3.Bazele politico - economice ale construcţiei Europene.

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului.

Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii crestine – bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana.

Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea Imperiului Franc astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Plesuv.

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii. Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere .În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini.Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati.

Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin sub titlu „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte crestin”. Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice. William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al sau „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei” (1963) o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi – incontestabila atingere a suveranitatilor – si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul „Proiectul pentru a face pacea permanenta în Europa” (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat european care ar avea competente legislative si judiciare .

În al sau „Plan al unei paci universale si eterne”, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere „avize” si sa emita „opinii” în probleme de interes comun… presupunându-se ca opinia publica internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste „avize” în realitate.Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.J. J. Rousseau vedea o „republica europeana” numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor „lacoma si belicoasa” iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte .Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului „un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a mentine ordinea si libertatea”.

5. . Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA)

Incepând cu 1955 a avut loc relansarea construcţiei europene, fîind lansate mai multe iniţiative.Conferinţa miniştrilor de exteme ai statelor CECA de la Messina din 1 iunie 1955 a decis examinarea

modalităţilor unei integrări sectoriale dorită de Franţa şi a unei integrări generale, pentru care optau celelalte ţări membre. Un comitet de delegaţi guvemamentali asistaţi de experţi sub preşedinţia unei personalităţi politice - care a fost Paul-Henri Spaak a primit misiunea de a pregăti un raport în această privinţă. Raportul elaborat de Comitet a ajuns la concluzia creârii unei pieţe comune generale cum şi a stabilirii unei comunităţi a energiei atomice, s-a ajuns la semnarea la Roma, la 25 martie 1957 de către statele CECA a două tratate:

Astfel Tratatul naiaiul instituind Comunitatea Economică Europeanâ (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, denumitâ şi Euratom). In acelaşi timp cu semnarea tratatelor a fost adoptată "Convenţia relativă la unele Instituţii Comune Comunităţilor Europene".

Tratatele de la Roma au fost completate cu protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 relative la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de Justiţie a Comunităţii Economice şi Euroatom.

După ratificarea lor în ţările membre, Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

Spre deosebire de celelalte două Comunităţi, ce vizează sectoare limitate, deşi foarte importante, ale economiei, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre. Prin crearea Comunitâţii economice europene se avea în vedere mai ales transformarea condiţiilor economice ale schimburilor şi prin urmare ale producţiei pe teritoriul Comunităţii.

Crearea Comunitâţii consacrată energiei atomice urmăreşte scopul definit la art. 1 din Tratat şi anume acela de a contribui, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă m satele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.

Astfel, la 1 ianuarie 1958 existau trei Comunităţi distincte, bazate pe tratate constitutive proprii. Dar cele trei Comunităţi au fost create pentru realizarea aceloraşi obiective fundamentale; construirea unei "Europe organizate", a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea printr-un efort comun a progresului economic şi social al statelor membre.

Comunităţile europene apar deci ca o unitate restrânsâ (deşi deschisâ aderârii altor state), dar organizată, supusâ unor instituţii comune. Desigur, organele comune nu-şi exercitâ competenţele decât în domeniul economic, dar în acesta ele dispun adesea de o adevăratâ putere de decizie.

Originalitatea acestui model de integrare a constat tocmai în faptul că acordul de tip comunitar este însoţit de instituţii şi mecanisme proprii de naturâ sâ-1 completeze, să-1 corecteze şi să-1 facâ sâ funcţioneze efectiv. Fiecare Comunitate dispune de mijlaocele de acţiune, de instrumente Juridice şi de o structură permiţându-I sâ-şi exercite propriile sale competenţe. Formula aleasă a fost djnamică şi a permis o importantă evoluţie aşa cum vom vedea ulterior.

7.Apartenenţa la Comunităţi şi obiectivele fundamentale ale Comunităţilor Europene.

Spre deosebire de unele organizaţii internaţionale (de exemplu Organizaţia Mondială a Sânătătţii) care admit membri plini şi membri cu drepturi restrânse (membri asociaţi), tratatele constitutive nu consacră existenţa membrilor cu statut special, ci numai calitatea de state membre, care beneficiază toate de aceleaşi drepturi şi obligaţii.

în această privinţă "Regimul special de asociere" prevâzut la articolul 131 din Tratatul CEE în beneficiul ţărilor şi teritoriilor ce întreţin relaţii speciale cu statele membre mi constituie o adevărată asociere, care ar comporta o participare specifică la instituţiile comunitare, ci mai degrabă o modalitate particulară de extindere teritorialâ a tratatului; tot astfel statele terţe care ar încheia un acord de asociere, pe baza articolului 238 din tratat, rămân în afara Comunităţii şi nu aparţin acesteia.

Cu toate aceste precizări, apartenenţa la Comunitâţi prezintâ două aspecte: aderarea la Comunităţi şi caracterul definitiv al apartenenţei la Comunitâţi.

5.1 Aderarea la ComunităţiCalitatea de stat membm nu este limitată la fondatori. Proiectul de integrare regională prezentat de Robert

Schuman se adresa tuturor statelor europene: pentru acele state care au considerat că nu era potrivit să participe împreună cu cei "Şase" la actele de constituire, tratatele le oferă, în termeni similari, posibilitatea de aderare (art.98 CECA, 237 CEE, 205 CEEA).

Ţinând seama de vocaţia continentală a Comunităţilor era deci noramal ca tratatele sâ organizeze regimul aderării pentru statele europene.

Pe lângă principiile generale privind condiţiile de foimă şi de procedură ale aderârii prevăzute în tratate, practica a degajat o serie de alte condiţii ca de exemplu; aderarea nu poate pune în pericol fundamentele Comunităţii; aderarea este în mod necesar progresivâ; aderarea presupune adaptâri ale tratatelor.

In alţi termeni, admiterea unui nou stat membru impune îara îndoială "adaptări" ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor, dar numai acele adaptări care sunt "necesare". In nici un caz adaptările nu ar putea să deschidă calea unei renegocieri de ansamblu a tratatelor. Această condiţie se exprimă în principiul acceptării "realizării comunitare" ("acquis communautaire"), ceea ce înseamnă că statele candidate trebuie, ca o condiţie a admiterii lor în Comunităţi, sâ accepte nu numai tratatele dar şi ansamblul actelor adoptate pe baza tratatelor şi, mai general, totalitatea operei legislative a instituţiilor comunitare.

Aceasta are drept corolar regula potrivit căreia soluţionarea eventualelor adaptări urmează să fie facută prin stabilirea unor măsuri tranzitorii care să excludă orice modificări a regulilor existente.

Tot din principiul acceptării "realizării comunitare" decurge şi obligaţia de a adera simultan la cele trei Comunităţi datorită strânsei îmbinări a competenţelor lor şi a unităţii instituţiilor acestora.8

în sfârşit, acest principiu include şi o condiţie politică: prin preambulul Tratatului CEE, statele originare invită să se asocieze efortului lor şi celelalte popoare ale Europei "care împărtâşesc idealul lor", adică sunt "hotărâte să întârească menţinerea păcii şi a libertăţii".

5.2. Caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţia) Spre deosebire de statutul Consiliului Europei, de exemplu, tratatele comunitare nu prevâd că statele pe

care le regrupează pot să-şi piardă calitatea de membru: tratatele nu conţin nici un fel de dispoziţii privind dreptul la retragere nici procedura de excludere.

