UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IASI

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA DREPTUL MEDIULUI

DREPTUL MEDIULUI SUPORT DE CURS PENTRU ANUL II TITULAR DE DISCIPLINA Conf.univ.dr. Cristian Alexandru Constantinescu

2009

1

DREPTUL MEDIULUI

1. Noţiuni introductive 1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului 1.2. Globalizarea şi mediul 1.3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile 1.4. Integrarea României în Uniunea Europeană şi protecţia mediului

1.4.1. Problemele integrării europene 1.4.2. Capitolul mediu: perioade de tranziţie maxime

1.4.3. Concluzii 2. Legislaţia protecţiei mediului - instrument al ocrotirii pe cale juridică a mediului

2.1. Definirea dreptului mediului 2.2. Locul şi rolul dreptului mediului în ansamblul ramurilor de drept 2.3. Funcţiile dreptului mediului 2.4. Izvoarele dreptului mediului 2.5. Principiile dreptului mediului 2.5.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei 2.5.2. Principiul acţiunii preventive 2.5.3. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural 2.5.4. Principiul „poluatorul plăteşte“ 2.5.5. Principii adiţionale 2.5.6. Modalităţi de implementare a principiilor fundamentale şi a elementelor strategice

3. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic

3.1. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic 3.2. Consacrarea la nivel naţional şi internaţional

3.2.1. Consacrarea şi garantarea în legislaţia românească 3.2.2. Titularii dreptului la un mediu sănătos 3.2.3. Drepturile – garanţii ale dreptului la un mediu sănătos 3.2.4. Apărarea dreptului fundamental la un mediu sănătos prin instituţia Avocatului Poporului 3.2.5. Consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos la nivel internaţional şi comunitar 3.2.6. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile statelor europene

4. Principalele repere ale apariţiei şi dezvoltării legislaţiei mediului în România 5. Elementele definitorii ale răspunderii juridice pentru faptele ce

aduc prejudicii mediului 5.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

2

5.2. Răspunderea contravenţională 5.2.1. Generalităţi 5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei 5.2.3. Procedura contravenţională

5.2.3.1 Constatarea contravenţiei 5.2.3.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale 5.2.3.3. Căile de atac

5.2.3.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale 5.2.4.Contravenţii prevăzute în O.U.G. nr.195/2005 (Legea 265/2006)

privind protecţia mediului 5.3. Răspunderea penală în dreptul mediului

5.3.1. Generalităţi 5.3.2. Răspunderea penală în dreptul mediului

5.4. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic 5.4.1. Consideraţii generale 5.4.2. Specificitatea prejudiciului ecologic 5.4.3. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic 5.4.4. Răspunderea de mediu

5.4.4.1.Noţiunea de prejudiciu asupra mediului 5.4.4.2.Competenţe în stabilirea si luarea măsurilor preventive şi reparatorii

5.4.4.3.Dreptul la actiune 5.4.4.4.Instrumente financiare

5.4.4.5.Cooperarea cu statele-membre ale UE 5.4.4.6.Sancţiuni aplicabile

3

1. Noţiuni introductive Poluarea şi protecţia mediului sunt considerate printre cele mai importante

probleme cu care se confruntă umanitatea la acest început de mileniu. Nu ştim să fi existat în istoria omenirii un început de veac cu mai multe dileme şi mai adânci sfidări, care asemenea unor şerpi cu clopoţei s-au strecurat în leagănul tuturor paradigmelor bântuite de criză, ca şi în zestrea marilor enigme ce ne-au însoţit prin vremuri. Henri Focillon, care s-a ocupat de paradigmele trecutului, menţionează că în cazul anului 1000 ele erau reductibile la alternativa „ ştiinţa demonică sau omul cultului”, pentru ca la începutul mileniului al III-lea, în virtutea unui efect de simetrie să apară o nouă alternativă: „ demonul ştiinţei sau cultul omului’’. Fireşte ceea ce şochează acum nu este misterul trecerii într-un nou mileniu, ci sunetul extrem de pur al acelor „clopoţei”... El ne avertizează conştiinţa asupra existenţei „marelui sindrom ecologic”, a iminenţei unor uriaşe răsturnări de valori, produse de agresiunile omului, deloc naive şi deloc trecătoare , asupra naturii. A opta pentru marile valori ale umanităţii, garante ale continuităţii noastre pe Pământ, înseamnă a pleda împotriva „ecocidului planetar”, care în mod paradoxal, a fost imaginat tocmai de om împotriva naturii umane însăşi... Aceasta este în fapt cea mai teribilă sfidare şi poate ultima! Este prin urmare necesar să se producă o mutaţie necesară : de la ipostaza de „agresor”, care distruge şi jefuieşte fără milă natura, la cea de protector, de ocrotitor al acesteea. Un protector care-şi propune, fără fals egoism, să integreze dezvoltarea cu protecţia şi conservarea patrimoniului natural. Supravieţuirea omenirii impune ca această acţiune să fie întreprinsă la nivel mondial, întrucât sfidările au escaladat de mult graniţele statelor, iar dilemele s-au ridicat cu mult peste preocupările câtorva naţiuni. A sosit prin urmare, implacabil, vremea „noilor alianţe”, aşa după cum s-a exprimat Ilya Prigogine.

1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului Mediul reprezintă „ansamblul elementelor fizice, chimice sau biologice,

naturale şi artificiale, care condiţionează viaţa umană, animală sau vegetală, sau o specie“ (Le Petit Larousse, 2003). Mai pe scurt, mediul reprezintă ansamblul elementelor obiective şi subiective, care constituie cadrul de viaţă al unui individ. Potrivit lui Saburo Okita, „mediul reprezintă factorul esenţial pentru continuitatea supravieţuirii speciei umane, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput dacă nu se poate asigura generaţiilor viitoare posibilitatea de a se bucura de binefacerile naturii“. Odată cu apariţia şi amplificarea problemelor ecologice mediul devine obiectul interesului şi acţiunii publice. Aşa după cum afirma Michel Prieur, mediul constituie astăzi o „noţiune cameleon“, cu semnificaţii şi dimensiuni specifice, iar enunţarea unei definiţii unitare pentru această noţiune este un deziderat pentru juriştii care activează în domeniul dreptului mediului. In O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, mediul este definit ca :

4

„Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului“. Definiţia mediului are importante implicaţii asupra dreptului mediului, prin elementele concrete pe care le oferă pentru juriştii implicaţi în actul juridico-administrativ. Noţiunile de poluare şi deteriorare a mediului ocupă un loc central în cadrul vocabularului juridico-ecologic. Poluarea este definită ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind să modifice mediul în detrimentul echilibrului ecologic natural şi care afectează atmosfera, apele de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia, lumea animală şi colectivităţile umane“ (Dicţionarul Enciclopedic, vol. V, 2004). În legislaţia românească actuală, poluarea este definită ca fiind „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, vibraţii, căldură şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care pot aduce ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime). Poluantul reprezintă „ modifică echilibrul constituenţilor prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale acestuia sau al organismelor vii şi aduce orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă, sub formă de vapori sau sub formă de energie, care, introdusă în mediu,modifică echilibrul constituienţilor acestuia sau al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale“. Legea apelor nr. 107/1996 consideră poluarea „ca fiind orice alterare fizică, chimică, biologică sau depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie folosirii normale în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni poluarea“. În O.U.G. nr. 195/2005 se foloseşte şi o noţiune mai largă decât cea de poluare, care o înglobează, şi anume cea de „deteriorare a mediului“, care reprezintă „alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale sau antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului“. Principalele surse de poluare sunt: industria (extractivă, energetică, prelucrătoare), transporturile, agricultura şi marile complexe zootehnice, aglomerările urbane, experimentele nucleare, accidentele ecologice. Protecţia mediului are drept scop păstrarea echilibrului ecologic prin combaterea poluării, în vederea menţinerii şi conservării patrimoniului natural, şi asigurarea condiţiilor de viaţă generaţiilor actuale şi viitoare. Din punct de vedere juridic ea se realizează prin instituirea anumitor obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii în cazul utilizării resurselor naturale şi desfăşurării activităţilor cu impact asupra mediului.

5

1.2. Globalizarea şi mediul

Globalizarea este un element definitoriu pentru acest început de mileniu. Din

punct de vedere economic, reprezintă „tendinţa societăţilor multinaţionale de a desfăşura strategii la scară planetară, ce conduc la crearea unei pieţe mondiale unice“ (Le Petit Larousse, 2003). Globalizarea sau mondializarea reprezintă un proces de integrare la nivel planetar, cu patru dimensiuni: economică (comerţ, investiţii şi fluxuri de capital), informaţională , politică şi culturală. Ea contribuie la accelerarea creşterii economice prin angajarea unor schimbări structurale la nivel industrial, ce antrenează modificarea gradului de utilizare a resurselor naturale şi a nivelului de poluare. Globalizarea difuzează capitalurile şi tehnologiile pe largi arii geografice, cu efecte directe asupra mediului. Prin aceasta, contribuie la întărirea companiilor multinaţionale dar şi marginalizarea unor economii şi populaţii, cu antrenarea sărăciei prin epuizarea resurselor naturale. Este de notorietate faptul că acest proces impune noi standarde ecologice pentru produse, ce conduc la creşterea competitivităţii lor şi la efecte benefice pentru mediu. Fenomenele ce afectează calitatea mediului au dobândit în ultima perioadă caracter global, fiind în centrul atenţiei instituţiilor internaţionale de mediu. Efectul de seră cu antrenarea schimbărilor climatice, diminuarea grosimii stratului de ozon, reducerea biodiversităţii la scară planetară, defrişarea masivă a pădurilor (în special în zonele ecuatoriale), aridizarea terenurilor agricole sunt elemente definitorii ale crizei ambientale actuale. Suprapopularea şi concentrarea populaţiei preponderent în zonele urbane, cu apariţia „mega-oraşelor“ (oraşe cu peste 8 milioane de locuitori), au condus la creşterea nivelului poluării, datorită noxelor emise (gaze toxice, ape reziduale, deşeuri), dar şi „presiunii“ construcţiilor, care conduce la micşorarea spaţiilor verzi, atât de necesare pentru un „mediu sănătos“. În acelaşi timp, aceste metropole (cca. 20 în anul 2008) sunt mari consumatoare de resurse, de la energie şi apă la alimente. Poluarea a devenit în ultimele decenii o reală sursă de preocupare pentru autorităţile guvernamentale, dar şi pentru opinia publică, căutându-se soluţii locale şi regionale la problemele globale.

1.3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile

În general, limitele creşterii economice sunt în concordanţă cu capacitatea de suportabilitate a mediului, dacă se are în vedere cantitatea limitată de resurse naturale şi gradul de asimilare a poluanţilor emişi în urma activităţilor antropice.

6

„Criza ecologică“ de la începutul deceniului al şaptelea al secolului trecut şi posibilitatea declanşării unui proces de autodistrugere a civilizaţiei umane au adus în atenţia opiniei publice „limitele“ creşterii economice, în legătură cu protejarea mediului natural de care suntem dependenţi tot mai mult. În contextul preocupării generale, în anul 1987, Gro Harlem Brundtland, raportor ONU, utilizează pentru prima dată sintagma „dezvoltare durabilă“, definită ca fiind esităţil„acel model de dezvoltare socio-economic ce corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe“. Conceptul a fost dezvoltat şi adoptat ca strategie de dezvoltare a statelor lumii la Conferinţa mondială pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro (Brazilia) din 1992. Unul dintre documentele definitorii ale conferinţei, Agenda 21 defineşte strategia de dezvoltare durabilă ca „un proces ciclic şi participativ, destinat realizării obiectivelor economice, sociale şi ecologice într-un mod integrat şi echilibrat“. Majoritatea statelor lumii sunt conştiente de faptul că o continuare a dezvoltării economice, fără luarea în consideraţie a ocrotirii mediului şi conservării resurselor naturale, este puţin probabil să fie durabilă. În decursul ultimilor ani, obiectivul declarat al politicilor de protecţie a mediului a fost acela de realizare practică a unei dezvoltări durabile. Strategia dezvoltării durabile, adoptată de majoritatea statelor lumii (inclusiv România) ca strategie naţională, implică: controlul poluării şi gestiunea raţională a resurselor; crearea unui cadru instituţional eficient pentru formularea şi punerea în aplicare a politicilor de mediu; promovarea „reînnoirii tehnologice“ în favoarea „tehnologiilor curate“ (ce afectează minimal mediul); o utilizare eficace a instrumentelor economice, în scopul furnizării semnalelor de piaţă privind protecţia mediului; modificarea tendinţelor de producţie şi consum, în scopul conservării resurselor şi diminuării poluării; folosirea unor instrumente şi tehnici de reglementare mai eficiente şi cu costuri mai reduse; introducerea strategiilor anticipative şi de evaluare a riscului în formularea şi aplicarea strategiilor de protecţie a mediului. Agenda 21 statuează faptul că mediul şi economia sunt strâns legate între ele, iar integrarea consideraţiilor ecologice în planificarea dezvoltării socio-economice este esenţială pentru realizarea unei dezvoltări durabile. Strategia dezvoltării durabile, definită conceptual la Summit-ul Pământului de la Rio, devine operaţională prin politici naţionale adecvate, care să asigure un echilibru între creşterea economică şi conservarea mediului. Prin documentele şi hotărârile adoptate, Conferinţa de la Rio a declanşat un proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabilă, care implică şi anumite evoluţii la nivelul reglementărilor juridice: recunoaşterea importanţei protecţiei mediului; influenţa directă a legislaţiei de mediu; dezvoltarea reglementărilor internaţionale în sectoarele specifice protecţiei mediului;

7

creşterea rolului organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile. Un rol important pentru afirmarea dezvoltării durabile l-a avut Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă din 2002 de la Johannesburg, organizat sub egida ONU. Obiectivul principal al Reuniunii „Rio + 10“ de la Johannesburg a fost amplificarea eforturilor internaţionale de implementare a AGENDEI - 21. În acest sens, conferinţa a adoptat două documente declarative: Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă şi Planul de implementare. Summit-ul „Rio + 10“ a confirmat faptul că dezvoltarea durabilă reprezintă un element central al preocupării statelor, relevându-se legătura dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale. Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă cuprinde şase capitole: Cap. 1 – „De la originile noastre spre viitor“ – cuprinde un complex de angajamente în favoarea dezvoltării durabile. Cap. 2 – „De la Stockholm la Rio de Janeiro şi Johannesburg“ – rememo-rează „drumul comun către o lume care respectă şi implementează conceptul dezvoltării durabile“, parcurs de cele trei conferinţe mondiale pentru mediu şi dezvoltare organizate sub egida ONU. Cap. 3 – „Provocările pe care le înfruntăm“ – recunoaşte marile sfidări ale perioadei actuale: necesitatea eradicării sărăciei, a înlocuirii modelelor nedurabile de consum şi producţie, a diminuării suferinţelor agrare ale mediului global. Cap. 4 – „Angajamentul pentru dezvoltarea durabilă“ – cuprinde ansamblul măsurilor proclamate în vederea continuării procesului declanşat la Rio de Janeiro: stabilirea de parteneriate constructive, promovarea dialogului şi cooperării între state, asigurarea accesului fiecărui locuitor al planetei la cerinţele de bază: apă, locuinţe, igienă etc. Cap. 5 – „Multilateralitatea este viitorul“ – declară instituţiile internaţionale din sistemul ONU drept instrumente de promovare la nivel internaţional a dezvoltării durabile. Cap. 6 – „Să facem ca lucrurile să se întâmple“ – cuprinde angajamentul participanţilor de a înfăptui obiectivele dezvoltării durabile. Planul de implementare cuprinde un ansamblu de măsuri - administrative, juridice, politice - vizând continuarea procesului de implementare a principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile stabilite prin Agenda 21, adoptată la Rio (1992). El completează acest document internaţional cu principiile cuprinse în „Declaraţia mileniului (2000)“ şi în alte convenţii şi acorduri internaţionale, încheiate sub egida ONU. Planul de implementare promovează integrarea dimensiunilor economică, socială şi de mediu în strategiile naţionale privind dezvoltarea durabilă. Globalizarea problemelor ecologice şi acutizarea fenomenelor de poluare au făcut ca protecţia mediului să devină un obiectiv prioritar al strategiilor naţionale de dezvoltare şi al cooperării internaţionale.

1.4. Integrarea României în Uniunea Europeană şi protecţia mediului Ca regulă de principiu, fiecare ţară asociată îşi defineşte propriile priorităţi şi îşi

redactează propriul său calendar, în funcţie de situaţia sa economică, socială şi politică şi în raport cu progresele deja realizate.

8

Textul propriu-zis al Cărţii Albe a integrării detaliază strategia generală în fiecare sector al activităţii comunitare. Documentul porneşte de la ideea că strategia privind mediul este o componentă esenţială a creării pieţei interne. Această relaţie specială a fost, de altfel, recunoscută şi prin Actul Unic European şi întărită de prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană, unde se stipulează imperativul că piaţa internă „trebuie să urmărească o creştere durabilă respectând mediul“. Pornind de la considerarea armonizării legislaţiilor naţionale cu reglementă-rile comunitare drept obiectiv prioritar, Carta Albă stabileşte reperele generale ale dreptului comunitar al mediului la care trebuie să se raporteze statele pretendente la aderare. În acest sens, problematica celor peste 200 de documente comunitare în materie, acoperind sectoare foarte diverse, de la poluarea apei şi aerului, biotehnologii, managementul deşeurilor şi până la securitatea nucleară şi protecţia mediului, este structurată pe cinci capitole definitorii: - producţia racordată la standardele de mediu - produse toxice, organisme modificate genetic, surse de radiaţii etc; - legislaţia referitoare la poluare, datorată surselor staţionare - controlul instalaţiilor industriale; - reglementările privind poluarea aerului şi apei; - protecţia naturii; - reglementări cu caracter orizontal , evaluarea incidenţei asupra mediului a proiectelor publice sau private, accesul publicului la informaţia de mediu. 1.4.1. Problemele integrării europene

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit raporturi comerciale cu Comunitatea Economică Europeană, prin semnarea în 1974 a Acordului privind sistemul generalizat de preferinţe comerciale şi în 1980 a Acordului privind produsele industriale. Ulterior s-au stabilit şi relaţii diplomatice între România şi Comunitatea Europeană. În anul 1991 a fost semnat Acordul privind comerţul şi cooperarea comercială, care a fost înlocuit ulterior de Acordul European semnat în 1993, cu intrare în vigoare din 1995. Prin semnarea acestuia s-a creat un cadru favorabil pentru dialogul politic, pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor economice, pentru asistenţa tehnică şi financiară acordată României în vederea facilitării integrării treptate a acesteia în Uniune. In vederea accelerării integrării României în UE , a fost creat Departamentul pentru Integrare Europeană, transformat ulterior în Ministerul Integrării Europene. În paralel, a fost elaborată „Strategia Naţională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană“, document strategic fundamental al procesului de integrare europeană. Strategia propune folosirea cadrului oferit de Acordul European de Asociere în vederea restructurării tuturor domeniilor: economice, comerciale, financiare, sociale, politice, culturale, inclusiv cele referitoare la drepturile omului, în vederea ridicării şi armonizării lor cu parametrii existenţi în Uniunea Europeană. În structura Strategiei de Preaderare, unul dintre elementele de bază abordate la solicitarea Uniunii Europeane este protecţia mediului.

