Specializarea Drept

Prof.coordonator: Prep. drd. Larion Alina Stude

nt: Păiuş

Georgiana-Ionela Drept, an IV,

grupa a II-a

Suceava 2015

CuprinsCuprins..........................................................................................3Politica în domeniul concurenţei în Uniunea Europeană...............4

1.Introducere: De ce este nevoie de o politică europeană în domeniul concurenţei?........................................................................4

2. Ce înseamnă o politică europeană în domeniul concurenţei?6Obiectivele politicii în domeniul concurenţei................................8

1. Acorduri, decizii şi practici concertate...................................81.1. Aspecte generale.............................................................81.2. Categorii de antante......................................................111.3. Exceptări de la principiul interzicerii înţelegerilor

anticoncurenţiale...........................................................................121.4. Studiu de caz.................................................................14

2.Abuzul de poziţie dominantă................................................182.1. Aspecte generale...........................................................182.2. Criterii de identificare a poziţiei dominante..................182.3. Abuzul de poziţie dominantă.........................................192.4. Sancţionarea abuzului de poziţie dominantă.................212.5. Studiu de caz.................................................................21

3. Ajutoarele de stat................................................................223.1. Aspecte generale...........................................................223.2. Categorii de ajutoare de stat.........................................233.3. Monitorizarea ajutoarelor de stat..................................253.4. Studiu de caz.................................................................25

5.Perspective...........................................................................27

3

Politica în domeniul concurenţei în Uniunea Europeană

“Atunci când politica concurenţei este efectiv aplicată,consumatorii au cele mai mari beneficii.

Într-un timp al schimbărilor,aplicarea politicii concurenţei şi interesele consumatorilor

reprezintă o legătură stabilă."

Mario Monti, Comisar europeanresponsabil cu politica în domeniul concurenţei

1.Introducere: De ce este nevoie de o politică europeană în domeniul concurenţei?

Încă de la stabilirea acesteia în Tratatul de la Roma din 1957,politica Uniunii Europene în domeniul concurenței a fost o parte importantă a activității UE. Tratatul prevedea instituirea unui „sistem care să împiedice denaturarea competiției în interiorul pieței comune”. Obiectivul era crearea unor norme ample și eficiente privind concurența, pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a pieței europene și pentru a oferi consumatorilor avantajele unui sistem de piață liberă.

Politica în domeniul concurenței înseamnă aplicarea unor norme care să garanteze o concurență loială în rândul întreprinderilor. Aceasta încurajează dezvoltarea inițiativelor de afaceri și creșterea eficienței, permite consumatorilor să beneficieze de o ofertă mai largă și contribuie la reducerea prețurilor și la îmbunătățirea calității. Acestea sunt motivele pentru care UE luptă împotriva comportamentului anticoncurențial, evaluează concentrările economice și ajutoarele de stat și încurajează liberalizarea.

Prețuri mai mici pentru toți: Oferirea unui preț mai bun reprezintă cea mai simplă modalitate prin care o întreprindere poate atinge o cotă ridicată de piață. În cadrul unei piețe supuse concurenței, prețurile scad, iar acest lucru este beneficnu doar pentru consumatori: atunci când există un număr mai mare de persoane care își permit să cumpere produse, întreprinderile sunt încurajate să producă, ceea ce contribuie la stimularea economiei în general.

Calitate mai bună: În același timp, politica în domeniulconcurenței încurajează întreprinderile să ofere bunuri și servicii îmbunătățite calitativ, prin care să atragă un număr mai mare de consumatori și să își mărească cota de piață.

Calitatea poate lua diferite forme: produse cu o durată de viață mai mare sau care funcționează mai bine, servicii postvânzare sau asistență tehnică îmbunătățite ori oferirea unor servicii mai favorabile și mai bune pentru consumatori.

Ofertă mai variată: Pe o piață supusă concurenței, întreprinderile vor încerca să producă o paletă diversificată de produse. Astfel, va

4

exista o ofertă mai variată, iar consumatorii vor putea alege produsul care oferă cel mai bun raport calitate-preț.

Inovare: Pentru a pune la dispoziția consumatorilor această ofertă largă și pentru a fabrica produse de mai bună calitate, întreprinderile trebuie să fie inovatoare, începând de la conceperea produsului și până la tehnicile de fabricație sau serviciile oferite etc.

Mai pregătiți pentru concurența mondială: Concurența la nivelul UE contribuie, de asemenea, la consolidarea întreprinderilor europene în afara UE și le ajută să reziste mai bine în fața concurenței mondiale.

Concurența: o chestiune la nivel europeanUneori, încălcarea normelor privind concurența are loc numai

într-o anumită țară, iar soluționarea problemei îi revine, de cele mai multe ori, unei autorități naționale de concurență.

Însă, odată cu dezvoltarea pieței interne și pe fondulglobalizării, efectele comportamentului ilegal, cum ar fi crearea unui cartel, sunt de obicei resimțite în multe țări de pe întregul cuprins al UE și din afara ei. De multe ori, Comisia Europeană se află intr-o poziție favorabilă pentru a urmări astfel de cazuri la nivel transeuropean. Comisia are competența nu doar de a investiga, ci și de a lua decizii obligatorii și de a aplica amenzi considerabile.

Începând din 1962, Comisia este abilitată să investigheze eventuale comportamente anticoncurențiale, iar începând din 1990, este autorizată să examineze concentrările economice de mare amploare. Împreună cu autoritățile naționale din domeniul concurenței, Comisia garantează respectarea normelor UE privind concurența.

Toate țările membre ale UE dețin astfel de autorități care au competența de a pune în aplicare legislația UE privind concurența și care, în esență, au aceleași puteri ca și Comisia Europeană. Începând cu 2007, aceste autorități au aplicat normele europene în domeniul concurenței în aproximativ 570 de cazuri.

Prin intermediul Rețelei europene în domeniul concurenței (REC), autoritățile naționale și Comisia Europeană schimbă informații cu privire la punerea în aplicare a normelor UE. Rețeaua facilitează identificarea autorității care trebuie să se ocupe de aspecte specifice și a celorlalte autorități care ar putea oferi asistență. De asemenea, ea contribuie la garantarea aplicării eficiente și consecvente a normelor UE privind concurența. Prin intermediul REC, autoritățile din domeniul concurenței se informează reciproc cu privire la deciziile pe care intenționează să le adopte și țin seama de observațiile omologilor lor. Astfel, acestea își pot împărtăși experiențele și pot identifica cele mai bune practici. Autoritățile de concurență din întreaga Europă se asigură că întreprinderile și guvernele respectă normele UE privind concurența loială, favorizând totodată inovarea, armonizarea normelor și dezvoltarea întreprinderilor mici.

De asemenea, instanțele naționale au puterea de a decide dacă un anumit acord este sau nu este în conformitate cu legislația UE în domeniul concurenței. La rândul lor, întreprinderile și consumatorii pot solicita despăgubiri în cazul în care au avut de suferit ca urmare a unui comportament ilegal care a restrâns concurența.

5

2. Ce înseamnă o politică europeană în domeniul concurenţei?

Comisia Europeană, împreună cu autoritățile naționale de concurență, depune eforturi pentru a preveni sau corecta comportamentul anticoncurențial. Comisia garantează în mod direct respectarea normelor UE privind concurența pentru o mai bună funcționare a piețelor, asigurându-se că întreprinderile concurează loial, în condiții egale și pe baza meritelor proprii. În mod specific, ea se asigură că întreprinderile nu se asociază pentru a-și împărți piața sau pentru a acționa într-un fel care ar putea duce la excluderea competitorilor potențiali. În acest caz, Comisia poate aplica amenzi considerabile, care pot atinge chiar și 10 % din cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză.

Prin acțiunile de control în materie de ajutor de stat, antitrust și concentrări economice, Comisia garantează existența unei concurențe nedenaturate pe piața internă.

Condițiile echitabile de concurență garantează accesul tuturor întreprinderilor europene, inclusiv al întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri), la piața internă a UE, un spațiu vast și modern.

Politica în domeniul concurenței reprezintă un elementesențial al pieței interne. Scopul său este de a oferi tuturor cetățenilor europeni bunuri și servicii de o mai bună calitate, la prețuri mai avantajoase.

