Dreptul Afacerilor - Curs.[Conspecte.md] (1)

Cursul a fost elaborat de un colectiv de autori

în următoarea componenţă:

Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-8; 22),

Vlad VLAICU, dr. în drept (titlul 23),

Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 9- 11; 14, 17, 18),

Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12 (§1-5); 20, 21),

Natalia BACALU, mag. în drept (titlurile 13; 16; 19),

Alexandru CALENIC, lector superior (§6 din titlul 12)

Responsabil de ediţie, Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept, conf. univers.

Ediţia II-a revăzută şi adăugită

Redactor ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar

universitar, şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului”, USM.

Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cursului

„Dreptul afacerilor” predestinată pentru Facultatea de Ştiinţe Economice,

ce a fost aprobată de Catedra „Dreptul antreprenoriatului”, Facultatea de

Drept a Universităţii de Stat din Moldova. La baza elaborării cursului sînt

puse actele normative în vigoare la 1 septembrie 2012.

Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum şi

persoanelor ce sînt interesate de studiul prezentului curs.

1

CUPRINSUL

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI..................... 6§1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală ...............6§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului............................................. 8§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului . 10

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI.........................15§1. Conceptul statului, trăsăturile lui.................................................15§2. Dimensiunile (atributele) statului................................................17§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului............................................22§4. Forma statului....................................................................... 25

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI.........................................................33§1. Conceptul dreptului...................................................................................... 33§2. Funcţiile dreptului....................................................................................... 35

CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR.......................................................................................§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor...................................... §2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului.......................... §3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor............................................ §4. Principiile dreptului afacerilor.........................................................

CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR...... §1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice......................................§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor ............................................ §3. Clasificarea normelor juridice.......................................................................

CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR. ..... ..................§1. Noţiunea de izvor de drept...................................................................................47§2. Caracteristica izvoarelor dreptului..................................................................... 49§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor......................55

CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE.......................60§1. Conceptul interpretării normelor juridice.........................................................60§2. Formele (felurile) interpretării..........................................................................61§3. Metodele interpretării.................................................................................... 62§4. Rezultatul interpretării normelor juridice.........................................................64

CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC .......................................................... 66§1. Conceptul raportului juridic..............................................................................66§2. Premisele raportului juridic........................................................................... 68§3. Structura (elementele) raportului juridic....................................................... 71

2

CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL AFACERILOR…………………………………………………………………76§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul afacerilor§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor§3. Condiţiile (temeiurile) angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor§5. Forme ale răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor

PARTEA SECIALĂ

CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR...............................105§1. Definirea activităţii de întreprinzător....................................................... 105§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător.............................. 106§3. Genurile activităţii de întreprinzător........................................................ 108§4. Subiectele activităţii de întreprinzător.........................................................110§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale ...... 116§6. Activităţi interzise .................................................................................. 117§7. Profesii liberale.......................................................................................118

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR.........................................................................................121§1. Consideraţii generale...................................................................................121§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător .....................................122§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător...................................123§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător................................................ 125§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător ....................... 130§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător.................................................................................................. 132§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător.....................................................................................................195§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător......................................136

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.....................................................................................142§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului....................................................... 142§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.............. 145§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale....................................148§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social....................................................151§5. Formarea şi modificarea capitalului social..............................................155§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic ………………………….

CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI AFACERILOR ……………………………………………………………….§1. Întreprinzător – persoană fizică ca subiect al dreptului afacerilor..........160§2. Persoană fizică ca titular al patentei de întreprinzător…...........................163§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale............166

3

§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)......................................................... 168

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...........171§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ...........................................171§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.......................................172§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ ..........................................177§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop ............................179§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ..............182 §6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ.............. 184

CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ............................... ............................... ...............................§1. Societatea în nume colectiv: 1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv............................... 1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv............................... 1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv............................... 1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv...............................§2. Societatea în comandită: 2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită............................... 2.2. Constituirea societăţii în comandită............................... 2.3. Funcţionarea societăţii în comandită............................... 2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită...............................

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ...............188§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)...................................188§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.....................197§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată............................................... 200

CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI........................................... 202§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni..........................................202§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ............................................................. 203§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni....................... 206§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni................................................................211 §5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni................................................... 212

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE......................................214§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor................................................. 214§2. Organele de conducere ale cooperativei......................................................216§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative................................ 217§4. Cooperativa de producţie.............................................................................218§5. Cooperativa de întreprinzător.................................................................... 222§6. Cooperativa de consum............................................................................. 223

CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ .................................................................................................226

4

§1.Întreprinderea de stat....................................................................................226§2.Întreprinderea municipală.......................................................................... 232

CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...................................................................236§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice......................................... 236§2. Reorganizarea prin fuziune..................................................................... 237§3. Reorganizarea prin dezmembrare................................................................240§4. Transformarea..............................................................................................244§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice.................................................245§6. Lichidatorul persoanei juridice....................................................................255

CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR.......... 257§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate........................... 257§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate........ ..........................................260§3. Intentarea procesului de insolvabilitate..................................................... 276§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare..................... 282§5. Procedura planului.......................................................................................290

CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE ÎN DREPTUL AFACERILOR ...............................................................................................§1. Noţiuni generale privind contractele comerciale........................................... §2. Contractul de leasing ........ .............................................................................§3. Contractul de franciză .................................................................................... §4. Contractul de credit bancar…………………………………..........................

CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR .........................................................................................................§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală ........................................§ 2. Impozitul pe venit ......................................................................................§ 3. Taxa pe valoarea adăugată ......................................................................§ 4. Accizele .................................................. ..................................................§ 5. Impozitul privat .................................................. ............................................§ 6. Taxele vamale .................................................. .............................................§ 7. Taxele percepute în fondul rutier ..................................................§ 8. Impozitul pe bunurile imobiliare ..................................................§ 9. Impozitul pentru folosirea resurselor naturale ...........................................§ 10. Taxele locale ..................................................

Bibliografie …………………………………………………………... 295

5

CUVÎNT ÎNAINTE

Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu curriculum-ul universitar la disciplina „Dreptul afacerilor”, prevăzut pentru studenţii ai facultăţilor de ştiinţe economice din instituţiile de învăţămînt superior.

Cursul cuprinde o abordare succintă a materiei Dreptului afacerilor în Republica Moldova, deoarece cunoştinţele acumulate la această disciplină nu se clădesc pe cunoştinţe juridice acumulate anterior, ci sînt studii care reprezintă doar un punct de pornire în studiul dreptului.

Din acest motiv suportul de curs este elaborată în aşa fel încît începe cu teme selectate din cursul de teorie generală a dreptului şi doar în a doua parte continuă cu teme specifice dreptului civil, dreptului procesual civil şi în special dreptului afacerilor citit la facultăţile de drept. Suportul de curs permite studierea unor teme de mare importanţă pentru activitatea de întreprinzător, referindu-se, în special, la statutul juridic al întreprinzătorilor, regimul juridic al diverselor tipuri de activităţi de întreprinzător (afaceri) şi la alte fenomene juridice ce contribuie la dezvoltarea mediului de afaceri, un mediu ce necesită de a fi cunoscut de viitorii economişti.

Situaţia din ultimii ani ne dovedeşte că pe măsura dezvoltării relaţiilor din sectorul privat, această disciplină devine din ce în ce mai necesară, în special pentru tinerii specialişti, care au nevoie de o bună pregătire atît economică, cît şi juridică.

În consecinţă, scopul urmărit de către autori la scrierea acestui curs este de a oferi o pregătire juridică temeinică pentru studenţii facultăţilor de ştiinţe economice şi un suport sigur de instruire tuturor celor angajaţi în activitatea economică de întreprinzător.

Autorii s-au străduit ca prin sursele bibliografice utilizate în text, să îndemne studenţii de a consulta şi alte surse, pentru a înţelege bine disciplina dată. O atenţie deosebită a fost acordată limbajului, luînd în considerare faptul că cartea este destinată în primul rînd studenţilor facultăţilor ştiinţe economice şi ei au nevoie de ceva timp pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor şi expresiilor ce ţin de domeniul dreptului.

S-a insistat mult pe bibliografia în limba română, considerînd că unui student, pentru început îi este suficient efortul pe care îl va face dacă va consulta literatura juridică în limba maternă, pentru a însuşi şi a cunoaşte bine vocabularul juridic.