9

Crearea, implementarea şi monitorizarea sistemelor de management al mediului în România este necesară în vederea aplicării legislaţiei şi standardelor de calitate a mediului ale Uniunii Europeane, inclusiv armonizarea cu Acquis-ul comunitar. Astfel, întreaga problematică a protecţiei mediului trebuie abordată diferit, cele două planuri de lucru fiind realitatea imediată a protecţiei mediului în România, văzută din perspectiva Strategiei naţionale în domeniu (primul plan) şi politicile de mediu la nivelul Uniunii Europeane (planul secund). Prin noile reglementări juridice adoptate mai ales în ultimii ani, legislaţia românească de mediu a făcut paşi importanţi în direcţia armonizării sale cu normele Uniunii Europeane, spre un sistem juridic modern, bine articulat şi eficient pentru combaterea poluării. Însăşi abordarea legislaţiei de mediu ca un tot unitar, având în centru legea-cadru a protecţiei mediului, pe baza principiilor şi elementelor strategice ce conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii, denotă intenţia României pentru realizarea unei reforme legislative radicale. Tot în procesul de „europenizare“ a legislaţiei ecologice româneşti se înscrie şi promovarea unor instrumente economice şi fiscale pentru protecţia mediului prin instituirea „Fondului de mediu“ sau a unor complexe mecanisme economice (în cazul poluării apelor). De altfel, în privinţa transpunerii legislaţiei comunitare s-au avut în vedere două deziderate fundamentale: completarea şi raportarea cât mai fidelă a reglemen-tărilor interne la cerinţele de principiu ale legislaţiei comunitare şi aplicarea şi impunerea acesteia în toate sectoarele cu o moştenire ecologică dezastruoasă. La 15 februarie 2000 Consiliul Uniunii Europeane a deschis negocierile de aderare cu România. Începerea negocierilor a însemnat o nouă perspectivă de abordare a problematicii protecţiei mediului. În acest context, în luna martie 2001 a fost elaborat Documentul de poziţie pentru Capitolul 22 - Protecţia mediului, care cuprinde angajamentele României faţă de cerinţele Uniunii Europeane. Îndeplinirea lor are în vedere atât îmbunătăţirea cadrului legislativ, cât şi asigurarea necesarului de resurse financiare pentru punerea în aplicare a actelor normative comunitare. Acţiunile prevăzute în Documentul de poziţie se vor finanţa din surse proprii ale agenţilor economici, surse externe rambursabile şi nerambursabile şi în completare cu surse de la bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie. Având în vedere importanţa unei perspective unitare şi coerente asupra priorităţilor privind protecţia mediului, pentru finalizarea aderării la UE în 2007, a fost realizat un program de măsuri prioritare: continuarea transpunerii acquis-ului comunitar, în domenii precum: controlul poluării industriale şi managementul riscului, protecţie civilă etc.; elaborarea strategiilor de implementare în sectoarele: managementul deşeurilor, substanţe chimice, securitate nucleară şi radioprotecţie, organisme modificate genetic; întărirea capacităţii instituţionale necesară implementării legislaţiei armonizate şi a politicii de mediu, atât la nivel central, cât şi local; elaborarea strategiilor sectoriale financiare şi a planurilor de investiţii; operaţionalizarea Fondului de Mediu.

10

1.4.2. Capitolul mediu: perioade de tranziţie maxime

La capitolul „Mediu“, România a negociat cu Uniunea Europeană perioade de tranziţie la 11 directive europene. Perioadele obţinute sunt mult mai mari decât cele ale altor state candidate, chiar maxime în unele domenii. Astfel, pentru Directiva nr. 94/62/EEC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, România a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani (până în anul 2010), cea maximă fiind de cinci ani. Tot în comparaţie cu restul statelor candidate, România este singura ţară care a obţinut perioadă de tranziţie pentru depozitarea deşeurilor de electronice. S-a negociat şi cea mai lungă perioadă de tranziţie pentru descărcarea substanţelor periculoase (Directiva 76/464/EEC) şi pentru cele 7 directive-fiice şi anume trei ani pentru opt substanţe. În ceea ce priveşte Directiva 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti, România a obţinut o perioadă de tranziţie record de 12 ani (până în 2019). Nouă ani s-a negociat pentru Directiva 96/61/EC privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (IPPC). În plus, firmele româneşti au primit perioade de tranziţie pentru un număr de 195 instalaţii industriale. Potrivit Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană semnat în aprilie 2006 la Luxemburg, cerinţele UE privind calitatea aerului vor fi aplicate treptat, existând trei termene de îndeplinire: 31 decembrie 2007, 31 dec. 2008 şi 31 dec. 2009. De asemenea, România este obligată să atingă obiectivul global de recuperare sau incinerare a majorităţii categoriilor de deşeuri până la 31 decembrie 2011. Astfel, până la 1 ianuarie 2007 trebuie să se ajungă la o capacitate de reciclare de 32% din volumul total de deşeuri reciclabile, în 2008 de 34%, 45% în 2009 şi 48% în 2010. Excepţie de la această regulă fac câteva categorii de deşeuri, printre care şi cele din sticlă, care vor ajunge să fie reciclate în proporţie de 100% la finele anului 2013. Tot în legătură cu depozitele de deşeuri solide, condiţiile privind controlul calităţii apei freatice şi gestionarea infiltraţiilor, controlul gazelor de depozit nu sunt aplicabile în România unui număr de peste o sută de depozite municipale de deşeuri (Directiva nr. 99/31/EC privind depozitarea deşeurilor) până în 2017 (perioadă de tranziţie de 10 ani). In 2008, România a trebuit să modernizeze sau să renunţe la 52 de incineratoare pentru deşeuri medicale, alte şase urmând să fie desfiinţate în 2009. Tratatul de aderare prevede în mod concret termenele la care fiecare societate comercială sau regie care se ocupă de furnizarea apei potabile trebuie să se conformeze Directivei nr. 98/83/EC privind calitatea apei potabile, România obţinând cea mai mare perioadă de tranziţie dintre ţările candidate de 10 ani (până în 2017). Pentru ca toate aceste aranjamente tranzitorii să poată fi respectate, România are nevoie de investiţii, care se ridică la cca. 30 miliarde euro, sumă care reprezintă mai mult de jumătate din Produsul Intern Brut (PIB) al României din anul 2003, adică 50 mld. de euro. Cheltuielile vor fi suportate în principal din fonduri ale UE (ISPA, Fondul de Coeziune) în cuantum de 9,9 mld. de euro, reprezentând 34% din total, bugetul de stat va aloca 5,4 mld. euro (18%), iar restul din bugetele locale şi din bugetul companiilor. Obiectivul principal al proiectelor de mediu este sprijinirea României în evaluarea costurilor optime pentru conformare, dar şi în stabilirea priorităţilor de investiţii pentru direcţionarea fondurilor cu maximă eficienţă. Priorităţile vor fi: îmbunătăţirea calităţii

11

apelor uzate din mediul urban şi rural, managementul deşeurilor şi prevenirea şi combaterea poluării industriale. Aceste trei componente ale politicii investiţionale sunt de altfel şi cele mai costisitoare în vederea conformării cu standardele UE de mediu.

1.4.3. Concluzii

România a moştenit de la fostul regim comunist o situaţie a mediului

dezastruoasă. Pentru remedierea situaţiei, ţării noastre i s-a acordat o perioadă de tranziţie generoasă, în urma negocierilor cu UE - până la 18 ani - pentru a îndeplini condiţiile din capitolul „Mediu“. Însă mulţi specialişti consideră că nici atât nu va fi suficient. Bibliografie selectivă Ardelean A., Maior C., Management ecologic, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000 Bădileanu M. Economia protecţiei mediului înconjurător, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002 Manoliu M., Ionescu, C., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Ed. Ankarom, Bucureşti, 1998 Rojanschi V., Bran Fl., Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 Rojanschi V., Bran Fl., Grigore F., Elemente de economia şi managementul mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

12

Cap. 2 Legislaţia protecţiei mediului - instrument al ocrotirii pe cale juridică a mediului

2.1. Definirea dreptului mediului

Amploarea fenomenului de poluare şi al epuizării treptate a resurselor naturale, înregistrate după 1970, au condus la constituirea unui corpus specific de reglementări juridice, mai întâi internaţionale şi apoi naţionale, ce au ca obiect protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului. Cerinţele imperative de ordin tehnic, social, economic, politic etc., reglementările juridice adoptate în acest sens, precum şi necesitatea îmbunătăţirii acţiunii socio-umane în soluţionarea problemelor ecologice au condus la apariţia unei noi ramuri de drept, dreptul mediului. Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat. Prin obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte, cu particularităţi proprii. În cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a relaţiilor sociale, care constituie obiectul reglementării juridice, constă în strânsa lor legătură cu prevenirea şi combaterea poluării mediului, păstrarea unui cadru natural favorabil vieţii, precum şi cu sancţionarea faptelor ce pun în pericol calitatea mediului. Metoda de reglementare reprezintă acel criteriu de formare şi delimitare a ramurilor de drept pe care statul o alege pentru normarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca normele juridice să se separe într-o ramură de drept aparte. În cazul dreptului mediului, acest criteriu se concretizează în faptul că statul intervine în mod direct, conferind un caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniu. Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru subiectele raportului juridic drepturi şi obligaţii care se nasc numai prin efectul legii. O altă caracteristică a normelor acestei ramuri de drept este aceea că în marea lor majoritate sunt norme tehnice, sancţionate pe cale juridică. În acest sens, normele de mediu pot fi: norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelul maxim de poluanţi în mediile receptoare: aer, apă, sol, subsol; norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de substanţe poluante emise de o anumită sursă fixă sau mobilă; norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc tehnologiile de epurare sau purificare cele mai adecvate depoluării; norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui anumit produs, dar şi condiţiile de ambalare, transport sau prezentare. Ca atare, dreptul mediului se distinge prin strânsa interdependenţă cu ştiinţele naturii (chimia, fizica, biologia), dar şi cu tehnologia. Înţelegerea normelor sale implică un minimum de cunoştinţe ecologice şi o abordare multidisciplinară. De altfel, în cazul acţiunilor în justiţie referitoare la încălcarea acestor norme judecătorul trebuie să apeleze la un expert tehnic, care participă la determinarea semnificaţiilor normei de drept.

13

„Tehnicizarea“ normelor de drept al mediului favorizează unificarea şi uniformizarea reglementărilor juridice în materie, pe baza unor standarde internaţionale sau documente ale organizaţiilor mondiale în materie. Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de normele juridice specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului, conţinând un sisteme de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi şi care este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale. Acest raport are caracter social, voliţional (ia naştere prin voinţa statului exprimată prin lege), de subordonare sau supraordonare a părţilor. Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi juridice, statul, organele şi instituţiile de stat, precum şi organizaţii şi asociaţii cu caracter ecologist (ONG-uri). Statul este garantul şi apărătorul intereselor generale ale societăţii, inclusiv ale celor ce privesc ocrotirea mediului, care este o problemă de interes general. De altfel, O.U.G. nr. 195/2005 stipulează în art. 6 că „protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice“. De asemenea, în cap. al XIV-lea „Atribuţii şi răspunderi” - Secţiunea 3 al legii sunt prevăzute „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice“. Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este constituit din drepturile şi obligaţiile participanţilor determinaţi în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare durabilă a mediului. Drepturile şi obligaţiile specifice sunt stabilite în Constituţie, art. 35 incluzând printre drepturile fundamentale ale omului şi „dreptul la un mediu sănătos“. În acest sens, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic, asigurând cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul. Drepturi şi obligaţii specifice mai sunt prevăzute în legea-cadru a protecţiei mediului O.U.G. nr.195/2005, în capitolul XIV „Atribuţii şi răspunderi“, dar şi în legile sectoriale (Legea apelor nr. 107/1996, Codul silvic – Legea nr. 26/1996, Legea privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare – Legea nr. 111/1996, 2001 Legea protecţiei atmosferei – Legea nr. 655/2001,etc.). Obiectul raportului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau solicită în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului. Având în vedere elementele enumerate, rezultă că dreptul mediului reprezintă “ansamblul complex al reglementărilor şi instituţiilor juridice care guvernează relaţiile sociale ce se stabilesc între participanţii la procesul de protecţie, conservare dezvoltare a mediului, în vederea asigurării dezvoltării durabile a societăţii“.

2.2. Locul şi rolul dreptului mediului în ansamblul ramurilor de drept

În ţara noastră dreptul mediului nu a fost recunoscut mult timp ca o ramură distinctă a sistemului de drept. Deşi au existat un obiect concret al reglementărilor juridice (relaţii sociale cu trăsături specifice) şi o metodă de reglementare specifică (care s-a conturat prin norme tehnice, sancţionate pe cale juridică, cu un pronunţat

14

caracter imperativ), dreptul mediului nu a căpătat independenţa necesară decât după anul 1989. Nerecunoaşterea autonomiei dreptului mediului în perioada comunistă s-a datorat lipsei interesului societăţii pentru existenţa unui cadru juridic, care să reglementeze activităţile economico-sociale din punct de vedere al protecţiei mediului. După decembrie 1989 a devenit evident faptul că legislaţia referitoare la protecţia mediului poate fi adoptată, dezvoltată şi aplicată cu mai multă eficienţă dacă toate regulile de conduită specifice sunt înmănunchiate într-o nouă ramură de drept şi guvernate de principii specifice. Astfel, dreptul mediului şi-a ocupat locul cuvenit, ca ramură distinctă, în ansamblul complex al ramurilor dreptului public. Ca şi ecologia, dreptul mediului are caracter interdisciplinar, normele sale utilizând o serie de principii din alte ramuri de drept (administrativ, internaţional, public, civil, penal etc.), în scopul realizării finalităţii lor şi anume protecţia mediului şi conservarea resurselor naturale. Dreptul mediului este un drept de finalitate ce-şi propune să limiteze deteriorarea calităţii mediului, pătrunzând în toate ramurile dreptului şi imprimându-le dimensiunea ecologică. El este chemat să creeze cadrul legal, ştiinţific fundamentat, necesar şi indispensabil activităţilor de ocrotire a calităţii mediului. În acest sens, el împrumută şi dezvoltă tehnici, metode şi instituţii atât din dreptul public cât şi din cel privat, pe care le include în sistemul propriu. Statutul de drept de sinteză se reflectă atât la nivelul reglementărilor sectoriale, cât şi transversale. Ocrotirea mediului, ca obiectiv public major, determină interdependenţa accentuată dintre această ramură şi celelalte ramuri de drept. Dar, în afara conexiunilor apar şi diferenţe specifice în raport cu acestea. Din acest punct de vedere, dreptul mediului are elemente comune cu: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul agrar, dreptul urbanismului, dreptul amenajării teritoriului, dreptul energiei etc. a) În ceea ce priveşte dreptul constituţional, care are ca obiect reglementarea organizării şi funcţionării organelor statului şi drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, legătura se manifestă pe mai multe planuri. Astfel, Constituţia cuprinde norme ce consacră principii ale dreptului mediului, cum este principiul potrivit căruia exploatarea şi folosirea resurselor naturale să se facă în concordanţă cu interesul naţional sau principiul asigurării existenţei unui mediu nepoluat, necesar creşterii calităţii vieţii. Printre drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor consacrate de Constituţie se află şi „dreptul la un mediu curat“. De asemenea, dreptul de proprietate impune şi respectarea obligaţiilor de ocrotire a mediului. Organele şi instituţiile fundamentale ale statului au competenţe şi în domeniul protecţiei mediului, Constituţia consacrând principiul autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice. De asemenea, garanţiile juridice ale dreptului la un mediu sănătos şi ale altor drepturi fundamentale anexe sunt consacrate în Constituţie şi completate prin legile speciale. Dincolo de aceste elemente comune cu dreptul constituţional există şi diferenţe, ce ţin de natura obiectului supus reglementării şi de finalitatea normelor juridice specifice. b) Interferenţa cu dreptul civil este în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate, caz în care dreptul mediului impune cerinţe juridice complementare. De asemenea,

15

OUG nr.195/2005 consacră o serie de reguli specifice pentru prejudiciul ecologic, ce diferă de fundamentele răspunderii civile delictuale, consacrate de Codul civil. Apar o serie de diferenţe în ceea ce priveşte obiectul şi metoda de reglementare ale celor două ramuri de drept. Astfel, dacă în cazul raporturilor juridice civile părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, în cele de drept al mediului se găsesc într-o formă de subordonare specială. Mai mult decât atât, dacă în stabilirea conţinutului raportului juridic civil voinţa părţilor are un rol însemnat, în raportul de drept al mediului acesta este determinat de lege. De asemenea, în raporturile de drept civil titularul dreptului ca subiect activ este determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat, obligaţia de a nu întreprinde nimic de natură să stânjenească exercitarea dreptului revenind tuturor persoanelor. În cazul raportului de drept al mediului , subiectul pasiv este determinat prin stabilirea obligaţiei de a face sau a nu face ceva privind protecţia mediului. c) Dintre ramurile sistemului juridic, dreptul mediului se apropie cel mai mult de dreptul administrativ, datorită rolului actelor emise de organele administraţiei publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului şi al implicării directe a statului ca subiect de drept. În cazul raportului juridic de drept administrativ şi de drept al mediului, subiecţii se află în poziţie de subordonare, adesea unul dintre aceştia fiind un organ al administraţiei de stat. Dar, în timp ce dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale născute în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, dreptul mediului are ca obiect al raportului juridic protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major şi problemă de interes general. Problemele de mediu au un impact direct asupra evoluţiei dreptului administrativ prin faptul că au determinat instituirea unei administraţii specifice, care s-a concretizat în instituţii precum serviciul public de protecţia mediului sau tehnici juridice speciale, ca de exemplu consultarea publicului şi mai ales contractualizarea activităţilor din domeniul mediului. d) Deoarece protecţia mediului vizează şi solul, ca suport al vieţii terestre, conexiuni importante apar şi cu dreptul agrar, care se ocupă de raporturile de proprietate asupra pământului, de folosirea raţională, potrivit destinaţiei, a terenurilor agricole, incorporând şi elemente de protecţie a solului. e) De asemenea sunt elemente comune şi cu dreptul urbanismului, spaţiul urban fiind agresat continuu de poluare. De altfel, aşezările umane, reglementate din punct de vedere al construcţiilor şi amenajărilor urbane de dreptul urbanismului, constituie un factor de mediu antropic, cu un loc bine definit în dreptul mediului. Întrepătrunderea normelor dreptului urbanismului cu cele ale dreptului mediului a condus la apariţia unui urbanism preocupat de optimizarea cadrului de viaţă, prin implicarea directă a elementelor naturale (spaţii verzi, lucii de apă etc.). f) În cazul apropierii de dreptul energiei, este evidentă necesitatea exploatării resurselor energetice în mod durabil şi folosirea unor forme de energie neconvenţionale (solară, eoliană, geotermală etc.) „prietenoase“ faţă de mediu. Dreptul energiei cuprinde norme referitoare la producerea, distribuţia şi consumul de energie, înglobând însă şi elementele ce ţin de protecţia factorilor de mediu, industria energetică fiind unul dintre factorii majori de poluare a mediului.

16

Apariţia şi afirmarea dreptului mediului ca ramură de sine stătătoare a dreptului a determinat un proces de accentuare a solidarităţii şi interdependenţei dintre diferite ramuri de drept, ştergându-se multe dintre delimitările tradiţionale dintre dreptul public şi cel privat în acest caz.