Aceasta se axează pe următoarele activități:• lupta împotriva cartelurilor;• prevenirea abuzului de putere de piață din partea întreprinderilor dominante în orice sector sau țară din Europa;• analiza riguroasă a concentrărilor economice propuse;• controlul ajutoarelor de stat în favoarea sectoarelor și întreprinderilor care riscă să denatureze concurența.

De asemenea, Comisia urmărește să ajute consumatorii și întreprinderile să obțină mai ușor despăgubiri în cazul în care sunt victimele unui comportament anticoncurențial, precum și să consolideze și să simplifice investigațiile privind ajutoarele de stat.

Deci, obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:

1. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei. (înţelegerile şi practicile concertate);

2. Politica în domeniul concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau mai multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);

3. De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).Principalele norme

Legislația UE le interzice întreprinderilor:6

să convină fixarea prețurilor sau împărțirea piețelor între ele [articolul 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)]; să abuzeze de o poziție dominantă pe anumită piață pentru a elimina concurenți mai mici (articolul 102 din TFUE); să fuzioneze, atât timp cât această operațiune le-ar permite să controleze piața. Întreprinderile mari care activează în mediul de afaceri din UE nu pot fuziona fără aprobare prealabilă din partea Comisiei Europene, chiar dacă au sediul în afara UE (regulamentul privind concentrările economice).

De asemenea, normele UE reglementează ajutoarele acordate de statele membre întreprinderilor (ajutoare de stat), care sunt verificate de Comisie (articolul 107 din TFUE). De exemplu, în cazul în care nu se respectă anumite criterii, sunt interzise următoarele ajutoare: împrumuturi și subvenții; facilități fiscale; bunuri și servicii oferite la prețuri preferențiale; garanții publice care cresc ratingul de credit al unei întreprinderi, comparativ cu cel al concurenților acesteia.

De asemenea, nu este posibilă acordarea de ajutoare de stat, indiferent de forma acestora, întreprinderilor aflate în dificultate pentru care nu există speranțe că vor deveni viabile din punct de vedere economic.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei

7

1. Acorduri, decizii şi practici concertate

1.1. Aspecte generaleProtejarea concurenţei loiale prin reprimarea practicilor

anticoncurenţiale a constituit o prioritate încă de la constituirea Comunităţii Europene. Regulile generale privind concurenţa pe piaţa internă a Comunităţii Europene erau cuprinse în art. 85 si 86 din Tratatul de la Roma din 1957 devenite 81 si 82 după.

Dispoziţiile art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 81 din Tratatul Comunităţilor Europene) interzic şi declară incompatibile cu piaţa comună orice acorduri între întreprinderi, decizii de asociere de întreprinderi şi toate practicile concertate susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne(acorduri anticoncurenţiale).

Mai precis, este vorba de acorduri încheiate între întreprinderi cu scopul de a limita concurența – de exemplu, cartelurile, în cazul cărora întreprinderile ajung la un acord pentru a evita concurența sau stabilesc prețurile de vânzare ale produselor pe care le comercializează.

Cartelurile: de ce sunt atât de dăunătoare și cum sunt identificate de Comisie?

Întreprinderile din cartelurile care controlează prețurile sau își împart piețele încearcă să se protejeze de presiunea concurențială care le obligă să lanseze produse noi, să își îmbunătățească calitatea și să mențină un nivel scăzut al prețurilor. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult pentru o calitate inferioară. În conformitate cu legislația UE în domeniul concurenței, cartelurile sunt ilegale, iar Comisia Europeană aplică amenzi severe întreprinderilor implicate. Având în vedere că sunt ilegale, cartelurile au, în general, un caracter extrem de confidențial, dovezile fiind greu de găsit. Pentru a facilita identificarea cartelurilor și eliminarea lor, Comisia aplică o „politică de clemență”. În esență, politica de clemență acordă întreprinderilor implicate într-un cartel, care recunosc comportamentul anticoncurențial și predau probe în acest sens, imunitate totală la amenzi sau o reducere a amenzilor pe care Comisia le-ar fi aplicat.

De asemenea, părțile implicate în cartel au posibilitatea de a-și recunoaște faptele săvârșite și de a-și asuma responsabilitatea pentru acestea prin intermediul procedurii de tranzacție. Această politică permite o reducere a duratei cazului, economisind astfel resursele Comisiei. De asemenea, întreprinderile care acceptă să urmeze această procedură obțin o reducere a amenzilor.

Cu toate acestea, soluționarea problemelor legate de un cartel nu este o negociere între părțile participante la cartel și Comisia Europeană. Comisia va fi cules deja probe în cursul unei investigații și își va fi construit un argument puternic împotriva părților înainte de începerea discuțiilor privind soluționarea cazului.

Art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 82 din Tratatul Comunităţilor Europene) precizează că este incompatibil cu piaţa internă şi interzis, în măsura în care comerţul

8

între statele membre ale Uniunii Europene este susceptibil de a fi afectat, comportamentul uneia sau mai multor întreprinderi de a folosi într-un mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa internă sau pe o parte substanţială a acesteia.

Controlul respectării dispoziţiilor art. 101 si 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se realizează de către Comisia Europeană. Procedura de control se desfăsoară potrivit Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 referitor la punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute în art. 81 si 82 din Tratat.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu cuprinde dispoziţii referitoare la concentrările economice care pot denatura concurenţa. Pentru a acoperi această lacună legislativă, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul privind concentrările economice.

Restricţiile de concurenţă se aplică nu numai întreprinderilor, ci şi guvernelor care acordă ajutoare operatorilor economici. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice, în principiu, prin art. 107- art. 109, toate ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, acordate sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţii, în măsura în care afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Legislaţia comunitară este transpusă în dreptul nostru prin Legea nr. 21/1996. Modalităţile de aplicare a acestor prevederi sunt stabilite prin regulamentele si instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei, care constituie legislaţia secundară în materie.

Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne.

Acordurile între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate pot fi grupate în conceptul de antantă. În dreptul nostru, regimul juridic al antantelor este cel stabilit prin art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/ 1996 care este similar art. 101 alin. (1) din Tratat.

Doctrina a definit antanta ca fiind orice înţelegere intervenită între două sau mai multe întreprinderi, exprimată în scris-indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a clauzei ce o conţine-sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurenţial.

Potrivit dreptului comunitar (Decizia Comisiei Europene 87/409/EEC în cazul Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA din 13 iulie 1987) şi naţional (Decizia Consiliului Concurenţei nr. 35/2009), noţiunea de înţelegere reprezintă orice acord, consemnat în scris sau oral, public sau secret, indiferent de denumire, între unul sau mai mulţi operatori economici. Nu este necesar ca voinţa părţilor să ia forma unui contract.

9

Curtea Europeană de Justiţie a considerat că înţelegerea poate consta într-o acţiune singulară, într-o serie de acţiuni sau într-un mod de comportament (Hotărârea Curţii –camera a şasea- din data de 8 iulie 1999, Cauza C-49/92 P., Comisia Comunităţilor Europene împotriva Anic Partecipazioni SpA). Pentru ca înţelegerea să intre sub incidenţa art. 101 alin. (1) din Tratat, este suficient ca operatorii economici să îşi fi exprimat intenţia comună de a adopta o anumită conduită pe piaţă (Hotărârea CurŢii din 15 octombrie 2002, C 238/99 P, Limburgse Vinyl Maatschappii NV împotriva Comisiei Europene).

Înţelegerea poate fi explicită, scrisă sau tacită, care poate fi dovedită prin coroborarea actelor si faptelor dovedite. Deciziile de asociere reprezintă o manifestare de voinţă preliminară, prin care un operator economic consimte să realizeze o grupare, împreună cu alte entităţi colective, care devine operantă doar dacă este finalizată printr-un acord.

Noţiunea de practică concertată desemnează o stare de fapt care rezultă din comportamentul individual al operatorilor economici orientat spre evitarea consecinţelor concurenţiale prin cooperarea lor.

