DREPTUL AFACERILOR

Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuita tuturor afacerilor poate fi criticata, mai cu seama pentru ca termenii comert si comercial desemneaza, de fapt, operatiunile legate de marfa distributia si, uneori, activitatea de productie. Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai vast, acoperind si faza de productie. S-a exprimat in literatura juridica optiunea pentru denumirea drept al afacerilor, ca alternativa a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementeaza afacerile, indiferent de ce natura sunt, de drept privat sau de drept public.

Denumirea drept al afacerilor sugereaza ideea ca acest drept reprezinta un ansamblu de norme juridice care reglementeaza afacerile.

Dreptul afacerilor este o stiinta interdisciplinara (pluridisci-plinara), spre deosebire de dreptul comercial, care este una din ramurile dreptului privat, avand un domeniu de reglementare mai intins decat dreptul comercial.

Problema frontierelor dreptului afacerilor este acuta. Trebuie sa se degaje criteriul rational care permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit sa se delimiteze dreptul afacerilor in raport cu dreptul civil si in raport cu dreptul comercial.

Dreptul afacerilor isi afirma specificitatea sa in raport cu dreptul civil. Dar sunt intretinute cu acesta raporturi complementare. Cerintele proprii ale dezvoltarii afacerilor sunt: rapiditate si simplitate, securitate, tehnicitate, incredere reciproca, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept de exceptie fata de dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretari restrictive.

Norma juridica

Normele juridice sunt celulele din care este alcatuit dreptul obiectiv. De respectarea lor depinde buna functionare a societatii.Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politete etc., normele juridice au un caracter obligatoriu.

Normele juridice impreuna cu relatiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor norme alcatuiesc ordinea de drept.

Norma juridica se defineste ca fiind o regula de conduita generala, impersonala si obligatorie, care poate fi indeplinita, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Din aceasta definitie se desprind trasaturile esentiale ale normei juridice:

norma juridica are caracter general; ea prevede o conduita tipica ce se adreseaza tuturor persoanelor care indeplinesc conditiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea salarizarii, Legea privind statutul studentilor etc;

norma juridica are caracter impersonal, in sensul ca ea nu se adreseaza direct unei persoane; chiar si atunci cand vizeaza un organism unipersonal, norma juridica nu are in vedere persoana care, vremelnic, ocupa functia respectiva, ci institutia in sine; spre exemplu, atributiile Presedintelui Romaniei;

norma juridica are un caracter obligatoriu, ea putand fi impusa subiectului de drept prin constrangere.

Structura logico-interna a normei juridice cuprinde urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza reprezinta acea parte a normei juridice care desemneaza imprejurarile concrete in care urmeaza sa se aplice norma, categoria de persoane carora li se aplica, precum si conditiile care trebuie indeplinite pentru aplicarea normei.

Dispozitia reprezinta cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusa subiectelor de drept: ce trebuie sa faca, ce nu trebuie sa faca, ce anume pot sa faca acestea.

Sanctiunea cuprinde consecintele nerespectarii prescriptiei din dispozitie.

Izvoarele dreptului

Principalul izvor de drept in sistemul nostru de drept, ca dealtfel in toate sistemele de drept care apartin familiei dreptului romanic (continental), este legea.

Conceptul de lege are doua acceptiuni:

in sens larg, prin lege intelegem orice act normativ,

in sens restrans, prin lege se intelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, dupa o procedura specifica. Potrivit legii, Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare.

Legile constitutionale cuprind Constitutia si legile de modificare a acesteia.

Legile organice reglementeaza domeniile stabilite prin Constitutie, de mare importanta pentru societate si ele se adopta numai prin votul a doua treimi din numarul membrilor Parlamentului.

Legile ordinare se adopta in toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenti.

Alaturi de legi in sens restrans, decretele-lege, decretele, ordonantele si hotararile Guvernului, ordinele, instructiunile si regulamentele ministrilor ori deciziile administratiei publice locale au, de asemenea, valoare normativa, cuprinzand norme juridice si constituind izvoare de drept.

Sistemul de drept are o structura piramidala, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit caruia actele normative inferioare trebuie sa fie conforme cu cele superioare si toate cu prevederile Constitutiei.

Un alt izvor de drept intalnit in subsidiar este obiceiul sau cutuma.

Acesta cuprinde o regula de conduita cristalizata in timp si cu caracter de obligativitate.

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanta lui variaza de la un sistem de drept la altul.

In dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept in masura in care dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar si la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa.

Jurisprudenta sau practica judiciara formata din hotararile judecatoresti date de instantele de toate gradele nu este admisa in sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept in sistemul anglo-saxon, unde judecatorul este obligat sa se conformeze precedentelor judiciare in materie.

Doctrina sau literatura juridica, rod al preocuparilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea pote influenta solutiile judecatorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmeaza sa fie elaborata) aparute in doctrina au o importanta deosebita. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea in vigoare).

Raportul juridic civil

Orice raport juridic reprezinta o relatie sociala reglementata de o norma juridica.

Raportul juridic civil reprezinta relatia sociala cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se incheie intre persoane fizice si juridice aflate pe pozitie de egalitate juridica, relatie reglementata de o norma de drept civil.

Raportul juridic civil are urmatoarele caractere juridice:

caracter social, deoarece el nu se poate ancheia decat intre persoane si nu intre oameni si bunuri. Chiar si raporturile juridice nascute din exercitiul dreptului de proprietate se nasc tot intre oameni, si anume intre proprietar si toti ceilalti membri ai societatii carora le revine obligatia generala negativa de a nu face nimic de natura sa aduca atingere dreptului proprietarului.

caracter patrimonial, in masura in care raportul juridic civil are un continut economic, ce poate fi evaluat in bani;

caracter personal nepatrimonial, in cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate in bani;

pozitia de egalitate juridica a partilor este caracteristica fundamentala ce deosebeste un raport specific dreptului privat de un raport de drept public, raport de autoritate;

caracter dublu volitional, el presupune conjugarea a doua vointe:

vointa legiuitorului, care reglementeaza o anume relatie intre indivizi prin norme de drept,

vointa partilor implicate, a subiectelor de drept intre care se naste raportul juridic respectiv. Aceasta a doua latura a caracterului volitional se intalneste numai in cazul raporturilor juridice nascute din acte juridice civile, stiut fiind ca actul juridic civil este manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice.

In structura oricarui raport juridic civil se regasesc trei elemente: subiecte, obiect si continut.

Subiectele sau partile raportului juridic civil

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice si juridice, titulare de drepturi si obligatii.

Partile raportului juridic pot avea:

calitatea de subiect activ, daca sunt titulare de drepturi,

calitatea de subiect pasiv, daca sunt titulare de obligatii.

De asemenea, in cadrul unor raporturi obligationale ce isi gasesc

izvorul in contracte civile specifice, partile contractante, la randul lor, poarta denumiri specifice:

in cadrul contractului de locatiune, locator si locatar,

in cadrul contractului de donatie, donator si donatar,

in cadrul contractului de mandat, mandant si mandatar etc.

Este posibil ca aceeasi persoana sa intruneasca atat calitatea de subiect

activ, cat si pe cea de subiect pasiv. Astfel, in contractul de vanzare-cumparare, vanzatorul are calitatea de subiect activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumparator pretul bunului vandut, cat si calitatea de subiect pasiv, fiind titular al obligatiei de predare a bunului catre cumparator.

La randul sau, cumparatorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumparat, dar, in acelasi timp, este si subiect pasiv, fiind titularul obligatiei de plata a pretului.

In anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi:

activa, atunci cand intr-un raport juridic exista mai multi creditori si un singur debitor,

pasiva, atunci cand intr-un raport juridic exista mai multi debitori si un singur creditor,

mixta, atunci cand intr-un raport juridic exista mai multi debitori si mai multi creditori.Persoana fizica

Persoana fizica reprezinta omul, privit in individualitatea sa, ca titular de drepturi si obligatii, care se identifica prin trei elemente: nume, domiciliu si stare civila.

Participarea sa la raporturile juridice este pusa in lumina de institutia capacitatii civile. Capacitatea civila cuprinde doua elemente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Capacitatea de folosinta se defineste ca fiind aptitudinea generala si abstracta a persoanei fizice de a avea drepturi si obligatii civile.

Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinta se caracterizeaza prin urmatoarele:

legalitate, ea fiind reglementata doar prin lege,

generalitate, ceea ce presupune ca fiecare persoana are aptitudinea de a avea toate drepturile si obligatiile civile,

inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi instrainata,

intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce ingradiri decat prin texte exprese de lege,

egalitate, potrivit careia toate persoanle au in mod egal capacitate de folosinta, fara discriminari,

universalitate, potrivit careia capacitatea de folosinta este recunoscuta tuturor indivizilor.

In ceea ce priveste inceputul capacitatii de folosinta, Decretul nr.31/1954 privind persoana fizica si persoana juridica stabileste urmatoarea regula: persoana fizica dobandeste capacitate de folosinta la nastere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.

