de o boalã de rinichi.Cartea este un valoros document de epocã. Întâlnimîn carte pagini interesante despre sistemul deînvãtãmânt, despre traditiile bisericii evanghelice,cum ar fi «confirmarea» copiilor de 14 ani, desprecãsãtorie si dragoste, despre micile neîntelegeri sisicane dinstre soacre si nurori.

Poesis 113

Traduceri

reusind sã scape cu fuga în satul vecin, unde seadãpostesc. Deci funesta propagandã hitleristã îsiaratã coltii si în acest locsor pitoresc uitat de subcer.Interesant de aflat este faptul cã în sat sunt adusi45 de copii de suflet tocmai din Hamburg. Acestiaaveau între 13-15 ani si sunt adusi cu scopul de a fiprotejati de consecintele funeste ale rãzboiului.Adusi initial pentru sase luni, copiii au stat un an siau fost dusi înapoi când se apropiau rusii.Evenimentul cel mai socant are loc pe data de 16septembrie 1944 când vine ordinul ca toti sasii sãpãrãseascã satul a doua zi, Duminica, pe data de17 septembrie. Prin urmare, de a doua zi poate fivãzut un convoi cu 70 de cãrute însotite de soldatidin armata germanã, care fãceau cam 40 km pe zi,pe drumuri proaste si ocolite, adesea trimitând copiiila cersit prin satele unguresti, dupã ce li se terminãproviziile. Pe 20 de pagini sunt relatate greutãtileîntâmpinate, pe data de 30 octombrie izbutind sãajungã convoiul la Sopron.În al doilea volum – care urmeazã sã aparã laaceeasi editurã austriacã- este relatatã cãlãtoriapânã în nordul Austriei si viata familiei Schneideracolo.De consemnat cã în carte sunt incluse multefotografii, care de asemenea, sunt adevãratedocumente de epocã.O carte complexã si interesantã din toate punctelede vedere.Dragostea fatã de pitorestile plaiuri nataletransilvane strãbate ca un fir rosu paginile cãrtii.

Mircea M. POP

Note :

*sorin anca: wahn. Elegien, Norderstedt: Books onDemand, 2008, 80 p.**Anton Sterbling : « Am Anfang war dasGespräch ». Reflexionen und Beiträge zur„Aktionsgruppe Banat“ und andere Literatur- undKunstbezogene Arbeiten, Hamburg: Krämer Verlag,2008, 256 p***Monika Görig / Maria Schneider : Flucht ausSiebenbürgen. Naggaas Tagebuch – Tagebuch desElends. Erinnerungen einer Flüchtlingsfamilie ausder Gemeinde Weißkirch bei Bistritz (AlbestiiBistritei / Rumänien), Steyr: Ennsthaler Verlag, 2008,230 p.

Pânã si continutul cãrtii bisericesti de cântãri esteredat pe scurt si comentat.Maria s-a cãsãtorit la 6 ianuarie 1937 cu MartinSchneider. Si sotul ei îsi pierduse mama, bolnavãtot de plãmâni, când el avea 10 ani.Sunt prezentate «micile distractii» din satul cu nicio sutã de case precum si munca.Sunt prezentate apoi obiceiurile de nuntã sipregãtirea mesei. Sunt redate cuvântãrile de rãmasbun al miresei si al mirelui. Propria-i nuntã esteamãnuntit descrisã.Aflãm cã preotul Johannes Honterus este cel careîi converteste pe sasii din Transilvania la credintaevanghelicã între 1543-1547.Cititorul aflã – dacã nu stia – cã în noaptea de 10noiembrie 1940 a fost un cutremur la Bucuresti, cuputin înainte de ora 3.Amãnuntit, pe aproape trei pagini, e prezentatãspãlarea maunaulã a rufelor, precum si recoltareasi prelucrarea cânepii.În aceeasi casã locuiau chiar si trei generatii: bunicii,pãrintii si copiii (adesea cãsãtoriti) si dormeau cutotii într-o camerã (mare, ce-i drept).Pentru cã aveau multi prenume si chiar numeidentice, spre identificare, la prenume era adãugatnumãrul de casã sau numele familiei la care acrescut (dacã a crescut la bunici sau la rude).Sunt bine descrise obiceiurile de Crãciun la sasiievanghelici din Transilvania si sunt integrate în cartecântece si poezii care apar în dialect sãsesc cutraducerea în germana literarã.Vorbindu-se despre trecerea Nordului Transilvanieicând la români, când la unguri, se consemneazã :«În detaliu înseamnã asta cã sotul meu a fostnãscut ungur, déjà în copilãrie, de la al saseleaan pentru douãzeci de ani fuse român, ca ladouãzecisisase deodatã iar ungur si, spre bunsfârsit, la treizeci de ani tara sa de origine senumi din nou România» (pp. 160 – 161).Aflãm multe lucruri interesante cu privire laînmormântãri.La 15 aprilie 1942 s-au oferit sã meargã voluntaripe front tinerii din sat, printre care si sotul ei.Mai aflãm cã : «Factorul nostru postal de atunciera un român dintr-un sat vecin si foarteconstiincios» (p. 178).Sotul ei, Martin, ajunge prizonier la americani.Cei care nu s-au dus pe front, printre care erau sicei doi frati ai ei, erau sicanati si numiti«Drückeberger» adicã ambuscati.În sat erau douã magazine evreiesti si deodatã sedã ordin ca sasii sã nu mai cumpere de acolo.Ba mai mult, magazinele suntr prãdate si tinerii dinsat aruncã cu cãrãmizi în casele evreiesti, evreii

114 Poesis

rofesorul Norman T. Simms s-anãscut în cartierul Brooklyn(NewYork City) pe data de 4 iulie1940. Învãþãmântul primar 1-a

absolvit la Stuyvesant High School, o institutiecelebrã, simtindu-se atras de muzicã si literaturã.Sensibil si receptiv la dramele lumii, Simms s-aapropiat de poezie înainte încã de-a intra înadolescentã, publicându-si primele versuri în diversereviste scolare. Intentia lui, la acea vârstã, era aceeade a se dedica studiului istoriei, dupã ce mai înaintese gândise sã ajungã muzician. Dar, în cele din urmãa optat pentru literatura englezã. În 1962, anul încare îsi încheia studiile universitare, îi apãrea siprimul volum de versuri, volum intitulat simpluPoems. Urmãtorii doi ani au fost dedicati obtineriititlului de A. M (Master of Arts) pe care i-1 vaacorda Washington University, din Saint Louis(Missouri), în 1964. În 1969 devine doctor alaceleiasi universitãti, specializat în literatura englezãmedievalã, cu studii de exegezã despre Chaucer, sidespre literatura englezã a secolului al XVIII-lea.Cariera universitarã a început-o în 1966. Afunctionat mai întâi, timp de patru ani, în Canada, laUniversity of Manitoba (Winnipeg). Din 1970si pânã în prezent este Senior Lecturer in English

la Waikato University din Hamilton, NouaZeelandã.

În tot acest timp Simms a desfãsurat ointensã activitate stiintificã, publicisticã si editorialã.A publicat douã volume de criticã literarã: A Guideto the Perplexed: Creative Writing (India,New Horizon, 1986) si Invisibility and Silence:A Study of the New Literature of the Pacific(Washington. D. C. Three Continents – 1986).Studii de etnografie: Sir Gawain and the Knightof the Green Chapel (University Press ofAmerica, 2001) si Troubled Souls (OutriggerPublishers, Hamilton, N. Z. 2001). A îngrijit editiaWilliam of Palerne: A New Edition of a MiddleEnglish Alliterative Romance (Philadelphia,Norwood, 1973). Totodatã a publicat un marenumãr de studii, articole, recenzii si note bibliograficeîn volume si reviste din Noua Zeelandã, Australia,Canada, USA, India, Grecia, România, etc.

Atent la evolutia fenomenului literar din ariiatât de vaste si diverse, el nu a acceptat ipostazade simplu observator, ci s-a implicat în explicareaunui proces atât de complex literar, ale cãreicomponente evolutive si axiologice nu pot fi întrutotul si întotdeauna întelese numai prin identificareaºi judecarea lor separatã. Investigatiile avansate în

NICHOLAS CATANOYUn umanist american:

Prof. Norman T. Simms

P

Portrete

Poesis 115

domeniul istoriei si teoriei literare actuale sunt înpermanentã raportate la cele întreprinse de-a lungulsecolelor în domeniul literaturii engleze medievalede pildã, astfel încât judecãtile sale de valoareeludeazã dintru început potentialul verdict simplist,evidentierea unilateralã si deci incompletã,truncherea ce conduce la truism si obtureazãposibilitatea elucidãrii.

nainte de toate, însã, Norman. T.Simms, este poet. Asa a fostdintotdeauna si ar vrea sã se stieacest fapt, remarcat de altfel atunci

când declarã cã – „În adâncul inimii mele mã simtpoet si poezia va fi aceea pentru care voi fi celmai adesea amintit”. Poezia 1-a urmãrit de altfelpeste tot, dar odatã ajuns în Noua Zeelandã ea adevenit ratiunea dintâi a existentei cuiva aflat lacapãtul lumii, izolat si descurajat, dar decis sã nurenunte la propriile-i cãutãri.

Dupã ani de confruntãri cu depãrtarea deLumea Veche si cea Nouã, dar mai ales deconfruntãrile cu sine, Simms recunoaste cã aceastãrelegare voitã s-a constituit de fapt într-o schimbarebeneficã, care, acceptã el – „M-a silit sã realizezceea ce nu as fi reusit probabil niciodatã în alteconditii”. Apãsat zi de zi de acest surghiun,devastator, el va traduce în versuri acest sentiment- ca Ovidiu în exilul lui de la Tomis - încheind cuobsedanta întrebare: Have, I no name? (Ovid -On His Exile. A Free Translation, fragmentasezat la sfârsitul volumului „Othe Times, OtherPlaces”).

Poezia este pentru Simms – „nimbul ce secontureazã dintr-o imaginatie înfierbântatã”,rãmânând însã, înainte de toate, temeiul existenteilui, sansa unicã, fãrã de care nu s-ar simþi niciodatãrealizat. Poezia îi conferã identitatea spiritualã –„stabileste cine si ce sunt” - conturându-i în acelasitimp personalitatea, individualitatea umanã, pe carãi-o modeleazã, întregind-o, alãturi de ceea ceîntreprind asupra sa celelalte fete ale unei activitãticomplexe.

Dupã volumul deja amintit - Poems, Simmsa publicat alte patru volume de poezie: Time andTime Again (Dunedin, Cavemen Press, 1973),Other Times, Other Places (Hamilton,Outrigger Publishers, 1975), IntersectingWorlds (Hamilton Outrigger Publishers, 1979)si Runic Characters (Hamilton, RimuPublishing Co. Ltd. 1984).

Multe dintre poeziile adunate în acestevolume au apãrut mai întâi în alte versiuni, în diferitereviste din, Noua Zeelandã, USA, Canada,Australia, etc. Asupra lor s-au rostit, în timp, diversicritici, subliniindu-le valoarea tematicã (polimorfã)si esteticã (rafinatã). Asa, de pildã, întâmpinândvolumul Time and Time Again, critica a relevatfaptul cã „Norman Simms conferã conflictului naturiiumane si spiritului un viguros epicureanism”(Patricia Godsiff). Alt critic abservã cã poemele luiSimms îsi „dobândesc impactul lor fundamental...din calitatea viziunii autorului” (Joost Daalder),pentru ca revista „Evening Star” sã sublinieze„talentul multilateral al unui spirit rafinat”, ce cultivã„forme moderne, dar cu predilecþie formele clasice,în limbaj si în stil”.

Revenind asupra preocupãrilor de istorie siTeorie literarã, consubstantiale activitãtii salegenerale, se cuvine sã evidentiem diversitatea lortematicã. Dintre studiile publicate de-a lungul anilornotãm: Notes Towards a Poetics of AlliterativeVerse, William of Palerne inclus în„Proceedings of the Third Aulla Congess”(J.R.Ellis ed. Monash University, August 1970,Melbourne, 1972, pp. 362-81), Some Social andTheoretical Aspects of Late Medieval Dramain London („Parergon”, no. 4, 1972, pp. 10-19),Chaucer’s Allusion to Jacj Stan - („Parergon”no 8, 1974, pp. 2-12), The Transformation ofMental Imagery; Three Festive Examples(„Synthesis”, no 8, 1981, pp. 201-216), TriadicParadigms and Third World Literature(„Correspondences” no 3, 1983, pp.13-19) CulturalImperialism in the South Pacific („New LiteraryContinents”, Anne Paolucci ed. Whitestone, NewYork, Council on National Literatures, Griffin HousePublications, 1984, pp. 26-39), etc.

A prezentat un mare numãr de lucruri, pediverse teme (Chaucer, Studii Medievale, LiteraturaMedievalã Englezã, Literatura si FolclorulRomânesc) în Noua Zeelandã, USA, Canada, India,Bulgaria, România, Ungaria, USA, etc.

De-a lungul anilor a fost investit cu maimulte demnitãti publice si stiintifice, fiindvicepresedinte al societãtii „Waikato WorkersEducational Association”, secretar al NoiiZeelande pentru „Australian and South PacificComparative Literature Association”, membruîn Comitetul International al „ColumbusCountdown 1992 Celebration”, etc. A activatsau mai activeazã încã si azi ca membru al

Î

Portrete

116 Poesis

Traduceri

„ Australian Language and LiteratureAssociation”, „Association of UniversityTeachers” (New Zealand), „Australia-NewZealand Association of Medieval andRenaissance Societies” (Waikato, NewZealand), „American Society for theComparative Study of Civilization”, „PENInternational (UK. Branch), „New ZealandAssocieation for the Study of Religions”, etc.

n loc important în activitatea sa afost rezervat muncii editoriale.Simms este editor al revistelor:New Quarterly Cave (Outrigger

Publishers, Hamilton), Pacific Quarterly Moana,Redactor-colaborator la Quarterly World Reportof Council on National Literature. Fondator sicoordonator al revistei Mentalities / Mantalités.Redactor Consultant al revistei MacedonianStudies (India), Redactor sef al revistelor Matrixsi Rimu, etc.

O componentã semnificativã a biografiei sipersonalitãtii Profesorului Norman Simms, oconstituie atasamentul fatã de cultura si civilizatiaromâneascã. Acest atasament nu este rezultatulunei fantezii ci efectul unei „gene românesti”, pãrintiiprofesorului provenind din România, Simms,mãrturisind: „Am ajuns sã mã interesez de culturaromâneascã din mai multe considerente. Aceastãculturã, a subzistat dintotdeauna în formatia meade început, datoritã bunicii dinspre mama, carea venit în America de la Dorohoi, în primii aniai acestui secol, existând o vagã poveste defamilie despre tatãl ei, un mare rabin.... astfelîncât am început sã-mi caut „rãdãcinile”.România m-a atras din ce în ce mai mult, la nivelintelectual mai ales, studiindu-i deci traditiile sifolclorul foarte bogat. Am devenit treptat,fascinat de maniera în care civilizatiaromâneascã s-a inspirat din culturile, dacã,latinã si bizantinã”.

La început, România a reprezentat pentruel un adevãrat meridian spiritual, capabil sã-i atesteeuropenismul lui intrinsec. În entuziasmul lui, aînvãtat româneste, aprofundând cu perseverentãstructurile limbii si cultura româneascã.

Depãsind stadiul orientativ, profesorulSimms a devenit, treptat, unul dintre cei mai apreciaþispecialisti al studiilor românesti, în spatiul de limbãenglezã. El a fost primul care a fãcut cunoscute,literatura si civilizatia româneascã în Noua Zeelandã,

Australia, Anglia, Canada si în USA. Descoperireacivilizatiei si a culturii românesti, cu specificul sievolutia ei arhetipalã, racordatã însã celei generale,1-au fãcut pe umanistul american sã revinã asupracunostintelor dobândite anterior despre civilizatialumii. Ajuns în Zeelandã, el s-a confruntat zi de zicu un acut sentiment de izolare, pe care a cãutatsã-l depãseascã încercând sa se apropie deRomânia. Aºa a ajuns sã organizeze în august 1973,la Aukland, o întrunire stiintificã internationalã,dedicatã studiilor românesti, urmatã imediat defondarea unei publicatii prestigioase – „Miorita. AJournal of Romanian Studies” - despre careMircea Eliade avea sã afirme cã este singura revistãde limba englezã ce apare în USA, dedicatã studiilorromânesti, cu adevãrat bunã.

Preocupãrile sale în domeniul studiilorromânesti sunt ilustrate si de faptul cã a fondatsocietatea The New Zealand - RomanianCultural Association. Simms a activat sau maiactiveazã încã în diferite organisme stiintificeinternationale precum: British Association ofRomanian Studies (secretar corespondent pentruNoua Zeelandã), The Australasian Associationfor the Study of Socialist Countries (Canberra)º i The International Academy - MihailEminescu (Bucuresti / New Delhi). Activitatea saîn domeniul studiilor românesti se extinde înprofunzime, în spatiul culturii si al civilizatieiromânesti. Rezultatele acestor investigatii s-auconcretizat în publicarea unor originale studii siarticole: From Stasis to Freedom in MihailSadoveanu’s The Hatchet („Mosaic”, Winnipeg,7 : 2, 1974, pp. 45-56). A Funeral at Tigãnesti(„Miorita”, Hamilton, 2 : 2 1974, pp. 2-12),Romanian’s Chauser. Mihail Sadoveanu : AStudy of Hanu Ancutei („Synthesis”, 2, 1975,pp.L!1-197), Luceafãrul by Mihail Eminescu :An Introduction to the National Poet ofRomania („Miorita”, Rochester III / 2, 1977, pp100-123). Alexandru Dutu and the History ofMentalities („Comparative Literature Studies,XVI:3, 1979, pp 250-261), Ioan Slavici’s ZânaZorilor : BOundaries and BLindness and theAmbiguities of Moral Determinations,(„Miorita”, Rocester 8, 1983, pp 51-76), Cãlinescuthe Critic („Miorita”, Hamilton, 3 : l, 19 1976, pp24-33).