Se consideră că aceste omisiuni nu sunt deloc întâmplâtoare; fiind una din expresiile voinţei de a asigura permanenţa Comunităţilor şi combinat cu durata nelimitată a acestora, înseamnă că apartenenţa la Comunitâţi este definitivâ, angajamentul statelor membre având caracter irevocabil9.

b)Din punct de vedere politic însâ, această stabilitate rezultând, mai ales, din interdicţia juridica a unei retrageri unilaterale nu ar putea totuşi să fie supraestimată.

Mai întâi, întrucât, fară a se retrage în mod formal din Comunităţi, un stat membru poate în largă măsură să împiedice funcţionarea acestora - mai ales când se impune o colaborare strânsă - practicănd ceea ce se numeşte "politica scaunului gol10, adică refuzând să-şi ocupe locul în instituţiile respective şi în special în cadrul Consiliului.

De asemenea, un stat poate exercita o asemenea presiune din interior încât condiţiile participârii sale la Comunităţi trebuie să fie "renegociate"11.

în sfârşiL la limitâ, de comun acord, statele ar putea consimţi la retragerea unuia dintre ele. Retragerea Groenlandei12 demonstreazâ că o asemenea eventualitate nu este de neconceput nici din punct de vederejuridic şi nici politic.

9.Fuziunea instituţională în cadrul comunităţilor europene. Tratatul de la Bruxelles (1965).

În data de 8 aprilie 1965, la Bruxelles, a fost semnat Tratatul de Fuziune prin care s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru toate cele trei comunităţi europene.

Tratatul a intrat în vigoare cca. 2 ani mai târziu, la 1 iulie 1967[1].

Astfel, Înalta Autoritate - ca instituţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comisia – ca instituţie a Comunităţii Economice Europene şi Comisia prevăzută în Tratatul CEEA au încetat să mai funcţioneze paralel şi au fuzionat într-o Comisie unică. În mod similar s-a întâmplat şi cu cele trei Consilii, toate fuzionând într-un Consiliu unic.

După aceste evenimente, sistemul de instituţii comunitare se prezenta astfel:

-       un Consiliu, compus din câte un reprezentant membru al guvernului fiecărui stat parte, care dispunea de un secretariat;

-       o Comisie, compusă din membrii desemnaţi de guverne pentru o perioadă de patru ani;

-       Parlamentul European, compus din delegaţi ai parlamentelor naţionale, ca „reprezentanţi ai popoarelor”;

-       Curtea de Justiţie, instituţie jurisdicţională format din şapte judecători numiţi pe o perioadă de şase ani, de comun acord cu guvernele naţionale, reînnoiţi din trei în trei ani şi asistaţi de doi avocaţi generali.

În afara dispoziţiilor privind Consiliul şi Comisia, Tratatul de la Bruxelles mai conţine prevederi importante şi cu privire la Curtea de Conturi, ca organ auxiliar al Comunităţilor Europene creat prin„Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare a Tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi a Tratatului care a instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene”. Misiunea ei era aceea de a exercita controlul extern asupra tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor Europene ca şi asupra oricărui organism creat de către Comunităţile Europene cu excepţia celor excluse, eventual, de la un asemenea control.

10.Etapele extinderii şi procesul de constituire geografică a UE. Simbolurile UE. Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) şi constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfăşurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrării geografice fiind indicate mai jos: Membri fondatori: 1951 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie; A doua extindere: 1981 – Grecia; A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania; A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia; A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. 2007- Bulgaria RomaniaSimbolurile: Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza(unitate prin diversitate), cetatenia, moneda unica euro si Ziua Europei, 9 mai. (Art. I-8, Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa)

11.12.Aprofundarea şi lărgirea domeniului intervenţiei comunitare. Actul Unic European. Paralel cu progresele înregistrate în domeniul instituţional, o adâncire a Comunităţilor şi în domeniul economic se dovedea a fi o necesitate. Cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Haga din 1 şi 2 decembrie 1969, şefii de stat şi de guvem ai statelor membre vor recunoaşte că numai o adevărată uniune economică şi monetară ar putea să menţină coeziunea uniunii vamale ce constituie fundamentul CEE.

înţelegerea acestei exigenţe nu era desigur străină premiselor crizei economice mondiale.La 15 octombrie 1970, un comitet prezidat de Primul ministru luxemburghez Werner a prezentat un plan vizând constituirea în cursul unei perioade de zece ani a unei Uniuni economice şi monetare, printr-o unificare progresivă a politicilor economice naţionale şi crearea unei organizaţii monetare conducând în 1980 la o monedă comună.Adoptat şi apoi confîrmat de guvemele statelor membre în rezoluţiile din 22 martie 1971 şi din 21 martie 1972, acest proiect ambiţios nu a putut fi realizat decât într-o formă embrionară. Se poate totuşi considera că/prin crearea cu începere de la 13 martie 1979 a Sistemului monetar european (SME) din care, de această dată numai Marea Britanie a rămas în afară, uniunea economică şi monetarâ şi-a gâsit punctul de ancorare indispensabil dezvoltării sale.

Cu tot eşecul proiectului Uniunii economice şi monetare, bilanţul anilor 1970-1980 nu a fost totuşi negativ.Intr-un mod mai puţin ambiţios, vor fi realizate progrese în integrare prin dezvoltarea polincilor sectoriale.

Astfel. Comunitatea a reuşit să întărească un anumit număr de politici comune existente şi să lanseze politici noi sau realizate până atunci numai în mod timid.In acest sens. pe lângă politica socială, regională, energetică ce au fost dotate cu mijloace suplimeniare, incep să se concretizeze politici noi - politica industrială, ştiinţifică, tehnologică -, iar programe de protecţie a mediului şi a consumatorilor încep să fie elaborate, ceea ce a reprezenta: o aprofiiddare calitativă a acţiunii comunitare.II. Practic, încâ de la crearea Comunităţilor, problema extinderii unificării europene pe lângă domeniile (economic şi social) acoperite de tratatele comunitare nu a încetat să fie luată în considerare.Mult timp însă orice progres in aceastâ privinţă a fost firânat datorită deosebirilor de concepţie între Franţa pe de o parte şi partenerii sâi pe de altă parte. In timp ce aceştia din urmă considerau că modelul instituţiilor comunitare integrate se impunea în mod natural, Franţa, prin Generalul de Gaulle, susţinea soluţia unei cooperări între state de tip interguvernamental sau confederal.Astfel a eşuatînanii 1961-1962 "planul Fouchet" tinzând la crearea uniunii politice. III .La întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969, s-a admis în mod tacit că extinderea activităţilor comune pe lângă domeniul acoperit de tratate ar putea fi realizată prin cooperarea interguvemamentală. Comunicatul publicat la 2 decembrie 1969, la sfârşitul acestei conferinţe, exprima "caracterul ireversibil al operei realizată de Comunităţi" dar şi necesitatea de "a pregăti căile unei Europe unite". In această perspectivă, miniştrii afacerilor exteme ai celor Şase erau invitaţi să studieze "cea mai bunâ modalitate pentru a realiza progreseîndomeniul unificării politice".In cadrul misiunii ce le-a fost conferită, miniştrii au dat sarcină unui comitet prezidat de reprezentantul Belgiei să pregătească un proiect, proiect ce va fi cunoscut sub denumirea de "Raportul Davignon".Acest raport, aprobat de miniştrii Afacerilor exteme la Luxemburg, la 27 octombrie 1970, constata că "dezvoltările actuale ale Comunităţilor europene impun statelor membre să se doteze cu mijloace pentru a armoniza punctele lor de vedere în domeniul politicii intemaţionale" şi să definească metodele şi modalităţile cooperării politice europene. Se instituia, în acest scop, un mecanism de concertare destinat să asigure, prmtr-o informare şi consultări regulate, o mai bună înţelegere reciprocă a problemelor de politică internaţională, să întărească solidaritatea statelor "favorizând o armonizare a punctelor de vedere, concertarea atitudinilor şi ori de câte ori va apare posibil şi de dorit, acţiuni comune".

