Dreptul de a ofensa? Şşş… nu deranjaţi şezătoarea literară din Golf

7 octombrie 2008  •  CRISTINA R.

Horia Roman Patapievici a publicat recent un eseu esenţial pentru

înţelegerea dezbaterii actuale asupra libertăţii de critică a ideilor în

societăţile moderne. E o temă acută, avînd în vedere penetrarea

culturii islamice in Vest prin imigrare, care are un orizont radical diferit

despre drepturile cetăţenesti pe care Europa si America le-au născut şi

instituţionalizat. Ce scrie Patapievici e ceea ce noi, „patrupezii”, am

susţinut de la bun inceput:

1. Civilizaţia occidentală s-a dezvoltat şi a asigurat cel mai mare

progres din istoria umanităţii prin perpetua examinare a ideilor, a

premizelor, a miturilor fundamentale ale civilizaţiei, prin critica de

idei şi lupta pentru libertatea de a explora realtitatea, libertate

cucerită pas cu pas. Patapievici nu spune, dar ştim toţi că darul

critic şi hermeneutic ne-a fost dat de evrei şi greci.

2. Critica propriei istorii şi culturi, creştinismul, a fost esenţială în

evoluţia Vestului. Fără critica tradiţiei colective iudeo-creştine, cu

toate excesele sale, n-am fi ajuns la balanţa de toleranţă a

modernităţii, şi la statul modern secular, în care budiştii şi

creştinii şi musulmanii îşi pot adora dumnezeul în libertate.

3. Cînd nu se mai face distincţia între critica de idei şi

„ofensarea” sensibilităţilor tribale şi personale, cînd oamenii sunt

intimidaţi că au idei rebele, urmează stagnarea societăţii supuse

terorii ideologiei unice.

Dar mai întîi, pentru contrast, o erudită de excepţie a culturii române,

atinsă de obnubilarea multiculturală şi avantajele ei.

În Golf

de Grete Tartler – România literară Nr.35 din 5 Septembrie 2008

Mă aflu la Universitatea din Doha, o oază de piatră galbenă într-un oraş

de sticlă. Capitala bogatului stat Qatar, un fel de Manhattan al

Orientului, nu mai are multe asemenea spaţii, căci aproape toate

clădirile mai vechi de doi ani au fost înlocuite cu zgârie-nori

extratereştri – care par, priviţi de pe Cornişă, o ghirlandă de becuri

(chiar potrivite cu numele oraşului, „Ad-Dawha” – în traducere, „copac

mare”).

Departamentul de Filologie pentru fete, unde am avut de ţinut o

conferinţă, e o incintă de culoarea nisipului, înconjurată de curtea cu

aer mai degrabă hispano-arab, copleşită de razele soarelui atât de

puternic, încât studentele trebuie să folosească un shuttle pentru

traversarea întinderii. Frumoase ca iubitele poeţilor preislamici, subţiri

şi graţioase, îmi amintesc de clişeele poeziei arabe: cu „ochi săgeţi” şi

gene ca penele săgeţii, date cu kuhl. Portretele par desprinse din

qasidele lui Imru’u-l Qays: „mijlocul ne-ndoit şi netedă spinarea”,

„părul mult şi negru şi nasul subţiratec”, „obrazul de opaiţ” sau „licăr

de sabie tăioasă”, cu-ncheietura mâinii „perfectă, de agat”, cu şolduri

„ca o dună”, statura „ca o lance”, puritate de ou, gât de gazelă şi

picioare precum tulpinile de papirus, luminând ca „torţa unui

sihastru”… Dar ceea ce poeţii preislamici nu şi-ar fi imaginat niciodată,

e că aceste frumuseţi misterioase în văluri negre vor purta, ca pe o

mare bijuterie, lap-top-uri de ultimul răcnet, lucrând pe lângă

havuzurile interioare ale grădinii, sau luându-şi notiţe, în amfiteatre,

direct pe computer. În locul lăutelor ţin pe genunchi computere cu

design perfect, iar la gât, în locul colierelor şi amuletelor, memory-

stick-uri în nuanţele perlelor care făceau cândva gloria Qatarului. Iată

cum pescuirea perlelor a revenit la simbolul cărturăresc al căutarii

înţelepciunii.

