3

Cuprins• În simplitatea inimii mele, cu bucurie, am oferit toate Ep. Petru Gherghel ...4-6• frânturi de „drumuri deschise”!Pr. Dumea Emil ...7• ianuarie 1982, nr.1Bulai Alois, seminarist ... 8•editorial

Redacţia "Drumuri deschise" -1982 ...9• O inimă în exil

Farcaş Leonard ...9• “CristOs Cel înviat din mOrţi nu mai mOare” Herciu Aurelian ...10• duminiCa divinei îndurări

Galaţanu Mihai . . . 1 1 - 1 2• medjugOrje, între miraCOl şi mediOCritate

Iancu Felician . . . 1 3• Kenya: un vis devenit realitate

Roman Ştefan ...14-15• Kenya: O experienţă frumOasă pe Care O păstrez mereu în inimă

Bîrnat Gabriel ..16-17• privire retrOspeCtivă asupra anului pastOral M i l i a G h e o r g h e . . . 1 8• prin Credinţă învingi OriCe ObstaCOl

Şchiopu Iulian-Blaj Marian . . . 19• libertatea

Acatrinei Valeriu . . . 2 0• din nou În via domnului!Pr.diac. Dumitrescu Andrei . . . 21• singurătatea – O dramă a zilelOr nOastre

Turbuc Laurenţiu . . . 2 2• te provoc la fericire!Farcaş Leonard ..23• mergem şi nOi Cu tine!Iancu Raimond-Tiberiu ..24• prOvOCări din Cultura generală

Blaj Marian . . . 2 5 - 2 6• Cine eşti tu, preOtule?Roman Ştefan . . . 2 6• O sCurtă COmpletare Bucevschi Eduard-Iulian . . . 2 7• ecosfaturi Bradu Ciprian . . . 2 8• aCţiunea râsului la Om Blaj Marian . . . 2 9• isus cel Înviat

Chelaru-Dămoc Cezar . . . 3 0

Dragi cititoriA sosit momentul. Aşa începea primul număr al revistei Drumuri deschise de acum 30 de ani. Visul acelei generaţii a devenit realitate: revista a dăinuit peste ani şi ani, fiind o mărturie a trecerii prin is-toria Seminarului a atâtor seminarişti, o mărturie a faptului că ei au fost prezenţi la întâlnirea cu istoria şi au răspuns la planul lui Dumnezeu cu ei. Au în-vins lupta cu inerţia şi cu vitregiile vremii, iar noi ne bucurăm azi de roadele acelui moment istoric pecetluit de ei.

A sosit momentul să le mulţumim celor care au pus bazele acestei reviste, deoarece nu au fost zgârciţi cu viaţa lor şi au pus-o pe hârtie, deoarece au avut cu-rajul să viseze când speranţa era o utopie, deoarece au crezut în vocaţia lor, deoarece au citit semnele timpurilor şi au plăsmuit sufletului o existenţă eter-nă prin cultură.

A sosit momentul să ne arătăm recunoştinţa pen-tru toţi cei care ne-au însoţit în acest an jubiliar al Seminarului. Mulţumim pentru toate momentele frumoase trăite în acest an, pentru toate rugăciu-nile şi binefacerile primite. Mai ales, îi purtăm în gând şi în rugăciune pe vrednicii întemeietori ai Seminarului nostru şi pe cei care au făcut rodnică această sfântă lucrare prin jertfa vieţii lor.

A sosit momentul, la finele acestui an, să ne luăm rămas bun şi de la voi, dragi colegi. Vă mulţumim pentru încrederea acordată şi pentru implicarea voastră. Fără participarea fiecăruia dintre noi, re-vista nu ar fi posibilă. Tot ce vă dorim e să duceţi mai departe acest vis şi să nu închideţi drumurile deschise de alţii.

Cristos a înviat!

Redacţia

4

Preasfinţite Petru Gherghel, în numele redacţiei revistei „Drumuri deschise”, vă salutăm cu afecţiune. În anul sfânt al

Jubileului de 125 al Seminarului am dori să evocăm lucrarea minunată pe care Dumnezeu a săvârşit-o în acest răstimp pentru Dieceza de Iaşi şi pentru Seminarul nostru. Dacă ne permiteţi, am dori să vă adresăm câteva întrebări.

1. Am ascultat deseori şi îndrăgim acest dialog: „Cum îi merge Bisericii?” „Bisericii îi merge bine. Suferă”. Preasfinţite, cum puteţi caracteriza cei 125 de ani ai Seminarului din Iaşi? Cât de încercaţi au fost ei?

Mă bucur de preocuparea voastră, a studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif”, pentru trecutul Bisericii şi îndeosebi a Seminarului nostru, cât şi pentru lucrarea minunată pe care Dumnezeu a săvârşit-o în cei 125 de ani de existenţă a pepinierei Bisericii noastre locale, Seminarul, atât cel mic, cât şi cel mare, dar mai ales în anii grei ai dictaturii.

Pot spune că Seminarul, ca şi Biserica locală în totalitatea ei, a urmat drumul lui Cristos de la naştere şi până la înviere, trecând prin clipe de mare bucurie, de încercări şi suferinţe, de Calvar, de vărsare de sânge, de moarte, dar şi de înviere şi viaţă nouă. Acest lucru ne dă mângâiere şi curaj că, fiind ucenicii lui Cristos, suntem pe drumul lui, căci cine îl urmează nu umblă în întuneric, ci are lumina vieţii, iar ucenicul nu poate . fi mai presus de învăţătorul său, nici servitorul, mai . presus de stăpânul său (cf. Mt 10,24).

În simplitatea inimii mele cu bucurie am oferit toate IN

TERV

IU

A fost greu, uneori extrem de greu, dar nu am fost singuri, căci Cristos, nu numai că ne-a stat alături, ci ne-a purtat pe braţele sale.

2. Seminarul este, după expresia pe care o îndrăgiţi, „inima inimii diecezei”. Care este legătura dintre viaţa diecezei şi „inima” ei?

Mi-a plăcut şi îmi place să repet că Seminarul este inima inimii noastre, a episcopului, a preoţilor şi a diecezei. E firesc ca, în trupul mistic al Bisericii, Cristos să fie capul. Dar noi ştim că într-un trup există şi o inimă, ca un motor, un izvor alimentator de energii noi şi de forţă spirituală. Dacă într-un organism nu există o inimă care să pompeze sângele oxigenat şi curat, acel organism este sortit morţii. Putem afirma cu tărie că dieceza noastră a avut şi are o astfel de inimă, ca o binecuvântare. O dieceză vie trebuie să aibă o inimă mare care să pulseze mereu noi energii şi noi puteri. Acesta este rolul Seminarului într-o dieceză şi aici trebuie să crească şi să se formeze inimile păstorilor de suflete după inima lui Cristos, Preotul veşnic.

3. În Seminar se formează cei pe care Domnul i-a chemat şi i-a voit. Cum vă amintiţi anii de Seminar ai Excelenţei voastre?

M-am simţit privilegiat să pot ajunge în Seminar, cu toată vitregia timpului, şi am fost deosebit de fericit să ştiu că voi putea cândva vesti cuvântul lui Dumnezeu şi că-i voi putea ajuta pe oameni. Aveam o singură grijă să nu-mi pun în primejdie vocaţia şi drumul meu spre preoţie şi să rămân statornic.

Pot să declar cu deplină bucurie că timpul de seminar, cu toate exigenţele pe care le impunea, a fost un timp de maturizare, de desăvârşire a inimii de viitor preot. Mă bucur că am avut o asemenea fericită ocazie şi o adevărată şansă. Sunt fericit că am primit un asemenea har numai şi numai ca un dar gratuit din partea cerului.

Am ajuns să exprim acest lucru la finalul studiilor prin deviza cu care am primit subdiaconatul: In simplicitate cordis mei laetus obtuli universa – În simplitatea inimii mele, cu bucurie, am oferit toate (1Cr 29,17). Privind astăzi către anii din seminar, pot să afirm că au fost anii care mi-au oferit cea mai mare satisfacţie şi bucurie. Totul era normal şi toate mă făceau să merg înainte cu multă speranţă şi încredere, asigurat de spiritualii mei că merg pe drumul cel bun. Desigur că, dacă mi-ar mai fi dat să reîncep timpul de pregătire, aş alege acelaşi drum, fiind tot mai atent la şoaptele Duhului Sfânt.

5

4. De la înfiinţare, Seminarul a fost încredinţat protecţiei sfântului Iosif. Care este rolul lui în viaţa Seminarului de la înfiinţare până în prezent? Ce am putea să imităm noi din viaţa sfântului Iosif?

Seminarul a fost şi rămâne mereu ca o familie pe care şi superiorii şi seminariştii o vedeam şi o simţeam ocrotită de cel pe care episcopul Nicolae Iosif Camilli, în anul 1886, l-a ales să fie ocrotitor şi protector. Chiar dacă Seminarul a avut de suferit din cauza celor două războaie şi chiar dacă a trebuit, pentru o perioadă, să ajungă în exil, în anii războiului, sau a fost închis, aşa cum s-a întâmplat şi cu familia din Nazaret, sfântul Iosif s-a arătat, mai ales în această perioadă, un adevărat purtător de grijă.

Preasfinţitul Pleşca, acela care a îmbinat viaţa proprie cu cea a Seminarului, nu înceta să ne arate cât de vie a fost ocrotirea şi ajutorul sfântului Iosif. Rectorul nostru de după redeschiderea Seminarului de pe Copou din anul 1956, pr. Anton Trifaş, ne invita fără încetare să ne încredem mereu în ocrotirea sa şi să-i mulţumim sfântului Iosif pentru grija sa în momentele grele prin care trecea Biserica din ţara noastră.

Trăirea mea în Seminar ca elev şi student, ca profesor şi prorector, şi mai apoi ca ordinarius şi episcop, constituie o mărturie vie a lucrării minunate a sfântului Iosif în istoria sa de zi cu zi, în casa şi familia Seminarului nostru. Redeschiderea Seminarului în anul 1956, reconstrucţia clădirii în timpuri extrem de grele şi cu mijloace puţine rămân ca argumente evidente a intervenţiei şi ocrotirii sale speciale. Numărul mare al celor care au trecut prin Seminar şi au ajuns preoţi pe parcursul celor 125 de ani de funcţionare, peste 560, reprezintă dovada clară a grijii sfântului Iosif, pentru ca Isus, cel pe care l-a îngrijit cu atâta dăruire, să continue să aibă colaboratori.

5. Dumnezeu a condus mereu Seminarul din Iaşi prin oameni providenţiali. Ce figuri de preoţi puteţi evoca în acest sens?

E drept că Dumnezeu lucrează prin oameni, el îi alege, îi susţine şi-i foloseşte pentru răspândirea împărăţiei sale. Şi Seminarul a beneficiat de astfel de instrumente providenţiale, prin care Marele Preot a continuat să fie prezent în mijlocul celor dornici de sfânta Preoţie şi de misiunea de vestitori ai evangheliei . sale.

INTERV

IU

Numărul celor pe care Domnul i-a ales ca să se ocupe de Seminar şi de pregătirea viitorilor preoţi aş îndrăzni să spun că este deosebit de mare. Fiecare s-a străduit să contribuie la împlinirea voinţei lui Dumnezeu şi a Bisericii, de a avea acest locaş de pregătire pentru viitorii apostoli.

Nu putem însă să nu amintim hotărârea şi zelul venerabilului episcop Nicolae Iosif Camilli, care, ales de papa Leon al XIII-lea să conducă destinele noii Episcopii de Iaşi, în anul 1884, şi-a făcut un crez din deschiderea unui nou Seminar şi, oferind toată energia şi tot ce avea, a deschis pentru prima dată porţile Seminarului pentru trei tineri care doreau să se pregătească la sfânta Preoţie. E drept, numărul a fost mic, dar pasul a fost mare şi s-a deschis astfel un şir lung de candidaţi pentru marele ideal de a avea preoţi indigeni pentru via Domnului din Moldova.

Aş mai remarca între oamenii providenţiali pe venerabilul absolvent al Seminarului din Iaşi, Mons. Mihai Robu, care, mai târziu, ajungând preot, a preluat grija conducerii Seminarului de care s-a achitat cu multă însufleţire mai întâi ca rector, iar mai târziu, ales episcop de Iaşi, s-a îngrijit de creşterea viitorilor preoţi pentru episcopia mereu în creştere. El i-a însoţit pe seminarişti în exil, şi acolo şi-a dat sufletul ca jertfă pentru popor şi pentru Seminarul său din Iaşi.

Dintre cei pe care i-am cunoscut personal, ajungând să fiu seminarist, încă de la redeschiderea Seminarului în dealul Copou, l-aş evidenţia ca un păstor providenţial pe Mons. Petru Pleşca. El nu a încetat să se cheltuiască pentru „inima diecezei” nu numai în timpul cât a funcţionat la Alba Iulia, dar mai ales de la redeschiderea Seminarului la Iaşi, încheindu-şi viaţa chiar în ziua de 19 martie 1977, sărbătoarea patronului Seminarului nostru. Alături de el l-am simţit aproape pe pr. Anton Trifaş, primul rector, de după revenirea la Iaşi, adevărat părinte pe parcursul a 10 ani, până la moartea sa în anul 1966.

Mă bucur să amintesc aici pe alţi câţiva dintre venerabilii preoţi: pr. Gaspar Bachmeier, profesor şi rector, pe părinţii profesori Rafael Friedrich, Andrei Gherguţ, Ioan Jicmon, Carmil şi Iosif Gherghel, Anton Despinescu etc. Aceştia mi-au fost profesori şi mi-au transmis exemplul şi învăţătura lor. Amintirea lor şi a tuturor celor care şi-au dat concursul lor la creşterea şi pregătirea noastră mi-a rămas întipărită pentru totdeauna în minte.

6

6. Anul Sfintei Preoţii s-a încheiat. Însă mass-media a pus într-o lumină destul de negativă sacramentul Preoţiei. Ce l-ar determina pe un tânăr, astăzi, să intre în Seminar?

E drept că astăzi se vorbeşte mai mult despre unele lipsuri şi greşeli ce se întâlnesc în viaţa şi rândul unor preoţi şi slujitori ai Bisericii, în schimb, imensul bine pe care ei îl aduc omenirii nu se vede. Orice pată mică pe o haină albă atrage mai mult atenţia decât frumuseţea pe are o arată haina în ansamblu. Acest lucru ne face să ne gândim bine cât de importantă este viaţa unui slujitor adevărat pentru lumea de astăzi. Pe tot parcursul Anului Sfintei Preoţii, Sfântul Părinte papa Benedict şi toţi episcopii Bisericii, propunând exemplul sfântului Ioan Maria Vianney, au ţinut să arate lumii întregi cine este preotul şi ce menire are el: un om ales să se dăruiască, cum a făcut Cristos, preotul veşnic, pentru oameni şi pentru bucuria lor aici în lume şi pentru veşnicie în ceruri.

Scandalurile, fără îndoială, sunt dureroase şi regretabile, dar ele nu fac altceva decât să provoace şi mai multă preocupare, dăruire şi eroism din partea altora, căci eroismul lui Cristos, model de iubire şi de dăruire adevărată, când este înţeles, atrage şi captivează. Numai când cineva se lasă sedus de iubirea lui Isus, acela cu adevărat lasă toate şi îl urmează. „Seminaristul trăieşte frumuseţea chemării în momentul când putem să-l definim îndrăgostit. Atunci sufletul său este plin de stupoare, care îl determină să se întrebe în rugăciune: Doamne, dar pentru ce? Chiar eu? Dar iubirea nu are întrebarea: pentru ce? Ea este un dar gratuit la care se răspunde cu dăruirea de sine”, afirma papa Benedict al XVI-lea la 19 august 2005.

Seminarul este, aşadar, locul unde se răspunde la iubire şi seminaristul este chemat şi atras doar de iubire. Trebuie mereu lăsat loc în inimă iubirii, iubirii adevărate.

Am întâlnit un caz cu totul special, petrecut în anul 1973 în Italia. Cazul e istorisit de o mamă, adevărată creştină care se bucura să aibă o fiică şi doi fii: Michele şi Giacomo, tineri ce participau des la întâlnirile pe care le organiza un părinte tânăr în diferite momente, mai ales în vacanţele de vară. Cei trei tineri erau fericiţi şi vrăjiţi de părintele care îi aduna şi îi îndruma, până când într o zi au primit o veste dureroasă de la de maestrul lor, că el se retrage, că şi-a găsit un alt drum în viaţă. Tinerii au înlemnit şi l-au implorat să n-o facă, dar nu au avut succes.