Prin exceptie, in materie succesorala, Codul civil recunoaste posibilitatea dobandirii anticipate a capacitatii de folosinta pentru copilul conceput, dar inca nenascut, cu conditia sa se nasca viu. Proba docimaziei (prin care se atesta prezenta aerului in plamani) este cea prin care se dovedeste ca un copil s-a nascut viu. Copilul nascut mort se considera ca nu exista si ca nu a existat niciodata, astfel incat, in mod retroactiv, capacitatea lui de folosinta anticipata dobandita va fi anulata.

In privinta sfarsitului capacitatii de folosinta, regula consacrata de acelasi Decret nr. 31/1954 este ca aceasta se pierde la moarte. Daca moartea este fizic constatata, existand un cadavru, capacitatea de folosinta ia sfarsit la data trecuta in certificatul de deces.

Daca nu exista corpul neinsufletit al persoanei, ci persoana a disparut, legea prevede procedura declararii judecatoresti a mortii. Conditia de fond pentru declararea disparitiei este ca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata trebuie sa fi trecut cel putin 2 ani.

Daca cel declarat judecatoreste mort se intoarce, este repus in toate drepturile sale, hotararea declarativa a mortii fiind anulata de urgenta.

In ceea ce priveste posibilitatea limitarii capacitatii de folosinta a persoanei fizice, care intervine numai in situatii exceptionale, ca, de exemplu, cand, prin hotarare judecatoreasca se interzic anumite drepturi. Intr-o asemenea situatie se considera ca persoana fizica este lipsita efectiv de drepturile respective si nu ca este lipsita de exercitiul drepturilor interzise.

Capacitatea de exercitiu reprezinta aptitudinea omului de a dobandi si exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligatii civile, prin incheierea de acte juridice civile.

Capacitatea de exercitiu depinde de existenta capacitatii de folosinta (care este recunoscuta tuturor oamenilor), precum si de existenta calitatea discernamantului.

Din punct de vedere juridic, discernamantul este posibilitatea persoanei de a intelege si de a-si reprezenta efectele actelor pe care le incheie. Dobandirea discernamantului este rezultatul unui proces treptat de maturizare.

In functie de gradul de dezvoltare a discernamantului, exista trei ipostaze ale capacitatii de exercitiu:

Lipsa capacitatii de exercitiu specifica minorilor sub 14 ani si interzisilor judecatoresti (persoane care, din cauza unei boli psihice, in baza unei hotarari judecatoresti nu au aptitudinea de a incheia acte juridice). Aceste persoane nu pot incheia acte juridice civile. Pentru incheierea lor ei sunt reprezentati de parinte sau tutore. Prin exceptie, minorul sub 14 ani va putea incheia singur actele juridice zilnice, marunte (cum ar fi cumpararea de alimente) si acte de conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preintampina o pierdere; ele nu pot fi niciodata prejudiciabile pentru cel care le incheie.

Capacitatea de exercitiu restransa specifica minorilor intre 14 si 18 ani. Pentru aceste persoane exista mai multe categorii de acte juridice:

acte juridice pe care minorul intre 14 si 18 ani le poate incheia valabil, personal si singur: actele pe care le putea incheia singur si inainte de a fi implinit varsta de 14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de administrare prin care se pune in valoare un bun sau un patrimoniu;

dupa implinirea varstei de 16 ani minorul poate incheia singur testament, in limita a jumatate din ceea ce ar fi putut dispune daca ar fi fost major;

acte juridice pe care minorul intre 14 si 18 ani le poate incheia valabil numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului sau legal: unele acte de administrare, cum ar fi inchirierea unui bun, repararea unui bun, precum si actele de dispozitie, cum ar fi vanzarea, ipotecarea, renuntarea la un drept in cazul acestora din urma minorul intre 14 si 18 ani va avea nevoie in plus si de incuviintarea autoritatii tutelare;

acte juridice pe care minorul intre 14 si 18 ani nu le poate incheia deloc: donatiile si garantarea obligatiei altuia. Aceasta interdictie se explica prin necesitatea ocrotirii minorului.

Capacitatea de exercitiu deplina specifica persoanelor majore, de peste 18 ani, daca nu au fost puse sub interdictie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a incheia in concret toate actele juridice, cu exceptia celor in privinta carora exista ingradiri ale capacitatii de folosinta.

Persoana juridica

Persoana juridica reprezinta un colectiv de oameni care, intrunind conditiile cerute de lege, este titular de drepturi si obligatii civile.

Prin exceptie, exista si persoane juridice care nu reprezinta colectivitati de oameni. De exemplu, societatea cu raspundere limitata cu asociat unic, in spatele careia sta o singura persoana fizica.

Persoana juridica se identifica prin denumire, sediu, firma, emblema, elemente de identificre fiscala etc.

Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizica si persoana juridica, elementele constitutive ale oricarei persoane juridice sunt:

o organizare de sine statatoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),

un patrimoniu propriu, diferit atat de patrimoniul altor persoane, cat si de patrimoniile persoanelor care compun persoana juridica respectiva,

un scop propriu, bine determinat, in acord cu interesul obstesc.

Ca si in cazul persoanei fizice, persoana juridica este definita prin capacitate civila de folosinta si de exercitiu, capacitate care, de regula, se dobandeste din momentul infiintarii sale legale.

Persoana juridica isi desfasoara intrega activitate cu respectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta. Conform acestui principiu, o persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi si obligatii care corespund scopului pentru care a fost constituita. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absoluta a actelor incheiate de persoana juridica.

Continutul raportului juridic civil

Continutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile si a obligatiilor lor corelative.

Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil se defineste ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumita conduita sau de a pretinde subiectului pasiv o conduita corespunzatoare, in limita legilor si a bunelor moravuri, in caz de nevoie putand apela la forta de constrangere a statului.

Drepturile subiective civile pot fi clasificate dupa mai multe criterii.

Dupa criteriul opozabilitatii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.

Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil in temeiul caruia titularul sau are posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane avand obligatia generala de a nu face nimic de natura sa aduca atingere dreptului absolut.

Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil dreptul absolut recunoscut subiectului activ.

Obligatia corelativa unui drept absolut este o obligatie generala negativa, in sensul ca toate celelalte persoane cu exceptia titularului dreptului sunt tinute de obligatia de a nu face nimic de natura a aduce o atingere dreptului absolut.

Drepturile absolute pot fi atat drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cat si drepturi personal nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.

Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil in temeiul caruia subiectul activ (numit creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Raportul juridic in continutul caruia se gaseste un drept relativ poarta numele de raport juridic obligational. Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de aceasta data sunt determinate de la bun inceput atat subiectul activ, cat si subiectul pasiv.

Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.

In functie de continut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal nepatrimonial.

Drepturile patrimoniale sunt cele care au un continut evaluabil in bani. La randul lor, ele se impart in drepturi reale si drepturi de creanta.

Dreptul real este dreptul patrimonial in temeiul caruia titularul sau isi poate exercita prerogativele asupra unui bun in mod direct si nemijlocit, fara concursul altei persoane.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce inseamna ca raportul juridic ce se naste in temeiul lor se incheie intre titularul dreptului real si subiectul pasiv nedeterminat.

Legea recunoaste doua categorii de drepturi reale: drepturi reale principale si drepturi reale accesorii.

Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de folosinta, dreptul de concesiune, dezmembramintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitatie, superficie si servitute).

Drepturile reale accesorii poarta si denumirea de garantii reale si sunt drepturi care garanteaza un alt drept de creanta: ipoteca, gajul si privilegiile.

Dreptul de creanta este dreptul subiectiv in virtutea caruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Drepturile de creanta se regasesc intotdeauna in continutul unui raport juridic obligational. Ele sunt drepturi relative.

Drepturile de creanta sunt nelimitate ca numar, spre deosebire de drepturile reale care sunt enumerate limitativ in lege.

In functie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure si simple sau afectate de modalitati.

Dreptul subiectiv civil pur si simplu confera titularului sau certitudine maxima, deoarece existenta si exercitiul lui nu depind de vreo imprejurare viitoare.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalitati depinde de o imprejurare viitoare, certa sau incerta. Modalitatile de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, conditia si sarcina. Ele vor fi analizate in capitolul despre actul juridic civil.

Obligatia civila

Latura pasiva a continutului raportului juridic civil cuprinde obligatiile ce revin subiectului pasiv.

Prin obligatie civila intelegem indatorirea subiectului pasiv de a avea o conduita corespunzatoare cerintei subiectului activ, conduita ce poate consta in a da, a face sau a nu face ceva si care poate fi impusa, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Exista mai multe clasificari ale obligatiilor civile.

O prima clasificare a lor in functie de obiect, le imparte in obligatii de a da, a face sau a nu face.