La nivel european, acest concept a fost clarificat de Curtea Europeană de Justiţie care îl consideră o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi fost dusă până la realizarea unei convenţii propriu-zise, substituie deliberat o cooperare practică între ele, riscurilor concurenţei; prin însăşi natura sa, practica concertată nu întruneşte toate elementele unui acord, dar ea rezultă, în special, dintr-o coordonare care se exteriorizează prin comportamentul participanţilor (Hotărârea Curţii din data de 14 iulie 1972, Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. împotriva Comisiei Comunităţilor Europene).

Conceptele de înţelegere şi practică concertată se pot suprapune. În doctrină şi în practică, antantele sunt clasificate în antante orizontale si antante verticale.

Antantele orizontale sunt acele acorduri sau practici concertate care se realizează între doi sau mai mulţi operatori economici care operează la acelaşi nivel de piaţă (producători). Se are în vedere atât concurenţa reală, cât şi cea potenţială, reprezentată de operatori economici care pot pătrunde pe piaţă cu o investiţie minimă, devenind concurenţi reali. Este situaţia acordurilor de cercetare-dezvoltare, acordurilor de specializare, acordurilor de producţie, cordurilor de comercializare, acordurilor de mediu.

Antantele verticale sunt acele acorduri sau practici concertate convenite între doi sau mai mulţi operatori economici, care îşi desfăsoară activitatea în scopul îndeplinirii acordului respectiv, la niveluri diferite ale lanţului producţie-distribuţie. Acordurile pot stabili condiţiile în care părţile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse sau servicii. Este cazul acordurilor de distribuţie exclusivă, distribuţie selectivă, cumpărare exclusivă, vânzare exclusivă, franciză sau vânzare condiţionată.

1.2. Categorii de antanteÎn art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcŢionarea Uniunii

Europene sunt identificate cinci tipuri de antante care constituie o 10

încălcare a prevederilor Tratatului. Textul nu exclude posibilitatea sancţionării şi altor forme decât cele prevăzute, în măsura în care acestea distorsionează concurenţa.

1) Prima categorie se referă la înţelegerile, deciziile şi practicile care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare [art. 101 alin. (1) lit. a)]. Fixarea preţurilor este o practică anticoncurenţială la care apelează cel mai adesea întreprinderile în cadrul antantelor orizontale.

2) O altă categorie se referă la antantele care limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiŢiile [art. 101 alin. (1) lit. b)]. Aceste practici le regăsim îndeosebi în comerţul internaţional, când producătorii consacraţi împiedică pătrunderea concurenţilor pe o piaţă.

3) Al treilea tip de antantă interzisă se referă la împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare [art. 101 alin. (1) lit. c)]. Raţiunea instituirii unei astfel de interdicţii se regăseste în dorinţa legiuitorului de a apăra piaţa unică şi de a o feri de o segmentare (a se vedea Decizia Consiliului Concurenţei nr. 237 din 12 decembrie 2006, prin care au fost sancţionate societăţile UPC România şi RCS&RDS pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 21/1996 pentru încheierea şi punerea în practică a unei înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect partajarea pieţei serviciilor de retransmisie prin cablu a programelor TV din municipiul Timisoara).

4) A patra categorie de antante interzise constă în aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurenţial [art. 101 alin. (1) lit. d)]. Această antantă presupune aplicarea unui tratament preferenţial unor parteneri comerciali, în detrimentul altora, care, deşi îşi asumă aceleasi obligaţii cu primii, vor beneficia de mai puţine avantaje.

5) Ultima categorie sancţionată prin Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se referă la condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. Aceste contracte sunt cunoscute în doctrină şi practică sub denumirea de contracte cuplate, înlănţuite sau legate. Ele nu sunt interzise decât atunci când fac obiectul unei antante [art. 101 alin. (1) lit. (e)].

În dreptul nostru, antantele sunt sancţionate de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996. Legiuitorul român a preluat cele cinci categorii de antante interzise enumerate art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii cărora le-a mai adăugat alte două. Astfel, sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, dacă: stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare [art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 21/1996];

11

limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile [art. 5 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 21/1996]; împart pieţele sau sursele de aprovizionare [art. 5 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 21/1996]; aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurenţial [art. 5 alin. (1)lit. (d) din Legea nr. 21/1996]; condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătura cu obiectul acestor contracte [art. 5 alin. (1) lit. (e) din Legea nr. 21/1996]; participă, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaŢii sau la orice alte forme de concurs de oferte [art. 5 alin. (1) lit. (f) din Legea nr. 21/1996]; elimină de pe piaţă alţi concurenţi, limitează sau împiedică accesul pe piaţă şi libertatea exercitării concurenţei de către alte întreprinderi, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare rezonabilă [art. 5 alin. (1) lit. (g) din Legea nr. 21/1996].

1.3. Exceptări de la principiul interzicerii înţelegerilor anticoncurenţiale

Condiţii pentru exceptarePot exista o serie de înţelegeri între întreprinderi care pot avea

efecte favorabile asupra concurenţei. Astfel, se impune acordarea unor exceptări individuale pentru înţelegerile care îndeplinesc o serie de condiţii: aă mai multe efecte pozitive decât negative; nu sunt încheiate între concurenți; sunt implicate întreprinderi care dețin numai o cotă mică de piață cumulată; sunt necesare pentru îmbunătățirea produselor sau a serviciilor, pentru dezvoltarea de noi produse sau identificarea unor modalități noi și îmbunătățite pentru a pune produsele la dispoziția consumatorilor.

Atunci când sunt îndeplinite aceste condiţii, înţelegerea este considerată legală, întrucât se presupune că va consolida concurenţa pe piaţa relevantă. Acest tip de înţelegere nu trebuie notificată Consiliului Concurenţei. Atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile, beneficiul exceptării pe categorii poate fi retras. La nivelul Uniunii Europene, Comisia Europeană poate retrage benefeciul exceptării, atunci când constată că un acord care face obiectul unui regulament de exceptare pe categorii, produce, în anumite situaţii, efecte incompatibile cu art. 101 alin. (3) TFUE. Dacă efectele se produc pe teritoriul unui stat membru, atunci autoritatea de concurenţă din statul respectiv poate să retragă beneficiul unui regulament de exceptare pe categorii în ceea ce priveşte teritoriul său sau o parte din acesta, în cazul în care prezintă toate caracteristicile unei pieţe geografice distincte. În caz de retragere, autoritatea care

12

face retragerea trebuie să demonstreze că înţelegerea încalcă prevederile art. 101 alin. (1) TFUE şi nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 101 alin. (3) TFUE.

Exceptările pe categoriiPotrivit legiuitorului român, categoriile de înţelegeri, decizii şi

practici concertate, exceptate, precum si condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii sunt cele stabilite în regulamentele Consiliului Uniunii Europene sau ale Comisiei Europene cu privire la aplicarea prevederilor art. 101 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene anumitor categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi sau practici concertate, denumite regulamente de exceptare pe categorii, care se aplică în mod corespunzător.

Regulamentul nr. 19/1956 al Consiliului din 2 martie 1964 a autorizat Comisia Europeană să declare, prin regulament, că art. 101 alin. (1) TFUE nu se aplică anumitor categorii de acorduri, şi anume acelora la care nu participă decât două întreprinderi şi care impun clauze de exclusivitate sau de limitare, în raport cu drepturi de proprietate industrială sau de know-how.

Regulamentele de exceptare sunt valabile pe o perioadă limitată, putând fi abrogate sau modificat în funcţie de schimbarea circumstanţelor care au condus la adoptarea acestuia.

Primul regulament de exceptare adoptat de către Comisia europeană viza acordurile de exclusivitate (Regulamentul nr. 67/67/CEE, care a fost înlocuit cu Regulamentul nr. 83/1983 privind acordurile de distribuţie exclusivă şi Regulamentul nr. 83/1984 privind acordurile de cumpărare exclusivă). Regulamentul nr. 2349/1984 privea acordurile de licenţă de brevete; Regulamentul nr. 4087/1988 asupra acordurilor de franciză; Regulamentul nr. 556/1989 asupra acordurilor de licenţă de know-how; Regulamentul nr. 24071996 asupra acordurilor de licenţă complexă.