Totul era hotărât.

Cei doi fraţi, Michele şi Giacomo, s-au întors acasă şi nu-şi mai găseau liniştea până într-o zi când s-au prezentat în faţa mamei şi a tatălui ca să le împărtăşească enigma suferinţei lor: „Niciodată nu am simţit o mai mare preţuire pentru demnitatea şi sublimitatea preoţiei şi în acelaşi timp o durere mai puternică, decât atunci când am auzit şi am văzut că părintele nostru a decis să se retragă, să iasă din preoţie. De aceea, noi amândoi, Giacomo şi cu mine, ne-am decis să-i luăm locul. Vrem să intrăm în Seminarul pentru vocaţii adulte. Vrem să devenim noi continuatorii lucrării părintelui nostru între tineri. Vrem binecuvântarea voastră”. Şi aşa au făcut, chiar dacă tatăl ar fi voit ca măcar unul dintre ei să rămână acasă. Ei le-au dat un răspuns surprinzător: Dumnezeu nu vrea jumătăţi de măsură, el ne vrea pe amândoi. La aceste cuvinte, tatăl şi mama n-au mai avut ce comenta şi au acceptat propunerea şi hotărârea fiilor lor spunându-le: da. Astăzi amândoi sunt preoţi, muncind între tineri şi cu cei tineri, care au atâta nevoie de lideri, adică de martori ai iubirii lui Cristos.

Cred şi sunt convins că Dumnezeu lucrează şi astăzi şi ştie să trezească noi admiratori ai idealului sfânt al Preoţiei, tineri dornici care să-l urmeze, să intre în Seminar şi să se ofere să dea mărturie despre dragostea lor.

Vă mulţumim!

Iaşi, 15 aprilie 2012Duminica Divinei Îndurări

Petru Gherghel Episcop de Iaşi

INTE

RVIU

7

Tot ce este legat de Seminar mă interesează, întrucât este instituția în care am intrat de la vârsta de 14 ani, venind din satul

natal de pe malul Siretului, Adjudeni. Ca atare, mă interesează şi ce mi-a propus Leonard, şi anume de a aşterne pe hârtie câteva gânduri legate de începuturile revistei noastre.

Am deschis cu o oarecare emoție paginile primelor numere ale revistei la naşterea căreia am participat cu entuziasm în acel an îndepărtat în timp, 1982, dar apropiat afectiv, sufleteşte. Incerc să adun acum din cămara interioară a minții gânduri şi amintiri ale începuturilor acestei publicații a seminariştilor. Pe mine, pe colegul Bulai, ca şi pe alți colegi, şi care formează colectivul de redacție, de mulți ani ne anima dragostea pentru scris, pentru cercul literar, pentru a construi un spirit comunitar mai angajant, pentru sport şi multe altele. Pulsa din plin viața în noi şi dorința de împlinire, ca şi spiritul combativ contra inerției, izolării interioare şi geografice în care ne aflam sau eram constrânşi de regimul politic şi ideologic de atunci. Doream să ne exprimăm mai mult potențialul intelectual şi moral. Aveam un sentiment de sufocare aş putea spune, din cauza ideologiei restrictive ce apăsa peste mintea, conştiința şi aspirațiile noastre tinereşti. Doream să respirăm mai profund şi universal, la unison cu Biserica. Iar în această aspirație, eram ajutați de grupul preoților profesori tineri ce ne ajutau în formare: pr. Robu, pr. Ferenț, pentru a da doar două nume, pe lângă altele. Când am intrat în Seminar, am întâlnit un grup de tineri preoți profesori şi formatori, cărora le datorez, cu siguranță, o bună parte a formării mele umane, spirituale şi intelectuale şi cărora le păstrez un profund respect şi recunoştință (pr. Gherghel, pr. Ciuraru, pr. Duma, pr. Budulai, pr. Sechel, pr. Ferenț, pr. Despinescu şi alții).

Privind această revistă, mă văd cel de odinioară de pe băncile Seminarului, participând activ la cercul literar, scriind schițe, eseuri, punând pe roluri piese de teatru ce s-au jucat aici, animând jurnalul Seminarului, dorind cu ardoare această publicație, unde în primele două numere am scris despre ceea ce mă preocupa mai mult, şi anume despre "unitatea seminarială”, ca şi despre personalități ale Bisericii locale. Revista reprezenta un pas înainte a unor aspirații interioare.

Greu a fost să-i găsim un nume. Îmi aduc aminte acum că, încercând să-mi impulsionez colegii şi lovindu-mă de inerție sau indiferență, mă vedeam ca un fel de Ioan Botezătorul ce predică în pustiu şi îmi ziceam că revista aceasta ar trebui să se intituleze ”Glas

în pustiu”. În mintea mea avea şi o altă direcție:

nu numai în ”pustiul” de aici, ci şi în pustiul, adică golul ce-l simțeam în societatea de atunci, în acel gol interior produs de ideologia comunistă. Vedeam revista ca un glas profetic al lui Ioan ce predică unei societăți bolnave, păcătoase structural, şi care-l respingea oficial pe Dumnezeu. Trebuie să spun că nici lecțiile de ”educație cetățenească” din Seminar nu mă încântau prea mult. Ştiam că sunt impuse dinafară şi nu m-am împăcat cu ele. Vedeam revista şi ca o participare a noastră vis-a-vis de ideologizarea impusă prin această „educație”, deşi multe din temele lecțiilor erau legate de istoria românilor. Titlul revistei l-am stabilit împreună cu pr. Bulai, găsindu-l nevinovat în ochii grijulii, deşi nevăzuți, ai celor de la partid şi securitate, care ştiam că sunt informați despre tot ce se întâmplă în Seminar.

Ce mai doream să spunem în acestă revistă? Dacă veți citi cu atenție şi răbdare paginile ei, veți găsi în ele aspirațiile noastre tinereşti într-un context al timpului ce poate fi descoperit uşor printre rânduri. Doream o unitate mai mare între noi, păstrând şi promovând diversitatea valorilor individuale. Doream o mai mare deschidere spre lume şi problemele ei, pentru a o cunoaşte mai bine, ştiind că doar aşa o putem sluji mai bine. Doream o împrospătare a conținuturilor învățământului din Seminar (stăteam cu gurile deschise la orele pr. Ferenț sau pr. Robu, ca peştii din icoanele ce-l reprezintă pe Sf. Anton predicându-le la Rimini, dacă nu mă înşel), doream o afirmare a noastră pe plan local şi eram tare mândri că atunci reuşeam să construim actuala clădire a Seminarului (corpul A), iar revista era şi ea o cărămidă în această construcție ce creştea odată cu noi. Doream multe. Stiți, eram plin de vise ce îmi animau zilele şi îmi înfrumusețau somnul nopții. Mai şi plângeam pentru excese sau exuberanțe tinereşti, dar, oricum revista rămâne un vis frumos, unul din visele mele frumoase, care a fost însă întrerupt brusc de forțe ostile dinafară. Pe moment, neînțelegând tot contextul, m-am revoltat contra interdicției de a mai scoate revista şi am suportat şi consecințele revoltei mele. Nu-mi pare rău. Mi-ar părea rău dacă voi, dragi seminarişti, într-un climat mult diferit astăzi şi mult mai favorabil împlinirii voastre umane şi vocaționale, ați înceta să visați. Închei aceste câteva gânduri cu un motto al unei emisiuni TV italiene: "Viața nu este un vis, dar fără vise devine un coşmar". Aşadar, continuați să ”visați” în paginile acestei reviste, ale cărei drumuri au fost deschise cu ceva decenii înainte de oameni care acum visează şi construiesc cu voi o Biserică şi o societate pentru care s-a meritat atunci orice efort, aşa cum se merită şi astăzi.

pr. Dumea Emil

Frânturi de „drumuri deschise”D

RUM

URI D

ESCHISE 1982-2012

8

A sosit momentul. Un ceas de luminoase perspective şi de grea responsabilitate. Spre noi se îndreaptă ani lungi de

aşteptare, spre noi mii de speranţe încărcate cu tot ce e nobil, cu tot ce e frumos, spre noi se ridică îngreunate de aşteptări privirile nevinovate şi muncite de căutări care umblă după adevăr.

Vocaţia misionară pe care am primit-o la botez ne cheamă să dăm mărturie. Nu putem să nu vorbim despre ceea ce vedem, despre ceea ce simţim, despre ceea ce trăim în comuniunea noastră de viaţă cu Cristos. Numai cine nu simte minunăţiile lui Dumnezeu operând în el, transformându-l şi creându-l şi recreându-l în fiecare clipă, numai acela nu-i fiul acestui Institut. Acela a abandonat căutarea sinceră şi s-a resemnat în mediocritate. Şi vai celui ce nu e nici cald, nici rece! Nimănui nu-i este permisă inerţia. Nimeni nu are dreptul să se retragă într-o atitudine de indiferenţă. Avem şansa istorică – şi expresia trebuie înţeleasă în toată plinătatea sa de conţinut – de a ne consolida relaţiile printr-un nou şi eficient mijloc de comunicare. Avem şansa istorică de a ciopli în eternitate, împotriva cursului ireversibil al timpului, mărturia de laudă adusă Creatorului care operează în noi şi vrerea şi lucrarea. Depinde de noi, de capacitatea noastră de dăruire, de elanul nostru tineresc ca să punem o notă de acord în marea simfonie de preamărire a Domnului. Depinde de noi ca să dăm formă materială atâtor aspiraţii îndreptăţite înfrâte de duritatea timpului vitreg.

Avem harul Domnului. Avem circumstanţele favorabile. Depinde numai de dăruirea noastră liberă şi generoasă ca să facem operativ darul lui Dumnezeu.

Apasă pe umerii noştri fragili şi lipsiţi de experienţă o mare responsabilitate. Va veni timpul când generaţiile viitoare ne vor judeca la rece. Va veni timpul când va trebui să le dăm cont de ceea ce trebuia, de ceea ce puteam să facem şi n-am făcut. Va veni timpul când generaţiile viitoare vor căuta să stabilească filonul istoriei lor. Să nu găsească în această istorie pete albe pentru că noi n-am vrut să scriem ceea ce trebuia să scriem, pentru că noi nu ne-am completat rubrica pe care trebuia să o completăm pentru că noi nu ne-am ocupat compartimentul pe care ni l-a rezervat Dumnezeu în istoria mântuirii! Ar fi păcat să ne mânjim atâtea

eforturi curate care ne-au creat posibilitatea de azi.

Ar fi păcat să lăsăm o gaură în cupola istoriei Bisericii noastre locale fondată pe martirii din Tomis şi consolitată pe umerii martorilor fideli ai credinţei, contemporani. Va veni timpul când Domnul ne va cere talantul încredinţat. Să nu fim nevoiţi să ne scuzăm prin teama de a risca. El îşi mizează tot darul pe oibirea noastră fidelă şi activă. Putem să alegem între „bucuria Stăpânului nostru” şi „întunericul din afară”. Dar dacă alegem „bucuria” trebuie să dublăm capitalul încredinţat. Avem darul şi circumstanţa favorabilă. Rămâne la libertatea noastră „să-l îngropăm” sau să-l investim în afacerea care ne garantează plus valoarea, cantitatea nouă şi calitatea nouă şi, în final, răsplata.

În acest miez de iarnă pură să ne dezgiocăm din blazarea noastră, din inerţia noastră, din egoismul nostru şi să aşternem pe mantia imaculată de omăt speranţele noastre renăscute, optimismul nostru sănătos şi viguros, dorinţele noastre de progres, de mai bine, de mai frumos, de mai eficient. Să celebrăm misterul Întrupării – începutul mântuirii noastre – odată cu începutul renaşterii noastre. Să celebrăm în unica Jertfă a lui Cristos angajamentul nostru hotărât că vom valorifica harul pe care-l avem!

Rubricile acestei reviste ne stau la dispoziţie!Bulai Alois

(seminarist)

Ianuarie 1982, nr. 1D

RUM

URI

DES

CHIS

E 19

82-2

012

9

ragi colegi,

Cu voia şi cu ajutorul bunului Dumnezeu suntem la un început de drum pe care ni-l dorim „deschis” şi lung şi frumos şi eficient.

Revista noastră ,„Drumuri deschise”, este deschisă într-adevăr oricărei iniţiative şi oricărui student şi elev.

Ne propunem în acestă publicaţie cu caracter strict intern să promovăm spiritul de iniţiativă al studenţilor şi elevilor, să promovăm o cultură generală şi în domeniile mai puţin atinse de programa analitică, să promovăm spiritul colegial de sinceritate, demnitate şi dragoste frăţească, creşterea sensibililtăţii faţă de problemele prezente şi viitoare legate direct de chemarea la preoţie.

În vederea urmăririi acestui scop nobil, e necesar să ne dovedim o familie unită în Cristos. Să nu transformăm revista noastră într-o publicaţie oarecare în faţa căreia să rămânem reci şi insensibili. Să ştim, să credem şi să facem ca în revista noastră să fim noi înşine confruntaţi cu noi şi cu problemele noastre. Să înţelegem că acest fruct poate fi maturizat numai prin eforturile conjugate ale tuturor. Revista nu trebuie să devină ocazie de afişare numai a unora dintre noi. Ea trebuie să fie terenul pe care să ne punem în joc fiecare întreaga personalitate specifică.

Programul enciclopedic pe care l-am schiţat mai sus nu lasă loc pentru eschivări. Nu vrem ca specializarea revistei să îngusteze şansele de participare ale fiecăruia. Ne vom întâlni cu toţii într-un climat de sinceritate şi colegialitate în paginile acestei reviste prin acelaşi ideal nobil şi frumos şi măreţ care ne animă şi care ne dă forţa să ne angajăm pe acest drum.

Aşadar, participare colectivă, unită şi plină de dăruire!

Succes revistei şi tuturor colaboratorilor!Redacţia

O, copile exilat, nu mai plângeTu eşti o broboadă din apă şi sângeÎn timpul în care doar curajoşii Se luptă în temniţi cu oamenii roşiiSă lase în urmă exemplu, din careCreştinii să soarbă şi azi model de purtare.

Aceia au fost ani de chin şi mistereCu multă teroare şi plâns, şi durereAni de-nchinare’ în fugă nebunăDe speranţă într-o lume mai bună,În care tot omul să aibă mereuO jertfă pe-altar, cum voia Dumnezeu.

Tăcere ca de plumb aş dori să fie,Să-ntreb azi pereţii cu multă tărie„Ce aţi trăit în acea neagră vremeCând oamenii roşii erau la putere?Oare Domnul e surd la ruga ce geme Când inima plânge în chin şi durere?”

„Ce-ţi pasă ţie, om mic şi stingher de sub soare, Simţi tu ce-i pacea? Vezi tu sfârşitul? te’ntrebi tu oare? Guşti frumuseţea unei frunze de toamnă ce moare?Simţi suferinţa? Îţi cari neputinţa?Ceri tu oare în ruga de seara: Doamne, în lupta cu mine, cu banul, orgoliul, ….dă-mi biruinţă?”

Sunt ruşinat, mă ierte DumnezeuC-am răcnit la inima în care stau şi eu, Dar o mulţumire eu am azi de spus, Celor ce-n lacrimi şi sânge s-au dus,Şi celor care în viaţa lor toatăAu făcut ca această inimă sa bată.

Iar voi tinerime, priviţi spre trecutLa oamenii vrednici, la câte-au făcutFăceţi-vă vrednici de-al vostru trecut!Istoria v-obligă să nu încetaţi Ca pentru credinţă mereu să luptaţi.

Farcaş Leonard,

Anul III

O inimă în exil

10

Aceasta este credinţa Bisericii din care izvorăşte întreaga ei viaţă. În tot timpul pascal ea mărturiseşte: Cristos a înviat din morţi/ Cu

moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le.

Salutul obişnuit în această perioadă este: Cristos a înviat! Însă anul trecut, de Paşti, fiind în pastoraţie, am salutat o persoană cu “Cristos a înviat!”, iar răspunsul a fost “Mulţumesc”. Atunci am rămas nedumerit, însă apoi am înţeles profunzimea acestei afirmaţii.