Sfera sondajelor sale este lãrgitã deabordarea unor teme ce fac obiectul unor succintenote informative : A Preliminary Report on the

U

Poesis 117

Traduceri

despre Hanu Ancutei („Secolul XX”. no 11-12,1981 pp 145-154)

vizitat România în 1975 si în 1991, visând sã revinã în tarã, pentru a pãstra memoria rãdãcinilor românesti. Îsi

aminteste cu plãcere de personalitãtile întâlnite(Virgil Gândea, Romulus Vulcanescu, Al. Dutu,Andrei Bantas, Adrian Marino).

În octombrie 1986, venind de la Londra, îndrum spre Hamilton, Simms a fãcut un popas de-osãptãmânã, la Bad Wildungen. A fost ocazia ceamai fericitã de-a întâlni acest umanist erudit, modestsi cald (sângele moldovenesc al strãmosilor, bunicadinspre mamã e originarã din Dorohoi) si-a dezvoltatrelatiile privind studiile românesti si contributia larevistele „Miorita”, „ Matrix” si „Crosscurrent”.

Gh. I. Florescu / Nicholas Catanoy

AChurch at Tigãnesti („Miorita” 2 : 1, 1974 pp 12)A Glimpse at Romania („New Zealand MonthlyReview” 169, 1975 pp 15-16). Multi-CulturalEducation in România : A Comparaison („Multi-Cultural School” 2 : 1975 pp 36-39). România andMaori Cannibalism („Miorita”, Hamilton 2 : 1975pp 74-75). The New Zealand - RomanianCultural Association - A Brief SUrvey(„International Journal of Romanian Studies” I, 1976153-156)

Prof. Simms a publicat si în unele RevisteCe apar în România : Partenidon the DisappointdPrince of Greece. Some Social and LiteraryBackgrounds to the English AlliterativeWilliam of Palerne („Revista de Istorie si Teorieliterarã”, 24. 1975 pp 57-65). Introduction toMaori Poetry Today („Cahiers Roumainsd’Etudes Littéraires”, 4 : 1980 pp 157-158) MihailSadoveanu, un Chaucer al României : Studiu

118 Poesis

Traduceri

orta obisnuintei este inexorabilã; fiecare nouã aventurã mã convinge de acest adevãr.

Cu cât te identifici mai mult gloatei destrãini, cu atât mai mult îti dai seama de felul încare apartii acestei specii bizare.

Fiecare moment în viatã este unic si ireversibil - eleste motivul pentru care noi nu învãtam nimic dingreselile noastre.

Acoperã minciuna cu adevãrurile cele maiposibile, chiar cu încãlcarea datoriei.

Primul esec al pãcii, este curajul; primavictorie în timpul rãzboiului este prudenta.

Bãrbatii nu descind din Marte si femeiledin Venus: ambele sexe descind probabil din Mercur,ceea ce explicã felul lor de-a minti.

Fiecare culturã are un mod propriu de-a

întelege durerea. Fiecare durere are o culturã atãgãduirii si a proiectiei ei. Amândouã mã alieneazã.

Nu regreta auto-deprecierea sau laudapublicã: semnul maturitãtii se iveste din compromissi iertare.

Eu prefer un ceas cu trei brate. Este binesã stii, de unde vii si unde te duci, pentru a sti undeesti.

În iudaism cuvântul Shalom (pace) nuînseamnã absenta rãzboiului sau absenta violentei,ci stabilirea justitiei. Shalom - este un salut, pentrucã el afirmã si creiazã o relatie armonioasã întreoamenii care vin, sau pleacã. Ruga pentru pace, însensul evitãri rãzboiului, înseamnã doar liniste,resemnare si renuntare.

Vechile ruine pot fi orice: declinul tãu deaceea nu are nici un sens.

Guvernele cele mai strãlucite suntineficiente, împovãrate de desbaterile democratice

NORMAN SIMMSUn bughet de apotegme

F

Poesis 119

Traduceri

lovesc de tãrm, fragmentate de spumã, nuîncetez sã mã minunez de mãretia acestuitablou. Dacã as fi o moluscã sau o meduzã, m-as simti desigur cu totul alt fel.

Lumea s-a schimbat odatã cu data de11 septembrie 2001. De fapt, nimic nu s-aschimbat în ultimii zece mii de ani!

Cum sã rãspunzi la vocea unei ratiuniînveninate, bazatã pe pedanterie, prejudecãti sia absurditãtii exprimatã în tonuri iubitoare?

Pseudo-stiinta religiei folosind metaforele sispeculatiile în afara contextului, falsificândgândirea religioasã traditionalã, care nu este oparte dinamicã în timp si spatiu, este paradoxal.Este aroganta eului, convins de propria luiimportantã, care pretinde sã aibã dreptate înnoile realitãti. Nebunia lui Nietzsche, aScientologistilor si a post-modernistilor.

Cu ce am putea compara enormitatearãului? Cu o eroare fundamentalã întranscrierea Thorei? Cu frmusetea unui copilfãrã minte? Cu nimic, deoarece totul se aflã înafara întelegerii.

Note si traduceri:Nicholas Catanoy

si de tulburãrile adânci, datoritã puterii abuzive.

Un îndrãgostit, din lumea veche, cere„mâna” iubitei, nu inima ei: îndrãgostitul de azise referã la pãrtile anatomice intime, în timp ceîndrãgostitul post-modern cere iubitei situatiaei financiarã si contractul prenuptial politic-corect.

Unii spun: renuntã la cauzele fãrãnãdejde, concentreazã-te asupra strategiilorsuccesului. Eu as pleda în schimb pentru oaplicare a ceea ce este just, chiar dacã acestanu izbuteste.

Existã trei mãsuri ale timpului: durerea,plictisul si citirea anagramelor.

Cine învatã mai mult de la o eclipsã:soarele sau luna?

Poetul apreciazã aura unui suspin, aunui zâmbet sau sãrutul unui adolescent.Filozoful cântãreste toate cele trei conditii,întrebându-se: de ce?

Nimeni nu cunoaste mai bine adevãrul,decât mincinosul aiurit.

Ori de câte ori privesc valurile care se

Norman Simms si N.Catanoy la BadWildungen, 1986

120 Poesis

Râul – ca un drum întins înapoi de-a lungul albieiFemeia – uitându-se undeva (ori poate nicãieri)Grangurul – traversând cerul.

Bãrbatul – stând asezat sub umbra stejarului.

TãcutãViata a strãbãtut jumãtatea drumului.Ziua se întoarnã încetCãtre trecut.

Rãtãcit în gânduri, râul se onduleazã lene.Lumea dupã amiezii e scãmosatã.Nimeni nu asteaptã ceva – nimicZguduitor.Toate miscãrile au fost prevãzute – calculate.Femeia. Si râul. Si bãrbatul sub umbrã.Ei sunt satisfãcuti si acum se simt plusându-se.

Dintr-o datã strigãtul pãsãrii zguduie violent cerul.Femeia se întoarce. Bãrbatul esurprins.Ea priveste spre stejar. Omul merge spre ea.Grangurul se învârte deasupra lor si cântã,

cântã, cântã.

Ziua se rãsuceste încet spre apus.Bãrbatul si femeia sunt fericiti în amurg.

Cu ochii închisi urmãresc pasãrea pe cer.

Totusi, nici un grangur nu zboarã în acestcolt de lume.

*Picioare umflatestã în calea meao lesiegrasã si coloratã.Mici monede galbene zornãieîn batista ei,atârnând douã cosite false pe spatele-i.gura ei fãrã dinti zeflemisestesufletul meu sifonat.Lesia tremurã.Probabil ea stieCã pentru mine ca sã trec mai departeTrebuie sã o înjunghii în stomac.Ea mai stie –cã nu pot.Pentru cã am fost învãtatã sã întâmpin cu

„bunã ziua”Nu sã înjunghii.Mã opresc.Si totusi ea – lesia zdrentuitã – sade.De neclintitsi sinistrã.Ca un adevãr.

PLANETAPOEZIE

Prezentare sitrad. deMarius Chelaru

Nellie Piguleva(Bulgaria)

Nellie Piguleva s-a nãscut în 1957, în Ruse, Bulgaria, a absolvit Institutul de Literaturãdin Moscova, lucreazã ca jurnalist si este, totodatã, editor la revista de culturã „Brod”. Apublicat pânã acum trei volume de poezie. Scrie si publicisticã, traduce din rusã, francezã,lituanianã.

Dupã amiazã

Poesis 121

Traduceri

***

Rochia întunericului era pe tineDeja s-a revãrsat din ochii tãiSi nu pot sã jur cã am auzit atenuându-seSubtilul sunet al atingerii mâinilor.Eram asa de dornicã sã uitDe vreme ce eram asa de dornicã sã îmi amintescTunetul stârnit de caii neîmblânzitiDeparte în noapte asa de adânc si de gingas.Ai ridicat o paletã strãlucind de vopsele –Nu am putut percepe culoarea culorilorÎntinsã pe un pod fãcut neîndemânatecSã acopãr gaura dintre inimã si suflet,Eram asa de dornicã sã uitDe vreme ce eram asa de dornicã sã îmi amintescÎn enigmatice ritmuri magiceUn saxofon ademenea o chitarã.Cerul a început sã istoveascã,Si, picurând din sticla-i spartã,Praful vietii a devorat doarPiesele de cristal ale stelelor strãlucitoare

***

Tu, tigancã bãtrânã, aruncã luminita aia rãtãcitoareLasã-mi moneda ascunsã de ochii strãinilor.Voi chema o droaie de greieri sã te vrãjesc,Te voi lãsa sã pãstrezi calul pe care-l iubesc;Poti avea cele nouã fete ale tatãlui meu,Numai sã nu-mi atingi pretioasa mea monedã deaur!Acolo un diavol hoinar a cotit drumurile întunericului,Hoinãreste diavolul, frumos priveste lumina…Rãvãsit e buchetul meu de buruieni de leac tigãnestiUnde as putea sã-mi ascund pretioasa-mi monedã?Într-o coroanã a apusului zãboveste un diavol,Fãrã vedere, citeste un bãrbat orb în palma mea:„are tatãl tãu nouã fiice,opt snururi de mãrgele adorabilesi o monedã de aur pe o sfoarã: la rãsãritun diavol o va tãia; asta se va întâmpla cu ea.”

Iglika Peeva(Bulgaria)

Iglika Peeva s-a nãscut la Ruse, a publicat versuri în ziarele Svetlostrui si Narodna Mladezh, înrevista Vezni etc. A publicat douã volume: Codul genetic, 1990, O lumânare în ochi, 1997. A câstigat maimulte concursuri, a fost recompensatã cu o serie de premii, a lucrat ca actritã, ghid, librar, 12 ani a fostrealizatoarea Studioului Cultural la Radio Russe, a fost crainic la canalul 2 al Televiziunii Nationale Bulgare,a lucrat ca reporter, a publicat în mai multe jurnale, reviste etc.

122 Poesis

Traduceri

Toamnabãtrânii stau pe pod

întorcându-se cãtre mare –pupilele lor sorb ziua de toamnã.Vântul strãluceste rece,grilajurile zãngãnescsi apusul tãcut sângereazãîmprejurul bazinului auriu…

Si stiutul trecutsi ecoul cãlãtoriilorse rãsucesc într-o atã de arginto licãrire a bucuriei,o licãrire a regretului,în asteptarea iernii –marele cântarpe creasta valurilorcãtre fãrã de sfârsitul tãrmului…

Sãrate, algeleîngheatã pe dig –bãrbile lor se clatinã fantomaticdeasupra apelor tãcute…

bãtrânii stau pe pod –se grãbesc:o mare arde în ochii lor,în adânc –

o stea.

Boyko Bogdanov(Bulgaria)

Boyko Bogdanov s-a nãscut la Varna, Bulgaria, în 1959. A absolvit scoala delimbã francezã, apoi Academia nationalã de teatru din Sofia, cu specializãri ulterioareîn Polonia, Rusia si Franta. A fost director de teatru între 1998-2006, la Noul TeatruDramatic „Salza i Smiah” – Sofia. A fost recompensat cu premii pentru teatru, muzicãde teatru, cel mai bun director de teatru, premiul national ASKEER pentru teatru s.a.A publicat trei cãrti de poeme

Poesis 123

Traduceri

*

Marina, vacantele noastre sunt cioburiAle zilelor când eram zei.

Iubirea e o încercare sã ne reaminteascãcã suntem cu totul muritori.Si totusi nu întrutotul.

Iatã de ce nu trebuie sã trecem unul pe lângã altulcum trece un miracolpe lângã ochii necredinciosi.Hai sã mai fim odatã, pentru o clipã, coplesiti!Sã mai fim o clipã doar tãcuti ca un clopotel!

Marina, vacantele noastre sunt rusinea noastrã…Ne fac mari, iar noi le facem jalnice.Îngrozitor nu e cã am rãmas singur.Cel mai teribil lucru e cã te iubesc prea putin.

Boiko Lambovski(Bulgaria)

Poetul, eseistul si traducãtorul Boiko Lambovski s-a nãscut la Sofia. Poezialui a fost tradusã în mai multe limbi (englezã, germanã, portughezã, rusã, sârbã, slovenã,italianã, arabã, francezã s.a). Este initiatorul grupului care militeazã pentru noi formede artã „Vineri 13”

A fost recompensat cu peste 20 de premii pentru poezie, printre care VladimirBashev (1987), Geo Milev (1997). A participat la mai multe concursuri internationaleîn Serbia, Franta, Norvegia, Portugalia, Rusia, România, Slovenia, Grecia, Macedoniaetc. A tradus poezie în rusã si francezã. Actualmente lucreazã ca editor la DepartamentulCultural al cotidianului „Sega”, din Sofia. Volume publicate: Mesagerul, 1986,Decadenþã rosie, 1991, Edwarda, 1992, Critica poeziei, 1996, Dumnezeu este sefulpazei, 1999, Mitralierã încãrcatã în fata visului, 2004, Cuvinte adunate, selectiede poeme, 2004, Pãcãlealã în pasajul subteran al lumii, eseuri, 2008.

ntr-o cafenea care se aflãnu departe de MuzeulRodin din Paris, înaintamcu eforturi în lectura unei

mici editii de buzunar dintr-o traducere îngermanã, fãcutã de Rainer Maria Rilke, asonetelor scrise de Louise Labé, o poetãdin secolul al saisprezecelea, din Lyon. Rilkelucrase ca secretar al lui Rodin câtiva ani,mai târziu devenind prietenul sculptorului,scriind un admirabil eseu despre artabãtrânului maestru. A trãit pentru un timp înclãdirea care va deveni Muzeul Rodin, într-o camerã însoritã cu muluri ornamentale,care dãdea spre grãdina frantuzeascã încare vegetatia o luase razna, regretând cevace-si imagina cã se aflã totdeauna dincolode atingerea sa – un anumit adevãr poeticpe care generatii de cititori de-atunciîncoace au convingerea cã-l pot gãsi tocmaiîn scrierile lui Rilke. Încãperea era una dinmultele locuinte trecãtoare pe care le-aavut, rãtãcind din hotel în hotel si din castel

în alt somptuos castel. „Sã nu uiti niciodatã cãsingurãtatea este cea ce mi-e sortitã,” îi scrie dincasa lui Rodin uneia din iubitele lui, tot atât detranzitorii ca încãperile în care a stat. „Îi implor peaceia ce mã iubesc sã-mi iubeascã singurãtatea.”1

De la masa mea de cafenea pot sã vãd geamulsinguratic care a fost al lui Rilke; dacã s-ar aflaacolo astãzi, m-ar putea vedea departe aicea jos,citind cartea pe care urma s-o scrie într-o zi. Subochiul vigilent al fantomei sale, repet sfârsitulsonetului al XIII-lea.

Er küßte mich, es mundete mein GeistAuf seine Lippen; und der Tod war sicherMoch süßer als das dasein, seliglicher.

[M-a sãrutat, sufletul mi s-a metamorfozatPe buzele lui; si moartea era cu siguranþãMai dulce ca viata, chiar mai binecuvântatã.]

Zãbovesc multã vreme asupra ultimuluicuvânt, seliglicher. Seele este „suflet”; selig

Î

ALBERTO MANGUELO istorie a lecturii

Traducãtorul, cititor

Traduceri

124 Poesis

Poesis 125

Traduceri

înseamnã binecuvântat, dar în acelasi timp„îmbucurat”, „fericit”. Augmentativul –icher,permite însufletitului cuvânt sã treacã usor pestelimbã de patru ori înainte de-a se sfârsi. Pare sãextindã acea binecuvântatã bucurie datã de sãrutuliubitului; rãmâne, asemenea sãrutului, în gurã pânãcând –er îl expirã înapoi pe buze. Toate celelaltecuvinte în aceste trei versuri vibreazã monocord,unul câte unul; doar seliglicher rãmâne în glaspentru un moment mult mai lung, ezitând sã plece.

Mã uit la originalul sonetului în altã carte,de data aceasta Oeuvres poétiques de LouiseLabé,2 care a devenit, prin miracolul editorial,contemporana lui Rilke pe masa mea de cafenea.Ea scrisese:

Lors que souef plus il me baiserait,Et mon esprit sur ses lévres fuirait,Bien je mourrais, plus que vivante, heureuse.