Cooperarea politică, deşi se situa în afara tratatelor comunitare, era "întemeiată pe apartenenţa la Comunitatea europeană" şi se extindea în mod automat la ţările aderente, facând parte integrantă din Europa comunitară.Intr-un asemenea context, decizia şefilor de stat şi de guvem, adoptată la întâlnirea la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974, de a se reuni de trei ori pe an în Consiliul european pentru a trata atăt probleme comunitare cât şi chestiuni de cooperare politică dovedea necesitatea de a asigura coerenţa între aceste două moduri de acţiune ca şi dimensiunea politică a Europei comunitare.

IV 0 astfel de abordare pragmatică nu excludea însă permanenţa ambiţiei de a conduce construcţia europeană spre o adevărată uniune politică.Incă de la reuniunea de la Paris din octombrie 1972, şefii de stat şi de guvem afirmau intenţia lor de a transforma, înainte de sfârşitul deceniului, ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune europeană. Declaraţia adoptată cu acest prilej nu preciza însă conţinutul Uniunii europene, limitându-se numai în a invita instituţiile Comunităţii să elaboreze rapoarte în legătură cu acest subiect. Ulterior, la întâlnirea la nivel înalt tot de la Paris din 1974, primului ministru belgian Leo Tindemans i s-a încredinţat sarcina de a elabora un raport de ansamblu asupra conţmutului Uniunii europene şi al mijloacelor pentru a-l realiza.Prezentat la 7 ianuarie 1976,acest raport cuprindea o serie de propuneri în vederea dezvoltării coeziunii inteme şi exteme a Europei comunitare, obiectiv a cârui realizare impunea mai întâi o întărire a instituţiilor Comunităţii (alegerea directă a Parlamentului european şi acordarea unui drept de iniţiativă legislativă acestuia).

In vederea întăririi coeziunii Europei comunitare, în raportul Tindemans se considera că este necesar să se strângă legăturile dintre cooperarea politică şi instituţiile Comunităţii. In acest scop, Consiliul ar deveni un "centru de decizie unică" fară ca totuşi procedurile comunitare să fie extinse şi la cooperarea politică.

In orice caz, raportul propunea o schimbare a naturii acestei cooperări care să fie întemeiată nu numai pe un angajament politic dar şi pe o obligaţiejuridică.Pe termen mai lung, cooperarea politică era destinată să se transforme în mod progresiv într-o "politică extemă comună".în sfârşit, raportul constata că Uniunea europeană ar fi incompletă în absenţa unei politici comune de apărare.Deşi nu a cunoscut urmâri practice directe, raportul Tindemans a exercitat o influenţă realâ asupra dezvoltării constmcţiei europene. In unele privinţe Actul Unic European s-a inspirat din acest raport.Obiectivul unei Uniuni europene, concepută ca un proces dinamic care nu ar diminua cu nimic Comunităţile, ci, dimpotrivă, ar întâri puterile şi competenţele instituţiilor, care ar unifica acţiunea comunitară şi cooperarea politică, a fost reafirmat de mai multe ori de statele membre şi, în special, în Declaraţia solemnă asupra Uniunii europene adoptată de Consiliul european de la Stuttgart la 19 iunie 1983.In acelaşi timp, Parlamentul european, care votase deja la 16 iulie 1982 o rezoluţie consacrată orientârilor unei revizuiri a tratatelor comunitare şi realizării Uniunii europene, a luat în mod direct iniţiativa de a elabora un proiect de tratat creând Uniunea europeană.Proiectul de tratat privind crearea Uniunii europene aprobat de Parlament la 14 febmarie 1984, stabilea o structură unică regrupând cele trei Comunităţi, cooperarea politică şi Consiliul european. Inspiraţia federalistă a acestui proiect se exprima atăt în întinderea competenţelor Uniunii cât şi în stmctura instituţiilor sale.Atribuţiile Uniunii europene ar acoperi competenţele Comunităţilor şi domeniile relevând din cooperarea interguvemamentală care s-a dezvoltat paralel cu Comunităţile (cooperarea politică, sistemul monetar european). Mergând mai departe cu aceastâ distincţie, metodele de acţiune ale Uniunii se dedublau: acţiune comună, pe de o parte, cooperare, pe de altă parte.Acţiunea comună releva un grad deja accentuat de integrare, întemeiată pe transferuri de competenţe. Instituţiilor Uniunii care aveau sarcina realizârii acţiunilor comune li se recunoşteau puteri legislative şi executive.Cooperarea era destinată să se realizeze în cadrul Consiliului european pentru a se concretiza prin angajamente interguvemamentale. Domeniul acestei cooperări avea vocaţia să se lărgească. De altfel, mai ales în materie de apârare, iputea să opereze o translaţie între cooperare şi acţiunea comună.

Repartizarea competenţelor între state şi Uniune era guvemată de un dublu principiu:principiul atribuirii de competenţe şi principiul subsidiarităţii. Aceste competenţe erau exclusive sau concurente.

Actul unic european, semnat la Luxemburg la 17 febmarie 1986 şi la Haga la 28 februarie 1986 a intrat în vigoare lal iulie 1987.

Denumirea de “Act unic european" reflectă conţinutul acestuia în sensul că în acelaşi instrument sunt cuprinse atăt dispoziţii relative la revizuirea tratatelor comunitare cât şi un titlu privind cooperarea europeană în domeniul politicii exteme, titlu constituind o codificare a principiilor cooperării politice.

Din punct de vedere al structurii, Actul unic cuprinde un preambul şi patru titluri.

In Titlul 1 sunt cuprinse 'Dispoziţii comune" atăt pentm Comimităţile europene cât şi pentru cooperarea politică.In Titlul II sunt gmpate "Dispoziţii pentru modificarea tratatelor instituind Comunităţile europene". In timp ce Tratatele CECA şi CEEA nu sunt afectate decât prin modificările relative la Curtea de Justiţie (cap. 1 şi cap. II Actul unic european), în schimb Tratatul CEE comportă modificări de substanţă atăt sub aspectul dispoziţiilor instituţionale (cap. II, secţ. 1, Actul unic european), cât şi al dispoziţiilor relative la fundamentele şi la politicile Comunităţii (cap. 11, secţ. 2, Actul unic european).

Titlul III, intitulat "Dispoziţii asupra cooperării europene în domeniul politicii externe" este 'compus dintr-un singur articol - articolul 30 -cuprinzând douăsprezece paragrafe.

Titlul IV conţine dispoziţii "generale şi fmale" (în special separarea ordinii juridice comunitare de cooperarea politică), dar nu comportă nici o măsură tranzitorie.