2.3. Funcţiile dreptului mediului

Pe lângă funcţiile generale ale dreptului, dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii specifice: a) Funcţia de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului Legislaţia mediului conţine norme juridice şi dispoziţii prin a căror respectare se asigură protecţia factorilor de mediu şi combaterea faptelor ce aduc atingere acestora. b) Funcţia de organizare şi instituţionalizare a acţiunii sociale în favoarea ocrotirii mediului Prin normele juridice se crează cadrul organizatoric şi instituţional necesar gestionării ecologice a resurselor naturale şi ocrotirii mediului, adică a instituţiilor îndrituite să aplice politica statului în domeniu. c) Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile Având în vedere că dezvoltarea durabilă este obiectivul strategic actual al politicii tuturor statelor, legislaţia de mediu contribuie la aplicarea acestui concept ce stă la baza procesului de dezvoltare economico-socială . d) Funcţia de promovare cooperării internaţionale în domeniul protecţiei mediului Se are în vedere armonizarea şi coordonarea activităţilor întreprinse la nivel naţional cu cele desfăşurate pe plan regional (european) şi internaţional.

2.4. Izvoarele dreptului mediului

Izvorul principal al dreptului mediului este legea, ca regulă juridică scrisă, adoptată de către o autoritate competentă. În sens larg, noţiunea de lege include: Constituţia, codul, legea propriu-zisă, ordonanţele şi hotărârile de guvern, hotărâri ale autorităţilor publice locale, tratate şi convenţii internaţionale în materie etc. În afară de acestea, ca izvoare de drept mai funcţionează (ca mijloace auxiliare): jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat. 1. Constituţia este primul izvor de drept ca importanţă juridică, înglobând după 1970 şi dispoziţii referitoare la mediu, cum sunt cele ce privesc: recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, statutul şi rolul unor instituţii ale mediului ş.a. Constituţia României, adoptată în 1991, nu consacra în mod expres dreptul la un mediu sănătos, acesta rezultând implicit din consfinţirea şi garantarea altor drepturi fundamentale (dreptul la viaţă, la asigurarea sănătăţii, dreptul de asociere etc.). Odată cu modificarea Constituţiei prin Referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003, aprobată prin Legea nr. 429/2003 şi confirmată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, se consacră şi recunoaşte, în art. 35 alin. 1, „dreptul

17

oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic“, iar în alin. 2 se prevede că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept“. De asemenea, se stipulează că „persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul“ (alin. 3). Constituţia cuprinde dispoziţii ce fac referire directă la protecţia mediului şi care pot fi grupate în două categorii: a) cele care, în virtutea caracterului de „interes public major“ al protecţiei mediului, limitează din această perspectivă exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale; b) cele care stabilesc obligaţii ale statului în materie şi, în mod corelativ, recunosc indirect un drept fundamental corespunzător al cetăţenilor. În privinţa primelor, Constituţia din 2003 stabileşte cel puţin trei condiţionări ale exerciţiului unui drept fundamental din perspectiva imperativului protecţiei mediului: reglementările internaţionale în materie acceptate de România, ordinea publică ecologică şi sarcinile privind protecţia mediului, art. 44(7) prevăzând că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi“. A doua categorie de prevederi constituţionale privind protecţia mediului cuprinde referiri directe la domeniu, pe calea stipulării unor obligaţii în sarcina statului. Astfel, conform art. 135 alin. 2, statul trebuie să asigure, printre altele: exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (art. 135 alin. 2 lit. d), refacerea şi ocrotirea mediului, menţinerea echilibrului ecologic (art. 135 alin. 2 lit. e), precum şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (art. 135 alin. 2 lit. f). Considerând aceste „sarcini“ drept îndatoriri ale statului, rezultă că, în mod corelativ, cetăţenilor români le revin îndatoriri corespunzătoare, iar prin conţinutul lor acestea nu se pot subsuma decât conţinutului şi semnificaţiilor dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. 2. Ca reglementare de ansamblu al unui anumit domeniu, codul răspunde cel mai bine nevoii de abordare globală şi interdependentă a problemelor de mediu. Totuşi, în legislaţia românească nu există un „cod ecologic“, care ar stimula procesul general de reglementare în materie şi ar marca „maturizarea“ dreptului mediului. Există Codul silvic (Legea nr. 26/1996), care tratează şi elemente ce ţin de protecţia mediului, iar OUG nr.195/2005 poate fi considerată ca un „cod ecologic“, ţinând seama că reglementează ansamblul problematicii de mediu. 3. Cel mai important izvor al dreptului mediului este legea propriu-zisă. OUG nr.195/2005 (Legea nr.265/2006) stabileşte „principiile şi elementele strategice“, elementele cadrului juridic orizontal (garanţiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, normele de reglementare sectorială (regimul juridic al protecţiei apelor, atmosferei, solului, biodiversităţii etc.), atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice, sancţiunile specifice. 4. Decretele-legi au caracter excepţional, fiind destul de rare în domeniul ecologic: Decretul CFSN nr. 11/28 dec. 1989 privind înfiinţarea Ministerului Mediului, Decretul CPUN nr. 221/11 mai 1990 privind funcţionarea şi atribuţiile Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN) ş.a.

18

5. Hotărârile şi ordonanţele de Guvern, precum şi ordinele ministeriale în materie sunt un izvor important al dreptului mediului. De exemplu: HG nr. 168/1997 privind regimul produselor şi serviciilor care pun în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului înconjurător, HG nr. 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor de apă, OG nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, OG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, OMAPM nr. 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu ş.a. Curtea de Justiţie a Uniunii Europeane nu a acceptat ca aceste acte ale guvernului să fie utilizate pentru transpunerea directivelor comunitare, considerând că numai „legea“ respectă plenar exigenţele de certitudine juridică. 6. Tratatele şi convenţiile internaţionale relative la mediu pe care România le-a ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare pentru dreptul mediului. De exemplu, Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar în 1971 şi ratificată de România prin Legea nr. 5/1991; Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora, ratificată de România prin Legea nr. 6/1991; Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus în 1998 şi ratificată de România prin Legea nr. 86/2000 ş.a. 7. Actele autorităţilor publice locale, în exercitarea atribuţiilor ce le revin în domeniul protecţiei mediului şi dezvoltării urbanistice, constituie izvoare ale dreptului mediului. Alte izvoare ale dreptului mediului sunt: cutuma, uzurile internaţionale, jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat. În cazul jurisprudenţei, aceasta nu este considerată un izvor de drept propriu-zis, având rolul de a contribui la fixarea şi dezvoltarea legislaţiei existente sau la stimularea legiuitorului în adoptarea altora noi.

2.5. Principiile dreptului mediului

Principiile de drept - acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice - reprezintă rezultatul unei experienţe sociale şi o reflectare a unor cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, convieţuirii sociale şi asigurării acelui echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora. Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esenţiale de drept pozitiv, care le conferă statutul de norme de conduită de maximă generalitate şi aplicabilitate, ce stau la baza acestei ramuri de drept. În cazul dreptului mediului principiile prezintă o mare importanţă deoarece: a) Normele dreptului mediului se găsesc în general într-o multitudine de izvoare, principiile fiind acelea care asigură coeziunea internă a acestei ramuri a dreptului; b) Dreptul mediului fiind o ramură nouă, dinamică şi evolutivă, trebuie să acopere rapid problematica diversă a poluării şi, în cazul când încă nu au fost adoptate normele juridice, se aplică principiile; c) Principiile dreptului mediului joacă un rol important în cazul interpretării normelor tehnice specifice materiei ecologice, care pot ridica dificultăţi de interpretare pentru practicienii dreptului;

19

d) Principiile au caracter juridic, economic şi decizional foarte complex, în concordanţă cu natura complexă a ramurii de drept; e) Principiile acestei ramuri de drept sunt specifice, reprezentând argumente în favoarea autonomiei dreptului mediului. În Capitolul I intitulat: „Principii şi dispoziţii generale“, al OUG nr.195/2005 se enunţă următoarele principii fundamentale, înţelese ca reguli generale ce guvernează reglementările juridice privind protecţia mediului şi le direcţionează spre asigurarea unei dezvoltări durabile: - principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale; - principiul precauţiei în luarea deciziei; - principiul acţiunii preventive; - principiul reţinerii poluanţilor la sursă; - principiul „poluatorul plăteşte” -principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural; - utilizarea durabilă a resurselor naturale; - informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de mediu; - dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului. Aceste principii fundamentale sunt comune, fiind consacrate la nivel naţional, comunitar (regional) şi internaţional, conferind dreptului mediului unitate, coerenţă, stabilitate şi unicitate. Alte principii sunt cele generale, specifice celor trei ipostaze principale ale dreptului mediului: dreptul naţional; dreptul comunitar (european); dreptul internaţional. De exemplu, la nivel naţional, se consacră principiul general, potrivit căruia „protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public major“ . O asemenea dispoziţie generală relevă valoarea social-juridică deosebită conferită ocrotirii mediului şi conservării resurselor naturale, imprimând un caracter imperativ normelor de drept pertinente. Protecţia mediului, conform acestui principiu, este o responsabilitate publică, o obligaţie a statului, ceea ce implică controlul public asupra activităţilor de reglementare şi control în materie ecologică. Ca atare, exigenţele protecţiei mediului grevează desfăşurarea tuturor activităţilor şi constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice. Acest principiu general este reflectat şi de o serie de reglementări sectoriale ca: Legea apelor nr. 107/1996 („protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general“), Legea fondului cinegetic şi al protecţiei vânatului nr. 103/1996 („fondul cinegetic al României reprezintă o resursă naturală de interes naţional“), Codul silvic - Legea nr. 26/1996 („fondul forestier este un bun de interes naţional“). Principalele consecinţe de ordin practic ale acestui principiu se referă la controlul legalităţii activităţilor cu impact asupra mediului, instituirea unui serviciu public pentru protecţia mediului şi existenţa unei ordini publice ecologice.

20

La nivel comunitar, în afara principiilor fundamentale, funcţionează ca principii generale: principiul integrării considerentelor ecologice în toate politicile comunitare, principiul subsidiarităţii, principiul participării. La nivel internaţional, sunt statuate ca principii generale ale dreptului internaţional al mediului: principiul informării şi cooperării între state, principiul „sic utere tuo“, principiul bunei vecinătăţi, principiul responsabilităţii comune dar diferenţiate a statelor etc.

2.5.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Consacrat prin art. 3b din OUG nr.195/2005, principiul precauţiei în luarea

deciziei a fost enunţat pentru prima dată cu prilejul Celei de-a II-a Conferinţe internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului, Londra, 1987. Ulterior, la nivel comunitar Tratatul de la Maastricht (1993) consacră principiul precauţiei în art. 130 R, ce permite statelor europene să acţioneze în justiţie fără a aştepta ca toate probele ce privesc existenţa pericolului pentru mediu să fie dovedite ştiinţific. Precauţia reclamă deci ca măsurile de ocrotire a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează în viitorul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuării acesteia revine celui ce susţine că activitatea pe care o va desfăşura nu va avea nici un impact semnificativ asupra mediului. În acest sens, principiul precauţiei a apărut ca o recunoaştere a incertitudinii ce afectează studiile de impact asupra mediului. La noi în ţară acest principiu este în fază incipientă de recunoaştere, fiind completat cu un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi producerii daunelor, prevenirea implicând precauţia, dar nereducându-se la aceasta. În esenţă, acest principiu specific legislaţiei comunitare de mediu înseamnă că „absenţa de certitudine nu trebuie să întârzie adoptarea de măsuri ce au ca scop prevenirea producerii de pagube ecologice grave şi ireversibile“.

2.5.2. Principiul acţiunii preventive Practica în domeniul ecologic a demonstrat că cea mai bună strategie de mediu

constă în a preveni producerea daunelor ecologice, mai degrabă decât de a se proceda la repararea lor,după ce s-au produs. Sub forma măsurilor de gestiune a riscului cunoscut, principiul este prezent în dreptul internaţional, fiind evocat şi în jurisprudenţa Curţii internaţionale de justiţie, care a statuat că „în domeniul protecţiei mediului, prevenţia şi vigilenţa se impun mai ales ca urmare a caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului şi a limitelor inerente ale acţiunilor de reparare a acestora”. Legislaţia românească consacră principiul acţiunii preventive ca principiu fundamental al dreptului mediului în art. 3 lit. c , ca „principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor“. Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului. În acest scop

21

se folosesc proceduri administrative, precum: studiul de impact sau autorizaţia de mediu, menite să prevină şi să împiedice desfăşurarea unor activităţi antropice, ce pot afecta calitatea mediului sau instituirea unui regim special pentru activităţi periculoase (deşeuri toxice, substanţe radioactive etc.).

2.5.3. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

Obiectiv fundamental al protecţiei mediului, conservarea urmăreşte gestiunea

durabilă a patrimoniului natural, care să-i asigure perenitatea. Conform Strategiei mondiale de conservare a naturii, elaborată de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) în 1980, conservarea presupune: menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor ce reprezintă suportul vieţii; prezervarea diversităţii genetice, specifice unui anumit areal; utilizarea durabilă a speciilor, cu o atenţie specială acordată speciilor pe cale de dispariţie sau ameninţate cu dispariţia. Consiliul Europei a publicat în 1990 Strategia europeană de conservare, ce are în vedere promovarea păstrării integrităţii structurale şi funcţionale a „capitalului natural“, împreună cu întregul ansamblu de factori ce îi asigură şi condiţionează perenitatea. În cadrul politicilor de mediu trebuie să se acorde întâietate strategiilor preventive, în defavoarea celor corective. Consacrat prin art. 3f din OUG nr.195/2005, acest principiu este formulat ca „principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural“. Potrivit art. 134(2) lit. e din Constituţie, statul trebuie să asigure, printre altele, „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“. În viziunea legiuitorului, conservarea semnifică protecţia ecosistemelor naturale, prezervarea biodiversităţii (diversităţii genetice) şi gospodărirea durabilă a patrimoniului natural. Ea implică, printre altele, instituirea de arii protejate şi declararea de monumente ale naturii, în scopul conservării biodiversităţii specifice ţării noastre.

2.5.4. Principiul „poluatorul plăteşte“

Acest principiu a fost formulat pentru prima oară de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în 1972, având ca semnificaţie „cerinţa imputării poluatorului a costurilor de mediu, considerate ca externalităţi“. Aceste „costuri externe“ de obicei nu sunt suportate de cel ce poluează, ci de întreaga societate. Pentru a se corecta această inechitate, costurile legate de poluare se „internalizează“ la producător, pe calea recunoaşterii juridice a principiului „poluatorul plăteşte“. În acest fel, poluatorul plăteşte măsurile luate pentru satisfacerea cerinţelor standardelor de mediu în vigoare.

22

Evaluarea monetară a costurilor externe legate de mediu se dovedeşte a nu fi totdeauna facilă, datorită metodologiei complicate, ceea ce face ca acest principiu să nu se aplice cu stricteţe. OUG nr. 195/2005 vizează principiul „poluatorul plăteşte“ atunci când stabileşte ca modalitate de implementare a principiilor generale „introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive“. În acest sens, legea prevede scutirea de impozit şi compensarea deţinătorilor de terenuri supuse unui regim de protecţie (prin declararea de „arii protejate“)) sau acordarea de reduceri sau scutiri de impozite şi taxe titularilor de activităţi ce înlocuiesc substanţele periculoase în procesele tehnologice sau care investesc în „tehnologii curate“ (ce afectează mediul mai puţin). Pentru a se internaliza costurile externe (externalităţi) legate de protecţia mediului, adică suportarea de către cel ce poluează a costurilor de mediu, autorităţile competente apelează la: taxe de poluare, mecanisme de compensare economică sau crearea „fondului de mediu“. Acesta este un instrument economico-financiar, destinat finanţării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului. Fondul de mediu este extrabugetar, având ca surse de constituire: a) sumele încasate cu titlul de taxe, de către autorităţile de mediu pentru emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu; b) taxele percepute pentru exploatarea unor resurse naturale (nisip, balast, argilă etc.); c) taxa de poluare a atmosferei, a apelor, a solului etc., precum: taxa pentru utilizarea în instalaţii de ardere a combustibililor cu un conţinut bogat de sulf; taxa pentru comercializarea pe piaţa internă a produselor cu potenţial toxic (pesticide etc.); taxa pentru nerecuperarea ambalajelor; taxa pentru nerecuperarea bateriilor de acumulatoare uzate; taxa pentru nerecuperarea anvelopelor uzate; taxa pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate; taxa pentru ocuparea terenurilor cu deşeuri; taxa pentru poluarea sonoră etc. d) donaţii şi sponsorizări pentru ocrotirea mediului. Din păcate, acest principiu fundamental este un instrument juridic ce determină finanţarea politicilor de mediu la nivel naţional şi mai puţin obligarea celor responsabili să-şi asume consecinţele acţiunii lor în defavoarea mediului.

2.5.5. Principii adiţionale

În lămurirea şi detalierea semnificaţiilor generale ale principiilor fundamentale enumerate un rol important îl au o serie de reguli tehnice de implementare, numite şi „principii adiţionale“, precum: aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile („best available technology – BAT“); aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile care nu implică costuri exagerate („best available technology not entailing excessive cost – BATNEC“); cele mai bune practici de mediu („best environmental practices – BEP“);

23

cea mai bună opţiune practică în interesul mediului („best practicable environmental option – BPEO“). Acestea vizează realizarea în practică a unor principii fundamentale ca: cel al prevenirii, precauţiei sau „poluatorul plăteşte“ şi urmăresc, atunci când nu se poate evita poluarea mediului, limitarea şi reducerea intensităţii consecinţelor nefaste, precum şi evitarea efectelor secundare. Aceste reguli şi-au găsit o largă recunoaştere internaţională, atât în Europa, cât şi în SUA, prin texte juridice naţionale.

2.5.6. Modalităţi de implementare a principiilor fundamentale şi a elementelor strategice

Art. 4 a-s al OUG nr. 195/2005 stipulează care sunt modalităţile de

implementare a principiilor dreptului mediului: prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului; adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor de mediu; efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor ce pot avea un impact semnificativ asupra mediului; introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau coercitive; promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în domeniu; stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare; crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului; recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice; menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului; reconstrucţia ecologică a zonelor afectate de poluare; încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu; educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia la procesul de luare a deciziilor privind mediul; dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru conservarea habitatelor naturale, ca parte integrantă a reţelei ecologice europene- Natura 2000. Bibliografie selectivă Duţu M., Tratat de dreptul mediului-Ediţia a IV-a ,Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 Constantinescu A., Legislaţia protecţiei mediului, Ed. Cantes, Iaşi, 2002 Lupan E.,Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009

24

Cap. 3 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic

În evoluţia drepturilor fundamentale ale omului există mai multe etape de dezvoltare istorică succesivă, în literatura de specialitate vorbindu-se de mai multe generaţii ale drepturilor omului. a) Prima generaţie – drepturile civile şi politice – este în legătură cu pregătirea intelectuală a revoluţiilor burgheze din Europa. Ele au apărut ca o măsură de protecţie a individului împotriva violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, cu revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. b) A doua generaţie – drepturile sociale, economice şi culturale – s-a impus după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de către ONU la 10 decembrie 1948. Ele se pot realiza numai prin intervenţia statului, ce presupune: acţiuni, măsuri, garanţii. c) A treia generaţie (drepturi asociate cu noţiunile de „solidaritate“ şi „responsabilitatea comună) – dreptul la pace, la dezvoltare, la comunicare, la existenţa unui patrimoniu comun, dreptul la un mediu sănătos – au avut ca punct de plecare ideea promovării personalităţii umane, prin reevaluarea raportului individ – colectivitate în concordanţă cu realitatea contemporană. Aceste drepturi presupun cooperarea statelor.