Universitatea, înfiinţată în 1973, are şase colegii (Educaţie, Arte şi

Ştiinţe, Sharia şi Studii Islamice, Inginerie, Drept, Economie). Din 2008

a fost înfiinţată şi o Secţie de Farmacie. Peste trei sferturi dintre

studenţi sunt fete, iar amfiteatrele şi laboratoarele pentru ele sunt

separate de ale băieţilor. Societatea qatareză a rămas totuşi destul de

machistă, deşi modernă (femeile au drept de vot, şofează – ceea ce nu

au dreptul să facă în Arabia Saudită, pot fi alese în guvern…) şi

ambiţioasă (în concurenţă, se pare, cu Dubaiul – acolo se construieşte

Insula Palmierilor, aici, Insula Perlelor; acolo, cea mai înaltă clădire din

lume, aici, cea mai înaltă clădire în zigzag).

De altfel, în toată lumea, islamul, răspunzând unei necesităţi a lumii

contemporane, accentuează aspectele sale moderne, încurajează

liberul arbitru şi argumentele intelectuale. Riscând să reamintesc aici

lucruri cunoscute, nu pot să nu deschid o paranteză despre modul de

viaţă islamic: credinţele, practicile şi ideologiile derivate din Coran sunt

destul de puţin contrastante faţă de sfera civilizaţiei vestice, faţă de

creştinism şi iudaism; cele trei religii abrahamice şi monoteiste au

destule în comun. Apropierile între cele două arii culturale au fost

deseori semnalate, cea mai recentă formulare a acestui curent de

gândire aparţinând Simonei Weil. Credinţa într-un Dumnezeu unic, în

profeţi şi mesageri trimişi de acesta, în cărţi revelate, în viaţa de apoi,

îngeri, judecata de după moarte şi răsplata paradisiacă sau pedeapsa

infernului, faptul că în toate religiile abrahamice există un ciclu de

şapte zile, din care una este rezervată exclusiv pentru rugăciune,

modul de a aduce ofrande şi felul de a înţelege rostul rugăciunii,

restricţiile de mâncare, respectiv postul, sunt câteva puncte ale acestei

apropieri. Nici chiar „cei cinci stâlpi ai islamului” sau credinţa în

atributele lui Allah şi imposibilitatea de a le schimba sensurile,

recunoaşterea ginn-ilor, învăţarea zicerilor Profetului, a ştiinţei hadith-

ului, sau alte elemente specific islamice, nu fac parte dintr-o identitate

exagerat de contrastantă faţă de creştinism şi iudaism. Trăsăturile de

caracter considerate tipic islamice sunt modestia, integritatea morală,

răbdarea şi perseverenţa, căinţa, ţinerea limbii în frâu, blândeţea,

transpunerea vorbei în faptă, rezistenţa la compromis, sinceritatea;

desigur, nuanţele sunt diferite. Iertarea, de pildă, poate fi acordată în

islam numai de către Allah (Coranul include în multe surat-e modul de

acordare a iertării); renunţarea la răzbunare, între oameni, e

preferabilă („răzbunarea sângelui” fiind un dat păgân, preislamic),

totuşi răzbunarea unui rău făcut e îngăduită.

În Golf, puritatea culturii arabe n-a exclus influenţele stimulatoare. Pe

aici au hălăduit nu numai triburi beduine celebre, singurele care nu se

înspăimântau de ariditatea deşertului, ci şi qarmaţii ismaeliţi, sectă

şiită deschisă culturii persane (acum însă, baza guvernării qatareze e

sunnită, doar zece la sută din populaţie fiind şiiţi); tot aici Africa şi India

şi-au lăsat urmele în limbi şi religii; o vreme, dominaţiile otomană şi

britanică au avut la rândul lor un cuvânt de spus. Qatarul, independent

abia din 1971, fusese gândit de britanici ca o punte către interesele lor

indiene – desigur, până ce accentul a fost schimbat de descoperirea

zăcămintelor de petrol şi gaze naturale. Nu voi vorbi aici de disputele

regionale şi de rolul Qatarului în Golf, nici despre veniturile fabuloase

ale qatarezilor (care au cel mai ridicat PIB din lumea arabă). Cetăţenia

qatareză e greu de obţinut şi include beneficii impresionante; educaţia

şi sănătatea sunt gratuite, comunicaţiile sunt la cel mai modern nivel;

monarhia absolută de aici respectă drepturile omului.