Care ar fi motivele pentru care creştinul trebuie să fie recunoscător Domnului Înviat? Care ar fi atitudinea corectă în faţa misterului pascal?

Personal, am multe motive să-i mulţumesc Celui Înviat. În special, pentru harurile primite în solemnitatea Paştelui de anul acesta. De data aceasta, am avut privilegiul să trăiesc Triduum-ul pascal în Parohia „Sfântul Arhanghel Mihail” din Tulcea, împreună cu colegul meu Sergiu Balint, alături de părintele paroh, Marcel Lungeanu, şi credincioşii parohiei.

Nu e prima dată când particip la celebrările pascale, însă anul acesta a fost ceva deosebit. Până acum, eram implicat în viaţa parohiei doar parţial. Veneam la parohie, ajutam la construirea mormântului lateral din biserică, la curăţenia şi ornamentarea bisericii, şi apoi apoi mă întorceam acasă. La Tulcea a fost altfel. Locuind în parohie, am participat la pregatirea Paştelui (aranjarea bisericii, organizarea celebrărilor) „din interior”. Nu era aspect al Paştelui care să nu ne privească şi pe noi. Nu puteam spune „ nu e treaba noastră”.

Acum îl înţeleg pe Saint-Exupery. Există un „ceremonial al Paştelui”, aşa cum există un ceremonial al bradului de Crăciun, al deşertului...Dacă ceremonialul bradului de Crăciun constă în colinde, clopoţei, cadouri...Acestea îi dau farmec, o frumuseţe deosebită. Tot astfel, ceremonialul Paştelui este dat de aranjarea bisericii, de pregătirea cântărilor (Preconiu, Secvenţă), de celebrările solemne, de purificarea interioară, de masa luată împreună, şi nu numai. Frumuseţea unei sărbători nu constă în ceea ce îţi dă ea, ci în ce îi dai tu, în creşterea interioară, în drumul parcurs până la marele moment.

Anul acesta am avut ocazia să trăiesc Paştele atât la nivel comunitar cât şi personal, ca „noi” şi ca „eu”. Credinţa este un act comunitar şi individual. Dar de cele mai multe ori, credinţa noastră este mai mult comunitară, fără adeziune personală, conştientă. Mergem la biserică pentru că merg şi ceilalţi, cântăm pentru că aşa se face la Liturghie, însă fără o participare interioară deplină. Şi pentru Paşte ne pregătim, pentru că aşa fac toţi, dar nu reuşim să înţelegem semnificaţia sărbătorii pentru propria persoană. În acest an, pentru mine, a fost diferit. Nu mai eram în comunitatea mea de origine. Acasă, intram oarecum în „febra Paştelui”. Pregătirile erau intense, însă le făceau alţii. Biserica era ticsită de credincioşi şi eu

“Cristos cel înviat din morţi nu mai moare”participam la celebrări, fără a mă întreba ce înseamnă ele pentru mine. Acum, însă, mi-am dat propriul răspuns. Vigilia pascală a fost momentul cel mai frumos dintre celebrările de Paşti. Acesta a fost punctul culminant, în care ne-am mărturisit credinţa în Înviere, în care biruinţa lui Cristos asupra morţii devenea prezentă şi pentru noi, pentru mine. În acea seară sfântă am cântat din toată inima: Cristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le; am proclamat solemn „Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui” (Rom 6,9). Aceasta este credinţa Bisericii, aceasta este credinţa noastră, iar noi facem din proclamarea Învierii centrul vieţii noastre, centrul credinţei noastre, convinşi fiind că „Dacă Cristos n-a înviat din morţi, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră...Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul [învierii] celor adormiţi” (1Cor 15,14.20).

Despre aceasta au dat mărturie apostolii, care nu puteau să tacă în privinţa a ceea ce au văzut şi au auzit. Au fost închişi, au fost bătuţi, însă ei erau bucuroşi că pot să sufere pentru numele lui Cristos. Stăpânul vieţii, Domnul slavei a înviat, iar Toma a fost invitat să-şi pună degetul în coasta Lui. Pentru adevărul Învierii martirii şi-au dat viaţa, sfinţii au acceptat să fie consideraţi nebuni în ochii lumii şi au abandonat totul pentru a-L avea şi a fi cu El. A înviat! Da, trăieşte! A înviat! E adevărat! Nimeni nu-şi dă viaţa pentru o minciună.

Solemnitatea Paştelui de anul acesta mi-a oferit ocazia să particip la doua celebrări ale Învierii: la Tulcea şi în filiala Malcoci, iar în ziua de Paşti am participat la Sfânta Liturghie în cele două locuri de mai sus, plus filiala Sulina. Am fost martorii Învierii pentru atâtea persoane, şi, mai ales, martori credibili, care cred în ceea ce spun. Am cântat „Cristos a înviat” din toată inima, cu bucurie, convinşi că El chiar a înviat pentru mine, pentru tine, pentru unul fiecare dintre noi. Nu cântam pentru că aşa se face de Paşti, ci pentru a ne manifesta bucuria Învierii. Nu pot vesti oricum mesajul Învierii, ci trebuie să o fac cu bucurie, din inimă, cu credinţă. După ce El a înviat, nu pot rămâne acelaşi, viaţa mea trebuie să se schimbe, tristeţea nu mai are loc în sufletul meu. Cel Înviat nu mai moare, iar eu voi trăi pentru veşnicie cu El. Cei care ne văd, cei din biserică, au nevoie să ne vadă fericiţi. Credinţa lor este şi credinţa noastră, iar bucuria noastră va fi şi bucuria lor. Nu putem celebra Paştele singuri, ci mereu trebuie să mergem la fraţii noştrii şi fraţii Lui pentru a le duce vestea cea bună: Cristos a înviat!

Da, Isuse, pentru aceasta vreau să-ţi mulţumesc: că ai înviat şi rămâi pururi viu, iar noi avem privilegiul să primim an de an harul misterului pascal.

Herciu Aurelian

Anul V

11

Trăim într-o lume în care suntem tentaţi să credem că păcatele noastre nu mai pot fi iertate. Toate aceste lucruri se întâmplă din

simplul motiv că nu mai avem încredere în îndurarea, milostivirea lui Dumnezeu. Avea dreptate sfântul Ioan Maria Vianney când le spunea păcătoşilor: „Păcatele voastre sunt asemenea unor fire de nisip în comparaţie cu măreţul munte al milostivirii lui Dumnezeu”. Dumnezeu doreşte ridicarea şi reabilitarea fiecărui om căzut şi prăbuşit în păcat. De aceea, în a doua duminică a timpului pascal, Biserica celebrează Divina Îndurare a lui Dumnezeu care prin Isus înviat, doreşte să înalţe şi să ridice orice suflet decăzut.

Pentru a înţelege această sărbătoare trebuie să ne întoarcem cu un secol în urmă, pentru că sărbătoarea se leagă de sora Faustina Kovalska.

Helenka Kovalska, aşa cum se numea la botez, s-a născut la 25 august 1905 la Glogowiec, în Polonia, şi este al treilea din cei zece copii ai familiei Stanislaus şi Marianna Kovalska. Familia era săracă, dar foarte credincioasă. La vârsta de şapte ani a simţit chemarea în timp ce participa la adoraţia Preasfântului Sacrament. A dorit de mai multe ori să intre în mănăstire, însă părinţii ei au fost împotrivă. Va fugi la Varşovia în vara anului 1924 pentru a intra în mănăstire, după ce a avut o viziune a lui Isus în suferinţă. După ce a fost refuzată de mai multe mănăstiri, a fost primită în Congregaţia Maicii Domnului a Îndurării la 1 august 1924. La 30 aprilie 1926 a primit haina călugărească şi şi-a luat numele de sora Faustina. Numele Faustina

înseamnă „norocos” sau „binecuvântat”. În anul

1930 ajunge la mănăstirea din Plock. Aici, în noaptea de 22 februarie 1931, Isus i-a apărut ca „Rege al Divinei Milostiviri” purtând o haină albă, cu raze de lumină albă şi roşie provenind din inimă. Isus avea mâna dreaptă ridicată pentru a binecuvânta, iar cealaltă era dusă în dreptul inimii. Cele două raze reprezintă sângele şi apa. Raza albă reprezintă Apa care îndreptăţeşte sufletele, în timp ce raza roşie reprezintă Sângele, care este viaţa sufletelor. Ele simbolizează două sacramente: Botezul, respectiv Euharistia.

În această viziune Isus i-a spus: „Pictează o imagine a mea aşa cum mă vezi şi scrie sub ea: «Isuse am încredere în Tine!» Doresc ca această imagine să fie venerată mai întâi în capela voastră şi apoi în lumea întreagă. Acelora care vor cinsti această imagine le făgăduiesc că nu vor pieri. Eu le promit izbândă asupra duşmanilor în viaţa aceasta şi mai ales în ceasul morţii. Eu însumi îi voi apăra ca pe propria mea onoare”.

Sfânta Faustina nu ştia să picteze şi de aceea a cerut ajutor. După o misiune la Vilnius, tabloul a fost pictat sub directivele ei de Eugene Kazimierowski. Pictarea tabloului s-a terminat în iunie 1934 şi a fost expusă pentru prima oară în sanctuarul Maicii Domnului a Îndurării de la Ostra Brama, în Duminica Albă a anului 1935 (28 aprilie). Imaginea din tablou îl reprezintă pe Cristos înviat, în mişcare, care se îndreaptă spre oameni, cu semnele răstignirii la mâini şi la picioare. Din inima sa străpunsă, nerevelată în tablou, ies două raze: una de culoare roşie şi cealaltă de culoare albă. Fundalul ese închis la culoare, iar lumina din jurul capului este în formă de aureolă.

În ceea ce priveşte coroniţa Îndurării Divine, ea a fost dictată Faustinei de însuşi Isus la Vilnius, la 13 noiembrie 1935, arătând valoarea şi eficacitatea acestei rugăciuni. Isus a promis că va dărui mari haruri celor care vor recita această coroniţă.

Această sărbătoare este precedată de o novenă ce începe în Vinerea Sfântă şi se termină sâmbătă, în ajunul primei duminici după Paşti. Însuşi Isus a dorit această novenă, făgăduind că „va dărui orice fel de har” celui care o va recita, numai să fie spovedit şi să îndeplinească condiţiile cerute de către cultul Divinei Milostiviri, adică încredere în Dumnezeu şi fapte de caritate faţă de aproapele.

La Cracovia, în luna octombrie 1937, Isus i-a recomandat sfintei Faustina să venereze în mod special ora morţii sale, pe care El a numit-o ora marii îndurări pentru lume.

În anul 1936 Faustina s-a îmbolnăvit suferind de tuberculoză. De aceea, în ziua de 11 decembrie 1936 a trebuit să plece la Pradnik, o localitate de lângă Cracovia, ca să se îngrijească de sănătate. Aici

Duminica Divinei Îndurări

12

Faustina se va ruga pentru lume şi va cere haruri pentru diferite persoane. În septembrie 1938 a fost dusă înapoi la Cracovia. La data de 5 octombrie 1938 după ce s-a spovedit, a trecut în casa Domnului. A fost înmormântată la 7 octombrie în Bazilica Milostivirii Divine din Cracovia. Sărbătoarea ei este celebrată în calendar la 5 octombrie.

În devoţiunea către Divina Milostivire sunt cuprinse cererile pe care ni le-a adresat Isus: să cunoaştem Îndurarea Divină, să avem încredere în ea, să primi harul ei şi să-l venerăm, să vorbim despre Îndurarea Divină, să dăm de pomană aproapelui, să implorăm Îndurarea Divină pentru lume, pentru noi şi pentru alţii. Devoţiunea constă în: a) a mulţumi Îndurării Divine, în faţa imaginii lui Isus Îndurător; b) a recita rozariul şi novena Îndurării Divine din Vinerea Mare până la Sărbătoarea Îndurării Divine; c) a adora îndurarea divină cu ocazia sărbătorii care are loc în prima duminică după Paşti numită Duminica Albă; d) rugăciunea zilnică la ora 15:00: „O, inimă preamilostivă a lui Isus! În amintirea patimilor şi morţii Tale la această oră, meditând abandonul agoniei Tale, mă unesc cu tine şi îţi ofer viaţa mea, cerându-Ţi iertare pentru păcatele mele şi pentru cele ale lumii întregi”.

Sfânta Faustina a prezis înainte de a muri că va avea loc un război teribil, şi a cerut maicilor să se roage pentru Polonia. Văzând că prezicerile ei se adeveresc, arhiepiscopul Jalbrzykowski a permis accesul public la imaginea Milostivirii Divine. Evident, acest lucru a dus la răspândirea devoţiunii. În anul 1941 devoţiunea a ajuns în Statele Unite şi milioane de cărţi au fost tipărite şi distribuite în lumea întreagă. Până în 1951 existau 150 de centre ale Divinei Milostiviri în Polonia. După moartea sorei Faustina, surorile de la mănăstirea ei au trimis scrierile sale la Vatican. Papa Ioan al XXIII-lea, în 1959, a trecut scrierile sale în seria cărţilor interzise. Tot în 1959 Vaticanul a interzis devoţiunea Milostivirii Divine. În anul 1965 Karol Wojtyla a deschis o nouă anchetă, a intervievat martori, iar în 1967, a prezentat o serie de documente despre Faustina la Vatican, solicitând începerea procesului de beatificare. Cazul a fost acceptat pentru revizuire în 1968. În 1977, înainte de a fi ales papă, Wojtyla a cerut să se ridice interdicţia privind devoţiunea Milostivirii Divine. În aprilie 1978 Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a anunţat ridicare interdicţiei.

Sora Faustina a fost beatificată la 18 aprilie 1993 de papa Ioan Paul al II-lea, iar la 30 aprilie 2000 a fost canonizată de acelaşi papă, devnind astfel primul sfânt al secolului XXI şi al mileniului III. Spunea

Sfântul Părinte: „Divina Îndurare! Acesta este darul

pascal pe care Biserica îl primeşte de la Cristos cel Înviat, dar pe care îl oferă întregii umanităţi, acum, la începutul celui de-al treilea mileniu”.

În 2010 o estimare modestă a arătat că există peste o sută de milioane de credincioşi care au un devotamet special faţă de Milostivirea Divină.

Aşa cum am văzut, Dumnezeu a ales să-şi facă cunoscută îndurarea Sa prin această soră poloneză care a trăit doar 33 de ani. Ea, care a avut parte de viziuni, revelaţii şi stigmate ascunse, este Apostolul Milostivirii Divine. Noi toţi suntem chemaţi să avem încredere în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Această iubire ne angajează să devenim martori ai iubirii active faţă de fraţi. Şi acesta este un motiv pentru care m-am decis să scriu articolul de faţă. Această sărbătoare a început să devină mai importatntă pentru mine nu cu foarte mult timp în urmă. Un factor decisiv cred că l-a avut faptul că noua biserică din satul meu natal, Gherăeşti, va purta hramul Divinei Îndurări.

În Vinerea Mare comunitatea din Gherăeşti a început novena la Milostivirea Divină. În fiecare seara comunitatea se aduna în Biserică şi se ruga împreună novena şi coroniţa Îndurării Divine pentru a avea o sărbătoare cât mai frumoasă. Cu câteva luni în urmă, a fost construit în sat încă un monument, o cruce luminoasă la care în fiecare joi, la ora 15:00, comunitatea se adună pentru a se ruga Coroniţa. Curând am aflat de la un grup de pelerini că în Polonia, la mănăstirea din care a făcut parte sfânta Faustina, există o soră care are peste 80 de ani şi care a cunoscut-o pe Faustina.

Pentru cel care vrea să afle mai multe informaţii despre sfânta Faustina le poate procura din cartea „Mic jurnal al sfintei Faustina Kowalska” apărută în limba română în anul 2009, la editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Deşi se numeşte „Mic jurnal” cartea are peste 650 de pagini.

În ceea ce Dumnezeu a revelat sfintei Faustina putem vedea programul de viaţă al oricărui creştin: să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, chiar şi pe duşmani, urmând exemplul lui Isus. Iubirea lui Isus care în Înviere se arată mai puternică decât păcatul şi moartea este revelată şi trăită ca îndurare în viaţa noastră de zi cu zi şi îi cere fiinţei umane să fie îndurătoare.