3.1. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic Protecţia mediului are în centrul atenţiei sale conservarea şi ameliorarea

condiţiilor de viaţă ale omului, menţinerea ecosistemelor naturale. Drept consecinţă juridică a acestei realităţi şi în acelaşi timp una dintre căile de implicare activă a dreptului în ocrotirea şi conservarea mediului este recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat. Doctrina juridică actuală evidenţiază conturarea şi consacrarea – la nivel naţional şi internaţional – a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat, fie în mod expres (sub formulări diferite), fie în mod indirect, prin consacrarea unei obligaţii în sarcina statului de a asigura calitatea factorilor naturali şi echilibrul ecologic. Se admite că este vorba despre un drept procedural, ce poate fi asemănat cu dreptul la viaţă sau la sănătate. Din punct de vedere al conţinutului său, acest drept semnifică dreptul la conservarea sau ameliorarea calităţii mediului, ca o dimensiune a asigurării calităţii vieţii individului. În ultimul timp acest drept fundamental a dobândit şi semnificaţia că orice creştere economică trebuie să respecte dreptul generaţiilor viitoare la un mediu nepoluat, în conformitate cu conceptul dezvoltării durabile. Conform lui Al. Kiss: „dacă dreptul mediului decurge din interesul comun al umanităţii se poate considera că acest interes se reflectă în drepturile recunoscute ale individului“. De altfel, respectarea universală a drepturilor omului a fost proclamată ca făcând parte din interesul comun al întregii umanităţi.

25

În doctrină se recunoaşte că consecinţele recunoaşterii unui drept constitu-ţional la un mediu de calitate sunt, în mod cert, importante pentru legislaţia şi reglementările privind mediul şi în general pentru politica de protecţie a mediului. Au existat totuşi şi opinii care consideră că este prematură înscrierea acestui drept între drepturile fundamentale ale omului, dovadă că în Constituţia României din 1991 dreptul la un mediu sănătos nu era stipulat în mod expres.

3.2. Consacrarea la nivel naţional şi internaţional 3.2.1. Consacrarea şi garantarea în legislaţia românească Anterior anului 1989, problema recunoaşterii unui drept fundamental la un

mediu sănătos nu s-a pus nici măcar teoretic, cu toate că în 1973 este elaborată prima Legea-cadru a protecţiei mediului (Legea nr.9/1973). Constituţia României din 1991 nu consacră în mod expres un drept fundamental la un mediu protejat, ci numai o serie de drepturi legate de acesta, în privinţa semnificaţiilor ca: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 33), dreptul la un nivel de trai decent (art. 43), dreptul la informaţie (art. 31). A doua categorie de prevederi constituţionale privind protecţia mediului include referiri directe la domeniu, pe calea consacrării anumitor obligaţii în sarcina statului. Astfel, sunt stipulate conform art. 134 alin. 2 lit. e „refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“ şi conform art. 134 alin. 2 lit. f „crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii“. Odată cu modificarea Constituţiei în anul 2003, aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003, în art. 35 alin. 1 se recunoaşte în mod explicit „dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic“, iar în alin. 2 se prevede că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept“. De asemenea, potrivit noii Constituţii, „persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul“ (alin. 3). Constituţia stabileşte cel puţin trei condiţionări ale exercitării dreptului fundamental la un mediu sănătos: a) reglementările internaţionale în materie acceptate de România; b) ordinea publică ecologică, protecţia mediului fiind un „obiectiv de interes public major“; c) obligaţiile în materie (art. 41(6) prevede în acest sens că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi“). Referitor la această ultimă categorie de condiţionări, trebuie menţionat că, în acest mod, dreptul de proprietate este afectat de o „servitute“ legală de protecţie a mediului, cu o serie de particularităţi: „deţinătorii de terenuri agricole cu orice titlu sunt obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului“ (art. 53 din Legea fondului funciar nr. 18/1991); „deţinătorii terenurilor degradate din perimetrele de ameliorare sunt obligaţi să le pună la dispoziţie în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare“ (art. 70 din Legea nr. 18/1991);

26

„raporturile de vecinătate a terenurilor care generează pentru deţinători obligaţia de a efectua împreună lucrările pentru protecţia şi ameliorarea solului prin împăduriri, corectarea reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare“ (art. 63 – 66 din Legea nr. 18/1991).

3.2.2. Titularii dreptului la un mediu sănătos

În conformitate cu art. 5 din OUG nr.195/2005 rezultă că dreptul fundamental

la un mediu sănătos este recunoscut „tuturor persoanelor“. Ca atare, titularul acestui drept poate fi orice persoană aflată pe teritoriul României, permanent sau temporar, incluzând aici cetăţenii străini sau apatrizii. Este o dimensiune inedită, ce demonstrează universalitatea dreptului la un mediu sănătos. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că „nu numai persoana fizică ci şi cea juridică este titulară a dreptului la un mediu sănătos“. Totuşi persoane juridice, în ipostaza de organizaţie neguvernamentală, constituie doar o formă juridico-constituţională de exercitare a dreptului la asociere. De altfel, legea, în privinţa garanţiilor oferite pentru exercitarea acestui drept fundamental, recunoaşte dreptul de asociere în organizaţii neguvernamentale ecologiste şi dreptul de a se adresa prin intermediul acestor asociaţii autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau reparării unui prejudiciu ecologic. În acest sens, aceste asociaţii, în calitate de persoane juridice, apar ca instrumente de exercitare a dreptului, şi nu ca titulari ai acestuia. Tot la nivelul doctrinei, s-a conturat ideea existenţei a trei categorii de „destinatari“ ai dreptului la un mediu sănătos: indivizii, specia umană în ansamblul său şi generaţiile viitoare. În cazul indivizilor, ca titulari ai acestui drept, situaţia este similară cu cea a celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Un caz inedit este ipostaza speciei umane ca subiect al acestei îndrituiri fundamentale la un mediu sănătos. În general, protecţia mediului răspunde unei îndatoriri fundamentale, comune tuturor oamenilor, aceea de a se asigura perenitatea speciei umane. Recunoaşterea unui drept fundamental la un mediu echilibrat din punct de vedere ecologic reprezintă o contrapondere la ameninţările actuale ce planează asupra calităţii mediului de viaţă al oamenilor, cu consecinţe imprevizibile asupra perpetuării speciei umane, ca parte a biodiversităţii. Aşadar, dreptul la un mediu sănătos, din perspectiva speciei umane, apare ca o condiţie „sine qua non“ a dreptului natural al acesteia la existenţă şi supravieţuire. Faptul că dreptul la un mediu sănătos face parte din categoria „drepturilor de solidaritate“ (generaţia a treia de drepturi ale omului) demonstrează „solidaritatea sincronică“ cu contemporanii noştri şi „solidaritatea diacronică“ cu generaţiile viitoare, ce impun obligaţia generală de a proteja mediul ca patrimoniu comun al umanităţii, aşa cum a fost moştenit de la generaţiile anterioare în scopul transmiterii sale generaţiilor ce vor veni. Este o construcţie juridică nouă, care presupune recunoaşterea unor drepturi în favoarea unor fiinţe nenăscute încă, prin instituirea unor obligaţii corelative în sarcina generaţiilor actuale. Ideea solidarităţii intra- şi intergeneraţii este exprimată de legea-cadru, atunci când şi-a fixat drept obiectiv definitoriu reglementarea protecţiei mediului „pe baza principiilor

27

şi elementelor strategice care duc la dezvoltarea durabilă a societăţii“ , iar dezvoltarea durabilă reprezintă „dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor“. De asemenea, legea-cadru stipulează în art. 52 obligaţia de a respecta statutul ariilor protejate şi al monumentelor naturii în scopul transmiterii lor generaţiilor viitoare. Legea apelor nr. 107/1996 formulează ideea solidarităţii atunci când prevede că gospodărirea resurselor de apă se bazează pe „principiul solidarităţii umane şi interesului comun“.

3.2.3. Drepturile – garanţii ale dreptului la un mediu sănătos

În spiritul reglementărilor constituţionale, OUG nr.195/2005 prevede în art. 5

cinci drepturi-garanţii ale dreptului la un mediu sănătos, care, în esenţă, constituie concretizări ale altor drepturi fundamentale. a) Accesul la informaţii privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare (art. 5 lit. a), constituie o concre-tizare a dreptului fundamental la informaţie, consacrat de Constituţie ca „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit“ (art. 31 alin. 1). Cum protecţia mediului reprezintă un „obiectiv de interes public major“, informaţiile referitoare la această problemă sunt evident de interes public şi, în consecinţă, este necesar asigurarea accesului oricărei persoane la ele. În plus, autorităţile publice de mediu sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor în legătură cu fenomenele de poluare. Aceste prevederi constituţionale au fost preluate şi dezvoltate în legătură cu protecţia mediului de către OUG nr.195/2005 ,care stipulează: – „Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi răspunderi: ... c) creează sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi termenii care să permită accesul liber la informaţii privind mediul; ... o) pune la dispoziţia publicului datele centralizate privind starea mediului, programele şi politica de protecţie a mediului ...“ (art. 65). Prin Legea nr. 544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1115/2002 privind accesul liber la informaţia de mediu s-au stabilit condiţiile în care aceste informaţii sunt puse la dispoziţia opiniei publice de către autorităţile în domeniu, cu scopul asigurării liberului acces şi propagării lor. În înţelesul reglementării juridice, „informaţia privind mediul“ reprezintă orice informaţie scrisă, vizuală, audio sau în format electronic privind starea factorilor de mediu, starea sănătăţii în legătură cu poluarea mediului, proiecte şi măsuri de redresare a calităţii mediului etc. Autorităţile publice pun la dispoziţie informaţiile pe care le deţin din oficiu sau la cererea solicitantului, fără a fi necesară justificarea scopului pentru care au fost cerute. Refuzul accesului la informaţia de mediu apare atunci când furnizarea acesteia afectează: confidenţialitatea procedurilor administrative, prevăzute de legislaţia în vigoare; relaţiile internaţionale ale României; apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională; subiecte ce fac ori au făcut obiectul unei acţiuni judecătoreşti;

28

activităţi industriale sau comerciale care au prevăzute clauze de confidenţialitate; confidenţialitatea unor date personale; interesele unei terţe părţi care a oferit informaţia avută, fără ca acea parte să aibă obligaţia legală de a furniza informaţia; informaţiile clasificate ca secrete de serviciu. Clauza de confidenţialitate nu poate fi invocată pentru a se refuza furnizarea de informaţii ce se referă la emisii de poluanţi. Autoritatea publică de mediu are obligaţia de a răspunde în scris în termen de zece zile de la înregistrarea cererii de furnizarea a informaţiei privind mediul. Acest termen este de 30 de zile atunci când volumul şi complexitatea informaţiei necesită o perioadă îndelungată de pregătire. Respingerea cererii se motivează şi se comunică solicitantului în termen de cinci zile de la înregistrarea sa. Solicitantul care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii privind mediul a fost respinsă în mod nejustificat, a fost nerezolvată sau rezolvată cu un răspuns necorespunzător din partea unei autorităţi publice se poate adresa cu reclamaţie administrativă conducătorului respectivei autorităţi publice. Dacă în urma răspunsului se consideră lezat în drepturile sale prevăzute de lege sau nu a primit răspuns în termenul legal, poate depune o plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990. b) Dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului (art. 5 lit. b) Constituie o concretizare a dreptului fundamental la asociere, consacrat de Constituţie: „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere“ (art. 37 alin. 1). OUG nr. 195/2005 consacră expres dreptul cetăţenilor de a se asocia în organizaţii neguvernamentale cu caracter ecologist. În prezent, acestea se pot constitui, organiza şi funcţiona în condiţiile stipulate de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile. Organizaţiile neguvernamentale (ONG) joacă un rol important în promovarea protecţiei mediului la nivel naţional şi internaţional. c) Dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind mediul (art. 5 lit. c) OUG nr.195/2005 consacră acest drept ca: „dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism“. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a crea „cadrul organizatoric” care să permită participarea publicului la deciziile privind mediul . Referitor la participarea acestuia la eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, procedura studiului de impact are ca etapă aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică a raportului studiului de impact, decizia finală a autorităţii publice de mediu fiind motivată şi pe baza concluziilor dezbaterii. d) Dreptul de a se adresa (direct sau prin intermediul unor asociaţii) autorităţilor administrative sau judecătoreşti) (art. 5 lit. d) Acest drept reprezintă o concretizare a dreptului fundamental la petiţionare (art. 47 alin. 1 şi 2) şi a accesului liber la justiţie (art. 21 alin. 1), prevăzute ambele în Constituţie. Aceste prevederi constituţionale conferă organizaţiilor neguvernamentale

29

dreptul la acţiune în justiţie în vederea ocrotirii mediului, indiferent de cine a suferit prejudiciul. În virtutea acestor dispoziţii legale, orice organizaţie neguvernamentală ecologistă are calitatea procesuală activă, putând reclama în justiţie repararea unui prejudiciu ecologic. Dreptul la acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti şi administrative în favoarea protecţiei mediului a apărut mai ales ca o reacţie la indiferenţa şi ineficienţa activităţii autorităţilor publice faţă de soluţionarea problemelor de mediu. e) Dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul folosit (art. 5 lit. e) reprezintă o concretizare a principiului „poluatorul plăteşte“ consacrat în art. 3 lit. e din OUG nr.195/2005. În plus, legea prevede că „asigurarea pentru daune ecologice este obligatorie, în cazul activităţilor generatoare de risc major“ . Voluntariatul de mediu reprezintă o formă nouă de participare a cetăţenilor, în spiritul solidarităţii civice, la procesul de aplicare a legislaţiei de mediu, fiind organizat în baza Legii nr. 195/2001 şi Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 439/2002. Voluntariatul presupune recrutarea de agenţi voluntari de mediu, în temeiul unui contract încheiat între persoanele doritoare şi agenţiile de protecţia mediului sau Administraţia rezervaţiei biosferei „Delta Dunării“. Acţiunea agenţilor voluntari de mediu constă, conform legii, „în observarea şi informarea operativă asupra unor încălcări ale legislaţiei privind protecţia mediului“.

3.2.4. Apărarea dreptului fundamental la un mediu sănătos prin instituţia Avocatului Poporului

Instituită prin Constituţie (art. 55 – 57) şi organizată prin Legea nr. 35/1997,

instituţia Avocatul Poporului are drept scop declarat „apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice“ şi deci şi a dreptului la un mediu sănătos, recunoscut şi garantat în art. 35 din Constituţie. Acele persoane care se consideră că au fost lezate prin încălcarea acestui drept de către autorităţile publice se pot adresa în scris Avocatului Poporului, în termen de cel mult un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac obiectul plângerii (art. 15 alin. 2). Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul autorităţii publice de a soluţiona legal cererea. Protejarea dreptului la un mediu sănătos prin instituţia Avocatului Poporului interesează mai ales din perspectiva a trei drepturi-garanţii ale sale: accesul la informaţiile privind calitatea mediului, deţinute de autoritatea publică de mediu, dreptul persoanelor de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii ecologiste autorităţilor administrative în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect în legătură cu mediul şi dreptul la consultare în vederea luării deciziilor ce privesc strategiile de dezvoltare, inclusiv planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului şi elaborarea legislaţiei de mediu. Dacă plângerea petiţionarului este considerată întemeiată, Avocatul Poporului cere în scris organului administraţiei publice care a săvârşit încălcarea drepturilor reclamate să revoce actul administrativ, să repare pagubele produse şi să repună persoana în situaţia anterioară (art. 22 din Legea nr. 35/1997).

30

3.2.5. Consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos la nivel internaţional şi comunitar

Primul document internaţional, care a proclamat expres dreptul fundamental al

omului la un mediu sănătos, a fost Declaraţia Conferinţei ONU asupra mediului uman de la Stockholm (1972), care a formulat ca prim principiu: „Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn şi în prosperitate. El are neraţiile datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru geprezente şi viitoare ...“. Acest text internaţional relevă legătura dintre drepturile omului şi protecţia mediului, ca un mijloc important de a realiza „condiţii adecvate“ pentru o viaţă prosperă, care sunt garantate. Aşadar existenţa şi sănătatea umană, protejate juridic sub forma dreptului la viaţă şi ocrotirea sănătăţii, sunt dependente de existenţa unui mediu curat. Cu ocazia Conferinţei mondiale pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992), Declaraţia asupra mediului şi dezvoltării proclamă ca prim principiu: „fiinţele umane au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura“. La rândul său, Conferinţa mondială pentru mediu şi dezvoltare „Rio + 10“ de la Johannesburg (2002), în documentul intitulat „Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă“, face referire la angajamentul statelor participante de a construi o societate globală eliberată de sărăcie şi afectată minimal de poluare. Prima formulare concretă şi explicită a acestui drept fundamental într-un tratat internaţional s-a produs în 1981 la Nairobi, odată cu semnarea, în context regional, a Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor. În art. 24 al acestei carte se proclamă faptul că „toate popoarele au dreptul la un mediu de viaţă satisfăcător, favorabil dezvoltării lor“. Convenţia americană privind drepturile omului, adoptată în 1998 la San Salvador, stipulează: „Dreptul la un mediu salubru: 1. orice persoană are dreptul de a trăi într-un mediu salubru şi de a, beneficia de instalaţii tehnico-edilitare esenţiale; 2. statele-părţi vor încuraja protecţia prezervarea şi ameliorarea mediului“. Dincolo de recunoaşterea sa ca atare în texte internaţionale cu valoare juridică, dreptul la un mediu sănătos presupune şi asigurarea unor mijloace procedurale şi de altă natură care să facă efectivă respectarea sa. Astfel, Declaraţia de la Rio (1992), în principiul 10, formulează că problemă „cea mai bună manieră de a trata problemele mediului este aceea de a asigura participarea tuturor cetăţenilor, la nivelul lor de interes. Astfel, la nivel naţional, fiecare individ trebuie să aibă acces la informaţiile referitoare la mediu, pe care le deţin autorităţile publice şi să aibă posibilitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor”. De asemenea, trebuie asigurat accesul efectiv la acţiuni judecătoreşti de reparaţie a prejudiciilor produse de poluare. Un rol extrem de important în afirmarea pe plan internaţional a dreptului la un mediu sănătos l-a avut Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în problemele de mediu, semnată la Aarhus în 1998. Preambulul acestui document recunoaşte că „orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale şi sarcina să protejeze şi să îmbunătăţească mediul în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare“.