Cum se distrează un qatarez? La prima vedere, nu sunt prea multe

opţiuni. „Grătare” în deşert, curse în cele mai scumpe şi sofisticate

maşini pe Cornişă, taclale la o „şişa” , în cafenea… Dar, ca pretutindeni

în lumea arabă, adevărata petrecere e în „întrecerile” literare, în

şlefuirea stilistică: recitări de poezie, subtile disertaţii de gramatică,

literatură, filozofie; virtuozităţi retorice, metafore în serie, acrobaţii

lingvistice formale – cuvântul întors pe toate feţele, multiplicat,

răstălmăcit…

A fi „stăpânul cuvintelor” e în lumea arabă suprema distincţie, fiindcă

„limba taie mai mult decât sabia” (comparaţie arabă cu atât mai

frecventă, cu cât însuşi cuvântul thaqafa, „cultură”, e derivat din

verbul cu aceeaşi rădăcină care înseamnă „a ascuţi sabia”).

Ambasadorul român în Qatar, Adrian Măcelaru, arabist absolvent al

Universităţii din Bucureşti, are toate uşile deschise şi e apreciat la

modul superlativ în primul rând pentru că stăpâneşte limba arabă

(desigur, nu numai pentru asta) şi pentru că e un rafinat cunoscător al

culturii islamice. Un rezultat pe care l-am văzut cu ochii mei a fost

invitarea României, ca singura ţară europeană (în afară de Marea

Britanie) la primul târg de carte organizat la Doha (nu vorbesc aici şi

de rezultatele politice, de pildă recenta vizită a emirului Hamad bin

Khalifa al-Thani în România). De altfel, numirea de arabişti ca

ambasadori în ţări islamice e o practică frecventă: de pildă, Emilio

García Gómez, cunoscut istoric literar şi critic spaniol, profesor la

universităţi spaniole, egiptene şi siriene, autor de studii şi traduceri din

arabă (poezie hispano-arabă, literatură arabă modernă ş.a.) a fost

trimis ambasador în Iraq, Liban, Turcia şi Afganistan. În Spania, Austria,

Italia sunt o grămadă de asemenea exemple: fiindcă nu există pagină

arabă scrisă care să nu facă aluzii la cultura clasică – fie vorba de

proză sau retorică, filozofie, teologie sau poezie, iar cineva străin de

această cultură nu are cum să intre în rezonanţă nici cu temele

contemporane.

Pledoarie pentru dreptul de a ofensa

de Horia Roman Patapievici – revista Idei în Dialog, 16 septembrie

2008

Delictul de „denigrare a comunitatii‘‘

As dori sa critic in acest articol o convingere a timpurilor noastre care

pare a fi devenit opinia si dominanta, si obligatorie a discursului public

considerat civilizat. Este vorba de convingerea ca nu trebuie sa ii

judecam pe altii, ca valorile comunitatilor nu pot fi criticate, iar

respingerea unor valori impartasite de mai multi oameni ar constitui fie

un atentat la convietuirea pasnica, fie o forma de rasism si, deci, ar

trebui tratata ca delict. Noul Decalog civil incepe cu porunca „don’t be

judgmental‘‘. Nu doar opinia publica si-a insusit noul comandament, ci

si justitia.