Autorii

CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI6

§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală

Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existenţă se

limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Istoria

organizării statale a societăţii nu corespunde cu istoria dezvoltării

societăţii umane, deoarece statul apare la o anumită treaptă a evoluţiei a

societăţii umane şi de aceea elaborarea unui concept pe deplin ştiinţific al

statului presupune cercetarea originii statului, a cauzelor care au

determinat trecerea societăţii de la forme de organizare nestatală la

organizarea statală a societăţii.

Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere a

organizării vieţii sociale poate fi împărţită în două mari epoci: epoca

societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice1.

Una dintre cele dintîi formă de convieţuire a strămoşilor noştri a fost

hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără nici o regulă

fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este legată de un anumit loc

de trai, iar principalele mijloace de existenţă le obţin din vînătoare şi

pescuit. Puţin cîte puţin, acest regim se modifică: apare agricultura, se

construiesc primele locuinţe, încep a se recunoaşte legăturile de

descendenţă.

Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei primitive a

fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de sînge, oameni

legaţi prin munca colectivă şi apărarea în comun a intereselor comune,

precum şi prin comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor. Relaţiile între

membrii ce formau ginta se caracterizau prin egalitatea tuturor, prin

solidaritate şi ajutor reciproc. Apartenenţa la o gintă sau alta nu era

condiţionată de prezenţa oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile

lor de rudenie, de sînge; la început reale, iar mai apoi simbolice, de

descendenţa lor din acelaşi strămoş feminin sau masculin.

Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de căsătorie

nu erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia devine nucleul

1 Г.К.Федоров, Теория государства и права, Chişinău: Reclama, 2004, c.387

vieţii sociale. Nu este vorba de o hegemonie politică, ci de determinarea

înrudirii ce se face plecînd de la mamă. Acest factor determină formarea

ginţii matriarhale.

La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării comunei

primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii patriarhale, unde tatăl

devine centrul vieţii sociale, capul familiei şi el va determina mai departe

apartenenţa la o gintă sau alta inclusiv şi gradul de rudenie. Ordinea

evoluţiei poate fi reprezentată, astfel de trei faze succesive: hoarda,

matriarhat, patriarhat.

Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale etc.

aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepolitice obşteşti.

Hotărîrile erau luate de adunarea generală a membrilor adulţi ai ginţii.

Problemele curente erau soluţionate de un sfat, în frunte cu un şef, ales de

gintă. Organele de conducere a ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă.

Autoritatea lor era de natură morală, părintească. Nu există o categorie

specială de oameni ce conduc, nu există un organ special de constrîngere,

de violenţă.

În privinţa relaţiilor sociale din această epocă, sînt reglementate de

anumite reguli de convieţuire socială: obiceiuri, morală, prescripţii

religioase. Pentru această perioadă este caracteristic şi faptul că nu există

deosebire dintre drepturi şi obligaţii. Pentru omul primitiv nu se pune încă

întrebarea dacă participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau

răscumpărarea sînt datorii sau drepturi. Această întrebare i se părea,

probabil, tot atît de absurdă, ca şi faptul dacă mîncatul, dormitul, vînatul

constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă, fiecare individ se

consideră obligat să urmeze exemplele strămoşilor săi2.

La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a cîtorva ginţi,

obşti. Tribul constituie o comunitate etnică şi de organizare socială a mai

multor ginţi sau familii înrudite. Formarea, la o epocă posterioară, a

uniunilor de triburi este un proces însoţit de consolidarea legăturilor

2 B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier, 1997

8

gospodăreşti şi culturale inter-tribale. Ciocnirile militare, migraţia

populaţiei, toate acestea cauzate de apariţia proprietăţii private, duceau

treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor legături de rudenie

prin sînge cu cele determinate de legături teritoriale şi la apariţia unei noi

forme de comunitate istorică.

§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat destul de

lent şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada descompunerii

comunei primitive prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a

relaţiilor de producţie, precum şi prin modificarea în structura şi

organizarea societăţii primitive.

Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai:

dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugăritului, a schimbului

etc. A constituit un pas enorm atît pentru societate în ansamblu, cît şi

pentru fiecare individ. Are loc trecerea de la economia prădalnică la

economia productivă, iar în aceste condiţii omul devine producător, apare

familia3.

În legătură cu aceasta filosoful german Hegel menţiona: "...începutul

adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în introducerea agriculturii,

alături de introducerea căsătoriei, întrucît primul din aceste principii

aduce cu sine prelucrarea solului şi o dată cu aceasta proprietatea privată

exclusivă, reducînd viaţa nomadă a sălbaticului care îşi caută în

peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa

satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor sexuale

la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături într-o alianţă

durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii subiective în grijă de

familie şi a posesiei în averea familiei".

Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în

comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul

că în aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare într-

3 Gh.Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.469

o serie de norme sociale, devenite cu timpul " tabu-uri" corespunzătoare a

ceea ce s-a numit "totemismul de clan". Conform prevederilor "tabu-

urilor", se interzice incestul dintre frate şi soră; este considerat nenatural

şi de neînchipuit incestul cu mama; se pedepseşte, dar nu cu pedeapsă prea

mare, raportul intim cu fiica etc.

Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, de

regulă, se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se

rezumă în aşa zisa Lege a Talionului, care cere ca reacţia împotriva

vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau în aceeaşi parte a corpului, în

acest context ne amintim de formula: "...ochi pentru ochi, dinte pentru

dinte, viaţă pentru viaţă...".

Dar acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din cauza

luptelor de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa ca

ofensa, în loc să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem

de tarife determinate, fie conform judecăţii unui arbitru, ales de părţi

dintre cei mai bătrîni. In anumite cazuri se impune curmarea conflictelor

interne şi reunirea forţelor împotriva unui duşman comun, fie în scop de

apărare, fie în scop de atac.

Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice

deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex –

statul, adică o reunire de grupuri, care nu se mai întemeiază pe legătura de

sînge, ci are o altă natură. Inclusiv în acest moment încep să se schiţeze

elementele statului, care a stat la baza formării lui:

a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie

organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale;

b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;

c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de

autoritatea şefului.

Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme mai

persistă divergenţe, luptă chiar între organizaţiile minore (ginţi) şi puterea

centrală care tindea să le supună.

10

Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul

dreptului. Normele juridice apar pe două căi:

a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală,

norme religioase) sînt preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de sancţiune

(pedeapsă), fiind transformate în norme de drept;

b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.

§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului

Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat

apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană încă din cele mai

vechi timpuri, din perioada antichităţii. În încercarea de a răspunde la

întrebarea: cînd şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi

fundamentul lor, — la diferite intervale, în diferite ţări, au fost elaborate

un număr extrem de mare şi de variate teorii, concepţii. Făcînd abstracţie

de multitudinea şi varietatea acestor concepţii, ele pot fi reduse la cîteva

mai esenţiale, care într-o formă sau alta, de la un autor la altul, aproape că

nu diferă.

Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari sau

mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului statului sînt

următoarele4:

Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)

Potrivit acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste,

islamice etc., fără a mai vorbi despre religiile din Orientul antic, statul

este creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful statului, este reprezentantul lui

Dumnezeu pe pămînt. Aşa, de exemplu, împăratul Japoniei este numit

"Fiul Soarelui", faraonul Egiptului antic era considerat singurul

intermediar între Dumnezeu şi oameni ş.a.m.d. Promotorii concepţiei

divine asupra puterii de stat au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfîntul

Paul, teologii filosofi, moralişti şi dialecticieni.

Teoria patriarhală

Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la


11

familie. Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă la Aristotel, şi

anume în renumita sa lucrare "Politica" Aristotel susţine că omul ca fiinţă

socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelungită a

acesteia.

În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul

Robert Filmer, în lucrarea sa "Patriarhul" (1653) el, recurgînd la

argumentele din Biblie, afirmă că monarhul deţine puterea de stat în

calitate de moştenitor al lui Adam care a fost investit de Dumnezeu atît cu

puterea părintească, precum şi cu cea legală.

Teoria patrimonială

Apărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a luat

naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii stăpînesc

teritoriul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este

decît o adunare de arendaşi, pe moşia stăpînului. Concepţia a avut o

aplicare mai mare în Germania. Una din formulele ei răspîndite afirmă că

"sîngele şi pămîntul făuresc istoria".

Teoria violenţei

Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca modernă.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei E.Duhring, L.Gumplowiez,

K.Kautsky atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi a

statului. Statul a apărut în lupta dintre diferite triburi primitive. Tribul

învingătorilor instituie puterea de stat, se transformă în partea dominantă a

societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor, învingătorii devin şi

proprietari ai bogăţiilor acaparate.