Deoarece Isus i-a spus sorei Faustina că „omenirea nu îşi va găsi pacea până când nu se va încredinţa cu credinţă Divinei Îndurări” vă îndemn să vă puneţi încrederea mereu în Dumnezeu şi să spuneţi cât mai des această iaculatorie: ISUSE, MĂ ÎNCRED ÎN TINE!!!

Galaţanu Mihai

Anul III

13

Fiind luna Mai, perioadă închinată sfintei Fecioare Maria, doresc să profit de această ocazie şi să vorbesc despre apariţiile Mariei

de la Medjugorje. Acest lucru este motivat de faptul că am simţit o oarecare ostilitate din partea multora din Seminar (şi nu de cele mai multe ori justificată), care s-au arătat ostili împotriva acestui fenomen al apariţiilor.

Două au fost părerile care au aprins în mine o oarecare frustrare: mai întâi, când cineva a spus, cu referire la ceea ce se trăieşte acolo, că e o credinţă mediocră; apoi, când a dorit să arate inutilitatea pelerinajelor în acel loc, cineva a spus că mai degrabă iese la fotbal decât să meargă la Medjugorje.

Vreau să menţionez de la bun început că nu doresc să fac neapărat o apologie, ci doar încerc să dau o mărturie despre ceea ce am descoperit şi trăit acolo. Desigur, sunt foarte multe de spus, dar am să mă opresc doar la ceea ce am simţit ca fiind deosebit, iar una dintre acestea este rugăciunea.

Mă rugam şi înainte să fac aceste pelerinaje, dar o făceam ca ceilalţi, adică din obligaţie. Mergând la Medjugorje, lucrurile s-au schimbat, căci acolo am descoperit frumuseţea rugăciunii. Unul din îndemnurile asupra căruia sfânta Fecioară insistă foarte mult este acesta: „Rugaţi-vă până când rugăciunea devine o bucurie pentru voi… până când va prinde viaţă în sufletele voastre”. Pe moment nu am înţeles despre ce vorbeşte, dar am luat de bun acest îndemn. În felul acesta am descoperit forţa miraculoasă a

rugăciunii, cea care aduce seninătatea, bucuria

şi pacea în inimi. Sufletul meu rănit de multele greşeli făcute în trecut şi-a găsit puterea de vindecare în spiritul de rugăciune descoperit la Medjugorje.

De asemenea, aici am găsit şi curajul de a urma cu încredere şi bucurie chemarea lui Dumnezeu. Vă mărturisesc că am făcut paşi importanţi în această direcţie, iar sufletul meu a început să se împlinească prin bogăţia vieţii spirituale care s-a născut în mine. Îmbrăţişând cu toată încrederea planul divin, pot spune că am descoperit frumuseţea vieţii creştine. Şi acesta este un foarte mare avantaj, mai ales pentru o persoană care vrea să devină preot.

Dar experienţa cea mai frumoasă pe care am trăit-o acolo a fost faptul că am putut simţi prezenţa sfintei Fecioare Maria, cu care, de altfel, se poate intra în contact foarte uşor, după cum şi mulţi mărturisesc acest fapt. Am găsit la ea o cu totul altă persoană faţă de cum îmi închipuiam eu că ar fi ea.

Ea nu este o simplă dădacă ce îşi alintă copiii. Din spiritul şi mesajele ei reiese că are o cu totul altă atitudine. Pentru că este inteligentă, ea mizează foarte mult pe exigenţă. Ea ştie că generaţia noastră a făcut cunoştinţă cu toate plăcerile posibile şi imposibile şi că bilanţul este copleşitor. Ea ştie că pentru a-şi salva copiii nu e momentul să le mai ofere un nou strat de pomadă, de aceea nu caută să îndulcească adevărurile Evangheliei care, practic, „taie în carne vie”, ci cunoscându-le valoarea, le propune ca pe o necesitate absolută şi urgentă. Într-adevăr, bunătatea şi iubirea ei te copleşesc şi te cuceresc pe loc, însufleţindu-ţi o forţă imensă. Dar ea nu se opreşte aici, doar să alinte, ea merge mai departe.

Pentru că are un spirit hotărât şi curajos, ea cere să se împlinească şi lucruri mai puţin plăcute, despre care noi credem să ne depăşesc. Dar ea ştie că nu este aşa; de aceea, ne încurajează şi ne dă putere să ducem până la capăt planul lui Dumnezeu cu noi. Maria ştie că putem, are răbdare şi insistă, iar pentru că e o femeie blândă – dar inteligentă şi puternică - , reuşeşte. Iar aceasta se vede în roadele acestor apariţii. O mulţime de vocaţii se nasc la Medjugorje; aici au loc foarte multe convertiri şi vindecări, iar mulţi dependenţi de droguri sau băutură îşi găsesc acolo eliberarea.

În fine, nu vreau să conving pe nimeni de veridicitatea acestor apariţii, cu toate că m-aş bucura foarte mult dacă aş reuşi acest lucru. Dar trăind printre atâtea voci ostile acestor apariţii, mi se pare normal ca cineva să se ridice şi să spună că acolo nu este o credinţă mediocră, şi că merită din plin să mergi în pelerinaj la Medjugorje. Pentru mine, de când am pus piciorul acolo, viaţa nu a mai fost la fel.

Iancu Felician

Anul III

Medjugorje, între miracol şi mediocritate

14

Interviu cu seminaristul Roman Ştefan, din anul V, care a desfăşurat anul pastoral în parohia Marsabit, Dieceza de Maikona, Kenya.

1. Povestiţi-ne cum s-a născut şi s-a dezvoltat germenul vocaţiei pentru o experienţă de misiune?

Cert este faptul că, până să ajung la Seminar, nu ştiam „cu ce se mănâncă” ideea unei misiuni, mai ales într-o ţară aşa îndepărtată cum este Kenya.

Anii au zburat şi în interiorul meu s-a produs o schimbare, şi-au făcut apariţia fel şi fel de întrebări privind vocaţia mea, sau alte întrebări privind viaţa ce o am în faţă, întrebări la care căutam un răspuns şi încă mai caut la unele, întrebări care, după părerea mea, sunt normale pentru un seminarist.

Pentru a parcurge această întrebare din punct de vedere cronologic, pot spune că germenul unei vocaţii pentru o experienţă de misiune s-a născut în anul III, când, la întoarcerea seminariştilor mai mari, Cristian Bîrnat şi Ionuţ Imbrişcă, aceştia au prezentat unele imagini şi au explicat cum au ajutat misiunea românească Maikona, Kenya. După acel moment cred că eram obsedat de gândul şi dorinţa de a trece timpul pentru a începe anul de practică pastorală, voind să-mi exprim disponibilitatea de a pleca în Kenya.

Însă aşa cum suntem noi oamenii, schimbători, în anul IV, din cauza faptului că elanul de a pleca nu a mai fost hrănit, acesta a început să se distanţeze, dar la întoarcerea actualilor diaconi, Ciprian şi Dominic, elanul de a merge în misiune şi-a început un nou START. Stând de vorbă cu ei şi văzându-i cu cât patos vorbesc despre trăirile din misiune, mi-am zis: „Voi pleca în Kenya!”.

Cred că a doua sau a treia zi, mi-am exprimat dorinţa în faţa rectorului de a părăsi ţara în anul

pastoral şi a pleca în misiune. La întrebarea:

Kenya: un vis devenit realitate„Unde vrei să mergi?”, răspunsul meu a fost prompt: „Misiunea din Kenya!”.

2. Ce poate face un seminarist pe un tărâm de misiune cum ar fi Kenya?

Mult mai simplă ar fi fost întrebarea „ce nu poate face un seminarist…?” pentru un răspuns scurt şi la obiect aş spune: foarte multe lucruri pot fi realizate de un seminarist acolo.

În general aşa cum ştim şi de la seminariştii care au fost acolo, activităţile la care participă un seminarist includ toate domeniile de activitate. Seminaristul participă cu toată conştiinţa şi cu toată inima de la programul spiritual până la munca fizică. Participarea la sfânta Liturghie, adoraţie, rozariu, etc., sunt cele care îl ajută pe seminarist să se întărească şi să crească din punct de vedere spiritual. Ca ajutor în misiune, el va fi disponibil pentru a merge în diferite „maniate” (o parte a satului) pentru a lua parte la „jumuya” (rugăciunea de seară), apoi seminaristul ajută la procurarea materialelor pentru construirea şcolilor şi a grădiniţelor sau a spaţiilor destinate jocurilor recreative.

Activitatea pe care eu am desfăşurat-o a pus mai mult accent pe munca fizică, asistând, în cele şase luni, la renovarea bisericii şi a biroului parohial, muncă ce se rezuma la dărâmarea de ziduri sau la învârtirea betonului, la acele temperaturi ridicate din zona deşertului Chalby.

Totuşi am avut şi ocazia de a pleca într-o filială: Badha Hurri, unde participam la „ibada” (Celebrarea Cuvântului), moment ce include şi proclamarea unei mici omilii.

Una din activităţi, pe care pot spune că o regret, a fost când am construit un teren de fotbal, am săpat gropi pentru porţi, am turnat ciment,

VIA

ŢA M

ISIO

NA

RĂ

15

pentru ca să pot vedea în următoarea zi că au fost dărâmate porţile de către bătrânii satului, pe motiv că se sperie cămilele. Asta este! Nu ne-am putut împotrivi.

3. Viaţa din Kenya este strâns legată de anumite tradiţii. Care vi s-a părut cea mai ciudată tradiţie a lor?

Cea mai ciudată?! Toate tradiţiile lor sunt mai mult sau mai puţin ciudate.

Pentru început, vreau să amintesc de tradiţia legată de viaţa de cuplu, viaţa de familie. În familiile lor partea pasivă este ocupată de capul familiei; bărbatul stă zi de zi la umbra cortului sau a copacilor, consumând tutun (la ei tutunul se mestecă) sau MIRA (drog sub formă de frunze ale unui arbore), discutând despre politică cu ceilalţi bărbaţi din trib. Femeia, partea activă într-o familie, duce greul casei, este nevoită să care lemne în spate, bidoanele cu apă, se îngrijeşte de copii, mai exact, face totul în casă.

Tradiţiile sunt nenumărate în zona Maikonei. La naşterea unui copil de sex masculin, se face petrecere timp de două trei zile, în comparaţie cu naşterea unui copil de sex feminin, când se sărbătoreşte foarte vag. Alt obicei interesant are loc la vizita unei persoane străine, când se taie o capră, în semn de respect, punându-se la mâna dreaptă a oaspetelui o parte din capră (piele cu blană) numită „medicea”.

Cea mai ciudată tradiţie, pentru mine, o reprezintă înmormântarea unei persoane. Din cauza căldurii foarte mari, mortul rămâne în casă doar două-trei ore, însă ciudatul apare când vezi lipsa femeilor de la ritul înmormântării. Da. Femeile nu au voie să participe la acest ritual. În momentul când o femeie rămâne văduvă nu are voie să părăsească cortul, îşi lasă părul lung, nu îşi taie unghiile, nu are voie să se spele, să gătească, şi altele; ea este oprită de la acestea pe o perioadă de trei luni. Incredibil, dar adevărat!

4. Realitatea dintr-un ţinut de misiune este alta decât cea de acasă. Ce v-a impresionat cel mai mult la acei oameni din Kenya?

Consider că realitatea din Maikona este destul de dură. Sunt foarte multe lucruri care m-au lăsat „cu gura căscată”, sau m-au umplut de semne de întrebare, dar şi de entuziasm.

Una din realităţile care m-au marcat a fost când am aflat de luptele pe care le duc triburile între ele (46/47 la număr) pentru diferite motive: zonele de verdeaţă, zonele bogate în apă, totodată predominând şi dorinţa de răzbunare.

Pentru a nu lungi răspunsul, m-au impresionat oamenii de acolo, văzându-le disponibilitatea pentru ajutorarea unor familii din acelaşi trib mult mai nevoiaşe. Spun mult mai nevoiaşe, deoarece tuturor le lipseşte câte ceva, însă din puţinul lor ajută şi pe alţii.

5. Dacă grupul formatorilor din Seminar v-ar spune: „Ne-am gândit ca după terminarea anului V să mai faceţi încă un an pastoral în Kenya!” Care ar fi răspunsul dumneavoastră?

Sincer, nu mă aşteptam la o astfel de întrebare. Se spune că cine ajunge în Africa îşi lasă o parte

din inima sa acolo. Cred că acest lucru s-a întâmplat şi cu mine, dar cred că şi cu ceilalţi seminarişti care au fost acolo pentru practica pastorală. Totuşi, pentru a răspunde rapid la această întrebare, aş zice simplu: „Ne vedem peste un an!”

6. Într-un cuvânt, activitatea pastorală din Kenya a fost… ?

O creştere şi o maturizare în plan spiritual, intelectual, pastoral, dar mai ales uman!

Vă mulţumim!

VIAŢA

MISIO

NA

RĂ

16

Interviu cu seminaristul Bîrnat Gabriel, din anul V, care a desfăşurat anul pastoral în parohia Marsabit, Dieceza de Maikona, Kenya.

1. Care a fost scânteia care a declanşat dorința de a avea o experiență în Kenya?

Nu ştiu dacă a fost vorba de o scânteie de a avea o experienţă în Kenya, ci mai degrabă a fost vorba de o acceptare a oricărui loc în care urma să fiu trimis. Cred că începând cu anul II, Kenya a devenit o curiozitate pentru mine mai ales după experienţa povestită de preoţii Cristian Bîrnat şi Ionuţ Imbrişcă (în acea vreme fiind a doua serie de seminarişti care fuseseră în misiunea română din Kenya). Ţin minte că privind unele imagini din Kenya, nu mi-au adus o dorinţă de a merge acolo ci, mai degrabă, o mică repulsie faţă de un loc în care e plin numai de pietre, nisip şi care nu avea pic de verdeaţă.

Anii au trecut şi a venit şi rândul meu de a merge în anul pastoral. Mulţi mă întrebau “Unde vrei să mergi?”, „Ce loc preferi?”, „Unde crezi că te vei descurca?”. În multe locuri din ţară îmi doream să merg, dar nu credeam că mi se va oferi onoarea de a merge în Kenya. Am spus onoare pentru că într-adevăr a fost o onoare, deoarece nu mulţi dintre cei care pleacă în anul pastoral au ocazia de a cunoaşte un popor nou, o cultură nouă şi mai ales o nouă percepţie asupra vieţii, şi cred că toţi cei care ating acel pământ roşu al Africii, cu siguranţă se vor mai întoarce acolo, deoarece te atrage ca un magnet acel continent care are nevoie de preoţi.

O dorinţă de a merge în Kenya nu am avut, însă am primit o propunere, o invitaţie pe care n-am vrut s-o refuz, şi mă bucur că am mers în misiunea din Kenya. A fost şi, în acelaşi timp, rămâne în inima

mea o perioadă frumoasă, presărată cu greutăţi şi

uneori cu lipsuri, dar care m-a ajutat foarte mult şi mă ajută în continuare.

2. Mulți seminarişti în anul pastoral au anumite activități care le aduc o satisfacție enorma, dar şi unele care sunt mai puțin de dorit, dar pe care, vrei nu vrei, trebuie să le faci. Pentru dumneavoastră în ce constau activitățile pastorale pe care le-aţi avut în Kenya?

Activitatea mea şi a lui Ştefan a fost foarte diversificată. După ce am ajuns în misiune, părintele Eugen ne-a dat prima misiune, cea de a fi bucătari şefi. Pe lângă această misiune au început să vină uşor-uşor şi celelalte. Am să încerc să prezint mai întâi pe scurt activitatea pastorală şi apoi celelalte activităţi la care eram solicitaţi. Activitatea pastorală am început-o prin frecventarea rugăciunii de seară care avea loc în diferite maniate (un fel de sectoare sau cartiere), iar acele adunări se numeau jumuia. La aceste adunări, oamenii se rugau, cântau şi ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, care, pe urmă, era explicat de un catehet în limba tribului. O altă activitate pastorală era ibada (Liturgia Cuvântului). De multe ori mergeam împreună cu Ştefan şi rămâneam într-o filială unde, pe rând, făceam ibada şi participam la toate activităţile religioase pe care le aveam. Activitatea noastră pastorală nu a fost aşa de diversificată ca a colegilor noştri, iar acest lucru era din cauza limbii pe care o vorbeau. Celelalte activităţi au fost mai mult fizice. Cu siguranţă, şi acestea erau diversificate; uneori spărgeam un perete sau mergeam cu maşina la cumpărături, cert este că nu aveam timp să ne plictisim.

