1

REFERAT la filosofie

Dreptul Roman. Geneza filosofiei dreptului.

Autor: Begu Valentin

Facultatea Drept, IRIM

Chişinău 2010

Planul:

Introducere

Dreptul

Filosofia dreptului

Dreptul roman

Legea XII Table

Panteius din Rodos

Marcus Tullius Cicero

Lucius Annaeus Seneca

Epictet

Marc Aureliu

Gnaeus Domitius Annius Ulpianus

Concluzii

Introducere

Filosofia dreptului este studiul filosofic asupra dreptului, şi are drept punct de

plecare interogaţii de genul: “ce este dreptul?”, “ care este relaţia dintre drept şi morală?”,

“ ce temeiuri există in criteriile cu care operează dreptul?” s.a.m.d.

Locul temei în drept este unul imens,filosofia fiind poate temelia de bază pe care

este cladit,construit şi dezvoltat dreptul.Fără filosofia dreptului nu ar exista coeziune justă

între om şi natură,între om şi religie.Filosofia dreptului canalizează în ea toate

informaţiile necesare ce pot exista,şi io destribuie dreptului ca acesta sa creasca,sa

progreseze,sa se perfecţioneze.

2

Filosofia dreptului este mereu actuală,sau cel puţin cit timp vom exista noi oamenii

ca fiinţe vii pe Pamînt.E actual prin faptul că anume filosofia dreptului ne explică cum

trebuie sa învaţam dreptul,cum trebuie sa-l studiem,de ce e necesar sa-l înţelegem şi apoi

sa-l aplicam;caci prin funcţia jursitului se realizează poate cea mai importanta funcţie

dintr-un stat.Anume juriştii stabilesc prin actele normative şi prin legi cum sa activeze

statul,cum sa activeze economiştii,ce le este permis oamenilor de rind etc.

Pe parcursul timpului au fost multi filosofi care au activat şi în domeniul

dreptului,dar anume acei romani au pus aceste baze.Printre ei se enumeră Marc Tullius

Cicero,Seneca,Epictet,Ulpian,Marc Aureliu etc.Ei sunt cei care au aratat lumii,dar mai

ales juriştilor de după dînşii,ceea ce reprezintş cu adevărat dreptul şi cum trebuie să-l

valorifice prin actititatea sa în această viaţă.

Ca să intrăm bine în problema şi sa o putem înţelege,începem cu Filosofia.Ea a

aparut ca raspuns la întrebarile oamenilor cum ar fi: ce este existenţa?, care e raportul

între existenţa obiectivă şi subiectivă?, cum se constituie valoarea de

adevăr,bine,frumos,dreptate?, ce este fericirea? etc.

Primele gînduri filosofice îşi au radacinile în mitologie,cu deosebire în acea

greacă.Miturile încercau să dea raspunsuri şi explicaţii cauzale unor lucruri şi fenomene

natural încă neclare ca cutremurul,inundaţiile,fulgerul etc., precum şi despre om şi

univers,căutînd interpretări logice la aceste interogaţii.Primii filosofi au fost

matematicienii,fizicienii şi practicienii ştiinţelor natural.

Pentru Aristotel,filosofia însemna cunoaşterea primelor principii şi cause – acele

principia supreme care explică întreaga existenţa; pentru Kant, filosofia era cunoaşterea

prin concept,sau cercetarea limitelor capacităţilor noastre cognitive; Hegel considera că

filosofia este o cunoastere raţională a lucrurilor. Filosofia este strins legată cu toate

ştiinţele,activînd în toate domeniile acestora,fiind poate central tuturor ştiinţelor.

Filosofia este component a culturii, a vieţii spiritual, alături de ştiinţa literaturii,

artei, religie, aceasta formează cultura şi viaţa societaţii. Ea se afla inter-relaţii cu

celelalte component, dar nu se confundă cu niciuna dintre ele. Încă din secolul V î.Hr.,

3

Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.Hegel

spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii.Alţi filosofi au spus că ea este

esenţa unei culturi. Dacă vrei să cunosşti cultura unui popor,te duci la filosofia acstui.

Lucian Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a

rezolva “ceea ce este”.

Dreptul deriva din latinescul „directus„,ceea ce inseamna linie

dreapta,rigla,drept.Corespondentul perfect,identic al termenului este „jus„ sau „ìus„, care

semnifica drept,dreptate,licit,fara ocolişuri.

In primul sau sens,noţiunea de drept desemneaza totalitatea regulelor de conduit

impuse de stat in scopul reglementarii relatiilor inter-umane.Acesta este sensul dreptului

obiectiv,deoarece se defineşte prin raportarea la obiectul sau.Ansamblul normelor juridice

in vigoare la un moment dat intr-un stat constituie dreptul pozitiv.Astfel dreptul pozitiv

cuprinde toate reglementarile adoptate de stat si aplicabil zi de zi.

In al doilea sens noţiunea de drept reprezinta prerogative si posibilitatea unei

personae de a impune altei personae o anumita conduit si de a pretinde si celorlalţi acea

conduit.Aceasta e sensul dreptului subiectiv,deoarece se defineşte la persoana care

exercita prerogative respective.

In al treilea rind,cuvintul drept desemneaza stiinta sociala care studiaza statul şi

regulele adoptate de el,instituţiile politice si juridice,principiile de conducere si

reglementare a societaţii.

Totalitatea regulilor generate de conştiinţa omului pentru a fi posibila organizarea

activitatilor in societate desemneaza Dreptul„„.

Legile (lex) şi Dreptul (Jus) se constituie din chiar natura umană, din necesitatea de

a convieţui şi de a organiza activităţile pentru asigurarea libertăţii individuale şi a

protecţiei. Aristotel afirma că omul este un animal social. Societatea, însă, nu este o

simplă juxtapunere de indivizi, ci este o grupare care implică legături sau raporturi între

membrii ei. Fără a reglementa legăturile şi raporturile, societatea s-ar dezagrega prin

4

luptele dintre membrii ei şi prin anarhia ce ar tulbura-o. Dreptul apare odată cu societatea,

fiind de factură umană, şi în acest sens indispensabil organizării societăţii. Dreptul

permite evaluarea şi conştientizarea mediului înconjurător şi a existenţei fiinţei umane,

atât la nivel individual, cât şi la nivel de ansamblu. Dreptul este conştiinta transpusă care,

formulate pozitiv, se constituie, în calitate de comandamente juridice, ca totalitatea

normelor de drept,prin care se exteriorizează şi se exprimă voinţa generală pentru a

permite manifestarea voinţelor individuale, cu scopul realizării unor activităţi concrete ori

concretizabile.