De curand, in Franta, tribunalul corectional parizian a intr-odus delictul

numit „dénigrement de communauté‘‘, identificat ca gravitate cu

incitarea la ura rasiala. Delictul numit „dénigrement de communauté‘‘

se aplica celor care pronunta judecati negative la adresa unei

comunitati sau a unei parti a acesteia[1]. In sine, definitia noului delict

e ridicola. E in raspar cu toate traditiile europene de libertate,

individualism si spirit critic. Dar, fiind sanctionat de justitie, ridicolul

devine ingrijorator. Cum spunea Napoleon, la force n’est jamais

ridicule. Cand justitia face politie din chestiuni grotesti, fie ne aflam

sub teroare, fie sub dictatura ideilor false. Noi nu ne aflam sub teroare,

prin urmare inventarea delictului numit „dénigrement de

communauté‘‘ trebuie pusa pe seama contaminarii justitiei cu idei

false. Ideile false par irezistibile cand sunt principii ale unei ideologii

militante. Ca numim aceasta ideologie militanta corectitudine politica

ori altfel e secundar. Important este sa identificam in aparent

inofensiva regula de convietuire „don’t be judgmental‘‘ sursa morala a

acestui mod de a vedea lucrurile. Daca aceasta sursa morala nu va fi

criticata si respinsa, deciziile luate in numele ei vor crea jurisprudenta

si, in curand, critica considerata a fi ofensatoare va fi stigmatizata

moral si interzisa prin lege. Or, demonstrarea falsitatii lui „don’t be

judgmental‘‘ atarna de posibilitatea de a fi judgmental: prin urmare,

daca posibilitatea e interzisa, falsitatea triumfa. Un spatiu public

dominat de regula „don’t be judgmental‘‘ nu este doar falsificat, blocat

in raporturi de forta, amorf si incapabil de progres: el are toate sansele

de a degenera, de la un echilibru supravegheat si tiranic de tip pace

hobbesiana (cand regula facultativa a fost impusa ca lege obligatorie)

la o stare de natura de tip hobbesian (in care consecintele nefaste ale

penalizarii oricarei forme de critica genereaza in mod incontrolabil

anomie).

Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca

dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici

ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem

dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la

existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la

critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul

progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc,

care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii,

inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru,

recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza

mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului

intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor

ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi.

Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in

special la adresa valorilor pe care le pretuim.

In secolul al XVIII-lea, intr-o societate mult mai putin libera decat a

noastra, lui Voltaire nu i s-a cerut sa nu fie judgmental: a fost extrem

de judgmental cu crestinismul. Daca i s-ar fi interzis sa critice

crestinismul, iar pentru teribilul sau „écrasez l’infame!‘‘ ar fi fost

condamnat pentru „dénigrement de communauté‘‘ (argumentandu-se

ca un om civilizat nu ar trebui sa practice un discurs ofensator la

adresa comunitatilor, deoarece sensibilitatea comunitatilor trebuie

protejata), atunci societatile europene nu s-ar fi angajat pe calea

secularizarii, cum s-au angajat si datorita discursurilor ofensatoare ale

lui Voltaire, iar progresele morale rezultate din separarea religiei de

politic nu ar fi avut loc. Azi, probabil, Voltaire ar fi criticat Islamul.

Diferenta paradoxala este ca societatea noastra europeana, care e

incomparabil mai democratica decat cea in care a trait Voltaire, i-ar fi

interzis limbajul de atunci, ca ofensator si judgmental. In felul acesta

noi impiedicam progresul moral al convietuirii cu musulmanii si lipsim

si Islamul de beneficiul criticii. Crestinismul a beneficiat de aceasta

critica, iar rezultatul se vede: Europa traieste, din punctul de vedere al

crestinismului, pacea confesiunilor. Islamul, in privinta caruia

functioneaza, azi, regula „don’t be judgmental‘‘, nu poate beneficia de

ea. Vom plati cu totii pentru aceasta interdictie: si asta pentru ca,

abtinandu-se sa fie judgmental, Europa a intrat pe nesimtite in etapa

de orbire unilaterala care face izbucnirea razboiului religiilor

inevitabila.

Argumentul meu are doua parti: o judecata si o critica. Voi porni de la o

judecata asupra civilizatiei moderne, care ii pune in lumina

singularitatea si valoarea. Apoi voi critica felul in care este inteleasa

azi libertatea de expresie. Concluzia mea este dubla: libertatea de

judecata este, in lumea noastra, insuficienta; regula „don’t be

judgmental‘‘ e si inselatoare (pentru ca nu isi respecta promisiunea de

a produce o societate lipsita de conflicte), si nociva (pentru ca produce

o societate sterila si servila).