Activităţile pastorale, fizice, plăcute sau neplăcute, ne-au făcut să ne simţim ca aparţinând acelui loc, ne-au făcut să ne simţim ca fiind acasă.

Kenia: o experienţă frumoasă pe care o păstrez mereu în inimă

VIA

ŢA M

ISIO

NA

RĂ

17

VIAŢA

MISIO

NA

RĂ3. Ce au apreciat oamenii din Kenya cel mai mult

la voi?

Cred că persoanele de acolo au apreciat simplul fapt că am mers acolo, am fost disponibili şi că am stat între ei şi cu ei.

4. Dacă aţi fi trimis ca preot în misiune, în Kenya, cu ce aţi veni nou fața de ce este acolo, ținând cont că ei sunt foarte ancorați în tradițiile lor?

Schimbările care le ating cultura nu sunt privite bine, sunt reticenţi la astfel de schimbări. O schimbare nu o vei putea face într-o noapte, într-un an sau într-un deceniu, deoarece, ca să schimbi ceva din gândirea lor şi să o adaptezi gândirii creştine ai nevoie de zeci de ani. După 40 de ani de la încreştinarea primilor oameni din acea regiune, părintele paroh ne spunea că ei nici acum n-au învăţat să mulţumească pentru ceea ce primesc, n-au învăţat ce însemnă păcatul şi n-au învăţat nici să renunţe la legea talionului. Si toate aceste lucruri nu le vor putea învăţa până nu vor trece peste cultura lor.

Dacă Dumnezeu vrea să mă întorc în Kenya, nu voi încerca să schimb nimic, ci voi continua munca de evanghelizare a preotului precedent, evanghelizare care în sine e o schimbare. O voi continua aşa cum a lăsat-o el deoarece continuitatea arată importanţa schimbării pe care ei trebuie să o facă.

5. Ne puteţi spune vreo experiență, care v-a făcut să conştientizaţi mai profund misiunea la care sunteţi chemat?

O experienţă mai deosebită cred că ar fi perioada de două săptămâni pe care am petrecut-o într-o filială a Maikonei, în Nuri Hils, împreună cu Ştefan. În filială am mers doar cu Ştefan deoarece părintele vicar era în concediu iar acea filială nu fusese vizitată

de mult timp. Am spus că a fost o perioadă de două săptămâni, însă iniţial noi am fost trimişi doar pentru o săptămână, dar s-a mai adăugat încă una deoarece maşina misiunii se stricase iar părintele paroh, Eugen Blaj, nu avea cu ce să vină după noi.

Aici am văzut cum e să raţionalizezi tot ce ai: curent, mâncare, apă şi bani pentru a putea trăi. În afară de lipsurile pe care le-am enumerat, aici am avut parte de cea mai mare activitate pastorală. Pregătindu-ne câte unul în fiecare zi, celebram Liturgia Cuvântului, participam la rugăciunea de seară (jumuya) în casele oamenilor, unde comentam lectura biblică şi vizitam filialele acelei zone pentru a celebra ibada şi a ne ruga împreună cu acei oameni. Greutăţile, lipsurile şi oboseala le uitam când vedeam bucuria lor de a ne avea pe noi în mijlocul lor. A fost o perioadă rodnică din punct de vedere spiritual, în care ne-am dat seama de importanţa şi necesitatea preoţilor misionari.

6. Anul pastoral pentru seminaristul Gabriel Bîrnat este ...?

Un timp scurt, frumos, pe care îl începi cu frică şi entuziasm, dar care se termină înainte să conştientizezi pe deplin dorul unui timp binecuvântat pe care ţi-l vei aminti mereu cu bucurie şi nostalgie.

Vă mulţumim!

18

Graba cu care am primit invitaţia de a merge în anul pastoral în Republica Moldova şi agitaţia întocmirii actelor necesare nu mi-a

permis să stau prea mult pe gânduri, să mă informez sau să îmi creez unele aşteptări.

Ştiam foarte puţin ce voi face acolo, pentru ce sunt trimis sau ce voi întâlni. Despre Republica Moldova în afară de câteva date istorice şi patriotice mai ştiam doar de: votcă, ţigarete, kalashnikov, că se dansează katiuscia şi că este foarte frig.

Astfel după câteva zile, cu aceste cunoştinţe, aşteptam în vamă. Curiozitatea devenea din ce în ce mai mare, dar şi neliniştitoare datorită necunoscutului parcă în care era gata să intrăm. Ajunşi în faţa grănicerului, după prezentarea documentelor şi a adresei la care trebuia să ajungem (Episcopia Romano-Catolică de Chişinău, str. Mit. Dosoftei 85), ni s-a răspuns parcă puţin cu dispreţ: A! Sunteţi cu credinţa! Şi am primit permisiunea de a pleca fără a mai fi supuşi chinuitoarei corvoade a controlării bagajelor.

Suntem cu credinţa. Această constatare m-a pus puţin pe gânduri. Parcă nu am înţeles bine dispreţul lui, dar ce am înţeles a fost parcă proiectul pe întregul an care a urmat.

Într-adevăr nu pot spune că am avut altă menire sau alt obiectiv în anul pastoral decât credinţa, dar şi aceasta într-un înţeles foarte diferit de ceea ce aşteptam eu. Şi voi explica în continuare aceasta.

Anul pastoral, aşadar, l-am avut în Republica Moldova, la sediul episcopiei Romano-Catolice de Chişinău. Toată activitatea am desfăşurat-o depinzând în mod direct de episcopie şi în special de episcopul Anton Coşa.

Situaţia religioasă a populaţiei şi în special a credincioşilor catolici este puţin diversă în comparaţie cu cea a credincioşilor din dieceza noastră. Prezenţa îndelungată a comunismului, dar şi alţi factori socio-culturali, au lăsat urme adânci în simţul religios al populaţiei. În ceea ce priveşte Biserica Romano-Catolică, începând cu a doua jumătate a anilor '80 şi mai apoi din 1993, când este creată Administratura Apostolică de Chişinău, cunoaşte o perioadă de creştere şi învigorare

a credinţei şi a apartenenţei religioase. Deşi puţin

numerică şi în minoritate faţă de celelalte Biserici şi confesiuni religioase, Biserica Romano-Catolică este bine organizată îndeplinind activităţi în toate sectoarele pastorale (liturgico-sacramental cât şi social-caritativ).

În această direcţie dieceza susţine numeroase opere cu caracter social-caritativ, printre care putem menţiona şi Centrul Social-Pastoral „Casa Providenţei”. Un centru în care nu cred că este neglijat vreun aspect al dimensiunii umane. Cuprinde o grădiniţă, un campus pentru tineri, o Academie Teologică, o cantină pentru bătrâni, un centru de zi pentru bătrâni şi unul pentru copii, un centru Caritas, parohia şi capela „Sf. Alois Scrosoppi”, un preseminar şi comunitatea Surorilor Providenţei. Pot descrie acest centru deoarece cea mai mare perioadă a timpului din anul pastoral a fost dedicată activităţilor de aici.

Această casă, destul de complexă, asemănată de mulţi ca ziua de Rusalii, în care diversitatea populaţiei era adunată într-un singur loc sau ca Turnul Babel, prin faptul că toţi vorbeau limbi diferite, are o structură şi un program foarte precis, poate puţin în contrast cu mediul alăturat în care totul este relativ. Alcătuirea membrilor ei era aşa de diversă încât o putem numi multi-naţională, (cuprindea: moldoveni, români, ruşi, moldoveni filo-ruşi, italieni, francezi, germani, etc.).

Activităţile desfăşurate în acest centru social au fost dintre cele mai diverse, neputând menţiona ceva anume. De aceea în fiecare dimineaţă, ca şi ceilalşi voluntari, primeam îndatoririle pentru întreaga zi. În curte sau grădină, la bucătărie sau cantină, cu bătrânii ori copiii, muncă fizică sau lecţii şi joacă cu copiii, chelneri sau manageri de seminarii, toate puteau să se deruleze pe parcursul unei singure zile.

Menţionând toate acestea vreau să mă întorc la acea afirmaţie a vameşului, prin care el spunea că suntem cu credinţa, arătând cum am înţeles-o eu.

Activităţile pastoral-religioase, cateheze ore de religie sau întâlniri cu tinerii ori copiii catolici nu am avut. Şi aceasta este de înţeles datorită situaţiei religioase de acolo. Însă ceea ce am putut face a fost prezenţa şi exemplul nostru. Prin aceasta am căutat să prezentăm identitatea şi misiunea noastră de seminarişti. Mulţi dintre cei cu care intram în contact observau ceva diferit în stilul nostru şi aceasta pot spune că este suficient în a fi recunoscuţi că „suntem cu credinţa”. Pentru mine a fost ceva greu de înţeles atunci, dar am înţeles acum după ce toată acea perioadă a trecut.

O privire retrospectivă a acestui an pastoral mă face să recunosc în mine o adevărată creştere pe plan uman, afectiv, spiritual, aceasta mulţumită tuturor celor cu care am relaţionat în această perioadă. Iar cu această ocazie le mulţimesc tuturor.

Milia Gheorghe

Anul V

Privire retrospectivă asupra anului pastoral

19

a începe să ne obişnuim cu stilul şi modul de viaţă al comunităţilor din Arhidieceza de Bucureşti (căci am reuşit, totodată, să vizităm şi alte comunităţi parohiale sau de viaţă religioasă din capitală şi împrejurimi). Apoi, pe lângă aceste activităţi, am fost angajaţi şi în inventarierea şi ordonarea cărţilor din cadrul bibliotecii şi arhivei parohiei.

Frumos este atunci când reuşeşti să îmbini utilul cu plăcutul, iar noi am încercat să facem şi acest lucru, căci, pe lângă activităţile menţionate mai sus, am optat şi pentru momente recreative: fie făcând sport, fie vizitând diferitele obiective turistice din oraş etc.

Se aud multe zvonuri, mai mult sau mai puţin fondate, despre comunităţile din Arhidieceză: că sunt mai puţin credincioşi decât în parohiile noastre, că au o mentalitate mai occidentală, că e mai greu de lucrat cu ei, sau altele asemănătoare. Atât cât am reuşit să cunoaştem, putem afirma, aşa cum spune o vorbă românească, că „nu tot ce zboară se şi mănâncă”, spunem aceasta deoarece am observat că deşi sunt comunităţi mai mici sunt şi mai unite, iar credinţa mai puternică; deşi parohiile din afara Bucureştiului sunt mai distanţate, preoţii reuşesc adesea, cu ocazia diferitelor evenimente, să se întâlnească şi să trăiască un timp frumos de comuniune împreună. Deci, atât timp cât îţi doreşti să trăieşti unit cu cel de lângă tine o poţi face, iar credinţa va fi cea care te va ajuta să găseşti mereu soluţii să poţi face aceasta; căci prin credinţă învingi orice obstacol.

Fireşte nu putem epuiza în scris, într-o pagină sau două, ceea ce am trăit într-un an; ar mai fi multe de spus, căci am avut parte de multe trăiri frumoase care ne-au încărcat spiritual şi uman şi, de asemenea, au contribuit la creşterea noastră în parcursul nostru forma tiv.

Încurajăm pe toţi cei care speră să trăiască experienţa anului pastoral, că se merită aşteptarea sa, iar lui Dumnezeu îi mulţumim pentru această oportunitate.

Şchiopu Iulian & Blaj MarianAnul V

Dragi cititori ai revistei, iată că a venit rândul şi celor care au trăit o experienţă pastorală în ţară, dar în afara plaiurilor

Moldovei, să spună câteva gânduri despre trăirile lor; dintr-un an aşteptat cu multă nerăbdare şi în urma căruia au rămas multe amintiri şi experienţe frumoase.

Încă de la începutul experienţei noastre am considerat acest an pastoral ca pe un moment important al formării noastre pentru Sfânta Preoţie, deoarece după câţiva ani de studiu, în diferitele domenii filozofice şi teologice, este oportun a începe deja să ne folosim de informaţiile dobândite şi să cunoaştem câte ceva din viaţa pe care o vom începe imediat după sfinţirea ca preoţi.

Am fost repartizaţi în Bucureşti, la Catedrala „Sfântul Iosif ”. La început nu a fost uşor, a trebuit să ne acomodăm repede cu un alt stil de viaţă, dar şi cu credincioşi cu o mentalitate diferită faţă de cei din comunităţile noastre. Ne-a ajutat şi faptul că experimentam ceva nou în viaţa noastră şi poate acest lucru a făcut ca totul să devină mai interesant. Astfel ne-am implicat cu entuziasm în viaţa comunităţii, iar acest curaj ne-a adus multă mulţumire personală şi experienţă pastorală.

Datorită unei plăcute colaborări cu preoţii acestei comunităţi, am avut posibilitatea să relaţionăm cu multe persoane, din toate categoriile de vârste: cu copiii, datorită pregătirii lor pentru Prima Sfântă Împărtăşanie şi Mir, sau cu cei ce frecventau ora de religie la biserică, sâmbăta dimineaţa; cu tinerii, la orele săptămânale de cateheză sau în cadrul diferitelor iniţiative cu caracter social-pastoral, pe care le organizam împreună; iar cu persoanele în vârstă, atunci când le vizitam la domiciliu din diferite motive, de asemenea, pastorale. Astfel, conştienţi de rolul acestui an pastoral, preoţii din comunitate au căutat să ne implice în cât mai multe şi diverse activităţi, pentru a ne face o idee despre

ce înseamnă a păstori o comunitate şi pentru

AN

UL PA

STORA

LPrin credinţă învingi orice obstacol

20

Interviu cu seminaristul Acatrinei Valeriu, din anul III.

1. Care este viziunea dumneavoastră despre libertate? Ce înseamnă pentru dumneavoastră "SUNT LIBER"?

Din punctul meu de vedere, cuvântul "libertate" şi expresia "te iubesc" le întâlnim cel mai des în societatea de astăzi, poate mai mult ca altă dată. Putem observa acest lucru privind la adolescenţii, care invocă mereu libertatea de care se simt privaţi de către părinţi şi că aceştia nu înţeleg iubirea profundă ce o poartă faţă de un coleg sau de o colegă. Dar să nu privim numai la ei, ci chiar şi la persoanele cu părul sur. Dacă facem un mic exerciţiu de memorie, ne amintim cu siguranţă de mediatizata idilă dintre "bătrânelul cu bani"-Irinel Columbeanu şi "eleva miss"-Monica Gabor, relaţie în care se invoca libertatea inimii de a iubi pe cine vrea şi ce vrea… Să fim serioşi, bătrânei nu mai erau în zilele acelea?!? Erau azile pline…

Analizând puţin cele spuse mai sus, putem observa o libertate greşit înţeleasă, dorindu-se de a se prezenta celorlalţi o realitate falsă a unei stări interioare.

Eu înţeleg libertatea ca un act de voinţă proprie, dar impulsionat de un sentiment, de o convingere şi nu cred în libertatea totală. Trebuie să existe ceva care să te pună în acţiune. Pot vorbi de un act liber sau de o libertate adevărată în momentul în care există un echilibru interior.

"SUNT LIBER". Această expresie când o aud, în mintea mea răsună de fapt expresia: "Sunt în LANŢURI", contează foarte mult ce te ţine în lanţuri şi de ce te ţine. Pentru a înţelege mai bine, iau două cazuri. În primul caz, atitudinea tinerilor adolescenţi, care observând la propriul corp anumite dezvoltări, în special de la umeri în jos, mai puţin o dezvoltare a materiei cenuşii, afirmă: "Cu corpul ăsta cuceresc Occidentul!!!"…de fapt, ce a mai rămas de cucerit, că au avut altele sau alţii grijă înainte. De fapt aceştia sunt mânaţi de dorinţa de libertate care este de fapt libertinaj, rămânând astfel "ţinuţi în lanţuri" de viciile proprii. În al doilea caz, toţi cei care au murit martiri pentru credinţă, care au fost legaţi, închişi , torturaţi şi apoi omorâţi pentru că au slujit adevărul care este Cristos Isus. Aceştia au murit pentru el din credinţă, pentru a face să crească credinţa în aproapele lor. Deşi în puşcărie, adevărata lor libertate interioară îi făcea liberi.

