DREPTUL LA CARIERă

AL FUNCţIONARULUI PUBLIC

 

 

El presente estudio aborda algunos asuntos que le pone el derecho del funcionario para desarrollar su propia carera en la administración pública, teniendo en cuenta los conceptos de estabilidad, inamovibilidad, la continuidad, la promoción. Será un análisis hecho de punto de vista histórico, intentando de crear la imagen del funcionario publico profesional y capas de enfrontar las exigencias de su dominio.    

 

A. Dreptul la stabilitate al funcţionarului public

 

Pentru funcţionarul public exercitarea funcţiei nu este un scop în sine, ci însăşi cariera sa profesională şi, ţinând cont de această realitate incontestabilă, acestuia trebuie să-i se asigure exercitarea cunoştinţelor profesionale pe tot parcursul vieţii (de la angajare şi până la sfârşitul activităţii sale profesionale).

Dreptul de exercitare a funcţiei, implică pe de o parte aşa cum în mod inspirat susţine domnul prof. Mircea Preda1, obligaţia cetăţenilor, a tuturor celor care intră în raporturi cu funcţionarul public, când acesta îşi exercită funcţia, de a-i da ascultare şi de a-l sprijini în acest sens, conformându-se cererilor lui, iar pe de altă parte, obligaţia autorităţilor publice ale statului de a interveni şi de a-l sprijini pe funcţionarul public să-şi exercite atribuţiile ori de câte ori este nevoie.

Dreptul la carieră al funcţionarului public se regăseşte tratat atât în dreptul românesc cât şi în cel comparat, sub diferite denumiri, în cadrul cărora sunt însă abordate dimensiunile esenţiale ale carierei funcţionarului public(stabilitate, continuitate, inamovibilitate, promovare etc.).

Raportându-ne la doctrina interbelică, observăm ca aceasta fără a vorbi de un drept la carieră al funcţionarului public, îi recunoaşte implicit acestuia o serie de drepturi care tind să contureze elementele carierei2 acestuia (este vorba tocmai de elementele enumerate mai sus).

În această ordine vom încerca să le abordăm şi noi în continuare, privindu-le şi analizându-le, dintr-o perspectivă realistă, obiectivă.

Astfel, una dintre principalele condiţii pentru ca un serviciu public să funcţioneze bine, este ca persoanele ce ocupă funcţiile publice din cadrul acestuia să aibă o pregătire profesională de specialitate, iar o alta rezidă în aceea că aceste persoane – funcţionarii publici – trebuie să aibă experienţă în exercitarea funcţiei respective3.

Această experienţă se poate obţine prin asigurarea pentru funcţionarul public a unei stabilităţi în funcţia pe care o ocupă.

Stabilitatea ca şi inamovibilitatea4 îşi au originea în nevoia găsirii unui instrument care să stopeze amestecul mereu crescând al politicii în administraţie.

În România, conceptul de stabilitate este întâlnit pentru prima oară, încă din timpul Regulamentelor Organice când s-a  desfiinţat schimbarea funcţionarilor (slujbaşilor) în fiecare an, ei urmând a fi numiţi pe trei ani şi în condiţiile în care s-ar fi dovedit capabili ar fi putut să-şi continue slujba pentru alte perioade.

Însă, o evoluţie în adevăratul sens al cuvântului, a acestei noţiuni, s-a realizat odată cu adoptarea la 19 iunie 1923 a primului Statut al funcţionarilor publici, unde alături de principii cu caracter de constanţă pentru funcţia publică, a fost introdus şi conceptul de  stabilitate.

Stabilitatea în concepţia unuia dintre marii doctrinari ai vremii, prof. Paul Negulescu, era necesară pentru garantarea situaţiei funcţionarilor publici, pentru ai pune la adăpost e presiunile vieţii politice, pentru ai face mai independenţi şi mai buni păzitori ai legii5.