Civilizatia moderna

Mai intai judecata. Regula de evolutie a civilizatiilor este stagnarea.

Faptul e constatabil empiric[2]: in ciuda unor certe avantaje initiale,

India stagneaza incepand cu secolul VIII, lumea araba isi incetineste

progresul dupa secolul XI si incepe sa regreseze doua secole mai

tarziu, iar China ingheata incepand cu secolul XIV. De la aceasta regula

empirica, Occidentul este o exceptie. Dupa cumpana invaziilor sarazine

si vikinge, nu face decat sa progreseze continuu: cunoaste revolutia

din secolul XII, inflorirea intelectuala a Evului Mediu tarziu, impulsul

artistic al Renasterii, revolutia stiintifica in secolul XVII si revolutia

industriala din secolul XVIII. Incepand cu secolul XI, in termeni de

populatie, economie, prosperitate, cunoastere (descoperiri, inventii,

arte), tehnologie, institutii (politice, sociale si culturale) si forta de

raspandire, cresterea Occidentului este fara egal. Acest punct de

vedere nu este europocentrist, este pur si simplu descriptiv. La toti

indicatorii masurabili (indicatori care nu se bazeaza pe judecati,

evaluari ori aprecieri, ci pe cifre), toate civilizatiile cunoscute si-au

atins stagnarea mult sub pragul pe care Occidentul l-a depasit deja de

cateva secole. De atunci, in termenii indicatorilor masurabili (cu

exceptia notabila a demografiei, dupa 1970), el nu face decat sa

progreseze. Exceptia occidentala nu se refera numai la absenta

stagnarii, ci si la generalizarea culturii sale. Civilizatia occidentala a

devenit mai intai europeana, apoi americana, iar acum este globala: ea

nu mai reprezinta cultura unei zone geografice, ci spiritul non-local al

unui nou tip de civilizatie, bazat pe stiinta, capitalism, rationalism,

constiinta istorica, secularizare, spirit critic, individualism si drepturile

omului, pe care, pentru comoditate, il putem numi modernitate.

Exceptia europeana nu este rezultatul unei teorii: rezulta din

comparatie. Miracolul european, insa, e consecinta unei judecati.

Aceasta judecata rezulta dintr-o succesiune de intrebari, formulate de-

a lungul timpului de mai multi istorici, care au fost intrigati de exceptia

europeana: de ce, dintre toate civilizatiile, Europa este singura care a

inventat stiinta si industria; capitalismul si statul de drept;

prosperitatea si drepturile omului; critica nelimitata si garantiile

libertatilor individuale? s.a.m.d. Miracolul european, considera Braudel,

este problema esentiala a istoriei lumii moderne[3].

O sumara investigare istorica arata ca nici una din trasaturile

miracolului european nu ar fi fost cu putinta fara existenta unui spatiu

de dezbatere critica, liber de constrangeri si falsificari. Oxigenul

miracolului european a fost libertatea criticii. Am convingerea ca daca

libertatea criticii ar fi pusa in primejdie, exceptia europeana va inceta,

iar lumea moderna se va inscrie si ea, ca toate civilizatiile de pana la

ea, in legea de fier a stagnarii. Or, in lumea noastra s-a raspandit

convingerea ca nu exista nici un leac mai bun pentru evitarea

conflictelor decat evitarea judecatilor transante. Este, in opinia mea, o

enorma si funesta eroare.

Critica regulii „don’t be judgmental‘‘

Sa ne aplecam asupra felului in care este inteleasa azi libertatea de

exprimare. Prima observatie a fost deja facuta: astazi nu mai e privit

cu ochi buni faptul de a judeca. Viciul acestei atitudini a capatat si un

nume, care a ajuns sa desemneze o atitudine reprobabila: sa fii

judgmental e rau; sa nu faci judecati e bine. Dar de ce ar fi rau sa faci,

in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se

considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii

civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea

rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune,

atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera

la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica.

Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui

protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii.

Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine

morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

De ce este gresita ideea ca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama

de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca ar face-o, dezbaterea s-ar

bloca imediat, intrucat toate argumentele ar putea fi (de fapt, ar trebui

cu necesitate) interpretate ca argumente ad personam. De fapt, daca

scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de

argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia,

devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar

putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina

seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-

ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt

subiective, dezbaterea devine arbitrara. Asa cum nu poti face legislatie

pornind de la sensibilitati, nu exista dezbatere publica daca in orice

argument valid cel contrazis identifica atacul impotriva unei

sensibilitati ulcerate.

De ce este logic falsa ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina

seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca scopul dezbaterii

este cu adevarat gasirea unei solutii, atunci etica discutiei trebuie sa

fie logica, iar morala ei adecvarea la fapte. Numai supravegherea prin

logica si controlul prin fapte permit inlaturarea erorilor si corectarea

falsurilor. Sensibilitatile nu joaca aici nici un rol. Fireste, cu exceptia

rolului de a motiva ratiunea, pe care neurologii il recunosc azi

sensibilitatii, in raport cu buna functionare a ratiunii[4]. In orice

dezbatere decenta, participantii trebuie sa se abtina sa foloseasca

argumente ad personam. Dar decizia de a te abtine de la atacul la

persoana se bazeaza pe posibilitatea separarii valorilor in care crezi de

persoana care esti. Daca persoana nu poate fi disociata de valori,

atunci argumentul ad personam este inevitabil. Cei care, in vederea

tolerantei ori a recunoasterii mutuale, ne indeamna sa ne abtinem sa

formulam judecati asupra valorilor in care cred oamenii si comunitatile

se bazeaza pe aceeasi premisa a imposibilitatii separarii omului de

valorile in care crede.

La rigoare, cei care ne cer sa nu judecam (don’t be judgmental) sunt

condamnati sa admita ca singurele judecati posibile sunt atacurile la

persoana, ca orice cearta este o crima si orice dezacord o perversiune.

Insa, daca este asa, antropologia celor care ne spun „don’t be

judgmental‘‘ este brutala si servila. Ea postuleaza faptul ca oamenii nu

se pot intelege discutand, ci numai abtinandu-se sa mai vorbeasca unii

despre altii si nu pot fi intelegatori unii cu alti decat supunandu-se unor

reguli uniforme, situate dincolo de discutie (caci a le discuta implica

riscul de a le condamna, adica de a fi judgmental). Ideea ca pacea

sociala se poate impune numai prin interdictia „don’t be judgmental‘‘

implica o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. A tacerii, pentru

ca dezacordul nu poate fi exprimat decat tacand; a supunerii, deoarece

daca dezacordul ar pretinde actiune, nu ai putea decat sa te supui; a

separarii, deoarece comunitatile care isi interzic unele altora dreptul de

a se judeca reciproc traiesc nu in comuniune, ci in izolare; nu in buna

vecinatate, ci in indiferenta; nu in pace, ci in interdictia conflictului.

Pacea, daca este, e una a separarii; toleranta, daca este, e una a

indiferentei; buna vecinatate, daca e, este una a sentimentelor

suspendate. Nu se poate cladi nimic pe o antropologie a tacerii,

supunerii si separarii. Daca ea pare sa functioneze azi, in societatea

noastra, este pentru ca s-a grefat oportunist pe o societate deja

existenta, care functioneaza in virtutea unei antropologii contrare: a

dezbaterii, a libertatii si a amestecului comunitar.