31

Convenţia stabileşte trei poli principali în promovarea obiectivelor sale: autorităţile publice, organismele internaţionale şi publicul (cetăţenii). „Public“, în înţelesul convenţiei, înseamnă una sau mai multe persoane fizice sau juridice, respectiv asociaţiile şi organizaţiile ecologiste. „Publicul interesat“ este acela care este afectat sau are un interes în legătură cu deciziile de mediu. Organizaţiile neguvernamentale ecologiste, care promovează ocrotirea naturii, sunt considerate ca un exemplu în acest sens. În legătură cu „informaţia de mediu“, faţă de care se promovează accesul, ea reprezintă orice tip de informaţie ce priveşte: starea factorilor de mediu (aer, apă, sol etc.); politicile, legislaţia, programele, măsurile administrative şi autorizaţiile de mediu; analizele cost – beneficiu sau alte analize şi prognoze economice, folosite în luarea deciziei de mediu; starea de sănătate în legătură cu fenomenul de poluare etc. În ceea ce priveşte accesul la informaţia de mediu, autorităţile publice trebuie să pună la dispoziţia publicului informaţiile ce le sunt solicitate, într-o manieră transparentă, accesibilă. Accesul poate fi refuzat dacă: autoritatea publică nu deţine informaţia respectivă; cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră prea generală; cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte sistemul de comunicare internă al autorităţii publice. De asemenea, accesul la informaţie poate fi refuzat dacă acesta ar afecta: confidenţialitatea procedurilor specifice autorităţilor publice, în cazul când aceasta este prevăzută de legislaţia naţională; siguranţa naţională şi relaţiile externe ale României; cursul procedurii judiciare; confidenţialitatea activităţilor industriale sau comerciale, prevăzută de lege; drepturile de proprietate intelectuală; confidenţialitatea unor date personale; interesele unei terţe părţi, care a oferit informaţia cerută, fără să existe obligaţia legală de a face acest lucru; mediul la care se referă informaţia, cum ar fi de exemplu locurile de cuibărit ale speciilor de păsări ameninţate cu dispariţia. Accesul trebuie să fie asigurat numai cu privire la informaţiile deţinute deja de către autorităţile publice. În contextul furnizării informaţiilor, convenţia instituie obligaţia statelor de a publica la intervale regulate rapoarte naţionale privind starea mediului şi alte texte importante privitoare la mediu: legislaţie, strategii, programe, tratate internaţionale etc. În cazul în care s-a declanşat un proces decizional care afectează mediul, publicul vizat prin decizia luată în materie de mediu trebuie să fie informat. Conţinutul informaţiei trebuie să cuprindă descrierea activităţilor propuse, impactul asupra mediului estimat, autoritatea publică care trebuie să ia decizia, precum şi procedura preconizată. Participarea publicului vizat constă în observaţii, comentarii, opinii în legătură cu impactul asupra mediului şi sănătăţii a activităţii propuse, care se înaintează în scris autorităţii publice de mediu.

32

În Anexa 1 a convenţiei sunt menţionate activităţile ce implică consultarea obligatorie a publicului. În momentul adoptării deciziei trebuiesc luate în considerare rezultatele consultării publicului. Accesul la justiţie trebuie asigurat în cadrul prevăzut de către legislaţiile naţionale, în cazul în care o persoană consideră că: cererea sa de solicitare de informaţii a fost ignorată sau respinsă abuziv; contestă legalitatea unei decizii sau a unui act în legătură cu impactul activităţii asupra mediului său de viaţă; actele autorităţilor publice sunt contrare dispoziţiilor legale în vigoare. Acţiunile în justiţie sunt înaintate către o instanţă judiciară, procedura trebuind să fie obiectivă, echitabilă şi rapidă, fără a implica costuri excesive. La prima reuniune a părţilor semnatare a convenţiei ce a avut loc la Lucca (Italia) în octombrie 2002, s-a adoptat Declaraţia de la Lucca, în care, printre altele, s-a exprimat necesitatea adoptării unui sistem de raportare adecvat şi a unui mecanism de control în privinţa respectării documentului. Convenţia de la Aarhus reprezintă un pas înainte în recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin contribuţiile de ordin procedural pe care le aduce. La nivel european, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 1950) nu consacră, în mod expres, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. Această lacună se explică mai ales prin noţiuni de ordin istoric: la data adoptării documentului, pericolele care ameninţau mediul erau ca şi inexistente, fiind ignorate. Totuşi, odată cu acutizarea fenomenului de poluare, în cadrul jurisprudenţei legate de drepturile omului, s-a ajuns la recunoaşterea indirectă a dreptului la un mediu sănătos. Astfel, pe calea practicii judiciare a fost luată în consideraţie dimensiunea mediului, ca parte inseparabilă a protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului. De regulă, aspectele legate de mediu sunt avute în vedere atunci când „prin ricoşeu“ are loc violarea unui drept fundamental recunoscut şi garantat prin convenţie sau protocoalele sale adiţionale. Acest lucru se produce atunci când: o acţiune ce afectează calitatea mediului conduce la încălcarea unui drept garantat de convenţie (dreptul la sănătate, la viaţă etc.); aceeaşi acţiune duce la limitarea unor drepturi garantate. În acest context, drepturile fundamentale în privinţa cărora reclamanţii pot invoca o violare ce poate aduce o atingere în mod direct acestora sunt: dreptul la viaţă (art. 2 din convenţie), dreptul la integritate fizică (art. 3), dreptul la ocrotirea bunurilor şi proprietăţii (art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la convenţie, adoptat la 20 nov. 1952). Tratatul de la Maastricht (1993) stipulează în art. F(2), printre altele, că „Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia europeană semnată la Roma în 1950 şi după cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, precum şi din principiile generale ale dreptului comunitar“. Aşadar, în lipsa unei consacrări exprese şi directe a dreptului fundamental la un mediu sănătos, temeiul existenţei acestuia trebuie căutat în cele trei domenii indicate de tratat. În plus, începând din 1969, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a consacrat obligaţia de a respecta drepturile fundamentale. În acelaşi timp, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europeane (2000) prevede în art. 37, intitulat „Protecţia mediului“, că: „un nivel ridicat al protecţiei mediului şi

33

ameliorarea calităţii sale trebuie să fie obiective ale politicii Uniunii Europene şi asigurate în concordanţă cu principiul dezvoltării durabile“.

3.2.6. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile statelor europene

Declaraţia de la Stockholm (1972) a avut un impact important asupra

constituţiilor statelor europene, prin consacrarea explicită a dreptului la un mediu sănătos (Spania, Portugalia, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Rusia, Republica Moldova etc.) sau pe cale indirectă, pe cale de consecinţă (Grecia, Suedia etc.). În statele în care legea fundamentală este anterioară anului 1970, dispoziţiile privitoare a acestui drept fundamental sunt prezente în legislaţia ordinară în materie (Danemarca, Olanda) sau rezultă din practica judiciară, cum este cazul Franţei şi Belgiei, unde tribunalele acordă o largă protecţie intereselor cetăţenilor în domeniul protecţiei mediului, printr-o jurisprudenţă extensivă referitoare la protecţia dreptului de vecinătate contra exceselor de folosinţă sau cazul Italiei, unde tribunalele sancţionează sever abaterile de la obligaţia de ocrotire a mediului. Reticenţa statelor de a recunoaşte expres dreptul la un mediu curat se explică mai ales prin dificultăţile obiective de realizare concretă a exigenţelor sale. Dreptul la un mediu sănătos în Directivele comunitare Textele comunitare referitoare la protecţia mediului, chiar dacă nu consacră expres dreptul la un mediu sănătos, reglementează trei drepturi conexe, care contribuie la precizarea şi afirmarea semnificaţiilor acestuia: dreptul la informaţia privitoare la mediu, dreptul publicului de a participa la luarea deciziei, precum şi dreptul de a solicita în instanţa de judecată remedierea pagubei ecologice sau a contesta o decizie administrativă în materie. Libertatea de acces la informaţia în materie de mediu a fost recunoscută prin Directiva Consiliului Europei nr. 90/313 din 1990 privind acest subiect. În baza acesteia, orice informaţie referitoare la mediu deţinută de autorităţile publice trebuie să fie accesibilă oricărei persoane fizice sau juridice care o solicită, fără ca aceasta să fie obligată să justifice vreun interes în acest sens. Directiva de mai sus se aplică numai autorităţilor naţionale, nu şi instituţiilor comunitare, cum sunt Comisia Europeană sau Consiliul European. Totuşi, sub presiunea publicului, Comisia a luat măsura de a furniza informaţii de mediu în mod gratuit (Decizia nr. 94/90/CEE). Ideea generală promovată la nivel comunitar este aceea că informaţia este fundamentală pentru a crea şi controla sistemele moderne de gestiune a mediului. Uniunea Europeană dispune de trei mijloace pentru a informa şi conştientiza opinia publică: poate cere statelor membre să furnizeze în mod regulat Comisiei Europene rapoarte privind aplicarea şi implementarea Directivelor Uniunii şi a altor reglementări; poate cere Comisiei să raporteze Consiliului European şi Parlamentului asupra aplicării acestora în statele membre;

34

poate cere publicului să solicite anumite informaţii şi să-şi exprime opinia în cadrul procedurii legislative. O serie de directive ce privesc controlul riscurilor unor produse chimice impun producătorului obligaţia de a furniza publicului informaţii privind efectul acestora asupra sănătăţii şi mediului. În 1982, Directiva Seveso (96/82/EC) m, ce are ca obiect controlul riscurilor de accidente grave în instalaţiile industriale, a formulat reguli privind informarea şi consultarea publicului în legătură cu riscurile şi comportamentul în cazul producerii unor poluări accidentale de tip industrial. Bibliografie selectivă Duţu M.,Tratat de dreptul mediului,Ediţia a 4-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Lupan E. , Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009 Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003 Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 Apetrei I., Sistemele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Ed. Cantes, Iaşi, 2001

35

Cap. 4 Principalele repere ale apariţiei şi dezvoltării legislaţiei mediului în România Apariţia şi dezvoltarea legislaţiei româneşti ce are ca obiect mediul a cunoscut

mai multe etape de dezvoltare. Într-o primă etapă (sec. XIV – 1828) existau reglementări ce priveau ocroti-rea proprietăţii şi implicit a vegetaţiei forestiere şi a animalelor sălbatice ce populau respectivul areal. „Instituţia braniştei“ desemna un fel de rezervaţie naturală, unde erau interzise tăierea arborilor, vânătoarea şi pescuitul, păşunatul animalelor domestice, fără acordul expres al proprietarului. Cei ce încălcau „legea braniştei“ erau pedepsiţi, aplicându-li-se pedeapsa corporală şi confiscarea bunurilor pe care le deţineau în momentul săvârşirii faptei. O serie de „hrisoave domneşti“, precum cele din timpul domniei lui Vlad Vintilă (1533), Ştefan Tomşa (1621) sau Matei Basarab (1646) se referă direct la branişte sau la „opreliştele de stricare a naturii“. Scopul instituirii acestor rezervaţii naturale era în primul rând conservarea acestor elemente naturale din perspectiva interesului economic al proprietarului, dar ele au contribuit şi la ocrotirea naturii. Tot în această etapă au apărut primele reglementări ce vizau gestionarea pădurilor, în Transilvania, în 1781. Apoi în 1786 a apărut „Orânduiala de pădure pentru Bucovina“, considerată ca primul Cod silvic românesc. Cele 12 articole ale acestui cod cuprind idei moderne în legătură cu amenajamentele silvice şi ocrotirea pădurii. Reglementări asemănătoare apar în 1792 în Moldova şi 1793 în Ţara Românească. O caracteristică comună a acestor prime reglementări silvice este aceea că ele legiferau dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, făcând totodată anumite recomandări în legătură cu regimul silvic. A doua etapă (1829 – 1863) se caracterizează printr-un avânt economic ce implică şi dezvoltarea agriculturii, ceea ce determină defrişarea masivă a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. Pentru a se opri acest proces nociv pentru mediu, în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara Românească se introduc unele reglementări, care au încercat să pună în exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi au pregătit apariţia legislaţiei moderne de mai târziu. După abrogarea Regulamentului organic în cele două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, se revine la libera exercitare a vânătorii, cu consecinţe importante pentru fondul cinegetic, ce avea să dureze până în 1972, odată cu apariţia primei legi a vânătorii. A treia etapă este „perioada modernă“ (1864 – 1900) şi se caracterizează printr-o intensificare a preocupărilor legiuitorului pentru ocrotirea naturii. Marea reformă juridică a domnitorului A.I. Cuza a adus elemente noi. Codul penal român, promulgat în 1864, prevedea restricţii privind vânătoarea pe domenii închise şi pedepsea otrăvirea peştilor în heleştee; sancţiona incendierea pădurilor şi fâneţelor. Legea pentru poliţia rurală (1868) a introdus perioade de prohibiţie pentru vânătoare, precum şi interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale. Sub raportul dreptului se afirmă o serie de reglementări tradiţionale, referitoare la unii factori naturali (păduri, ape, vânat, fond piscicol) sau la poluare (reguli privind poluarea fonică), fără a se putea vorbi despre legislaţie propriu-zisă de mediu.

36

Astfel, în 1872 apare prima Lege a vânătorii, în 1874 este adoptată Legea privind serviciul sanitar. In 1881 este promulgat primul Cod silvic al României, care oferea o reglementare de ansamblu a regimului silvic, în scopul conservării pădurilor. O serie de măsuri antipoluante apar în noua Lege sanitară (1885), în baza căreia s-a elaborat în 1894 Regulamentul pentru industriile insalubre. În 1891 este elaborată Legea asupra poliţiei vânatului, care a adus elemente noi în legătură cu „dreptul vânătorii“, iar în 1896 apare Legea asupra pescuitului. La sfârşitul secolului al XIX-lea ia naştere o amplă mişcare pentru ocrotirea naturii, ce a antrenat biologi, medici, artişti. A patra etapă (1900 – 1950) este caracterizată de o intensificare a preocupărilor legiuitorului pentru ocrotirea naturii. Astfel, în 1919 se introduce în Legea pentru reforma agrară un articol ce permitea exproprieri pentru crearea de rezervaţii naturale sau alte utilizări în scop ştiinţific. Aceasta este considerată drept prima măsură legislativă românească pentru protecţia naturii. În 1930 se elaborează prima Lege pentru protecţia monumentelor naturii, completată în 1932 cu noi articole. În baza acestei legi s-a înfiinţat Comisia monumentelor naturii, pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, ce avea o serie de comisii regionale pentru Ardeal, Oltenia şi Moldova. Activitatea acestor structuri a avut ca obiectiv principal cercetarea ştiinţifică, concretizată prin publicarea de studii, care au stat la baza declarării a 36 de rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de cca. 15.000 ha şi au fost trecute sub protecţia legii 15 specii de plante şi 16 specii de animale. În anul 1933 s-a înfiinţat Parcul naţional Retezat şi alte rezervaţii cunoscute: Codrul secular Slătioara, Pădurea Letea (Delta Dunării) ş.a. A cincea etapă (1950 – 1989) s-a desfăşurat în condiţiile dezvoltării economico-sociale planificate şi ale regimului politic totalitar. Primul act normativ în domeniul protecţiei mediului a fost Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 237/1950 privind ocrotirea naturii, care devine o problemă de stat. În acelaşi timp, Comisia monumentelor naturii s-a reorganizat şi a fost plasată sub autoritatea Academiei Române. În locul fostelor comisii regionale au fost create subcomisii pe lângă filialele Academiei de la Cluj (1955), Iaşi (1956) şi Timişoara (1959). Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518/1954 se împuterniceau comitetele executive ale Consiliilor populare judeţene să adopte, la propunerea Comisiei monumentelor naturii, măsuri provizorii pentru ocrotirea florei, faunei, depozitelor fosilifere etc. de pe teritoriul judeţului, prin declararea unor rezervaţii naturale. Ca urmare a intensificării acţiunilor de ocrotire a naturii, numărul rezervaţiilor naturale a crescut în 1965 la 130, cu o suprafaţă totală de 75.000 ha. Sub raport legislativ, în anul 1973 s-a adoptat Legea privind protecţia mediului nr. 9/1973 ca o reglementare-cadru, care a consacrat regimul juridic general al ocrotirii mediului, inclusiv crearea unor instituţii adecvate. Ulterior s-au elaborat mai multe legi sectoriale, cum sunt: Legea apelor nr. 8/1974, Legea privind fondul funciar nr. 58/1974 etc. De asemenea, au fost instituite o serie de reglementări speciale referitoare la substanţele toxice, activităţile nucleare etc. S-au elaborat şi investit cu putere de lege o serie de programe privind gestiunea unor importanţi factori de mediu, precum: „Programul naţional de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice“ (Legea nr. 1/1976) şi „Programul naţional pentru

37

conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976 – 2010“ (Legea nr. 2/1976) etc. Sub raport instituţional, în 1974 s-a creat Consiliul naţional pentru protecţia mediului, ca organ central al administraţiei de stat. Caracterul prea general al acestor reglementări, nealiniate la convenţiile internaţionale în domeniu şi absenţa unor măsuri adecvate de implementare de natură instituţional-administrativă şi economică au făcut ca eficienţa lor pentru ocrotirea mediului să fie diminuată. De asemenea, reglementările juridice în materie de mediu nu şi-au găsit reflectarea corespunzătoare în celelalte ramuri ale dreptului (civil, administrativ, penal etc.), ceea ce a făcut ca impactul lor social să fie scăzut. Slaba preocupare a autorităţilor privind aplicarea legislaţiei de mediu şi preeminenţa absolută a factorilor economici a condus la neglijarea dimensiunii ecologice în procesul de dezvoltare economico-socială. A şasea etapă (1990 – prezent) a fost marcată de trecerea la economia de piaţă şi proprietatea privată, ceea ce a influenţat modul de abordare a problematicii mediului. După 1989 s-a declanşat procesul de tranziţie legislativă, cu caracter corectiv, cu abrogarea multor acte normative şi armonizarea noii legislaţii cu prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale în materie ecologică. Procesul de legiferare s-a dovedit deosebit de anevoios şi contradictoriu. Astfel, pentru modificarea vechii legislaţii în sensul noilor realităţi ale tranziţiei s-au emis o serie de hotărâri de guvern cu caracter sectorial (importul unor categorii de deşeuri periculoase, protecţia apelor de suprafaţă etc.), care s-au dovedit a fi insuficiente, în lipsa unei legi-cadru în materie. Constituţia din 1991 a consacrat obligaţia statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“, ceea ce a statuat faptul că protecţia mediului constituie o responsabilitate publică. Totuşi, până la modificarea ei în 2003, Constituţia nu a prevăzut în mod expres dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic, aşa după cum era el statuat în constituţiile altor state europene. După o gestaţie parlamentară de cca. patru ani, la 30 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137/1995 ca lege-cadru în materie. Ea a prevăzut expres adoptarea a 17 legi speciale, sectoriale. Astfel, au fost promovate noi reglementări: în domeniul silvic (Codul silvic – Legea nr. 26/1996), al protecţiei şi gospodăririi apelor (Legea apelor nr. 107/1996), al regimului de desfăşurare al activităţilor nucleare (Legea nr. 111/1996), al protecţiei atmosferei (OG nr. 243/2000), al regimului ariilor protejate (OG nr. 625/2000), al gestionării ecologice a deşeurilor (OG nr. 78/2000), al controlului poluării (OG nr. 34/2002 pentru prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării) ş.a. Noua legislaţie consacră concepţia europeană conform căreia protecţia mediului este „un obiectiv de interes public major“ şi este element fundamental al Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă. Completând lacunele Constituţiei din 1991, Legea nr. 137/1995 recunoaşte în mod expres dreptul tuturor persoanelor la un mediu sănătos (art. 5). De asemenea, printre altele, ea consacră un regim special de răspundere juridică pentru prejudiciul ecologic, bazat pe două trăsături: caracter obiectiv, independent de culpă şi răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor. Instituie, în plus, obligativitatea asigurării pentru daune

38

ecologice în cadrul activităţilor generatoare de risc major şi recunoaşte dreptul la acţiune în justiţie organizaţiilor neguvernamentale ecologiste. S-a produs o evoluţie rapidă şi la nivel instituţional, unde s-a optat pentru o structură dezvoltată pe trei ramuri: protecţia mediului, ape, păduri, menţinută indiferent de denumirea folosită. Perspectiva aderării României la Uniunea Europeană a declanşat un proces amplu de armonizare a legislaţiei de mediu cu acquis-ul comunitar, cu efecte benefice în planul reglementărilor juridice în materie ecologică. Aderarea efectivă va impune implementarea şi aplicarea legislaţiei de mediu armonizate în concordanţă cu strategiile şi programele Uniunii Europene. Bibliografie selectivă Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2007 Duţu M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002 Duţu M., Dicţionar de drept al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2000 Lupan E. , Tratat de dreptul protecţiei mediului , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009

39

Cap. 5 Elementele definitorii ale răspunderii juridice pentru faptele ce aduc prejudicii mediului

5.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

Libertatea (de cunoaştere, de decizie, de acţiune) reprezintă o condiţie fundamentală a responsabilităţii, care exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale, o asumare a răspunderii faţă de rezultatele propriei conduite, care constituie chiar cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii. Răspunderea, componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială, reprezintă reacţia post-factum a societăţii faţă de conduita neconformă prevederilor normelor juridice, prin care se aduce atingere ordinii de drept, tulburându-se echilibrul social. Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă (contravenţională, penală, civilă), este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, ce incumbă autorului faptei (conduitei) sancţionate şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale. În doctrină, răspunderea juridică se defineşte ca fiind „complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care potrivit legii se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii statale, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept“. Răspunderea sub formele sale tradiţionale: contravenţională (administrativă), civilă sau penală, la care se adaugă sancţiunile specifice de drept al mediului, joacă un rol important în realizarea prescripţiilor reglementărilor juridice în materie ecologică. Ea a fost şi este supusă unui efort continuu de adaptare la particularităţile acţiunii de protecţie a mediului, prin dezvoltarea unor forme specifice (răspunderea civilă pentru prejudiciu ecologic, infracţiuni şi contravenţii la regimul protecţiei mediului, contencios administrativ legat de autorizaţiile de mediu) şi prin construcţia treptată a unei forme specifice de răspundere, cea ecologică. În domeniul protecţiei mediului, răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a produs un prejudiciu prin deteriorarea calităţii mediului, cât şi atunci când deşi mediul nu a fost poluat, au fost totuşi săvârşite fapte ilicite, care contravin normelor dreptului mediului. Se poate spune că în dreptul mediului noţiunea de răspundere juridică are un sens mult mai larg, mai cuprinzător, vizând nu numai sancţionarea celor vinovaţi de producerea poluării mediului, dar şi luarea tuturor măsurilor ce conduc la un risc minim de poluare. Deci, normele dreptului mediului trebuie să aibă pe lângă caracterul reparator şi nepresiv şi un caracter preventiv. Prevenirea apelează mai ales la aplicarea de reglementări şi instituirea de proceduri de control pentru activităţile cu risc major pentru mediu. Responsabilitatea privind protecţia mediului revine statului, reprezentat prin organele sale specializate. Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, în care scop asigură unele garanţii, între care şi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit (art. 5 lit.e din OUG nr.195/2005).