Dacă până la apariţia primului statut al funcţionarilor, existau legi care stabileau pentru anumite categorii de funcţionari (magistraţi, profesori universitari, medici) – inamovibilitatea – instituţie pe care legea, jurisprudenţa şi nu în ultimul rând doctrina au considerat-o ca fiind cu o treaptă mai sus decât stabilitatea – odată cu Legea din 19 iunie 1923, stabilitatea a devenit instituţia predominantă pentru funcţionarii publici, menţinându-se însă, conceptul şi semnificaţia inamovibilităţii, ca drept câştigat de categoriile enunţate mai sus6.

Definind noţiunea de stabilitate, prof. Paul Negulescu arăta că prin aceasta înţelegem situaţia juridică a unui funcţionar care nu poate fi transferat , pedepsit, înlocuit sau destituit decât în cazurile şi cu respectarea formelor stabilite de lege; în timp ce, Prof. A. Teodorescu susţinea, în schimb, că stabilitatea, este situaţia funcţionarului care nu poate fi transferat, pedepsit sau înlocuit decât în condiţiile prevăzute de lege şi deşi funcţionarul este legat de gradul funcţiei sale, el poate fi însă mutat, independent de orice idee de pedeapsă, în condiţiile legii7.

După cum se poate observa, cele două definiţii se deosebesc prin faptul că prof. A. Teodorescu consideră, că una din trăsăturile stabilităţii, este aceea că aceasta nu-i asigură funcţionarului public protecţia de a nu fi mutat în alt serviciu sau în altă localitate, fără acordul lui.

Avem în vedere situaţia transferului în interes de serviciu, aceasta neputându-se face oricum şi oricând, fără un minim de garanţie că i se va respecta o situaţie legală.

Aşadar autorii interbelici, mai sus citaţi, considerau că prin stabilitate trebuie să se creeze o imposibilitate de încetare a raportului juridic de serviciu din motive neimputabile funcţionarului public, ea protejându-l pe acesta de arbitrariul conducerii sau instituţiei publice şi de influenţele deciziilor politice care i-ar putea periclita cariera8.

După cum se poate observa, datorită profesionalismului legiuitorului, dublat de munca neîntreruptă a doctrinarilor vremii, având şi susţinerea jurisprudenţei, în Legea din 19 iunie 1923 (art.7) s-a consacrat unul din principiile cu ceea mai mare importanţă practică, pentru funcţionarii publici.

De altfel întregul statut are o construcţie care trimite neîncetat la acest drept fundamental al funcţionarului public, ţinând cont de faptul că stabilitatea, trebuie corelată cu avansarea, delegarea, detaşarea, transferarea etc.

Ca o expresie a rigorii care caracteriza acest statut, trebuie să mai amintim că, legea în cauză determina chiar şi modul în care se putea dobândi stabilitatea.

Astfel, aceasta se obţinea pe două căi:

- prin vechime; art. 64 viza pe toţi funcţionarii care la data punerii în aplicare a legii, aveau o vechime de cel puţin cinci ani consecutivi.

- prin confirmare; prin definitivat, adică susţinerea unui examen de capacitate.

Actualul statut (Legea nr.188/1999 modificată prin Legea nr.161/2003) a preluat acest principiu de bază atât de bine fundamentat şi susţinut în perioada interbelică, mulţumindu-se să-l consacre în articolul 4 litera „d”9.

Anterior acestei legii, Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică proclama stabilitatea în funcţie a secretarilor consiliilor locale şi judeţene.

Prevederi similare cu privire a acest drept, găsim de asemenea şi în actuala Lege a administraţiei publice locale (nr.215/2001)10.

 Faţă de reglementarea bine pusă la punct din vechiul statut, credem alături de alţi autori 11 că, măcar o definiţie a stabilităţii funcţionarilor publici ar fi trebuit să se găsească în actualul statut.

În absenţa unei definiţi legale, majoritatea doctrinarilor contemporani au revenit la definiţia dată stabilităţii de către autorii din perioada interbelică, după apariţia Statutului din 1923, adaptând-o la realităţile prezente.