[Când blând mã sãrutã mai departe,Si sufletul meu scapã între buzele lui,Voi muri cu sigurantã, mai fericitã decât am trãit.]

ãsând la o parte conotatia modernã a cuvântului baiserait (care în vremea Louisei Labé nu însemna nimic mai mult decât

sãrut, dar a cãpãt de-atunci sensul de act sexualcomplet), originalul frantuzesc mi se pareconventional, desi plãcut de direct. A fi mai fericitîn spasmele mortale ale iubirii decât în suferintelevietii este una din cele mai vechi asertiuni poetice;sufletul expiat într-un sãrut este un lucru tot atât devechi si tot atât de banal. Ce a descoperit Rilke înpoemul lui Labé de i-a permis sã converteascãbanalul hereuse în memorabilul seliglicher? Ceanume i-a dat posibilitatea sã-mi insufle mie, carealtfel as fi frunzãrit distrat poemele lui Labé, aceastãcomplexã si tulburãtoare lecturã? Pânã unde neafecteazã lectura unui traducãtor atât de dãruitprecum Rilke accesul la original? Eu cred cã o ideede rãspuns a început sã capete contur, în mintea luiRilke, într-o iarnã la Paris.

Carl Jacob Burckhardt – nu celebrul autor alCivilizatiei Renasterii în Italia ci un domn mai tânãr,un elvetian mai putin faimos, istoric si acesta – apãrãsit Baselul sãu natal ca sã studieze în Franta, sila începutul anilor ’20 ajunge sã lucreze la BibliotecaNationalã din Paris. Într-o dimineatã intrã într-o

frizerie undeva pe lângã Madeleine si vrea sã-sispele pãrul.3 Cum stãtea cu ochii închisi în fataoglinzii aude cã în spatele lui se stârneste o ceartã.Cu voce de bas, cineva striga:

„- Domnule, oricine ar putea veni cu scuzacu asta!”

Vocea unei femei atacã pe ton acut:- Incredibil! Si a pretins chiar lotiune

Houbigant!- Domnule, nu vã cunoastem. Esti pentru

noi complet un simplu necunoscut. Noi nu preaplac genul acesta de lucruri aici!

O a treia voce, slabã si plângãcioasã, carepãrea sã provinã dintr-o altã dimensiune– voce rusticã, cu un accent slav – încerca sã explice:„Dar vã rog sã mã scuzati, mi-am uitat portofelul,trebuie doar sã mã duc sã-l iau de la hotel…”

Cu riscul de-ai intra sãpun în ochi,Burckhardt privi în jur. Trei bãrbieri gesticulaucu aprindere. De la mãsuta lui, casierul privea cubuzele rosii strânse pungã a îndreptãtitã indignare.Si în fata lor un bãrbat mãruntel, defensiv, cu fruntealargã si mustata lungã încerca sã convingã: „Vãasigur, puteti da telefon la hotel ca sã vã asigurati.Sunt… sunt…poetul Rainer Maria Rilke.

„Evident. Asa spune toatã lumea, mârâi bãrbierul.Evident nu esti cineva cunoscutnouã.”Burckhardt, cu pãrul siroind ud, sãri de pe scaun, siducând mâna la buzunar,anuntã în gura mare: Eu plãtesc!”

Burckhardt îl întâlnise pe Rilke cu ceva timpîn urmã, dar nu stia cã poetul se întorsese la Paris.Pentru un moment destul de lung Rilke nu-lrecunoscu pe salvatorul sãu; când l-a recunoscut aizbucnit în râs si s-a oferit sã astepte pânã cândBurckhardt e gata si apoi sã-l ia la o plimbare pecelãlalt mal al râului. Burckhard a fost de acord.Dupã o vreme Rilke spuse cã se simte obosit, sifiind prea devreme pentru masa de prânz, a sugeratsã viziteze amândoi un anticariat nu departe dePlace de l’Odeon. Când intrarã cei doi bãrbati,bãtrânul anticar îi întâmpinã ridicându-se de pescaunul lui si fluturând în fata lor volumasul legat înpiele din care citise. „Acesta, domnilor,” le spuseel, este editia din 1867 a lui Ronsard, scoasã deBlanchemin.” Rilke rãspunse cu încântare cãiubeste poemele lui Ronsard. Un nume de scriitorduce la altul, si pânã la urmã librarul citã câteva

L

126 Poesis

Traduceri

versuri din Racine despre care credea cã erautraducerea cuvânt cu cuvânt a Psalmului 36.4 „Da,”admise Rilke. „Sunt aceleasi omenesti cuvinte,aceleasi concepte, aceeasi experientã ºi intuitii.” Siapoi, de parcã ar fi fãcut o bruscã descoperire:„Traducerea este cea mai purã dintre procedurileprin care poate fi recunoscutã arta poeticã.”

cesta a fost ultimul sejur la Parisal lui Rilke. Va muri doi ani maitârziu, la vârsta de cincizeci si unude ani, în 29 decembrie 1926, de o

formã rarã de leucemie de care n-a îndrãznit sãpomeneascã niciodatã, nici mãcar celor maiapropiati. (Cu o licentã poeticã, în ultimele sale zilesi-a încurajat prietenii sã creadã cã murea pentrucã se întepase în spinul unui trandafir.) Prima oarãcând venise sã se stabileascã la Paris, în 1902, erasãrac, tânãr si aproape necunoscut; acum era celmai cunoscut poet al Europei, pretuit si faimos (desi,evident, nu si pentru frizeri). Între timp se întorsesela Paris de câteva ori, cu fiecare ocazie încercândsã „porneascã din nou” în cãutarea „inefabiluluiadevãr”. „Începutul aici este întotdeauna oosândã,”5 scria despre Paris unui prieten scurtãvreme dupã ce finalizase romanul Caietele luiMalte Laurids Brigge, efort care îl secase de oricesevã creatoare, simtea el. Într-o tentativã de a-sirelua scrisul a decis sã întreprindã câteva traduceri:o novella romanticã de Maurice de Guérin, o predicãanonimã despre iubirea Mariei Magdalena, sisonetele lui Louise Labé, ale cãrei cãrti ledescoperise în hoinãrelile sale prin oras.

Sonetele fuseserã scrie în Lyon, un orascare în secolul al saisprezecelea rivaliza cu Parisulca un centru al culturii franceze. Louise Labé –Rilke prefera pronuntia de modã veche, „Louize” –„ era cunoscutã în tot Lyonul ºi chiar mai departenu doar pentru frumusete dar si pentru calitãtile saledobândite. Era tot atât de priceputã la exercitiile sijocurile militare ca fratii ei, cãlãrea cu atâtaîndrãznealã cã prietenii, amuzati si admirativi, îispuneau Capitaine Loys. Era renumitã pentru modulcum stãpânea acel instrument dificil, lãuta, si pentruvoce. Era o femeie de litere, lãsând un volum publicatde Jean de Tournes în 1555, care contine oDedicatie, o piesã de teatru, trei elegii, douãzeci sipatru de sonete, si poeme scrise în onoarea ei decãtre câtiva din cei mai distinsi bãrbati ai vremurilorsale. În biblioteca ei, pe lângã cele frantuzesti, seputeau gãsi cãrti în spaniolã, italianã si latinã.”6

La vârsta de saisprezece ani ea s-aîndrãgostit de un militar si a iesit cãlare sã luptealãturi de el în armata Delfinului, în timpul asediuluide la Perpignan. Legenda spunea cã din acea iubire(desi sã atribui surse de inspiratie poetilor este oîndeletnicire notoriu hazardatã) au tâsnit celedouãzeci si patru de sonete pentru care estecunoscutã. Volumul, închinat altei femei de literedin Lyon, Domnisoara Clémence de Bourges, poartão inspiratã dedicatie: „Trecutul,” scrie Labé acolo,„ne dã plãcere si e mai de folos decât prezentul;dar plãcerea pe care am simtit-o cândva s-a sters,fãrã sã se mai întoarcã, si amintirea ei este tot atâtde tulburãtoare pe cât au fost de plãcuteevenimentele însele cândva. Celelalte voluptoasesimtiri sunt atât de puternice cã indiferent ce neredã amintirea nu poate recupera dispozitia de-atunci, si indiferent cât de puternice sunt imaginilepe care ni le întipãrim în minte, stim totusi cã nusunt altceva decât umbre ale trecutului care nechinuiesc si ne însealã. Dar când se întâmplã sã nepunem gândurile pe hârtie, cât de usor, mai târziu,aleargã mintea noastrã printr-o infinitate deevenimente, pe nepusã veste vii, asa cã atunci cândmultã vreme dupã aceea luãm acele pagini scrisene putem întoarce în acelasi loc si la aceeasi stareîn care ne-am aflat cândva.”7 Pentru Louise Labé,abilitatea cititorului constã în re-crearea trecutului.

Dar al cui trecut? Rilke era unul din aceipoeti care, în lecturile sale, îsi amintea constant depropria biografie: copilãria lui nefericitã, tatãl luidominator care la fortat spre scoala militarã, mamalui cea snoabã care regreta cã nu are o fiicã si-lîmbrãca în haine femeiesti, incapacitatea lui de-a ficonstant în relatiile amoroase, sfâsiat cum era întreseductiile societãtii mondene si viata de ermit. Aînceput s-o citeascã pe Labé cu trei ani înainte deizbucnirea Primului Rãzboi Mondial, într-un momentde cumpãnã al propriei creatii în care pãrea sãrecunoascã dezolarea si ororile viitoare.

Cãci când privesc pânã când disparÎn propria privire, par a fi purtãtorul mortii.8

Într-o scrisoare scria, „Nu mã gândesc lamunca mea, ci sã-mi recâºtig doar treptat sãnãtateaprin lecturi, re-lecturãri, reflectii.”9 Era o activitatedestul de vastã.

Reconstituind sonetele lui Labé în limbagermanã, Rilke se angajase în mai multe lecturãriconcomitente. El recupera – cum sugerase Labé –

A

Poesis 127

Traduceri

trecutul, desi nu pe acela al lui Labé, despre carenu stia nimic, ci al lui propriu. În „aceleasi omenesticuvinte, aceleasi concepte, aceeasi experientã siintuitii”, el a putut citi ceea ce Labé niciodatã nuevocase.

El citea pentru sens, descifrând textul într-o limbã care nu era a lui, dar în care devenise destulde fluent sã-si scrie propria poezie. Sensul esteadesea dictat de limba folositã. Ceva se spune, nuneapãrat pentru cã autorul alege s-o spunã într-unanumit mod, ci pentru cã în acea anume limbã unanumit segment de cuvinte se cere pentru a se uniîn sens, o anumitã muzicã este consideratãpreferabilã, anumite constructii sunt evitate pentrucã sunt cacofonice sau au un dublu sens sau par sãfie iesite din uz. Toate capcanele lingvistice alegustului epocii conspirã pentru a favoriza un set decuvinte în pofida altuia.

El citea pentru semnificatie. Traducereaeste actul suprem al întelegerii. Pentru Rilke, cititorulcare citeste pentru a traduce se angajeazã în„procedura cea mai purã” de întrebãri si rãspunsuriprin care cea mai evazivã dintre notiuni, sensulliterar, este cernutã. Cernutã dar niciodatã fãcutãexplicitã, pentru cã în alchimia particularã a acestuifel de lecturã sensul este imediat transformat într-un alt text, echivalent. Si perceperea sensuluiînainteazã din cuvânt în cuvânt, metamorfozatãdintr-o limbã în cealaltã.

El citeste lunga încrengãturã ancestralã acãrtii pe care o citeste, pentru cã noi citim cãrticare sunt si cãrtile pe care altii le-au citit. Nu mãgândesc la plãcerea delegatã de-a tine în mâinivolume care au apartinut cândva altui cititor, invocatca o fantomã prin soptirea unor cuvinte notate pemargine, o semnãturã pe prima paginã, o frunzãuscatã lãsatã ca semn, o patã de vin trãdãtoare.Vreau sã spun cã fiecare carte atrage dupã sine olungã succesiune de alte cãrti ale cãror coperte s-ar putea sã nu le vezi niciodatã si ale cãror autori s-ar putea sã nu-i stii, dar ecoul cãrora se aflã în ceape care o tii acum în mânã. Care erau cãrtile carese aflau la mare pretuire în fãloasa bibliotecã a luiLabé? Nu stim exact dar putem ghici. Editii înspaniolã ale lui Garcilaso de la Vega, de exemplu,poetul care a introdus sonetul italian în restul Europei,îi erau fãrã îndoialã cunoscute, opera lui fiind tradusãîn Lyon. Si editorul ei, Jean de Tournes, scoseseeditii în frantuzeste din Hesiod si Aesop, si publicaseeditii din Dante si Petrarca în italianã, precum silucrãri ale altor poeti lyonezi,10 si probabil cã primise

de la acesta exemplare ale câtorva. În sonetele luiLabé, Rilke citea de asemenea lecturile ei dinPetrarca, din Garcilaso, ale contemporanului lui Labé,marele Ronsard, despre care Rilke va discuta cuanticarul de la Odéon într-o dupã-amiazã de iarnãla Paris.

a fiecare cititor, Rilke citea si prinpropria experientã. Dincolo desensul literal si semnificatia literarã,textul pe care-l citim capãtã

proiectia propriei noastre experiente, umbra, cumar veni, a ceea ce suntem. Militarul lui Louise Labé,care s-ar fi putut sã-i inspire versuri arzãtoare, este,ca si Labé însãsi, un personaj fictional pentru Rilkecitind în încãperea lui patru secole mai târziu. Desprepasiunea ei nu putea sti nimic: noptile ei agitate,asteptãrile ei zadarnice cu ochii la usã pretinzândcã-i fericitã, numele militarului auzit din întâmplarefãcând-o sã-si tinã respiratia, socul ei vãzându-l cãtrece prin dreptul geamului si dându-si seamaaproape imediat cã nu era el ci altcineva careamintea silueta lui unicã – toate acestea lipseau dincartea pe care Rilke o tinea pe masa de lângã pat.Tot ce putea el da cuvintelor tipãrite pe care Labéle scrisese cu penita ani mai târziu – când aveadeja o cãsãtorie fericitã cu frânghierul între douãvârste Ennemond Perrin, si militarul ei devenise nucu mult mai mult decât o amintire cumvastânjenitoare – era propria lui dezolare. A fostsuficient, desigur, pentru cã nouã, cititorilor, ca si luiNarcis, ne place sã credem cã textul în care privimcontine chipul nostru. Chiar înainte de-a se gândi laaproprierea textului prin traducere, Rilke trebuie sãfi citit poemele lui Labé ca si cum persoana întâiasingular folositã de ea îl includea si pe el.

Revizuind traducerea lui Rilke din Labé,George Steiner îl dojeneste pe Rilke pentruvirtuozitatea lor, aliindu-se aici cu dr. Johnson. „Untraducãtor trebuie sã fie ca autorul sãu,” scriaJohnson; „nu-i treaba lui sã-l depãseascã.” IarSteiner adaugã, „Când face asta, originalul este înmod subtil prejudiciat. Si cititorul este vãduvit de oimagine justã.”11 Cheia criticii lui Steiner rezidã înepitetul „justã”. Citind-o pe Labé astãzi – citind-oîn originalul frantuzesc înafara timpului si locului ei–indubitabil dãm textului optica cititorului.Etimologia, sociologia, studiile despre modã si celede istoria artei – toate acestea îmbogãtesc perceptiacititorului asupra textului, dar pânã la urmã mareparte din acestea sunt simplã arheologie. Al

C

128 Poesis

Traduceri

doisprezecelea sonet al Louisei Labé, cel careîncepe cu Luth, compagnon de ma calamité(„Lãutã, tovarãsã a nefericirii mele”) se adreseazãlãutei, în al doilea catren, în acesti termeni:

Et tant le pleur piteux t’a molestéQue, commençant quelque son délectable,Tu le rendais tout soudain lamentable,Feignant le ton que plein avais chanté

O traducere literalã cuvânt cu cuvânt ar putea citidupã cum urmeazã:

Si plânsul jalnic te tulburã atât de multCã, atunci când încep (sã cânt) un sunet plãcutBrusc tu-l întorni într-unul de jale,Schimbând (în gamã minorã) cheia pe care o luasemCa majorã.

Aici Labé face uz de un limbaj muzical ascuns pecare ea, ca interpretã la lãutã, trebuie sã-l fi cunoscutbine, dar care este de neînteles pentru noi fãrã undictionar istoric al termenilor muzicali. Plein tonînsemna, în secolul al saisprezecelea, cheia majorã,opus fiind cu ton feint – cheia minorã. Feinînseamnã, literal vorbind, „fals, pretins”. Versurilesugereazã cã lãuta cântã într-o cheie minorã ceeace poetul cântase „deplin” (în cheie majorã). Pentrua întelege asta, cititorul contemporan trebuie sãacumuleze cunostinte care-i erau familiare lui Labé,trebuie sã devinã (în termeni echivalenti) mult maiinstruit decât Labé doar ca sã fie la înãltimea ei întimp. Exercitiul este, desigur, zadarnic dacã scopuleste acela de a beneficia de pozitia auditoriului pecare îl avea Labé: noi nu putem deveni cititorulcãruia îi era destinat poemul. Rilke, totusi, citestedupã cum urmeazã:

[…] Ich rißdich so hinein in diesen Gang der Klagen,drin ich befangen bin, daß wo ich jeseligen Ton versuched angeschlagen,da unterschlugst du ihn und tontest weg.