2. La noi în Seminar, unde se impun atâtea lucruri, credeţi că mai este loc şi pentru LIBERTATE?

Îmi place să cred că toţi seminariştii prezenţi în Seminarul acesta, au ales acest mod de viaţă „acţionaţi” de o chemare divină, de un răspuns personal şi de o dorinţă curată de slujire. Şi nu vreau să cred că au fost „acţionaţi” de maşinile frumoase ale parohului, de concediile regulate, unele petrecute „pe urmele lui Isus şi ale apostolilor” şi de viaţa uşoară (fără nevastă cicălitoare sau copii care să ceară de mâncare) cum o numesc unii. Dacă suntem „acţionaţi” de chemarea divină şi de dorinţa de slujire este loc şi pentru LIBERTATE, dacă nu, „se joacă la trecerea timpului” ca în fotbalul din România, aşteptându-se finalul.

3. Cum vedeţi dumneavoastră în comunitatea noastră, raportul dintre putere şi libertate? Există vreun echilibru?

Da există un echilibru, dacă îl putem numi aşa. Pentru că uneori libertatea studenţilor pusă pe unul dintre talerele balanţei face să ridice talerul formatorilor pe care este pusă puterea. Dar balanţa se echilibrează (au grijă formatorii), dacă ţinem cont şi de aspectul că formatorii au de partea lor şi puterea şi libertatea de a acţiona.

4. Aţi simţit vreodată că libertatea vă este pusă în pericol, sau poate chiar lezată?

În afara libertăţii integrale la pauzele de după orele de curs, nu de la începutul orei de curs, fac referire la cele treizeci de minute. De o altfel de libertate nu m-am simţit nici pus în pericol nici lezat. Dar cu privire la libertatea pauzei m-am simţit de multe ori lezat.

5. Dacă ar fi să schimbaţi ceva în acest domeniu, ce anume aţi vrea să schimbaţi la nivel comunitar?

Au fost multe schimbări în ultima perioadă, aşa că, parafrazând mesajul de încurajare de la începutul anului academic, al unuia dintre îndrumătorii noştri spirituali, spun aşa: „Guvernul” a fost schimbat însă libertatea pentru noi aceeaşi a rămas, să o înţelegem bine şi în profunzimea ei că „restul se tencuieşte”.

Vă mulţumim!

LibertateaIN

TERV

IU

21

Nici nu s-au aşezat bine în memorie şi în suflet amintirile legate de zilele de pastoraţie din vacanţa de Crăciun,

perioadă pe care am petrecut-o la Slobozia (jud. Ialomiţa), că a venit, neaşteptat de repede, momentul plecării în pastoraţia pentru perioada timpului pascal. Precum se ştie, această nouă experienţă pastorală este mai îndelungată, deoarece este ultima etapă în formarea pastorală înaintea viitoarei sfinţiri ca preot.

Acum, voinţa lui Dumnezeu şi a superiorilor mi-au îndreptat paşii către comunitatea catolică din municipiul Ploieşti, „oraşul lui Caragiale”, aşa cum am putut remarca într-o scurtă vizită prin acest oraş, aflat la doar 60 de km de Bucureşti. Din punct de vedere cultural, oraşul marchează cu mult fast cei 160 de ani de la naşterea marelui dramaturg român, precum şi 100 de ani de la moartea sa, deoarece o bună parte din activitatea sa s-a desfăşurat aici; cei interesaţi pot întâlni numeroase muzee (este renumit „Muzeul ceasului”, unic în ţară), monumente, clădiri istorice, locuri pitoreşti din oraş. Un mare avantaj îl constituie apropierea sa de municipiul Bucureşti, dar şi de munte.

Parohia „Cristos-Rege” a fost înfiinţată în anul 1843, este centru decanal, iar biserica actuală, construită în stil romanic, a fost consacrată la 26 aprilie 1939 de către arhiepiscopul Alexandu-Theodor Cisar, în perioada păstoririi părintelui decan Julius Dwucet (paroh la Ploieşti între 1910-1956), pomenit cu respect de către credincioşii vârstnici ai parohiei. Actualul paroh este pr. Iosif Imbrişcă, aflat la cârma acesteia din 1 septembrie 2008. Mi s-a părut interesant faptul că au fost păstrate, în condiţii excelente, toate altarele laterale,

vechiul altar principal (la care, datorită formei

sale, preotul celebra Sfânta Liturghie cu spatele la popor), banca de împărtăşanie (atât de rar întâlnită astăzi), baptisterul, care datează din anii 1939-1943, astfel încât în biserică se respiră un autentic aer „tridentin”, care îndeamnă la reculegere, la pietate, la înălţarea minţii către Dumnezeu.

Am întâlnit o comunitate vie, unită, în care cei aproape 40 de tineri pe care i-am cunoscut reprezintă cu adevărat viitorul acesteia, evidenţiindu-se prin calităţi practice frumoase. Aceşti tineri participă activ la Sfânta Liturghie, au un cor bun, structurat pe voci, cu 3 dirijori şi nu mai puţin de 15 organişti, care cântă prin rotaţie la toate celebrările liturgice. Tot tinerii citesc lectura şi cântă psalmul responsorial, la toate Liturghiile. Sunt mult mai mulţi tineri, dar cei pe care nu i-am întâlnit sunt plecaţi la facultate la Bucureşti, la Cluj, sau chiar în Iaşi. Şi adulţii au un cor bun, care cântă, mai ales duminica, piese muzicale în limba latină, franceză, chiar şi germană. Deşi credincioşii cu care am stat de vorbă sunt modeşti şi nu vor să iasă în evidenţă, celebrările la care am luat parte şi gradul înalt de implicare activă din partea lor mi-au revelat o comunitate bine pregătită din punct de vedere liturgic şi conştientă de importanţa colaborării ei cu păstorii sufleteşti, ceea ce e mare lucru!

Am fost bine primit de către credincioşi, care şi-au exprimat bucuria de a vedea „cum arată” un viitor preot, iar părintele paroh mi-a permis să-mi exercit pe deplin slujirea diaconală. Deşi sunt de foarte puţin timp în mijlocul credincioşilor din Ploieşti, mă simt împlinit văzând, încă o dată, că anii de formare seminarială au un real folos şi că pot să contribui şi eu, cu ceea ce am primit de la Dumnezeu, la edificarea lor în credinţă. Domnul să ne ajute pe toţi să împlinim voinţa sa şi să ne găsim bucuria şi mulţumirea în această voinţă, semn al iubirii sale gratuite şi totale pentru noi.

pr. diacon Dumitrescu Andrei

Din nou în via Domnului!

22

Cel mai frumos lucru este să vorbeşti despre Dumnezeu, deşi oamenilor le place atât de mult să vorbească despre

lucruri: despre cele pe care le au sau despre cele pe care nu le au, dar într-un mod sau altul şi le doresc, ajungând chiar să şi le dorească cu orice preţ.

De fapt, lumea nu vorbeşte nici măcar despre lucruri, ci mai mult despre aceste dorinţe. Parcă este vrăjită, orbită de atâtea imagini publicitare, şi nu-şi dă seama că uită ceea ce este mai important, imaginea unui Dumnezeu care are nevoie, mai mult ca oricând să fie vestit, să fie băgat în seamă.

Trăim într-o lume în care nimeni nu mai contează pentru nimeni. Cu toţii vorbesc, caută, se interesează ca şi cum Dumnezeu nu ar fi de faţă; însă drama este că nu-şi dau seama că vorbesc de unul singur. Este ca şi cum cuvintele lor se lovesc de un zid imens, fără a avea cel mai mic ecou în sufletele celorlalţi oameni. Din această cauză, oamenii zilelor noastre se simt atât de singuri, uneori chiar disperaţi şi mult prea preocupaţi de propria bunăstare. Cei mai afectaţi de aceste probleme sunt adolescenţii şi tinerii.

Prea puţini sunt cei care obişnuiesc să vorbească cu Dumnezeu, să alerge la el în timp de încercare sau chiar să-i mulţumească pentru reuşitele şi momentele lor de bucurie; mulţi se amăgesc cu ideea că mai sunt şi alţii în situaţia lor, dar de fapt, tot singuri rămân, închişi în propriul orgoliu şi egoism.

Tinerii de azi nu mai au aceleaşi preocupări ca altădată. Acum au apărut noi tehnologii, televizorul sau internetul (messenger, facebook, hi5) care ocupă

o mare parte a timpului lor liber. Prin aceasta, ei îşi dezvoltă o lume imaginară, deconectându-se de la realitatea cotidiană.

De asemenea, mulţi, ca să nu spună că se simt singuri, stau în diferitele cluburi sau discoteci, pierzând multe nopţi şi storcându-şi energiile, pe care le-ar putea folosi foarte bine în multe alte părţi, mult mai constructive. Stau mult împreună, vorbesc, participă la astfel de distracţii dar, parcă la final, stând şi analizând puţin, nu pot numi aproape pe nimeni din acea mare de tineri care să le poată oferi acea încredere totală, acea deschidere faţă de care să-şi poată împărtăşi gândurile şi sentimentele; dar nici în această situaţie nu-şi dau seama că nu caută în cel mai bun loc.

Din această cauză asistăm la numeroase scene disperate din partea a numeroşi tineri, care nu se mai regăsesc şi nu-şi mai văd rostul în această viaţă. Cauza este faptul că nu l-au descoperit încă pe Dumnezeu, sau dacă, într-un fel l-au aflat cândva, l-au pus deoparte, fiind influenţaţi de atâtea persoane care-şi prezintă viaţa astfel, ca fiind una absolut normală.

Astfel, posibilitatea de a simţi în singurătate siguranţă, încredere totală este să ai o relaţie cât mai bună cu Dumnezeu, să-l cauţi atât în timp de suferinţă cât şi în momentele în care simţi că eşti în culmea fericirii, mulţumindu-i pentru aceasta. Aşadar, singurătatea este pentru omul credincios un dar, şi nu o pedeapsă.

Turbuc Laurenţiu

Anul I

Singurătatea – o dramă a zilelor noastre

23

Ce părere ai despre lumea în care trăieşti?Cred că mi-ai răspunde ceea ce spun majoritatea şi anume: că societatea de

astăzi este marcată de individualism, egoism, nihilism, hedonism, şi multe alte „isme” (exceptând creştinismul), care dăunează „grav sănătăţii” omului.

Astăzi, boala de care suferă oamenii cel mai mult este lipsa „pasiunii” pentru adevăr. Ne mulţumim cu frânturi de adevăr şi de aceea nu găsim motive pentru a fi fericiţi. Ne mulţumim cu o fericire diluată, subţire, superficială, totul rezumându-se la a te bucura de plăcere şi la a evita durerea şi suferinţa. Trăim pe o scenă de teatru unde fiecare îşi joacă rolul, dar din păcate triumful este al măştii care acoperă adevărul sau chiar valorile care pentru mulţi au ajuns doar nişte slogane care, eventual, mai sunt folosite doar în campaniile electorale. Astfel, ajungem să fim bolnavi pentru că renunţăm să ne alimentăm pasiunea de a căuta sensul pentru care merităm să trăim şi să murim.

Chiar şi noi suntem afectaţi de această boală şi, cu toate acestea, bolnavi cum suntem, afirmăm că ne este din ce în ce mai greu din punct de vedere pastoral să arăm şi să aruncăm sămânţa Cuvântului într-un pământ care dă semne că e alergic la conceptul de „divin”.

Dar, oare de ce privesc aşa departe şi nu privesc chiar la casa noastră, la viaţa pe care o petrecem zi de zi împreună?

Se pare că ne pricepem foarte bine să ne dăm cu părerea despre această lume, dar prea puţin suntem preocupaţi să facem ceva pentru a trăi într-o comunitate de „feciori” care să spună cu adevărat: „Ce bine ne simţim aici!”

Noi am ales ca perioada cea mai frumoasă din viaţă să o petrecem la seminar: un timp de deschidere spre viitor, în care se manifestă marile dorinţe de fericire, de prietenie; un timp în care suntem stimulaţi mai mult ca oricând de idealuri măreţe.

Trăim o perioadă de continuă descoperire a vieţii, a lumii, a celorlalţi şi a noastră înşine. Dar ce facem noi pentru a trăi cât mai fericiţi această perioadă? Fericirea, pentru mulţi, coincide cu faptul de „a avea” şi este privită ca o achiziţie materială. Dar, cu toate că există atâtea persoane care, deşi au bunuri materiale din belşug, sunt lovite de tristeţe şi descurajare, simt un gol în viaţă. De acest gol dorim să trecem cu vederea, eventual, când îl simţim mai apăsător: îl umplem cu tot felul de „conservanţi” pentru a uita, cel puţin pe moment, de necazuri. Poate că acest gol nu se umple tocmai din cauza faptului că ne raportăm într-un mod superficial la ceea ce înseamnă responsabilitate, începând de la sectorul de muncă pe care îl avem în grijă, până la momentul de rugăciune personală.

Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul adresat tinerilor anul acesta, spune: „Un creştin nu poate fi niciodată trist pentru că l-a întâlnit pe Cristos”. Sunt cuvinte pe care le-am mai auzit, dar poate că nu le-am luat în serios. De întâlnit, m-am întâlnit cu Cristos, la fel ca şi voi, dar cred că ne lipseşte curajul să recunoaştem că ne-am întâlnit cu El şi că avem de a face cu El. Această experienţă a întâlnirii nu trebuie să fie secretă, ca şi cum am trăi în clandestinitate, ci să fie exprimată în fapte, pentru că ele sunt dovada că suntem fericiţi.

Aşadar, să arătăm lumii că întâlnirea cu Cristos provoacă fericire. Lumea are nevoie de oameni care l-au văzut, care au vorbit cu El, care nu se plictisesc şi nu le este ruşine de Cristos. „Să trecem la treabă”, pentru a da de înţeles că mesajul credinţei noastre este un mesaj de bucurie şi speranţă.

Să nu mai lăsăm loc pentru tristeţea care provine din nemulţumirea zilei, ci haideţi să căutăm adevărul care nu ne plictiseşte şi să descoperim provocarea fiecărei întâlniri cu Cristos.

Farcaş Leonard

Anul III

Te provoc la fericire!PA

GIN

A FO

RMATIVA

24

Toţi într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui (Fap 1,14). Aceasta este descrierea în care

Luca ne prezintă atitudinea primei comunităţi creştine în vederea primirii Duhului Sfânt. Aceasta este imaginea Bisericii primare, care este model pentru orice comunitate creştină.

În limba greacă, koinènia exprimă o părtăşie intimă, o împărtăşire cu cineva, o participare la un punct comun, unire, asociere, tovărăşie, punere în comun. Poate însemna o comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, după cum afirmă sfântul Ioan evanghelistul în prima sa scrisoare: „ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos”(1In 1,7); sau, după cum afirmă Paul, „o împărtăşire a Duhului Sfânt” (2Cor 13,13). Mai poate însemna, cum afirmă tot în aceeaşi scrisoare Ioan, o comuniune unii cu alţii: „dacă umblăm în lumină aşa cum el este lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus, Fiul său, ne curăţă de orice păcat”(1In 1,7).

Fiind astfel uniţi cu Domnul, primiii creştini stăruiau în comuniunea frăţească, ne mai fiind decât o inimă, un suflet şi chiar o singură pungă (cf. Fap 2,42.44-45; 4,32).

Altfel spus, comuniunea nu se rezumă numai la nivelul spitritual ci este transferată pe tărâmul practicii unde trebuie să domnească spiritul caritativ, altruist, spirit pe care însuşi Cristos l-a practicat şi pe care nu l-a dat nouă drept moştenire, pentru ca şi noi să facem la fel unii pentru alţii. O comunitate nu este doar o colectivitate. Ea există numai dacă există legături reciproce de iubire sau de prietenie, dacă fiecare este mai mult pentru ceilalţi decât pentru sine.