Astfel, considerăm ca fiind edificatoare şi în deplină concordanţă cu cerinţele actuale ale funcţiei publice, definiţia dată stabilităţii de domnul prof. Ivan Ivanoff: „stabilitatea este dreptul asigurat de lege funcţionarului public, numit în mod legal ce nu poate fi suspendat sau revocat din funcţie decât pentru motive disciplinare şi după instrumentarea unei proceduri disciplinare stabilite de lege şi care nu va putea fi transferat din funcţia deţinută decât în interes de serviciu şi într-o funcţie echivalentă în grad şi salariu”12.

Acest drept al funcţionarului public este un drept câştigat, ce nu mai poate fi pus la îndoială în condiţiile actuale de nimeni.

În practică înainte de adoptarea acestui statut, au existat destule situaţii când categorii întregi de funcţionari publici, au fost “negociate politic”. Şi în condiţiile în care unii funcţionari erau numiţi în funcţie, nu după criteriul competenţei, ci după criterii şi “algoritmuri” politice, alături de domnul prof. Ivan Ivanoff, ne punem legitima întrebare: “Mai poate fi stabil un funcţionar public înregimentat politic în condiţiile alternanţei la guvernare?”13.

Răspunsul este unul singur şi este evident.

Ceea ce dorim, este ca prin cele evocate, să întărim afirmaţiile anterioare cu privire la faptul că, împotriva “influenţelor” şi imixtiunilor de orice fel din administraţie, legea a consacrat unul din cele mai importante mijloace de apărare ale funcţionarului public – stabilitatea – capabilă să garanteze acestuia o carieră în administraţie.

 

B. Inamovibilitatea

 

Cum între stabilitate şi inamovibilitate (chiar dacă aceasta din urmă nu este consacrată de prezentul statut al funcţionarilor publici), există prin prisma începuturilor lor o strânsă legătură,14 considerăm că sunt necesare câteva explicaţii.

Ceva mai înainte aminteam că, stabilitatea şi inamovibilitatea îşi au originea, în nevoia găsirii unui instrument prin care să se stopeze amestecul politicii în administraţie. Tot cu această ocazie arătam că inamovibilitatea, ca instituţie de sine stătătoare a avut iniţial o consacrare constituţională, dublată mai apoi, de unele legi15 cu privire la magistraţi, medici de spitale, profesori, prin care li se recunoştea acest drept.

Odată cu apariţia Statutului funcţionarilor publici (1923), această instituţie nu şi-a pierdut rolul, fiind menţinută şi reprezentând un drept câştigat16, al categoriilor strict determinate, proclamându-se în schimb, stabilitatea funcţionarului ca regulă de bază.

În doctrina vremii s-a arătat că inamovibilitatea constituie  o treaptă superioară a stabilităţii17, ea fiind situaţia legală a unui funcţionar public, care fiind numit în mod legal, nu poate fi transferat, nici chiar prin înaintare, contra voinţei sale, nu poate fi înlocuit sau pus în retragere decât în cazurile şi cu respectarea condiţiilor şi formelor stabilite de lege.

Faţă de cel învederate, considerăm alături de alţi autori18 că, inamovibilitatea reprezintă, ca şi stabilitatea, o garanţie pe care statul o acordă funcţionarului său, că nu va fi suspendat sau revocat, decât pentru cauze disciplinare; ea deosebindu-se de stabilitate prin aceea că funcţionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.

Jurisprudenţa interbelică a fost consecventă în a pronunţa soluţii care să garanteze şi să întărească regimul juridic al inamovibilităţii şi al stabilităţii.

Astfel, s-a decis că administraţia este obligată să indice funcţia în care urmează a fi transferat un funcţionar, pentru a se putea stabili echivalenţa; caracterul echivalent al unei funcţii rezultând nu numai din egalitatea tratamentului material, ci şi din semnificaţia funcţiei sub aspectul condiţiilor de studiu, de numire, de prestigiu individual, instanţa fiind suverană în a decide, în funcţie de aceste criterii, dacă există o echivalenţă sau nu19.

În ceea ce priveşte sistemul actual subliniam la începutul acestui paragraf, că instituţia inamovibilităţii nu şi-a găsit o consacrare în statutul funcţionarilor publici.

Cu toate acestea observăm că prin art. 125 alin.120 din Constituţie inamovibilitatea a devenit de rang constituţional.