Obligatia de a da in sens juridic reprezinta a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului dreptul de proprietate asupra lucrului vandut.

Obligatia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrari sau predarea unui bun. De exemplu, obligatia vanzatirului de a preda cumparatorului bunul vandut este o obligatie de a face.

Obligatia de a nu face are un continut diferit dupa cum este corelativa unui drept absolut sau unui drept relativ. In primul caz este vorba de obligatia generala negativa de abtinere, respectiv a nu face nimic de natura sa aduca atingere dreptului absolut. In al doilea caz este vorba de obligatia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi putut face in lipsa asumarii obligatiei. De exemplu, o persoana care a facut o oferta de vanzare unei persoane isi poate asuma obligatia de mentinere a ofertei un anumit termen determinat.

A doua calsificare dupa obiect imparte obligatiile in pozitive si negative.

Obligatiile de a da si de a face sunt obligatii pozitive, iar obligatia de a nu face este o obligatie negativa deoarece consta intr-o abstentiune.

A treia clasificare dupa obiect creeata doua categorii de obligatiiS obligatii de rezultat si obligatii de mijloace.

Obligatia de rezultat se considera indeplinita daca debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De exemplu, obligatia proiectantului de a realiza un proiect, obligatia constructorului de a ridica o cladire, obligatia carausului de a transporta un grup de persoane etc.

Obligatia de mijloace consta in datoria debitorului de a depune toata staruinta sa pentru a atinge un rezultat, dar fara a se obliga la insusi rezultatul. De exemplu, obligatia avocatului de a apara un client, obligatia profesorului de a medita un elev, obligatia medicului de a trata un pacient. In acest din urma caz, creditorul, daca este nemultumit, trebuie sa dovedeasca ca nu a fost atins rezultatul si sa mai dovedeasca ca debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.

In functie de gradul de opozabilitate, obligatiile civile se impart in obligatii opozabile intre parti, obligatii opozabile si tertilor si obligatii reale.

Regula o constituie obligatiile opozabile intre parti, ca si drepturile de creanta.

Prin exceptie, exista obligatii care sunt opozabile si tertilor, adica persoanelor care nu au participat la incheierea raportului juridic. De exemplu, daca A este proprietarul unui apartament pe care il inchiriaza lui B pe termen de 1 an, iar inainte de expirarea acestui termen A vinde apartamentul sau lui C, atunci C (care este tert fata de contractul de locatiune) va fi tinut sa respecte locatiunea, in masura in care aceasta este constatata printr-un inscris cu data certa.

Obligatiile reale sunt atat de strans legate de un bun, incat sunt adevarate sarcini reale. De exemplu, obligatia detinatorului unui teren agricol de a-l cultiva, obligatia detinatorului unui bun din patrimoniul cultural national de a-l conserva.

Dupa criteriul sanctiunii, obligatiile pot fi perfecte sau imperfecte.

Obligatiile perfecte beneficiaza de sanctiune, astfel incat creditorul poate sa apeleze la forte de constrangere a statului pentru a-l determina pe debitor sa-si execute obligatia.

In cazul obligatiilor imperfecte sau morale apelul la forta de constrangere a statului nu este posibil. Dar daca ele sunt executate de buna voie, nu se mai poate cere restituirea prestatiei.

Din punt de vedere structural, obligatiile sunt pure si simple sau complexe.

Obligatiile pure si simple sunt cele nascute intre un creditor si un debitor si care nu sunt afectate de termen, conditie sau sarcina.

Obligatiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.

Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil il reprezinta prestatiile partilor, respectiv actiunile sau inactiunile la care este indreptatitit subiectul activ si la care este obligat subiectul pasiv.

In raporturile patrimoniale aceasta actiune sau inactiune este referitoare la un bun. Din cauza caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci doar obiect derivat al acestora.

Bunul reprezinta o valoare economica necesara oamenilor si susceptibila de a fi insusita prin intermediul drepturilor patrimoniale.

Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate dupa numeroase criterii.

In functie de natura lor si de calificarea data de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (miscatoare sau nemiscatoare).

Bunurile mobile se subimpart, la randul lor in:

bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin forta proprie sau printr-o forta exterioara;

bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplica; in aceasta categorie intra drepturile si obligatiile mobiliare, actiunile in justitie referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate intelectuala, actiunile si partile sociale din cadrul unei societati comerciale;

bunuri mobile prin anticipatie, adica acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, in baza intelegerii intre parti, se considera a fi bunuri mobile, anticipandu-se astfel faptul ca in viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu, recoltele si fructele neculese inca dar instrainate prin act juridic, cu anticipatie, materialele rezultate din daramare si produsul carierelor.

Bunurile imobile se subclasifica, la randul lor:

bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute fiind constructiile si terenurile:

bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplica, cum ar fi dezmembramintele dreptului de proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea), actiunile in revendicarea unui imobil etc;

bunuri imobile prin destinatie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile deoarece sunt destinate exploatarii unui bun imobil; de exemplu uneltele agricole, semintele, caramizile din ziduri si prizele, tablourile, oglinzile si statuile asezate inadins.

Dupa criteriul circulatiei lor juridice, exista bunuri aflate in circuitul

civil si bunuri scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate in circuitul civil pot fi dobandite si instrainete in mod liber. Intre acestea, o anumita categorie de bunuri pot fi dobandite si instrainate numai cu respectarea unor conditii expres prevazute de lege, de exemplu, armele si munitiile, bunurile aflate in patrimoniul cultural national, medicamentele si substantele toxice etc.

Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil, categorie in care intra bunurile aflate in domeniul public al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale.

Dupa modul in care sunt individualizate, exista bunuri individual determinate si bunuri determinate generic.

Bunurile individual determinate, numite si bunuri certe (res certa) se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. In aceasta categorie se incadreaza unicatele, precum si anumite bunuri care se pot individualiza prin insusiri specifice, cum ar fi o casa, individualizata prin strada si numar, o masina individualizata prin numarul de motor etc.

Bunurile determinate generic, numite si bunuri de gen (res genera) se individualizeaza prin insusirile speciei sau categoriei careia ii apartin. Ele se individualizeaza in momentul predarii prin masurare, numarare, cantarire.

Aceasta clasificare prezinta importanta juridica sub trei aspecte:

in ceea ce priveste transferul dreptului de proprietate; daca obiectul contractului de vanzare-cumparare il formeaza un bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vanzator la cumparator chiar din momentul incheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost efectiv predat; daca bunul care formeaza obiectul contractului de vanzare-cumparare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator se va produce doar in momentul predarii, adica al individualizarii bunului prin masurare, numarare, cantarire;

in ceea ce priveste suportarea riscului contractului; in cazul bunurilor certe se aplica regula res perit domino (bunul piere pe riscul proprietarului); in cazul bunurilor de gen se aplica regula res perit debitori, consideradu-se ca riscul pieirii bunului revine debitorului obligatiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodata (genera non pereunt), ele sunt inlocuite cu altele;

in privinta locului predarii; in cazul bunurilor certe locul executarii obligatiei de predare este locul unde se afla acel bun (plata este portabila); in cazul bunurilor de gen obligatia de predare se executa la locul unde se afla debitorul acestei obligatii (plata este cherabila, si nu portabila).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter dispozitiv, deoarece ele functioneaza numai in masura in care partile nu se inteleg altfel prin conventie cu privire la locul predarii bunului.

In functie de posibilitatea inlocuirii unui bun cu altul de aceeasi natura, bunurile pot fi fungibile si nefungibile.

Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi inlocuite cu altele in executatea unei obligatii civile. De regula, bunurile de gen sunt fungibile.

Bunurile nefungibile nu pot fi inlocuite cu altele in executarea unei obligatii civile, de regula, bunurile certe.

In cazul stingerii obligatiilor, compensatia legala poate interveni numai in cazul bunurilor fungibile.

In functie de posibilitatea unui bun de a fi folosit in mod repetat, bunurile pot fi consumptibile si neconsumptibile.

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care isi consuma integral substanta la prima intrebuintare. De exemplu, alimente, combustibili, bani etc.

Bunurile neconsumptibile pot fi folosite in mod repetat. De exemplu, mobila, rechizite etc.

Importanta acestei clasificari se manifesta mai ales in materia contractului de imprumut. Contractul de imprumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeste imprumut de folosinta, bunul imprumutat trebuind sa fie restituit in materialitatea lui. Daca contractul de imprumut are ca obiect un bun consumptibil, atunci poarta denumirea de imprumut de consumatie. La scadenta, imprumutatul va fi obligat sa restituie alte bunuri, de aceeasi cantitate si calitate.

In functie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere si nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt cele care, in mod periodic si fara consumarea substantei lor, dau nastere la alte bunuri, numite fructe.

Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.

Fructele sunt de trei feluri:

fructe naturale, care se produc fara interventia omului (mere padurete, urzici, sporul animalelor etc.),

fructe industriale, produse ca urmare a activitatii omului (recolta),

fructe civile care au o exprimare baneasca (chiriile, dobanzile).