13.14 Modificările instituţionale operate prin intermediul Tratatului de la Maastricht (1992).

Tratatul de la Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene reprezintă cea de a doua mare revizuire a ""Tratatelor de constituire. Acest tratat a reunit, într-un singur text, toate prevederile anterioare privind Comunităţile Europene (CECO, CEE, Euratom). în structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană cuprinde Comunitâţile (primul pilon) completate cu politica externă şi de securitate comunâ (al doilea pilon) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi poliţiei (al treilea pilon).Âceastă structură este net diferită de cea instauratâ prin Actul unic european cu cele două compartimente bine separate: Comunitatea pe de o parte şi cooperarea politică pe de altă parte.Structura Uniunii, prin Tratatul de la Maastricht, a devenit mai unitară întrucăt cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul care constituie Uniunea. Spre deosebire de Actul unic. Tratatul de la Maastricht defineşte în dispoziţiile comune obiectivele LJniunii şi unele principii fundamentale pe care trebuie să le respecte şi precizează totodată ca Uniunea dispune de un cadru instituţional unic.Structura instituţională a Uniunii este bazată pe principiul potrivit câruia instituţiile sunt comune dar exercită competenţele lor după proceduri diferite dupâ cum dirijeazâ Comunităţile sau cooperările politice.Tratatul afirmă identitatea Uniunii pe scena intenţională şi instaureazâ o ''cetăţenie a Uniunii", păstrând şi conservând în acelaşi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar In sfârşit, tratatul prevede proceduri unice, mai întâi pentru modificarea Tratatului asupra Uniunii şi celorlalte tratate pe care Uniunea se bazează, apoi pentru aderarea noilor state membre.Este o distincţie incontestabilă şi foarte importantă în raport cu Actul unic, între altele întrucât statul a aderent devine membru al Uniunii şi deci, membru participant la cei trei piloni.Punctul forte al Tratatului de la Maastricht rămâne însă înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare, etapâ culminantă a integrării. Astfel, în virtutea Tratatului, începând cu 1 ianuarie 1999, cele unsprezccc state membre (Germania, Franţa, Spania, Italia, Olanda, Belgia, Irlanda, Austria, Finlanda, Portugalia şi Luxemburg) au început să practice următoarele politici monetare:• Fixarea irevocabilă a cursului reciproc de schimb al valutelor şi în raport cu euro;

• Introducerea euro ca refrinţă comunâ a politîcilor monetare;

• Realizarea cursurilor externe de schimburi în euro;

• Emiterea noilor titluri ale datoriei publice m euro (obligaţiunile de stat).

Acest demers de integrare monetarâ avea ca scop să reducă dependenţa faţă de dolar, să elimine taxele de chimb, sâ reducă riscurile întreprinderilor de a depinde de fluctuaţiile cursurilor de schimb şi să asigure circulaţia liberă a persoanelor şi a capitalului.

15.Ajustările instituţionale realizate prin intermediul Tratatelor de la Amsterdam şi Nisa.

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat cea de a treia revizuire majoră a Tratatelor de constituire, după Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992). Intrat în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam oferâ soluţii la trei probleme, lăsate în suspensie de tratatele anterioare, respectiv drepturile cetâţenilor europeni, reforma instituţională şi relaţiile UE cu ţările extracomunitare. Tratatul constă din trei părţi, o anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă (cu valoare de componentâ a dreptului comunitar) 51 de declaraţii pe teme specializate şi 8 declaraţii ale statelor membre. Cele mai importante amendamente la Tratateîe anterioare le duce prima parte, respectiv art. 1-5. Reformele susţinute de Tratatul de la Amsterdam se referă la următoarele aspecte:• Drepturile cetăţenilor. După ce Tratatul de la Maastricht introdusese ideea de cetăţenie europeanâ (exprimată prin cele 5 drepturi recunoscute la nivel comunitar), Tratatul de la Amsterdam stipulează garanţii pecifice privind egalitatea sexelor, principiul non-discriminării, respectarea vieţii private. De

asemenea, Tratatul conţine garanţii specifice legate de libertatea de circulaţie a persoanelor (vizele, dreptul de azil, imigraţia), de cooperare judiciară şi poliţienească pentru combaterea criminalităţii, de integrarea "acquis-ului Schengen în dreptul comunitar.• Protecţia şi bunăstarea cetăţenilor. în completarea drepturilor civice comunitare recunoscute de Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam aduce clarificări privind relaţia dintre cetăţenia europeanâ şi cea naţională, include un capitol dedicat ocupării, încorporează politicile de combatere a excluderii sociale, consolidează relative la protecţia mediului, promovează standarde superioare de sânâtate şi calitate a vieţii, integrează măsurile de protecţie a consumatorului şi garanteazâ accesul cetâţenilor europeni la documentele UE, traduse în propria limbă.• Reforma instituţională. Tratatul de la Amsterdam întăreşte rolul Parlamentului European, prin procedura de codecizie (alături de Consiliul Miniştrilor), ponderează voturile în cadrul Consiliului Miniştrilor şi extinde votarea prin majoritate calificată, aduce clarificări privind structura şi funcţionarea Comisiei Europene (îndeosebi în ce priveşte numărul de comisari, rolul preşedintelui, puterea de iniţiativă legislativă), precizează rolul Curţii de Justiţie în cazurile de afectare a securităţii interne a UE. întăreşte rolul Curţii de Cenzori, al Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor. implică mai mult parlamentele naţionale în activitatea UE şi întăreşte principiul subsidiarităţii prin includerea unui nou protocol de uniune.

• Politică externă. Acest aspect este abordat de Tratatul de la Amsterdam într-o dublă perspectivă:economică (prin extinderea politicii comerciale comune) şi politică (prin susţinerea politicii externe şi de securitate a UE). Secţia economică introduce introduce noi domenii de politică comunâ, cum sunt drepturile de proprietate intelectuală. Secţia referitoare la politica comună de securitate şi afaceri externe cuprinde urmâtoarle reforme: crearea unui nou instrument comunitar, anume strategia comună; crearea postului de înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi de securitate comună; stabilirea unui sistem de analiză a tendinţelor mondiale; încorporarea obiectivelor "Declaraţiei de la Petersberg" în Titlul V (referitor la politica extemâ şi de securitate comună).

4. Tratatul de la NisaTratatul de la "Nisa este ultima revizuire majoră a Tratatului UE, ca urmare a Consiliului European de la Nisa (7-10 decembrie 2000). Data fiind miză deosebită a negocierilor de la Nisa (revizuirea sistemului de decizie în cadrul Comisiei Europene), rezultatul a fost un compromis a acceptabil sau, cum spunea premierul britanic, Tony Blair, o combinaţie între semi-eşec şi un semi-succes. Datoritâ primirii de noi membri începând cu 2003, plus perspectiva mai îndepărtată a afilierii statelor din "al doilea val", numârul membrilor UE aproape că se va dubla în aproximativ 10 ani.

Ca urmare, pentru a evita paralizia instituţională, la Nisa s-a reglementat din timp modul de participare la decizia colectivă a noilor membri, unde criteriul principal a rămas tot populaţia fiecărei ţări. Totodatâ, a crescut ponderea deciziilor luate prin majoritate calificată, respectiv a votului dat de maximum jumătate din numărul ţărilor membre, sau reprezentând cel puţin 62% din populaţia UE ori 74,1 din voturile ponderate.Procesul extinderii va perpetua raportul actual de forţe din cadrul instituţiilor europene. Dintre actualele ţări candidate, o pondere sporită vor căpăta Polonia (care se va alâtura grupului "celor 5 mari") şi România (ţara cu populaţie medie). Singura ţară candidată pentru care Summit-ul de la Nisa nu a stabilit ponderea decizională este Turcia. Aceastâ "omisiune" se explicâ dacă avem în vedere populaţia Turciei (67, 2 milioane locuitori), care ar plasa-o pe locul doi dupâ Germania (cu 99 locuri în PE, 29 voturi în CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR), înaintea Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Spaniei.