E acum foarte usor de vazut de ce ideea ca dezbaterea publica trebuie

sa tina seama de sensibilitatile oamenilor este periculoasa din punct de

vedere social. Orice societate se bazeaza in mod esential pe vecinatate

si pe schimburi. In plus, societatea moderna se bazeaza si pe

prosperitate. Or, prosperitatea e mentinuta numai prin progres. Iar

progresul depinde in mod esential de functionarea capitalismului si de

promovarea stiintei. In fond, reducand tot ce poate fi redus, ansamblul

societatii moderne depinde de numai doi factori: progresul stiintei si

ordinea proprietatii private. Atat pentru progresul stiintei, cat si pentru

ordinea proprietatii private regula „don’t be judgmental‘‘ este

sinucigasa. Existenta societatii moderne sta sau cade impreuna cu

falsitatea regulii „don’t be judgmental‘‘: daca aceasta regula triumfa,

societatea moderna regreseaza (la formule premoderne ori tribale). In

concluzie, nu vad nici o utilitate regulii „don’t be judgmental‘‘.

Argumentul este acesta: regula „don’t be judgmental‘‘ se bazeaza pe o

premisa care, daca ar fi adevarata, ar face dezbaterea reprobabila

moral, iar progresul, tehnic vorbind, imposibil.

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni,

nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul

criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate

imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din

punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare

de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-

credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si

injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul

rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp

ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport

analizabil rational. Slabiciunea acestui argument sta in faptul ca ceea

ce numim ofensa este o emotie, iar emotia este revendicata subiectiv.

Desi cuvantul ofensa poate fi inteles atat ca ofensa resimtita

(subiectiv), cat si ca ofensa intentionata (obiectiv), in ambele cazuri

limita obiectivitatii este fie rationalitatea, fie buna-credinta (mutual

recunoscuta). Cel care ofenseaza poate pretinde ca nu a intentionat sa

ofenseze, iar cel ofensat ii poate obiecta ca el chiar se simte ofensat.

Daca ne limitam la emotii, este cuvantul unei sinceritati impotriva

alteia. Trebuie, de aceea, sa depasim emotiile. Atunci criteriul care

distinge critica ofensatoare de ofensa produsa de injurie este

continutul analizabil rational al celor doua pozitii. La limita, critica este

o judecata, in timp ce injuria, in ultima analiza, nu este decat o simpla

interjectie. Fireste, critica poate fi resimtita ca ofensa, dar eu cred ca

ar trebui sa ne refuzam ispitei (foarte umaniste si compasionale, in

fond) de a construi reguli generale pornind de la sensibilitati

particulare. Sensibilitatile au, fireste, toata indreptatirea, dar ele, cred,

nu pot fi revendicate ca drepturi.

Concluzia mea este ca noua libertate de exprimare, exprimata prin

formula de limitare aparent politicoasa impusa de regula „don’t be

judgmental‘‘, formula care pare a se fi impus azi ca norma de civilitate

in cele mai avansate democratii liberale, este inferioara vechii libertati

de exprimare, pe care au tolerat-o (de cele mai multe ori à contre

coeur, dar fara masuri juridice de ingradire) statele occidentale in

trecut – anume in acel trecut care a pus bazele civilizatiei modernitatii.

[1] Vezi analiza facuta de Roger Heurtebise la condamnarea lui Brigitte

Bardot de catre Tribunalul Corectional din Paris in 3 iunie 2008, pentru

„dénigrement de communauté‘‘ . Ce este acest nou concept juridic,

„defaimarea comunitara‘‘? Heurtebise: „une sorte de nouveau délit

que le CSA mettait au même niveau que l’«incitation à la haine

raciale» ‘‘. Autorul se intreaba daca, dupa instituirea unui astfel de

delict, „Est-il encore possible de porter des jugements négatifs sur un

dogme ou une coutume religieuse exercés par une «communauté » ou

une partie de celle-ci?‘‘. Cf. http:// www.ripostelaique.com/Brigitte-

Bardot-15- 000-euros-d.html. O analiza in acelasi sens face Gabriel

Andreescu in articolul „Brigitte Bardot, intre drepturile omului si

drepturile animalelor‘‘ (Timpul, iunie–iulie 2008, p. 4).

[2] Urmez tabloul schitat de David Cosandey, Le secret de l’Occident.

Vers une théorie générale du progrès scientifi que ´1997¨,

„Introduction‘‘, Champs-Flammarion, 2007, pp. 97 sq.

[3] Fernand Braudel, Grammaire des civilisations, 1987.

[4] Vezi António Damásio, Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the

Human