Nu trebuie sa confundam fructele cu productele. Si productele sunt

foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substantei sale (minereul dintr-o mina, nisipul din albia raului).

Aceasta clasificare prezinta interes in ceea ce priveste modul de dobandire a fructelor. Fructele naturale si cele industriale se dobandesc prin percepere, in timp ce fructele civile se dobandesc de la zi la zi, prin simpla scurgere a timpului.

De asemenea, cel care a primit o plata nedatorata cunoscand caracterul nedatorat al platii, va trebui sa restituie nu numai obiectul platii primite, ci si fructele pe care aceasta le-a produs.

Dupa modul in care sunt percepute, exista bunuri corporale si bunuri incorporale.

Bunurile corporale pot fi percepute cu simturile omului, in timp ce bunurile necorporale au un caracter abstract, ele neputand fi percepute prin simturi. In aceata ultima categorie intra drepturile patrimoniale, actiunile in instanta, care sunt considerate bunuri desi nu au o existenta concreta.

Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobandi prin posesie de buna credinta numai in masura in care este vorba de bunuri corporale.

Dupa cum bunurile pot fi impartite sau nu fara sa-si schimbe destinatia economica, exista bunuri divizibile si bunuri indivizibile. Banii sunt asimilati bunurilor divizibile.

Aceasta clasificare prezinta importanta in materia partajului sau impartelii. Bunurile divizibile vor fi impartite in natura, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a plati o sulta celuilalt, fie vor putea fi instrainate, urmand ca pretul astfel obtinut sa fie impartit intre coproprietari.

Dupa corelatia existenta intre ele, bunurile pot fi principale si accesorii.

Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, in timp ce cele accesorii folosesc la intrebuintarea unui alt bun, considerat principal. De exemplu, betele la schiuri, arcusul la vioara, rama la tablou etc.

Potrivit acestei clasificari, se va aplica adagiul accesoriul urmeaza soarta principalului. Daca partile nu au precizat in contractul incheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, solutia va consta in aplicarea aceluiasi regim juridic ca si cel aplicabil bunurilor principale.

Actul juridic civilRegasim in actul juridic civil cel mai important izvor de drepturi si obligatii civile. Actul juridic exprima vointa subiectului de a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este expresia afirmarii si implinirii personalitatii umane. Afirmatia vointei este expresia reala a libertatii omului.

DefinitieCodul civil roman nu da o definitie actului juridic civil. In literatura de specialitate s-au conturat doua categorii de definitii ale actului juridic civil:

prima categorie priveste definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vanzare-cumparare, contractul de donatie etc.);

cealalta categorie cuprinde definirea generala a actului juridic civil, surprinzand ceea ce este esential pentru toate speciile de acte juridice civile.

In ceea ce ne priveste, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definitii definitii generale ale actului juridic civil, in care se are in vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.

Si in cadrul acestei a doua categorii de definitii distingem dupa cum este vorba de:

definirea traditionala a actului juridic civil, in care se precizeaza ca prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, adica a crea, modifica sau stinge un raport juridic;

definitii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri care considera actul juridic civil ca fiind o manifestare de vointa unilaterala, bilaterala sau multilaterala savarsita cu intentia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu conditia ca, de existenta acestei intentii, sa depinda insasi producerea efectelor juridice.

Aceasta ultima definitie a fost criticata in literatura juridica, ca fiind redundanta, chiar daca este, pe fond, corecta.

Definitia pe care o retinem pentru actul juridic civil este urmatoarea:

Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a naste, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. Clasificarea actelor juridice civile:

Prin stabilirea a ceea ce este esential si comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la delimitarea diferitelor categorii de acte juridice civile.

Este foarte important a se cunoaste, insa, ca a incadra un act juridic civil intr-o categorie sau alta nu este numai o chestiune de ordin stiintific, ci si, mai ales, una de ordin practic, pentru ca, in functie de categoria in care incadram un asemenea act, ii vom recunoaste anumite consecinte (efecte) juridice.

Categorii de acte juridice civile:

Dupa criteriul numarului partilor, exista acte juridice civile unilaterale, bilaterale si multilaterale.

Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure vointe, al vointei unei singure parti. Exemple de acte civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publica de recompensa, acceptarea unei succesiuni, renuntarea la o mostenire, denuntarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.

Actele juridice unilaterale pot fi, la randul lor: acte supuse comunicarii (de exemplu, oferta); acte nesupuse comunicarii (de exemplu, testamentul).

Actul unilateral nu trebuie sa se confunde cu contractul unilateral (imprumutul, depozitul, donatia fara sarcina, fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care da nastere la obligatii numai pentru una din parti.

Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de vointa a doua parti (reprezinta vointa concordanta a doua parti). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vanzarea-cumpararea, mandatul, imprumutul, donatia etc.

Astfel, art. 942 C. civ. dispune: Contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic.

Este act juridic civil multilateral acela care este rodul vointei a trei sau mai multe parti. De exemplu, contractul civil de societate.

Aceasta prima clasificare prezinta importanta pe urmatoarele planuri:

al aprecierii valabilitatii actului juridic (in fiecare caz se apreciaza numarul corespunzator de vointe);

al regimului juridic diferentiat pe care il au viciile de consimtamant (aspect de care ne vom ocupa separat, cu ocazia analizei viciilor de consimtamant).

Dupa scopul urmarit la incheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros si cu titlu gratuit.

Este act cu titlu oneros acela in care, in schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmareste obtinerea altui folos patrimonial. In acest sens, art. 945 C. civ. precizeaza: Contractul oneros este acela in care fiecare parte voieste a-si procura un avantaj. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vanzare-cumparare, contractul de locatiune, contractul de antrepriza, imprumutul cu dobanda etc.

In functie de cunoasterea sau nu a intinderii exacte a obligatiilor partilor din momentul incheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasifica in acte comutative si acte aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu oneros la incheierea caruia partile cunosc existenta si intinderea obligatiilor lor, de exemplu, contractul de vanzare-cumparare, contractul de antrepriza, contractul de schimb etc.

Este aleatoriu actul cu titlu oneros la incheierea caruia partile nu cunosc intinderea obligatiilor lor, stiind ca exista sansa unui castig sau riscul unei pierderi, ce depind de o imprejurare viitoare incerta (alea). Sunt aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de renta viagera etc.

Potrivit art. 947 C. civ., Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci cand obligatia unei parti este echivalentul obligatiei celeilalte. Contractul este aleatoriu cand echivalentul depinde, pentru una sau toate partile, de un eveniment incert.

Aceasta subclasificare este importanta, mai ales, in privinta campului de actiune al dispozitiilor legale care reglementeaza viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativa pentru motivul ca sansele de castig ar asigura uneia dintre parti o prestatie mult prea mare in raport cu ceea ce s-a obligat.

Este act cu titlu gratuit acela prin care se procura un folos patrimonial, fara a se urmari obtinerea altui folos patrimonial in schimb. Art. 946 C. civ. arata: Contractul gratuit sau de binefacere este acela in care una din parti voieste a procura, fara echivalent, un avantaj celeilalte. Ca exemple de acte cu titlu gratuit mentionam: donatia, mandatul gratuit, imprumutul fara dobanda, depozitul neremunerat.

La randul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifica in:

liberalitati (acte cu titlu gratuit prin care dispunatorul isi micsoreaza patrimoniul prin folosul patrimonial procurat; de exemplu, donatia, legatul);

acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunatorul procura un avantaj patrimonial fara a-si micsora patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).

Clasificarea actelor juridice civile in acte cu titlu oneros si acte cu titlu gratuit prezinta importanta juridica sub mai multe aspecte:

in ceea ce priveste capacitatea partii (partilor) care incheie actul; in general, legea civila este mai pretentioasa cand este vorba de actele cu titlu gratuit;

in privinta conditiilor de forma, de asemenea, legea civila este mai exigenta in privinta actelor cu titlu gratuit;

regimul juridic al viciilor de consimtamant difera de la o categorie juridica la alta (leziunea nu priveste actele cu titlu gratuit).

Dupa efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative si declarative.

Este constitutiv acel act juridic civil care da nastere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior. In lipsa unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv in favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi decat acelea pe care el insusi le are). Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.

Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect stramutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu in alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vanzare-cumparare, cesiunea de creanta etc.

Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (imparteala), tranzactia.

In ceea ce priveste importanta juridica a acestei clasificari, precizam ca: a) actul constitutiv si actul translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), in timp ce actul declarativ produce efecte si pentru trecut (ex tunc); b) are calitatea de avand-cauza numai dobanditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu si partea dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot sa constituie just titlu pentru uzucapiune (dobandirea unui drept real asupra unui bun ca efect al unei posesiuni indelungate); d) numai actele juridice translative sunt supuse rezolutiunii; e) publicitatii imobiliare, in principiu, ii sunt supuse numai actele constitutive si cele translative.