[…] Te-am dusAtât de departe pe poteca tristetiiÎn care-s prins, cã oriundeAm încercat sã scot un ton fericit,L-ai ascuns si l-ai stins pân-a murit.

u e nevoie aici de nici o cunoasterespecialã a limbii germane, si totusifiecare metaforã muzicalã dinsonetul Louisei Labé este fidel

pãstratã. Dar limba germanã permite explorãriaprofundate, si Rilke atacã acest catren cu o lecturãmai complexã decât ar fi putut Labé, scriind înfrantuzeste, percepe. Omofonia care se realizeazãîntre anschlagen (a atinge – coarda) siunterschlagen („a fura, vârî în buzunar, pune de-oparte”) îi serveste sã compare cele douã atitudiniamoroase: cea a lui Labé, îndrãgostita întristatã,încercând sã „scoatã un ton fericit”, si cea a lãuteiei, tovarãsul credincios, martora adevãratelor eisentimente, care n-o va lãsa sã scoatã un ton„necinstit”, „fals”, si care, în mod paradoxal, îl va„fura”, „ascunde”, ca s-o facã, pânã la urmã, sãtacã. Rilke (si aici se aplicã la text experientacititorului) citeste în sonetul lui Labé imagini decãlãtorie, tristete claustratã, tãcere preferatã falseiexprimãri a sentimentelor, suprematia fermã ainstrumentului poetic asupra unor amabilitãti socialeprecum pretentia c-ar fi fericitã, acestea fiindtrãsãturi ale propriei lui vieti. Ambientul folosit deLabé este unul de interior, precum acela al surorilorei din Japonia Heian; este o femeie singurã, jelindu-si iubirea; în vremea lui Rilke, imaginea, comunã întimpul Renasterii, nu mai este elocventã si cere oexplicatie despre cum a ajuns sã fie „prinsã” în acestloc al tristetii. Ceva din simplitatea pe care o gãsimla Labé (sã îndrãznim sã-i zicem banalitate?) sepierde, dar se câstigã mult în profunzime, însentimentul tragic. Nu cã lectura lui Rilke ardistorsiona poemul lui Labé mai mult decât oricarealtã lecturã ulterioarã secolului ei; e o lecturã maibunã decât aceea de care suntem capabili cei maimulti dintre noi, una care face lectura noastrãposibilã, orice altã lecturã a poeziei lui Labé trebuindsã rãmânã, pentru noi în acest segment de timp, lanivelul sãrãcitelor noastre capacitãti intelectuale.

Întrebându-ne de ce, din poezia tuturorpoetilor secolului al douãzecilea, poezia dificilã a luiRainer Maria Rilke a atins asemenea popularitateîn Occident, criticul Paul de Man sugereazã cã arputea fi din cauzã cã „multi l-au citit de parcã s-arfi adresat pãrtii celei mai ascunse a sinelui lor,relevând profunzimi pe care greu le-ar fi bãnuit saupermitându-le sã împãrtãseascã un calvar pe carei-a ajutat sã-l înteleagã si depãseascã.”12 Lecturalui Rilke din Labé nu „rezolvã” nimic, în sensul de-a face mai explicitã simplitatea ei; mai mult,

N

Poesis 129

Traduceri

întreprinderea lui pare sã fi fost de-a face maiprofundã gândirea ei poeticã, ducând-o mai departedecât originalul era pregãtit sã meargã, vãzând, cums-ar zice, mai mult în cuvintele lui Labé decât avãzut ea însãsi.

Încã din vremuri atât de timpurii ca aceleaale lui Labé, respectul acordat autoritãtii unui textera de multã vreme în suspensie. În secolul aldoisprezecelea, Abelard denuntase obiceiul atribuiriiopiniilor cuiva altora, lui Aristotel sau arabilor, cuscopul de-a evita sã fie criticati în mod direct;13

aceasta – „argumentul autoritãtii”, pe care Abelardîl compara cu lantul de care-s legate animalele siconduse orbeste – era un lucru posibil pentru cã înmintea cititorului textul clasic si autorul lui recunoscuterau considerate infailibile. Si dacã lecturaacceptatã era infailibilã, ce spatiu mai rãmâneainterpretãrii?

Chiar si textele considerate mai infailibile dintre toate– Cuvântul Domnului însusi, Biblia – au trecut printr-o serie lungã de transformãri în mâinile cititorilorsuccesivi. De la canonul Vechiului Testament stabilitîn secolul al doilea e. n. de cãtre Rabbi Akiba benJoseph la traducerea în englezeste a lui JohnWycliffe din secolul al patrusprezecelea, carteanumitã Biblie a fost pe rând Septuaginta greceascãîn secolul al treilea î. e. n. (si bazã pentru urmãtoareletraduceri în latinã), asa-zisa Vulgata (versiunea înlatineste a Sf. Jerome, de la sfârsitul secolului alpatrulea) si toate bibliile de mai târziu din EvulMediu: goticã, slavã, armeanã, în englezã veche, însaxonã occidentalã, anglo-normandã, francezã,frisianã, germanã, irlandezã, olandezã, italianãcentralã, provensalã, spaniolã, catalanã, polonezã,welsã, cehã, maghiarã. Fiecare din acestea era,pentru cititori ei, Biblia, si totusi fiecare permitea olecturã diferitã. În multitudinea de Biblii unii vedeauîmplinirea visului umanistilor. Erasmus scrisese, „Îmidoresc ca pânã si cea mai umilã dintre femei sãpoatã citi Evanghelia – sã citeascã Epistolele luiPaul. Si îmi doresc ca acestea sã fie traduse în toatelimbile ca sã poatã fi citite si întelese, nu doar descotieni si irlandezi, dar si de turci si sarazini… Îmidoresc ca plugarul sã îngâne fragmente din acesteaîn urma plugului, ca tesãtorul sã le murmure în ritmulsuveicii.”14 Acum îsi aveau sansa lor.

În fata acestei explozii de multiple lecturiposibile, autoritãtile au cãutat o cale sã pãstrezecontrolul asupra textului – o singurã carte autorizatãîn care cuvântul lui Dumnezeu sã poatã fi citit asa

cum l-a vrut El. În 15 ianuarie 1604, la HamptonCourt, în prezenta regelui James I-ul, puritanul dr.John Rainolds „propuse Majestãtii Sale sã fie fãcutão nouã traducere a Bibliei, întrucât cele autorizateîn regimurile regilor Henric al VIII-lea si Edward alVI-lea erau corupte si nu corespundeau adevãruluidin cea originalã” – la care Episcopul de Londrarãspunse cã „dacã ar fi sã facem voia fiecãruia,versiunile ar fi nenumãrate.”15

În pofida avertismentului întelept alepiscopului, regele a fost de acord si a dat ordinVicarului de Westminster si profesorilor emeriti deebraicã de la Cambridge sã înainteze o listã decãrturari capabili sã se angajeze într-o asemeneateribilã întreprindere. James n-a fost multumit deprima listã, întrucât câtiva din cei aflati pe aceastafie nu aveau „nici un fel de demnitate ecleziasticã,sau altii una foarte micã”, si i-a cerut Episcopuluide Canterbury sã caute alte sugestii din parteacolegilor episcopi. Alt nume a apãrut pe acea listã animãnui: acela al lui Hugh Broughton, un marecunoscãtor de ebraicã care deja finalizase o nouãtraducere a Bibliei, dar al cãrui temperament irascibilnu-i fãcuse prea multi prieteni. Broughton, totusi,nu asteptã sã fie invitat, ci trimise regelui el însusi olistã de recomandãri pentru însãrcinare.

entru Broughton, fidelitatea textualã putea fi atinsã printr-un vocabular care specificã si actualizeazã termenii folositi de

cei care au transcris Cuvântul Domnului într-untrecut al pãstorilor din desert. Broughton a sugeratca pentru a reda exact broderia tehnicã a textului,sã fie adusi artizani care sã ajute cu termenispecifici, „asemenea celora care au brodat epodullui Aaron, geometri, dulgheri, zidari la Templul luiSolomon si Ezekiel; si grãdinari pentru toatemlãdiþele si ramurile din copacul lui Ezekiel.”16 (Unsecol si jumãtate mai târziu, Diderot si d’Alembertvor proceda în exact aceeasi manierã sã optimizezedetaliile tehnice din extraordinara lorÉncyclopédie.)

Broughton, (care, dupã cum am mentionat,tradusese deja Biblia de unul singur) argumentã cão multitudine de minti era necesarã pentru a rezolvaproblemele fãrã numãr de sens si semnificatie,pãstrând, în acelasi timp, coerenta întregului. Pentruasta, el propuse ca regele „sã aibã multi care sãtraducã o parte, si când acestia au ajuns la un stilbun în englezeste si la sensul adevãrat, altii sã facã

P

130 Poesis

Traduceri

o uniformizare în asa fel încât sã nu fie folositecuvinte diferite atunci când cuvântul original esteacelasi.”17 Aici începe probabil traditia anglo-saxonãde editare, obiceiul supra-lectorului care revizuiestetextul înainte de publicare.

Unul din episcopii din erudita comisie,Episcopul Bancroft, a întocmit o listã decincisprezece reguli pentru traducãtori. Acestia vorurma, cât de aproape se putea, versiunea mai vechee Bibliei Episcopilor din 1568 (o editie revizuitã aasa-zisei Biblia Mare, care era la rândul ei orevizuire a Bibliei lui Matthew, si aceasta o mixturãdin Biblia incompletã a lui William Tyndale si primaeditie tipãritã completã a Bibliei în englezeste, scoasãde Miles Coverdale).

Traducãtorii, lucrând cu Biblia Episcopilordeschisã în fatã, apelând intermitent la alte traducerienglezesti si la o multime de biblii în alte limbi, auîncorporat toate acele lecturi anterioare în lectura lor.

Biblia lui Tyndale, din care s-au înfruptat îneditii succesive, le-a dat mult material pe care l-auluat fãrã prea multe revizuiri. William Tyndale,cãrturar si tipograf, a fost condamnat de Henric alVIII-lea pentru erezie (cu ceva timp în urmã îlofensase pe rege criticându-l pentru divortul sãu deCatherine de Aragon) si în 1536 a fost mai întâistrangulat si apoi ars pe rug pentru traducerea Biblieipe care o fãcuse din greacã si ebraicã. Înainte dea-si începe traducerea, Tyndale scrisese, „Pentrucã m-am convins din propria experientã cât deimposibil este sã-i convingi pe laici de vreun adevãr,decât dacã le sunt puse în fata ochilor scripturile înlimba lor maternã, ca sã poatã vedea procesul,ordinea, si semnificaþia textului.” Pentru a realizaasta, el transcrisese cuvintele vechi într-un limbajatât simplu cât si artistic realizat. El introduse înlimba englezã cuvintele „mielul pascal”,„împãciuitorul”, „îndelung-suferindul” si (lucru pecare îl gãsesc inexplicabil de miscãtor) adjectivul„frumos”. A fost primul care a folosit numeleJehovah într-o Biblie englezeascã.

Miles Coverdale a întregit si completatmunca lui Tyndale, publicând în 1535 prima Biblieenglezeascã integralã. Un cãrturar de la Cambridgesi pãrinte augustinian care, spun unii, l-a asistat peTyndale la unele pãrti ale traducerii sale, Coverdalea întreprins o versiune englezeascã sponsorizatã deThomas Cromwell, Lord Cancelar al Angliei, si nudin originalele ebraice si grecesti ci din alte traduceri.Biblia lui cunoscutã uneori ca „Biblia Mieroasã”pentru cã formuleazã textul din Ieremia 8:22 cu

formula „Nu este nici un fel de miere în Galaad” înloc de „balsam”, sau „Biblia cu Gândaci” pentru cãal cincilea vers din Psalmul 91 devenise „Nu trebuiesã te temi de gândacii noptii” în loc de „groazanoptii”. Lui Coverdale îi datoreazã noii traducãtorifraza „valea umbrei mortii” (Psalmul al douãzeci sitreilea).

Dar traducãtorii regelui James au fãcut maimult decât sã copieze lecturãri mai vechi. EpiscopulBancroft arãtase cã au fost pãstrate formele vulgareale numelor si cuvintelor ecleziastice; chiar dacãoriginalul sugerase o traducere mult mai precisã,folosirea intratã în traditie a prevalat asupraexactitãtii. Cu alte cuvinte, Bancroft a recunoscutcã o anumitã lecturã prevaleazã asupra celeia aautorului. În mod întelept a înteles cã sã reinstaurezeun nume original ar fi însemnat sã introducã onoutate izbitoare care lipsea în original. Pentruacelasi motiv, a eliminat unele note marginale,recomandând în loc ca acestea sã fie „scurt sipotrivit” incluse chiar în text.

raducãtorii regelui James au lucrat în sase grupuri: douã la Westminster, douã la Cambridge si douã la Oxford. Acesti

patruzeci si nouã de oameni au ajuns, îninterpretarea lor personalã si prin solutii de comunacord, la un extraordinar echilibru între exactitate,respect pentru frazarea traditionalã si un stil generalcare suna nu ca o într-o operã nouã ci ca si cum arfi existat de multã vreme. Într-atât de deplin a fostrezultatul, cã dupã câteva secole, când Biblia KingJames a fost etichetatã drept una din capodopereleprozei engleze, Rudyard Kipling si-a imaginat opoveste în care Shakespeare si Ben Johnson aucolaborat la traducerea câtorva versete din Isaiahpentru mãretul proiect.18 Cu sigurantã Biblia KingJames are o profeticã profunzime care extindetextul dincolo de orice simplã tãlmãcire a sensului.Diferenta dintre o lecturã corectã dar seacã, si unaprecisã si sonorã, poate fi judecatã comparând, deexemplu, faimosul Psalm al douãzeci si treilea dinBiblia Episcopilor cu versiunea lui în King James.Biblia Episcopilor formuleazã astfel:

Dumnezeu este pãstorul, prin urmare nu pot ducelipsã de nimic;el mã va face sã adãst în pãsuni bogate în iarbã,si mã va cãlãuzi spre ape linistite.

T

Poesis 131

Traduceri

Traducãtorii Bibliei King James l-au transformat în:

Domnul este pãstorul meu; nu voi duce lipsã de nimic,

El mã paste în pãsuni verzi:si mã duce la ape de odihnã.

Oficial, traducerea King James trebuia sãclarifice si restaureze sensul. Si totusi oricetraducere este în mod necesar diferitã de original,devreme ce-si asumã textul original drept ceva dejadigerat, dezbrãcat de fragila lui ambiguitate,interpretat. În traducere inocenta pierdutã dupãprima lecturã este restauratã sub altã înfãtisare, odatãce lectorul este încã o datã pus în fata unui text nousi a misterului sãu adiacent. Acesta este paradoxulinevitabil al traducerii, si de asemenea bogãtia ei.

Pentru King James si traducãtorii lui scopulcolosalei întreprinderi era unul fãtis politic: sã scoatão Biblie pe care oamenii s-o poatã citi singuri sitotusi, pentru cã era un text popular, în colectiv.Tiparul le-a dat iluzia cã pot produce aceeasi cartead infinitum; actul traducerii a potentat aceastãiluzie, dar se pare c-au înlocuit diferitele versiuniale textului cu una singurã, oficial recunoscutã,national sprijinitã, canonic acceptabilã. Biblia KingJames, publicatã dupã patru ani de muncã grea în1611, a devenit versiunea „autorizatã”, „BibliaTuturor” în limba englezã, aceeasi pe care, cãlãtorindastãzi într-o tarã de limbã englezã, o gãsim pe mãsutade lângã pat în camerele noastre de hotel, într-unistoric efort de-a crea o uniune a cititorilor printr-untext adus la unison.

În „Prefata pentru Cititor”, traducãtoriiBibliei King James scriau, „Traducerea este aceacare deschide fereastra, lãsând sã intre lumina; caresparge coaja, ca sã putem mânca miezul; care tragecortina, ca sã putem privi în cel mai sfânt dintrelocuri; care scoate capacul fântânii, ca sã ajungemsã luãm apã.” Asta înseamnã cã nu trebuie sã netemem de „lumina Scripturilor, si sã dãm cititoruluiposibilitatea iluminãrii; nu trecând în mod arheologicla restaurarea textului pânã la un iluzoriu stadiuoriginar, ci eliberându-l din constrângerile date detimp si spatiu; nu simplificând de dragul explicitãriisuperficiale, ci permitând profunzimilor de întelessã rãzbatã la suprafatã; nu glosând textul în manierascolasticã, ci construind un text nou si echivalent.„Cãci oare împãrãtia Domnului zace în cuvintelesau silabe?” se-ntreabã traducãtorii. „De ce sã fimîn lanturile acestora dacã putem fi liberi…?”

Întrebarea încã se mai punea câteva secole maitârziu.

sa cum Rilke, în prezenta tãcutã alui Burckhardt, se angaja tot maimult într-o discutie literarã cuanticarul de la Odéon, un bãtrân,

care era evident un client permanent, a intrat înprãvãlie si, asa cum se stie cã fac cititorii când sediscutã despre cãrti, a intrat neinvitat în discutie.Aceasta a ajuns curând la meritele poetice ale luiJean de la Fontaine, ale cãrui Fabule Rilke leadmira, si la scriitorul alsacian Johann Peter Hebel,pe care anticarul îl considera „un fel de frate maitânãr” al lui la Fontaine. „Poate fi citit Hebel întraducere frantuzeascã?” întrebã Rilke, cu siretenie.Bãtrânul smulse cartea din mâinile lui Rilke. „Otraducere a lui Hebel!” strigã el. „O traducerefrantuzeascã! Ai citit vreodatã o traducerefrantuzeascã a unor texte germane care sã fie mãcarsuportabilã? Cele douã limbi sunt diametral opuse.Singurul francez care l-ar fi putut traduce pe Hebel,presupunând cã ar fi stiut germana, si atunci n-armai fi fost acelasi om, ar fi fost la Fontaine.”