16.Caracteristica generală a instituţiilor comunitare. COMISIA EUROPEANĂ (CE)

Organism independent de guvernele naţionale Reprezintă şi susţine interesele UE Elaborează propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului

Uniunii Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului European.

curs de aderare), precum şi în statele terţe.

PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

Reprezintă interesele cetăţenilor Examinează şi adoptă legislaţia europeană Aprobă bugetul european Exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii europene Consimte asupra acordurilor internaţionale.

IstoricParlamentul European, constituit prin Tratatul de la Roma din 1957, este forumul democratic prin excelenţă al Uniunii. Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaţional. Acesta reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind alcătuit din 732 de membri, aleşi prin vot direct universal, din cinci în cinci ani, din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene (aproximativ 457 milioane de cetăţeni).

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CUE, CM)

Este cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu Reprezintă interesele statelor membre Este principalul organism decizional şi legislativ al UE Este responsabil cu activitatea celor trei piloni ai UE: comunitatea europeană, politica

externă şi de securitate comună, justiţie şi afaceri interne.

IstoricConsiliul Uniunii Europene, denumit şi Consiliul de Miniştri sau Consiliul, este principalul factor de decizie al Uniunii Europene care reprezintă interesele statelor membre. Ca instituţie, a fost instituit de Tratatul de la Roma din 1957. Este alcătuit din reprezentanţi la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, abilitaţi să negocieze şi să ia hotărâri ce angajează guvernele respective. CONSILIUL EUROPEAN

Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor membre şi Preşedintele Comisiei Europene

Se întruneşte pentru a soluţiona problemele nesoluţionate de către Consiliul Uniunii

Istoric şi mod de lucruDin punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituţie a Uniunii Europene. Consiliul European este alcătuit din şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească periodic.

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE (CEJ)

Asigură interpretarea unitară a legislaţiei comunitare Poate fi sesizată de instituţiile UE, de tribunalele naţionale, de către persoane fizice sau

juridice

IstoricCurtea Europeană de Justiţie a fost constituită prin Tratatul de la Paris din 1952. Având sediul la Luxemburg, Curtea Europeană de Justiţie este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului comunitar, funcţionând după principiul prevalenţei dreptului comunitar asupra legislaţiei naţionale a statelor membre.

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ (TPI)

Degrevează CEJ de o parte din atribuţii, pentru evitarea întârzierii termenelor de judecată.

IstoricTribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, pentru a permite Curţii de Justiţie să se concentreze asupra interpretării uniforme a legislaţiei comunitare. Atribuţii şi componenţăTribunalul judecă în primă instanţă acţiunile în anulare, pe cele relative la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona sau acţiunile în daune intentate de persoane fizice sau juridice.Are în componenţa sa 15 judecători numiţi de statele membre pentru o perioadă de 6 ani. CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI (CC)

Verifică execuţia bugetară a UE Asigură controlul financiar al instituţiilor comunitare

Locaţie şi componenţăCurtea Europeană de Conturi, înfiinţată în 1975, are sediul la Luxemburg. Este formată din 25 membri, câte unul pentru fiecare stat membru. Membrii sunt numiţi de către Consiliul UE pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. În 2005 a fost ales ca preşedinte al curţii de Conturi Hubert Weber. În prezent, Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de persoane, inclusiv translatori, administratori şi auditori.COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (CES)

Reprezintă societatea civilă Are rol consultativ Se pronunţă pe probleme economice şi sociale.

Istoric, mandat şi componenţăComitetul Economic şi Social este un organism nonpolitic care a fost creat prin Tratatul de la Roma (1957), fiind alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale: patronatele, sindicatele şi reprezentanţii diferitelor profesii (reprezentanţi ai agricultorilor, ai sectorul IMM-urilor, ai comerţului şi asociaţiilor meşteşugăreşti, ai cooperativelor, ai consumatorilor, ai organizaţiilor pentru protecţia mediului, ai ONG-urilor cu caracter social), toţi reprezentanţii fiind propuşi de către guvernele statelor membre. Aceşti reprezentanţi sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de doi ani şi are rolul de a asigura bunul mers al lucrărilor Comitetului.

COMITETUL REGIUNILOR (COR)

Este compus din reprezentanţi ai autorităţilor locale Este consulat în decizii de interes local Emite opinii, la solicitarea instituţiilor UE sau din proprie iniţiativă

Istoric, mandat şi componenţă

Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht (1993) şi a devenit funcţional în martie 1994. Este alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai regiunilor administrative ale statelor membre ale Uniunii Europene, care sunt propuşi de statele membre şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de doi ani. Tratatul de la Nisa stipulează faptul că membrii Comitetului trebuie să deţină un mandat electoral din partea autorităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.

BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)

Înfiinţată prin Tratatul de la Roma (1957) Acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor

prioritare ale UE: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, protecţia mediului înconjurător, etc.

Acordă împrumuturi pentru statele membre, statele candidate, ţări terţe.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

Înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht (1993) Autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede Euro emise Este independentă din punct de vedere instituţional şi financiar Formează, împreună cu băncile naţionale ale statelor membre „Eurosistemul”, cu rol de

gestionare a preţurilor, de implementare a monedei unice şi de sprijinire a politicilor economice.

MEDIATORUL EUROPEAN

Madiatorul (ombudsman-ul)- instituit prin Tratatul de la Maastricht (1993) Este ales de Parlament pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului Are sediul în sediul Parlamentului European de la Strasbourg Primeşte plângeri de la persoane fizice sau juridice în litigiu cu instituţiile UE Examinează cazurile de proastă administrare şi întocmeşte rapoarte La iniţiativa sa a fost adoptata Codul de bună conduită administrativă.

25.Modalitatea de formare şi componenţa Comisiei. Comisia Europeană acționează drept putere executivă a Uniunii Europene și are responsabilitatea inițieirii de proiecte legislative și conducerea permanentă a UE. Comsiai este de asemenea motorul integrării europene. Este organizată ca un cabinet de guvern, cu 27 de comisari pentru diferite domenii de activitate, unul pentru fiecare stat membru, ei având obligația de a reprezenta interesele UE ca un întreg și nu interesele naționale.

Unul dintre cei 27 este Președintele Comisiei (actualmente Jose Manuel Barroso) care este numit de Consiliul European. După președinte, cel mai important și proeminent comisar este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate care este de drept și Vice-Președinte al Comisiei și este numit de asemenea de Consiliul European. Ceilalți 25 de comisari sunt numiti de Consiliul Uniunii Europene în acord cu președintele nominalizat. După acea, cei 27 de comisari ca un singur grup sunt primesc votul de învestitură din partea Parlamentului26. Funcţiile Comisiei Europene. Comisia este motorul sistemului instituțional al Comunității:

având dreptul de inițiativă întocmește proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului și Consiliului. În comparație cu organele de tip “agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, comisia poate oricând să retragă orice inițiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu.

în calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislației europene (directive, regulamente, decizii), execuția bugetară și realizarea programelor adoptate de Consiliu și Parlament.

împreună cu Curtea Europeană de Justiție verifică respectarea legislației comunitare. în calitate de reprezentant legal al Comunității la nivel global are dreptul de a negocia mai ales

tratatele din domeniul comerțului și colaborării internaționale.