40

OUG nr.195/2005 instituie ca forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă, contravenţională şi penală. Dar există şi acte normative care reglementează relaţii sociale din domeniul mediului, care prevăd ca forme ale răspunderii juridice pentru daune ecologice şi răspunderea disciplinară şi materială. Acestea nu intervin nemijlocit în cadrul raportului juridic de dreptul mediului, ci în cadrul raportului de dreptul muncii. Răspunderea disciplinară sau materială a angajatului este atrasă de multe ori de săvârşirea sau omisiunea de a săvârşi anumite fapte care sunt reglementate de normele dreptului mediului şi care au cauzat producerea unei daune ecologice. Deci fapta săvârşită de angajat nu are caracterul unei simple abateri, ci constituie contravenţie sau infracţiune, iar angajatul va răspunde contravenţional sau penal, dar în acelaşi timp va putea fi tras şi la răspundere disciplinară sau materială, tocmai fiindcă a săvârşit o faptă prin care a adus prejudicii mediului. Sau chiar dacă răspunde numai material sau disciplinar, deci în temeiul raportului de dreptul muncii, răspunderea are ca fundament săvârşirea unei fapte prin care s-a cauzat un prejudiciu ecologic, prevăzută şi sancţionată de normele dreptului mediului.

5.2. Răspunderea contravenţională 5.2.1. Generalităţi Ilicitul contravenţional a fost consacrat în legislaţia penală, în cadrul

tradiţionalei împărţiri tripartite a ilicitului penal în crime, delicte şi contravenţii, consacrată de Codul penal francez de la 1771 şi menţinută şi ulterior în cel din 1810. Această structură tripartită a fost preluată şi de Codul penal român din 1865 şi menţinută ca atare şi în cel din 1936. Conform acestuia din urmă, „contravenţia este fapta pe care o declară ca atare legea, regulamentul sau ordonanţa autorităţii administrative sau poliţieneşti“. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. nr.184/1954 au fost abrogate dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii, acestea fiind trecute în sfera dreptului administrativ. Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative, reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice, care prevăd şi sancţionează contravenţiile. Ea joacă un rol deosebit de important din punct de vedere economic, având un pronunţat rol preventiv, inclusiv din perspectiva protecţiei mediului. În materie ecologică, această formă a răspunderii juridice prezintă o incidenţă ridicată (fiind forma cea mai des întâlnită în legislaţia de mediu), deoarece procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale (a amenzilor contravenţionale în principal) este destul de rapidă, măsurile dispuse sunt executorii, fără vreo altă formalitate, permiţându-se o intervenţie promptă pentru prevenirea şi combaterea faptelor ce afectează calitatea mediului. Fapta ilicită care stă la baza răspunderii contravenţionale este contravenţia. Conform O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, art. 1, „contravenţia constituie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare de către lege, ordonanţă, prin hotărâre de guvern sau, după caz, hotărâre a consiliilor locale sau judeţene“.

41

Contravenţia este fapta care prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea. Pericolul social generic al unei asemenea fapte este apreciat de legiuitor în momentul stipulării contravenţiei într-un act normativ, iar pericolul social concret este apreciat de agentul constatator, sancţiunea stabilită fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. A doua trăsătură a contravenţiei – să fie săvârşită cu vinovăţie – este doar enunţată în definiţia contravenţiei, pentru angajarea răspunderii contravenţionale neavând importanţă forma (intenţionată sau neintenţionată) sub care se manifestă vinovăţia, ci doar existenţa acestei (vinovăţiei). A treia trăsătură – legalitatea incriminării să fie stabilită şi sancţionată prin acte normative – este reglementată în art. 3(1) din O.G. nr. 2/2001: „Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor care constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare în parte dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor“. Prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate (O.G. nr. 2/2001, art. 2(1)). Prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului (art. 2(2)). De exemplu, consiliile locale pot stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate, activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe; întreţinerea bazelor sportive, a străzilor şi trotuarelor; întreţinerea şcolilor şi a altor instituţii de cultură; întreţinerea clădirilor; depozitarea şi colectarea gunoaielor. Conţinutul contravenţiei este reprezentat de totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare pentru caracterizarea unei fapte ca fiind contravenţie. Subiect activ al contravenţiei poate fi atât persoana fizică, cât şi persoana juridică. În acest sens, persoana fizică pentru a răspunde contravenţional trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile de responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune şi următoarele condiţii de vârstă: să fi împlinit 14 ani, deoarece „minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional“, conform art. 11(2) din O.G. nr. 2/2001; de asemenea, „pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“ (art. 11(3) din O.G. nr. 2/2001). Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii (art. 3(2) din O.G. nr. 2/2001). Ca exemplu, art. 7 din Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice prevede că: „sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi aplicată şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori“. Caracterul de interes general al protecţiei mediului şi

42

conservării naturii face ca subiectul pasiv al răspunderii contravenţionale în materie să fie întreaga comunitate, reprezentată juridic de către stat. Conduita interzisă se materializează şi în cazul contravenţiilor prin: acţiune – manifestarea obiectivă comisivă incriminată – în sensul că „o persoană face ceva ce norma juridică o obligă să nu facă“. Ca exemplu, aceeaşi Lege nr. 31/2000, stipulează în art. 1(1): „Constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu închisoarea sau cu amendă penală următoarele fapte: … k) provocarea de incendii în păduri prin diverse mijloace“. inacţiune – manifestarea obiectivă omisivă – în sensul că „o persoană nu face ceva ce norma juridică o obligă să facă“. De exemplu, OUG nr.195/2005 art.96 prevede că: „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la …la ... 2. obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi preparatelor periculoase ... Vinovăţia – atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările acesteia – este doar enunţată în art.1 din OG nr.2/2001, neavănd relevanţă (pentru angajarea răspunderii contravenţionale forma sub care se manifestă (intenţie sau culpă). Caracterul de interes general al protecţiei mediului face ca subiectul pasiv al răspunderii contravenţionale în materie să fie întreaga comunitate, reprezentată formal – juridic de către stat. Sancţiunile contravenţionale sunt principale: avertismentul; amenda contravenţională; obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii; Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor de construcţie şi aducerea terenului în starea iniţială.

5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Şi în cazul răspunderii contravenţionale pot interveni anumite stări, situaţii,

împrejurări (prevăzute de legea contravenţională), existente în momentul săvârşirii faptei, care conduc la înlăturarea caracterului contravenţional prin nerealizarea unei condiţii prevăzute în norma incriminatoare pentru calificarea acelei fapte ca fiind contravenţie.

43

Potrivit art. 11(1) din O.G. nr. 2/2001, caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul: legitimei apărări; stării de necesitate; constrângerii fizice şi morale; cazului fortuit; iresponsabilităţii; beţiei involuntare complete; erorii de fapt; infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită; minoritatea (copilul sub 14 ani); abrogarea incriminării. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de către instanţele de judecată. La o primă analiză se constată concordanţa între cauzele care înlătură caracterul contravenţional şi cele care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, legitima apărare este prevăzută (sub aceeaşi denumire) în art. 45 Cod penal: constrângerea fizică sau constrângerea morală este prevăzută în art. 46 Cod penal; cazul fortuit în art. 47 Cod penal; iresponsabilitatea în art. 48 Cod penal; beţia involuntară completă, este prevăzută sub denumirea „beţia“ în art. 49 Cod penal; eroarea de fapt în art. 51 Cod penal; minoritatea în art. 50 Cod penal („Minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional, iar minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii“); abrogarea incriminării în art. 12(1) Cod penal („Dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ“). Singura cauză de impunitate care nu este prevăzută de Codul penal este „infirmitatea“ dacă are legătură cu fapta, stipulată expres în art. 11(1) din O.G. nr. 2/2001. Justificarea invocării acestei cauze de exonerare de răspundere de către actul normativ rezidă, pe de o parte, în pericolul social mai redus al contravenţiei, comparativ cu infracţiunea şi, pe de altă parte, lezarea gravă a propriei sănătăţi (infirmitatea) prin săvârşirea faptei este o pedeapsă destul de gravă pentru a mai fi necesară aplicarea unei sancţiuni contravenţionale. La aceste cauze exoneratorii se adaugă şi prescripţia în dubla sa ipostază: Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale Termenul general de prescripţie este de şase luni de la data săvârşirii faptei, iar când aceasta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie, termenul de prescriere este de un an. În acest context, este importantă stabilirea momentului începerii cursului termenului de prescripţie. Acest lucru se face uşor, atunci când contravenţia constă dintr-o faptă simplă, ce se consumă printr-un act al unei persoane care o săvârşeşte instantaneu şi devine mai dificil în cazul contravenţiilor care se perpetuează în timp (contravenţii continue), când încălcarea obligaţiei legale durează. În acest caz, termenul de prescripţie curge de la data constatării faptei.

44

Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale Executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei sau, după caz, înştiinţarea de plată a amenzii nu a fost comunicată celui sancţionat în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii. Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de doi ani de la data aplicării ei. Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe toată durata în care cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înlăuntrul termenului legal. Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel. Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

5.2.3. Procedura contravenţională

Procedura contravenţională presupune ca etape: constatarea contravenţiei; aplicarea sancţiunii; căile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor; executarea sancţiunilor contravenţionale.

5.2.3.1 Constatarea contravenţiei Se realizează printr-un proces-verbal încheiat de agentul constatator, adică de

persoanele care sunt abilitate să constate contravenţiile şi să aplice amenzile. Conform legii, acestea reprezintă: „personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, ofiţerii de poliţie şi personalul Ministerului Apărării Naţionale, împuternicit în domeniile de activitate, conform atribuţiilor stabilite prin lege“. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; date personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal; ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi indicarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se poate depune plângerea (de obicei instituţia publică de care aparţine agentul constatator). La intrarea în România a cetăţenilor străini sau a celor români cu domiciliul în străinătate, organele poliţiei de frontieră vor elibera acestora tichete de înscriere a

45

contravenţiilor. La ieşirea din ţară, aceste tichete vor fi înapoiate organelor poliţiei de frontieră, împreună, dacă este cazul, cu dovada plăţii amenzii contravenţionale. În cazul în care contravenientul este o persoană juridică, în procesul-verbal se vor face menţiuni cu privire la: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului şi codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă. În momentul încheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţi-nutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte menţiuni“, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal. Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie confirmate de cel puţin un martor. Nu poate avea calitatea de martor alt agent constatator. În lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod. Pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni principale, repetate.

5.2.3.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor

nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea. Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de consecinţele ei şi de circumstanţele personale ale contravenientului. În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespun-zătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei, persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun. Persoana împuternicită să aplice sancţiunea contravenţională este în drept să dispună şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În aceste situaţii, agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal. Procesul-verbal de constatare se înmânează sau, după caz, se comunică în copie contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate. Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.

46

În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă şi dacă a fost obligat şi la despăgubiri, odată cu procesul-verbal i se va comunica şi înştiinţarea de plată, în care se va face menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii şi a despăgubirilor, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită. Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, i se înmânează acestuia copia procesului-verbal şi înştiinţarea de plată, care va semna de primire. În cazul în care contravenientul nu este prezent sau deşi este prezent refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia şi a înştiinţării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii, prin poştă (cu confirmare de primire) sau prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului. Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. Pentru a putea fi pusă în aplicare, această facilitate trebuie menţionată în mod expres în actul normativ. Plata amenzii se face la Trezoreria Finanţelor Publice locale, iar o copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termen de 48 de ore. În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii prevăzut de actul normativ pentru fapta săvârşită, orice urmărire încetează. Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează organul de urmărire penală competent. În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţie, ordonanţă sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile care se impun conform legii.

5.2.3.3. Căile de atac Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a

sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării. Plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contraven-ţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens. Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Plângerea suspendă executarea sancţiunii contravenţionale. Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a

47

martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror altor persoane în măsură să contribuie la rezolvarea cauzei. Instanţa competentă să soluţioneze plângerile, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate dacă s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este obligatorie. Recursul suspendă executarea hotărârii. Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu precădere. Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

5.2.3.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, neatacat în termen

de 15 zile, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a soluţionat plângerea, constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Avertismentul se adresează oral, atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul constatator. În cele-lalte cazuri avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare. Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă, prin înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia se face prin înştiinţare scrisă. Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face: de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege; de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri. În vederea executării amenzii, organele prevăzute mai sus vor comunica din oficiu direcţiilor generale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială domiciliază sau îşi are sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau, după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea. Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea silită a creanţelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la executare, în condiţiile legii. Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale. Confiscarea se aduce la îndeplinire de către organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii. In caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal de contravenţie, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept.

48

5.2.4. Contravenţii prevăzute în O.U.G. nr.195/2005 (Legea 265/2006) privind protecţia mediului În legea-cadru ( art.96) sunt stipulate „prevederile din lege“ a căror încălcare

constituie contravenţii; sistematizarea acestora (contravenţiilor) s-a realizat (ca şi în cazul infracţiunilor) nu în funcţie de factorul de mediu protejat ci, în funcţie de pericolul social al respectivelor încălcări, precizându-se : „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu: amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei pentru persoane fizice şi de la 25.000 lei la 50.000 lei pentru persoane juridice 22 de fapte contravenţionale. Câteva exemple: ...2. obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi preparatelor periculoase şi de a furniza informaţiile şi datele cerute de autoritatea competentă pentru protecţia mediului;...9. obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri de a nu arde miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă, fără acceptul autorităţii competente pentru protecţia mediului şi fără informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă; ...15. obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi a persoanelor fizice şi juridice de a nu degrada mediul prin depozitărinecontrolate de deşeuri de orice fel;...23. obligaţia de a se legitima la solicitarea expresă a personalului Gărzii de mediu. amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru persoane fizice şi de la 30.000 lei la 60.000 lei pentru persoane juridice, 34 fapte contravenţionale. De exemplu: 1. obligaţia persoanelor juridice de solicitare şi obţinere a actelor de reglementare conform prevederilor legale, precum şi a acordului de import/export şi a autorizaţiilor privind organismele modificate genetic, conform prevederilor legale;... 21. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a nu folosi momeli periculoase în activităţile de vânătoare şi pescuit, cu excepţia cazurilor special autorizate;... 24. obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a asigura condiţii optime de viaţă animalelor sălbatice ţinute în captivitate legal, sub diferite forme;....33. obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a nu deversa în apele de suprafaţă sau sbterane ape uzate, fecaloid-menajere 34. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a nu arunca şi de a nu depozita pe maluri, în albiile râurilor, apele de suprafaţă şi în zonele umede deşeuri de orice fel;.... cu amendă de la 7.500 lei la 15.000 lei pentru persoane fizice şi de la 50.000 lei la 100.000 lei pentru persoane juridice, 17 fapte contravenţionale, cum sunt de exemplu: 1. obligaţia persoanelor fizice de a funcţiona cu respectarea prevederilor autorizaţiei de mediu şi a persoanelor juridice de a funcţiona cu respectarea prevederilor autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu pentru activităţile care fac obiectul procedurilor de reglementare din punct de vedere al protecţiei mediului;...4. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a diminua, modifica sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea autorităţilor pentru protecţia mediului;...7. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a facilita verificarea, inspecţia şi controlul activităţilor ai căror titulari sunt şi prelevarea de probe;...9. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a realiza în totalitate şi la termen măsurile impuse de persoanele împuternicite cu verificarea, inspecţia şi controlul în domeniul protecţiei mediului;...14. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”.