Istoria culturii şi civilizaţiei dovedeşte că dreptul este acela care poate organiza şi

coordona eficient societatea, întrucât se formează chiar pe baza comportamentelor şi

activităţilor din societate, pe care le evaluează şi apoi le reglementează.Dreptul se află în

interferenţă cu celelalte sisteme normative - morala,religia, cutumele, tradiţiile. Astăzi

sunt la fel de valabile adagiile şi maximele din dreptul roman, care afirmau „„ubi

societatis ibi jus„„ (acolo udne exista societate este necesar dreptul) si „„ubi jus ii

societas„„(unde este drept,el este elcatuit doar pentru societate). Sistemul normativ al

societăţii, în întregul său, se exprimă preponderant prin normele de drept, pentru că

acestea înglobează celelalte reguli şi pentru că sistemul juridic dispune de claritate,

precizie, publicitate, amplitudine,concizie. Totodată, comandamentul juridic, dacă este

cazul, poate fi adus la îndeplinire pe cale de constrângere. Pentru ca dreptul să se impună,

pentru a fi realizabil, este necesară „recunoasterea colectiva„,astfel încât societatea se va

organiza prin „„forţa dreptului„„ şi a principiilor şi valorilor juridice, fiind exclusă

posibilitatea unui „„drept al forţei„„.

Menţinerea echilibrului de tip instituţional şi organizaţional se realizează în statele

democratice (demos = popor, cratos = putere) prin punerea în balanţă a intereselor şi

scopurilor colective cu cele individuale, dar şi prin punerea în valoare a activităţilor din

acele structuri ale societăţii care organizează instituţiile ori care asigură circulaţia

informaţiei publice.

Dreptul, în înţelesul cel mai larg,dreptul este „„ansamblul de reguli sociale

obligatorii pentru om„„. Traiul în societate nu răpeşte omului individualitatea sau

5

prerogativele care decurg din ea. Dar libertatea acţiunilor sale nu este nelimitată, ci este

utilizată pentru a coordona activităţile tuturor membrilor din colectivitatea societăţii.

Filosofia dreptului (sau filosofia juridica) este acea parte a filosofie si poate si a

dreptului care priveşte dreptul in esenţa sa universala,spre deosebire de ştiinţa dreptului

care studiaza dreptul in natura şi caracterele lui particulare.Nici o ştiinta juridica nu

reprezinta dreptul in general,nici nu cuprinde nici macar un sistem întreg de drept

pozitiv,fiecare fiind un subsistem in sistemul general al ştiinţelor, şi un sistem pentru

componentele din care face parte.Ea de exemplu ne poate descrie dreptul la un anumit

popor (dreptul francez,german),dintr-un anumit moment dat din istorie (dreptul

roman,dreptul napoleonian),raportîndu-se unei părţi din acel sistem (dreptul public sau

privat) si mai apoi la o ramura din care e constituit (dreptul penal,constituţional-al

dreptului public sau dreptul familiei,dreptul comercial-al dreptului privat).De fiecare data

cind studiem in esenţa o anumita problema dintr-un anumit domeniu al dreptului,e

necesar şi este corect ca să raportam acea problema la un spaţiu mult mai larg de

cercetare,nu să ne rezumam doar la acea ramura de drept care ne intereseaza.

Noţiunea de Filosofia dreptului apare pentru prima dată în anul 1821,în lucrarea lui

Hegel: „Principiile filosofiei dreptului”, iar termenul îl foloseşte în 1797 Fichte.În esenţa

filosofia dreptului este:

1-o perspectivă a cunoaşterii umane care pune în centru viaţa juridică părţii noţiunii

de dreptate;

2-abordeaza fundamentele dreptului;

3-ierarhizează valorile dreptului;încercînd să răspundă la întrebarea utilitatea şi

finalitatea dreptului Chelsen în teoria pura a dreptului din 1962,îşi propune să găsească

răspunsul la întrebarea fundamentală: „ce norme de drept trebuie elaborate pentru

reglementarea vieţii sociale?”.

Juriştii in mod general propun si elaboreaza diverse noţiuni generale ca izvor de

drept,norma juridica,raport juridic,act juridic,subiect de drept,fapt

6

juridic,dispoziţii,ipoteze,sancţiuni,legalitate samd, atunci filosofii elaboreaza diferite

modele de explicaţie tipica a filosofiei propunînd spaţiului larg de cercetare in domeniul

dreptului noţiuni generale ca norma,raport

social,act,fapt,subiect,esenţa,fenomen,sistem,structura,principiu,cauza,efect etc.Toate

aceste ţin nu numai de o ramura sau subramura a dreptului,dar ţin si de o ramura sau alta

a filosofiei,caci toate sunt legate între dinsele si una fără alta nu ar avea rezonanţa deplina

in filosofia dreptului.Pe filosofi nu-i intereseaza analiza infaţişarilor concrete,variabile ale

dreptului,ci generalitatea lui,in timp ce pe jurişti ii intereseaza infaţişarea lui

concreta,determinata, desigur prin prisma unei perspective generale asupra lui. De aici

rezulta ca filosofia este însaşi aplicata asupra dreptului.Un bun jurist va şti mereu sa

priveasca din perspectiva concreta atit a juriştilor,cit şi din perspectiva genrala a

filosofilor.De aici rezulta ca filosofia este însaşi aplicata asupra dreptului.

Ştiinţele juridice procedează într-o primă instanţa la examinarea categoriala a

dreptului,la examinarea lui conceptuala profunda.

Ultima instanţa e realizata deja de filosofie căci ştiinţele juridice au ca obiect de

cercetare fenomenul dreptului, „ceea ce reprezinta dreptul si nu ceea ce este dreptul„,in

timp ce „filosofia dreptului mediaza asupra conceptului de drept„ (Kelsen).Astfel filosofia

deptului este o concepţie globală asupra dreptului,metajuridică,dezvaluind raţiunile

participării lui la universalitatea fiinţei in devenire,temeiul situării lui in lume,măsura in

care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umana, şi in care fiinţa umana îşi gaseste

indreptaţirea de a avea şi de a fi.

Obiectul de studiu al lui reprezinta dreptul înţeles in mod obiectiv şi subiectiv.In

mod obiectiv dreptul e un ansamblu de reguli fundamentale care regleaya viaţa in

societate,care sunt sancţionate de puterea publica.In mod subiectiv dreptul e facultatea

atribuită unui individ în interesul său pentru ai permite să se bucure de posesiunea unui

lucru,unei valori.Din perspectiva filosofiei dreptului,dreptul e un segment al relaţiilor

sociale care susţine,care determină şi influienţeaza relaţiile politice,economice şi

spirituale dintr-o societate.

7

Daca ne referim la problematica filosofiei dreptului,unii cercetatori specializaţi si in

acest domeniu al ştiinţei si al dreptului,considera că explicarea dreptului ar trebui să se

axeze pe răspunsul la urmatoarele întrebări: „ce este dreptul? care îi sunt izvoarele? Ce

urmăreşte el?„.In mod general in ansamblu filosofia dreptului ar avea de rezolvat 3

probleme vitale:

1-care sunt condiţiile de justificare a dreptului - problema ce deschide calea

axiologiei juridice.

2-care sunt condiţiile de valabilitate a categoriilor juridice - problemă ce deschide

calea epistemologiei juridice.

3- care sunt condiţiile de adeverire a omului prin dreptul pozitiv - problemă ce

deschide calea antropologiei juridice.