„În paradis”, interveni anticarul, care pânãîn clipa aceea tãcuse, „ei fãrã îndoialã discutã unulcu celãlalt într-o limbã pe care noi am uitat-o.”

La care bãtrânul mormãi furios, „Oh, ladracu cu paradisul!”

Dar Rilke a fost de aceeasi pãrere cuanticarul. În capitolul al unsprezecelea al Genezei,traducãtorii editiei King James au scris cã, înainteca Dumnezeu sã fi încâlcit limbile oamenilor ca sãîmpiedice construirea turnului Babel, „întregulpãmânt a fost de-o singurã limbã, si o singurãvorbire.” Aceastã limbã primordialã, despre carecabalistii credeau cã este si limba paradisului, a foststãruitor cãutatã de multe ori de-a lungul istoriei –întotdeauna zadarnic.

În 1836 cãrturarul german Alexander vonHumboldt19 sugera cã fiecare limbã are o „amprentãlingvisticã internã” care exprimã universul particularal poporului care o vorbeste. Aceasta presupunecã nici un cuvânt în orice limbã datã nu este exactidentic oricãrui alt cuvânt din oricare altã limbã,fãcând traducerea un obiectiv imposibil de atins, caimprimarea fetei vântului pe o monedã sau împletireaunei frânghii din nisip. Traducerea poate exista doarca o activitate neguvernabilã si informalã deîntelegere prin limba traducãtorului a ceea ce zaceascuns iremediabil în miezul originalului.

A

132 Poesis

Traduceri

aduce versurile lui Labé, cuvintele (ale lui Labé sauale lui Rilke – autorul îndrituit nu mai conteazã) devinatât de exorbitant de bogate încât nici o traducerenu mai e posibilã. Cititorul (eu sunt acel cititor,sezând la masa mea de cafenea cu poemele înfrancezã si germanã deschise în fata mea) trebuiesã perceapã acele cuvinte în intimitatea lor, de dataaceasta nu printr-un limbaj explicativ ci ca oexperientã coplesitoare, nemijlocitã, fãrã cuvinte,care re-creazã si în acelasi timp redefinesc lumea,prin paginã si mult dincolo de aceasta – ceea ceNietzsche numea „miscarea stilului” într-un text.Traducerea poate fi o imposibilitate, o trãdare, ofraudã, o inventie, o minciunã optimistã – dar înacest proces, face din cititor un ascultãtor maiîntelept, mai bun: mai putin sigur, mult mai sensibil,seliglicher.

(fragment si note în lucrarea cu acelasititlu în curs de aparitie)

În româneste de Alexandru Vlad

Când citim un text în propria noastrãlimbã, textul însusi devine obarierã. Putem pãtrunde în acestadoar atâta cât cuvintele permit,

îmbrãtisând toate sensurile lor posibile; putem aducealte texte de care sã se lege si care sã-l reflecte, caîntr-o casã cu oglinzi; putem construi un altul, untext critic care se va extinde asupra si-l va iluminape cel citit; dar nu putem evita faptul cã limba luieste limita universului nostru. Traducerea propuneun fel de univers paralel, alt spatiu si alt timp în caretextul relevã alte sensuri, extraordinar de posibile.Pentru aceste sensuri, totusi, nu existã cuvinte,devreme ce ele existã într-o intuitivã tarã a nimãnuiîntre limba originalã si limba traducãtorului.

Dupã Paul de Man, poezia lui Rilke promiteun adevãr despre care, pânã la urmã, poetul trebuiesã mãrturiseascã faptul cã-i doar o minciunã.„Rilke,” spunea Man, „poate fi înteles doar dacã îtidai seama de nevoia acestei promisiuni împreunãcu o nevoie la fel de mare, si la fel de poeticã, de-ao retracta exact în clipa în care pare sã fie pe punctulde-a ne-o oferi.”20 În acel loc ambiguu în care Rilke

Poesis 133

Cronica teatralã

deea „esteticii pure” mi se paresuperfluã, chiar si acolo unde artanu mai e mimeticã. Nici o creatieartisticã nu si-ar putea depãsi

determinarea de a fi un „joc secund” al realului.Asta, oricât s-ar înaripa în ea însãsi fictiunea. Oînaripare extremã, exacerbatã, a fictiunii, ar extrage„arta” din legatul legitim si consistent în semnificatii– al imaginatiei creatoare – si ar exila-o în simplafantezie. Cãci – spre deosebire de imaginatie,„fantezia” e un joc gratuit, artificios si steril. (Sã nuse facã încã vreo legãturã cu subtitlul meu, dat înparantezã: „Poesisul” lui Hauswater e în linia luiesentialã o adâncire în meandrele superbe, uneorilabirintice, ale imaginatiei – si nu o iesire dinimaginatie). Dela liric la dramatic, trecând printoate tinuturile epicului, „arta purã” (sau aproapepurã) îsi întineazã spornic – dar tot pe atât de legitim– „puritatea”. Într-un limbaj încã rudimentar alesteticii, aceastã „întinare” se cheamã „mesaj”.Problema axiologicã a esteticii nu e însã prezenta –ca „minus valoare”, a „mesajului”, ci stiinta, saumai binezis „harul” intricãrii lui în „figura”(figurarea) artisticã din „jocul secund” al realului.

Un „mesaj” scos programatic în fatã, un „mesaj”neintegrat în demersul demiurgic trans-figurat alimaginarului, e, desigur, o „minus-valoare”. Înschimb unul „hãruit”-integrat nu face decât sãdensifice valoarea. În acest sens voi repetaîntotdeauna, ca exemplaritate parabolicã, ocomparatie elocventã a lui Camil Petrescu,privitoare la non-substantialitatea ontologicã –recte valoricã – a „lirismului pur” presupus a sesitua foarte aproape de „perfectiunea” esteticã:„lirismul poate fi perfect – dar „orice cerc e maiperfect decât o roatã si orice roatã e mai perfectãdecât un filosof bolnav de reumatism”. Remarc cusurprindere - si totusi, în ordinea de jude a ideilor,fãrã surprindere – cã sugestiva comparatie a luiCamil Petrescu – ea însãsi un extract rezumatic, alfilosofiei sale (pe atunci în fazã de decantare/sintetizare) – filosofia zisã „Doctrina Substantei”(în cadrul cãreia „substanta” e datã de densificareaontologicã a semnificãrii/semnificatiilor) decisugestiva comparatie a lui Camil Petrescu seregãseste ca sâmbur, pe cont propriu reinvestigat,în “filosofia“ teoriei literare conturate vreo patrudecenii mai târziu de însãsi Marin Mincu, autorul

JEANA MORÃRESCU„Poesisul” scenic

I

(Câteva reflectii, dupã vizionarea „Jurnalul(ui)lui Dracula” de Marin Mincu în regia lui Alexander Hauswater,

pe scena „Teatrului de Nord” din Satu Mare)

134 Poesis

romanului „Jurnalul lui Dracula” si co-scenaristul,împreunã cu Alexander Hauswater, al textuluidramatic pe care s-a construit spectacolulsãtmãrean. Conceptul focalizant pentru teorialiterarã promovatã de Marin Mincu, este conceptul„eului poetic” – eu poetic ce e o rezultantã a întâlniriisi „copulãrii” interne a eului liric sau nativ alcreatorului/scriitorului cu un anumit secvential alrealului extrinsec, conditionat geografic si istoricde spatiul si timpul „X”. În rezultanta „eului poetic”,eul liric nu se mai exprimã în exclusivitate pe elînsusi – ci se exprimã prin combinatia metamorficãla care-l conduce întâlnirea lui cu o configurareparticularã si istoric-datã, a realului – si care faceca el, eul poetic, sã devinã o entitate spiritualãobiectivatã. Teoria lui Marin Mincu fundamenteazãconceptual premiza iesirii din lirismul „pur”, în cadrulgenului însusi – ceea ce rezoneazã cu evolutia defacto a literaturii – în care genurile – (netdepartajate la Croce) încep sã-si estompezecaracterele, sã-si subtieze, uneori pânã la disparitie,barierele – si sã aparã „inter-regnurile”. În locullirismului vom întâlni poetica: filon spiritual cetransgreseazã genurile si se recoaguleazã genericla nivelul fiecãruia. „Poetica epicului”, poeticadramaticului” – sunt de fapt, dimensiunileexistentiale cu marcã initialã subiectivã, ale cutãreiconfigurãri (concreteti) epice sau dramatice. Existã,asa dar, chiar si o poeticã a textului dramatic, undes-ar pãrea cã „inventia” imaginarului trebuie sãadopte la modul cel mai obiectiv tiparele realului,întrucât aici, în teatru, avem de a face cu personaje„în carne si oase” care îsi preiau din zestrea creativãa actorilor propriile mecanisme psiho-fizice. Si totusi,cu toatã implantarea lui virtualã în viu, textuldramatic nu poate evada nici el total din jurisdictiapaternalã a subiectivului auctorial. Numai acestaimprimã actiunii si personajelor ei orientarea sauprofunzimea existentialã, numai acestavectorizeazã ontologic actiunea, si personajele siexploatezã cu mai multã sau mai putinã aplicare,tema conflictualã. Existã o poeticã, o infuziesubiectivã în reconsiderarea realului obiectiv – siun incipit al transgresãrii anti-metaforei prinmetaforã (Metaforã care poate fi una de limbaj –lingvisticã sau, în transpozitia semiozei sceniceconcret-vizualã, auditivã, etc., - dar poate fi si ometaforã mai largã: para-digmaticã.

Textul initial al lui Marin Mincu: un „Jurnal”fictiv al domnitorului valah Vlad Tepes zis „Dracula”,era generos în ce priveste rezerva poeticã a

metaforei paradigmatice: el recuperapersonalitatea”crudului” domnitor pe planul spiritualal autoscopiei, al constiintei de sine, în cadrul cãreiaactele trecute apãreau ca situatii experimentale ale„limitelor” cunoasterii rezistentei umane. Închis fãrãexplicatii de regele Ungariei în temnita delaVisegrad, pus în situaþia de a vietui în afara exercitãriiaptitudinilor sale vitejesti care-l recomandau ca undestoinic conducãtor de cruciadã, Vlad descoperãîn mod neasteptat functia existentialã sisoteriologicã, posibil – conservantã în Istorie, ascrisului.

ncepând asadar sã-si scrie„Jurnalul”, descoperã scrisul cape o posibilã sondã a constiintei siîsi transferã personalitatea în

aceastã modalitate de existentã revelatorie, caredobândeste treptat teren exclusivist de interesautobiografic chiar si atunci când, în temnitã fiind,primeste oferta Papei de a deveni conducãtorulviitoarei Cruciade. Paradigma fausticã, cu esentaei abisal-intelectualã apartine poeticii auctoriale,ce strãbate si coaguleazã conflictual – deci in nuceîn mod dramatic, textul romanului. Aceastã liniepoeticã ce proiecteazã în spirit o cunoasterebântuitã de demonul „exprimentalist” (intersectarealui a sti cu a voi si a actiona) îsi aflã „replicarea”într-o linie poeticã de complement: relatia non-disjunctã dintre realitate si fictiune. Cãci incitat delegendele ce începuserã a umbla pe seama sa, Vladhotãrãste sã-si dea singur numele de „Dracula” sisã-si auto-inventeze biografia sângeroasã, fortândimaginarul uman sã-si depãseascã limitele.Credinta în propria fictiune, în care eroul se auto-re-creeazã, face ca în textul romanesc sã disparãgranita dintre real si imaginar, probabilultransformându-se în posibil. Marin Mincu integraseîn propria fictiune „poetica fictiunii” ca pe un canallarg cuprinzãtor, prin care curge nestirbitã fantasmaputerii, permutatã însã în cunoastere si auto-cunoastere. Spatiul poetic în care se deruleazãîntreaga actiune interioarã a personajului actant(considerat viu) e unul situat dincolo de realitate si,în egalã mãsurã, dincolo de fictiune. Situatie cubi-polaritate deliberat confuzã si „încopcit”conflictualã – adicã în acelasi timp conflictualã sireparatorie de conflict. În aceastã poeticã injectatãtextului romanesc a rezidat de altfel întreaga materieprimã furnizabilã unui scenariu apt de reprezentarescenicã, în ciuda situatiei paradoxale cã un „roman”

Cronica teatralã

Î

Poesis 135

redus la un „jurnal” fie si fictiv, nu putea cuprindespectaculosul unor actiuni exterioare ample.Reprezentarea actiunii interioare pendulate întrememorie si memoria fictionarã, actiune interioarãspartã din când în când de vizita realã în temnitã aElisabetei Barthory (sotia datã domnitorului românde însãsi regele Ungariei), putea oferi mãnoasateatralitate a re-consistentializãrii personajelorfantasmatice si a actelor-limitã rezidente în memoriaîncrâncenatului erou-diarist. E filonul mãnos pe cares-a bazat, ca regizor, Alexandru Hauswater, atuncicând, împreunã cu Marin Mincu, l-a extras înversiune concentratã din „roman” si a trecutdirectamente la realizarea, ca text dramatic, a unui„scenariu regizoral”.

pectacolul lui Hauswater scoatela suprafatã poetica memoriei –ce însereazã, la rândul ei, poeticaduplicitarã a fictiunii. Poetica

memoriei e o poeticã a timpului suprapus, proiectatdincolo de timp, în care trecutul se re-actualizeazãca prezent subiectiv – si, uneori, mai multi timpitrecuti se re-actualizeazã într-un unic prezentsubiectiv. O poeticã a timpului, indiscutabil legatãde una a spatiului scenic-confuzionat. Poate cãîntr-adevãr, cum reise din majoritatea spectacolelorpe care le-a semnat, Hauswater e cu predilectieregizorul obiectivãrii universurilor subiective. Dedata aceasta romanul diaristic al lui Marin Mincu i-a furnizat din belsug fantasmaticul interior, puternictensionat si auto-propulsat cãtre propriul exorcism,cãtre propria „externare” concomitent lucidã sihalucinatorie. Prin puternica lui polisemie vizualã„Jurnalul lui Dracula” în premiera lui - nationalã simondialã pe scena sãtmãreanã – e prin excelentãun spectacol al presiunii fantasmatice a unui egosupradimensionat volitiv si reflexiv, cu apetentãfausticã deschisã cãtre arcanele cosmicitãtii. Ceeace în textul initial al lui Marin Mincu constituise oplatformã ideaticã, în spectacolul scenic e amplificatprin constituirea „Corului sobolanilor”, pe careregizorul îl introduce pornind dela sugestia sordiduluihrubei în care domnitorul a fost întemnitat si care, eîntesatã de sobolani.

În spectacol, Vlad se împrieteneste pânãla urmã cu acesti co-locatari, ce capãtã imaginareînfãtisãri umane si devin, pe rând, fie rezoneuri ce-i continuã gândurile acute care-i comandã scrisul,fie personajele, reâncarnate, „ale memoriei”. Princele douã ipostaze metamorfice „actantii-metaforã”

prelungesc în poetica scenicã „fantasmaticã” cecontopeste timpul si spatiul-fie prezentul real,obiectiv, al existentei eroului, fie „prezentulsubiectiv” prin care se actualizeazã cu fortã, fãrãca imaginea scenicã sã piardã totusi, caracterul eihalucinant, trecutul. Imaginea halucinatorie deansamblu e întretinutã prin excesul coregrafic:atunci când nu vorbesc, membrii „Corului” nu cântã– ei danseazã. Existã, dupã pãrerea mea, un hybrisîn acest exces coregrafic prin care fantasmaticulîn sine vrea ades sã prevaleze asupra ipostazieriiideatice sustinutã prin cuvinte de „Dracula”. Asacum existã si unele „tablouri” – cum ar fi acel alaparitiei imaginare a „Pãsãrii Mãiastre” în temnitã,care edulcoreazã întrucâtva liricoid poeticaprofundã a acutizãrii memoriei si imaginaruluisemnificator. În ansamblul sãu, viziunea luiHauswater e însã una puternic surescitantã,asediantã în privinta provocãrii aperceptive aspectatorului; a acelui spectator deschis relatieiduplicitare „emotie-reflectie”. În poetica ei secontopesc actantii umani directi („Dracula”,Elisabeta Barthory, paznicul Bulea) ca si cei„reîncarnati”, - dar si cinetica limbajului coregrafic,dar si, cu functie la fel de activã, valoarea de „textoperant”, schimbãtor el însusi de faze fantasmaticesub actiunea divers manevrantã a luminilor, adecorului, dar si „light-designul” complementar, -si, în ordinea semnaticii auditive, muzica de scenãspecial compusã.

Dacã n-am fi aflat din „Caietul program”cã toate acestea îsi au propriul lor „autor”, am firãmas cu impresia cã regizorul Hauswater a fostautorul integral al acestui spectacol - întratât toatecomponentele lui de de creatie se contopesc într-un registru unitar, subordonate cu alte cuvinte uneipoetici unitare – în cadrul cãreia a functionat pesemne, o „baghetã” regizoralã similarã acelei„dirijorale”. Dar ar fi nedrept- dacã nu putem sã-inumim pe toti interpretii, la fel de bine integrati si ei– sã nu-i numim, alãturi de talentatul interpret al luiDracula, Ciprian Vultur (ce ne-a oferit imagineaunui personaj complex, contradictoriu dar puternicprin forta lui reflexivã si recuperarea spiritualã) -pe cei care au asigurat coregrafia, scenografia,„light-designul” - si nu în ultimul rând muzica descenã cu inflexiuni speciale de stranietate - respectivpe Gabriela Tãnase, Alexandru Radu, LucianMoga si pe binecunoscutul maestru MirceaFlorian.