În zilele noastre, auzim foarte des bine cunoscutul dicton latinesc: Vita communis maxima penitentia! Dar cât de greu de trăit este o astfel de viaţă în comun? Este ea, în sine, grea sau depinde de atitudinea celor care alcătuiesc o astfel de comunitate? O putem observa chiar acum, în viaţa noastră de fiecare zi. Am văzut ce presupune o viaţă în comun, care sunt caracteristicile esenţiale ale unei vieţi trăite în comun. La nivel de teorie, am putea spune, suntem buni, dar în mod practic? Cum contribuim fiecare la bunul mers al comunităţii noastre? De câte ori oare nu ne punem pe noi pe primul loc lăsându-i pe alţii să aştepte, indiferent de nevoile sau necesităţile lor? De câte ori nu aşteptăm un salut de la cei care trec pe lângă noi, fără ca noi nici măcar să ridicăm privirea sau poate chiar evităm să răspundem celor care ne salută?

Haideţi să ne imaginăm o reîntoarcere la comunitatea primară aşa cum era ea atât în activităţile lor cultuale cât şi în viaţa lor de zi cu zi. Ce anume însufleţea unitatea acestei comunităţi? Ce anume era la baza vieţii lor spirituale în aşa fel încât toţi cei care credeau erau o inimă şi un suflet? Ce lipseşte vieţii noastre din seminar? Sau poate, la ce ar trebui să renunţăm pentru a face din comunitatea noastră o comunitate un pic mai bună decât este ea în prezent.

Putem afirma cu uşurinţă că nu există o comunitate perfectă, însă cu o şi mai mare uşurinţă putem spune că există cu siguranţă multe şi chiar foarte multe comunităţi care tind spre perfecţiune, care se străduiesc prin viaţa lor de fiecare zi să ajungă la o edificare a vieţii spirituale a propriei comunităţi.

A fi o comunitate înseamnă a fi disponibili să răspundem în mod pozitiv iniţiativelor fraţilor noştri, asemenea fraţilor din Cenacol: „Simon Petru le-a spus: Mă duc să pescuiesc. Ei au zis: Mergem şi noi cu tine!” (In 21,3). Şi, urcându-se în barcă, chinuindu-se toată noaptea, nu au prins nimic; dar spre dimineaţă, atunci când oboseala e mai apăsătoare, când e timpul cel mai critic din noapte, le apare pentru a treia oară Domnul cel înviat şi îi întreabă dacă nu au cumva ceva de mâncare. Ucenicii, nerecunoscându-l, probabil nervoşi sau tensionaţi după o asemenea noapte, îi răspund cu un categoric „NU”. Însă Domnul îi invită să arunce năvodul în partea dreaptă a bărcii pentru a putea prinde cei 153 de peşti mari.

Dacă ceilalţi ucenici l-ar fi lăsat pe Petru să plece de unul singur la pescuit ce s-ar fi întâmplat? Imaginaţi-vă acest cadru fără ceilalţi ucenici care merg împreună cu Petru. Oare i-ar mai fi apărut Isus doar lui Petru, singur? Dacă i-ar fi apărut, putea Petru singur să tragă ditamai năvodul cu 153 de peşti în barcă? Cu siguranţă nu!

Iată aici importanţa unei comunităţi cât de cât închegate; iată importanţa fiecărui membru dintr-o comunitate. Nu trebuie să ne gândim, când auzim de comunitate, neapărat la o uniformitate, toţi să fie la fel, să intre toţi în aceeaşi matriţă (căci nici în relatarea lui Ioan, evanghelistul, nu erau toţi ucenicii în barcă; erau doar „Simon Petru şi Toma, cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui” (In 21,2). Ceilalţi unde erau? Poate unii au preferat să rămână în Cenacol, în rugăciune, alţii probabil au preferat să doarmă sau poate încă le era frică să iasă), ci să ne gândim mai mult la o unitate în diversitate, o unitate a unor oameni care tind spre un lucru comun, cu scopuri comune, însă fiecare prin felul său de a fi, respectându-i şi raportându-se la cei din jurul lui şi la un program de viaţă comun, bine definit, îşi trasează liniile principale după care se ghidează atât în viaţa sa spirituală cât şi în viaţa de comuniune cu cei din jurul lui.

În finalul acestor rânduri, aş vrea să afirm asemenea lui Michael Card, muzician şi scriitor american, că comunitatea naşte creativitatea. Din motive practice, dar şi spirituale, creativitatea înfloreşte cel mai frumos în comunitate. Aşadar, vă invit şi eu cu bucurie să vă expuneţi creativitatea, sau gândurile care vă frământă, să vă deschideţi spre cei din jurul vostru, lăsând toate temerile la o parte, şi să contribuiţi fiecare cu propriul efort, pentru o mai buna cunoaştere a comunităţii din care cu toţii facem parte.

Iancu Raimond-Tiberiu

Anul III

Mergem şi noi cu tine!

25

Iată răspunsurile corecte la întrebările din numărul trecut:

1. Locul unde au fost făcute pentru prima dată obiecte din porţelan. C) China.

Porţelanul a luat naştere într-o formă primitivă, în timpul dinastiei Tang (618-907). Forma cea mai cunoscută în Occident a apărut în timpul dinastiei Yuan (1279-1368). Porţelanul este un soi de ceramică vitrificată albă, foarte fină, de obicei translucidă, deosebindu-se astfel de ceramica de olărie, care este poroasă, opacă şi grosieră. Numele său derivă din cuvântul porcelana folosit de Marco Polo pentru a descrie vasele pe care le văzuse în China.

2. Cel care a decretat primul că Anul Nou începe pe 1 ianuarie. D) William Cuceritorul.

William a decretat că noul an începe pe 1 ianuarie, deşi, ceva mai târziu, Anglia a revenit la sărbătorirea începutului anului pe 25 martie, la fel ca restul creştinătăţii. 1 ianuarie a fost repus în drepturi de calendarul gregorian (1582), adoptat imediat de ţările romano-catolice.

3. Cel care a despărţit, conform mitologiei greceşti, pământul de cer. B) Cronos.

Zeitate masculină, Cronos era celebrat de populaţia preelenă a Greciei, dar probabil, nu era foarte popular printre greci; a fost ulterior identificat cu zeul roman Saturn. Fiu al lui Uranus (Cerul) şi al Geei (Pământul), Cronos era cel mai tănăr dintre cei 12 titani. La sfatul mamei sale, şi-a castrat tatăl cu o sabie în formă de seceră, separând astfel Pământul de Cer.

4. Mormântul lui Daniil Sihastrul se află în mănăstirea, monument UNESCO, ctitorită de Ştefan cel Mare. D) Voroneţ.

A fost ctitorită de Ştefan cel Mare în 1488. În 1547 i se adaugă pridvor şi i se pictează exteriorul. Fresca a fost realizată în renumitul „albastru de Voroneţ”. După 1786, zidul înconjurător şi chiliile dispar, iar mănăstirea se desfiinţează. În afară de Biserică se mai păstrează turnul – clopotniţă. Pictura interioară, datând din secolul al XV-lea, cuprinde un remarcabil ciclu al Patimilor şi un tablou votiv al ctitorului. Cea mai valoroasă compoziţie este judecata de apoi, pe faţada vestică. În interior se află piatra funerară a lui Daniil Sihastrul. Biserica „Sfântul Gheorghe” face parte din grupul primelor ctitorii ale domnitorului Ştefan cel Mare.

Provocări din cultura generală5. Mesopotamia se află pe teritoriul actualului

stat. C) Irak.

Cea mai estică dintre ţările arabe, Irak-ul este situat la aproximativ aceeaşi latitudine ca şi sudul Statelor Unite. În câmpiile aluvionare vaste din regiune, numită în vremurile vechi Mesopotamia (în greacă, pământul dintre râuri), au luat naştere primele civilizaţii ale lumii. Numele de Irak a devenit comun în secolul al VII-lea d. C. Statul irakian modern s-a format după Primul Război Mondial şi şi-a obţinut independenţa în 1932.

6. Cel ce a dat numele oficial de „Casa Albă” reşedinţei preşedintelui Statelor Unite. C) Theodore Roosevelt.

În 1791 a avut loc un concurs public pentru a alege proiectul cel mai potrivit pentru o reşedinţă prezidenţială în nou-desemnata capitală Washington. Arhitectul american de origine irlandeză James Hoban din Philadelphia a câştigat concursul cu planul pentru o vilă georgiană în stil clasic italian, sub infleuenţa lui Palladio. În 1809 primise deja denumirea de „Casa Albă”, deoarece gresia sa alb-gri contrasta puterinic cu roşul cărămizilor folosite pentru clădirile din apropiere. În 1902, preşedintele Theodore Roosevelt a adoptat termenul de „Casa Albă” ca nume oficial al clădirii.

7. „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” este o afirmaţie ce provine din romanul autorului Lev Tolstoi al cărui nume este. A) Anna Karenina.

Romanul (1875-1877) prezintă povestea a trei familii, Oblanski, Karenin şi Levin. În Anna Karenina, Tolstoi face o analiză profundă, dureros de minuţioasă, a psihologiei feminine.

8. Laureatul premiului Nobel, Alexander Fleming a descoperit. C) Penicilina.

Descoperirea penicilinei (1928) de către bacteriologul scoţian a deschis drumul pentru practicarea cu mare eficienţă a tratamentelor cu antibiotice în tratarea bolilor infecţioase. Fleming a împărţit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1945 cu Ernst Boris Chain şi Haward Walter Florey care au aprofundat (începând din 1939) descoperirea lui Fleming, ajungând la izolarea, purificarea, testarea şi producerea în cantităţi mari a penicilinei.

9. Stomacul unui om este alcătuit dintr-un număr de ... compartimente. D) Patru.

Stomacul unui om este împărţit în patru compartimente: cardia (numită astfel pentru că

26

este cea mai apropiată de inimă), o deschidere care coboară de la esofag, marea tuberozitate, o zonă întinsă care se curbează în sus, deasupra orificiului cardiac, antrul sau partea intermediară, porţiunea centrală şi cea mai mare, pilorul, un cubar îngustat în care stomacul se prinde de intestinul subţire. Fiecare dintre orificii, cel cardiac şi cel piloric este prevăzut cu un sfincter care ţine închisă partea învecinată, cu excepţia momentelor când mâncarea trece prin acestea. Astfel alimentele sunt preluate de stomac până când sunt gata pentru a fi digerate.

10. Mutarea combinată a regelui şi a turei în şah se numeşte. D) Rocadă.

Rocada este realizată prin mişcarea regelui cu două pătrate în direcţia turei care este plasată pe pătratul prin care a trecut regele. De exemplu, albul poate face rocada pe partea regelui mutând regele de la e1 la g1, iar tura de la h1 la f1. Rocada este permisă o singură dată în timpul jocului şi este interzisă în cazul în care regele sau tura au mai fost mutate sau dacă oricare din pătratele dintre cele două figuri este ocupat. Rocada este, de asemenea, interzisă atunci când vreunul dintre pătratele pe care se află, peste care trebuie să treacă sau unde trebuie să ajungă regele sunt atacate de adversar.

Ştiaţi că .....

Părul uman creşte în medie aproximativ 13 mm pe lună?.Se estimează că, dacă toate oceanele lumii

ar seca complet, acestea ar lăsa în urmă cel puţin 18 milioane metri cubi de sare solidă, de aproximativ 14,5 ori mai mult decât volumul întregului uscat al continentului european. Numai Marea Moartă, care acoperă o suprafaţă de 1.020 km2, conţine aproximativ 12.650.000.000 tone de sare?Râul Iordan, Nahr Al-urden în arabă, Ha-yarden

în ebraică, este râul care curge la cea mai joasă altitudine din lume. Are un curs sudic, dinspre Siria prin Israel, despărţind apoi Israelul şi malul vestic ocupat de israelieni, din vest de Iordania aflată la est?Urechile cosaşilor şi ale greierilor se găsesc pe

primul rând de picioare pe care umblă; cele ale lăcustelor se găsesc pe primul segment pe abdomen?Când sunt prinse, multe şopârle îşi abandonează

coada voluntar, care se răsuceşte violent derutându-l temporar pe prădător şi permiţăndu-i şopârlei să fugă?Albinele văd toate culorile pe care le văd

şi oamenii, cu excepţia roşului dar văd şi culorile ultraviolete, invizibile omului?

Blaj Marian

Anul V

Trăieşti şi munceşti în lume, dar nu aparţii lumii!

Eşti fiul unor oameni, dar ai autoritatea de a-i face fiii lui Dumnezeu!

Eşti sărac, dar ai puterea de a comunica fraţilor bogăţii infinite!

Eşti servitor, dar în faţa ta îngenunchează îngerii!

Eşti muritor, dar ai datoria de a transmite nemurirea!

Umbli pe pământ, dar ochii tăi sunt îndreptaţi spre cer!

Colaborezi pentru binele oamenilor, dar nu-i îndepărtezi de la scopul final care este Paradisul!

Tu, tu eşti cel care poţi face lucruri pe care Sfânta Fecioară Maria şi îngerii nu le pot face: celebrezi Sfânta Liturghie şi ierţi păcatele!

Când celebrezi urci o oarecare treaptă, dar acţiunea ta atinge cerul!

Când dezlegi, descoperi puterea lui Dumnezeu care iartă păcatele şi ne redă viaţa!

Preotul este omul cel mai iubit şi mai neînţeles, cel mai căutat şi cel mai respins!

Eşti fratele universal, a cărui misiune este numai aceea de a sluji fără a pretinde nimic!

Dacă eşti sfânt lumea te ignoră, dace eşti mediocru lumea te critică!

Dacă lumea are nevoie de tine aleargă la tine, dacă le merge bine, te uită!

Numai când vei fi luat din mijlocul lumii, lumea va înţelege cât eşti de necesar şi de scump.

Cules de Roman Ştefan

Anul V

Cine eşti tu, preotule?

27

Acest articol a apărut în urma răsfoirii cărţii Istoria Bisericească Universală scrisă de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, ca o mică completare…

Dorind să aibă un colaborator fidel în persoana episcopului de Constantinopol, şi concomitent, urmărind extinderea autorităţii imperiale în Est, împăratul Teodosius I (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), care urmărea totodată să controleze Biserica şi să combată ereziile, a convocat un conciliu la Calcedon, în anul 381.

În cadrul acestui conciliu, pentru a diminua autoritatea Romei, s-au enunţat două articole:

- Articolul 2, care interzicea ingerenţa episcopilor în celelalte dieceze;

- Articolul 3, care oferea un „primat de onoare” episcopului de Constantinopol, cu prerogative efectiv juridice1.

Împăratul şi susţinătorii săi, au profitat de absenţa episcopilor din Antiohia şi Alexandria, care s-ar fi opus, deoarece aceste articole loveau şi în statutul ierarhic deţinut de aceste scaune episcopale.

Documentul redactat de participanţii de la conciliul din 381, trimis Romei, nu cuprindea articolul 3, papa aflând despre acest articol mai târziu, pe o altă filieră. Papa Damasius (366-384) nu a fost de acord cu deciziile luate, şi totodată a refuzat să accepte acest conciliu ca fiind „ecumenic”2. Suveranul Pontif nu a vrut să accepte schimbarea ordinii ierarhice prevăzute la Calcedon, de a se acorda Constantinopolului locul secund, imediat după Roma, în defavoarea scaunelor episcopale ale Alexandriei şi Antiohiei. Până la momentul respectiv, primatul Romei era urmat de primatul Alexandriei şi Antiohiei. Această ordine era validată de faptul că în Alexandria a activat un discipol al lui Petru, sfântul evanghelist Marcu; iar în Antiohia a fost oraşul unde a predicat Petru, şi unde noua religie a primit numele de „creştinism”3.