Dea lungul istoriei atit la aceste întrebări,cît si la

defenirea,conceptualizarea,aprofundarea si explicarea filosofiei dreptului s-au ocupat

diverse personalitaţi din diferite timpuri şi localitaţi.Printre ei se enumeră in epoca antica:

Socrate,Platon,Aristotel,Democrit (Grecia Antica), Confucius,Naftei (China Antica),

Seneca,Cicero,Titul Lucretius Carus,Marc Aureliu ( Roma Antica) ; cit şi in perioada

medievală şi moderna: Hobbes,John Locke,Leibniz,V. Conta,Kant,Hegel,Toma

D„Aquino,Kelsen,H. Grotius,Fechner,Duguit,Giorgio del Vecchio ş.a.m.d.

Dorind să-i contureze problematica,Giorgio Del Vecchio arată,în de acum celebra sa

lucrare „„Lecţii de Filosofie juridica„„,ca filosofia dreptului îşi orienteaza cercetările în

trei planuri:plan logic,fenomenologic si deontologic.

1-In plan logic,investigînd drepul in totalitatea sa logică,adica să ştim care sunt

elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice trecînd peste particularitaţile

acestor sisteme si uzrmărind conceptul universal al dreptului.Logica cercatării relaţiilor

juridice presupune utilizarea inducţiei,deducţiei,intuiţiei,a axiomatizarii,a experimentului

cu scopul prelucrării si sitematizarii infomaţiei care permite producerii conceptelor

teoretice.Acestea sunt metodele filosofiei dreptului, şi cele mai utilizate in cadrul gindirii

8

filosofice si ştiinţifice în general: inducţia şi deducţia.Ca mod particular de existenţa al

acestora în filosofia dreptului amintim că inducţia o găsim sub fotma metodei genetice

(ce ne ajută la studiul originii dreptului) şi a metodei comparative ( ce ne dă posibilitatea

confruntării diferitor sisteme juridice), iar deducţia,ca mod de analiză raţionala a

condiţiilor ce determină posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii saşe precum şi a criteriului

specificităţii dreptului şi a întemeierii raţionale a idealului de justiţie.

2- In plan fenomenologic,dezvaluind faptul ca „ dreptul pozitiv nu e produsul unor

cauze speciale şi excepţionale,ci este un fenoment comun tuturor popoarelor în toate

timpurile,cu alte cuvinte este un produs necesar al naturii umane.Aspectul fenomenologic

se referă la analiza relaţiilor juridice ce reies din actul juridic (de drept).

3- In plan deontologic,evedenţiind faptul că dacă juristul practician ia in considerare

şi se mărginşte a înţelege şi a interpreta în sens propriu normele pozitive,neîntrebîndu-se

daca ar putea sa existe si alte mai bune;trebuie mers însa mai departe şi mai adînc decît

aceasta ctivitate specifica juristului practician în sensul de a cerceta şi de a judeca

valoarea justiţiei,adica de a stabili dreptul care ar trebui să fie.Or ştiinţele juridice,prin

natura lor se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este),ce ţin strict de

el,fără a-i pune in discuţie temeiurile.Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai

„ceea ce trebuie„ sau „ceea ce ar trebui sa fie„ in drept,in opoziţie cu „ceea ce

este„,opunînd astfel un ideal de drept unei realitaţi juridice date.Aspectul deontologic ţine

de sistematizarea informaţiei despre tehnicile,procedeile utilizate in practica juridica.

Toate aceste direcţii de cercetare a filosofiei dreptului,au diverse deosebiri,insă sunt

intro conexiune intre ele.Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia ca „„ filosofia dreptului

este disciplina care definşte dreptul in universalitatea sa logică,cerceteaza originile şi

caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieste după idealul de justiţie

afirmat de raţiunea pură„„.In alt sens putem spune ca filosofia dreptului incepe unde se

sfîrşeşte ştiinţa dreptului,căreia de altfel îi dă temeiurile şi noţiunile generale.Fiind

meditaţie asupra ideii de drept ea sintetizeaza,uneşte in mod logic toate datele particulare

a jurisprudenţei.De aici apar raporturi de suprapunere si conexiune a ştiintelor.Ştiinţa

dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea metodele şi

9

principiile,la rîndul său filosofia dreptului trebuie ia în considerare ştiinţele juridice

care,prin intermediul jurisprudenţei,îi dă posibilitatea să-şi constituie,verifice şi aplice

principiile.Anume la principii trebuie raportate normlele dreptului pozitiv pentru a fi

înţelese in mod ştiinţific.Aceste principii se afla la un nivel înalt de teoretizare şi anume

la nivelul filosofiei dreptului.Din acestea rezulta că „„filosofia dreptului este cea care

formuleaza,expune primele principii ale dreptului,concepute de raţiunea umana şi

întemeiate de natura umana,considerată in ea insăşi şi in raporturile sale cu ordinea

universala a lucrurilor„„ (Ahrens).

Filosofia dreptului cuprinde trei mari compartimente:ontologic,axeologic si

metadologic.Acestea sunt preocupate cu analiza,evaluarea principiilor fundamentale ale

dreptului.Sunt trei categorii de principii:

1- Principii ce ţin de definiţia dreptului,a justiţiei,a relaţiilor sociale (ontologie

juridica deasemenea e preocupată cu aceasta),

2- Principii ce reflectă sursa dreptului (metodologia juridica) şi

3- Principii ce explica normele,valorile juridice (axeologia juridica).Aşadar filosofia

dreptului dispune la moment de obiect de studiu (relaţii juridice), de structura logica, de

metode de cercetare,de o semnificaţie,de un rol concret in societate.

Toţi marii jurişti au înţeles atit în trecut cît şi în prezent ca pentru a-şi cristaliza

concepţia generala despre drept,pe percursul dezvoltării gîndirii şi doctrinei lor,sunt

indispensabile luări de poziţie filosofică.Filosofia dreptului are o funcţie practică,propune

şi pregăteşte recunoaşterea pozitiva a idealului juridic, şi face parte alături de etica,din

ceea ce este cunoscut sub numele de „„filosofie practică„„ ( Kant,Wundt,Croce).In toate

timpurile ea a îndeplinit o oarecare funcţie,de aceea toate monentele importante a

filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice si sociale ale

umanitaţii.De exemplu revoluţia engleza din 1688, cea Americana de la 1774-1776 sau

cea franceza de la 1789 au fost precedate şi însoţite de scrieri filosofico-juridice.

10

In concluzie filosofia dreptului este un element foarte important in derularea ati in

trecut cît şi in viitor al dreptului in orice societate din lume.Ea vine ca un arbitru care

regleaza neajunsurile dreptului in elaborearea,implimentarea si aplicarea dreptului în

viaţa de zi cu zi.

Dreptul roman reprezinta ansamblul normelor de conduita instituite de statul roman

de la fondarea Romei (754-753 î.Hr) pîna la moartea împaratului Iustinian( 565 d.Hr),si

care exprima voinţa clasei dominante,instituite si sancţionate de către stat.Dreptul roman

se impărţea in conformitate cu concepţia romana,in drept privat (care ocroteşte interesele

private a diferitor persoane) si drept public (care ocroteste interesele intregii

societaţi).Aceasta clasificare a fost data de juristul roman Ulpian.Dreptul public priveste

deasemenea organizarea statului roman,care in cele 3 epoci(veche,clasica si postclasica) a

cunoscut mai multe forme de organizare a statului.