Dupa importanta sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare si de dispozitie.

Este de conservare actul juridic care are ca efect preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Deci, cu o cheltuiala mica, se salveaza un drept a carui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind deosebit de avantajos pentru autorul sau. Sunt acte de conservare, de exemplu, intreruperea unei prescriptii prin intentarea actiunii in justitie, inscrierea unei ipoteci etc.

Este de administrare (si nu administrativ sau de administratie) actul juridic civil prin care se realizeaza o normala punere in valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare retinem: reparatiile de intretinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, inchirierea unui bun in anumite conditii etc.

Este de dispozitie acel act juridic civil care are ca rezultat iesirea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcina reala (gaj, ipoteca). Exemple de acte de dispozitie: vanzarea-cumpararea, donatia.

Importanta juridica a acestei clasificari se manifesta sub urmatoarele aspecte:

in materia capacitatii, unde regimul juridic difera in raport de felul actului;

in materia reprezentarii;

in materia efectelor fata de terti;

in materia acceptarii mostenirii etc.

5. In functie de continutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale si nepatrimoniale.

Se numeste patrimonial acel act juridic civil ce are un continut evaluabil in bani.

De regula, fac parte din aceasta categorie actele care privesc drepturi reale si de creanta (donatie, vanzare-cumparare, imprumut etc.).

Se numeste nepatrimonial acel act juridic civil ce are un continut neevaluabil in bani. De exemplu, este act nepatrimonial intelegerea parintilor unui copil din afara casatoriei, in sensul ca acesta sa ia numele de familie al unuia dintre ei.

Aceasta clasificare este importanta in materia efectelor nulitatii deoarece, anulandu-se un act nepatrimonial, nu se pune problema restituirilor, precum si in materia ocrotirii incapabilului.

Dupa modul sau forma de incheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne si reale.

In dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit caruia, pentru formarea valabila a unui act juridic civil este suficienta simpla manifestare de vointa.

Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se incheie prin simpla manifestare de vointa a partilor (sau autorului lor).

Actele juridice solemne reprezinta o exceptie de la regula consensualismului, pentru incheierea lor valabila fiind necesara, pe langa manifestarea de vointa, respectarea unor cerinte de forma, prevazute anume de lege. Forma solemna pentru un astfel de act e o conditie de validitate (spunem ca forma este ceruta ad validitatem sau ad solemnitatem).

Ca exemple de acte solemne mentionam: testamentul, donatia.

Si actul juridic real constituie o exceptie de la regula consensualismului, pentru incheierea sa valabia fiind necesara, pe langa manifestarea de vointa si alaturi de aceasta, si predarea sau remiterea bunului.

Sunt acte reale: imprumutul, gajul, depozitul, darul manual.

Acelasi act juridic poate fi consensual, ca regula, si alteori solemn (de exemplu, vanzarea-cumpararea unui teren); sau un act poate fi, ca regula, solemn (de exemplu, donatia), iar uneori sa fie act real (de exemplu: darul manual, care este o specie de donatie).

Importanta juridica a acestei clasificari apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitatii actelor juridice civile, din punctul de vedere al respectarii cerintelor de forma impuse de lege.

In functie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt intre vii (inter vivos) si acte pentru cauza de moarte (de mortis causa).

Este intre vii (inter vivos) actul juridic civil care-si produce efectele neconditionat de moartea autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intra in aceasta categorie.

Este facut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-si produce efectele decat la moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.

Importanta juridica a acestei clasificari apare pe planul:

capacitatii de a incheia actele juridice civile;

formei in care pot fi incheiate actele juridice civile.

In functie de rolul vointei partilor in stabilirea continutului lor, actele juridice civile pot fi acte subiective si acte conditie.

Este act juridic civil subiectiv acel act al carui continut este determinat prin vointa autorului sau autorilor lui. Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intra in aceasta categorie.

Este act juridic civil-conditie acel act la a carui incheiere partile isi exteriorizeaza vointa doar in privinta nasterii actului, continutul acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care partile nu pot deroga. De exemplu: casatoria, infierea, contractul de inchiriere tip a suprafetelor locative de stat.

Aceasta clasificare este importanta in materia valabilitatii actelor juridice, in special in privinta aprecierii conditiilor de valabilitate.

Actele juridice civile se impart in: acte pure si simple si acte afectate de modalitati.

Este act pur si simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, conditie sau sarcina). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalitatile, de exemplu actul de recunoastere a filiatiei sau actul de optiune succesorala.

Este act afectat de modalitati actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Exista acte civile care sunt esentialmente afectate de modalitati, cum sunt contractul de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere, contractul de imprumut, contractul de asigurare, contractul de donatie cu sarcina.

Aceasta clasificare este importanta din punctul de vedere al valabilitatii actelor juridice civile si din acela al producerii efectelor lor juridice.

Dupa raportul existent intre ele, actele juridice civile pot fi principale si accesorii.

Este act juridic civil principal actul care are o existenta de sine statatoare, independenta, soarta sa nedepinzand de soarta juridica a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.

Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenta de sine statatoare, soarta lui juridica depinzand de soarta altui act juridic, principal. Din aceasta categorie fac parte: ipoteca conventionala, gajul, arvuna, clauza penala.

Importanta distinctiei de mai sus apare atat in materia aprecierii valabilitatii si eficacitatii actelor juridice civile, cat si in ceea ce priveste raportul dintre ele, raport caruia i se aplica regula accesorium sequitur principalem (accesoriul urmeaza soarta juridica a principalului).

In raport de legatura actelor juridice civile cu cauza (scopul), acestea pot fi cauzale si abstracte.

Este cauzal actul juridic civil a carui valabilitate implica analiza cauzei (scopului sau); daca scopul este ilicit, imoral sau lipseste, actul juridic este lovit de nulitate.

Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este detasat de elementul cauza, valabilitatea sa neimplicand analiza valabilitatii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare. Acestea din urma sunt inscrisuri (instrumentum) care incorporeaza operatiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtator, nominative sau la ordin.

Aceasta clasificare este importanta in materia probelor, a valabilitatii actelor juridice si a titlurilor de credit. In ceea ce priveste titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiza a scopului sau cauzei actului juridic, debitorul neputand ridica exceptia nevalabilitatii cauzei pentru a refuza executarea.

In functie de modalitatea incheierii lor, distingem actele strict personale si actele care pot fi incheiate si prin reprezentare.

Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi facut decat personal, nu si prin reprezentare. De exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi incheiate personal, dar pot fi incheiate si prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind exceptia de la regula, normele juridice ce reglementeaza actele strict personale sunt de stricta interpretare si aplicare, ca orice exceptie (exceptio est strictissimae interpretationis).

Dupa reglementarea si denumirea lor legala, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).

Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilita de legea civila si o reglementare proprie. In aceasta categorie intra majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice (numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie exceptia.

Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucura de o reglementare si o denumire proprii (de exemplu, vanzarea cu clauza de intretinere).

In ceea ce priveste importanta juridica a acestei clasificari, aceasta este evidenta in determinarea regulilor aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplica regulile generale existente in materia actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemanator), intrucat acestea din urma formeaza exceptia in raport cu primele, iar exceptiile sunt de stricta interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).

Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o data (uno ictu) si acte cu executare succesiva.

Este act cu executare dintr-o data (uno ictu) actul juridic a carui executare implica o singura prestatie din partea debitorului. Ele se mai numesc si acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca varietate de donatie.

Este act cu executare succesiva acela a carui executare implica mai multe prestatii, esalonate in timp. De exemplu, contractul de locatiune, vanzarea-cumpararea in rate, donatia cu sarcina de intretinere.

Importanta juridica a acestei clasificari se manifesta in ceea ce priveste:

consecintele neexecutarii culpabile:

contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o data li se aplica rezolutiunea (actul va fi desfiintat si pentru trecut, ex tunc);

contractelor cu executare succesiva li se aplica rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);

efectele nulitatii:

nulitatea actului juridic cu executare dintr-o data produce efecte si pentru trecut (ex tunc), considerandu-se ca actul n-a existat niciodata;

nulitatea actului juridic cu executare succesiva produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).Conditiile actului juridic civilPrin conditiile actului juridic civil intelegem elementele componente din care este alcatuit un asemenea act.

Art. 948 C. civ. dispune: Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimtamantul valabil al partii ce se obliga; 3. un obiect determinat; 4. o cauza licita.

Desi textul se refera expres numai la conventii, conditiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent daca este unilateral, bilateral sau multilateral.

Cu toate ca textul mai sus citat considera drept conditie a actului juridic civil consimtamantul valabil al partii ce se obliga, asa cum se subliniaza in literatura de specialitate, orice participant la raporturile juridice civile trebuie sa exprime un consimtamant valabil.