 

C. Continuitatea în funcţie

 

Continuitatea în funcţie derivă în mod nemijlocit din caracterul funcţiei, care este transmis şi titularului ei şi îi conferă certitudinea exercitării profesiei, într-o perspectivă care-l stimulează să-şi desăvârşească în permanenţă cunoştinţele profesionale, pentru că numai în acest mod funcţionarul public este capabil să dea randamentul maxim în exercitarea atribuţiilor ce-i revin.

În statutul actual al funcţionarilor publici nu întâlnim decât referiri implicite la acest aspect al continuităţi în funcţie, cu ocazia abordării unor subiecte ce privesc vechimea în funcţie, detaşarea, transferul etc.

Continuitatea în funcţie nu trebuie confundată cu permanenţa.

Noţiunile de permanenţă şi continuitate au sensuri ce pot la prima vedere să pară apropiate, în ceea ce priveşte funcţia publică: primul dintre ele se referă la existenţa însăşi a funcţiei şi a nevoii sociale, care are un caracter perpetuu, pe când cel de-al doilea se referă la modul de exercitare, care are un caracter de continuitate.

Continuitatea este strâns legată însă de stabilitatea în funcţie.

Cum bine sublinia domnul prof. Mircea Preda21 „nu este vorba de o fixare pe acelaşi post, a funcţionarului public, până la pensionarea sa”.

Acest lucru nu este recomandat nici din punctul de vedere al funcţionarului public (pentru că este interesat să promoveze, pe funcţii superioare), nici al serviciului public, adică al interesului general, deoarece pot apărea şi situaţii în care funcţionarul public trebuie să fie detaşat, transferat din considerente obiective, ce ţin de îndeplinirea cu succes a obligaţiilor de serviciu.

 

D. Dreptul la avansare al funcţionarului public

 

Un element important al carierei funcţionarului public îl reprezintă de asemenea avansarea, fie în ierarhia funcţiilor din aceeaşi autoritate sau instituţie publică, în care îşi desfăşoară activitatea, fie în altele de nivel superior.

Privit în perioada interbelică de către unii doctrinari22, ca un drept de sine stătător, acesta se fundamenta pe ideea că organizarea serviciilor publice presupune o ierarhie a personalului acestuia.

Se considera că, pentru o bună funcţionare a serviciilor publice, era necesar ca posturile ce intrau în alcătuirea acestora să fie ocupate prin avansarea funcţionarilor, ele (posturile) impunând cunoştinţe temeinice şi mai ales multă experienţă. Sistemul era deschis, admiţându-se persoane din afară doar pentru gradele inferioare.

Astfel apăruse concepţia unui drept obiectiv la avansare, ce trebuia garantat funcţionarului23.

După cum se poate observa, în perioada interbelică, se puteau regăsi două sisteme de promovare:

- sistemul închis avea avantajul că funcţionarii ce urmau să fie promovaţi cunoşteau specificul activităţii din instituţia respectivă, dar şi dezavantajul că astfel se limita sfera de selecţionare existând posibilitatea ca pentru anumite funcţii, experienţa şi cunoştinţele dobândite de un funcţionar de-a lungul timpului, să nu fie absolut necesare.

 - sistemul deschis creând o concurenţă mai mare, oferea posibilitatea de a fi selecţionat cel mai bun, dar avea dezavantajul că funcţionarul era din afara instituţiei, fiind necesară o perioadă de timp până când acesta ajungea să cunoască bine problemele concrete din cadrul instituţiei.

În perioada interbelică în baza Legii din 1923 şi a Regulamentului de punere în aplicare a ei, s-a practicat un sistem de numiri, înaintări şi mutări, potrivit căruia orice operaţiune de acest gen se realiza cu avizul conform al comisiei de numiri şi înaintări. Este de asemenea de remarcat preocuparea legiuitorului interbelic pentru regimul înaintărilor, concretizată prin înscrierea într-un tablou de înaintări într-o ordine determinată de lege.

Este momentul să facem precizarea că, există sisteme în care avansarea se face după vechimea într-o anumită funcţie, grad sau clasă.