1-Epoca veche e cuprinsa intre fondarea statului roman si sfîrşitul

Republicii.Aceasta perioada cuprinde Regalitatea (754-509 î.Hr) si Republica (509 î.Hr-

27 î.Hr).

2-Epoca clasica cuprinde epoca Principatului (27 î.Hr-284 d.Hr),

3-iar epoca postclasica cuprinde epoca Dominatului (284-565 d.Hr).

Privind la general,atit Principatul cit şi Dominatul fac parte din forma de

organizare:Imperiu.

Romanii pentru prima data in istoria omenirii au creat un sistem de concepţii

rezervat expresiei juridice (alfabetul juridic,limbajul juridic,termenologia dreptului ş.a.).

Izvoarele de drept roman constituie un imens bagaj cu diverse informaţii utile tuturor

juriştilor cit şi savanţilor in drept de mai apoi.

Noţiunea „izvor de drept„ in sens material inţelegem totalitaea condiţiilor vieţii

materiale a societaţii care determina o anumita reglementare juridica.

11

In sens formal prin izvor de drept inţelegem forma de exprimare a dreptului.Drept ca

izvor de drept astazi ne servesc obiceiul juridic care mult timp de la fondarea statului

roman a fost princialul izvor de drept; legea (lex) care a aparut datorita insuficienţii

exprimarii in forme juridice corespunzatoare a noilor relaţii sociale mai complexe din

perioada stapinirii sclavagiste bazata pe producţia de marfuri si un intens schimb

comercial; jurisprudenta,operele jurisconsulţilor romani,edictele magistraţilor care mai

întîi se facea in forma verbala,iar mai apoi magistraţii romani publicau un edict prin care

arătau cum înţeleg sa-si e xercite atribuţiile şi ce procedeie juridice vor fi aplicate in acest

scop; senatus-consultele care in timpul Republicii,hotarîrile Senatului erau considerate

izvor de drept si cimpetenţa sa reducîndu-se la interpretarea legilor; Constituţiile

imperiale care erau dispoziţiile luate de împarat care pe timpul împaratului Hadrian au

dobîndit putere de lege; opera juridica a lui Iustinian care prezinta unul din cele mai mari

izvoare de drept care întruneşte o sumedenie de izvoare din mai multe ramuri de drept.

Cea mai importanta si veche Lege romana este fara indoiala „Legea XII Table„,căci

dupa afirmaţia istoricului Titul Livius : „ea constituie izvorul întregului drept public si

privat (fous omnis publici privatiquie iuris).Legea celor XII Table întocmita in anul 449

î.Hr., de decemviri,a fost adoptat pe fondul conflictului dintre patricieni si

plebei,deoarece plebeii au cerut in mod repetat ca obiceiurile juridice sa fie codificate si

afişate in forum,pentru cacetaţenii romani sa cunoasca dispoziţiile normelor de drept.Faţa

de acele presiuni in anul 451 î.Hr. patricienii au creat o comisie din 10 barbati,care au

facut o sistematizare a obiceiurile juridice si le-au publicat pe 10 table de lemn.Însa

plebeii au protestat afirmînd ca e incompleta,astfel in anul 449 î.Hr. s-a format o noua

comisie din 5 plebei,care au facut o sistematizare completa a obiceiurilor si le-a publicat

pe 12 table de bronz.

Dupa cuprinsul ei,legea apare ca o codificare imbunataţita a dreptului

obişnuielnic,cu unele împrumuturi din dreptul grec.Aceasta cuprinde dispoziţii asupra

procedurii civile si procedurii penale,asupra dreptului penal si constituţional si mai ales

asupra dreptului civil.Ea cuprinde intregul drept public si privat al Romei.In domeniul

12

dreptului privat ,legea cuprinde in principal dispoziţii cu privire la statului juridic al

persoanelor,la organizarea familiei,la succesiuni etc.

Nascuta in timpuri îndepartate legea decemvirala nu a fost abrogate in mod expres

nici macar în timpul lui Iustinian,astfel se poate spune ca aceasta lege cu modificari

parţiale a trait timp de 19 secole.Cicero-cel mai mare avocat al antichitaţii spunea ca aici

e izvorul tuturor legilor.Textul legilor nu ne-a parvenit pe cale directa,deoarece cele 12

table de bronz au fost distruse de către Gali,cu ocazia incendierii Romei in jurul anului

389 î.Hr.. Prin urmare textul legii a fost afişat numai 6 decenii.Cu toate acestea legea nu a

fost republicată,pentru că cele 12 table nu s-au păstrat,textul legii a fost reconstituit in

epoca moderna pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsulţior,fiind transmis prin

intermediul Digestelor lui Iustinian. Dupa Legea Celor XII Table au fost votate in epoca

republicana numeroase legi,din care multe intereseaza dreptul privat.Incepînd cu epoca

imperiala,relul legii scade ca urmare a noilor schimbari de factura socio-politică petrecute

in viata statului roman.Odata cu instaurarea imperiului,autoritatea împaratului in contnua

creştere,nu putea ingăduzi existenta Adunarilor Populare care treptat dispar,poporul

intrunindu-se numai pentru al aclama pe împarat sau pentru a lua act de hotărîrile

sale.Astfel că,in dauna legii se impune voinţa imperiala,care treptat devine unica sorginte

a dreptului,împaratul fiind socotit deasupra oricarei legi ( legibus solutus).

In concluzie,dreptul roman e expresia juridica generala a relaţiilor dintr-o societate

care se întemeiaza pe proprietatea privata si pe economia de schimb,astfel orice societate

din epoca istorica daca se întemeiaza pe aceste valori sus mentionate,gaseşte in dreptul

roman toate principiile şi instituţiile necesare in vederea reglementării juridice a acestei

relaţii.Dreptul roman mai este un imens teren de verificare a tezelor teoretice cu privire la

apariţia şi evoluţia fenomenului juridic.

Şcolile filosofice care au reuşit să se incetaţenească în Roma au fost: şcoala stoică şi

şcoala epicureică.Aceasta din motivul că spiritul celei dintîi era înrudit cu spiritual

romanilor,iar cea de a doua reprezenta oarecum spiritual progresist al vremii.

13

Cel dintîi gînditor care filosofează în Roma este stoicul Panteius din Rodos (cca

180-110 î.Hr),care a trăit mult timp în Roma şi reuşeşte să cîştige pentru filosofie pe

Scripio (Emilianus).Panteius considera filosofia a fi o îndeletnicire pur practică şi de

aceea el preţuia pe lîngă filosofii stoici şi pe Democrit,Platon şi Aristotel.

Panteius a îndulcit mult rigorismul morale stoicilor şi a combinat teoria stoică despre

dreptul natural cu ştiinţa juridică poziivă a romanilor.Tot acesta a contopit filosofia stoică

cu concepţia religioasă a romanilor, şi a realizat un fel de religie oficială a statului. Dupa

unii istorici ai filosofiei, Panteius a mijlocit lui Q. Scaevolia, care era Pontifex Maximus,

concepţia aceasta religioasă, cît a poeţilor, filosofilor şi a oamenilor politici

romani.Scrierile lui Panteius nu ni sa-u pastrat,ci le cunoaştem numai din lucrarea lui

Cicero “De officiis”.