Codul civil prevede numai cele patru conditii de fond esentiale pentru orice act juridic civil, dar, cum s-a precizat in doctrina, exista si o conditie de forma care este ceruta pentru validitatea actelor formale sau solemne; neindeplinirea acesteia duce la nulitatea absoluta a actelor juridice civile respective.

Termenul conditie este polivalent. In afara de intelesul aratat, acela de element al actului juridic civil, el este primitor de inca doua sensuri:

conditie = modalitate a actului juridic civil;

conditie = clauza a actului juridic civil.

Clasificarea conditiilor actului juridic civil:

Din punctul de vedere al aspectului la care se refera, conditiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc continutul actului juridic civil) si de forma (care se refera la exteriorizarea vointei). Ele se mai numesc si conditii intrinseci si conditii extrinseci.

in functie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem conditii esentiale (cerute pentru valabilitatea actului) si conditii neesentiale (numite si intamplatoare, care pot lipsi fara sa afecteze valabilitatea actului juridic).

Dupa criteriul sanctiunii care este aplicata in cazul nerespectarii lor, conditiile pot fi de validitate (nerespectarea carora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de eficacitate (a caror neindeplinire nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci o alta sanctiune mai blanda de exemplu, inopozabilitatea).

in functie de sfera actelor juridice civile pe care le au in vedere, exista conditii generale (care privesc toate actele juridice) si condttii speciale (care au in vedere numai anumite categorii de acte juridice civile de exemplu, actele solemne).

Orice conditie a actului juridic civil poate fi calificata din toate cele patru puncte de vedere.

Capacitatea de a incheia actul juridic civil:

Prin capacitatea de a incheia actul juridic civil se intelege acea conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil.

Ea este o parte a capacitatii de folosinta a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodata, o premisa a capacitatii de exercitiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealalta premisa fiind discernamantul, pentru persoana fizica).

Potrivit art. 949 C. civ.: Poate contracta orice persoana ce nu este declarata necapabila de lege, iar art. 950 C. civ. precizeaza: Necapabili de a contracta sunt:

minorii; 2. interzisii; ... 4. in genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte.

Deci, regula sau principiul este capacitatea de a incheia actul juridic civil, incapacitatea fiind exceptia. Ca orice excetie si aceasta trebuie sa fie expres prevazuta de lege, iar textele care o contin sunt de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).

Cu caracter general, principiul capacitatii de a incheia actul juridic civil este prevazut de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice si juridice: Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta si nici lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si in conditiile stabilite de lege.

Acelasi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, in art. 949 C. civ., precum si in art. 856 C. civ. si art. 1306 C. civ.

In ceea ce priveste persoana juridica, principiul capacitatii de a incheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanelor juridice, consacrat in art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954.

Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), in timp ce discernamantul este o stare de fapt (de facto), acesta din urma putand fi intalnit, accidental, chiar si la o persoana incapabila, dupa cum este posibil ca o persoana capabila, dupa lege, sa nu aiba, temporar, discernamant.

In ceea ce priveste exceptia incapacitatii de a incheia acte juridice civile, ea este prevazuta de art. 6 alin.1 din Decretul nr. 31/ 1954 si de art. 950 C. civ., precum si de alte dispozitii ale legilor civile, dispozitii ce vor fi studiate in contextul analizei continutului capacitatii de folosinta.

Consimtamantul:

Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala, de fond si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.

Termenul consimtamant poate avea intelesul de vointa exteriorizata a uneia din partile actului juridic bilateral sau a autorului actului juridic unilateral, sau intelesul de acord de vointa.

In analiza consimtamantului, trebuie sa tinem seama ca acesta este rezultatul unor procese psihologice interioare prin care subiectele recepteaza realitatea, isi formuleaza mobilurile, apreciaza in ce masura scopurile urmarite se vor realiza in cadrul legal.

Din punct de vedere juridic, vointa are o structura complexa, ce cuprinde doua elemente: consimtamantul si cauza (scopul).

Revenind la consimtamant, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa intruneasca conditiile urmatoare:

sa provina de la o persoana cu discernamant;

sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

sa fie exteriorizat;

sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

Consimtamantul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamant.

Asa cum am mai aratat, in timp ce capacitatea de a incheia actul juridic civil este o stare de drept (de iure), prezenta sau lipsa discernamantului este o stare de fapt (de facto).

In ceea ce priveste persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu, aceasta este prezumata ca are discernamantul necesar pentru a incheia acte juridice civile; in timp ce persoana fizica lipsita de capacitate de exercitiu este prezumata a nu avea discernamant, fie din cauza varstei fragede, fie din cauza starii de sanatate mintala. Minorul intre 14 si 18 ani este considerat ca are discernamantul juridic in curs de formare.

In ceea ce priveste persoana juridica, reprezentantul legal al acesteia este, intotdeauna, o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu.

In afara de incapacitatile legale (acele situatii in care legea prezuma ca persoana este lipsita de discernamant), in practica exista si incapacitati naturale (acele situatii in care o persoana capabila, dupa lege in fapt este lipsita, temporar, de discernamant; de exemplu: hipnoza, betia, somnambu-lismul, mania puternica).

Consimtamantul trebuie sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice.

Aceasta conditie ce trebuie indeplinita de consimtamant decurge din insasi esenta actului juridic civil, care este definit ca o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice.

Consimtamantul nu este exprimat cu intentia de a produce efecte juridice atunci cand:

manifestarea de vointa a fost facuta fie in gluma (jocandi causa), fie din prietenie, curtoazie sau din pura complezenta;

manifestarea de vointa s-a facut sub o conditie pur protestativa din partea celui ce se obliga (ma oblig daca vreau si voluero);

manifestarea de vointa este prea vaga;

manifestarea de vointa a fost facuta cu o rezerva mintala (reservatio mentalis), cunoscuta de cocontractant.

Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat conditie ce este impusa chiar de definitia consimtamantului (hotararea de a incheia actul juridic civil manifestata in exterior).

Potrivit principiului consensualismului, partile sunt libere sa-si aleaga forma de exteriorizare a vointei; deci simpla manifestare de vointa este necesara si suficienta pentru ca actul juridic civil sa fie valabil din punct de vedere al formei.

Exista si exceptii de la principiul consensualismului; o astfel de exceptie o constituie actele solemne, pentru incheierea carora manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o anumita forma ceruta de lege (forma autentica, de regula).

Pot exista urmatoarele modalitati de exteriorizare a consimtamantului:

in scris;

verbal;

prin gesturi sau fapte concludente.

Deci manifestarea de vointa se poate exterioriza fie intr-o forma expresa, fie intr-o forma tacita, implicita.

In legatura cu exteriorizarea consimtamantului se pune si problema valorii juridice a tacerii: tacerea, prin ea insasi, nu valoreaza consimtamant decat in anumite cazuri de exceptie, si anume:

atunci cand legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);

atunci cand, prin vointa partilor, se atribuie o anumita semnificatie juridica tacerii;

atunci cand tacerea valoreaza consimtamant, potrivit obiceiului.

Consimtamantul nu trebuie sa fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

Aceasta este o conditie negativa impusa de caracterul liber, constient al actului juridic civil.

Sunt vicii de consimtamant:

eroarea;

dolul;

violenta;

leziunea.

e) Viciile de consimtamant:Eroarea

Potrivit art. 953 C. civ. Consimtamantul nu este valabil, cand este dat prin eroare .

Articolul urmator din Codul civil, 954, prevede: Eroarea nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei.

Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia.

In acord cu aceste reglementari, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realitatii din mintea uneia din parti la incheierea actului juridic civil.

Clasificare:

Dupa criteriul consecintelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:

eroarea-obstacol (denumita si distructiva de vointa) este cea mai grava forma de eroare, falsa reprezentare cazand fie asupra naturii actului care se incheie (error in negotio), fie asupra identitatii obiectului (error in corpore); sanctiunea ce intervine in cazul unei astfel de erori este nulitatea absoluta;

eroarea-viciu de consimtamant consta in falsa reprezentare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in personam); eroarea-viciu de consimtamant conduce la nulitatea relativa a actului juridic;

eroarea-indiferenta e falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la inchierea actului juridic; ea nu afecteaza valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorica a prestatiei.

2) In functie de natura realitatii falsificate, eroarea poate fi de doua feluri:

eroarea de fapt, cand este vorba de falsa reprezentare a unei situatii faptice existente la incheierea actului juridic (tipurile de eroare mai sus prezentate, in prima clasificare) si

eroarea de drept, cand falsa reprezentare poarta asupra existentei sau continutului unui anumit act normativ sau unei norme juridice, dupa caz, la incheierea actului juridic.

In ceea ce priveste admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimtamant, aceasta a format obiect de controversa in literatura de specialitate, existand atat teza inadmisibilitatii erorii de drept ca viciu de consimtamant, cat si teza admiterii acesteia ca viciu de consimtamant.