Devine obligatoriu ca acest spectacol cutotul special sã poatã fi prezent în stagiuneaurmãtoare la toate Festivalurile nationaleimportante.

Cronica teatralã

S

136 Poesis

el de al VIII-lea volum de exegezãeminescianã ( Eminescu înprivirile criticii, 2005) publicatde Constantin Cublesan e bine

scris, dar nu întotdeauna este obiectiv în judecãtilede valoare ale Domniei Sale. Datoria comentatoruluieste sã accepte sau sã respingã anumite afirmatiiori sã corecteze erorile.

De altfel, ici-acolo, acceptã fãrã spirit criticsi greselile autorilor din cãrtile pe care le analizeazãsi comenteazã (55 la numãr). Numãrul autorilor depînã la acest volum sunt în numãr de 319, iar în totalsocotind si în aceastã carte de 374 si nu sunt toate!Sigur, unii autori au scris mai multe cãrti.Eminescologia s-a multiplicat, dar, în general, a bãtutpasul pe loc. Oricum cãrtile Domnului ConstantinCublesan privind biografia, opera în context nationalsi universal, contributiile documentare, editii,bibliografii, volume colective, reeditãri, traduceri etc.ale lui M. Eminescu ori despre el devin mijloace deinformare bibliograficã deosebit de utile pentru stiintaeminescologicã. „Bibliografia e o disciplinã severã,exigentã, darnicã în bucurii…” (Perpessicius).

Încã de la început, în cartea: Bucuresti.Pe urmele lui Mihai Eminescu, 2000, autorul

acestei cãrti identificã locuintele poetului din capitalatãrii, lucru încercat cândva de A.Z.N. Pop si ironizatsi ridiculizat de Al. Piru, dar nu aminteste cã poetula locuit timp de douã luni într-o camerã la parter înCasa Rerdich din fosta mahala Gorgani, larãscrucea strãzilor Belvedere si Domnita Anastasia,vis-avis de casa Tãtãrescu, azi muzeu, în apropiereaLipscanilor. Casa astãzi, ca si altele, nu mai existã,dar s-a pãstrat o fotograficã în culori a ei, reprodusãde Al. Husar în revista Manuscriptum.

Iatã, de pildã, la p. 15 unde se dã un citatdin cartea Zoei Dumitrescu Busulenga de 14 rânduri(nu-i prea lung?): [Copilul] „se suia în clopotnitaveche, duratã din scânduri de brad si cuacoperisul de sindrilã (…)”.

Acestui text i se potriveste „o poveste” cutâlc publicatã de M. Eminescu în Timpul (1880):

„Un episcop, cercetându-si eparhia,ajunse la un sat sãrac, care l-a primit fãrãsunet de clopote.

Episcopul se cam supãrã de aceasta si-i zise preotului:

- Bine pãrinte, se poate sã mã primitiasa, fãrã a trage chiar clopotul?

- Preasfintite stãpâne rãspunse bietul

ISTORIELITERARÃ

GRATIAN JUCANEminesciana

C

Poesis 137

preot, sânt o mie s-o sutã cuvintepentru a mã dezvinovãti.

- Din mia si suta ceea de cuvinte n-aiputea sã-mi spui si mie câteva?

- Mai întâi de toate, Preasfintite,biserica noastrã nici n-are clopot”.

Tot asa si cu clopotnita, pe care se suiacopilul Mihai Eminovici. Text frumos scris, darneadevãrat. Pe vremea copilãriei viitorului poet,petrecutã la Ipotesti – Botosani, satul „natalavâlcioarã” alcãtuitã din 17 cãsute acoperite cu paiesi stuf, clopotnita – clopotul – era legat si atârna decraca unui salcâm. Ceea ce descrie si a vãzutautoarea e ceea ce s-a construit mult mai târziu,când s-a reconstruit si casa, asemãnãtoare cu uncamton C.F.R.

Efuziunile sentimentale sunt respinse decomentator (vezi p. 121), fãrã sã-si dea seama defelul în care poetul a fost receptat si a pãtruns cuinima unor cercetãtori. E un mod în care posteritateaîl pretuieste si admirã. Criticul nu întotdeauna esteconsecvent si „ ca tot românul impartial”. Nu-i plac„ditivambii”, cum afirma mai demult într-un altcontext.

Munca autorului a fost enormã, tenacitateasi perseverenta demne de admirat, stilul limpede sialert fac lectura plãcutã ca într-un roman incitant,în care mi se înfãtiseazã o panoramã de aspecte,citatele relativ bine alese, pentru ca cititorul sãcunoascã si sã înteleagã continutul cãrtii respective.Sunt apoi nuantãri si o tehnicã a compozitiei totagreabilã, ingenioasã chiar. Împãrtitã în capitolesugestive, sui generis, cartea poate fi cititã si înfunctie de preferinte. Oricum, autorul se puteaimplica mai mult în textul cãrtilor comentate, dacãar fi avut putintã sã apeleze ici-acolo si la altirecenzenti. Tonul cãrtii e mai potolit decât în celeanterioare. Poate nu-i un semn de bãtrânete!

Autorul posedã toate calitãtile pentru a scrieo bunã carte despre poet la nivelul stiinteieminescologice de azi. „Dar biografia de detalina vietii lui Eminescu, cu deplasãrile pe luni, pezile si pe ceasuri, mai are de strãbãtut încã multãcale” (Perpessicius – 1961).

În carte se scrie si despre receptivitatecriticã. Cu acest prilej, fie-mi îngãduit si mie sã dausi eu câteva exemple de receptivitate:

„Foarte frumoasã si admiratã de toti estepoezia lui Eminescu <<Strigoii>>. (…)Poezia

este puternicã în efectul ei si are, ca toatelucrãrile lui Eminescu, nu stiu ce suflaremãreatã” (T. Maiorescu).

„Superstitii de asemene si nimicuri nu artrebui sã intre în poezie. Strigoii lui Eminescudovedesc o imaginatie bolnavã (…)” (A. D.Xenopol).

Despre rãvasul popular De din vale deRovine din Scrisoarea III: „O epistolã banalã”(G. Cãlinescu); „O admirabilã scrisoare” (N.Iorga); „O minune poeticã” (L. Blaga).

Si despre o doinã din Cãlin Nebunul:„Când, în fine, apar versuri în metru scurt deaspect popular, spuse de fata tristã si singurã,jalea se preface în <<jele>> eminescianã,greierul cântã în lunã si sugereazã solitudinivaste într-o geologie pustie si corespondentagândurilor la distante planetare, într-unvocabular rural plastic si totoodatã straniumuzical:

Greierus ce cânti în lunãCând pãdurea sunã”.

(G. Cãlinescu, Eminescu, în vol. Studiieminesciene, E.P.L., [Bucuresti], 1965, p. 36-37 ori:Studii eminesciene. Antologie de Virgiliu Ene si IonNistor, Editura Albatros, [Bucuresti, 1971], Cal.Lyceum 113, p. 21).

Nu era oare mai simple, o interpretaredreaptã si adevãratã, sã se fi scris: greierul cântã înlumina lumii, fãrã „solitudini vaste, geologiepustie si distante planetare”, care, pe lângã cãsunt false, nu ajutã la nimic, nu câstigã nici critica,nici estetica si nici istoria literarã, text interpretativce induce în eroare pe cititor. Am observat si încartea de fatã comentarii ce depãsesc uneorilimitele.

ntrebarea care se pune este simplã: sunt utile astfel de cãrti pentru stiinta eminescologicã (?), stiind cã pentru examinarea

cãrtilor se cere fidelitate fatã de ele si obiectivitateîn analiza si comentariul lor. Sine ira et studio. Fãrãurã si fãrã pãrtinire, fãrã simpatii si fãrã animozitãti.

Când am publicat cartea: M. Eminescu siBucovina am deschis-o cu oda Lui Eminescu (1919)scrisã de poetul si epigramistul bucovinean GeorgeVoevidca. Domnul Constantin Cublesan în Steaua,

Î

Eminesciana

138 Poesis

Eminesciana

nr. 1/1999, citez din memorie, dacã nu mã însel, cãcin-am scriptele la îndemânã, a blamat-o pe un sfertde coloanã, afirmând cã e o poezie care pe vremurio citeau lãcrimând fetele de la pension. Rãutatea sicruzimea i-a fost fatalã însã, cãci îndatã a apãrutantologia în 8 volume, îngrijitã de Victor Crãciun siCristina (Cristiana) Crãciun, unde într-un volumfigureazã si oda poetului bucovinean, cu toate cãautorii au operat o selectie riguroasã, iar eu mi-amdat seama încã o datã cã judecata de valoare acriticului este alãturi de adevãr, cãci oda în cauzãeste una din cele mai frumoase, dupã pãrerea mea,alãturi de aceea a lui A. Vlahutã. Mãlaiul caldîmprumut se dã. Despre volumul de poezii dedicatepoetului au mai apãrut încã trei culegeri, iar eu,împreunã cu Ion Pulbere (Cluj) si Teodor Latis (Iasi)am întocmit si noi o culegere, fãrã selectie, carenumãra prin 1990 cca 500 de poezii, lucru ce aratãadeziunea poetilor fatã de M. Eminescu si denotãfelul în care posteritatea îl slãveste pe poet.

George Voevidca, dacã nu e un poet mare,e reprezentativ pentru momentul interbelic al poezieibucovinene, primul poet modern al Bucovinei, închisîn antologia poeziei bucovinene, dar ca epigramist emare.

a p. 258, Domnul Constantin Cublesan afirmã cã l-am tras de ureche, pentru nu stiu ce eroare. Îl rog sã fie convins cã n-am avut

aceastã intentie, dar vorba lui M. Eminescu: „siiadul e pavat cu intentii bune, dar ce folos?” Simã gândesc cã dacã ar fi asa, cum sustine autorul,de câte ori ar trebui sã-l trag de urechepentruneajunsurile din aceastã carte, ori dacã artrebui sã-l trag câte o singurã datã de ureche, câteurechi ar trebui sã aibã? În mitologia greacã Argusavea o sutã de ochi, Sanus douã fete, dar cu multeurechi, cine? Fiind vorba de urechi mi-am adusaminte de o epigramã a lui George Voevidca:

Unui amicPutini sunt de pãrerea ta:Cum cã urechi ai mititele –În schimb cred multi precum cred eu:Cã-i mare – golul dintre ele.

Fac prinsoare, pun rãmãsag, pariez cuDomnul Constantin Cublesan cã la p. 258 nu e vorbade Reghin si Dilema, ci de cu totul altceva. Gafacu Sighetul îi apartine exclusiv d. Const. Cublesan.

Bravos natiune, halal sã-ti fie! D-Sa considerãistoria literarã un fel de aproximatia când scrie:…”D. Murãvasu, Eminescu si literaturapopularã, apãrut la Craiova prin anii ’30 (1934-1935?)” – corect: 1936, 1938, ed. I si ed. II, iar ed.III în 1977. Vezi si M. Eminescu, Opere, vol. XV,p. 1314, nr. 21 si 26 (Cublesan Constantin,Literatura popularã (D. Murãrasu), în vol.Eminescu în orizontul criticii, Editura 45, ColectiaDeschideri, Seria Universitas, Pitesti-Brasov-Cluj-Napoca, 2000, p. 188-190. Pentru d. Cublesan carelucreazã într-un institut de istorie literarã, citez:Eminescu M., Literatura popularã, Editie îngrijitãsi prefatã de D. Murãvasu. Tabel cronologic de IonCretu, Editura Minerva, Bucuresti, 1979 (Col. Bpt.,nr. 1000-1001, p. 312 + 336 (2 vol.). Apoi : EminescuMihai, Literaturã popularã. Prefatã de D.Murãvasu. Editura Scrisul Românesc, Craiova,1996, Colectia « Clasicii români contemporani », subîngrijirea lui Marin Sorescu. Domnul ConstantinCublesan va cerceta si se va convinge singur degafa fãcutã, cerându-si scuzele de rigoare, fiindcãcititorul este indus astfel în eroare.

Si totusi …rãmâne în suspensie o altãîntrebare. Simpatii si animozitãti se resimt si încartea de fatã. Într-una din cãrtile D-Sale publicatãla Resita, autorul aminteste de 5-6 ori poemul : Cãlin(File de poveste) si mã gândeam citind cartea, undeam întâlnit o ingenioasã paralelã între acest poem siLuceafãrul, dacã nu cumva autorul va rãmâneade poveste în eminescologie, fiindcã poemul aretitlul : Cãlin (File din poveste). Pentru o astfel degresealã, Al. Piru a fãcut atâta harakiri lui GeorgeMunteanu la aparitia cãrtii acestuia : Eminescu sieminescianismul, 1997.

Eminescologia este astãzi o stiintã.Întreprinderea Domnului Constantin Cublesan,vrednica de toatã lauda, a fost precedatã de D.Popovici la Cluj si G.C. Nicolescu la Bucuresti, careau consemnat si comentat selectiv, la timpul lor,cãrtile despre M. Eminescu cu puterea personalitãtiilor, încât Bot a si scris despre D. Popovici si portretulcomentatorului în astfel de cazuri.

Matei Cãlinescu a publicat o carte : Titanulsi geniul în poezia lui Eminescu, în care serecunoaste cu usurintã. D. Popovici cu Poezia luiEminescu, 1948 (litografiat), mai târziu tipãrit : 1969,1972, 1988. Cine a citit pe D. Caracostea si D.Popovici îi va recunoaste în Eminescu sau despreabsolut, cartea Rozei del Coate. Zoe Dumitrescu

L

Poesis 139

Eminesciana

Busulenga a scris o carte despre Eminescu siliteratura germanã, în care bibliografia nu se vedenicãieri. Domnul Constantin Cublesan va aveabunãvointa sã ia în discutie cândva aceste cãrti,fiindcã insistent mie îmi reclamã bibliografia, apelândla profesiunea mea de profesor. Puteam sã fiuprofesor fãrã sã scriu un rând despre M. Eminescu,tot asa cum puteam sã fiu director, inspector, lector,fãrã sã fiu membru de partid. Functia de profesor,muncã nobilã, dar modestã, a fost pentru mine unmijloc de a-mi câstiga existenta si nu are de a facenimic cu cercetãrile mele despre poet. Sunt douãlucruri total deosebite. Mi-am publicat cãrtile în tirajemici pe cheltuialã proprie. Dacã dãdeam sibibliografia, chiar am dat-o în unele, aceasta întreceaspatiul grafic mai mult decât textul propriu-zis. Oriinteresul meu era sã public textul, nu bibliografia,cãci altii inspirându-se din ea, ba si plagiindu-mã,au scris articole.

Revin la cartea în cauzã. La p. 32 e vorbade R. Kunisch si cartea sa : Bukarest und Stambul,cicã ed.II. Cartea a apãrut la Berlin în 1861 si nu acunoscut nici o altã editie. În 1866 si 1869, printr-untruc tipografic s-a schimbat coperta, foaia de titlu sititlul cãrtii. Pe aceeasi paginã autorul afirmã: „IonelBota eîndreptãtit astfel sã conchidã:<<folclorul cãrãsan – inspirator alLuceafãrului eminescian>>.” În fond, da, darcum? În cartea fratilor Schitt: Povesti valahice (înl. germanã), 1845, nu existã nici o poveste: Fata îngrãdina de aur, asa cum se afirmã! Povestile le-acules numai Albert, inginer agronom, care le-a tradusîn l. germanã si care a stat în douã rânduri în Banat,în Oravita si Iam. Cu ajutorul unor cunoscuti dinaceste localitãti si împrejurimi, a cules din folclorullocului. Demn de remarcat e faptul cã a învãtat limbaromânã, ba a si cãlãtorit prin Ardeal. Fratele sãu,Albrecht, profesor de istorie în Stuttgart, a îngrijitcartea pentru tipar, cu o introducere în care seobservã si influenta fratilor Grimm. Cartea a fostsalutatã în presa noastrã de G. Barit. Dupãpublicarea cãrtii culegerea povestilor a continuat sis-au publicat în revista Hanshlatter (1857-1859)din Stuttgart, o foaie de familie. Asa cã R. Kanischdin aceste povesti publicate în revistã s-a inspirat,le-a contaminat si transfigurat, compunând Fata îngrãdina de aur.

M. Eminescu la Berlin a cunoscut prinMozas Gaster cartea lui R. Kunisch: Bukarest undStambul, Berlin, 1861 (ed. I), în care a întâlnit douã

basme românesti din Banat (în l. germanã): Fataîn grãdina de aur, ce stã la temelia subiectuluidinLuceafãrul (Legenda Luceafãrului, cum s-aîntitulat initial) si Frumoasa fãrã corp, pe care le-a tradus si versificat.

utorul cãrtii are infinite disponibilitãti de a comenta orice carte din context eminescian. Cartea lui Cãlin

L. Cernãianu despicã firul în patru, fãrã succes sifãrã sã aibã dreptate. Cea a lui Theodor Codreanu:Mitul Eminescu e asemenea. Apropierea de Byron,privind aspecte ale comparatismului, fãcutã de VasileVoia, e binevenitã, dar la p. 131, autorul nu e asa deblând si bun, asa cum a fost cu altii. Apropierea depoetul englez a fost splendid ilustratã de D. Popovici,Byron e punctul ce fixeazã locul lui M. Eminescu înliteratura universalã: „opera poetului românproiecteazã lirismul interiorizat al lui Leopardiîn vastele perspective ale poeziei byroniene” (D.Popovici”.