Teoria organică (biologică)

Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezentanţii ei:

juristul elveţian Bluntschli, sociologul englez Spencer, sociologul francez

Borms transpun legile naturii asupra studierii statului. După părerea lor,

statul este un organism social compus din oameni, tot astfel cum

organismul animal se compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţă

separată de voinţă oamenilor din care este compus. Exact aşa cum într-un

12

organism, organele desfăşoară anumite activităţi, trebuie să decurgă

lucrurile şi în societate, unde fiecare om, fiecare pătură socială îşi are

locul şi rolul ei. Statul trebuie să domine asupra tuturor după cum

organismului viu îi sînt supuse toate părţile sale.

Teoria rasială

Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei

raselor "superioare". Cele mai reacţionare variante ale teoriei rasiale au

fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor fasciste şi totalitare, instaurate

între cele două războaie mondiale de teoreticienii regimurilor fasciste.

În viziunea părtaşilor acestei concepţii statul se transformă într-un

mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocratică, în

fruntea căreia se află furierul, exponent al "spiritului naţiunii". Apropiată

de această teorie este şi teoria „globalismului”, ce pune la bază ideea

împărţirii sferelor de influenţă între statele principale pentru "a ajuta"

celelalte state.

Teoria psihologică

Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin

psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni,

unii care din punct de vedere psihic sînt predestinaţi pentru funcţii de

conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi. Se afirmă, de asemenea că

oamenii după natura lor sînt dispuşi a trăi nu izolat unul de altul, ci în

comunităţi.

Teoria contractualistă (contractului social)

Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă

apogeul interpretării este apariţia unor personalităţi de seamă ale gîndirii

umane cum ar fi J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes. Potrivit acestei teorii,

apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract

social încheiat din voinţa oamenilor, a unui "pact de supunere". Ca

urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de

libertate.

Teoria juridică a "statului-naţiune"

13

Fiind elaborată în principal de Carre de Malberg, afirmînd că

"...statul este personificarea juridică a unei naţiuni". Tradiţia germană

consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt factorii materiali şi

spirituali, cum ar fi: cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune

accent mai ales pe factorii subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a

coexista, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei

comunităţi.

Teoria materialistă

Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă,

conform căreia statul csle rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra

mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase

antagoniste. Ea a predominat în aşa zisele state socialiste pînă nu demult,

fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific.

Şcoala dreptului natural

Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, de

exemplu, Aristotel în lucrarea sa "Logica" concepe lumea ca un tot unitar

cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură

într-un dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la

experienţa acesteia, iar, pe de altă parte, este dotat cu o raţiune activă care

îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze

voinţa în acord cu raţiunea.

Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv.

Dreptul natural constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul

urmînd să corespundă principiilor dreptului predestinat.

Şcoala normativistă a dreptului

Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli,

sistemul normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza

acestei piramide se află norma de conduită socială fondată pe drept. Toate

celelalte acte normative derivă din norma de conduită socială pe baza

dreptului, în acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte

de confluenţă pentru acţiunea normelor juridice.

14

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI

15

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui.

Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste

două fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc atît

de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt.

Cuvîntul "stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de

ceva stabil, permanent. Iniţial acest cuvînt a desemnat cetăţile (spre

exemplu, grecii foloseau termenii de polis sau politea), republicile de

tipul celei romane (romanii foloseau termenul de res publica, civitatis),

despoţiile orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii.

Aceasta însă nu însemna că la etapa timpurie de existenţă a statului nu

au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea

încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la

gînditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon ş.a.

În sensul său modern noţiunea de "stat" apare mult mai tîrziu,

începînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că, folosirea acestui cuvînt în

sensul său modern este legată de numele lui Niccolo Machiavelli, care

în lucrarea sa Principele menţionează că „... toate statele, toate

stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie

republici, fie principate”

Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de

stat este folosită în mai multe sensuri.

În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul

principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli

generale şi obligatorii de o conduită, garantează aplicarea sau

executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care

apar în societate.

În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor

publice care asigură guvernarea.

Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul stat este folosit şi într-un

sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de

organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu,

16

Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie etc.

Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective

diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale

tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. Remarcăm

După profesorul Ion Deleanu, Statul semnifică dimensiunea

specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din

fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ

omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere

instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a

realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală 5.

Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem

organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi

(a unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în acest scop

atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului” 6.

Într-o alt concept, Statul se manifestă ca fiind unitatea formată de

un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe

un teritoriu determinai, care le este propriu lor, şi dominat de un

guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de

a le face să fie executate7.

În ceea ce priveşte statul, în concepţia lui Marx şi Enghels, acesta este

definit ca fiind un aparat represiv, o maşină de represiune în mîna

claselor dominante, care le permite acestora să-şi asigure dominaţia

asupra claselor dominante pentru a le supune exploatării 8.

Făcînd o analiză a acestor definiţii, se observă că, în majoritate, ele

prezintă statul ca pe o organizaţie social-politică ce deţine monopolul

forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării dreptului, în mod explicit

sau subînţeles, îl prezintă ca fiind o organizaţie politică a clasei sau a

claselor dominante economiceşte în care guvernanţii îşi realizează

scopurile exercitînd diferite funcţii în vederea asigurării conducerii

5 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice , vol. II, Iaşi, 1993, pag.86 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului , laşi, 1993, pag. 1847 D.Berthelemy, Trăite elementaire de droit administratif , Paris, p. 18 Gh.Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.64

17

asupra întregii societăţi de pe un teritoriu determinat.

Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus,

constatăm că statul, de regulă, este caracterizat ca:

o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează

conducerea socială;

o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;

o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei

comunităţi umane;

o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în

exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în caz

de necesitate, forţa de constrîngere.

Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii,

determinat istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de

dominaţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui popor de

pe un anumit teritoriu delimitat prin frontiere, deţinînd în acest

scop atît monopolul creării cît şi aplicării dreptului.

§2. Dimensiunile (atributele) statului

_ Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni

istorice şi politice, acumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui

stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea: teritoriul,

populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea) politică exclusivă sau

suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele

condiţionează atît apariţia, precum şi dispariţia sau reînvierea statului.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere,

teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea,

un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile

pe care le are:

1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu,

localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state;

2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-

18

1 locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul

respectiv, calitate de supuşenie sau de cetăţenie;

3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi

contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de

organizarea teritoriului;

4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.

Drept Teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră,

subsolul, apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat asupra

cărora statul îşi exercită puterea.

_ Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse

semne naturale, liniilor de relief care şi desparte uscatul între două

state.

_ Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil din

punct de vedere tehnic.

_ Apele, se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În cazul

delimitării frontierelor pe apă, există mai multe reguli:

a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa

numitului forvater, locul cel mai adînc a rîului ce şerpuieşte în albie,

apropiindu-se ba de un mal ba de altul formînd aşa numita linia

navigabilă a rîului;

b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare,

frontiera se stabileşte după o linie mediană;

c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea

continentală a teritoriului.

_ Spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii

perpendiculare ce pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică”

(constituie aproximativ 7,5-8 km/s), orbita minimă pe care trebuie un

corp ceresc să se deplaseze pentru a nu cădea pe Pămînt.

_ Inclusiv se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în

marea liberă, cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii

artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa

19

diplomatică dintr-un stat străin.

Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi

standardelor internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice

următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea.

Aceste principii au o însemnătate primordială pentru tînărul nostru stat,

cînd mai persistă probleme în aceste domenii. Inclusiv în art. 3 al

Constituţiei se precizează că "teritoriul Republicii Moldova este

inalienabil" şi că "frontierele ţării sînt consfinţite prin lege organică,

respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului

internaţional".

Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica Moldova

este un stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în

sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări

totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu constituie "state", chiar dacă

unele din ele beneficiază de autonomie prevăzută de statute speciale.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi

spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de

neconceput. Statul este o societate umană organizată, o societate

stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un

teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea

faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului

respectiv, ori calitatea de străin (persoană avînd altă cetăţenie decît cea

a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid (persoane ce nu deţin

cetăţenia a nici unui stat).

Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură

de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite

de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict

determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este o

categorie complexă. În unele cazuri comunitatea formează o naţiune,

naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor

naţionale. De menţionat faptul că majoritatea absolută a statelor din

20

Europa sînt state naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.). Ex -

istă cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este încadrată, organizată în două

sau mai multe state (de exemplu, naţiunea arabă este încadrată în mai

multe state). Existenţa mai multor naţiuni poate duce la formarea

statelor multinaţionale (de exemplu, Federaţia Rusă).

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.

Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în

timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de

naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.

Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, lată de ce

art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că "statul are ca

fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova

este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei". Mai mult ca

atît, "Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la

păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,

lingvistice şi religioase".

Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea

constituie cel mai '"caracteristic element specific al statului. Puterea

este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin:

posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe

supreme, de a comanda, de a da ordine şi necesitatea de a se supune

acestei comenzi. Prin urmare, autoritatea presupune coordonare,

comandă şi supunere. Această idee o întîlnim încă din cele mai vechi

timpuri. Ea la început a fost identificată cu şeful colectivităţii umane

respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste

prin calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai

multe, vedea mai multe etc.). Cu timpul autoritatea s-a desprins,

atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea se

înfăţişează în mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică,

nestatală sau statală etc. In toate cazurile puterea presupune prezenţa a

cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo s-a

21

aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi de o putere.

O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri). In toate

cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite

în sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică, juridică

etc.

Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea

familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor

partide, puterea altor organizaţii social-politice etc. Puterea statală,

însă, este cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin

următoarele trăsături:

a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa. Această

forţă se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi

publice, armată, poliţie etc.);

a) puterea de stat are un caracter politic;

b) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;

b) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea are

posibilitatea să folosească constrîngerea şi dispune de aparatul de

constrîngere;

e) puterea de stat este suverană.

Această trăsătură din urmă — suveranitatea — este cea mai

importantă. Termenul "suveranitate" este folosit pentru prima dată cu

prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791 de către juristul francez

Clermant Tennerre care a definit-o "libertatea colectivă a societăţii". La

etapa contemporană suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind

"dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte

state".

§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un

loc de seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, în

primul rînd, de scopul lui.

22

Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul

evoluţiei istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia două

concepţii esenţiale. Prima este reprezentată înainte de toate de filosofia

clasică greacă, pentru care scopul stalului este nelimitat,

atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de

activitate care n-ar prezenta vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei

concepţii considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinară de

stat. Această concepţie a predominat mai mult în epoca antică şi cea

medievală.

Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o activitate

liberă de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea

conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea

libertăţii. In această ordine de idei, savantul Hegel menţiona: "... dacă

cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este

satisfăcut, clacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine

statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe" .

Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în dependenţă

de valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare

istorică statul este chemat să apere orînduirea respectivă. În perioada

contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările

democratice se accentuează considerabil latura economică şi socială a

activităţii statului. Locul "statului paznic", "statului jandarm" tot mai

mult este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării,

stat preocupat de asigurarea standardului de viaţă al populaţiei, de

înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi

găsesc reflectare şi în actele normative ale statului. Aşa, de exemplu,

Constituţia Republicii Moldova menţionează faptul că "statul este

obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent,

care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd

hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile

necesare" (articolul 47).

23

În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea

unor sarcini concrete, ce ţin de diverse domenii: economic, politic,

ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de la sine.

Pentru aceasta este nevoie de o activitate multilaterală a statului.

Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le

îndeplineşte.

Termenul "funcţie" vine de la latinescul "fonctio" care se traduce

prin "muncă", "deprindere", "îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De

obicei, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de

activitate a statului, în care se manifestă esenţa sa. Dat fiind faptul că

activitatea statului este complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale

lui. In dependenţă de sfera de activitate a statului funcţiile acestuia se

pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.

În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia

politica internă, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale

vieţii societăţii şi statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte

revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze

normele obligatorii de viaţă comună, care rămîn ca limite fundamentale

şi pentru acţiunea autorităţilor publice.

Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în

urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în

diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.

Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazurile

apariţiei unor litigii în societate.

O altă funcţie a statului este, funcţia social-economică. Această

funcţie se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de

dezvoltare la alta etc. în condiţiile contemporane intervenţia statului în

economie este destul de puternică. Bineînţeles, această intervenţie nu

transformă statul într-un instrument de influenţă totală asupra

economiei, cum era în condiţiile sistemului socialist, unde statul ă

naţionalizat şi a preluat sub controlul şi conducerea sa întreaga

24

economie.

Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au

drept scop:

reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii

publice ce-i aparţine;

protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară

şi valutară;

stimularea cercetărilor ştiinţifice;

exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale, în

concordanţă cu interesele naţionale;

refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea

echilibrului ecologic;

sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru

creşterea calităţii vieţii etc.

Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă

de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului, pe

lîngă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea

persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util în

societate.

Pe lîngă funcţiile interne ale statului există de asemenea şi funcţii

externe ale statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general,

activitatea statului în relaţiile cu alte state.

Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare, ele

contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, de

promovare a drepturilor şi intereselor, demnităţii cetăţenilor în

societate.

§4. Forma statului

Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină

modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a

acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente

componente:

25

1. forma de guvernămînt;

2. structura de stat;

3. regimul politic.

1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare

şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau

la baza raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor

şi organele executive, inclusiv şeful statului.

Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în

monarhii şi republici.

Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea

că şeful statului este monarhul (de la grecescul "monas", ce

caracterizează puterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite

denumiri — rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc.

— de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau este

desemnat după proceduri speciale în dependenţă de tradiţiile respective.

Monarhia ca formă de guvernămînt, este cunoscută din cele mai

vechi timpuri. în evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme:

monarhie absoluta, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă,

monarhie parlamentară contemporană.

Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a

existat pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în

lume mai existau două monarhii absolute în Imperiul rus şi Imperiul

otoman. în cazul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu

este limitată ("L'etat c'est moi — Statul sînt eu", — spunea Ludovic al

XlV-lea), monarhul domnind după bunul său plac. De regulă, o

asemenea formă de guvernămînt de cele mai multe ori nu a fost

considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că

"puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utila".

Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea

puterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie). Necătînd

la aceasta puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului îi revine

26

un rol important în viaţa poli tică a societăţii. Deseori acest rol este mai

pronunţat decît cel ce-i revine parlamentului.

Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că

monarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal sînt egali.

Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent

întîlnită formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia, Olanda,

ţările scandinave etc.). Puterea monarhului, de cele mai multe ori,

poartă un caracter simbolic.

Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea

supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care

compun organul electiv sînt responsabile juridiceşte de activitatea lor.

Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.

Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că

lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament,

răspunde în faţa acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat este

mai inferioară, comparativ cu poziţia legală a parlamentului (de

exemplu, Republica Moldova, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc.).

Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de

stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber

exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de

exemplu, S.U.A.).

Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o

poziţie egală cu parlamentul. în cazul republicilor prezidenţiale, de cele

mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de

exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.

În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale

sau semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă

un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente

ale republicii parlamentare.

2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu.

Ea se referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură entitate statală

27

sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi statale.

După structura de stat diferenţiem:

- state simple sau unitare;

- state compuse (complexe) sau federative.

Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află

într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea

proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi

în relaţiile cu alte state.

În asemenea state există un singur parlament, guvern, un singur

rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetăţenie

etc. împărţirea internă are drept componente numai unităţile

administrativ-teritoriale (raioane, judeţe, regiuni, gubernii, provincii

etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare

(Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia, Franţa etc.).

Statul compus sau unional, federativ este statul constituit din două

sau mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm faptul că în literatura

de specialitate se afirmă deseori că stalul federativ poate fi constituit

din mai multe state (state federale) care, în limitele şi condiţiile

precizate prin constituţia federaţiei, transferă o parte din atributele sale

suverane în favoarea federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea

noastră, nu corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor

atribuţii suverane statul federat nu mai reprezintă un stat în sensul

deplin al cuvîntului, devenind astfel o unitate statală, o entitate ( entitate

— de la latinescul "entitas" — aspect al existenţei, delimitai ca

întindere, conţinut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate avea

diferite denumiri (state - în cazul S.U.A., Mexicului, Braziliei etc.;

republici - în cazul ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse; cantoane - Elveţia

ş.a.).

Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se caracterizează

prin:

1. există două rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei

28

şi organele subiectelor federaţiei;

2. există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele ale

subiectelor federaţiei;

3. există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia

subiectelor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp unitar;

4. împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi

administrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi, entităţi

statale etc.

Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie de

factori de ordin istoric, naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A. s-au

format ca stat federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state mai mici,

colonii spre independenţă faţă de monarhia britanică. Ele s-au constituit

ca state independente, unindu-se în cadrul unei confederaţii, pentru ca

mai apoi legăturile dintre ele să devină mult mai trainice,

transformîndu-se astfel în legături federale.

Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric.

Germania reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu era un

stat. Pe teritoriul ei existau numeroase stătuleţe cu monarhi locali

proprii. Treptat acestea s-au unit în virtutea tendinţei spre unitate

naţională.

Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă este

reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respec tive.

Statele intră nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în

raporturi de drept internaţional.

De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de

state şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile.

Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor

state, care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un

şef de stat comun (de regulă, un monarh). Astfel de uniuni personale au

existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890, Anglia şi Hanovra

(1714-1837), Danemarca şi Islanda (1918-1944). Uniunea personală este

29

o uniune foarte puţin trainică.

Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decît

uniunea personală, în cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte

organe de stat, comune. Aşa, de exemplu, statele ce formează o

asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune

probleme ce ţin de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe etc.

Uniuni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia şi Norvegia (1815-1905);

Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite - Muntenia şi

Moldova - între anii 1859-1862 - au constituit o uniune personală,

transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la formarea

statului unitar român.

Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse,

în particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o

asemenea modalitate de structură, cum ar fi confederaţia . O asemenea

afirmaţie însă nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ)

nu trebuie confundat cu asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu

constituie un stat.

Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată

din considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de

ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept

internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri

comune pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde

sînt reprezentate toate statele membre. Organismul comun creat ia

hotărîri numai cu unanimitate de voturi. Hotărîrile acestui organism

obligă statele numai dacă sînt aprobate în modul respectiv de către

state. Drept exemplu de confederaţii pot servi: Confederaţia statelor

americane (1776-1787); Confederaţia Germană (1815-1871);

Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia şi

azi păstrează denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că începînd cu

anul 1848 devine federaţie.

Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa

30

mondială cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor asociate

în confederaţie: au fost cazuri cînd acestea s-au destrămat (de exemplu,

Austro-Ungaria), se cunosc cazuri cînd confederaţiile nu numai că s-au

dezvoltat cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai

strînse (S.U.A., Elveţia).

3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de

conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît raporturile dintre stat

şi individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garantează

drepturile subiective.

Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii

de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri

politice autocratice (totalitare).

Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de

guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Desigur ea poate

să aparţină poporului sau majorităţii poporului şi el o poate exercita fie

direct, fie prin reprezentanţi. De altfel, democraţia este definită şi ca o

guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi

regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi

anume, pun pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu

programe proprii care concurează la exercitarea puterii, la exerciţiul

puterii.

Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în

desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. într-o

democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că

deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea,

regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea

opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei democraţii este necesar să se

recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi

posibilitatea alternanţei la putere a unui partid cu alt partid (sau alte

partide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta

presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare şi

31

de propunere a unui program alternativ.

Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în societate

a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se

garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt şi

trebuie să fie înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că

toate aceste caracteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea

sînt puse în slujba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului.

Statul şi organele sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor

individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic, oprimator,

dominator.

Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă.

Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la

conducere, la adoptarea deciziilor.

Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a

organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi

interesele poporului, alegeri care se realizează prin vot. Desigur că

evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la

început un vot universal, dar a devenit în societatea contemporană

democratică, universal, egal, direct şi secret.

Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau societăţile

destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce

s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este

o formă mai rară, chiar foarte rară, ea astăzi se întîlneşte în unele

cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare

ale întregii populaţii din cantonul respectiv, o dată sau de mai multe ori

pe an, într-o anumită localitate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele

hotărîri, legi ale cantonului respectiv.

Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a

condiţiilor juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea

voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să

influenţeze politica internă şi externă a statului.

32

La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive

metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele

Orientului antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură,

regimurile rasiale, fasciste, semifasciste.

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI

33

§1. Conceptul dreptului

Cuvîntul "drept" provine din latinescul "directus", ceea ce în traducere

înseamnă drept — orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În

viaţa de toate zilele cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri şi anume;

a) dreptul - o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii

de activitate socială, domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru

societate;

b) dreptul - un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate,

în caz de necesitate, de către stat;

c) dreptul - posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la

o alta persoană;

d) dreptul - ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa ju-

ridică a societăţii, luată în complexitatea ei;

e) dreptul - sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest

caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice,

raporturile juridice şi formele instituţionale cu caracter juridic;

f) dreptul - arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul "drept" mai este folosit şi în

calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu,

om „drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.).

În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept

obiectiv (pozitiv) şi drept subiectiv. între cele două sensuri există o legătură

indisolubilă, legătură care constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot

exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte

cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor

juridice ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de

titularul lui.

Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar

definiţia precisă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari. "Şi astăzi

juriştii mai caută o definiţie a noţiunii dreptului", spunea Immanuel Kant (1724-

1804). Şi nu încape nici o îndoială că aceste cuvinte şi-au păstrat actualitatea

34

pînă în prezent.

Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor preocupări ale

gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd diferitele concepţii şi definiţii

expuse pe parcursul mai multor ani, putem constata că într-o definiţie, de regulă,

se regăsesc următoarele elemente:

- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit a

indiferenţa dreptul de alte fenomene sociale;

- enumerarea elementelor dreptului;

- dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;

- regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de

către stat;

- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale,

obligatorii;

- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina

comportarea membrilor societăţii.

Din cele expuse, reiese că dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli

de conduită generală şi obligatorie, adoptate (sancţionate) şi garantate de stat,

reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.

Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată

la rang de legi, voinţa al cărei conţinut este determinat de condiţiile de existenţă

socială.

O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîndu-se cont de

anumite probleme. Dreptul, într-adevăr reprezintă o voinţă a celor ce

guvernează. Dar rolul "voinţei guvernaţilor" nu trebuie omis. Guvernanţii nu pot

să nu ţină cont şi de voinţa membrilor societăţii, adică a populaţiei.

Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu poate să

nu-şi lase amprentele asupra conţinutului dreptului, în acelaşi timp, însă, ar fi o

greşeală dacă dreptul ar fi considerat doar ca un element al suprastructurii

sociale, element care în ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii.

Dreptul se dezvoltă împreună cu realitatea, dar el însuşi tot apare ca o realitate şi

influenţează direct asupra realităţii. Realitatea are nevoie de o aşezare juridică

35

corespunzătoare9.

În acest context se evidenţiază necesitatea analizei încă a unor definiţii:

Profesorul Dan Ciobanu remarcă că, dreptul este o totalitate de norme de

conduită în societate, care au fost edictate sau sancţionate de stat şi a căror

respectare este asigurată, în ultima instanţă, prin forţa de constrîngere a

statului.

Doctrinarul Anita Nachitz spune că, dreptul este „... un complex de reguli

de conduită, avînd menirea sa, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la

raporturile generale tipice, să reglementeze, într-un anumit scop conduita-

previzibilă a oamenilor, cel puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar

avea sens)".

Juristul H.Berman evidenţiază că, Dreptul este unul din cele mai profunde

concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi

anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea

libertăţii şi ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale.

Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul reprezintă

totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi

obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat ce reglementează cele mai

importante relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a căror

aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin

forţa coercitivă a statului.

§2. Funcţiile dreptului

Termenul funcţie vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin

"muncă", "deprindere", "îndeplinire". La acest termen în ultimul timp se

apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil a caracteriza vreun fenomen

social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv

activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a

esenţei şi destinaţiei fenomenului. Problema funcţiilor dreptului este o problemă

relativ nouă cercetată în doctrina juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză

9 B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier, 1997

36

nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin

aceleaşi funcţii ca şi statului.

O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi

dreptul sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă nu înseamnă că ceea ce ri

caracteristic statului în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărei

din ele îi sînt specifice anumite caracteristici şi trăsături.

Din aceste considerente în teoria occidentală a dreptului conceptul de funcţie

este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.

Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza acestui scop

se află o serie de funcţii. In literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe

definiţii ale funcţiilor dreptului:

a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului

(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special

abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului10.

b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi

multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al

destinaţiei principale a dreptului.

La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:

1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice.

2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale

societăţii.