Teza inadmisibilitatii erorii de drept ca viciu de consimtamant se bazeaza pe prezumtia de cunoastere a legii exprimata de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoasterea legii). Deci, in viziunea promotorilor acestei teze eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimtamant si, ca atare, nu duce la anularea actului juridic civil.

Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimtamant exceptand normele imperative sau cele care privesc ordinea publica are ca argumente:

interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite ca eroarea face consimtamantul sa nu fie valabil, fara a distinge intre eroarea de fapt si cea de drept, situatie in care opereaza regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus;

atunci cand legea doreste, prevede ca nu este admisa eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ., referitor la marturisire); deci, per a contrario, in celelalte cazuri eroarea de drept este admisa;

eroarea de drept, atunci cand se produce, are acelasi efect ca si eroarea de fapt: falsa reprezentare a realitatii; ori ubi eadem ratio ibi idem jus;

jurisprudenta admite eroarea de drept ca viciu de consimtamant.

Structura erorii-viciu de consimtamant:

Aceasta este alcatuita dintr-un singur element, de natura psihologica (falsa reprezentare a realitatii). De aici rezulta si dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimtamant.

Conditii cerute pentru ca eroarea sa fie viciu de consimtamant:

Aceste conditii sunt in numar de doua si ele trebuie intrunite cumulativ:

elementul asupra caruia poarta falsa reprezentare sa fi fost determinant pentru incheierea actului juridic; deci, daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul nu s-ar fi incheiat; aceasta apreciere a caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face de regula, dupa un criteriu subiectiv (de la caz la caz); prin exceptie, se poate realiza aprecierea si pe baza unui criteriu obiectiv, abstract;

cand este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celalalt contractant sa fi stiut sau sa fi trebuit sa stie ca elementul fals reprezentat este hotarator pentru incheierea actului juridic civil conditie impusa de nevoia asigurarii stabilitatii circuitului civil.

In actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte sa fie in eroare, pentru a fi in prezenta viciului de consimtamant. Daca, printr-o simpla coincidenta, ambele parti au fost in eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului pentru eroarea a carei victima este.

Dolul

Art. 953 C.civ. prevede Consimtamantul nu este valabil cand este surprins prin dol, iar art. 960 C. civ. dispune Dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte n-ar fi contractat.

Dolul nu se presupune.

Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o eroare provocata (iar nu spontana, ca eroarea propriu-zisa).

Clasificare:

in dreptul roman se distingea intre:

dolus bonus (dolul usor) care consta in viclenii curente, usor de dejucat;dolus malus (dolul grav) care atragea sanctiunea nulitatii relative a actului juridic.

in functie de consecintele pe care le are sau nu asupra valabilitatii actului juridic, dolul poate fi:

dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante, determinante la incheierea actului juridic civil; el atrage sanctiunea nulitatii relative a actului juridic astfel incheiat si

dol incident (dolus incidens) numit si secundar sau incidental, ce poarta asupra unor imprejurari nedeterminante pentru incheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei pntru o reducere a prestatiei.

Structura:

Dolul este alcatuit din doua elemente de structura:

un element material, obiectiv ce consta in utilizarea de mijloace viclene, masinatiuni etc. facute in scopul inducerii in eroare a persoanei;

un element intentional, subiectiv ce consta in intentia de a induce in eroare o persoana in scopul incheierii unui act juridic civil.

Elementul obiectiv poate sa constea intr-o actiune pozitiva (fapt comisiv) sau intr-o actiune negativa (fapt omisiv).

Faptul comisiv poate imbraca, in materia liberalitatilor, forma sugestiei sau captatiei.

Pentru existenta unui fapt omisiv se utilizeaza si sintagma dol prin reticenta ce consta in neinformarea celeilalte parti contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit sa le cunoasca.

In ceea ce priveste elementul subiectiv al dolului, practica judiciara a facut urmatoarele precizari:

nu suntem in prezenta dolului daca cocontractantul cunostea imprejurarea pretins ascunsa;

dolul sub forma captatiei si lipsa discernamantului se exclud.

Conditii:

Dolul, pentru a fi viciu de consimtamant, trebuie sa indeplineasca, cumulativ, urmatoarele doua conditii:

sa fie determinant pentru incheierea actului juridic civil;

sa provina de la cealalta parte.

Prima conditie este prevazuta expres de art. 960 C. civ.; aceasta problema a caracterului determinant al dolului se apreciaza in concreto, de la caz la caz.

Si cea de-a doua conditie dolul sa provina de la cealalta parte este prevazuta expres de art. 960 C. civ. Desi acest text legal lasa impresia ca dolul este posibil doar in cazul actelor bilaterale, totusi dolul sub forma sugestiei poate fi intalnit si in cazul testamentului (de exemplu), care este act juridic unilateral.

In doctrina se admite ca aceasta a doua conditie necesara pentru existenta dolului este indeplinita, in actele bilaterale, si atunci cand:

dolul provine de la un tert, dar cocontractantul stie despre aceasta;

dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.

Ca si in cazul erorii, nu se cere conditia ca dolul sa fie comun, sa existe pentru fiecare din partile actului bilateral.

Asa cum am vazut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invoca acest viciu de consimtamant trebuie sa-l dovedeasca. Fiind un fapt juridic, ca si eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple.

Violenta

Citam urmatoarele articole din Codul civil roman referitoare la violenta: art. 953 C.civ.: Consimtamantul nu este valabil cand este smuls prin violenta; art. 955 C.civ.: Violenta in contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar cand este exercitata de alta persoana decat aceea in folosul careia s-a facut conventia; art. 956 C.civ.: Este violenta totdeauna cand, spre a face o persoana a contracta i s-a insuflat temerea, rationabila dupa dansa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau considerabil si prezent. Se tine cont in aceasta materie de etate, de sex si de conditia persoanelor; art. 957 C. civ.: Violeta este cauza de nulitate a conventiei si cand s-a exercitat asupra sotului sau a sotiei, asupra descendentilor si ascendentilor; art. 958 C. civ.: Simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia.

Violenta poate fi definita ca fiind acel viciu de consimtamant ce consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii provoaca o temere ce o determina sa incheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi incheiat.

Clasificare:

in functie de natura raului cu care se ameninta, distingem intre:

violenta fizica (vis) apare atunci cand amenintarea cu raul priveste fie integritatea fizica, fie bunurile persoanei (de exemplu, prin conducerea fortata a mainii pentru a semna; o astfel de situatie echivaleaza cu lipsa consimtamantului, atragand sanctiunea nulitatii absolute);

violenta morala (metus) apare atunci cand amenintarea cu raul se refera fie la onoarea sau cinstea, fie la sentimentele persoanei.

Dupa caracterul amenintarii, deosebim intre:

amenintarea legitima sau justa ca un rau (de exemplu, creditorul il ameninta pe debitor ca il va da in judecata daca nu-si indeplineste obligatia); acest tip de violenta nu este viciu de consimtamant;

amenintarea nelegitima sau injusta cu un rau; numai aceasta este viciu de consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat in astfel de conditii.

Structura:

Violenta viciu de consimtamant este alcatuita, ca si dolul, din doua elemente de structura:

un element exterior, obiectiv, ce consta in amenintarea cu un rau;

un element subiectiv, ce consta in insuflarea unei temeri persoanei amenintate;

tocmai aceasta temere este cea care altereaza consimtamantul.

Conditii:

Violenta, pentru a fi viciu de consimtamant, trebuie sa intruneasca, cumulativ, doua conditii si anume:

sa fie determinanta la incheierea actului juridic civil;

sa fie injusta sau nelegitima (ilicita).

Pentru ca violenta sa fie determinanta la incheierea actului juridic trebuie ca:

temerea produsa sa fie rationala dupa victima violentei, ceea ce inseamna ca temerea trebuie sa fie suficient de puternica pentru a o face sa incheie actul juridic;

temerea sa se aprecieze in functie de varsta, grad de cultura, sanatate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv;

raul cu care se ameninta sa fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;

raul cu care se ameninta sa priveasca fie persoana in cauza, fie sotul, sotia, ascendentii sau descendentii, fie (asa cum se considera in doctrina, pentru identitate de ratiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victima printr-o puternica afectiune.

Violenta trebuie sa fie injusta sau nelegitima; deci, nu orice amenintare constituie violenta viciu de consimtamant. Este necesar ca amenintarea sa constituie o incalcare a legii.

Aceasta a doua conditie este sustinuta si de reglementarea cuprinsa de art. 958 C. civ.

In doctrina s-a precizat de asemenea, ca starea de necesitate ce determina o persoana sa incheie un anumit act juridic trebuie asimilata violentei viciu de consimtamant.

Leziunea

Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art. 1157-1160; art. 1162-1165) trebuie raportate la dispozitiile art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice:

De la data intrarii in vigoare a decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, aplicarea dispozitiilor legale referitoare la actiunea in anulare pentru leziune se restrange la minorii care, avand varsta de 14 ani impliniti, incheie singuri fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a caror validitate nu se cere si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare, daca aceste acte le pricinuiesc vreo vatamare.