Unul din cei care a avut un aport imens in filosofia dreptului roman şi care a pus

poate bazele filosofiei dreptului roman a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr) – om

politic şi stralucit orator roman.Cicero s-a născut în Arpinium în Latinum la data de 3

ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri şi notabili municipali.La 17 ani este adus la

Roma de către tatal său.A debutat ca orator şi avocat în anul 81 î.Hr. În viaţa politica a

fost mai înîi quaestor, şi mai apoi senator,iar mai apoi ales consul etc.În anii 51-50 î.Hr.

a trecut de partea republicanilor impreuna cu Pompeius,împotriva lui Caesar,dar dupa

rezolvarea conflictului se întoarce în Italia.După asasinarea lui Caesar la 15 martie 44

î.Hr., în care se prea poate să fie implicat,Cicero devine destul de rapid şeful

republicanilor, sperînd la o instaurare a republicii,lucru care atunci era imposibil.A

încercat să-l manipuleze pe tînărul Octavianus (viitorul împarat Augustus, 27 î.Hr – 14

d.Hr), impotriva lui Marcus Antonius,pe care îl considera cel mai primejdios duşman al

republicii,însă fără succes.La 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui

Macus Antonius.

In filosofie iniţial a preferat concepţia probabilista a Noii Academii,condusa de

Cerneade,dar a fost profund cunoscător şi admirator al marilor doctrine-

pitagorreică,academică,ăeripatetică,stoică- repudiind numai epicureismul.Scriile sale

redau mai toate doctrinele şcolilor greceşti.Conceptul despre binele suprem a întemeiat

14

gîndirea social-politica şi juridica a lui Cicero.El a pus baza juridicului şi politicului

morala.El susţinea: „că virtutea este o necesitate umană atit de strigentă şi ca dorinţa de a

apăra bunăstarea comuna este atit de mare încit forţa lor a învins orice forme ale plăcerii

şi ale inactivităţii„.

În concordanţa cu Socrate,Cicero susţine că teoria trebuie să se ocupe in special de

problemele vieţii şi ale moralei,lăsînd la o parte cercetarile legate de natură care,fie

depăşesc capacitatea intelectului omenesc,fie nu au nici o legatura cu activitatea

omenească.Pornind de la morală,Cicero asemenea lui Platon şi contrar opiniei lui

Aristotel,susţine că filosoful ca înţelept al cetăţii,trebuie să se implice în politică şi să

conducă, „realitind acordul dintre clasele superioare,medii şi inferioare,şi ceea ce

muzicanţii numesc armonie în cîntec,se numeşte in stat concordie,cea mai sigura şi bună

chezăşie a stabilitaţii politice,iar ea nu poate exista defel înafara justiţiei„.

Punînd la baza statului justiţia,Cicero încearca sa-i surprinda esenţa.Justiţia este o

etica socială,ea se referă la ceea ce este în afara individului uman şi priveşte relaţiile

omului cu alţi oameni.Ea trebuie sa fie mai amre ca dragostea faţa de sine.Deaceea

dreptul care se întemeiaza pe justiţie este de esenţa sociala.Pentru a conduce efectiv statul

nu trebuie să se confunde statul şi utilul.Pentru că s-a facut o asemenea confuzie de către

cei care au condus statele,sistemele de legi diferă de la un popor la altul în funcţie de

interesul urmăarit.Datorită acestui fapt şi conceptul de dreptate este înţeles in mod diferit

in funcţie de interese.

Cicero difeneşte statul astfel „ Statul,adică lucrul public,este lucrul poporului,dar

poporul nue ste orice ceată adunată la întîmblare,ci o mulţime unită întru-un sistem

juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilitaţii comune„„.Contrar a ceea ce se

va susţine mult mai tîrziu,în Epoca Modernă,Cicero observă că uniunea oamenilor nu se

datoreaza slăbiciunii,ci tendinţei lor naturale spre unire.

Statul trebuie guvernat,pentru a rezista,după un anumit principiu,care trebuie să fie

raportat la acea cauză originară care a stat la baza comunităţii omeneşti. „Puterea trebuie

încredinţata fie unei singure persoane,fie unei elite,fie tuturo cetăţenilor„„. În felul acesta

15

există 3 forme de guvernămînt: monarhică, condusa de un grup restrîns de

persoane,numiţi optimaţi, şi statul în care totuld epidne de popor.Nici una din aceste

forme de conducere nu asigura,în opinia lui Cicero,o bună conducere a statului.Sub forma

unei conducere monarhice,cetăţenii sunt lipsiţi de drepturi şi libertăţi şi nu pot decide în

stat. La fel este şi în cazul cînd conduce o elită,mulţimea nu poate să se bucure de

libertatea pentru care este înlăturata de la conducere.În cazul în care guvernămîntul este

poular, „oricît ar fi de drept şi moderat,egalitatea însăşi este inechitabilă din moment ce

nu poate exista nici un fel de ierarhie a demnitaţilor„„. Nu poate fi dreptate deplină nici

cind decizia e luată de o persoană,oricît de corectă nar fi,ducînd adesea la tiranie.

Cicero e convins că a patra fomă de guvernare ar fi cea mai bună: cea rezultată din

combinarea optimă a celor trei forme de guvernămînt.Întrebat totuşi care din primele trei

forme de guvernare este totuşi mai buna,Cicero raspunde că monarhia,dar cu condiţia ca

regele să fie virtuos.El susţine ideea asta pornind de la ideea că şi universul este condus

de o divinitate supremă.Regele trebuie să fie în cetate ca un tată care are grijă de fii săi.

El atrage cetăţenii prin dragoste „cu toate că constituţia regală,după părerea mea este cea

mai bună dintre toate cele trei forme de guvernămînt,dar acea rezultată din combinarea

armonioasă a celor trei este superioară celei regale„„.

Totuşi el mai consideră ca oricare nar fi forma de guvernămănt,legea trebuie să fie

elementul principal de coeziune al comunităţii,iar partea legii trebuie să fie aceeaşi pentru

toţi.Distribuirea funcţiilor eficienta asigură legalitatea şi ordinea de stat- „ este necesar să

li se indice magistraţilor cum să-şi exercite puterea,dar totodată şi cetăţenilor trebuie să se

supună„„.Ordinele,susţine Cicero,trebuie să fie legitime,iar oamenii să li se supună de

buna voie.El considera că cetăţeanul care manifestă nesupunere şi este nociv pentru

societate trebuie să fie constrîns de magistraţi prin amenda,lanţuri şi nuiele.