Rodica Marian, dupã teza de doctorat cuLuceafãrul, a publicat o carte privind metaforeobsedante la M. Eminescu, analizând si poezia Pestevârfuri, comentatã anterior în chip superb de D.Popovici. Relativ la substantivul lunã redau aici dineminescologie niste statistici, spre stiintã sicunoastere. Astfel: Dimitrie St. Vasiliu (Bacãu) acercetat în 1890 pe baza editiei Maiorescu:Cuvintele si rimele din poeziile lui Eminescu,arãtând cã poetul a întrebuintat 2890 de cuvinte,între care substantivele sunt cele mai numeroase.Cel mai frecvent e substantivul lume, apoi verbul atrece si adjectivul dulce. Tot în acel an Aurel C.Domsa (Sibiu) în „Luna” la Eminescu a fãcut oanalizã statisticã si stilisticã, arãtând si el cã dupãsubstantivul lume, cel mai întrebuintat substantiv elunã. Tot despre luna eminescianã a apãrut cu aniîn urmã un articol în Contemporanul.

Poate cã poetul a vrut sã-si intitulezevolumul de poezii: Luminã de lunã, cum e fãcutîntr-o editie S. Scurtu. Apoi e de mentionat statisticalui D. Murea, care a comparat lexicul lui M.Eminescu cu lexicul lui Paul Valery, ajungând laconcluzia cã limba românã e tot atât de romanicãca si limba francezã.

La p. 196-197 e amintitã analiza poeziei O,mamã…, fãcutã anterior tot de D. Popovici, ca siprimele strofe ale Luceafãrului, care ar trebui

A

140 Poesis

si fosti alesi de-ai lui A. Pumnul, atunci studenti, caV. Bumbac si altii.

Autorul acestei cãrti face pertimenteobservatii. Pintea din când în când sã facã apel si laalti cercetãtori, care au scris despre unele cãrticomentate de Domnia Sa, configurând astfel oconstelatie a eminescologiei. Scriind despre M.Eminescu si religia, ortodoxia, putea fi amintitã sibrosura lui I. M. Rascu: Eminescu si catolicismul,1935, pe care a recenzat-o si D. Popovici, ori altele.

Nu subscriem în totalitate la cuvinteleelogioase ale Domnului Teodor Vârgolici la adresaacestei cãrti. Îl amintesc aici, pentru cã numai pemine si pe Domnia Sa, criticul Al. Piru ne-a acuzatcã ne-am ”pãcãlit”, citând din scrisorile lui I.Creangã cãtre M. Eminescu, deoarece criticul nule-a gãsit în vol. De Opere, XVI, 1989, destinatcorespondentei (editie academicã cu pãcate),considerându-le inventii si falsuri, pe când ele aufost reproduse în vol. Opere, XV, 1998 (atentie laani!), p. 1233-1234, asa cã criticul nu a avut dreptate,nedreptãtindu-ne pe amândoi.

Domnul Constantin Cublesan vrea sã mãconvingã pe mine cu dictionarul în mânã (p. 256-259) cã medalioanele pe care le-am scris eu suntpopularizãri, D. Vatamaniuc le-a botezatcompilatii, ori în spatele lor este o bobliografieexbaustivã, aducând de fiecare datã câte ceva nou.As dori sã mi se punã textele pe douã coloane casã mã convingã. Vreti un model de copilatie? Cititiarticolele: Eminescu la Viena (p. 41-46) siEminescu la Berlin (p. 47-50) de DimitrieVatamaniuc din cartea: Maxim Marin (Hreg.), Zum100. Todestag Mihai Eminescus (1850-1889),Romanisticher Verlag, Bonn, 1991, si apoi G.Cãlinescu, Viata lui Mihai Eminescu. D.Vatamaniuc, pentru cã i-am arãtat omisiunile sigreselile m-a numit „contabil” si „papã infailibil”.Insulta e arma lasului! Al. Piru l-a numit„ incapabil” în disocierea fenomenului literar de celcultural.

Eu am scris despre „îmbinãri decunostinte”, Domnul Constantin Cublesan mãreduce la „îmbinãri de cuvinte”, altfel zis un fel deapã de ploaie. Pe amândoi îi felicit din toatã inima sile urez glorie nemuritoare în veac.

introduse în manualele de liceu, dacã vrem sãridicãm într-adevãr nivelul învãtãmântului mediu,decât sã scriem în manualele editurii Corint cãmustata ciobanului mioritic are culoare „blonddeschisã”.

a p. 33, autorul aminteste din noude „luarea bacalaureatului” decãtre poet. La sfârsitul lumii iunie1872, M. Eminescu si T. Maiorescu

s-au întâlnit la Botosani, iar poetul i-a povestitcriticului, cum I. Bãdescu, publicându-si volumul dePoezii, Pesta, 1868, în 300 de exemplare, fiecaresutã a dedicat-o tot altei personalitãti a timpului,distrându-se pe seama acestui fapt, mai cu seamãpe spusele lui I. Bãdescu: „Ce, nu sunt poeziilemele?”

Ce fãcea poetul la Botosani? Se distra cuToma Micheru, violonistul, si cu Nãtãlita, soraacestuia, poetã si asta, dar desigur îsi dãdea examenela liceul din Botosani, într-o comisie de profesori,alcãtuitã de director, junimistul A. Lambrior, larugãmintea lui T. Maiorescu. Venise T. Maiorescula Botosani, pentru un proces, cum credea E.Lovinescu? Nu! El venise sã sustinã pe poet pentruobtinerea certificatului de bacalaureat. Cele relatatede M. Eminescu au fost notate de critic în jurnalulsãu, Însemnãri zilnice: „povestit de M. Eminescu,Botosani, 28 iunie 1872.”

Înscrierea târzie a poetului la Universitateadin Berlin se explicã si prin faptul cã poetul a trebuitsã-si procure din tarã si un certificat de bunã purtare,cum cerea regulamentul Universitãtii din Berlin:„Cine doreste sã fie înmatriculat la Univeristateadin Berlin (…) în cazul în care este strãin, trebuiesã se legitimeze printr-un certificat de bunãpurtare adus din tara sa de origine”, cum a arãtatVictor Crãciun.

Domnul Constantin Cublesan vreadocumentul. Si eu as vrea. Si cum el nu este,suntem în lumea ipotezelor, mai mult sau mai putinaproape de adevãr.

La p. 223-227 se vorbeste iar despre întâiapoezie din Lãcrimioarele învãtãceilor…, care însãnu apartine lui M. Eminovici, cãci trebuie sã negândim cã printre colaboratorii acestei brosuri erau

Eminesciana

L

Poesis 141

etre Stoica (15 februarie,1931 - 21 martie, 2009),bãrbatul frumos, cu barbãrebelã si pãlãrii pitoresti,

mã impresiona si atrãgea prin aerul firesc, de nobleteinterioarã, pe care-l rãspîndea, cu ferealã,neplãcîndu-i sã fie vizibil, dar nici sã lase umbrã pecei din jur. Vocea, cu modulãri calde, privireaintensã, dar nu agasantã, îmbrãcãminteaneostentativã, gesturile linistite, totul la el chema înjurul sãu, îti fãcea loc într-o majestate a comuniunii.L-am întîlnit tîrziu,(1 era deja aureolat de foarte buneleecouri ale traducerilor sale din poezia austriacã sigermanã, dar si de „arheologiile” unei poetici „retro”,perceputã (neoficial) subversiv, ca precursoare apostmodernismului, printr-un stil cu intemperantãautoironicã (C. Ungureanu), a biografismuluimãrunt, a „livrestilor ironici” (Al. Cistelecan).

Poezia lui Petre Stoica mi-a fost mereu un

refugiu, anteic, de reîncãrcare a unor energii pierdute,a limbajului uscat, sleit, din cãrtile unuipostmodernism concentrat pe experienta sivirtuozitãtile textului. Nu un refugiu de „picturãnaivã”, a vetustetilor patriarhale, ci unul tonic, prininterferenta si tensiunile unor locuri comune, prinreasezarea obiectelor insignifiante din jur într-uncîmp energetic capabil sã trezeascã dilatãri aleprivirilor noastre optuze, uzate. Critica literarã fisase,deja, cu interes demersul sãu liric de la notatia„netransfiguratã” cu inserturi „integraliste” si de„bucolic nutrit de culturã” (E. Simion), la aceea de„restaurator” al „fabulosului mic, domestic” (N.Manolescu). Însã refugiul tonic, de complexenergetic al „piramidei” pe care îl cãutam la PetreStoica, îmi era acordat de „clasa” pe care-l impuneastilul sãu dezvoltat „în marginea comentariului defapt divers” (C. Ungureanu). Pe toate acestea le-am urmãrit, cu reale delicii, în cãrtile „ultime”

P

GEORGE VULTURESCUMesagerul bibliofililor

In memoriamPETRE STOICA

142 Poesis

In memoriam

parvenite cu semnãtura poetului – vizitamaestrului de vânãtoare, Vinea, 2002 si pipa luiMagritte , Brumar, 2005.

olosindu-se abuziv de cîtevacuvinte cu sens diaristic – „notitã”,„ fapt divers ”, „stiri” – poetulinduce în textul sãu credibilitatea

unei mãrturii, a unui „jurnal” evenimential.(2 „Faptuldivers” (nu mai putin de 7 titluri în vizitamaestrului…) tine aici locul si functia „ramei” înpicturã: delimiteazã, focalizeazã, dilatã contururileobiectelor. Evenimentul este însã mimat, doardensitatea relatãrii induce senzatia de desfãsurare,de participant/martor la ceva ce se întîmplã: „pemarginea santului/fumau si depãnau anecdoteobscene/stropite cu rachiu puturos// unul nu a vãzutsurparea digului/ unul nu a vãzut cum puhoaieleînvolburate/ mãturã din calea lor recolte neculese/turme de oi sine de cale feratã// când apa mâloasãle-a ajuns aproape de umeri/ si-au amintit cã e timpulsã plece acasã” (fapt divers). Dacã ne-am obisnuitcu un topos localizabil la Petre Stoica în Banat (un„târg” din „marginile Europei centrale”) acum axaevenimentialã nu are un orizont identificabilgeografic, cît unul radicalizat simbolic: „între gloriesi nimic” (cadril), „golful solitudinii mele” (pânãla sfârsitul sfârsitului). Singurul reper – ramã înramã -, mai vechi, de altfel, este camera poetului,unde focalizãrile se îndreaptã spre douã repereconcrete – usa si fotografiile din „rame vagprãfuite” – ambele încãrcate de aceeaºi semnificaþie(iesire, asteptare, trecere dintr-un plan profan într-unul sacru, al revelatiilor), numai cã una estedeschisã spre prezent/viitor, iar fotografiile sunt opoartã spre trecut. Rotirea usii în jurul tîtînii – spreprezentul „de afarã”, dar si spre un „dincolo” dinviitor-pare în legãturã cu miscãrile acelor deceasornic, simbolizînd trecerea („laba timpului”,„molozul orelor”) spre un singur anotimp – iarna(„usa înghetatã” în notitã/ianuarie; „vântul ierniiintrã usor pe sub usã” în înserare). Este un anotimpsuspendat în timp, al înfãsurãrii sinelui (ca în desenulspiralat al lui Brâncusi – Sinele meu, oarecum), alretragerii fiintei în eul sãu propriu într-un exercitiugrav (numit „manevrele de toamnã”) de „extragerea unor esente subtile” care „vor arãta cã suntemvamesi la granita/ dintre somn si nimic”. Acum nue loc de mistificãri, biografia diurnã, mereu gonflatã,se retrage într-o conotatie psihicã, acum drama de-a-fi-în-lume (in-der-welt-sein) este chiar drama

fiintei, a finitudinii ei: „privesc ascult îmi sorbcafeaua…//…ajunge am obosit// spun politicosnoapte bunã fumãraiei/ si astept întâlnirea cu somnulcare vindecã” (privesc si ascult). Tonalitatea ebacovianã, directetea versurilor e robustã darhalourile de oglinzi contin angoasa: „tac si ascultmã absorb aromã dulce/ de castane coapte iarna//sunt aici sau într-o veche oglindã” (Elegieprenocturnã). Camera nu e un teritoriu securizant,o „insulã” de refugii exotice, este un „loc decupatde timp”, a unei întîlniri mereu amînate în care nuse stie ce rol putem juca: „mã asez la masãîmbrãcat/ în haina actorului rãmas fãrã rol” (Niciazi). Protecþia „usii” e iluzie, o perdea de fum, poetulnu întretine falsa sperantã spre un miraculosluminos, dimpotrivã, reteazã oblic perspectiva: „…fiilinistit vine si acea zi/ pasãrea va intra în oul dincare a iesit/ apa din pahar îti arde gâtlejul/ scrisorilevor rãmâne pe masã necitite/ culorile orasului sevor retrage/ într-o mlastinã colcãind de viermi…”(Consolare în fa minor).

Spuneam cã „fotografiile” de pep e r e t i icamerei sugereazã altfel de „usi”, o iesire în sensinvers, spre trecut. Ele devin ceea ce Gh. Grigurcunumea la Petre Stoica „sursã de limbaj”, setransformã într-o „texturã de metafore”, de „jerbeasociative”. Sunt chipuri linistite în fotografii carepermit contemplarea, care devin „confidente” –liniile lor prind culoare sub ochii nostri, revin la„viatã”: la unul „luceste” nodul de la cravatã, la altulcalul e „gata sã sarã din cadru, iar unul se întoarcedin Europa „cu un mãnunchi de violete” (Mortiidin casã). Dar sunt si „mortii insomniaci”, cei care„repopuleazã” noaptea casa: „mortii scotocescsertarele dulapurilor/ îsi cautã testamentelecontractele hârtiile/ atestând o veche obârsie ruralã/habar nu au ei cã nimic n-a rãmas/ decât litere frântestantate de praf…” (Casa poetului din Jimbolia).

Gravã, cu semnificatii ontologice care trecdincolo de recuzita suprarealistã si oniricã (a sevedea interferenta planurilor în poeziile Inmemoriam Alin Gheorghiu, Aventura pipei,Realitate si duiosie), poezia lui Petre Stoica esteun tulburãtor jurnal al senectutii, ca initiere, caprag spre finitudine (în sens heideggerian, filosofcare nu-i era strãin). Nu existã aici o fervoarereligioasã, nu sunt reprosurile unui Iov credincios,nu se întrevãd revelatii: „descifrez anevoie încâlcitesemne”, spune poetul. Accentul nu cade pe „ce vafi”, pe un „dincolo” fãrã pariu, ci pe aceastã treaptã(ultimã) a senectutii cu sclipirile ei de amurg ocrotitor.

F

Poesis 143

coapsa femeii piatra si crupa calului/ sunt diamanteforme slefuite de uneltele/ vântului nãscut învioloncelul cu corzi de infinit// acolo simbolurile îsiaratã învelisul transparent// acolo nu existã bâtesteaguri himene sfâsiate//acolo moartea arhitecturãmuzicalã/ o nesfârsitã trenã de miresme rare//mesagerul bibliofililor mã îndeamnã: / omuleschimbã-ti vesmintele si ia-ti adio/ de la realitateade la concretetea zilei / ce însumeazã pansamenteuzate drojdie ideologie fezandatã// repetã: ia-ti adiosi pleacã/ în ciuda faptului cã nu vei ajunge niciodatã”(Mesagerul bibliofililor).

Note:1)Dupã 1990, la Botosani (editiile FestivaluluiNational de poezie „M. Eminescu”), Bucuresti, si,într-o singurã descindere în Nordul sãtmãrean, în2005, adus cu masina de primarul din Jimbolia, cînda acceptat sã-i înmînez premiul „Frontiera Poesis”al orasului Satu Mare, într-o ceremonie de neuitatoficiatã în Catedrala ortodoxã „Adormirea MaiciiDomnului”.2)Nu vom aborda aici reversii ale (anti)socialuluipe care unii critici încearcã sã clãdeascã o„rezistentã” a poeticii lui P. Stoica. Poezia sa are o„reactie întârziatã” la faptul social (vezi poemeledespre deportãrile bãnãtenilor în Bãrãgan), ca operceptie de fundal. În cele cîteva poeme (din vizitamaestrului de vânãtoare) cu iz „politic” repulsiafatã de temã este vizibilã la nivelul limbajului:cuvintele sunt tãiate scurt, boante, înfipte în textprecum cuiele în sicrie („balegã autohtonã”,„maimute miliardare”, „fumãraie democratã”,„maestrii de vânãtoare ai parlamentului”, „aristocraticu blazon de tinichea auritã”, „imixtiunea preseiscrise” etc.), trãdînd reabilitarea unui spirit defensivpe o linie a „pamfletarului” (C. Ungureanu), vizibilãsi la un poet de generatie precum St. Aug. Doinas(din Vânãtoare cu Soim si Lamentatii).