Actele juridice ce se incheie de minorii care nu au implinit varsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune.

Minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund pentru fapta lor ilicita decat daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant.

Porivit art. 1165 C. civ.: Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite actiunea in resciziune.

Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimtamant ce consta in disproportia vadita de valoare intre doua prestatii. Ea se sanctioneaza cu nulitatea realtiva a actului astfel incheiat.

Structura:

Structura acestui viciu de consimtamant este diferita in functie de conceptia ce sta la baza reglementarii leziunii.

Potrivit conceptiei subiective, leziunea este compusa din doua elemente: un element obiectiv, ce consta in disproportia de valoare dintre contraprestatii si un element subiectiv, ce consta in profitarea de starea de nevoie in care se afla cealalta parte.

Conform conceptiei obiective, leziunea nu presupune decat un singur element, si anume disproportia vadita de valoare ce exista intre contraprestatii.

Dispozitiile legale mai sus citate consacra conceptia obiectiva despre leziune, astfel incat cel ce o invoca nu are de dovedit decat vadita disproportie de valoare ce exista intre contraprestatii.

Conditii:

Pentru ca actul juridic civil sa fie anulabil pentru leziune, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

leziunea trebuie sa fie o consecinta directa a actului respectiv (in conditiile in care art. 1158 C. civ. prevede ca actiunea in resciziune nu poate fi exercitata cand leziunea rezulta din un eveniment cazual si neasteptat);

leziunea trebuie sa existe la momentul incheierii actului juridic;

disproportia de valoare existenta intre contraprestatii trebuie sa fie vadita.

Domeniul de aplicare:

Leziunea are un domeniu restrans de aplicare, din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, precum si din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.

Leziunea poate fi invocata, de regula, doar de minorii cu capacitate de exercitiu restransa, avand varsta intre 14 si 18 ani.

Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, in acelasi timp:

acte de administrare ;

incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal;

comutative;

lezionare pentru minor. Obiectul actului juridic civil Prin obiect al actului juridic civil intelegem conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil, respectiv actiunile ori inactiunile la care partile sunt indreptatite sau de care sunt tinute..

Conditii de valabilitate:

Pentru ca obiectul actului juridic civil sa fie valabil, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa existe;

sa fie in circuitul civil;

sa fie determinat sau determinabil;

sa fie posibil;

sa fie licit si moral.

In afara de aceste conditii generale, precizate mai sus, exista si conditii speciale, ce trebuie indeplinite numai pentru anumite acte juridice:

cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului, in actele constitutive sau translative de drepturi reale ;

obiectul sa constea intr-un fapt personal al celui ce se obliga, la actele intuitu personae;

sa existe autorizatie administrativa, in cazurile prevazute de lege.

In ceea ce priveste conditiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, consideram ca acestea trebuie analizate fiecare in parte:

Obiectul actului juridic trebuie sa existe.

Daca aceasta conditie nu este indeplinita, nu se mai pune problema realizarii celorlalte conditii.

Daca obiectul actului juridic civil priveste un bun, aceasta conditie implica respectarea urmatoarelor reguli:

bunul trebuie sa existe in momentul incheierii actului juridic civil sau sa existe in viitor, cu o singura exceptie: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil (art. 965 C. civ.);

potrivit art. 1311 C. civ.: Daca in momentul vanzarii, lucrul vandut era pierit in tot, vinderea este nula. Daca era pierdut numai in parte, cumparatorul are alegerea intre a se lasa de contract, sau a pretinde reducerea pretului.

Obiectul actului juridic civil trebuie sa fie in circuitul civil.

Art. 963 C. civ. prevede: Numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract.

Cu privire la contractul de vanzare-cumparare, art. 1310 C. civ. dispune ca toate lucrurile care sunt in comert pot fi vandute, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta.

Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este necesara cunoasterea clasificarii bunurilor dupa regimul circulatiei lor.

Obiectul actului juridic trebuie sa fie determinat sau determinabil.

Art. 948 C. civ. enunta printre conditiile esentiale pentru validitatea conventiilor, la pct. 3, un obiect determinat.

In acelasi timp, art. 964 C. civ. prevede: Obligatia trebuie sa aiba de obiect un lucru determinat, cel putin in specia sa.

Cantitatea obiectului poate fi necerta, de este posibila determinarea sa.

Cand obiectul derivat al actului juridic consta intr-un lucru cert (res certa), conditia este indeplinita prin aratarea caracteristicilor acestuia.

Cand obiectul derivat al actului juridic consta intr-un lucru determinat generic (res genera), acesta se defineste prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce vor fi observate in momentul executarii actului.

Obiectul actului juridic trebuie sa fie posibil.

Conditia aceasta este impusa, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla obligatio). Este vorba de o imposibilitate absoluta (pentru oricine) si nu de o imposibilitate relativa (pentru un anumit debitor).

Imposibilitatea poate sa fie de natura materiala sau juridica.

Obiectul actului juridic trebuie sa fie licit si moral.

Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci cand obiectul acestuia este in contradictie cu legea sau morala.Cauza sau scopul actului juridic civil.Art. 948 C. civ. inscrie printre conditiile esentiale pentru validitatea actului juridic si o cauza licita.

Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce consta in obiectivul urmarit in momentul incheierii unui astfel de act.

Cauza, impreuna cu consimtamantul formeaza vointa juridica.

Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabila, trebuie sa intruneasca, cumulativ, conditiile urmatoare:

sa existe;

sa fie reala;

sa fie licita si morala.

,

Faptele de comert

Asa cum s-a aratat in literatura juridica, ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este determinat de trei notiuni: cea de act de comert, cea de comerciant si cea de fond de comert.

Codul comercial roman nu da o definitie a faptei de comert, ci enumera doar acte si operatiuni pe care le considera fapte de comert.

Termenul juridic utilizat fapte de comert este propriu numai Codului comercial roman, care, in aceasta privinta, se delimiteaza atat de modelul italian, cat si de cel francez, ambele folosind termenul de act (acte de commerce, atti di comercio). Intrebarea care s-a pus in literatura juridica este daca aceasta deosebire este numai rodul intamplarii, fiind o simpla scapare lingvistica. Raspunsul care s-a dat de catre cea mai mare parte a doctrinei a fost ca folosirea expresiei fapte de comert nu este o simpla intamplare. Asa cum se stie, in teoria dreptului, actele juridice se disting de faptele cu semnificatie juridica prin aceea ca primele sunt manifestari de vointa facute cu scopul de a produce efecte juridice, pe cand cele din urma produc efecte juridice prin vointa legii, independent de vointa autorilor. Legiuitorul roman a vrut sa supuna legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice, ci si raporturile juridice izvorate din faptele juridice. Deci, potrivit Codului comercial, intra sub incidenta legilor comerciale nu numai contractele comerciale, dar si faptele licite (imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata si gestiunea de afaceri) si faptele ilicite, savarsite de comercianti in legatura cu activitatea lor comerciala. Alaturandu-ne opiniei majoritare, folosim terminologia legii fapte de comert deoarece ea exprima conceptia legiuitorului roman si nu termenul acte de comert folosit de unii autori.

Pe plan mondial, in diverse sisteme de drept exista doua conceptii fundamentale pentru definirea comercialitatii:

Conceptia obiectiva de definire a comercialitatii, care este de inspiratie franceza si care porneste de la obiect (actul, faptul de comert) spre subiect (comerciant), considerand ca anumite operatiuni au caracter comercial prin insasi natura lor, indiferent daca persoana care le savarseste este comerciant sau necomerciant,

Conceptia subiectiva de definire a comercialitatii, care este de inspiratie germana si care porneste de la subiect (comerciant) spre obiect (actul, faptul de comert), considerand ca suntem in prezenta unui fapt de comert atunci cand acesta este savarsit de un comerciant, prin comerciant intelegand persoana fizica sau juridica recunoscuta ca atare (ca si comerciant) si inmatriculata in registrul comertului.

In conceptia subiectiva, inmatricularea in registrul comertului are un caracter constitutiv de drepturi, spre deosebire de conceptia obiectiva, in care inmatricularea in registrul comertului are doar un caracter declarativ de drepturi.

Dreptul roman consacra, in principal, conceptia obiectiva de definire a comercialitatii ilustrata prin art. 3 C. com. si, in subsidiar, conceptia subiectiva de definire a comercialitatii ilustata de art. 4 si 7 C. com.

Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comert. Legiuitorul roman, neavand o conceptie proprie asupra faptelor de comert nu le-a definit, ci a preferat sa enumere 20 de opratiuni sau activitati pe care le-a declarat fapte de comert obiective.

Problema care s-a pus in literatura juridica a fost daca aceasta enumerare este limitativa, e