28. Funcţiile Curţii de Justiţiei.

Curtea Europeană de Justiţie îndeplineşte următoarele funcţii:

soluţionează litigiile dintre statele membre; dintre statele membre şi Uniunea Europeană; dintre instituţiile UE; dintre UE şi persoanele fizice sau juridice, inclusiv şi din rîndul funcţionarilor europeni;

interpretează acordurile şi tratatele internaţionale; ia decizii preliminare cu privire la valabilitatea şi legalitatea deciziilor formulate de instanţele naţionale,

care de alfel nu au autoritate juridică (sub jurisdicţia CEJ nu nimeresc domeniile care nu sînt prevăzute în Tratatele UE).

dreptul de a impune penalităţi statelor membre pentru nerespectarea deciziilor Curţii (în conformitate cu Tratatul de la Maastricht).

Rolul Curţii este de a garanta interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene (dreptului comunitar).1

29.Componenţa Curţii de Conturi.

Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet independentă de celelalte instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent în contact cu acestea.

Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare ţară a Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit). Preşedintele Curţii este ales de către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira, din Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene. Rolul său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi are sediul la Luxemburg.

Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiţi în mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene şi guvernelor statelor membre.

Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi este să înainteze Parlamentului European şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul Curţii înainte de a decide dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul.

De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a fraudei.

Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre şi în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi cheltuieli.

30. Comitetul Economic şi Social. Competenţe: structură şi funcţii. Comitetul Economic si Social a fost creat prin Tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene din 1957 cu scopul de a reprezenta interesele diverselor grupuri economice si sociale. Este format din 222(344) de membri, impartiti in trei grupe: patroni, lucratori si reprezentanti ai unor domenii de activitate (fermieri, meseriasi, profesiuni liberale, reprezentanti ai consumatorilor, comunitatea stiintifica si academica, cooperative, familii, miscari ecologiste etc.). Membrii sunt numiti pentru o perioada de patru ani, pe baza unei decizii adoptate in unanimitate de

1 S.Scăunaş-Uniunea Europeană, Const.Inst.Drept.Ed.All Beck 2005 p.110

catre Consiliu. 

Acest Comitet este consultat inainte de adoptarea unui mare numar de documente, si poate sa emita o serie de avize din proprie initiativa. 

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam , Comitetul Economic si Social trebuie consultat cu privire la o gama mai larga de probleme (noua politica a locurilor de munca, probleme sociale, sanatate publica) si poate fi de asemenea consultat si de catre Parlamentul European. 

Tratatul de la Nisa , adoptat in decembrie 2000, nu a schimbat numarul si distributia membrilor in Comitet. A fost clarificata insa eligibilitatea: 

Comitetul Economic si Social este format din "reprezentanti ai diferitelor componente economice si sociale ale societatii civile organizate" (Articolul 257 din Tratatul CE).31.Banca Europeană de Investiţii. Competenţe şi modul de funcţionare. Instituţie financiară a UE, înfiinţată în baza Tratatului de la Roma, Banca Europeană de Investiţii (BEI) finanţează proiecte ce duc la realizarea obiectivelor Uniunii în Europa şi în toată lumea. BEI este un organism cu personalitate juridică şi independenţă financiară şi are sediul la Luxemburg. Acţionarii BEI sunt SM ale Uniunii, banca fiind administrată de un Consiliu al Guvernatorilor, alcătuit din 15 miniştri de finanţe (număr echivalent celui al SM). Responsabilităţile Consiliului constau în: stabilirea politicilor de creditare, aprobarea bilanţului şi raportului anual, autorizarea operaţiunilor de finanţare din afara Uniunii şi luarea de decizii cu privire la majorările de capital.De asemenea, Consiliul Guvernatorilor numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit. Activitatea BEI se desfăşoară pe baza unui document strategic, numit “Planul Operaţional Corporativ” şi aprobat de Consiliul Directorilor, document care defineşte politica băncii pe termen mediu şi stabileşte priorităţile operaţionale prin prisma obiectivelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor, fiind în acelaşi timp un instrument de evaluare ulterioară (ex-post) a activităţilor băncii. Documentul acoperă o perioadă de trei ani, ultimul fiind adoptat în decembrie 2001 şi acoperind perioada 2002-2004, ale cărei priorităţi operaţionale sunt: • sprijinirea dezvoltării regionale şi a coeziunii economice şi sociale pe teritoriul Uniunii; • implementarea iniţiativei “Inovarea 2000”• protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii vieţii; • pregătirea ţărilor în curs de aderare pentru integrarea în UE; • întărirea ajutorului comunitar de dezvoltare şi a politicii de cooperare în ţările partenere32. Comitetul Regiunilor: structură şi funcţii.

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din Uniunea Europeană. Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte sau „avize” pe marginea propunerilor Comisiei.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).

Membri

Comitetul Regiunilor este format în prezent din 344 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi), provenind din toate cele 27 de state membre.

În contextul unei viitoare extinderi a UE, numărul membrilor (şi al membrilor supleanţi) nu va putea depăşi cifra de 350.

Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere politic, geografic şi regional/local.

Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale din zona de provenienţă.

Structură

Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize.

Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:

Coeziune teritorială Politică economică şi socială Educaţie, tineret şi cultură Mediu, schimbări climatice şi energie Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe Resurse naturale

1. Strategia Uniunii Europene privind lărgirea spre Est: Consideraţii generale. Integrarea în UE a fostelor state satelit ale URSS şi a Ţărilor Baltice are o semnificaţie aparte. Ea transpune în viaţă reunificarea Europei şi include o dimensiune morală deosebită. Reprezintă într-un fel o recunoaştere şi o încercare de reparare a incalificabilelor erori săvârşite cu total cinism la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial când s-a permis sovieticilor să coboare Cortina de Fier de la Stettin la Triest şi să supună unui totalitarism de o violenţă comparabilă cu nazismul ţările satelizate sau integrate în URSS.

Desigur că Occidentul, în pragmatismul său, dacă nu găsea şi interese de ordin economic şi geo-politic nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Pentru că este vorba de un gest cu o dimensiune esenţialmente politică, criteriile de aderare nefiind în totalitate şi cu adevărat îndeplinite în niciuna din ţările foste comuniste. Această neîndeplinire se explică în mare măsură prin atitudinea şi strategia pe care occidentul a dezvoltat-o, referitor la trecerea acestor ţări de la comunism la capitalism, urmare a gentlemen’s agreement-ului încheiat cu KGB-ul. În schimbul avantajelor evidente (înlăturarea pericolului de război, pieţe de desfacere noi imense, mână de lucru ieftină, calificată şi docilă) s-a acceptat păstrarea puterii de către nomenclatură şi fostele structuri. Astfel, membrii acestora se transformau din privilegiaţii sistemului comunist în privilegiaţii noului sistem capitalist. Ei erau de acuma liberi să folosească toata panoplia metodelor mafiote şi de manipulare a opiniilor publice pe care le  stăpâneau cu măiestrie. Occidentul este principalul responsabil al inexistenţei unui Nürenberg al comunismului atât de necesar nu numai din punct de vedere moral, dar şi pragmatic. Această atitudine se explică prin respectarea gentlemen’s agreement-ului de care vorbeam mai sus, de refuzul de a compara comunismul cu nazismul, de ignorarea, refuzul sau incapacitatea recunoaşterii realităţilor atât de ordin cultural – istoric cât şi instituţional din ţările Europei de Est, prin naivitatea de care a dat adesea dovadă, prin interesele economice care existau şi există.

34.Strategiile de pregătire a aderării.