Aşa cum există sisteme în care, avansarea se face pe baza evaluării competenţei profesionale (meritul).

Spre a menţine echilibrul între aceste două criterii de avansare pe care Statutul din 1923 le-a preluat tocmai pentru a înlătura dezavantajele folosirii numai a unuia dintre ele, înscrierile în tablou se operau în ordine, respectiv, un funcţionar admis la alegere pe baza rezultatelor obţinute şi apoi un funcţionar admis la vechime şi aşa mai departe, până la epuizarea numărului celor care fuseseră admişi de comisii24.

Problema dreptului la avansare, promovare, este prevăzută şi în actualul statut, dar într-o secţiune (modificată) distinctă de cea a drepturilor funcţionarilor publici, aceea referitoare la “Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale”.

În concepţia Statutului la baza evaluării stă criteriul evaluării activităţii (sistemul meritului), ca o condiţie prealabilă. Evaluarea activităţii are ca scop, relevarea modului în care funcţionarul public respectiv a exercitat atribuţiile ce-i revin, cunoaşterea posibilităţilor şi perspectivelor de promovare, inclusiv a acordării drepturilor salariale în raport cu performanţele profesionale dovedite.

Evaluarea se face anual, de către şefii compartimentelor pentru toţi funcţionarii publici din subordine, rezultatele consemnându-se într-o fişă de evaluare a performanţelor profesionale. Pe baza evaluării, funcţionarului i se acordă un calificativ: excepţional, foarte bun, bun, nesatisfăcător.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual şi are ca scop conf. art.58 alin. 2:

a) avansarea în gradele de salarizare;

 b) retrogradarea în gradele de salarizare;

 c) promovarea într-o funcţie publică superioară;

 d) eliberarea din funcţia publică;

 e) stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici;

Comisiile de evaluare vor fi propuse de ministrul administraţiei publice, şi numite prin decizie de primul ministru, fiind formate din 5 personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică.

Statutul modificat al funcţionarilor publici prevede în mod expres ca modalitate de dezvoltare a carierei, promovarea prin ocuparea unei funcţii superioare vacante, prin concurs sau examen.

Astfel funcţionarul public care are o vechime de minim 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional asistent, a obţinut cel puţin calificativul “foarte bun” la evaluarea performanţelor individuale în ultimii 2 ani şi îndeplineşte cerinţele postului, poate participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul profesional principal.

Iar pentru a concura pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul superior, candidatul trebuie  să aibă o vechime de minim 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional asistent, să fi obţinut cel puţin calificativul “foarte bun” la evaluarea performanţelor profesionale individuale şi îndeplineşte cerinţele postului.

Pentru ocuparea funcţiilor de conducere vacante, Statutul  are de fapt în vedere „numirea” în aceste funcţii, regula generală fiind concursul. Astfel candidaţii trebuie să fie absolvenţi ai programelor de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică, organizate de INA (Institutul Naţional de Administraţie Publică), centre regionale de formare continuă pentru administraţia publică, trebuie de asemenea să fi fost numiţi într-o funcţie publică din clasa I, îndeplinesc anumite condiţii de vechime etc.

Trebuie menţionat că un rol deosebit în dezvoltarea carierei funcţionarilor publici îl joacă Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, creându-se şi dezvoltându-se astfel un corp de funcţionari publici, profesionist , stabil şi imparţial.

Agenţia stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici, centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, colaborează cu INA la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializată în administraţia publică, cunoscut fiind faptul că o cerinţă de bază în orice administraţie a oricărei ţări este perfecţionarea profesională permanentă a corpului funcţionarilor publici.

Funcţionarii publici sunt încurajaţi sa urmărească perfecţionarea profesională, avansând în acest fel şi în carieră, prin suportarea de către instituţia publică în care lucrează a cheltuielilor efectuate pentru perfecţionare.