Cicero preia şi dezvoltă ideea despre drept natural al cărei conţinut universal şi fix îl

putem cunoşte identităţii intre raţiune şi natura umană.Pe urmele lui Crisip care arătase că

planta,animalul şi omul sunt legate între ele prin participarea la o natură comună,dar că

ele au în acelaşi timp şi natură proprie.Cicero arată ca omul şi animalele au în comun

dorinţa de a se uni (conjunctio),de a procrea(procreatio), de a-şi creşte progenitura

16

(educatio), la care se adaugă năzuinţa spre conservare şi dorinţa de a evita tot ce se poate

dăuna, dar omul are,de asemenea ca natură proprie,că e dotat cu raţiune,posedînd

înclinaţii pe care nu le împărtăşeşte cu animalele,înclinaţia către adevăr,frumos şi just.

In „Despre legi„„ Cicero afirmă că există în om o dreaptă raţiune (ratio recta) care

emite porunci ce trebuie respectate de toţi oamenii,fie ei guvernaţi fie ei guvernanţi,căci

ele sunt conforme cu natura omului.Dreapta raţiune este universală,adica este distribuit la

toţi,şi este eternă.

Avînd izvorul în raţiune şi aceasta fiind tocmai natura umană,legea este deci fondată

pe natură,nu pe obicei sau convenţie,cum credea Epicur.A încalca vreun drept este ca şi

cum ai acţiona impotriva naturii,a legii universale.

Dreptul este cea mai înalta raţiune întipărită în natură care porunceşte ce trebuie să

fie făcut şi interzice contrariul.Un personaj din „De legibus„„ arată în sens că,după

părerea celor înţelepţi,Legea nu e o invenţie a spiritului uman,nici un decret al

popoarelor,ci ceva etern care guvernează lumea întreagă.arătînd ce e înţelept a prescrie

sau a interzice.In „Despre legi„„ Cicero scrie că dacă dreptul nu se bazează pe natură,toate

virtuţile dispar.Deşi dă informaţii vaste despre dreptul natural,el nu formulează o definiţie

a acestuia.Cicero s-a preocupat cu explicarea necesităţii unei vieţi decente,întemeiată pe

ratio recta vivendi.În acest sens în „Despre Legi„„ el vorbeşte despre respectul faţa de

zei,despre datoria faţă, de patrie,de părinţi,de rude,despre recunoştinţa şi înclinarea spre

iertare,despre respectul faţă de cei ce ne sunt superiori prin vîrstă,înţelepciune şi

stare,adăugînd la dreptul natural şi valori ca cinstea şi sinceritatea.

Omul se aseamănă cu zeul prin raţiune,iar raţiunea desăvîrşită se cheamă

înţelepciune.Noi oamenii sintem legaţi de zei printre altele şi prin lege.Cei care respectă o

lege comună,respectă totodată şi un drept comun.Legea este dreapta raţiune în a porunci

şi a interzice.Omul înţelept nu se iubeşte niciodată mai mult pe sine decît pe alţii.Această

iubire naturală dezinteresată dovedeşte faptul că „ dreptul există în natură„„,îşi are

izvorul în natură.Această concepţie despre drept este fundamentală pe conceptul moral de

justiţie care mai tîrziu a fost preluat de creştinism şi exprimat prin maxima: „iubeşte-ţi

17

aproapele ca pe tine însuşi„„.Cicero cînd vorbeşte despre natură şi lege,are în vedere

întreaga existenţă în care se încadreaza natura umană.Legea vine de la divinitate,şi deci

ea e dreaptă.Astfel dreptul este o aptitudine pur naturala a omului.El sta la baza

constituirii societăţii umane.Binele şi răul sunt judecate în conformitate cu natura,fiind

totodată şi principiile naturii.

Mai presus de orice în drept trebuie sa-şi găseasca un loc de prim rang,

cinstea.Dreptul şi cinstea trebuie cultivate,conform opiniei lui Cicero,pentru valoarea lor

intrisecă.”Toţi cei buni preţuiesc echitatea şi dreptul în sine”, şi ca urmare „dreptul

trebuie dobîndit şi cultivat ca valoare în sine”. Iar valorile care trebuie apreciate în sine

sunt generezitatea şi bunăvoinţa,care sunt gratuităţi.

Cicero considera că legea e unul din cele mai mari bunuri,astfel ”Legile emise de

popoare trebuie permanent să se raporteze la legea universală pentru a asigura o bază

naturală şi stabilă a societăţii omeneşti”.

Un alt filosof care a avut o mare importanţa in filosofia dreptului a fost Lucius

Annaeus Seneca (4 î.Hr - 65 d.Hr).Seneca s-a nascut în cea mai romanizată regiune din

Hispania,provincia Baetica.A fost adus la roma din fragedă copilarie,sub îngrijirea

devotată a unei admirabile matuşi, soţia unui viitor guvernator al Egiptului.Ca tînar

discipol,Seneca va admira mai mult dascalii greci şic ei latini.Cel mai preţuit dintre aceşti

„„directori de conştiinţa” va fi stoicul Attalus. În vremea împaratului Tiberiu, Învaţatul

stoic Attalus, Profesorul lui Seneca este alungat din Roma.Această masură de prigonire

făcea parte dintr-o campanie de intimidare şi represiune împotriva „„opoziţiei

stoice”.Reacţia lui Seneca va fi decizia de a părăsi capitala.A pelcat în Egipt,unde putea fi

aparat de mătuşa lui,sora Helviei (mama sa), şi de soţul ei,guvernator al Egiptului.Va

ramîne acolo la Alexandria pînă în anul 31 d.Hr.

Principalele sale scrieri etice sunt „Scrisori morale”, o utilizare timpurie a formei

epistolare.A avut o cariară agitată,care a inclus şi exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia

Livilla,nepoata împaratului Claudius.Întorcîndu-de din exil,a fost preceptorul lui

18

Nero.Acesta, devenind împarat, l-a implicat în conjuraţia lui Pison şi i-a poruncit să-şi ia

viaţa.Seneca şi-a tăiat venele fară nici o tresărire.Unii filosofi de dupa dinsul considera

că :”Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în

acţiune”.

El prezintă şi profesează filosofia ca efort spre virtute.Spre deosebire de Cicero care

credea ca filosofia este o recreere elevată,Seneca socoate că ea nu vizează să încînte

sufletele oamenilor sau spiritele,nu este un amuzament, ci este menită să vindece

sufletele,să aducă ajutor tuturor care au nevoie,care au deseori in viaţă sau chiar în acel

moment sabia deasupra capului.Filosofia are de luptat cu maladii ale sufletului ca

plictiseala,lenea,obişnuinţa în rău,uşurinţa s.a.m.d.

Seneca a studiat ca şi stoicii greci diferenţele dintre animal şi om.Astfel Seneca a

ajuns să ne dea o definiţie a instinctului şi în general a psihologiei animale,care a stat şi

sta înca la baza şi in prezent,fiind modificată uşor în secolul XX.El arata că animalele au

imagini care constituie impulsul lor spre mişcare (impretus),dar totuşi activitatea lor

rămîne oarba,inflexibilă,inconştientă ca oroce forţa a naturii,că nu diferă de la un individ

la altul,şi nu cunoaşte nici lacune nici progrese.Totul se bazează pe date înascute,nu

exerciţiu ca de exemplu toate pinzele paiangenilor ca şi toate celulele albinelor – sunt

asemanatoare.Ceea însă ce este caracteristic psihologiei animalle este faptul că animalele

percep prin simţuri prezentul,au o noţiune vagă despre trecut dar viitorul le este închis.