În 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, liderii statelor membre ale Uniunii Europene au stabilit trei criterii fundamentale ce urmau să fie îndeplinite de statele care doresc să adere la Uniunea Europeană. Acestea sunt: -criteriul politic – stabilitatea instituţiilor care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor; -criteriul economic – existenţa unei economii de piaţă funcţionale precum şi capacitatea de a face faţă forţelor concurenţiale ale pieţei din cadrul Uniunii; -criteriul administrativ capacitatea de a face faţă obligaţiilor care decurg din statutul de membru al Uniunii, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare. Conform concluziilor aceluiaşi Consiliu European, o condiţie sine qua non pentru începerea negocierilor de aderare a constituit-o îndeplinirea criteriului politic, urmând ca obţinerea unei economii de piaţă funcţionale şi consolidarea sistemului administraţiei publice, astfel încât orice stat candidat să poată face faţă cerinţelor impuse de statutul de membru, să se realizeze pe parcurs. 35. Condiţiile generale de aderare la Uniunea Europeană şi direcţiile principale de activitateCriteriile generale de aderare sunt:stabilitatea democraţiei, existenţa unui stat de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă;capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţelor din Uniunea Europeană;capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce revin unui membru al Uniunii Europene, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare, la un moment dat. Direcţiile principale de acţiune pentru pregătirea de aderare sunt:crearea cadrului instituţional pentru o relaţie politică mai strânsă;crearea cadrului juridic şi instituţional pentru dezvoltarea şi integrarea economică;extinderea relaţiilor comerciale reciproce;realizarea transformărilor macroeconomice şi structurale, cooperare în acest domeniu;acordarea de asistenţă comunitară pentru integrare şi reformă.36. Efecte ale integrării ţărilor din Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană.Toate tarile est-europene în situaţia lor actuală vor fi beneficiare nete ale mecanismului de transfer financiar al Uniunii Europene, transferuri de la fondurile structurale (sociale de coeziune şi regionale), apreciază experţii comunitari. Se înţelege de la sine că beneficiarii actuali ai acestor transferuri (Spania, Portugalia, Grecia) sunt reticenţi faţă de o viitoare aderare a TECE, pentru că se tem că vor pierde unele beneficii actuale.în evaluările Comisiei Europene incluse în "Agenda 2000" se menţionează, că lărgirea Uniunii Europene cu cele zece ţări din Europa Centrală şi de Est va conduce la o majorare considerabilă a pieţei interne (de la 380 mln. consumatori la 500rhln.). dar, potrivit estimărilor experţilor Comisiei, PIB /locuitor, ca medie pe ansamblul Comunităţii, va scădea cu mult mai mult decât la lărgirile anterioare, deoarece media PIB/locuitor pentru cele zece ţări candidate la aderare reprezintă doar 32% din nivelul comunitar.37. Teoria uniunii vamale.

Teoria clasica privind uniunea vamala sustinea ideea ca aceasta duce aproape întotdeauna la cresterea bunastarii. Rationamentul era relativ simplu: comertul liber maximizeaza bunastarea mondiala, uniunea vamala reduce barierele tarifare si astfel se produce o evolutie catre comertul liber, de unde rezulta ca uniunea vamala va determina cresterea bunastarii generale, chiar daca nu o va maximiza. Viner a aratat ca acest rationament nu este corect, introducând conceptele de creare si deturnare de comert. Crearea de comert se refera la modificarile în consum, de la produsele interne mai costisitoare, la cele mai ieftine din tara partenera. Deturnarea de comert se refera la modificarea sursei importurilor, de la sursele mai ieftine, exterioare uniunii vamale, la cele ale partenerilor, mai scumpe. Rezultatul crearii unei uniuni vamale depinde, asadar, de rezultatul net al acestor efecte. Concluzia lui Viner era aceea ca uniunea vamala este un optim de rangul al doilea (second best), în comparatie cu liberul schimb la nivel mondial.38... Teoria uniunii politice.Bazele teoretice ale constituirii unei Uniuni Politice au fost puse în Tratatul de la Maastricht, care are la baza edificiului său teoretic şi realizarea Uniunii Politice. în Tratat este subliniat, că Uniunea Politică se va obţine prin:creşterea rolului Parlamentului european;Sporirea competenţelor comunitare;O politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne;O politică externă comună şi de securitate a statelor membre39... Teoria uniunii economice şi monetare.Se constată, că pasul următor, care trebuie efectuat după realizarea uniunii vamale este etapa uniunii economice şi monetare. In cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar etc; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale. cinci etape ale integrării economice internaţionale: "Zona economică de liber schimb, Uniunea vamală, "Piaţa comună","Uniunea economică, "Integrarea economică totală.47.Aquis-ul comunitar.Aquis-ul comunitar este un compendium, un tot legislativ care se compune din tratatele, deciziile, regulamentele, recomandările şi alte acte normative emise de instituţiile decidente ale comunităţii. Aquis-ul comunitar conţine în esenţă două mari componente: Tratatele (plecând de la Tratatul de la Roma -1957) şi legislaţia comunitară (directive, regulamente, decizii, etc).Cele mai importante tratate sunt:Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, prin care se pun bazele celor trei piloni ai Uniunii. Primul pilon, Comunităţile Europene, permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (piaţa unică, transporturi, concurenţă, moneda unică, etc.) urmărind coeziunea economico-socială. Al doilea pilon, Politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale statelor membre în acest domeniu. Al treilea pilon, Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliţie şi de justiţie din statele membre pentru consolidarea securităţii interne.Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, conţine prevederi în domeniile drepturilor cetăţenilor, cooperării în domeniul securităţii şi justiţiei, politicii externe şi

de securitate comună şi consolidării democraţiei.Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conţine prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se, deci, în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.

58.Semnarea Acordul de Parteneriat şi Cooperare(APC) cu R.M.

Protocolul Adiţional la Acordul de Parteneriat şi Cooperare stabileşte un parteneriat între Republica Moldova pe de o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte.

Ideea creării acestui acord a fost înaintată înca în 2007 de către Comisia Europeană avînd ca destinaţie de bază statele participante în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Propunerea în cauză a fost înaintată datorită interesului sporit al statelor terţe, inclusiv al Republicii Moldova, de a participa la anumite iniţiative ale UE, precum şi necesităţii simplificării acestui proces.

Aspectul politic. Protocolul va da posibilitatea instituţiilor naţionale din RM să participe la iniţiativele UE. Acestea din urmă vor contribui la promovarea şi implementaterea reformelor în conformitate cu principiile şi valorile europene în multiple domenii (ştiinţă, transport, cultură, mediu, economie, justiţie, sănătate, combaterea corupţiei etc.), vor consolida cadrul instituţional, vor dezvolta cooperarea între parteneri din diverse ţări, precum şi vor facilita schimbul de experienţă şi acumularea de noi practici.

Prin senmarea acordului cadrul ce prevede principiile generale de participare a statului la programele comunitare, Consiliul UE a împuternicit Comisia Europeană de a purta negocieri pentru oricare program în parte, fără a fi necesară eliberarea de fiecare dată a mandatului de negocieri (procedură extrem de complexă şi de lugă durată).

Aspectul normativ. Prevederile Protocolului adiţional la Acordul de Parteneriat şi Cooperare nu contravin legislaţiei interne în vigoare şi nu implică adoptarea actelor normarive noi. Prezentul tratat nu contravine altor tratate internaţionale la care RM este parte.

Aspectul Organizatoric. Aplicatrea prevederilor Protocolului în speţă nu implică întreprinderea măsurilor suplinentare privind înfiinţarea unor structuri noi.