Sancţionarea antantelorCa regulă generală, antantele sunt lovite de nulitate. Totuşi, cu

caracter excepţional, unele antante nu intră sub incidenţa art. 101 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi a art. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, atunci când acestea îndeplinesc cumulativ următoarele condiŢii:

contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelasi timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie ori practică concertată;

nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză.

Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 stabileşte regula conform căreia prevederile art. 5 alin. (1) nu se aplică în cazul înţelegerilor considerate a avea un impact minor asupra concurenŢei.

13

1.4. Studiu de cazHOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua) 24 septembrie 2009(*)„Recurs – Înțelegeri – Stabilirea de către anumite bănci austriece

a dobânzilor la credite și depozite – «Club Lombard» – Afectarea comerțului dintre statele membre – Stabilirea amenzilor – Succesiune de întreprinderi – Impact real asupra pieței – Punerea în aplicare a înțelegerii”

În cauzele conexate C-125/07 P, C-133/07 P, C-135/07 P și C-137/07 P, având ca obiect recursuri formulate în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introduse la 1, 2, 5 și, respectiv, 6 martie 2007, Erste      Group Bank AG, fostă Erste Bank der österreichischen Sparkassen AG (C-125/07 P), cu sediul în Viena (Austria), reprezentată de F. Montag, Rechtsanwalt, Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (C-133/07 P), cu sediul în Viena (Austria), reprezentată de S. Völcker și G. Terhorst, Rechtsanwälte, Bank Austria Creditanstalt AG (C-135/07 P), cu sediul în Viena (Austria), reprezentată de C. Zschocke și J. Beninca, Rechtsanwälte, Österreichische Volksbanken AG (C-137/07 P), cu sediul în Viena (Austria), reprezentată de A. Ablasser, R. Bierwagen și F. Neumayr, Rechtsanwälte.

Astfel, în anul 2002, un număr de 8 bănci austriece au fost sancționate de Comisia Europeană pentru practici de tip cartelar, contrare dreptului comunitar european al concurenței și al protecției consumatorului, practici prin care aceste bănci își fixau între ele condițiile de cost și își ordonau în mod concertat comportamentul pe piață în relațiile cu clientelă, inclusiv cu consumatorii. Printre altele, sancțiunea – deosebit de dură ca întindere – s-a aplicat pentru fixarea în mod coordonat a unor dobînzi la creditele de retail calculate după indicele de referință internă a băncii și a comisioanelor de administrare sau de risc care se adaugă dobînzii. Sancțiunea pecuniară, extrem de dură, a fost dublată de interdicția de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Decizia CE din 2002 a fost atacată la Tribunalul de primă instanță, care a respins contestația, iar hotarirea Tribunalului de primă instanță a fost atacată la CJUE cu recurs, care a respins recursul.

Unele dintre argumentele respingerii recursului sunt interesante. Astfel, după cum a constatat Curtea, „comportamentul anti-

concurențial al unei întreprinderi poate fi imputat altei întreprinderi atunci când aceasta nu și-a stabilit în mod autonom comportamentul pe piață, ci a aplicat, în esență, directivele emise de cea din urmă, având în vedere în special legăturile economice și juridice care le uneau. împrejurarea că o filială are o personalitate juridică distinctă nu este suficenta, așadar, pentru a înlătura posibilitatea de a imputa comportamentul său societății mamă (subl.n., Gh. P.)”. Acordurile de cartel s-au dovedit a fi metode bine venite pentru a combate concurența (denumită de băncile contestatare „distructiva,

14

acerba” dar care a fost calificată de Comisia Europeană, în decizia sa din 2002, ca fiind de fapt, liberă). Episoadele de concurență liberă obișnuiau să fie descrise de bănci ca „hiperactivitate.” Comisioanele, în acest context erau privite, nu ca un factor de concurență, ci ca pe o „oportunitate de venituri colective” („joint earnings opportunity”) ale băncilor ce făceau parte din cartel, în detrimentul consumatorilor. Curtea a reținut că astfel de repercursiuni asimetrice care au dus la câștiguri importante pentru bănci în detrimentul consumatorului necesitau o coordonare prealabilă între bănci. întârzierea coordonată a scăderii ratelor de credit, cumulată cu scăderea controlată a dobinzilor la depozite, a fost, deci, în opinia Curții, o „tinta declarată a tuturor reuniunilor comitetelor”. Avantajele obținute de bănci în detrimentul consumatorilor proveneau din micșorarea imediată și coordonată, pe toată rețeaua băncilor cartelare, a dobânzilor la depozite, fără să fie urmată de reducerea dobânzilor la credite; băncile erau de acord cu faptul că în cazul unei modificări a ratelor dobânzii ar fi obținut profit doar ca urmare a acestor mișcări “asimetrice” a ratelor dobânzii; prin amânări coordonate ale diminuării ratelor dobânzii la credite, băncile puțeau obține câștiguri importante de pe urmă dobânzilor, iar acesta era chiar obiectivul declarat al tuturor reuniunilor comitetelor în care se discutau modalitățile de executare a acordurilor cartelare; spre exemplu, într-un singur an, din iulie până în septembrie, băncile au redus în mod coordonat dobânzile depozitelor, păstrând neschimbate rațele de dobândă pentru împrumuturi; în același timp, au impus clienților, prin acte unilaterale, fără acordul clienților, dar în mod “consolidat”, adică, în mod concertat, creșterea comisioanelor (care nu erau decât dobânzi ascunse sub această denumire); Curtea mai reține că, în același an, din octombrie până în decembrie, se realizează creșterea concertată a dobânzilor împrumuturilor, cu evitarea concurenței prin ne-afișarea în reclame a ratelor de dobândă și confirmarea de comisioane minime aferente titlurilor de valoare; în anul următor, până în luna iunie, se hotărăște contramandarea ultimelor modificări ale dobânzilor de împrumut, se încheie un nou acord legat de noile dobânzi minime și se hotărăște introducerea unui comision minim de administrare. Curtea mai reține că obiectivul acestor acorduri era restricționarea și denaturarea concurenței între instituțiile participante. Aceste acorduri și măsurile de aplicare convenite urmau să permită băncilor să-și îmbunătățească profiturile; documentele strategice elaborate de băncile părți la acord sugerau limitarea și reducerea concurenței la un nivel “acceptabil”; războiul prețurilor, direct exploatabil de către concurenți, constituia o eroare care trebuia evitată împreună pentru viitor; printre măsurile care trebuiau luate în comun era prevăzută și introducerea de noi taxe și comisioane (precum comisioane de tratament, de tranzacție și de pază).

Criticile la adresa acestor bănci, a practicilor lor și chiar la adresa apărărilor pe care au înțeles să și le facă în față Comisiei și a Curții sunt foarte dure. Curtea reține că băncile consideră că ele au un rol special de jucat în economie și că, în contrast cu comportamentul altor întreprinderi din toate celelalte ramuri ale economiei, acțiunile lor „nu pot fi evaluate conform criteriilor obișnuite ale economiei de

15

piata”. Cu toate acestea, atât Comisia, cât și Curtea au refuzat acest argument care pretindea un tratament diferențiat al băncilor din perspectivă regulilor de concurență și de protecția conusumatorilor instituite la nivel de drept comunitar European. Cele două instituții comunitare au reținut că serviciile bancare au o importanță vitală atât pentru consumatori, cât și pentru comercianți și, prin urmare, pentru întreaga economie. Într-un sector atât de important ca cel al activității financiare și bancare, cartelurile, mai ales cele de natura rețelei Lombard, cu un caracter atât de general și instituționalizat, nu pot fi tolerate. Dimpotrivă, Comisia consideră – și Curtea reține că fiind întemeiat acest considerent – că ineficiența managementului unei companii nu poate constitui o scuză căci, în asemenea situații, companiile trebuie, mai degrabă, să caute independent metode care să își îmbunătățească profitabilitatea decât să adere la acorduri cartelare restrictive de concurență, care sunt inadmisibile chiar dacă acele companii nu obțin profit din aceste activități anti-concurențiale. În stabilirea sancțiunilor pentru asfel de practici ilegale nu se poate ține cont de poziția slabă sau ineficiența întreprinderii, căci a acorda o astfel de clemență unei astfel de întreprinderi ar însemna să se avantajeze o companie mai puțin adaptată la condițiile de piață. în plus, caracteristica unei piețe competitive presupune faptul că nu toate companiile vor obține profituri din capitalul investit și că acele companii cu management slab nu vor fi capabile să își mențină poziția pe piață, locul lor fiind luat de întreprinderile eficiente. Cartelurile întârzie restructurarea ofertei de pe piață, care presupune ca la un moment dat întreprinderile neprofitabile să părăsească piață, iar cele profitabile să își consolideze poziția. “Nu există circumstanțe atenuante în acest caz”, au reținut, deopotrivă, Comisia și Curtea .