De altfel crearea INA şi instituirea obligaţiei pentru funcţionarii publici de a urma cursurile de pregătire profesională organizate de această instituţie sau de alte instituţii abilitate potrivit legii, realizându-se astfel o mai bună motivare a acestora şi o reînnoire permanentă a competenţelor, se înscrie în aria largă de preocupări a statului român pentru a crea un corp de elită al cărui unic scop este să asigure continuitatea şi ritmicitatea serviciilor publice din cadrul administraţiei.

 

NOTE

1. Mircea Preda, Drept administrativ – Partea generală – ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 p. 118;

2. Noţiunea de „carieră” evocă dezvoltarea în timp a situaţiei juridice a funcţionarului de la emiterea actului în temeiul căruia se naşte raportul de funcţie publică până la emiterea celui de încetare a acestui raport – A se vedea, Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 143;

3. A se vedea, Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român – partea generală – (ediţia a III-a revăzută şi adăugită de autor), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,  p. 181;

4. Iată cum era descris acest drept de Marin Văraru, în lucrarea, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei “Socec&Co”, Bucureşti, 1929, p. 145 - Inamovibilitatea este situaţiunea legală a unui funcţionar care, fiind numit în mod legal, nu mai poate fi revocat, suspendat sau transferat chiar prin înaintare în contra voinţei sale, decât ca pedeapsă în urma unei sentinţe date de un tribunal disciplinar, anume determinat de lege;

5. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, ediţia a II-a Bucureşti, 1934, p. 463;

6.  Art. 4 şi 7  din Statut (lg. din 19 iunie 1923) sunt categorice în această privinţă:  Art.4 – „Funcţionarii civili şi ecleziastici, ale căror organizaţii sunt stabilite prin legi speciale, îşi păstrează poziţiunea lor ce rezultă din acele legi întrucât ele nu contrazic dispoziţiile din prima parte a prezentului statut”.  Art. 7 – „Funcţionarii publici de orice categorie, afară de acei cari prin Constituţie sau prin legi speciale sunt declaraţi inamovibili, se vor bucura de stabilitate”.

7.  A se vedea Valentin Pisăcaru, op. cit., p. 181;

8. Aceasta pentru că sub aparenţa unui transfer în interes de serviciu, se poate ascunde  de multe ori decizie politică, vizând îndepartarea funcţionarului dintr-o anumită funcţie, deoarece el devine prin refuzul de a ceda în faţa „influenţelor politice”, incomod pentru interesele unor eventuali oameni politici,  promovând în locul acestuia un pion pe care să-l poată manipula după bunul plac;

9.  Art. 4 lit. „d” din Statutul funcţionarului public (1999) modificat prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi funcţionarilor publici şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei prevede: „Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt: … d) stabilitatea în exercitarea funcţiei publice”;

10. Art. 83 al.(3) prevede, “Secretarul (comunei, oraşului, judeţului) se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii”;

11. A se vedea, Ivan Ivanoff, Teoria şi exerciţiul funcţiei publice, Editura Univ. Valahia , Târgovişte, 2002, p. 38;

12. Idem;

13. Sublinierea aparţine domnului prof. Ivan Ivanoff, op. cit., p. 53.

14. A se vedea, supra, p. 2;

15. Legea pentru organizarea judecătorescă din 24 martie 1909, prin art. 131-132, a declarat inamovibili şi pe judecătorii de ocol şi pe cei de tribunale;

16. Ulterior Statutului din 1923 prin art.139 din Legea pentru organizarea judecătorească din 1924 s-a stabilit că “toţi judecătorii definitivi au devenit inamovibili” fără a se mai face vreo deosebire;

17. A se vedea, Valentin Prisăcaru, op. cit., p. 182;

18. A se vedea, Verginia Vedinaş, op. cit., p. 144,şi Valentin Prisăcaru, op. cit., p. 183;

19. A se vedea, Verginia Vedinaş, op. cit., p. 144;

20. Art. 125 alin. 1 prevede „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili în condiţiile legii”;

21. Mircea Preda, op. cit., p. 118;

22.  A se vedea, Paul Negulescu, op. cit., p. 473;

23. A se vedea Verginia Vedinaş, op. cit., p. 145;

24. A se vedea  Verginia Vedinaş, op. cit., p. 146.