Principiul autodeterminării naţiunilor sau a popoarelor, este un principiu din dreptul

internaţional care prevede dreptul popoarelor şi al naţiunilor de a-şi determina singure cursul

propriei dezvoltării politice, economice, culturale şi sociale, fără intervenţii directe sau indirecte

din exterior. Principiul constituie o normă generală care produce efecte juridice pentru întreaga

comunitate de state.

Principiul autodeterminării este definit ca și ca dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

Spre deosebire de toate celelalte drepturi titularul acestui drept este poporul( națiunea ) și nu un

alt subiect al dreptului internațional, indiferent dacă această națiune este consituită într-un stat

sau luptă pentru constituirea unui stat propriu. Din esența lui rezultă că el nu poate fi exercitat de

către o minoritate națională, mai ales că fiecare poporu are o obligație generală de a respecta

acest drept a altor popoare. Analiza principiului autodeterminării devine o operațiune complexă

dacă este nevoie de realizat acest lucru în comparație cu principiul integrității teritoriale, deseori

este greu de determinat dacă pe un teritoriu vorbind de prezența unei minorități naționale sau

defapt este o națiună majoritară în acea zonă.(6)

Principiul autodeterminării presupune următoarele drepturile ale popoarelor:

Dreptul popoarelor asuprite de a se constitui într-un stat propriu,distinct.

Dreptul acestora de a lupta și a se opune dominației străine ( ceea ce creează un caracter

legal al acestei lupte).

Dreptul ca această luptă pentru autodeterminare să fie recunoscută pe plan internațional.

Dreptul acestor popoare de a stabili relații oficiale cu diverși subiecți ai dreptului

internațional.

Dreptul popoarelor de a-și alege direcția proprie de dezvoltare în domeniul social,

economic, politic și cultural.

Dreptul la autodeterminare este unul imprescriptibil și permanent, fiind și inviolabil pentru

fiecare popor împarte, în același timp el aparține tuturor popoarelor și orice stat are obligația de a

respecta acest drept al poporului.(7)

Principiul autodeterminării popoarelor a apărut în Europa în timpul revoluţiilor burgheze din

sec. 19 ca principiu al naţionalităţilor, după terminarea I-lui război mondial se afirmă ca

principiu dreptului popoarelor la autodeterminare. Art.1pct.2 din Carta ONU enunţă că unul din

scopurile ONU e de a ,,dezvolta între naţiuni relaţii prieteneşti întemeiate pe principiu egalităţii

în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele..’’. Ulterior principiul a fost

reafirmat într-un şir de documente internaţionale: Declaraţia asupra acordării independenţei

ţărilor şi popoarelor coloniale (14.12.1960); Cele 2 Pacte Internaţionale privind drepturile omului

1966; Declaraţia privind principiile de drept internaţional 1970 ş.a. Conţinutul principiului

dreptului popoarelor de a dispune de ele însele a fost dezvălui pentru prima dată în declaraţia

ONU din 24.10.1970. Potrivit declaraţiei ,,toate popoarele au dreptul de a-şi determina statutul

lor politic, în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică,

socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept în conformitate cu

dispoziţiile Cartei’’. Principiul e îndreptat împotriva colonialismului, atenţia principală fiind

acordată aspectului exterior al principiului examinat – eliberare de sub dominaţia străină.

(8)Popoarele pot alege unul din următoarele mijloace: crearea unui stat suveran şi independent,

libera asociere sau integrarea cu un stat independent sau ascensiunea la un alt statut politic.

Orice stat are obligaţia de a se abţine de la recurgerea la orice măsură de constrângere. Pentru

a evita pericolul exploziei noilor state s-a pus accentul pe principiul intangibilităţii frontierelor

moştenite de la fosta metropolă. Dacă statul asigură poporului dreptul de a dispune de el însuşi

(dreptul de determinare economică, politic, social) atunci revendicările de dezmembrare a unui

stat, venite din partea anumitor categorii ale populaţiei acestuia, sunt ilegale.(9) Conform

prevederilor Actului final de la Helsinki 1975, sau Carta de la Paris 1990, minorităţile nu sunt

subiecte ale dreptului popoarelor la autodeterminare. Aceste dispoziţii au fost dezvoltate în

rezoluţia nr.47/135 a Adunării Generale ONU intitulată ,,Declaraţia drepturilor persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice’’(18.12.1982). La fel statele

sunt obligate să protejeze minorităţile.

Conținutul acestui principiu este unul extrem de complex și vine în coordonare cu o parte din

principiile dreptului internațional , dar fiind într-o oarecare măsură opozabil altor principii de

drept internațional. Principiul dat cuprinde în conținutul lui în primul rînd : dreptul fiecărui

popor de a-și stabili statutul politic. Acest drept vizează anume statutul politic intern și extern al

poporului . Poporul are dreptul de a dobîndi orice statul politic pe care îl alege și care nu

contravine normelor imperative ale dreptului internațional: poate crea un stat propriu suveran, de

a se asocia cu un alt stat independent sau de a se integra în acesta etc. În toate aceste situații

poporul își păstrează dreptul la autodeterminare și trebuie și poate să își decidă desinestătător

soarta lui. În legătură cu aceasta se evidențiază importanță respectării libertății de exprimare a

voinței popoarelor. Acestui drept ce rezultă din principiul autodeterminării îi corespund

obligațiile echivalente pe care le are fiecare popor , indiferent dacă s-a constituit ca stat suveran ,

urmează să se constituie sau nu se va constitui niciodată.(10)

Un al doilea element de bază ce rezultă din principiul autodeterminării este : dreptul

popoarelor de a promova , conform prorpiei voințe, dezvoltarea lor politică , economică și socio-

culturală. Acest element al autodeterminării este mai greu de evidențiat în cadrul unui popor ce

nu reprezintă un stat suveran. Deobicei aceste aspecte de ordin intern sunt realizate prin

intermediul statului și al organelor sale competente, pe de altă parte anume de aici și apare

necesitate popoarelor la autodeterminare.

Dezvoltarea politică , economică , socială și culturală sunt strîns legate între ele. Toate aceste

componente creează imagine în ansamblu a unui popor fiind și componentele definitorii ale

acestuia. Statul suveran acționează în numele și folosul poporului încercînd să acopere toate

cerințele și necesitățile acestuia în aceste domenii. În același tip dezvoltarea acestor domenii

trebuie să reprezinte imaginea poporului , dar este necesar, în același timp, să corespundă

practicilor internaționale și normelor de drept internațional. Politicile promovate de stat în

folosul poporului nu trebuie să aducă atingere drepturilor și libertăților persoanelor și în același

timp trebuie să respecte drepturile celorlalte state.

Un al treilea element este protecția teritoriului pe care se exercită dreptul poporului la

autodeterminare. Acest element al principiului autodeterminării reprezintă cel mai controversat

aspect al drepturlui popoarelor de a dispune de ele însele, pentru că se atentează și la integritatea

teritorială a altor state.(11) Se știe că autodeterminarea se divizează în: autodeterminare internă

și externă, iar acest element reprezentînd o exteriorizare externă a autodeterminării.