Curtea a reținut că, pentru ca o practică de genul celei desfășurate concertat de băncile acuzate să fie sub incidența art. 81(1) din Tratatul CE ca practică anti-concurențială interzisă, este suficient ca un competitor, prin intermediul declarației sale de intenție, să elimine sau să reducă substanțial incertitudinea legată de comportamentul pe care piață îl așteaptă de la el, acest aspect fiind îndeplinit chiar dacă declarația sa de intenție se dovedește, în final, a fi incorectă în totalitate. Prin schimbul regulat, instituționalizat și cuprinzător de informații, băncile părtașe au dezvoltat un nivel foarte înalt de înțelegere și încredere reciprocă și, cel puțin în mod condiționat și parțial, au încheiat acordul cu privire la comportamentul prezent și viitor pe piață, eliminând sistematic în acest fel sau cel puțin reducând considerabil, orice incertitudine în ceea ce privește comportamentul concurențial al altor bănci. Așadar, în jocul concurenței cu alte bănci, orice risc de hazard era eliminat, ceea ce, în opinia mea, înseamnă că băncile cartelare își pusese în mînă toate cărțile cîștigătoare și își asigurase și cîțiva ași în mînecă. Comisia Europeană ne spune și Curtea de Justiție ne confirmă, deci, că nu se poate cîștiga mereu și nu se poate cîștiga trișând.

De altfel, în relațiile cu clienții, ideea de negociere a condițiilor de afaceri era făcută rizibilă, întrucît, așa cum constată și Curtea de Justiție, majorările sau scăderile ratelor de dobândă erau de fapt negociate între băncile parte la acordul cartelar și nu în relațiile cu

16

clienții. Acestora doar li se notifica modificările decise în cadrul cartelului, fără să existe vreo posibilitate de negociere reală și regula impunerii în contra clienților, prin acte unilaterale ale băncii, a unor decizii pe care bancă le negociase din timp cu băncile partenere în cartel se aplică nu numai dobânzilor, ci și oricărui tip de comisioane, standardelor comune de calcul sau reclamelor asupra ratelor dobânzilor. Este deci, evident, că înțelegerile au avut ca obiect și ca efect producerea sau menținerea, prin intermediul unui comportament monopolist colectiv de stabilire a prețurilor, a unei creșteri exagerate a prețurilor și, în consecință, a profiturilor băncilor cartelare. În același timp, înțelegerile au conservat un mediu vădit ineficient al pieței . Interesant este modul in care Comisia Europeana a respins unele dintre apararile bancilor acuzate, considerind ca incercarea de “convingere” a Comisiei de nevinovatia bancilor acuzate este o “umilinta” pe care Comisia nu o poate accepta. Comisia, practic, a refuzat sa fie considerata naiva. Astfel, bancile au negat existenta vinovatiei lor, sustinind ca nu au putut cunoaste faptul ca practicile in care s-au angajat erau de natura sa incalce dreptul european al concurentei. In plus, bancile acuzate au mai sustinut si ca:

a) practicile au fost aprobate si sprijinite de Banca Nationala austriaca, si au reprezentat pur si simplu un produs al politicii austriece tipice a acordurilor;

b) pana la 1 ianuarie 2000, dreptul concurential austriac nu a interzis in mod expres practicile restrictive (Verhaltenskartelle);

c) existenta Clubului Lombard era un fapt notoriu si nu au fost luate masuri impotriva lui de catre autoritatile austriece;

d) practica administrativa a Comisiei in legatura cu acordurile privind rata dobanzilor, si, prin urmare, pozitia acesteia legata de aceasta problema, a fost neclara;

e) Austria este un membru recent al Comunitatii si este inca necunoscatoare a dreptului comunitar;

si f) nu au putut cunoaste faptul ca acordurile ar putea afecta comertul dintre statele membre. Prin urmare, bancile acuzate au sustinut ca eroarea referitoare la ilegalitatea acordurilor era inevitabila. Comisia, respingind aceste aparari arogante si naïve, in acelasi timp, a retinut ca, prin natura lor, acordurile privind preturile constituie incalcari serioase ale art 81(1) din Tratatul instituind Comunitatile Europene si ca nu se pot lua in considerare doar circumstantele specific austriece, ci si contextul general al incalcarii, in special daca este vorba despre o incalcare evidenta cu un caracter vatamator specific cum sunt acordurile de preturi pe plan orizontal. De altfel, Comisia a retinut ca nu ar fi normal sa se reduca importanta in sistem a bancilor acuzate, intrucit acestea au avut o contributie esentiala la eficienta retelei cartelare prin sistemul intern de comunicatii. Aceste banci nu si-au reprezentat doar interesele proprii, ci si pe cele ale grupului si erau privite ca reprezentanti ai acestor grupuri de catre celelalte parti la cartel.

În final, Curtea, respingind recursul, a constatat că s-a încălcat art. 81(1) al Tratatului CE prin participarea la acordurile și practicile concertate legate de prețuri, comisioane și publicitate, cu scopul restrângerii concurenței pe piață produselor și serviciilor bancare din

17

Austria, iar băncile acuzate au fost obligate să înceteze imediat practicarea acestui model ilegal de business pretutindeni în interiorul Uniunii Europene.

Din păcate, trei dintre acestea bănci austriece au exportat acest model ilegal de business şi în România.

2.Abuzul de poziţie dominantă

2.1. Aspecte generaleArt. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

interzice abuzul de poziţie dominantă. Dispoziţiile referitoare la abuzul de poziţie dominantă cuprinse în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 interzic folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia.

Conceptul de poziţie dominantă a fost definit de Curtea Europeană de Justiţie ca fiind o poziţie de putere economică de care se bucură un agent economic şi care îi permite să afecteze concurenţa pe o piaţă relevantă prin capacitatea pe care o are de a se comporta independent de concurenţii şi cumpărătorii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatorii finali ai produsului respectiv. Practica abuzului de poziţie dominantă poate fi caracterizată ca fiind o activitate concurenţială unilaterală, spre deosebire de practicile reglementate de art. 101 din Tratat.

Din interpretarea art. 102 din Tratat şi a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, putem deduce că poziţia dominată poate aparţine unui singur operator economic sau mai multora.

Distingem astfel între o dominaţie individuală şi una colectivă.Dominaţia individuală aparţine unui singur operator economic,

aflat de regulă, în situaţie de monopol, cea individuală fiind cel mai des întâlnită.

Poziţia dominantă colectivă presupune ca operatorii economici vizaţi să constituie o entitate colectivă în raport cu competitorii lor. Aceasta poate fi dedusă din similaritatea structurii costurilor agenţilor economici dominanţi, transparenţa pieţei, preţuri fixe, bariere înalte la intrare, putere redusă de negociere din partea consumatorilor. Cu privire la abuzul de poziţie dominantă, Comisia Europeană a emis un document intitulat Orientări privind priorităţile Comisiei în aplicarea art. 82 din Tratatul CE la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante. Scopul elaborării acestui document constă în interzicerea abuzurilor comise de o întreprindere care deţine o poziţie dominantă. În acest sens, Comisia Europeană îsi va orienta acţiunea pentru a se asigura că pieţele funcţionează în mod corespunzător, iar consumatorii beneficiază de pe urma eficienţei şi productivităţii concurenţei efective între întreprinderi.

2.2. Criterii de identificare a poziţiei dominanteExistenţa unei poziţii dominante decurge, de regulă, din

deţinerea unei cote mari de piaţă, pe o perioadă îndelungată.Pentru a analiza dacă un operator economic deţine o poziţie

dominantă, se analizează constrângerile cu care se confruntă în raport 18

cu posibilitatea de a se comporta independent pe piaţă. Cotele de piaţă deţinute de concurenţi sunt un indiciu al presiunii concurenţiale cu care se confruntă un agent economic pe o piaţă. Totodată, trebuie evaluată si poziţia deţinută de concurenţi, precum si modul în care au evoluat cotele de piaţă ale acestora.