49

Amenzile aplicate în temeiul unei legi, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe sau hotărâri de guvern din domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor se fac 100% venit la bugetul de stat, din care o cotă de 25%, aferentă fondului de stimulare a personalului, se virează de către unităţile Trezoreriei Statului, în contul autorităţii din care face parte agentul constatator, pe baza situaţiilor financiare lunare întocmite şi prezentate de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, în termen de cinci zile lucrătoare de la primirea acestora şi este evidenţiată într-un cont distinct care se gestionează în regim extrabugetar. Bibliografie selectivă Poenaru I., Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 Ticlea A., Reglementarea contravenţiilor,Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Durac Gh., Bouriaud L., Dreptul mediului-Răspunderea juridică pentru daune ecologice,Ed. Junimea, Iaşi, 2004 Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003 Duţu M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008

50

5.3. Răspunderea penală în dreptul mediului

5.3.1 Generalităţi Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice , reprezintă consecinţa

nerespectării dispoziţiei normei juridice penale, respectiv raportul juridic penal de constrângere născut, ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat (pe de o parte) şi infractor (pe de altă parte), raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, precum şi obligaţia infractorului de a răpunde pentru fapta sa în vederea restabilirii ordinii de drept şi autorităţii legii Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal, care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia formează pilonii oricărui system de drept penal. Codul Penal actual (Legea nr. 286/2009) defineşte infracţiunea ca fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Stabilirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii este necesară pentru a putea face diferenţa între aceasta şi celelalte forme ale ilicitului juridic. Conform art. 16 CP, fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Vinovăţia există atunci când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul : a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Există intenţie depăşită, cănd fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. Conform art.17 CP, infracţiunea comisivă, care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, atunci când : a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a infracţiunii. Ea arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită pedeapsă. Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează prin aceea că în Partea generală a Codului penal se defineşte şi se reglementează noţiunea generală de infracţiune, după care, în Partea specială a Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fapta considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare. Aşadar, în raport cu cerinţele acestei trăsături esenţiale, fapta

51

periculoasă pentru societate devine infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea penală (nullum crimen sine lege). In art. 18 CP, se arată că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege : legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept şi consimţământul persoanei vătămate. Conform art. 20 CP, este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei personae sau un bun important al său ori a altei personae sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. De exemplu, situaţia în care se evacuează cu ştiinţă unele substanţe periculoase în apă, provocându-se poluare, pentru a se evita o explozie cu urmări mult mai grave. Conform art. 21 CP, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. In afară de cauzele justificative, răspunderea penală mai este înlăturată şi în cazul existenţei unor cauze de neimputabilitate (art.23 CP). Acestea sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea de fapt, cazul fortuit. De exemplu, în cazul constrângerii morale (art.25 CP), situaţia în care un funcţionar public de la o agenţie de protecţia mediului ascunde informaţii sau furnizează informaţii false în legătură cu starea mediului, datorită ameninţării adresate (explicit sau implicit) de către conducătorul instituţiei. In cazul excesului neimputabil (art.26 CP), nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama în momentul comiterii faptei că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul n conţineau era înlăturat. In cazul minorităţii făptuitorului (art. 27 CP), situaţia în care un minor (sub 14 ani) este surprins la pescuit, folosind mijloace electrice (doi conductori conectaţi la un acumulator auto). 5.3.2 Răspunderea penală în dreptul mediului Dreptul penal a avut încă de la începuturi un rol important în reprimarea faptelor ce afectează mediul, normele sale fiind privite printre primele la care s-a recurs pentru protecţia sa juridică. In secolul al XIX-lea Codul industrial german (1945), Legea franceză a activităţilor industriale periculoase (1879), Legea apelor din Spania (1879) ş.a. au prevăzut sancţiuni penale pentru afectarea sănătăţii publice prin poluare. Creşterea gradului de poluare, ce a favorizat dezvoltarea dreptului mediului, a pus în evidenţă insuficienţa şi eficacitatea redusă a sancţiunilor contravenţionale şi civile pentru reprimarea faptelor ce deteriorează calitatea factorilor de mediu. In aceste condiţii s-a recurs la incriminarea acţiunilor poluatoare, apărând un grup distinct de infracţiuni ecologice.

52

Un rol important, în acest context, l-a avut Convenţia europeană privind protecţia mediului prin dreptul penal, adoptată în 1998 la Strasbourg. In acest document se stabileşte obligaţia statelor-părţi de a dezvolta dreptul penal intern, prin includerea în codurile penale a infracţiunilor ecologice, ca un capitol distinct. Astfel, codurile franceze, germane, spaniole, daneze sau suedeze cuprind şi pedepse pentru infracţiunile ecologice grupate separate de restul faptelor infracţionale. In România, Codul penal propus prin Legea nr. 301/2004, în contextual armonizării reglementărilor de mediu cu exigenţele comunitare, a inclus un capitol, intitulat “ Crime şi delicte contra mediului” în titlul VIII “Crime şi delicate de pericol public” al Părţii speciale. Aşa după cum rezultă din chiar denumirea capitolului, unele infracţiuni de mediu au fost considerate crime, ca o expresie a gradului ridicat de pericol social, recunoscut ca atare. Optându-se pentru o abordare sectorială în proiectul noului Cod penal (versiunea 2004) au fost incluse pedepse penale pentru încălcarea normelor legale referitoare la protecţia atmosferei şi a apelor, încălcarea regulilor de gospodărire a apelor şi a fondului forestier, poluarea fonică peste limitele admise, poluarea accidentală a unor factori de mediu. Ca o noutate şi persoanele juridice pot fi sancţionate pentru infracţiuni de mediu.

Odată cu publicarea în Monitorul Oficial (Partea I) nr.510/24 iulie 2009 a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal s-a încheiat procesul de instituire a noului act juridic de mare importanţă pentru societatea noastră. Noua versiune a reţinut dintre infracţiunile ecologice prevăzute de Legea nr. 301/2004 numai pe cele referitoare la: “Infectarea prin orice mijloace a surselor şi reţelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare sănătăţii oamenilor şi animalelor” (art.356) şi “ Producerea, deţinerea, precum şi orice operţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept” (art.359). In acest context, sediul principal al infracţiunilor ecologice rămân legea-cadru în materie (Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005) şi legile sectoriale. Astfel în art.98 din ordonanţă sunt stipulate 25 de infracţiuni tip şi 4 agravante. Ele sunt grupate în patru grupe, în funcţie de pedepsele stabilite.

Grupa 1 cuprinde infracţiunile care pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă penală de la 30.000 lei la 60.000 lei următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală : 1. arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice; 2. poluarea accidentală datorită nesupravegherii execuţiei lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor tehnologice şi echipamentelor de tratare şi neutralizare a poluanţilor, menţionate în acordul sau autorizaţia /autorizaţia integrată de mediu. In grupa a 2-a sunt enumerate 15 fapte care constituie infracţiuni de mediu şi care se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 50.000 lei la 100.000 lei, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală. Acestea sunt: 1.poluarea prin evacuarea cu ştiinţă în apă, atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase; 2.nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei şi a atmosferei, prevăzute în actele normative în vigoare; 3. folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea animalelor

53

sălbatice şi a peştilor, în scopul consumului sau al comercializării; 4.producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană; 5.nerespectarea restricţiilor şi interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege şi în zonele cu un regim de protecţie integrală, potrivit reglementărilor specifice; 6.continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu; 7.nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate; 8.prezentarea în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii şi informaţii false; 9. producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi utilizarea unor substanţe şi preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative în vigoare şi introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură în scopul eliminării acestora; 10. importul şi exportul unor substanţe şi preparate periculoase interzise sau restricţionate; 11.transportul şi tranzitul de substanţe şi preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare; 12. omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major; 13. producerea, livrarea şi utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a plantelor neautorizate; 14.desfăşurarea de către persoanele juridice de activităţi cu organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita şi obţine acordul de import/export şi /sau autorizaţiile prevăzute de reglementările specifice; 15.cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice sau juridice fără autorizaţie din partea autorităţii publice competente pentru agricultură şi fără contract cu titularii autorizaţiilor de introducere deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic. In a 3-a grupă sunt incluse 3 infracţiuni care se pedepsesc cu închisoare de 1 la 5 ani, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală : 1. nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice; 2. provocarea , datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării mediului şi/sau expunerii populaţiei la radiaţii ionizante, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear; 3. descărcarea apelor uzate şi a deşeurior de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea ,cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase. In a 4-a grupă sunt cuprinse infracţiunile de mediu care sunt considerate cele mai grave şi care sunt sancţionate cu închisoare de la 2 la 7ani şi anume: 1.continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia; 2. neluarea măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi preparatelor periculoase care au devenit deşeuri; 3.refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de coastă; 4. refuzul controlului la introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase, precum şi introducerea în ţară a culturilor de microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului; 5. aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear; 6. provo- carea cu ştiinţă, de

54

poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori plaforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase.

In situaţia în care infracţiunile din grupele 3 şi 4 au în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de personae, au avut vreuna dintre urmările prevăzute de art.182 CP cu privire la vătămarea corporală gravă ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor personae ori pagube importante economiei naţionale, pedeapsa este închisoare de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte. Conform art. 99 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac de către organelle de urmărire penală, potrivit competenţelor legale. Descoperirea şi stabilirea, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, de către comisarii Gărzii Naţionale de Mediu, Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, jandarmi şi personalul împuternicit din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, a săvârşirii oricareia dintre infracţiunile prevăzute la art.98, se adduce de îndată la cunoştinţa organului de urmărire penală competent, potrivit legii de procedură penală. Bibliografie selectivă Boroi A., Drept penal şi drept procesual penal, Ediţia a 2-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009 Sandu, F., Ioniţă, Gh., Dreptul mediului, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2003 Duţu, M., Dreptul mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Duţu M., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007 Lupan E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009

55

5.4. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic

5.4.1. Consideraţii generale

Răspunderea civilă este instituţia juridică alcătuită din totalitatea normelor de

drept prin care se reglementează obligaţia persoanei de a repara prejudicial cauzat altuia prin fapta sa ori pentru care este chemată de lege să răspundă. Răspunderea civilă , ca şi răspunderea juridică, în general, nu se confundă cu măsurile de constrângere statală, chiar dacă aceasta poate intervene ca o consecinţă a răspunderii juridice. Sancţiunea răspunderii civile se aplică în cazul încălcării unor norme juridice civile şi este asigurată de stat prin convingere şi prin posibilitatea folosirii constrângerii. Răspunderea civilă îşi găseşte temeiul, de regulă, în condamnarea socială a conduitei autorului faptei ilicite, iar prin excepţie în stimularea unei personae la o anumită activitate în interesul societăţii. Ea funcţionează în scopul restabilirii raporturilor juridice care au fost vătămate. Din această cauză, fapta cauzatoare de prejudiciu constituie una dintre sursele de obligaţii în dreptul civil. Răspunderea civilă se fundamentează, în esenţă , pe două principii: cel al reparării integrale a prejudiciului, care este principiul fundamental al acestei răspunderi, şi care exprimă ideea înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt illicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară, consacrat legislative implicit în art. 998-999 C.civ., şi principiul reparării în natură a prejudiciului, care exprimă activitatea sau operaţia materială, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia ş.a. In Codul civil român nu există nici un text care să consacre expres obligaţia reparării în natură a prejudiciului, dar ea este recunoscută ca un principiu al întregii răspunderi civile. Răspunderea civilă nu se declanşează din oficiu, ci numai după intervenţia titularului dreptului subiectiv lezat, punând faţă în faţă victima faptei ilicite păgubitoare cu autorul acestei fapte. De regulă, ea are ca finalitate satisfacerea intereselor patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta ilicită. Sancţiunea civilă aplicabilă autorului faptei ilicite păgubitoare reprezintă o obligaţie impusă de a repara prejudicial, având menirea de a da satisfacţie intereselor personale ale victimei prejudiciate, dar se constituie şi ca un factor de prevenţie, urmărindu-se preîntâmpinarea săvârşirii în viitor a altor fapte păgubitoare, ceea ce împrumută sancţiunii civile un caracter complex. Răspunderea civilă intervine, de regulă, numai atunci când fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi subiective.

Gradul de culpabilitate al făptuitorului nu joacă nici un rol în stabilirea răspunderii civile, ci hotărând asupra despăgubirilor, instanţa se va orienta exclusive după cuantumul prejudiciului suferit de victimă. Subiecţi ai răspunderii civile pot fi atât personae fizice, cât şi personae juridice.

56

Răspunderea civilă are caracter patrimonial, ea vizând patrimoniul şi asigurând înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de victimă.

In general, există răspundere civilă delictuală şi răspundere civila contractuală. In Dreptul mediului întâlnim răspunderea civilă delictuală, care îndeplineşte o funcţie reparatorie şi una preventiv-educativă, care nu pot fi concepute separat. Funcţia preventiv- educativă are un rol foarte important prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei oamenilor, insuflându-le necesitatea de a acţiona cu o grijă sporită de a nu prejudicial pe alţii. Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe ideea de culpă. 5.4.2. Specificitatea prejudiciului ecologic Până la apariţia Legii protecţiei mediului nr.137/1995, în dreptul pozitiv român prejudiciul ecologic nu era definit. Legea protecţiei mediului înconjurător nr.9/1973 a stabilit, în art.73, că: “ încălcarea normelor legale privind protecţia şi conservarea mediului atrage răspunderea civilă”, fără a face alte precizări. Conform doctrinei franceze în domeniu (Michel Prieur, Droit de l’environement, Dalloz, 1991) dauna ecologică reprezintă: “ acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui ecosistem şi care, datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie” In general, dauna ecologică a fost asimilată daunei produse prin poluare, vizând toate fenomenele şi activităţile care contribuie la degradarea factorilor de mediu. De altfel, F.Caballero ( Essai sur la notion juridique de nuisance, Paris, 1981) consideră că “ dauna ecologică este orice pagubă cauzată în mod direct mediului, considerată ca independentă de repercursiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor”. In concluzie, în noţiunea de daună ecologică au fost incluse atât prejudiciile suferite prin poluare de mediul natural, cât şi cele suportate de om sau de bunurile sale. Conform legii-cadru actuale (Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, art.2), prejudiciul ecologic reprezintă “ efectul cuantificabil în cost al daunelor aduse sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre “. El urmează a fi evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru restabilirea echilibrului ecologic afectat. In acest caz, reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă. In fapt, nu urmează a se restabili o situaţie anterioară printr-o deplasare de elemente materiale de la autorul responsabil la victima prejudiciului, ci se stabileşte o obligaţie cu privire la plata unor sume de bani, ce acoperă doar rareori integral cheltuielile pentru refacerea mediului poluat. Si în dreptul mediului, prejudiciul ecologic trebuie să fie cert. Sunt certe însă, nu numai prejudiciile actuale ci şi cele viitoare, dacă există certitudinea că se vor produce şi sunt date care să servească la determinarea întinderii lor. Dacă nu există astfel de date, instanţa se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat cu certitudine, putând ca ulterior să revină pentru a acorda întreaga reparaţie pentru prejudiciile apărute după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, cu singura condiţie de a se dovedi că ele provin ca urmare a săvârşirii aceleeaşi fapte. Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2005, art.94, persoanele fizice şi juridice “suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de

57

acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului “poluatorul plăteşte”. Daunele ecologice sunt în principiu ireversibile, difuze în manifestarea lor şi în stabilirea legăturii de cauzalitate. Nu toate formele de prejudicii aduse mediului pot fi remediate, prin mijloacele mecanismului răspunderii. Pentru a fi eficient este necesară identificarea unuia sau mai mulţi poluatori, prejudiciul trebuie să fie cert şi cuantificabil şi să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi poluatorii identificaţi. De aceea răspunderea pentru prejudiciul ecologic nu este adecvată în cazul unei poluări extinse, cu caracter difuz, când este imposibil de a justifica efectele negative asupra mediului de acţiunile sau inacţiunile unor autori individuali. In legătură cu stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, aceasta este greu de făcut, existând un număr mare de necunoscute, iar majorităţii nu li se poate atribui o valoare economică. De exemplu, este greu de evaluat preţul unei păsări de apă care a fost victima unei poluări marine cu petrol, a unui peisaj natural afectat de poluare sau a aerului poluat, etc. In doctrină, s-a conturat ideea că o singură categorie de daune ecologice pot fi cuantificate uşor în bani şi anume cele cauzate integrităţii persoanelor, bunurilor private sau activităţilor comerciale. Acestea de fapt sunt singurele prejudicii ce pot fi efectiv reparate. Pe de altă parte, trebuiesc luate în calcul şi daunele suferite de bunurile situate în afara circuitului civil, “prin atingerile pe care acestea le suferă din cauza activităţilor economice”. Este cazul cuantificării poluării apei unui iaz prin mortalitate piscicolă sau prin diminuarea activităţilor de agrement.

5.4.3. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic

Regimul juridic al răspunderii civile pentru prejudiciu ecologic este caracterizat printr-o serie de regului derogatorii de la regimul clasic al răspunderii delictuale.

Prima se referă la caracterul obiectiv, independent de culpă al răspunderii civile în materie ecologică, recunoscut la nivelul legislaţiilor naţionale dar şi al convenţiilor internaţionale. O atare regulă are meritul de a stimula comportamentul preventiv al titularilor ac tivitătilor cu impact asupra mediului, în sensul adoptării măsurilor necesare pentru evitarea producerii daunelor ecologice. Excepţiile admise de la această regulă (forţa majoră, culpa victimei, fapta unui terţ şi prescripţia) sunt limitate şi strict reglementate, iar conformarea cu reglementările în vigoare sau existenţa unei autorizaţii de mediu nu exonerează de răspundere.

In plus, acestă regulă este însoţită de regula canalizării raspunderii civile către exploatantul instalaţiei periculoase, pentru a se putea asigura o reparare cât mai rapidă şi mai completă a prejudiciului ecologic. A doua regulă, este răspunderea solidară , atunci cănd sunt ţinuţi răspunzători pentru acelaşi prejudiciu mai mulţi autori. In privinţa reparaţiei prejudiciului ecologic, aceasta are caracter integral, în sensul că se referă atât la pagubele suferite de victimă, cât şi la degradările produse mediului, precum şi la costul măsurilor de depoluare şi reconstrucţie ecologică.

58

La aceste reguli de bază, se mai adaugă şi obligaţia asigurării în cazul activităţilor cu risc major de poluare . Asigurarea poate fi obligatorie la un fond mutual organizat pe tipuri de activităţi sau prin garanţie financiară din partea statului. Un rol important în uniformizarea regulilor răspunderii civile pentru prejudiciul ecologic l-au avut o serie de documente internaţionale, precum: Convenţia asupra responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (Paris, 1960), Convenţia privind răspunderea civilă în materie de pagube nucleare ( Viena, 1963), Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din activităţi periculoase pentru mediu (Lugano, 1993). Comisia Europeană si-a manifestat preferinţa pentru răspunderea civilă obiectivă, publicând în 1993 o Carte verde privind repararea pagubelor cauzate mediului. Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului , în art.81, declară ca fiind obiectivă , independentă de culpă, răspunderea civilă pentru prejudiciile ecologice. In doctrină şi în practica judecătorească s-a considerat că această răspundere se fondează pe ideea de risc. Orice activitate care creează pentru altul un risc face pe autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza, fără a fi necesară dovedirea unei atitudini culpabile. Răspunderea pentru riscul creat pentru mediu nu-şi diminuează sau anulează rolul preventiv-coercitiv pe care îl vizează răspunderea pentru culpă. In condiţiile în care poluarea este determinată de activitatea unor agenţi economici, trebuie să angajeze răspunderea acestora pentru risc, a cărui consecinţe urmează să se repercuteze la nivel colectiv sau individual. Din această perspectivă, răspunderea pentru riscul ecologic îşi păstrează şi chiar îşi amplifică funcţia de prevenire şi combatere a efectelor negative asupra calităţii mediului. Poluarea (sub toate formele sale) reprezintă, de cele mai multe ori, un pericol latent, de o gravitate deosebită. Ea nu se manifestă ca fenomen brusc, ci reprezintă rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care, necontrolate şi neremediate la timp, ating anumite limite, ce pot depăşi pragurile naturale de echilibru, cu grave consecinţe asupra funcţionării şi chiar existenţei ecosistemelor naturale. Regimul răspunderii civile obiective bazată pe risc prezintă, în materie ecologică, o serie de avantaje faţă de răspunderea civilă bazată pe culpă. În primul rând indemnizarea victimei va avea loc întotdeauna, faţă de răspunderea pentru culpă, când există situaţii în care nu se poate antrena răspunderea juridică şi ca urmare nici repararea prejudiciului produs. Cazurile de exonerare de răspundere sunt limitate numai la forţa majoră, cu anumite condiţionări. Totuşi în domeniul ecologic este important de a se asigura în toate cazurile o reparare a prejudiciului, datorită consecinţelor grave pe care acesta le poate genera. In cazul răspunderii bazată pe culpă este necesară cunoaşterea autorului faptei ilicite, ceea ce în materie ecologică există unele situaţii când determinarea cu exactitate a autorului prejudiciului este imposibilă. Instituirea răspunderii civile pentru risc permite introducerea unui sistem de asigurări, care face ca autorul unui potenţial prejudiciu să fie cunoscut cu mult înainte de producerea lui. Totodată, în cazul angajării răspunderii pentru risc se asigură o protecţie victimelor prejudiciilor ecologice, prin absolvirea lor de la sarcina probei culpei

59

făptuitorului şi creşterea posibilităţii de reparare a pagubei prin consacrarea răspunderii solidare în cazul pluralităţii autorilor prejudiciului. Reglementările legale în materie consacră teza că răspunderea civilă pentru prejudiciul adus mediului reprezintă mai degrabă o reparare în sens modern decât o formă de răspundere în sens clasic, în condiţiile în care, substanţa acesteia şi anume atitudinea subiectivă a autorului faptei prejudiciabile, este exclusă dintre condiţiile angajării răspunderii.