Papa nu a fost de acord nici cu trecerea Iliriei Orientale de sub jurisdicţia Romei sub jurisdicţia Constantinopolului, survenită odată cu moartea împăratului Teodosius I4. Drept replică, suveranul pontif a scris o epistolă episcopilor din Iliria, cerându-le să respecte tradiţia lăsată de apostoli, a emis o enciclică în care denunţa prevederile de la Calcedon, iar pe plan politic a făcut apel la împăratul Honorius (384-423)5, pentru sprijin. În urma acestor demersuri,

1 K. Müller, Kanon 2 und 3 von Konstantinopel 381 und 382, în Festgabe für Adolf Jülicher zum 70. Geburstag 26. Januar 1927, Tübingen, 1927; E. Herman, Chalkedon und die Aus¬gestaltung des konstantinopolitanischen Primats, în Das Konzil von Chalke-don, II, A. Grillmeier, H. Bacht, Würzburg, 1954; Mansi II, 560.2 F. Dvornik, Byzance et la primauté romaine ,Paris, 1964.3 http://magnificat.ca/cal/engl/02-22.htm.4 E. Demougeot, Les Partages de l’Illiricum a la fin du IV-e siecle, Revue Historique, 1947.5 Turner, C.H. "Latin Lists of the Canonical Books, I, The Roman . Council Under Damasus, A.D. 382." Journal of Theological Studies 1 (1899-1900).

s-a reafirmat primatul Romei, care era urmat de primatul Alexandriei, ca fiind al doilea scaun episcopal important, şi care deţinea întâietatea asupra creştinilor din Est6.

La Conciliu din Calcedon, s-a reluat în discuţie jurisdicţia Romei asupra provinciei Iliria Orientală, iar prin canonul 28, s-a enunţat că primatul papei este de origine umană şi nu apostolică, şi că de fapt, Constantinopolul ar trebui să deţină întâietatea asupra lumii creştine, argumentându-se că din punct de vedere politic, Constantinopolul era capitala imperiului, şi că aici rezidau atât împăratul, cât şi senatul7. Papa a confirmat deciziile dogmatice ale Conciliului, în cadrul epistolei trimise împăratului Marcian (450-457). În schimb nu a fost de acord cu articolul 28, care prevedea recunoaşterea drepturilor de egalitate a Constantinopolului şi lărgirea jurisdicţiei în detrimentul Romei. Acest articol a fost enunţat şi acceptat în momentul când legaţii papali erau absenţi. Acest articol a avut un caracter politic, şi nu apostolic8.

Papa Leon cel Mare (440-461) a insistat ca împăratul să considere Biserica şi Imperiul, ca fiind o familie mare, şi să nu facă din Biserică un organ al Imperiului. Urmaşul Sfântului Petru a afirmat că Imperiul se conduce după legi şi criterii proprii, pe când Biserica este condusă de legi divine9.

La sfârşitul secolului al VI-lea, beneficiind de susţinerea imperială, episcopul Constantinopolului se proclamă „patriarh ecumenic”, iar supremaţia sa a crescut simţitor asupra Bisericii Orientale, definitivându-se spre sfârşitul secolului al VII-lea, când arabii au cucerit oraşele Antiochia (636) şi Alexandria (642).

Căderea acestor sedii a determinat pe episcopii din Constantinopol să ceară în mod sistematic recunoaşterea articolului 28 al Conciliului din Calcedon, articol care a fost ratificat în cadrul Conciliului din Constantinopol III (680-681)10, fapt nerecunoscut de papa Sergiu (c. 650 -septemrie 701). Drept represalii, împăratul a ordonat exarhului de Ravenna să-l aresteze pe pontif şi să-l aducă la Constantinopol. Opoziţia miliţiei din Ravenna împiedică îndeplinirea ordinului împăratului, iar papa, simţindu-se ameninţat de puterea imperială, a început să ducă o politică proprie11.

Activităţile „apostolilor slavilor” au reliefat diferenţele dintre creştinismul oriental şi cel occidental. Patriarhul Foţie, a reuşit ulterior să transforme sentimentele bizantinilor în ură şi dispreţ faţă de Roma şi latini.

Astfel, articolul 28 enunţat în cadrul Conciliului de la Calcedon, a constituit sâmburele care, în secolele următoare, a contribuit în mod definitiv la producerea Marii Schisme, din secolul al XI-lea .

Bucevschi Eduard-Iulian

Anul II

6 Socrate, Historia Ecclesiae VII.7 Codex Theodosius XVI 2, 45.8 F. Dvornik, Byzance et la primauté romaine ,Paris 1964.9 V. Monachino, Il Canone 28 Di Calcedonia, Roma 1970.10 Mansi XI,959, Can. 36; G. Nedungatt, M. Featherstone, The Council in Trullo revisited (Kanonika, 6), Roma, 1995.11 Chapman's Studies on the Early Papacy, "Dublin Review" (January 1898).

O scurtă completare

28

1. Cumpară becuri economice, sunt mai durabile şi mai sănătoase.

2. Stinge lumina atunci cand eşti ultimul care iese dintr-o încăpere.

3. Trebuie să folosim becuri economice, au un consum de până la 5 ori mai mic decât cele convenţionale şi un timp de funcţionare mult mai lung.

4. Culoarea albă a pereţilor reflectă bine lumina şi putem să avem un bec de consum mic, acelaşi confort.

5. Închide bine robinetele, nu lăsa apa să se irosească.

6. Apa de la robinet este pompată cu energie, un duş mediu consumă 160 litrii, iar o baie plină consumă 350 litrii, aici se adaugă şi consumul pen-tru încălzirea apei. Deci este de preferat duşul pen-tru un consum mai mic de energie.

7. Robinetele de la baie şi bucătărie pot avea in-stalat un dispozitiv asemănător unei site care are funcţia să introducă în jetul de apa bule de aer, consumatorul nu simte diferenţa, dar consumul de apă scade cu 20%. Cele mai economice robinete sunt cele cu senzor, ele scad consumul la 70%, ele sunt scumpe pe moment, dar în timp investiţia se amortizează.

8. Ar fi de preferat ca bărbaţii, cand se bărbieresc, să nu lase robinetul deschis.

9. Orice robinet stricat care picură consumă în medie 17 litrii în 24 ore.

10. Mergi pe jos, cu bicicleta sau cu transportul în comun.

11. O parte dintre şoferi au un mic defect de condus, tot timpul mişcă uşor volanul forţând servodirecţia să lucreze, servodirecţia îţi ia din forţa mecanică necesară motorului mărind consumul.

12. Un alt defect care măreşte consumul de car-burant este condusul prea aproape de maşina din faţă, situaţie care ne obligă să frânăm de foarte multe ori.

13. Filtrul de aer al motorului poate mări con-sumul cu până la 20% dacă este murdar.

14. Suspensiile maşinii măresc consumul de car-burant dacă sunt uzate.

15. Motorul nu trebuie turat mult, trebuie să adaptăm treapta cutiei la viteza pe care o are maşina.

16. Trebuie să folosim transportul public, consumul în medie este de 8 ori mai mic pe călător transportat,

reducându-se semnificativ şi poluarea.

17. Fotocopiază faţă-verso şi foloseşte hârtia până la ultimul colţişor.

18. Foloseşte hârtie reciclată şi reciclează hârtia utilizată la birou.

19. La bucătărie folosiţi oala sub presiune, se poate economisi până la 50% din energie.

20. Când se găteşte orice oală trebuie acoperită cu capac, astfel se reduce consumul de energie cu până la 20%.

21. Cand se găteşte la cuptor, de dorit este să se gătească cât mai multe bucate odată. Dacă lăsăm cuptorul să se răcească va trebui să reconsumăm en-ergia iniţială pentru a-l încinge.

22. Nu deschideţi cuptorul dacă nu este necesar, pentru fiecare deschidere de uşă, temperatura din cuptor scade cu 25 grade.

23. Cu 5 minute înainte de a se fi terminat de gătit mâncarea, închideţi sursa de căldură a cupto-rului, aşa profităm de căldura acumulata.

24. Multe persoane obişnuiesc să aprindă araga-zul cu câteva minute înainte să aşeze mâncarea pe el. Nu este necesar.

25. Nu aşezaţi frigiderul sau congelatorul în ap-ropierea surselor de căldură.

26. Încercaţi să ţineţi uşa congelatorului şi frigiderului cât mai puţin timp posibil deschisă.

27. Un congelator plin de gheaţă consumă mai mult, gheaţa are un efect izolant pe elementele de răcire.

28. În perioada iernii este posibil să conservati mâncarea pe balcon şi opriţi frigiderul. Micşorarea cu un grad a temperaturii din frigider măreşte con-sumul cu 5%.

29. Iarna pentru fiecare grad în plus din casă con-sumul creşte cu 10%.

30. Programaţi computerul personal la consum redus.

31. Mâncarea vegetariană este produsă cu puţin consum energetic faţă de cea animală. Producerea alimentelor de origine animală este foarte costis-itoare energetic, orice animal de carne are nevoie de 10 ori mai multe calorii, pentru a produce un kg de carne. Un animal de carne are nevoie de 10000 calorii vegetale, soia, porumb etc. pentru a produce 1000 calorii carne, se pierd 90%.

(Sursă http://www.hartiereciclata.ro/ecosfaturi/index.php)

Bradu Ciprian

Anul II

Ecosfaturi

29

Râsul este reacţia organismului la veselie şi cuprinde atât gesturi, cât şi sunete. Deşi râsul nu este esenţial pentru supravieţuire,

se consideră că el acţionează ca un fel de mecanism de eliberare.

Cum se produce?Râsul este răspunsul psihologic la veselie şi fericire

şi pare să fie un răspuns specific uman. El are două componente: o serie de gesturi şi producerea unor sunete. Atunci când o persoană consideră că ceva are umor, creierul declanşează ambele răspunsuri, care se produc simultan şi produc, la rândul lor, modificări în organism.

Muşchii faciali: Râsul implică atât contracţia a 15 muşchi faciali, cât şi stimularea muşchiului zigomatic mare, care determină ridicarea buzei superioare. În acest timp, epiglota blochează parţial laringele, ceea ce duce la pătrunderea neregulată a aerului şi determină o respiraţie caracteristică.

În cazuri extreme se pot activa canalele lacrimale, determinând scurgerea lacrimilor pe faţă, în timpul râsului. Persoana se poate înroşi la faţă, pe măsură ce respiraţia devine tot mai afectată.

Gama de sunete: Acest răspuns este acompaniat de o serie de sunete, de la simplu chicotit la hohote puternice. De fapt, studiile legate de structura sonoră a râsului (modelul undelor sonore ce se produc atunci când o persoană râde) arată faptul că râsul uman constă întotdeauna din modele variate ale formei de bază, care este reprezentat de notele vocalice scurte, repetate la fiecare 210 milisecunde. A fost demonstrat şi faptul că râsul declanşează alte circuite neuronale în creier, care, la rândul lor, generează şi mai mult râsete. Aceasta explică de ce râsul poate fi contagios.

Rolul râsului?La fel ca în cazul altor comportamente umane, este dificil

de determinat scopul exact al râsului, deşi se bănuieşte că el aduce numeroase beneficii fizice şi psihologice. Multe teorii sugerează că râsul ar putea să evolueze ca un mecanism de eliberare, pe care strămoşii noştri îl foloseau ca gest de uşurare împărtăşită în momentul în care scăpau de un pericol. Mai mult, deoarece râsul inhibă reacţia de răspuns de tip „luptă sau fugi” – destinată protecţiei corpului în faţa unui pericol, râsul ar putea indica şi existenţa încrederii în anturajul celor din jur.

Comunicarea: Mulţi oameni de ştiinţă consideră că unul din scopurile râsului este comunicarea, transmiterea unui semnal social ce întăreşte legăturile dintre oameni. Studiile făcute de antropologi demonstrează că indivizii tind să râdă atunci când se simt bine unii cu alţii. Cu cât oamenii râd mai mult împreună, cu atât se creează între ei o legătură mai puternică. În mod interesant, studiile de cercetare arată că oamenii sunt de 30 de ori mai înclinaţi să râdă în grup decât unii singuri şi chiar administrarea oxidului de azot are un

efect mai mic, dacă persoana este singură.

Alte studii au arătat şi faptul că râsul se conformează unei ierarhii sociale, în care indivizii dominanţi tind să folosească umorul mai mult decât subordonaţii lor; de exemplu atunci când un şef râde nu este neobişnuit ca toţi angajaţii să râdă şi ei. Prin influenţarea stării emoţionale a grupului, şeful îşi exercită puterea.

De fapt, se pare că râsul, la fel ca majoritatea comportamentelor umane, a evoluat ca mod de a influenţa comportamentele altora. Studiile au arătat faptul că într-o situaţie jenantă sau de ameninţătoare, râsul poate servi ca gest de conciliere şi ca un mod de deturnare a furiei. Dacă persoana ameninţătoare poate fi făcută să râdă, riscul de confruntare se reduce.

Beneficiile râsului?Se ştie dintotdeauna faptul că râsul ne face să ne simţim

mai bine, dar cercetările ştiinţifice actuale au demonstrat şi că râsul favorizează, pe diferite căi, o stare de sănătate bună.

Râsul are multe avantaje pentru starea generală de sănătate a individului. Printre sectoarele afectate se numără:

- Sistemul imunitar – râsul inhibă reacţia de răspuns de tip „luptă sau fugi”, prin reducerea nivelului anumitor hormoni de stres implicaţi în reacţie. Acest fapt este benefic sănătăţii de vreme ce aceşti hormoni inhibă sistemul imunitar şi cresc tensiunea arterială. De fapt, râsul activează sistemul imunitar, prin provocarea creşterii numărului de leucocite din sânge;

- Tensiunea arterială – râsul scade tensiunea arterială, crescând totodată fluxul sanguin şi oxigenarea sângelui. Acest fapt ajută procesul de vindecare;

- Saliva – râsul duce la creşterea producţiei de imunoglobină A din salivă, care ajută la protejarea împotriva invaziei corpului de către agenţii patogeni (organisme care determină apariţia unor boli), pe cale respiratorie;

- Condiţia fizică – s-a aproximat că a râde de 100 de ori este echivalent cu practicarea exerciţiilor fizice pe o perioadă de 15 minute, pe o bicicletă ergometrică. Râsul angajează diafragmul şi muşchii abdominali, respiratori, faciali, ai membrelor inferioare şi ai spatelui, ceea ce explică faptul că frecvent, persoanele care râd mult se simt epuizate fizic;

- Sănătatea mintală – râsul asigură o modalitate de eliberare de stările negative, cum ar fi furia sau frustrarea.

Aşadar, râsul este mult mai mult decât o exprimare a veseliei; el poate favoriza, în fapt, starea de sănătate. De aceea, râdeţi cât mai mult şi nu evitaţi nici un moment când îi puteţi face şi pe ceilalţi să râdă; efectele binefăcătoare nu vor întârzia să apară, atât pentru ceilalţi cât şi pentru sine.

(Preluare din colecţiea „Interiorul corpului uman”)

Blaj Marian

Anul V

Acţiunea râsului la omRU

BRICA

DE SA

NATATE

30

A – B Nume dat Domnului nostru Isus Cristos care, prin moartea şi învierea glorioasă, îi eliberează pe oameni de păcat şi le dăruieşte viaţa lui Dumnezeu.

1. Pregătire la o sărbătoare, care constă în a veghea în rugăciune şi meditaţie în timpul nopţii care o precede.2. Şcoala în care aspiranţii la sfânta Preoţie se pregătesc din punct de vedere spiritual şi intelectual conform normelor stabilite de Biserică.3. Persoana care, trimisă de autoritatea legitimă a Bisericii, merge din credinţă şi ascultare la cei care nu-l cunosc pe Cristos şi le vesteşte Evanghelia.4. Persoană credincioasă care se îngrijeşte de întreţinerea unei biserici sau a unui oratoriu, dar în mod special de sacristia şi de prezbiteriul acestora.5. Dorinţa dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta.6. Cel mai înalt grad al unei sărbători liturgice.7. Cântare alternantă între solist şi adunarea credincioşilor care răspunde cu un refren.8. Termen biblic care înseamnă părerea de rău pentru păcate şi schimbarea radicală a vieţii prin fuga de păcat şi hotărârea da a-l sluji numai pe Dumnezeu.9. Constrângerea unei persoane de a îmbrăţişa o anumită credinţă.10. Denumire dată celei de-a patra duminici din Postul Mare.11. O experienţă specială şi profundă de cunoaştere şi de unire cu realităţile dumnezeieşti, acordată în mod gratuit de Dumnezeu.12. Unul din cele şapte sacramente sau taine, instituit de Isus Cristos pentru ca creştinul să dobândească de la Dumnezeu iertare pentru păcatele săvârşite după Botez.13. Virtute cardinală care dispune raţiunii practice să discearnă în orice împrejurare adevăratul bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui.

Chelaru-Dămoc Cezar

Anul IV

Isus cel înviat

A

B