Astfel, în cauza Hoffmann-La Roche, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că o poziţie dominantă se determină în funcţie de relaţia dintre cotele de piaţă ale operatorului economic în cauză si ale concurenţilor săi mai importanţi, de avantajul tehnologic de care beneficiază un operator economic faţă de concurenţii săi sau de existenţa unei reţele foarte dezvoltate de vânzări si absenţa concurenţei potenţiale. Primul criteriu permite evaluarea puterii concurenţiale a agentului economic în discuţie, iar cel de al doilea si al treilea evidenţiază avantajele sale comerciale.

În lipsa unor elemente pe baza cărora să fie analizată situaţia unui operator economic, poziţia dominantă este prezumată automat, atât timp cât cota de piaţă este de 70%- 80% pe o perioadă de timp îndelungată (Hotărârea CurŢii (camera a cincea) din data de 3 iulie 1991, Cauza C-62/86, AKZO Chemie BV împotriva Comisiei Comunităţilor Europene). În dreptul nostru, se prezumă că una sau mai multe întreprinderi nu se află în această situaţie atunci când cota sau cotele cumulate pe piaţa relevantă, înregistrate în perioada supusă analizei, nu depăsesc 40% [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996].

Pe lângă cota de piaţă, Comisia Europeană face trimitere în Documentul de orientare la alte trei criterii cu ajutorul cărora se poate identifica dacă o întreprindere deţine sau nu o poziţie dominantă, si anume poziţia pe piaţă a concurenţilor, barierele la intrarea pe piaţă, pentru a identifica potenţialele noi intrări si posibilele extinderi si puterea de cumpărare a clienţilor.

2.3. Abuzul de poziţie dominantăCurtea Europeană de Justiţie a definit noţiunea de abuz tot în

cauza Hoffmann-La Roche ca fiind un concept obiectiv referitor la comportamentul unui agent economic aflat într-o poziţie dominantă, care îi permite să influenţeze structura pieţei pe care gradul de concurenţă este redus ca urmare a prezenţei agentului economic în cauză si care, recurgând la alte metode decât cele care condiţionează concurenţa normală, are ca efect împiedicarea menţinerii gradului de concurenţă existent pe piaţă sau împiedicarea cresterii concurenţei.

Abuzul de poziţie dominantă se poate înfăţisa într-o mare varietate de forme, cum ar fi: impunerea, directă sau indirectă, de preţuri sau condiţii comerciale incorecte; adoptarea unor măsuri vizând limitarea producţiei, a pieţei sau a dezvoltării tehnologice în detrimentul consumatorilor; efectuarea unor tranzacţii echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite; constrângerea celorlaltor părţi contractante să accepte obligaţii suplimentare care nu au făcut obiectul contractului.

Pentru a putea preveni si combate toate formele abuzului de poziţie dominantă, legislaţia comunitară si cea naţională exemplifică doar unele dintre comportamentele care pot fi calificate drept abuz de poziţie dominantă.

19

Astfel, un prim exemplu oferit de art. 102 alin. (2) lit. (a) din Tratatul privindfuncţionarea Uniunii Europene se referă la impunerea, în mod direct sau indirect, a unor preţuri inechitabile de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare.

Art. 6 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 21/1996 completează textul art. 102 alin. (2) lit. (a) din Tratat cu refuzul de a trata cu anumiţi furnizori ori beneficiari.

În jurisprudenţa comunitară, două cazuri relevante ne reţin atenţia. Unul dintre ele este cazul United Brands. Compania a abuzat de poziţia sa dominantă pe piaţa bananelor si a refuzat să mai furnizeze bananele Chiquita distribuitorului său danez Oelsen, motivat de faptul că acesta din urmă a luat parte la campania de promovarea unui concurent care furniza bananele Dole. Curtea Europeană de Justiţie a aplicat sancţiuni în cauză pentru încălcarea art. 82 (actualmente art. 102) din Tratat.

Un alt caz este cel al unicul producător de sfeclă de zahăr din Irlanda si Irlanda de Nord, Irish Sugar, compania a scăzut preţurile clienţilor identificaţi drept vulnerabili la importuri, ca urmare a cresterii importurilor, cu scopul de a elimina concurenţa.

De regulă, companiile acuzate de abuz de poziţie dominantă pentru aplicarea unor politici comerciale diferenţiate se apără susţinând că acţiunile lor reprezintă doar un răspuns la comportamentul competitorilor de pe piaţă.

Alte forme pe care le poate îmbrăca abuzul de poziţie dominantă exemplificate de legiuitor sunt:

impunerea, în mod direct sau indirect, a unor preţuri inechitabile de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare si refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari [lit. (a) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene si a art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996];

limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor [lit. (b) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene si a art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996];

aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei un dezavantaj concurenţial [lit. (c) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene si a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996];

condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte [lit. (d) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene si a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996];

practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni [art. 6 alin. (1) lit. (e) din Legea nr. 21/1996].

20

exploatarea stării de dependenţă în care se găseste o altă întreprindere faţă de o asemenea întreprindere sau întreprinderi si care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum si ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate [art. 6 alin. (1) lit. (f) din Legea nr. 21/1996].

2.4. Sancţionarea abuzului de poziţie dominantăDeţinerea unei poziţii dominante pe o piaţă nu este sancţionată.

Potrivit art. 51 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 21/1997, abuzul de poziţie dominantă constituie contravenţie si se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării. Consiliul Concurenţei a adoptat Ordinul nr. 420 din 2 septembrie 2010 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din Legea nr. 21/1996.

În anul 2004, Comisia Europeană a aplicat cea mai mare amendă (497 milioane de euro) pentru abuz de poziţie dominantă companiei Microsoft.

2.5. Studiu de cazCazul: Continental Can vs. Comisia, nr.6\72, 21 februarie

1973

Situaţia de faptSocietatea Continental Can solicită anularea deciziei Comisiei

prin care s-a constatat violarea articolului 82 din Tratat, referitor la abuzul de poziţie dominantă, de către societatea menţionată, prin achiziţionarea printr-un intermediar a 80% din acţiunile şi obligaţiile unei societăţi concurente.

Dreptul aplicabil Articolul 821 TCE: abuzul de poziţie dominantă.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

1 „Este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care afectează sau riscă să afecteze comerţul dintre statele membre, exploatarea abuzivă de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia.

Aceste practici abuzive pot să fie, în special, următoarele:a. fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii ale vânzării;b. limitarea producţiei, desfacerii de mărfuri, dezvoltării tehnice sau

investiţiilor;c. aplicarea partenerilor comerciali de condiţii inegale pentru prestaţii

echivalente;d. condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”

21

1. Pentru a contraveni prevederilor Tratatului, o poziţie dominantă trebuie exploatată abuziv, deci nu este ilicită prin simpla sa existenţă. Enumerarea din alineatul 2 al articolului 82 nu este limitativă. Contravin regulilor concurenţei atât practicile susceptibile să provoace un prejudiciu imediat consumatorilor, dar şi cele care le cauzează acestora un prejudiciu prin atingerea adusă structurilor de concurenţă efectivă.

2. Constituie abuz de poziţie dominantă consolidarea poziţiei pe piaţă a unei întreprinderi aflate deja în poziţie dominantă, astfel încât gradul de dominaţie atins limitează substanţial concurenţa, adică nu lasă să subziste pe piaţă decât întreprinderi dependente în comportamentul lor concurenţial de întreprinderea dominantă.

EvaluareAceastă decizie constituie una dintre contribuţiile jurisprudenţiale

cele mai importante la interpretarea articolului 82 TCE, articol care implică din partea judecătorului comunitar o dublă activitate de interpretare: pe de o parte, determinarea noţiunii de poziţie dominantă şi, pe de altă parte, caracterizarea abuzului de poziţie dominantă nu numai în funcţie de elementele enumerate în acest articol, care nu sunt limitativ prevăzute, ci printr-un examen de la caz la caz.