3. Funcţia de conducere a societăţii.

4. Funcţia normativă.

5. Funcţia informativă.

6. Funcţia educativă.

Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin

faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor

publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de

exercitare a celor trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă, executivă şi

10 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 8037

judecătorească.

Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale

societăţii îşi găsesc expresie prin următoarele:

- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea

legală etc.;

- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al

colectivităţii, el asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd

dezorganizare în societate.

Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai important

instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care

societatea şi le propune. Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai

importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe

care societatea şi le propune la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se

confruntă.

Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării

acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice.

Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului,

organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură

acest compartiment prescris se realizează în practică. E foarte important ca

normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea socială.

Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se

acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele

stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în

societate. Generalizînd normele juridice în vigoare putem face concluzii pentru a

aprecia principiale orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii,

caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca

urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea

respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.

Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul

organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie

de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia.

38

Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt

legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. El stabileşte

normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină

dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a

preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.

39

CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor.

Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la

istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv şi a dreptului comercial.

Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul

privat în drept civil şi drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat

Codul civil francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juridice

patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de legi

diferite. În asemenea situaţie se spune apariţia aşa numitului "dualismul

dreptului privat"11.

Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează

raporturile juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre

persoanele private (fizice şi juridice).

Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care

reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele

juridice, ce apar ca rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat,

economice).

Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a

dreptului comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează mai

mult decît istoria dreptului civil ca atare.

Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:

1. perioada veche;

2. perioada evului mediu;

3. perioada contemporană.

1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a

omenirii în societate s-au produs anumite schimbări, care au condus la

cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l-au

constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de

11 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor , Editura Cartier, 199740

producţie. Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii

sau colectivul) erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfăcînd,

astfel, mai multe necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ

apărută în antichitate şi utilizată pînă în prezent.

Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale

comerţului au fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche

operă legislativă, cunoscută sub denumirea de "Codul lui Hammurapi"

(Hammurapi - rege al Babilonului care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.)

conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc.

Codul cuprindea reglementări detaliate a contractelor de locaţiune, de

comision, de împrumut. Alte surse indică că în legătură cu intensificarea

comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n. grecii de asemenea

au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în urma

extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane şi Mării

Negre, necesitatea schimbului comercial între acestea. Aceste reguli

priveau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc.

In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile

comerciale. Distincţia între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează

distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era

aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini şi s-a format ca urmare a

extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în condiţiile producţiei de

mărfuri şi a vieţii comerciale, fără precedent. Printre cele mai cunoscute

norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul roman am numi

exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio

exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului

etc.

2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în

perioada evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas).

Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi.

Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o corporaţie.

Corporaţiile era administrată de un consul asistat de consilieri. Consulii

41

emiteau norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la

soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De astfel, aceste

norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la rezolvarea unor

litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile

consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor

(jus mercatorum). Hotărîrile mai importante ale consulilor erau adunate în

culegeri numite statute. Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma

(1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele

statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi.

Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în

alte state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri.

Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale

obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de

monumente sînt culegerea "Consulat de la Mer" utilizată de comercianţi în

Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea "Roles d'Oleran" utilizată în

Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. In

nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O

culegere întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să

atragă atenţia la provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor

naţionale, normelor dreptului feudal şi a dreptului canonic.

3. Perioada contemporană. Perioada contemporană de dezvoltare a

dreptului comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu

dreptul scris.

Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente

în acea perioadă a lucrat Jean-Baptiste Colbert, ministru de finanţe al

regelui Franţei Ludovig XIV (Louis XIV), care a elaborat două ordonanţe

comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa privind comerţul

terestru , iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim .

Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe

teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care se ocupau cu comerţul.

Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial

42

francez din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial

au fost incluse şi unele instituţii juridice din Codul civil francez (adoptat

în anul 1804). Cu adoptarea Codului comercial a şi fost recunoscută

dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost recunoscuta ulterior

într-un şir de state: România, Germania. Spania, Belgia, Italia etc.

În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege

internă începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul

comercial italian, completat cu noile realizări din doctrina germană,

belgiană, franceză.

În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a

funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou

Cod comercial. Codul comercial german, spre deosebire de cel francez,

are la bază sistemul subiectiv de determinare a obiectului dreptului

comercial. În sistemul subiectiv normele dreptului comercial constituie un

drept profesional şi se aplică numai comercianţilor, indiferent de

caracterul genurilor de activitate practicate.

Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări

juridice ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele

normative ale Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial

român din 1887 a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege,

care a funcţionat pînă în 1944.

După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu

regim comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea

independenţei, la 27 august 1991 în Republica Moldova au fost adoptate

un şir de acte normative, care au menirea să reinstaureze relaţiile

economiei de piaţă.

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului

Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei,

reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă

natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa economică şi

43

socială duc la transformări respective ale sistemului de drept.

După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o

instituţie a dreptului civil, tratînd-o numai ca disciplină de studiu. Alţii

consideră că dreptul afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de

dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe practice) sînt sinonime

absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al afacerilor" este o simplă

adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi acceptarea unor termeni

mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri dreptul afacerilor este tratat

ca o ramură independentă şi integră de drept.

Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai

întins decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public

(intervenţia statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de

drept civil (protecţia consumatorilor), întrucît problemele care le ridică

astăzi gestiunea întreprinderilor sînt tot mai complexe.

Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de

abordare şi anume:

a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează

activitatea întreprinzătorilor;

b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt

compartimentate în sfere de reglementare specifice;

c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între-

prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea

cu succes a unei afaceri, de a apăra atît drepturile particulare ale între -

prinzătorilor, precum şi interesele publice ale statului şi a societăţii în

întregime.

Deci, folosirea terminologiei diferită este determinată de condiţiile

de dezvoltare şi tradiţiile istorice al unui sau altui stat.

La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii

Moldova se evidenţiază multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor

post-sovietice.

În privinţa evoluţiei dreptului afacerilor în Republica Moldova,

44

putem evidenţia două perioade12:

1. de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil adoptat la 6

iunie 2002. Potrivit Codului civil al RSSM din 1964, cetăţenii nu puteau

deţine în proprietate mijloace de producţie, iar averea personală nu putea

fi utilizată pentru a se obţine profit. Ca de exemplu cităm art.102 alin.4

din codul menţionat care stipula: ”…bunurile proprietate personală a

cetăţenilor nu trebuie să servească pentru obţinerea de venituri

neprovenite din muncă”, adică venitul obţinu8t din utilizarea eficientă a

bunurilor personale (ex. chiria, arenda etc.) se califica de autorităţi ca

venit neprovenit din muncă, o asemenea activitate fiind considerată

infracţiune (speculaţia) şi sancţionată destul de dur de legea penală.

La 22 ianuarie 1991 prin Legea nr.459, Organul legislativ al RSSM

a restabilit proprietatea privată şi a permis cetăţenilor să deţină în

proprietate ”…loturi de pămînt…, mijloace de producţie pentru

înfăptuirea activităţii economice, producţia şi veniturile obţinute, precum

şi alte bunuri cu destinaţie de consum şi de producţie” . Această

reabilitare a proprietăţii private, a dus la descătuşarea iniţiativei private.

Astfel, legiuitorul, prelungind logic liberalizarea economiei, a adoptat la 3

ianuarie 1992 Legea nr. 845 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,

prin care a legalizat activitatea de întreprinzător şi a permis constituirea

de persoane juridice de drept privat cu scop lucrativ. Prezenta lege a servit

ca un fundament pentru trecerea de la economia planificată la economie de

piaţă şi ca bază dreptului afacerilor, deoarece a dat definiţie de activităţi

de întreprinzător, a stabilit subiectele cu drept de a desfăşura o astfel de

activitate (întreprinzătorii), a reglementat modul de constituire,

reorganizare şi lichidare a acestor subiecte.

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, fiind în esenţă un

mic cod comercial, a apărut în sistemul de drept al statului ca o lege de

sine stătătoare, avînd în conţinutul său dispoziţii generale dezvoltate mai

apoi şi în alte acte legislative, şi anume în legile cu privire: la societăţile

12 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, p.1145

pe acţiuni, la cooperaţie, la investiţiile străine, la întreprinderea de stat, la

faliment, la patenta de întreprinzător etc. Toate aceste norme juridice

privite în ansamblu, formau o nouă ramură de drept în Republica Moldova

sub denumirea de dreptul afacerilor.