Ceea ce îl deosebeşte pe om de animal este raţiunea.Anume raţiunea este un

instrument al prevederii,al anticipării.Prin raţiune şi prin spirit toţi oamenii sunt egali,nu

sunt nici sclavi, nici liberi,astfel contestînd Seneca sclavia.Omului îi este proprie

pasiunea care se împlinesc in raţiune şi voinţa.Stoicii greci au criticat pasiunea - Zenon

considera că pasiunea este o tulburare a sufletului,Crisip că pasiunea izvorăşte din

judecata falsa.Însă stoicii latini acceptau pasiunea care este moderată,care nu exclude

domnia raţiunii.Astfel, pasiunile impreună cu cele patru fundamentale -

durerea,teama,plăcerea şi dorinţa – sunt opuse înţelepciunii,precum boala sănătăţii.

19

Însa Seneca nu numai că a avut păreri proprii decît cele faţa de stoicii greci,dar în

multe cazuri preluat concepţile lora. De exemplu el a aprofundat învaţatura lui Zenon

despre consecvenţa,despre statornicie ca regulă de viaţă,aratînd că „cel mai înalt bine este

concordanţa sufletului cu el însuşi”.Însă după cum am menţionat mai sus,el nu

împartaşeste unele lucruri.De exemplu el nu împartaşeste opinia stoicului grec care

considera că cine nu e înţelept,e nebun,admiţînd că există 3 grade în dobîndirea

înţelepciunii:

1- primul e acela în care omul s-a eliberat de cele mai multe şi mai mari vicii,dar nu

de toate.

2 – al doilea grad este acela în care omul este eliberat de vicii şi de pasiuni ieşite de

sub controlul raţiunii,dar ramîne expus să recadă în ele.

3 – al treilea grad,cel mai înalt de înţelepciune aparţine celui care nu mai este tentat

şi expus să recadă în vicii şi pentru a fi pe deplin înţelept nui mai ramîne decît conştiinţa

înţelepciunii sale.

Înţelepciunea ne asigură libertatea,Căci Dumnezeu nu ne constrînge numai cu

forţa,ci ne convinge prin raţiune,acţiunea înţeleptului se fondează pe voinţa care obţine

asentimentul raţiunii,al dreptei judecăţi (ratio recta).

Mulţi filosofi considerau că gîndirea filosofică a lui Seneca nu a fost tradată de

activitatea sa politică,dacă pînă la urmă,gîndirea sa nu avea rolul de a ascunde omul

politic orgolios şi dornic de putere.Mulţi consideră că activitatea politică a lui este

rezultatul învaţaturilor şcolii stoice,care nu recomandă abţinerea înţeleptului de la

activitatea politică,dar se are în vedere condiţia că treburile publice să dea posibilitatea

înţeleptului să-şi păstreze echilibrul interior şi liniştea sufletească.Seneca îndemnau

funcţionarii publici să-şi păstreze liniştea sufletească macar ca filosofii şi siguranţa de

sine,dacă vrea să trăiască cu demnitate.dar înainte de aceasta el trebuie sa confirme că

întruneşte toate calitaţile necesare pentru a ocupa funcţia dată.Astfel seneca ne

recomandă ca înainte de a face ceva,de a întreprinde orice,trebuie să ne examinăm propria

noastră natură, şi numai după aceasta să cercetăm treburile şi oamenii care ne stau în

20

faţă.Sunt însă şi factori care ne stau în calea de a realiza ce neam propus.Seneca considera

că acestea sunt: 1- o elocvenţa precară, 2- o sanatate şubredă, şi 3- o avere care să nu facă

faţa cheltuielelor cerute de viaţa politică.

Activitatea politică şi practică a lui Seneca e legată de numele lui Nero,a cărui

educator şi sfatuitor a fost pînă în momentul retragerii sale în anul 62 d.Hr.Astfel el a

urma învaţaturile stoicilor greci care menţionau că înţelepţii trebuie ori să conducă de la

vîrf treburile politice,ori să fie sfatuitori a celor ce conduc.El ştia că principala putere în

stat e dirijată de „prietenii princepului”.

Filosofiile lui Seneca şi în special epicurismul propovat de către el a stat la baza

multor concepţii a dreptului,cît şi a filosofiei dreptului.Multe din ele sunt ărezente şi

astăzi în ideile,conceptele,tezele şi teoriile care ne aduc clarificări cu privire la modul de

aplicare a dreptului în viaţa de zi cu zi.

Un alt personaj al istoriei filosofiei este Epictet ( 50 – 130 d.Hr) , care este originar

din Grecia,dar trăieşte şi la Roma,însă numai pînă în anul 94,cînd împaratul Dominiţian

expulzează filosofii,după aceea trăieşte pe coasta Adriaticii la Preveza,în Epir,unde ţine

şcoală filosofica de mare audienţa.Învaţatura sa orală ni s-a transmis datorită faptului că a

fost „tahigrafiată” de un descipol,Arrian,sub forma a doua cărţi: „Discuţii” şi „Manual”.

Epictet exprimă clar doctrina stoică,pornind de la distincţia fundamentală între

lucruri care depind de noi – judecata,dorinţa,aversiunea – şi lucrurile care nu depind de

noi – sanatatea,frumuseţea şi subliniază că,dacă avem înţelepciune de a ne ataşa numai de

ceea ce depinde de noi şi de a nu rîvni la ceea ce nu depinde de noi,nimic nu ne poate

atinge.

Astfel rezultă că numai raţiunea va decide,în orice împrejurare,ceea ce este bine sau

rău,drept sau nedrept,nobil sau josnic.În raţiunea naturală au sursa toate regulele

conduitei,idei prin care stoicii au sesizat esenţialul teoriei dreptului natural.

Libertatea derivă din raţiune,acea parte divină a sufletului omenesc.Libertatea constă

în a stapîni gîndirea şi dorinţa,în a te retrage în faţa relelor din afară în azilul inviolabil al

21

voinţei proprii.In concepţia lui Epictet apare modul cel mai clar că esenţa moralei este o

virtute negativă,suportă şi abţine-te,considerată suficientă pentru ca omul să fie fericit şi

liber.

Filosofi nu au fost doar oameni simpli sau funcţionari publici,ci şi împaraţi ca Marc

Aureliu ( 121 – 180 d.Hr).El s-a nascut la 26 aprilie 121 la Roma,a fost fiu a lui Annius

Verus.Era nepot prin alianţa al viitorului împarat (între anii 136-161) Antonius Pius, care

l-a adoptat la dorinţa împaratului Hadrian,predecesorul său.După ce Antonius Pius a

devenit el însuşi împarat, l-a casatorit din motive dinastice pe Marc Aureliu cu fiica sa,

Annia Galeria (sau Faustina minoris) şi în anul urmator la asociat la conducerea

imperiului.În anul 161, Marc Aureliu devine el însuşi împarat,care însă în anul 180 moare

în urma unei boli infecţioase în oraşul Vindobona (ayi Viena).