3. Ajutoarele de stat

3.1. Aspecte generaleConcurenţa pe piaţa unică a Uniunii Europene poate fi

distorsionată şi prin susţinerea de către state a unor întreprinderi sau ramuri ale industriei prin acordarea de ajutoare. Linia de demarcaţie dintre ajutoarele de stat, impozitarea discriminatorie sau alte măsuri cu efect echivalent este de multe ori foarte fină. Desi sunt incluse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în capitolul privind concurenţa, dispoziţiile referitoare la ajutoarele de stat sunt în strânsă legătură cu prevederile privind libera circulaţie a produselor si serviciilor.

Ajutoarele de stat sunt tipuri de facilităţi care sunt acordate de stat sau entităţi publice sub formă de subvenţii, împrumuturi, reduceri de impozite sau exonerări fiscale.

La nivel comunitar, acestea sunt reglementate de art. 107- art. 109 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prevederile Tratatului au fost completate de legislaţia secundară. De asemenea, practica comunitară referitoare la ajutoarele de stat are un rol deosebit de important în interpretarea textelor legale.

Din perspectiva Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi a Acordului privind Subvenţiile şi Măsurile Compensatorii, interzicerea lor echivalează cu respectarea principiului interzicerii subvenţiei.

Pe plan intern, cadrul legal este asigurat de Legea nr. 137 din 17 mai 2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale îndomeniul ajutorului de stat. Scopul acestor reglementări este de a transpune dreptul intern prevederile art. 107- art. 109 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii

22

Europene (art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene) şi a legislaţiei secundare adoptate în bazaacestora.

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisia Europeană şi de Curtea de Justiţie într-un sens larg; el include şi noţiunea de subvenţii. Subvenţiile reglementate de G.A.T.T. şi Acordul privind Subvenţiile şi Măsurile Compensatorii se deosebesc de ajutorul de stat. În timp ce subvenţiile au rolul de a creşte nivelul competitivităţii unui operator economic din statul de export faţă de operatorul economic din statul de import, ajutorul de stat trebuie să readucă un operator economic sau o ramură a economiei aflaţi în dificultate la acelaşi nivel de competitivitate cu al celor care nu se confruntă cu probleme de ordin economic.

Potrivit Curţii Europene de Justiţie, ajutoarele de stat reprezintă avantaje consimţite de către autorităţile publice, care sub diverse forme, distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa şi favorizează anumite întreprinderi sau anumite producţii (Hotărârea Curţii din data de 2 iulie 1974, Cauza C-173/73, Italia v. Comisia).

3.2. Categorii de ajutoare de statÎn funcţie de efectele pe care le produc asupra concurenţei,

ajutoarele de stat sunt, ab initio, compatibile sau incompatibile cu piaţa comună.

Art. 107 alin (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene declară incompatibile cu piaţa comună ajutoarele care îndeplinesc o serie de condiţii:

_ sunt acordate de către stat sau din resursele statului, sub orice formă;

_ favorizează anumite întreprinderi sau sectoare de producţie;_ denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa;_ afectează schimburile comerciale dintre statele membre.Ajutoarele de stat pot să provină de la orice autoritate a statului,

centrală, regională sau locală, dar şi de la un organism public sau privat care administrează resursele statului.

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a calificat drept resurse de stat şi fondurile europene sau fondurile organismelor de protecţie socială. Cea mai uzuală formă de ajutor de stat o constituie subvenţiile.

Ajutorul de stat este interzis în măsura în care conferă, în mod selectiv, avantaje economice întreprinderilor sau sectoarelor de producţie. Avantajul la care face referire textul de lege este avantajul economic pe care întreprinderea beneficiară nu l-ar fi obţinut în condiţii normale de piaţă.

Avantajele pot îmbrăca forma avantajelor fiscale (subvenţii la export), economice (ajutoare acordate pentru îmbunătăţirea procesului de producţie) sau financiare (credite fără dobândă sau cu dobândă redusă, reducerea impozitului, reducerea T.V.A.-ului). Avantajul poate fi total sau parţial, actual sau potenţial, direct sau indirect, temporar sau permanent.

Ajutorul de stat este ilicit în măsura în care favorizează un operator economic în defavoarea concurenţilor săi. Legiuitorul se preocupă îndeosebi de mediul concurenţial, care trebuie să fie unul normal, ferit de orice încercări de distorsionare. De aceea, chiar şi

23

numai ameninţarea cu denaturarea concurenţei situează ajutorul de stat în afara legii. Distorsionarea nu trebuie să fie semnificativă sau substanţială.

Direcţia Generală pentru Concurenţă a identificat cel puţin trei tipuri de denaturări ale concurenţei cauzate de ajutorul de stat. În primul rând, pe termen lung, ajutorul de stat poate avea efecte dinamice asupra stimulului de a investi şi intra în concurenţă. În al doilea rând,pot afecta concurenţa pe piaţa produselor şi pot provoca reacţii diferite din partea concurenţilor, în funţie de circumstanţe. În al treilea rând, poate leza concurenţa pe pieţele factorilor de producţie, în special în ceea ce priveşte locul investiţiei. Aceste denaturări ale Concurenţei afectează repartizarea activităţilor economice între sectoare de activitate şi între statele membre, prejudiciind piaţa internă, afectând comerţul şi dezechilibrând alocarea eficientă a activităţilor dincolo de graniţele naţionale.

Pentru ca ajutorul de stat să afecteze comerţul între statele membre, efectele sale trebuie să se extindă în afara graniţelor statului în care a fost acordat. În principiu, este cazul întreprinderilor beneficiare care îşi exportă producţia. Premisa acestei condiţii este ca la data acordării lui să existe deja relaţii comerciale între statele membre. Ajutoarelor de stat cu efecte locale, regionale sau naţionale le lipseşte caracterul comunitar si pot fi astfel exceptate de la aplicarea art. 107 alin. (1) din Tratat.

În doctrină a fost remarcat faptul că un ajutor de stat care îndeplineste toate condiţiile prevăzute în art. 107 alin. (1) din Tratat poate să fie totuşi realizat dacă se încadrează în vreuna din situaţiile prevăzute în alin. (2) sau (3).

Unele ajutoare de stat sunt compatibile, de plin drept, cu piaţa comună. Potrivit art. 107 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, aceste ajutoare pot îmbrăca diverse forme:

● ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali,dacă sunt acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor;

● ajutoarele destinate reparării pagubelor produse de calamităţile naturale sau de alte evenimente extraordinare;

● ajutoarele acordate anumitor regiuni din Germania, afectate de divizarea Germaniei (după reunificarea acesteia).

În art. 107 alin. (3) din Tratat sunt enumerate alte categorii de ajutoare de stat, care, spre deosebire de cele care fac obiectul alin. (2), sunt supuse notificării si autorizării prealabile din partea Comisiei pentru a fi considerate compatibile. Acestea sunt:

◊ ajutoare destinate regiunilor care se confruntă cu situaţii deosebite privind nivelul de trai şi ocuparea forţei de muncă;

◊ ajutoarele destinate unor proiecte importante, de interes european comun;

◊ ajutoarele destinate să asigure dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice ale unui stat membru;

◊ ajutoarele destinate să promoveze cultura si conservarea patrimoniuluinaţional;

24

◊ orice alte categorii de ajutoarele stabilite prin decizie a Consiliului.

Acestora li se adaugă cele declarate compatibile cu piaţa internă de cătreComisie, la cererea unui stat membru, motivat de existenţa unor împrejurări excepţionale.

Analizarea compatibilităţii cu piaţa comună a unor măsuri de ajutor de stat sau a unei scheme de ajutor intră în competenţa exclusivă a Comisiei, care acţionează sub controlul Curţii de Justiţie. Curtea de Justiţie a precizat că sunt considerate ajutoare de stat incompatibile cu piaţa comună acordarea de subsidii la import şi export, scutiri sau reduceri de taxe fiscale sau sociale, garanţii de credite, preluarea numitor creanţe de către stat, convertirea în acţiuni sau obligaţiuni a datoriilor societăţii, ori stingerea datoriilor către furnizorii de utilităţi.