Aspectul financiar. Prezentul document nu implică angajamente financiare directe din partea RM. Ulterior, în dependenţă de programele, agenţiile selectate vor fi aprobate contribuţii din partea statului. Luînd în consideraţie faptul că participarea statului nostru la programele şi agenţiile Uniunii va fi confirmată printr-un memorandum de înteţelegere între autoritatea naţională beneficiară şi Comisia Europeană, contribuţiile financiare de participare vor fi stabilite în respectivele documente încheiate ulterior. În acelaşi timp, există posibilitatea obţinerii unor resurse financiare prin înaintarea spre finanţare a diverselor proiecte în cadrul programelor, agenţiilor la care se va participa.

Aspectul economic. Tratatul în cauză va contribui nemijlocit la preluarea celor mai bune practici europene şi implementarea acestora la diverse ramuri ale economiei Moldovei.

Aspectul temporar. Protocolul este încheiat pentru perioada valabilităţii Acordului de Parteneriat şi Cooperare între RM şi Comunitatea Europeană. Prevederile acestui instrument internaţional se aplică provizoriu din momentul semnării acestuia, fiind necesară totodată şi îndeplinirea procedurilor interne de ratificare, stabilite de legislaţia naţională în domeniu.

59.Implementarea APC : prevederi economice şi comerciale. Proiectul TACIS „Asistenţă pentru Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare UE-RM”, (nr. 00-0012.00) executat de GTZ (Germania), a demarat în Moldova în martie 2000, fiind cel de al treilea proiect TACIS din această serie. Primul proiect (EES MO04) a elaborat, în 1998, „Ghidul pentru implementarea APC” şi a lansat procesul de armonizare legislativă. Al doilea proiect (Tacis EES MO20) s-a desfăşurat în 1999, concentrându-se asupra consolidării capacităţilor instituţionale şi diseminării informaţiei. Printre cele produse de proiect, am putea menţiona: crearea Centrului European de Documentare (CED), publicarea a şase „Studii Comparative”, opt „Rapoarte comparative” şi o „Analiză comparativă a legislaţiei în domeniul antreprenoriatului”. Actualul proiect TACIS (al treilea) şi-a propus următoarele obiective: (i) continuarea consolidării capacităţilor instituţionale; (ii) identificarea mecanismului şi promovarea procesului de armonizare a legislaţiei; (iii) extinderea şi completarea fondului Centrului European de Documentare; (iv) instruirea experţilor din Moldova; (v) dezvoltarea sistemului de informare privind APC-ul şi politicile Uniunii Europene.În scopul realizării celui de al patrulea obiectiv, au fost organizate seminare, mese rotunde, conferinţe, vizite de instruire. Deosebit de importantă este elaborarea a 19 cursuri universitare, cu participarea profesorilor universitari specializaţi în materii comunitare. Din octombrie 2001 aceste cursuri au fost puse la dispoziţia instituţiilor de învăţământ superior din Moldova.

60.Programul TACIS al UE pentru Republica Moldova.un aspect de o deosebită importanţă al colaborării RM cu UE este conlucrarea în cadrul programului TACIS. TACIS este cel mai mare program de asistenţă tehnică din lume. El reprezintă iniţiativă UE pentru statele CSI şi Mongolia, care sprijină dezvoltarea unei legături economice şi politice armonioase între UE şi aceste ţări. Scopul său de bază este să ajute aceste ţări în tranziţiea lor economică şi în dezvoltarea democraţiei. TACIS are scopul primordial de a contribui la construcţia unei economii de piaţă. El funcţionează în cadrul Acordurilor de Asociere şi Cooperare bilaterală semnate cu fiecare partener, care stabileşte bazele cooperării economice, politice, comerciale şi culturale.distingem 5 sectoare .instruire in sectorul public si privat,energie,transport,servicii financiare si agricultura.61.Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud - Est şi R.M. Avantaje şi dificultăţi. Pactul de Stabilitate, potrivit documentului său de constituire adoptat la 10 iunie 1999, urmăreşte obiectivul de a sprijini ţările din Europa de Sud-Est în efortul lor de a asigura pacea, democraţia, respectarea drepturilor omului şi prosperitatea economică, în scopul realizării stabilităţii în întreaga regiune.

Oponenţii Pactului de Stabilitate susţin însă că acesta nu a adus rezultatele aşteptate. Ei critică sever ineficienţa Pactului în soluţionarea problemelor cu care se confruntă regiunea, invocînd, în particular, structura greoaie a acestuia şi lipsa de viziune clară a conducătorilor săi. În Republica Moldova există un interes deosebit pentru Pactul de Stabilitate, nu numai în cercurile politice, ci chiar în opinia publică largă. Însă dezbaterile principale, datorită statutului incert al Moldovei în Pact, nu vizează eficienţa sau impactul acestui proces, ci, mai curînd, şansele includerii ei în acest aranjament regional ca participant cu drepturi depline.

Avantajele includerii ţării în Pact pot fi formulate în modul următor.

a) Perspectiva clară privind integrarea în UE.Cea mai importantă contribuţie în sensul depăşirii incertitudinii în care se găseşte Republica Moldova ar fi

perspectiva de integrare europeană pe care Pactul de Stabilitate i-ar deschide-o.

b) Sprijinul în vederea apropierii de UE.c) Accesul la proiectele şi resursele financiare ale Pactului de Stabilitate

Una din primele dificultăţi de care s-a lovit Republica Moldova imediat după ce şi-a făcut publică dorinţa de a se alătura iniţiativei cu privire la Pactul de Stabilitate a fost de ordin conceptual. Moldova, de fapt, nu a intrat în calculele iniţiale ale autorilor Pactului, care concepuseră ca această iniţiativă să cuprindă în exclusivitate zona Balcanilor Occidentali, din care fac parte ţările cele mai afectate de războaiele şi crizele din fosta Iugoslavie.Faptul că Moldovei nu i s-a rezervat din start un loc în Pactul de Stabilitate a îngreunat sarcina diplomaţilor moldoveni. Un alt motiv care a generat îndoieli în sînul UE a fost teama că prin acceptarea Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate s-ar crea un precedent care ar justifica şi dreptul Ucrainei de a cere să fie admisă în acest proces Un handicap serios în calea eforturilor Republicii Moldova de integrare în UEeste lipsa, la Chişinău, a unei orientări proeuropene bine conturate şi absenţa unui consens naţional care ar sprijini această orientare. 63.Concepţia de integrare a RM în UE elaborată de IPP. Aspecte generale. Integrarea Europeană este obiectivul strategic ireversibil al politicii externe şi interne al Republicii Moldova. 

Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) reprezintă baza juridică a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Acordul a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o durată iniţială de 10 ani. Acest aranjament asigură baza colaborării cu UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi are ca obiective susţinerea Moldovei pentru: 

a) consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor prin asigurarea cadrului corespunzător al dialogului politic;

b) dezvoltarea durabilă a economiei şi finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin promovarea schimburilor comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioase. 

Relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană sunt instituţionalizate prin intermediul celor trei structuri responsabile pentru intensificarea dialogului politic şi monitorizarea implementării APC: Consiliul de Cooperare RM-UE, Comitetul de Cooperare RM-UE şi Subcomitete de Cooperare RM-UE şi Comitetul de Cooperare Parlamentară RM-UE.

Republica Moldova a semnat la 22 februarie 2005 la Bruxelles Planul de Acţiuni RM-UE în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV). Planul de Acţiuni RM-UE este un document care include obiective strategice şi acţiuni concrete pentru atingerea acestor obiective.