Încă din tinereţe, Marc Aureliu a primit o educaţie solidă în retorica greacă şi latină

prin instructorii săi, Herodes Atticus şi Marcus cornelius Fronto. Cu acesta din urma a

întreţinut o bogată corespondenţa,în parte păstrată pînă azi.Formaţia sa filosofică a fost

marcată de doctrina stroică, reprezentată de Epictet,Apollonius din Calcedonia şi Sextus

din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă „ta eis heauton” („către

mine însumi”), tradusă mai tîrziu în limba latină cu titlul „Meditationes” („Meditaţii”), în

12 cărţi.

Împarat roman şi filosof stoic,el a aprofundat ideile despre tempetanţă,blîndeţe,efort

spre perfecţiune.Rostul filosofiei sale este,după el,să ajute omul să devină „stapîn pe

sine”. Paradoxal,Marc Aureliu are o conştiinţă mai netă a neputinţei omului.Lumea

urmează cursul ei impecabil şi,pentru că noi nu putem schimba legile ei,trebuie să avem

înţelepciunea de a accepta că,ceea ce convine ei,ne convine şi nouă,dat fiind faptul că tot

ce se întimplă,se întîmplă pe bună dreptate.Înţelept este să te comporţi în aşa fel încît să

dovedeşti naturii că iubeşti ceea ce iubeşte şi ea,căci este inutil şi ridicol să aduci plîngere

contra naturii.

Fericirea este virtutea,iar virtutea fundamentală este resemnarea, care echivalează cu

adevarata libertate.Marc Aureliu afirma că singura referinţă exterioară a utilităţii scurtului

22

spaţiu al unei vieţi este binele comunitaţii: „ceea ce nu este util stupului,este cu atît mai

puţin util albinei”.

În general, în timp ce epicureicii au propovăduit evaziunea,distragerea omului,

stoicii greci şi romani au preconizat, dimpotrivă, asumarea, rezistenţa, dîrzenia şi

lupta.Marc Aureliu cerea omului sa fie ca un promotoriu de care se sparg fără încetare

valurile.

In general pe lîngă toţi filosofii latini o mare importanţa au avut şi

jurisconsulţii.Anume ei şi-au adus o contribuţie importantă la consolidarea unor

concepte-cheie pentru dreptul roman,cum ar fi acela de justiţie,diviziunea

dreptului,principiile lui etc.

Unul din ei a fost Gnaeus Domitius Annius Ulpianus ( 170 – 223 d.Hr), născut în

Tyra, Phoenicia. El definea justiţia astfel: voinţa costantă (fermă,convinsă) şi cea

perpetuă de a da fiecăruia ce este al său.Aici e pusă în joc voinţa raţională,nu cea

instinctivă.Este vorba deasemenea de voinţa permanentă şi nu accidentală,dominată de

ideea binelui aşa cum era ea concepută în vechea Eladă de către filosofii stoici.

A doua definiţie concepută de Ulpian este aceea a jurisprudenţei care semnifica

cunoaşterea lucrurilor divine şi umane,ştiinţa justului şi injustului.Definiţia luia

presupune o cunoaştere a omului de către sine însuşi,dar şi a celorlalţi,toate acestea fiind

conectate la Divinitate.Numai in felul acesta se poate discerne corect între just şi injust.

În conceţia romanilor dreptul are doua diviziuni: dreptul public şi dreptul

privat.Ulpian ne arată criteriile de distincţie dintre dreptul public şi cel privat.Dreptul

public priveşte organizarea statului şi aparatului statal din care e organizat, iar dreptul

privat ne arată interesele particulare a oamenilor.

Ulpian considera că dreptul porneşte din trei surse : preceptele naturale,regulele ce

aparţin naţiunilor şi normele pozitive în vigoare într-o societate.Dreptul privat e compus

din dreptul civil ( ins civile),dreptul ginţilor (ins gentile) şi dreptul natural (ins natural).

23

1-Dreptul civil cuprindea toate normele juridice care reglementează relaţiile doar

dintre cetăţenii romani (dreptul qviritar),deoarece romanii au creat un sistem formalist

pentru ca cetăţenii stăini să nu aibă acces la viaţa juridică comună.Al doilea sens al

dreptului civil se confudă deseori cu jurisprudeţa (activitatea de cercetare a

jurisconsulţilor).Si in al treilea sens,dreptul civil la romani cupridnea întreg dreptul privat

cu excepşia dreptului pretorian.

2-Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii juridice pentru toate

popoarele,pentru toate timpurile.În alt sens,dreptul natural este acela pe care natura a

povăţuit pe toate animalele să-l urmeze.Din el recurge unirea masculului cu partea

femeiască,care se numeşte căsătorie; din el procrearea lor,din el educaţia lor; căci dacă

observăm atent şi animalele se conduc dupa un astfel de drept.

3-Dreptul ginţilor reglementa relaţiile dintr-e cetăţeni şi perigrini (straini din afara

Romei).Acest drept în comparaţie cu dreptul natural nu este comun decît oamenilor.

Ulpian prin activitatea sa a ajutat mult urmatorilor filosofi si jurişti romani în

perceperea şi clasificarea cît mai corecta a dreptului şi implementarea lui în viaţă cit mai

cu succes.

În concluzie romanii au avut un rol imens in procrearea şi dezvoltarea multilaterala

a filosofiei dreptului.Anume toate realizarilelor ,scrisurile lor ,operele lor şi în general

cugetarile lor au stat la baza filosofiei dreptului,concepţii de care şi în prezent ţine cont

omenirea.Pentru prima dată în istoria gîndirii umane a evoluţiei ideelor politico-

juridice,latinii au constatat necesitatea educaţiei comportamentului civic,care în prezent

se subînţelege ca menţinerea ordinii publice şi controlare corectă a comportamentului

uman în temeiurile stabilite de actele normative în vigoare. Este absolut necesara

ascultarea învaţaturilor lui Cicero despre morală,înţelepciune, stat şi justiţie; sau cele a lui

Seneca despre virtute,înţelepciune şi înlaturarea viciilor şi pasiunilor rele; extrem de

utila ne este şi divizarea dreptului lăsată în principal de juristul roman Ulpian; e necesar

să dăm ascultare şi ideilor despre tempetanţă,blîndeţe,efort spre perfecţiune şi „stapînire

de sine” expuse de către împaratul şi filosoful Marc Aureliu ş.a.m.d.

24

In fond filosofia dreptului a romanilor este pur şi simplu indispensabilă de pe

masa,din portofoliul şi din gîndirea oricarui jurist contemporan.

Bibliografie:

„Filosofia dreptului”,Valeriu Capcelea,2004.

„Compendiu de filosofia dreptului”,Constantin Stroe,1999.

„Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 ani”, Ştefan

Georgescu,ediţia a 2-a,2001.

„Filosofia dreptului în contextul actualităţii”, Paul Alexandru Georgescu.

„Dreptul privat roman”,Emil Mocuţ.

„Lecţii de filosofie juridică” G. Del Vecchio,Editura Europa Nova.

„Curs de enciclopedia a dreptului”, G.G. Mironescu.

© 2010 Begu Valentin