Întîrzierea în senectute, deliciile mãrunte (cîte aumai rãmas) ale cultivãrii mãrarului, ale asteptãriiscrisorilor, contemplarea vrãbiilor si a urmelor depe zãpadã, toate umplu zilnic „jurnalul” cu reflectiiamãrui, nu de sceptic mîntuit, ci de un olimpianismrobust (bine conturat în Manevrele de toamnã):„împãcare este numele tãu bãtrânete”(Singurãtatea nobletea ei). „Gama minorã” (N.Manolescu) tine doar de restrângerea suprafeteievenimentiale, nu de tensiunile detaliilor: „Am sositacasã/pe-un umãr purtam voiosia pe altul teama//mucegaiul pâinii-mi reprosa îndelungatã absentã/cartofii încoltiti îsi etalau sfârcurile otrãvite//pãianjenul mã privea sfidãtor/ umbrele din unghereagitau satâre// în mobile se cuibãrise duhul dupã-amiezilor toride/ iarnã se fãcuse îndãrãtul tablourilor// numai pasãrea/ pasãrea galbenã dintre rafturilebibliotecii/ mi-a spus bun-venit” (Numai pasãrea).„Domesticitatea” poeziei sale nu trebuie vãzutãnumai în relatie cu îndeletnicirile umile ale cãmãrii,ci cu aceea de reflectie asupra fiintei, a religiozitãtiide chivirnisitor al clipei. Nu vamesul fariseu carenumãrã si taxeazã pelerinii la rãscruci, ci acel vamesal granitelor interioare, dintre „somn si nimic”, vamesal „artei de-a spune vietii: destul,” precum în acestPoem robust, I: „Ghemuit lângã soba pâlpâindmediocru/ fac scãderi si adunãri mereu/ adunãri siscãderi// sunt contabilul senectutii mele…”

rofund umanã, poezia lui PetreStoica joacã rolul îngerului –însotitor, ca mesaj suprem alCãrtii, al „bibliofililor” care cred

într-un „tinut o patrie/neconsemnatã pe nici o hartã”.E aici, „marele cod” pe care-l transmite aceastãpoezie: ridicarea unei interdictii de a acceptanelinistea atunci „când tot ceea ce poate fi trãit afost trãit” (Northrop Frye): „mesagerul bibliofililorîmi spune/acolo perfectiunea atinge apogeul/ fructele

In memoriam

P

144 Poesis

In memoriam

Memorii, jurnale

- Amintirile unui fost corector , 1982- Caligrafie si culori, 1984- Viata mea la tarã (însemnãrile cultivatorului demãrar), 1998

Traduceri

- Georg Trakl, 59 poeme, 1967- Ernst Toler, Omul si masele, 1972- Yvan Goll, Noul Orfeu, 1972- Georg Trakl, Ruh und Schweigen, 1972- Johannes Bobrowski, Poeme, 1974- Ernst Stadler, Cuvîntare solemnã, 1975- Nikolaus Berwanger, Trãiesc printre rînduri,1981- Georg Trakl, Tînguirea mierlei, 1981;(A mai realizat antologii din poezia germanãmodernã – 1967; din poeti irlandezi, finlandezi sisuedezi – 1968, din poezia austriacã modernã –1970, din poeti expresionisti – 1971; sau cînteceafricane – 1975)

A îngrijit antologii din poeziaromânã:

- Efigiile naturii (cu Mircea Tomus), 1971;- Orasul furnicar, 1982- Fluturi, pãsãri, cai…, 1983;

Poezie:

Poeme – 1957Pietre Kilometrice – 1963Miracole – 1966Alte poeme – 1968Arheologie blîndã – 1968Melancolii inocente – 1969O casetã cu serpi – 1970Bunica se asazã în fotoliu – 1971Sufletul obiectelor – 1972Trecãtorul demult – 1975Iepuri si anotimpuri – 1976O nuntã de cenusã – 1977Un potop de simpatii – 1978Coplesit de glorie – 1980Prognozã meteorologicã – 1981Întrebare retoricã – 1983Numai dulceata porumbelor – 1985Tangou si alte dansuri – 1990Piata Tien An Men II – 1991Visul vine pe scara de serviciu – 1991Manevrele de toamnã – 1996Uitat printre lucruri uitate – 1997Marea pururi marea – 1997Sambelan la curtea coniacului – 1999Insomniile bãtrânului – 2000Vizita maestrului de vânãtoare – 2002Vesnic absentã, vesnic prezentã – 2002Carnaval prenocturn – 2004Pipa lui Magrite – 2005Ultimul spectacol – 101 poeme – 2007

Petre Stoica

2005 - În CatedralaAdormirea Maicii Domnului -

Satu Mare

Poesis 145

In memoriam

Premiul Poesis si alorasului Satu Mare - 2005Primarul Iuliu Ilyés decernîndpremiul în CatedralaAdormirea Maicii Domnului

Satu Mare -Petre Stoica alãturi deIoana Crãciunescu

PETRE STOICA la ZILELE “POESIS” - 2005alãturi de G. Vulturescu, Viorel Spiridon, Cornel Ungureanu,Ramona Mois (Poesis), Gh. Glodeanu, Mircea A. Diaconu, CassianM. Spiridon

Foto: Ioan I. Moldovan

146 Poesis

In memoriam

Mesaje scrisecu cernealãsimpaticã

Oct. 1982 - Casa Pogor (10 anide la deschiderea muzeului): AnaBlandiana, Petre Stoica, VirgilMazilescu, Mihai Sora, Emil Brumarusi Lucian Vasiliu

foto: C.L. Rusu

Azi noapte mi-a intrat administratorul în casãtrãgea si trântea pe jos sertare si sertãrasedezlipea timbre fiscale îsi tãia unghiile cu forfecuta buniciipângãrea spatiul dintre substantivele si adjectivele melemi-a spart lentilele ochelarilor dar eucontinuam sã urmãresc miscãrile sale nerusinatemã cãuta îndãrãtul dulapului îndãrãtulculorilor din tablourigãsea numai sãpãturile timpuluieu stãteam la masa mea de scrissi priveamcum administratorul fiinta astacu burtã hidropicã si picioruse de muscãse transforma în plantã agãtãtoare

dimineata l-am întâlnit pe Virgil Mazilescuspunea indignat domnule esti un imbecil

de ce nu l-ai ucis era doar administratorul meuîn sfârsit lasã-l dracului si ascultã-mi ultimul vers

<< eu sunt realitatea bã realitatea palpabilã >>Administratorul acesta nu doar cã nu e simpatic, dar este, nu-i

asa, si un personaj cu aurã funestã. Un corb rostind lamentatia:Nevermore !

Un alt poem de Petre Stoica începe asa :Dupã moartea mea dati piatra la o parteveti gãsi mesaje scrise cu cernealã simpaticã

Nu vi se pare cã sunã mai degrabã a sfârsit ? Viorel Muresan

Fie de la noi, fie de aiurea, administratorii nu sunt persoanelecele mai agreabile. Toatã lumea se fereste de lipsa lor de umor, deputerea inespugnabilã ce li s-a dat, de crunta-le morozitate. Dacãintrã si în literaturã, pe usa din fatã sau pe cea din dos, asta nici nuconteazã, intendentul devine un personaj cu aurã funestã. LaCaragiale ori la Cehov, la Kafka , ori la Canetti, oamenii birourilordovedesc aceleasi gesturi si apucãturi mecanice, respectarea oarbãa ordinelor, chiar înmultirea lor unde este posibilã, metabolism demaniac.

La Virgil Mazilescu, Administratorul vine pe finalul operei,parcã tras dupã ea de o perdea grea de-întuneric, purtatat apoi caun sal peste o prãpastie. Administratorul are un nimb al fatalitãtiipânã si atunci când poetii îl împrumutã unor prieteni. Asa cum aiîmprumuta cuiva bucãti mari de realitate.

Când am aflat, din ziar, despre moartea poetului PetreStoica, am recurs la gesturi care nu puteau urma nicio altã ordine :am scos cartea din raft, m-am asezat în drepul ferestrei, am citit,trist, poemul Administratorul , am închis cartea la loc, am urmãritapoi jocul unor fulgi târzii de martie, fãrã bucurie, cu rãceala ochilorgoi :

Poesis 147

Totdeauna mi-am dorit o pergolã cu zorele sã amsi din banii de la Premiul National ,,Lucian Blaga”am salvat o sumã si mi-am pus sub geamdorita pergolã de zorele cu vagasperantã cã vor ajunge pânã la marginea cerului.Odatã îndeplinitã aceastã arzãtoare dorintã,cronologic,cine credeti oare, dintre toate fiintele cartierului,cã-mi ureazã de atunci bunã dimineata ?Clientii de la cabinetul stomatologic ?Strãinii de pe stradã sau precupeatade zarzavaturi si flori de la intersectie ?Ati ghicit ! Zorelele ! Prin pâlnia lor albastrãîmi dau în fiecare dimineatã o lectiede bun simt, de dragoste de viatã.Oare cum sã le rãsplãtesc aceste servicii sonore?Tu, cititor, mã scoate din ceatã si fum, mã învatãcum sã le rãsplãtesc oare, urãtura ?Mãcar dacã ar fi niste flori carnivore,ca sã le pot repara dantura !...

LUCIAN PERTA

Parodii

Viorica Rãdutã

Nastere afarã din ea(din ,,Poesis”,nr. 215-216-217/2009)

terminã naibii odatã barcaaceea începutãacum 22 de ani si vezi de-ti strânge poemelebune

cã dupã ploaia asta parcã din coastade drac nãscutãau cãzut toate podurile înspreUniune

asa îmi spun cam de trei zile toti bãrbatiicare cunosc viata de apã si de uscat

fiindcã au fost prea multede apã inundatiiacum si de poemevãd cã s-au speriat

ba unul din ei pe nume Iov a zis Doamne ajutãsi considerând cã-i mai bines-a tot dus pe apã c-o plutã

astfel acestea sunt patimile lor dupã mine

Laurian Lodoabã

Pergola cu zorele(din ,,Poesis”,nr. 215-216-217/2009)

148 Poesis

detectez orice seismîn trupul tãu, poezie,încã din comunism—din facultate aveam o teorieprivind rolul prospectiunilor magnetometriceîn vindecarea de simetriea cuvintelor bolnave;în cercuri din care nu pot iesi, concentrice,le-am adunat pe cele cu rãni gravesi le-am lãsat curcubeul,ca o invazie,sã muste din rãnile corpului lor—fapt despre care mai departe,pe hârtii botite de ocazie,chiar am scris o carte,singura nepremiatã ulterior—mai am un manuscriscare încã scârtâie la fiecare os,de aceea în el voi face în sfârsitportretul tãu, poezie—durabil si frumos,numai si numai chirurgical, din cutit :un vers pe fatã, unul pe dos !

Dan Bogdan Hanu

Muscãturi deghizate(din antologia ,,Poeti români invitati laCongresul National de Poezie”,Botosani 2004)

Liviu Apetroaie

Eclesiastul(din antologia ,,Poeti români invitati laCongresul National de Poezie”,Botosani 2004)

Mi s-au scurs rapid printre degetetoti banii de la premii, la berãrie,ce Dumnezeu, reculege-te,mi-au spus prietenii-îngeri, si mai scrie.

Toti trecem prin asta pân’a deprindegeometria desertului sentimental,odinioarã câmpie cu flori cât cuprinde.

Cu ei din nou m-am lãsat luat de val,iubitor de filozofii, de mistere si vis,betiile crunte m-au amãgit total,nu aici voi gãsi vreo viziune de scris

Eu sunt dintre cei care au întelescã alegorii pe papirus s-au scris în excessi-s multe acum palimpseste,

De aceea pot spune, dacã-s întrebat,de avem poezie—da, am demonstrat,sub papirus mai este ce este !...

Parodii

Poesis 149

Parodii

Dan Mircea Cipariu

Poveste de luat în seamã(din ,,Poesis”,nr. 215-216-217/2009)

nimic din ce eu maria petrarca rilke scriu

nu este lipsit de importantã

toate poemele mele sunt marfã, sincer sã fiu,ca o stea cãzãtoare, încã de la distantã,

pe toate sau în marea lor majoritate

le-am scris între douã Tabere Nationale,profesoral,

si la Poarta Schei, numãrul 4, în singurãtate

nu de mult, pornind de la probleme de vocabular,

câtiva critici m-au împuscat în aripã cu urã,dar le-am spus si le-am scris : ,,în zadar,o sã vã stau ca o piatrã de moarã-n lecturã” !

Adrian Alui Gheorghe

Poetul bãtrân îsi declamã faima(fragment din fragment)(din ,,Poesis”,nr. 215-216-217/2009)

Am vrut eu multe de când am cãzutca înger între cuvinte,dar mai mult si mai mult am vrutsã le fac sã le iasã din minteideea cã nu toate pot face poezie.Desigur cã unele au urlat,altele au scrâsnit si altele s-au amuzat,constiente de ce urma sã fie.

Fãrã alte ceremonii insidioase,într-o complicitate vinovatã,s-au hotãrât toate de-odatãsã nu se mai lasefolosite decât perechi-perechi, rimate,în absenta rimei nemaiexistând intimitate,dar nici eu nu m-am lãsatsi le-am demonstratcã poezia poate sã iasã, iatã,si din cuvintele cartofi, bere, melci sau salatã,dacã sunt bine scrise româneste.Experimentul depinde unde e efectuatsi mai ales de cine îl plãteste !

150 Poesis

Parodii

Cristina Cârstea

Ultima duminicã în Shinear(din antologia ,,Poeti români invitati la CongresulNational de Poezie”,Botosani 2004)

toamnã, octombrie, Sighet…se tine Festivalul de Poezie, pe bune,au obtinut totusi bani de la buget,trecând peste globalizare si recesiune,si au fãcut o scarã din cuvinteîntre Sighet si Desesti –odatã aprobat Festivalul, de aici înaintetotul e cu ajutorul stelei polare sã-l gãsesti

anul acesta a fost soare…în umbra ipotezei cã n-ar fi fost senin,festivalul se refugia pe coridoare,în sala de spectacole si în restaurantul vecinsi se vizita, imediat dupã poezie,muzeul de pe dealul Dobãies si fosta puscãrie

dar a fost toamnã cu cerul senin,toti poetii au primit diplome de participaresi si-au cumpãrat din Sighet castane, cu cel putindoi lei mai ieftine decât la Baia Mare

între un festival si altul, la Desesti,copiii, sub îndrumarea poetului Fãt, învatãsi interpreteazã dansuri noi, strãmosesti,cântate pânã în vertebrele strigãtului, spre

dimineatã,când muzele blonde ale poetilorstrâng de pe mese resturi de pahare si cesti…

Ioan Nistor

Sighet, Desesti(octombrie, 2004)(din ,,Poesis”,nr. 215-216-217/2009)

poem din poem respir si e binetu, Doamne, asa m-ai învãtatca sã-mi pot aduce aminte si de minesi numele Tãu sã fie lãudat.

duminica, mai ales iarna,când simt pânã-n buricul degetelor

gerul Tãu purificator, îmi iau hainasi colind semnele colinelorTale neobositãnoi, poetii, fiii melcului suntemîn trecerea noastrã prin gerul cuvintelorsi secoli ne par o clipitã

iar noi, poetele, avemcurajul de-a-ntinde spre tinepãcãtoasele mâini rugãtorîmpreunate

fii Tu bun, Doamne, si din când în cândtrimite aparte

editorilor, prin semne,bun gândde-a maiscoateocarte.

Poesis 151

Programul Zilelor culturale„Poesis” – 20 de ani

Goldis” - Laudatio; Prelegeri - în sala Filarmoniciide Stat ”Dinu Lipatti” - ora 1700

Receptie în onoarea invitatilor - CentrulMulticultural „Poesis”

Ziua a III-a: „Pelerinaj cultural înTara Oasului”

Sâmbãtã - 30 mai

Deschiderea galeriei de artã – „DanART” dinNegresti-Oas a pictorului Dorel Petrehus- Lansãri de carte- Recital de poezie al participantilor - Negresti-Oas- ora 1100

Casa pictorului D. PetrehusLansare de carte: George Ardeleanu - „N.Steinhardt si paradoxurile libertãtii ” Ed.Humanitas, 2009 - ora 1300 - M-rea Bixad

Organizatori

Consiliul Judetean Satu MarePrimãria Municipiului Satu MareInformatia ZileiDirectia pentru culturã, culte si patrimoniu culturalnational a judetului Satu MareMuzeul JudeteanDanArt Negresti-OasM-rea BixadUniunea Scriitorilor din RomâniaAPLER (Asociatia Publicatiilor Literare si Editurilordin România)

Ziua I-a: „Memorie culturalã”Joi - 28 mai

Pelerinaj cultural:O floare pentru memoria poetilor (busturi dinSatu Mare – M. Eminescu, G. Cosbuc, L. Blaga,Szilagyi Domokos, Dsida Jenö, Kölcsey Ferenc; lamormintele poetilor: Dorin Sãlãjan, Ion Baias, SoltészJozsef) - ora 1200-1400

Primirea invitatilor. Prezentãri de reviste.(Grãdinã – Centrul Multicultural „Poesis”) - ora1800-2000

Ziua a II-a: „Poesis la 20 de ani”Vineri - 29 mai

- Expozitie retrospectivã:„ 20 de ani Poesis - în context sãtmãrean sinational”- Sãlile Atelierului „Aurel Popp”În organizarea Muzeului Judetean Satu Mare(str. Aurel Popp nr. 13) - ora 1000

Deschiderea festivã a Zilelor ”Poesis” - 20- Salutul participantilor- Mesaje sãtmãreneDecernarea premiilor literare „Poesis – 2009”(opera omnia, cartea de poezie, criticã, revisteculturale)- Sala festivã a Centrului Multicultural”Poesis”, (str. Mircea cel Bãtrân nr. 9-11) - ora 1100

Masa de prânz

Festivitatea de decernare a Titlului de DoctorHonoris Causa – de cãtre Univ. de Vest „Vasile

Semneazã în acest numãr:

George VulturescuAlexandru VladDaniela Sitar-TãutLucian TãmasViorel StefãnescuHoratiu StamatinVasile SpiridonOctavian SovianyNicholas CatanoyDaniel CorbuRadu CangeMarius Chelaru

Dumitru PãcuraruMihai PrepelitãMircea M. PopLucian PersaViorel MuresanGheorghe MocutaGheorghe ManolacheJeana MorãrescuBoris MarianStefan DamianSimona-Grazia DimaSimion DãnilãMarian Dopcea

Gheorghe GlodeanuHoria GârbeaAdrian Alui GheorgheLiviu GeorgescuEmanuela IlieOlimpia IacobClaudiu KomartinIzabela KrizsanovszkiGratian JucanMihaela AlbuGeorge AchimFlorica BudNicolae Bãciut