De la regulile înscrise în art. 108 alin. (3) derogă ajutoarele existente si cele exceptate de la notificare. Cu privire la ajutoarele exceptate de la notificare, Comisia Europeană a adoptat Regulamentul (CE) nr. 800/2008 din 6 august 2008 prin care a stabilit 27 de tipuri de ajutor pe care statele membre le pot acorda.

Prin urmare, putem distinge între ajutoare de stat care trebuie aprobate de către Comisia Europeană, cele care trebuie numai anunţate Comisiei Europene, aceasta fiind informată şi cele de minimus care nu au nevoie de aprobare si nici nu se comunică Comisiei Europene.

3.3. Monitorizarea ajutoarelor de statComisia Europeană veghează şi monitorizează permanent

ajutoarele de stat existente.Atunci când constată că un ajutor este incompatibil cu piaţa

internă sau că este abuziv, va impune statului care l-a acordat să îl anuleze sau să îl modifice. Dacă statul refuză să respecte decizia Comisiei, aceasta poate să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie.

În legislaţia noastră, ajutoarele de stat sunt în acord cu reglementările europene.

Consiliul Concurenţei este autoritatea care reprezintă România în faţa Comisiei Europene în cadrul procedurilor comunitare privind ajutoarele de stat. În acest sens, Consiliul Concurenţei transmite Comisiei Europene notificările, informările şi raportările întocmite.

Notificările privind măsurile de ajutor de stat şi informările privind pe cele care sunt exceptate de la obligaţia de notificare se transmit Consiliului Concurenţei, care emite un aviz.

Consiliul Concurenţei transmite notificarea sau informarea Comisiei Europene, de îndată, în forma avizată, după comunicarea avizului către solicitant. Consiliul Concurenţei informează solicitanţii ajutorului de stat cu privire la deciziile adoptate de Comisia Europeană. Totodată, monitorizează acordarea acestora, întocmeşte inventarul lor, organizează registrul ajutoarelor de stat si elaborează raportul anual al celor acordate în România.

În situaţiile în care Comisia Europeană decide că ajutorul de stat acordat trebuie rambursat sau recuperat, Consiliul Concurenţei va

25

trimite furnizorului o copie a deciziei Comisiei. Dacă beneficiarul nu-l rambursează, furnizorul se poate adresa Curţii de Apel Bucureşti pentru a dispune anularea actului prin care a fost acordat ajutorul de stat.

3.4. Studiu de caz

Cazul: Enirisorse SpA/ ministerul Finaţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie 2003

Situaţia de faptÎn 1967 au fost înfiinţate, în anumite porturi, de către

Ministerul Marieni Mărfuri din Italia, instituţii publice (Aziende dei mezzi meccanici e dei magazzini) însărcinate cu administrarea echipamentelor mecanice şi a spaţiilor de stocare ale statului destinate traficului de mărfuri.

Din 1974, în toate porturile Italiei este percepută o taxă pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor transportate pe mare, taxă vărsată la Trezoreria publică.

Cuantumul taxei este determinat pentru fiecare port prin decret al Preşedintelui, 2/3 din veniturile din aceste taxe fiind repartizate acelor instituţii, pentru îndeplinirea sarcinilor lor şi o treime revine statului.

Societatea Enirisorse a efectuat, prin mijloace proprii, operaţii de încărcare şi descărcare a mărfurilor naţionale şi străine în portul Cagliari, fără a utiliza serviciile instituţiei Ministerului Marinei ce opera în acest port. Considerând că acea taxă, pe care ar trebui să o plătească şi în cazul în care nu beneficiază de serviciile instituţiei publice, reprezintă un ajutor de stat pentru acele instituţii, societatea Enirisorse a refuzat să o plătească.

În consecinţă Curtea de Casaţie s-a adresat Curţii Europene de Justiţie, prin recurs prealabil pentru a afla dacă regimul italian este contrar dreptului comunitar.

Dreptul aplicabilArticolul 87 TCE, referitor la ajutoarele acordate de către

stat

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că, pentru a fi calificat drept ajutor de stat,

intervenţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:1. să provină din resursele statului2. să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre3. să favorizeze direct sau indirect o întreprindere4. să afecteze/să ameninţe libera concurenţă.

Procentul acordat instituţiilor portuare din taxa cerută pentru transporturile de mărfuri, provine de la bugetul de stat şi această indemnizaţie ar putea afecta schimburile intracomunitare, pentru că

26

este destinată unei întreprinderi stabilite într-un port pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor.

Pentru ca intervenţia statului să nu fie considerată un avantaj, trebuie să reprezinte o compensaţie pentru îndeplinirea unei obligaţii de serviciu public, clar stabilite iar parametrii de calcul trebuie să fie stabiliţi în prealabil, în mod obiectiv şi transparent.

Curtea precizează în primul rând că exploatarea unui port comercial nu antrenează în mod automat îndeplinirea unei obligaţii legate de un serviciu public.

În consecinţă instituţiile portuare trebuie să demonstreze că au în sarcină o obligaţie de serviciu public şi că sumele care le sunt atribuite constituie o compensaţie pentru îndeplinirea unei asemenea obligaţii, pentru ca banii ce le sunt alocaţi să nu fie consideraţi o formă de ajutor de stat.

Curtea a arătat că Tratatul interzice orice ajutor care a fost acordat fără o prealabilă notificare, judeătorul naţional trebuind să ia orice măsură necesară pentru a împiedica atât perceperea unei părţi din taxă cât şi atribuirea ei beneficiarilor. Curtea precizează că, în cazul în care se va hotărî că instituţiile respective au beneficiat de un ajutor de stat, va fi considerată ilegală doar partea din taxa portuară ce era atribuită întreprinderile beneficiare (restul de taxă, vărsat la bugetul de stat nu este afectat)

Evaluare

a) România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte articolului 87 TCE. Astfel, legislaţia internă referitoare la ajutoarele de stat va trebui să transpună condiţiile reluate în hotărârea Curţii: a) să provină din resursele statului; b) să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre; c) să favorizeze direct sau indirect o întreprindere; d) să afecteze/să ameninţe libera concurenţă.

Totodată, regulile procedurale aferente relgementării ajutorului de stat vor trebui să conţină prevederi în sensul că sarcina probării faptului că o anumită indemnizaţie primită de la stat nu este un ajutor de stat, aparţine întreprinderilor beneficiare.

De asemenea autorităţile statale competente trebuie să demonstreze că este vorba compensaţii pentru prestaţii efectuate în scopul de a îndeplini o obligaţie de serviciu public.

b) Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat a fost modificată prin Legea nr. 603/2003, prin care a fost preluată definiţia ajutorului de stat conţinută de articolul 87 TCE – fiind extinsă piaţa relevantă la totalitatea statelor membre ale Uniunii Europene.

În acest context, va trebui totuşi examinat textul acestei legi, pentru a observa dacă sunt satisfăcute şi cele două criterii suplimentare reţinute prin Hotărârea Curţii: sarcina probei caracterului licit al ajutorului de stat – condiţie îndeplinită, în principiu, în condiţiile articolului 5 din Lege care menţionează că orice ajutor de stat trebuie autorizat prealabil;

27

necesitatea acordării ajutorului ca o contraprestaţie pentru un serviciu realizat.

5. Perspective

Comisia Europeană dorește să mobilizeze instrumentele și expertiza de piață existente în domeniul concurenței, astfel încât acestea să contribuie la agenda UE privind creșterea și locurile de muncă, inclusiv în sectoare precum piața internă digitală, serviciile financiare, politica energetică, politica industrială și lupta împotriva evaziunii fiscale.

În acest context, va fi important să menținem o abordare economică și juridică la evaluarea aspectelor legate de concurență și să dezvoltăm în continuare monitorizarea pieței, pentru a sprijini activitățile mai ample ale Comisiei.

Comisia va urmări în continuare aplicarea efectivă a normelor de concurență în domeniile antitrust, carteluri, fuziuni și ajutor de stat, menținând instrumentele concurenței aliniate la evoluțiile pieței și, în același timp, promovând o cultură a concurenței în UE și în lume. Comisia va promova cooperarea internațională cu alte autorități în materie de concurență din întreaga lume.

28