5.4.4. Răspunderea de mediu In dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere include fie conduite ilicite, prin care se produc daune ecologice şi care sunt reprobabile prin ilicitatea lor, fie activităţi curente licite, dar care pot constitui cauze ale vătămărilor produse mediului. Dacă prejudiciul este cauzat persoanelor, sunt aplicabile regulile răspunderii civile delictuale subiective, cu toate consecinţele pe care le implică acestă formă de răspundere. Atunci când prejudiciul este cauzat mediului, prevenirea şi repararea acestuia nu se mai face după regulile raspunderii civile subiective, ci după reglementările prevăzute de Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu, transpusă în ţara noastră prin Ordonanţa de Urgenţă nr.68/2007. Trecerea de la răspunderea civilă clasică la raspunderea de mediu priveşte numai repararea prejudiciului cauzat mediului. Prejudiciile cauzate în cadrul raporturilor de mediu, cu excepţia celor reglementate de OUG nr. 68/2007, se vor repara conform normelor dreptului civil clasic. Până la această ordonanţă, stabilirea răspunderii civile pentru daunele ecologice se făcea în condiţiile respectării art. 998-1003 C. civ., care consacră, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie şi răspunderea indirectă pentru fapta altuia, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art.1000 alin. 3 C.civ.), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care sunt în paza noastră (art. 1000 alin.1 C.civ.) , răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art.1001 C.civ.), răspunderea pentru ruina edificiului (art.1002 C.civ.). In dreptul protecţiei mediului doctrina s-a preocupat de formularea unor teze proprii în cazul răspunderii civile. Numai după ce, prin Legea nr.137/1995 a fost legiferată răspunderea obiectivă bazată pe risc, s-au făcut încercări pentru fundamentarea unei răspunderi distincte, cu caracter reparator pentru pagubele cauzate de poluare. Prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr.68/2007 s-a dorit realizarea unui cadru legislativ unitar în acest domeniu, care să asigure nu numai o reglementare unitară, dar şi una distinctă pentru prejudiciul de mediu , care este o formă autonomă a răspunderii, care se distinge de răspunderea disciplinară, contravenţională, penală sau civilă. Prevederile ordonanţei de urgenţă nu se aplică prejudiciului cauzat mediului de un conflict armat, război civil, sau fenomen natural cu caracter excepţional. De asemenea nu se aplică prejudiciilor cauzate de incidente nucleare, care au un regim juridic special. In cazurile arătate, se vor aplica principiile răspunderii civile delictuale sau contractuale. Termenul răspunderea de mediu este consacrat în legislaţia noastră de către O.U.G. nr.68/2007, aprobată prin Legea nr. 19/2008, după Directiva nr. 2004/35/CE.

60

Instituţia răspunderii de mediu, care se apropie mai mult de răspunderea administrativă decât de cea civilă (în sens clasic), poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:

- este cu prioritate o răspundere obiectivă, independentă de culpă; - se aplică daunelor de mediu şi ameninţărilor iminente cu un prejudiciu, atunci

cănd se produc ca urmare a unor activităţi profesionale , menţionate de lege în Anexa 3.

- intervine şi în cazul oricărei ameninţări cu un astfel de prejudiciu determinate de aceleaşi activităţi;

- se declară, în mod unilateral, de Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului, împreună cu comisariatele judeţene ale Gărzii de Mediu;

- activitatea de protecţia mediului se realizează de persoane şi organe competente în vederea ocrotirii, mai ales, a unui interes public major, care determină caracterul imperativ al normelor juridice ce fac parte din instituţia răspunderii de mediu;

persoanele fizice şi juridice, părţi ale raportului juridic de protecţia mediului se află în raport de subordonare, respectiv supraordonare, care se deosebeşte de ra- porturile de drept administrativ, urmărindu-se prevenirea şi repararea prejudi- ciului de mediu. Principiile răspunderii de mediu sunt următoarele:

- principiul “poluatorul plăteşte”; - principiul prevenirii; - principiul neretroactivităţii regimului de răspundere pentru poluare; - principiul compensării prejudiciului; - principiul coerenţei; - principiul subsidiarităţii; - principiul responsabilităţii de mediu; - principiul proporţionalităţii. Răspunderea de mediu intervine în următoarele două situaţii: A.pentru prejudicii asupra mediului cauzate prin activităţi profesionale enumerate în Anexa nr.3 la O.U.G. nr. 68/2007 şi B.pentru prejudicii asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate. Exemple de activităţi profesionale pentru care răspunderea de mediu este obiectivă: - Funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de

mediu (conform Anexei 1 la O.U.G. nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată prin Legea nr. 84/2006);

- Activităţile de gestionare a deşeurilor (inclusiv deşeurile periculoase), operarea instalaţiilor de incinerare;

- Toate evacuările în apele de suprafaţă interioare, care necesită o autorizare prealabilă;

- Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare prealabilă;

- Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei autorizări prealabile;

61

- Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau aerian al mărfurilor periculoase sau poluante, definite prin lege;

- Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă a organismelor modificate genetic

- Transportul transfrontalier al deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană, care necesită o autorizaţie prealabilă sau care este interzis conform legii (conform Regulamentului Consiliului nr.259/CEE privind supravegherea şi controlul transportului de deşeuri în, înspre şi dinspre Comunitatea Europeană).

Acest tip de răspundere se aplică întotdeauna ori de câte ori operatorul a acţionat cu intenţie sau din culpă.

Reglementările răspunderii de mediu se aplică prejudiciului asupra mediului sau unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea cu caracter difuz, numai atunci când se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali.

5.4.4.1. Noţiunea de prejudiciu asupra mediului

Activităţile menţionate sunt necesare dar nu şi suficiente pentru a angaja

răspunderea de mediu. Ele trebuie să aibă drept consecinţă un prejudiciu. In Dreptul mediului, definiţia prejudiciului asupra mediului are o importanţă capitală, întrucât în funcţie de ea se determină tipul şi întinderea acţiunilor în răspundere posibile, precum şi sancţiunile aplicabile. Toate categoriile de prejudicii posibile în domeniu, şi nu numai prejudiciul asupra mediului, este definit în art.2 pct.52 din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, ca fiind: efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi activităţi dăunătoare ori dezastre. Si O.U.G. nr.68/2007 privind răspunderea de mediu defineşte un prejudiciu general, ca fiind: o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect. Ordonanţa enunţă trei categorii de prejudicii:

1. Prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate, adică orice prejudiciu care are efecte negative semnificative asupra stării de conservare a acestora. Criteriile pentru stabilirea caracterului semnificativ al efectelor unui prejudiciu asupra speciilor protejate şi habitatelor naturale sunt prezentate în Anexa nr.1 la O.U.G. nr.68/2007.

2. Prejudiciul asupra apelor, care reprezintă orice deteriorare cu efecte semnificative asupra stării ecologice sau chimice, dar şi asupra cantităţii acestei resurse naturale regenerabilă, vulnerabilă şi limitată.

3. Prejudiciul asupra solului, care constă în orice contaminare a sa, cu un risc semnificativ pentru sănătatea umană. Contaminarea se realizează prin

62

introducerea directă sau indirectă a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în subsol.

5.4.4.2. Competenţe în stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii

Art.1 din O.U.G. nr. 68/2007 stabileşte nu numai cadrul general de

reglementare al răspunderii de mediu, dar cuprinde şi reguli concrete privitoare la obligaţiile anumitor autorităţi publice de specialitate. In acest sens, autoritatea competentă pentru stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediuluieste, potrivit art.6 alin.1 din ordonanţă, Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului. Un operator care prin activitatea sa a cauzat prejudicii mediului sau o ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu va răspunde pentru aceasta, dacă poluatorul este identificat, prejudiciul este semnificativ, concret şi cuantificabil şi dacă există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activitatea poluatorului. In cazul când autorul nu poate fi identificat, nu-şi îndeplineşte obligaţiile legale de prevenire sau reparare a prejudiciului, Agenţia pentru protecţia mediului va stabili măsurile preventive. In acest scop se va consulta cu comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu, dar şi direcţiile bazinale de apă, inspectoratele de regim silvic şi de vânătoare, etc.

In cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, legea obligă pe operator să ia imediat măsurile preventive necesare şi, în termen de două ore să informeze Agenţia şi Comisariatul G.N.M.. Măsurile preventive trebuie să fie proporţionale cu ameninţarea iminentă. Ele au rolul de a evita producerea prejudiciului, în conformitate cu principiul precauţiei în luarea deciziilor. In continuare, în termen de o oră de la finalizarea măsurilor preventive, operatorul trebuie să informeze agenţia despre măsurile luate şi eficienţa lor. In Capitolul 2, Secţiunea a 2-a din O.U.G. nr. 68/2007 sunt reglementate acţiunile reparatorii în situaţia producerii unui prejudiciu asupra mediului. In acest sens, operatorul are două obligaţii: a) o primă îndatorire este de a acţiona imediat pentru a controla, izola, elimina sau în caz contrar pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau orice alţi factori contaminanţi. Prin aceasta se urmăreşte limitarea sau prevenirea extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane ; b) să ia măsurile reparatorii necesare, care trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la îndepartarea efectelor prejudiciului. Repararea primară înseamnă, în sensul ordonanţei, orice măsură de remediere care readuce resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta. Repararea complementară reprezintă orice măsură de remediere întreprinsă în cazul în care repararea primară nu a condus la refacerea completă a resurselor şi serviciilor afectate.

Repararea compensatorie semnifică orice măsură întreprinsă pentru a compensa pierderile interimare, adică pierderile care rezultă din faptul ca resursele naturale şi/sau servicile prejudiciate nu-şi pot îndeplini funcţiile ecologice până când

63

repararea primară îşi produce pe deplin efectul. Prin acestă formă de reparare se urmăreşte compensarea pierderilor interimare de resurse naturale şi servicii, până la refacerea acestora. Compensarea constă, în fapt, în îmbunătăţiri suplimentare aduse habitatelor naturale şi speciilor protejate sau apelor. Intotdeauna când repararea primară nu conduce la readucerea mediului la starea iniţială, se iau măsuri de reparare complementară. In afară de acesta, pentru a compensa pierderile interimare suferite se recurge la repararea compensatorie. In ceea ce priveste repararea prejudiciului asupra apelor, speciilor sau habitatelor naturale protejate este necesară la fel îndepartarea oricărui risc semnificativ cu impact asupra sănătăţii umane. Potrivit anexei 2 la O.U.G. nr 68/2007, opţiunile reparatorii se evaluează folosind cele mai bune tehnologii disponibile. Aceste tehnologii se aleg după criteriile prevăzute de legislatia de mediu. Agenţia pentru protecţia mediului locală este abilitată să decidă dacă sunt necesare măsuri reparatorii suplimentare. Prin aplicarea O.U.G. nr 68/2007 prin care se transpune legislaţia noastră Directiva 2004/35/CE răspunderea civilă propriu-zisă se transformă într-o răspundere de natură administrativă care se caracterizează rpin următoarele: intervine ca urmare a degradării unor valori care aparţin comunităţii (ape, munţi, specii naturale etc); se declară în mod unilateral de un organ al administraţiei publice şi anume Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatele judeţene ale Garzii Naţionale de Mediu; Dreptul protecţiei mediului face parte din drepul public şi prin faptul că ocroteşte un interes public major determină caracterul imperativ al normelor acestei ramuri de drept. Acest lucru devine evident dacă avem în vedere art. 3 alin. 4 din Ordonanţă după care aceasta nu oferă persoanelor de drept privat drept la compensaţie, ca o consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu situaţie în care se aplică prevederile dreptului comun.

5.4.4.3. Dreptul la acţiune

In Dreptul mediului, dreptul la acţiune exprimă ideea că orice persoană care

este afectată printr-un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată ca urmare a acestuia într-un drept sau interes legitim al său are dreptul să transmită Comisariatului Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu orice observaţie referitoare la producerea unui prejudiciu asupra mediului sau a unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu precum şi dreptul de a solicita ca Agenţia judeţenă de protecţia mediului să ia măsurile prevăzute de lege. Dacă agenţia apreciază ca există un prejudiciu asupra mediului cere în scris în termen de 5 zile de la primirea solicitării respective opinia operatorului asupra solicitării iar operatorul în termen de cel mult cinci zile trebuie să transmită agenţiei opinia sa. Agenţia trebuie să informeze despre decizia sa de a acţiona sau de a refuza să acţioneze în termeni de 15 zile de la transmiterea cererii către operator orice persoană care este afectată sau posibil de a fi afectată de un prejudiciu asupra mediului. Decizia de a acţiona sau nu trebuie motivată în fapt şi în drept.

64

Potrivit art 25 din O.U.G. nr.68/2007, dacă persoana este nemulţumită de decizia AJPM se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru a ataca decizia autoritaţii competente.

5.4.4.4 Instrumente financiare

Guvernul la propunerea autoritaţii publice centrale pentru protecţia mediului si pentru finanţe publice a definit formele de garanţie financiară (Capitolul IV Secţiunea 1 din O.U.G. nr 68/2007 formele de garanţie financiară luând în calcul gradul de periculozitate al activităţii profesionale desfăşurate sau propuse a fi desfăşurate. Gradul de periculozitate este stabilit în funcţie de potenţialele prejudicii pe care le poate cauza asupra mediului. La randul lor potenţialele prejudicii sunt determinate pe baza evaluarilor de impact asupra mediului si/sau a evaluărilor de risc prezentate de operatori.

Potrivit art.34 din ordonanţa mai sus-menţioanaţă costul masurilor preventive sau reparatorii se alocă autoritătii publice centrale pentru protecţia mediului prin hotărârea guvernului, din fondul de intervenţie pentru finanţarea acţiunilor de urgenţă. Prin acesta se urmăreşte prevenirea efectelor ameninţării iminente cu un prejudiciu şi/sau înlătura efectele produse de prejudiciu asupra mediului.

5.4.4.5 Cooperarea cu statele membre ale UE

In Capitolul IV Secţiunea 2 din O.U.G. nr 68/2007 sunt menţionate

reglementări de principiu în privinţa cooperarii ţării noastre cu statele-membre ale UE. In art. 35 se stabileşte că în situaţia în care prejudiciul asupra mediului afectează sau este posibil să afecteze alte state AJPM, prin intermediul autoritătii publice centrale pentru protecţia mediului cooperează cu autorităţile similare din statele afectate sau potenţial a fi afectate. Acestă cooperare cuprinde şi un schimb corespunzător de informaţii pentru a se putea lua masurile preventive şi dupa caz, măsurile reparatorii a unui astfel de prejudiciu. Aceasta cooperare se realizează inclusiv în baza tratatelor bilaterale în vigoare încheiate în domeniul protecţiei mediului şi gospodării apelor.

Ca regulă generală se aplică soluţionarea paşnică a conflictelor de mediu prin medierea Comisiei Europene. Părţile pot alege procedurile aplicabile şi chiar pot opta pentru creearea unui tribunal special (de exemplu procedura specială de arbitraj prevăzută în Anexa VII a convenţiei de la Montego-Bay).

5.4.4.6 Sancţiuni aplicabile Constituie contravenţie (conform art.7 şi art.10 din O.U.G. nr. 68/2007)

următoarele fapte: - Nerespectarea prevederilor legii cu privirea la obligaţia operatorilor de a

transmite Agenţiei judetene pentru protecţia mediului rezultatele evaluărilor precum şi datele şi informaţiile solicitate de aceasta în termen de trei zile.

65

- Neinformarea de către operator a AJPM şi comisariatul al GNM în cazul în care ameninţarea iminentă persistă în ciuda măsurilor preventive adoptate în termen de 6 ore din momentul în care a constatat ineficienţa măsurilor luate despre următoarele: măsurile întreprinse pentru prevenirea prejudiciului; evoluţia situaţiei în urma aplicării măsurilor preventive; alte măsuri suplimentare după caz care se iau pentru prevenirea înrăutaţirii situaţiei.

Aceste contavenţii se sancţionează după cum urmează: cu amendă între 5.000 si 10.000 lei pentru persoane fizice şi între 10.000-20.000 lei prentru persoane juridice.

- Nerespectarea prevederilor legii privitoare la obligaţia operatorului vizând informarea în termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării, să informeze AJPM şi comisariatul judeţean al GNM despre următoarele: datele de identificare ale operatorului, momentul şi locul de producere a prejudiciului cauzat mediului, caracteristicile prejudiciului cauzat, cauzele care au generat prejudiciul respectiv, elementele de mediu afectate, măsurile afectate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului cauzat mediului.

- Nerespectarea obligaţiilor operatorului de a acţiona imediat pentru a controla, izola sau elimina poluanţii sau orice alţi factori contaminanţi în scopul limitării sau prevenirii extinderii prezudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătaţii umane.

Aceste fapte se sancţioneaza cu amendă între 25.000-40.000 lei pentru persoane fizice si între 50.000-80.000 lei pentru persoane juridice.

- Nerespectarea legii cu privire la obligaţia terţilor de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe proprietăţile lor, măsuri ce trebuie să conducă la scăderea valorii proprietăţii;

- Obligaţia operatorului ca în cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului să ia imediat măsurile preventive necesare şi in termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţa a apariţiei ameninţării;

- Nerespectarea obligatiilor operatorilor de a identifica măsurile reparatorii posibile potrivit legii AJPM spre aprobare în termen de 15 zile de la data de producere a prejudiciului cu excepţiile legale.

Faptele menţionate mai sus se sancţionează cu amendă între 40.000-50.000 lei pentru persoane fizice şi între 80.000-100.000 lei pentru persoane juridice. Constatarea acestor contravenţii şi aplicarea sancţiunilor prevazute de lege se fac de către personalul împuternicit din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu. Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 ore de la data încheierii procesului-verbal ori, dupa caz, de la data comunicării acestuia jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ. In ceea ce priveşte sancţiunile penale în art. 42 din O.U.G. nr.68/2007 privind răspunderea de mediu se stabilesc următoarele: constituie infracţiuni faptele prevăzute în articolul 40 (calificate ca fiind contravenţii) dacă au pus în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane. Aceste infractiuni se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani sau cu amendă. Dacă însă aceeaşi fapta a avut vreuna din urmările prevazute în art.182 din C. Pen cu privire la vătămarea corporală gravă şi este săvârsită cu intenţie, pedeapsa se majorează de la 2 la 10 ani. Atunci cand aceeasi faptă a fost savârşită din culpă pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Dacă fapta respectivă a cauzat moartea uneia sau mai multor persoane pedeapsa este

66

67

închisoare de la 10 la 25 ani cand a fost săvârsită din intentie respectiv de la 1 la 5 ani daca a fost săvârsita din culpă. In toate situaţiile în care faptele constituie infracţiuni conform legii penale, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală. Bibliografie selectivă: Duţu M., Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007 Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 Lupan E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009