2. din 6 iunie 2002, de la adoptarea Codului civil al RM – prezent.

Din start, membrii comisiei de elaborare a Codului civil al RM şi-au pus

problema reglementării distinctive, într-o lege separată, a relaţiilor dintre

persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sau în prevederi

încorporate Codul civil. Majoritatea membrilor comisiei s-au pronunţat

pentru o reglementare unitară, argumentînd că elaborarea unui Cod

comercial separat de Codul civil ţine de trecut. Parlamentul a susţinut

ideile comisiei de lucru, păstrînd structura propusă.

Codul civil al RM, reglementează relaţiile aferente activităţii de

întreprinzător, precum şi statutul juridic al persoanelor care îşi propune să

desfăşoare activitatea de întreprinzător. Faptul aceste rezidă din

prevederile art.2 alin.4 Cod civil, potrivit căruia legislaţia civilă

reglementează raporturile dintre persoanele fizice şi juridice …cele care

practică, precum şi cele care nu practică activitatea de întreprinzător .

Această relatare, însă, nu privează evoluţia dreptului afacerilor într-o

ramură distinctă de drept, deoarece în activitatea de întreprinzător există o

mulţime de probleme şi nuanţe specifice care solicită reglementarea

juridică deosebită, de aceea normele referitoare la această activitate sînt

incluse nu numai în codul civil, dar şi în alte legi speciale,

complementare, ceea ce şi s-a întîmplat după adoptarea Codului civil al

RM (au fost adoptate: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată

nr.135-XVI din 14.06.2007; Legea cu privire la înregistrarea de stat a

persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220-XVI din

19.10.2007 etc.).

După cum am observat, în baza celor relatate, că trecerea Republicii

Moldova, de la o economie centralizată la economia de piaţă a creat

condiţii favorabile pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, ceea ce

46

a dictat şi o reglementare juridică a raporturilor sociale din cadrul acestei

activităţi adecvată noilor condiţii. Reformele sociale şi economice iniţiate

şi promovate pe parcursul ultimilor ani, în aceste state, dau rezultate, atît

pozitive cît şi negative, diferite.

De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează

activitatea agenţilor economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului

afacerilor, reflectînd specificul dreptului naţional al ţărilor post-sovietice,

într-o anumită măsură sînt asemănătoare.

Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde

ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale

patrimoniale şi personal nepatrimoniale, modalităţile de constituire,

funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi ce apar

în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, inclusiv

raporturile de intervenţie a organelor administraţiei publice.

Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate,

dreptul afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul

reglementării juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul

reglementării juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ

omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi

reglementate de normele juridice.

Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice

reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un

raport dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia

interese morale sau materiale.

Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă

întregul risc sau mai multor persoane asociate care se înţeleg să împartă

într-un anumit mod drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii române

tratează noţiunea de "afacere" ca "o îndeletnicire, o activitate comercială,

47

industrială sau financiară bazată, cel puţin în parte, pe capital privat (1); o

acţiune din care rezultă un profit (2) o tranzacţie economică, avînd o

finalitate financiară extrem de bine definită - profitul (3)" 13.

O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană

care are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă

spre risc, responsabilitate - om de afaceri, întreprinzător.

Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător,

este orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza

contractului (acordului) de muncă, desfăşurată în conformitate cu

legislaţia de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului, sau, în

urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit.

Prin urmare, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în

procesul activităţii economice şi în rezultatul cărora aceştia obţin un venit

sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. în majoritatea lor,

raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul activităţii

economice rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale

dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de

egalitate (raporturi pe orizontală).

Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de

activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă

un gen de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de

nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de

producţie. Astfel, se pot distinge activităţi de producţie, activităţi

comerciale, financiare, de asigurări, de investiţii, de transport şi

telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc. Separarea activităţii

agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare, dar

interdependente, formează diviziunea muncii.

Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi

practicată de către persoane fizice cît şi de persoane juridice de drept

privat şi de drept public. Pentru ca persoanele fizice şi juridice să poată

13 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.48

desfăşura activitate de întreprinzător ele trebuie să aibă calitatea de

subiect de drept al afacerilor (agent economic), adică trebuie să se

organizeze, în conformitate cu legislaţia, într-un anumit mod:

a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va

activa în baza patentei de întreprinzător;

b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate

comercială, o cooperativă etc.

In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot

activa ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comerciale

etc., ca instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări,

burse de valori, burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le între -

prindă persoanele fizice şi cele juridice în vederea organizării şi dobîndirii

calităţii de agent economic, precum şi cele legate de încetarea acestei

calităţi sînt prevăzute de lege.

Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de

întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de

norme juridice ce se conţin în acte normative interne - acte de constituire

(contract de constituire, decizie de fondare, declaraţia de constituire,

statut), regulamente de activitate, hotărîri ale organelor de conducere

competente, contracte individuale de muncă etc.

Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi

în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter

destul de complicat şi sînt determinate de complexitatea aspectelor unei

afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea,

licenţierea, angajarea personalului, marketingul şi promovarea produselor

pe piaţă, impozitarea, importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul nor-

melor juridice care reglementează aceste relaţii este destul de vast.

Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de

procedee de înrîurire a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale,

consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune

existenţa unor metode specifice de reglementare a comportamentului

49

subiecţilor de drept. La determinarea metodei de reglementare juridică a

relaţiilor sociale se cere a lua în considerare mai multe componente:

- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le

drept;

- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de

acţiune i subiectelor;

- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;

- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic,

repartizarea drepturilor şi obligaţiilor titre subiecţi;

- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.

Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune

aplicarea mai multor procedee de înrîurire asupra comportamentului

participanţilor, specifice activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele

cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor

întreprinzătorilor contractul încheiat de către întreprinzător, în alte cazuri

- actul emis în limitele competenţei de autorităţile publice (de exemplu,

dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei),

în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul legii

(obligativitatea înregistrării de stat).

Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive

(nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de

recomandare, pot avea un caracter imperativ.

Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe

poziţii de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, între -

prinzător şi furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subordonare

(raporturi pe verticală) între întreprinzători şi stat, autorităţile

administraţiei publice centrale şi locale.

Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici

legislaţia prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru

neexecutarea obligaţiunilor antreprenorii, persoanele cu funcţii de

răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt sancţionate, după caz,

50

penal, administrativ, material, disciplinar. Prin urmare, în dreptul

afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri juridice) de

reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii;

metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber); metoda

recomandărilor etc.

§4. Principiile dreptului afacerilor

Cuvîntul "principiu" provine din latinescul "principium" şi înseamnă

început, obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii principiile au un sens

imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa

obiectului.

Într-un alt context principiile au o semnificaţie practică şi normativă,

indicînd ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări

practice. în acest sens principiile practico-normative au un sens imperativ.

Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.

Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de

drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului

în jurul unei idei călăuzitoare14. Principiile de drept sînt acele idei conducătoare

ale conţinutului tuturor normelor juridice15.

Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoare care se

degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în

principal, din Constituţie... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în

întregul... sistem de drept16...

Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături:

- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. în acelaşi timp însă

anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;

- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate în Constituţie;

- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi

găsesc reflectare în întreaga legislaţie;

14 Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, pag. 18615 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 6716 Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 114

51

- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma

unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;

- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă.

Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care

sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor:

a) principii generale;

b) principii interramurale;

c) principii ramurale.

Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele

constituind în acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt numite şi

constituţionale, deoarece sînt reglementate, de regulă, în Constituţie.

Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi

dreptului afacerilor, pot fi menţionate:

- principiul egalităţii în faţa legii , în conformitate cu care întreprinzător

poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid;

persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele

juridice ale Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi

persoanele juridice de drept public ce desfăşoară activitate de

întreprinzător, în raporturile juridice de drept al afacerilor, sînt situate pe

poziţie de egalitate etc.;

- principiul responsabilităţii , în conformitate cu care întreprinzător

individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana

fizică care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru

faptele sale, precum şi persoana juridică care este înregistrată în confor -

mitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poate

răspunde pentru obligaţiile asumate.

Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi

juridice faţă de valorile şi normele sociale, determinînd un anumit

comportament al acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de

consumatori, faţă de societate etc. Responsabilitatea este strîns legată de

libertate. Persoana este liberă să aleagă - să respecte norma socială ce-i

52

reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme

persoana poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;

- principiul legalităţii . Traducerea acestui principiu în viaţă

constituie fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se

înţelege respectarea strictă a normelor de drept atît de către cei care le

adoptă, precum şi de cei care le pun în executare, cît şi de toţi membrii

societăţii. Prin urmare activitatea de întreprinzător trebuie exercitată în

strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei, ceea ce presupune respectarea

strictă a prevederilor normelor juridice de către agenţii economici, de

către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale împuternicite cu

reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor economici, de

către consumatori etc.

Principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept.

Principiile interramurale, caracterizează nu una, ci două sau mai multe ramuri.

Printre aceste principii pot fi numite:

- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile contrac-

tante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept,

contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor

prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind

de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie

reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este

interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută

de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol. Părţile pot

încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege, precum şi contracte care

conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege (contracte

complexe). Acest principiu este o premisă necesară a economiei de piaţă şi

a dezvoltării concurenţei.

- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii

lor juridice şi protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Repu-

blica Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii sau

îngrădiri pentru unele sau altele forme de proprietate a subiectelor

53

antrenate în activitatea de întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în

proprietatea statală, municipală sau personală, deoarece "statul ocroteşte

proprietatea publică şi privată şi garantează realizarea dreptului de

proprietate în formele solicitate de proprietar", dar numai în concordanţă

cu legea.

Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii

egale de dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apărarea lor.

Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile proprietarului,

decît în cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară proprietarului să-şi

asocieze bunurile cu bunurile altui proprietar.

Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai

pot fi menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului

economic; consensualismului privitor la forma actului juridic; --

principiul imixtiunii în viaţa privată a persoanelor fizice etc.

-principiul protectiei secretului comercial al agentului economic

Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în parte, fiind

înscrise în coduri şi în alte legi.

Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:

- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător , principiu ce şi-a găsit

exprimarea în prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure liber -

tatea comerţului şi activităţii de întreprinzător"17. Principiul dat este dez-

voltat în Codul civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă

dreptul întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă

a activităţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică

prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea

bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte persoane, să-şi aleagă

independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul obţinut

de pe urma activităţii, după achitarea impozitelor şi a altor plăţi

obligatorii etc.

17 Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b54

- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului .

În orişice stat activitatea economică este reglementată de către stat.

Diferite, însă, sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări, care

sînt determinate de situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi

economice, tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori.

Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi instituţional

pentru desfăşurarea activităţii agenţilor economici în condiţiile de exer-

citare a liberei iniţiative, determinînd în acest mod formele

organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul care

poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile

agenţilor economici etc. în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine

activitatea agenţilor economici în unele domenii (viticultură, construcţii,

industria constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în anumite

zone, alocă subvenţii, finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în

vederea obţinerii şi asigurării echilibrului dintre interesele personale ale

antreprenorilor şi intereselor publice a statului şi societăţii.

În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii:

de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul

înconjurător, de a proteja interesele consumatorilor, etc. - principiul

concurenţei loiale. Respectarea principiului dat este o condiţie necesară

pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de

întreprinzător.

Privit la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn într-un spaţiu

suspendat, ele nu există în mod abstract, fără legătură cu reglementările din

ramurile de drept. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale,

îşi formulează principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil - principiul

reparării prejudiciului cauzat, în dreptul penal - principiul legalităţii

incriminării, în dreptul procesual - principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în

dreptul familial - principiul ocrotirii mamei şi a copilului etc.

Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei fundamentale,

diriguitoare determinate de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem

55

de drept, reprezentînd o modalitate de coordonare a normelor de drept al

afacerilor.

56

CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR

§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice

Reglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul normelor sociale

(a unor reguli acceptate de societate). Dat fiind faptul că aceste relaţii ţin de

diverse domenii de activitate umană, diferite sînt şi normele care le

reglementează.

O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea normei

juridice implică atît caracterizarea trăsăturilor comune tuturor normelor sociale,

precum şi caracterizarea trăsăturilor ei specifice. Punctul de pornire la

caracterizarea normei este următorul: orice normă juridică este o normă socială,

însă nu fiecare normă socială este şi juridică.

Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine o regulă de

conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, menită să reglementeze

cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate,

prin forţa coercitivă a statului.

De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei juridice ce sînt

specifice şi normelor juridice a dreptului afacerilor:

a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele

competente de stat. Ele exprimă voinţa statului, ce în fine reprezintă voinţa

poporului, îndreptată spre reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate.

Exprimată prin normă, voinţa de stat este adresată voinţei participanţilor la

raporturile din societate, care trebuie să-şi coreleze conduita cu îndatorirea sau

interdicţia, incluse în normă. Norma este prevăzută întotdeauna pentru situaţii

din viaţă, în care este posibilă selectarea diferitelor variante ale conduitei.

Anume de aceea participanţilor la raporturile din societate li se indică varianta

necesară, menţionată în norma de conduită;

b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte trăsăturile-tip ale

situaţiilor de viaţă, la apariţia cărora trebuie aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor

sociale. Acest indiciu este determinat de normă. Ca urmare, norma juridică apare

ca model de conduită al participanţilor la relaţia socială concretă;

57

c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte,

singulară, ci un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge de actele aplicării

dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice asupra unor cazuri concrete) şi

dispoziţiile individuale. Astfel, norma de drept reglementează tipul de cazuri şi

raporturi, este adresată unui cerc de persoane, determinate prin indicii-tip

(cetăţeni, alte persoane fizice, persoane juridice, persoane oficiale etc.);

d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să

reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii, legătura dintre

participanţii la care rezidă în drepturi şi îndatoriri reciproce. Acest mod de

reglementare a relaţiilor sociale şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura

specifică a realizării dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie

obligatorie: cînd în dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar condiţiile de

realizare, prevăzute de normă, participanţii la aceste relaţii capătă drepturi

concrete şi îndatoriri concrete, care formează raporturile juridice. Norma ca

model al raportului de drept în forma generală determină dreptul subiectiv,

conduita posibilă a unei părţi care participă la raport;

e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin

constrîngere (coerciţia) de stat. Dreptul n-are nici o valoare fără un aparat în

stare să impună prin constrîngere respectarea normelor de drept. Prin aceasta

normele de drept se deosebesc de alte norme sociale, precum şi de apelurile şi

adresările, pe care le includ actele autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere

de către stat, aplicate în cazurile încălcării normelor de drept, sînt variate. Ele

sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau spre realizarea îndatoririi

neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa infractorului.

§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor

Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de drept, celula

principală din care se construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi

receptată, înţeleasă de către toţi subiecţii de drept norma juridică trebuie să aibă

o anumită structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva

întrebări:

a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?

58

b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept, adică ce

trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul?

c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?

Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele normei juridice

care, în ansamblul lor, formează structura normei. Astfel, structura unei norme

juridice poate fi schematic reprezentată în felul următor: "dacă - atunci - în caz

contrar..." sau: "Aflîndu-ne pe teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai statului)

trebuie să respectăm legile acestui stat; în caz contrar statul va aplica

infractorului de norme de drept măsuri de constrîngere".

Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme dă posibilitatea

să determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să respecte norma, ce anume trebuie

să se facă pentru realizarea ei, prin ce măsuri de constrîngere de către stat această

normă este ocrotită în faţa încălcărilor.

Vorbind de structura unei norme juridice este necesar să atragem atenţia

la următoarele. Analiza structurii normei juridice a dreptului afacerilor trebuie să

fie efectuată sub două aspecte:

a) structura logico-juridică a normei (structura internă);

b) structura tehnico-legislativă (structura externă).

Referitor la structura logico-juridică a normei (structura internă), norma

juridică este compusă din trei elemente:

1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma,

precum şi împrejurările, în prezenţa cărora ea se realizează);

2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca determinare a

îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul juridic);

3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul respectării sau

nerespectării prevederilor dispoziţiei şi ipotezei)18.

Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, caracterul

sistematic al normelor juridice. Caracterul sistematic este o calitate importantă a

dreptului: normele juridice sînt indisolubil legate între ele. În anumite aspecte ele

se manifestă ca dispoziţii, care au ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele ca


59

elemente ale ipotezei sau sancţiunii ale altor norme.

Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea normei ocrotite şi

la aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de infractor; şi ipotezele devin într-un

anumit sens dispoziţii, care indică căror circumstanţe anume să li se atribuie

importanţă juridică.

Astfel din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor mijloacelor de

transport respectarea regulilor circulaţiei rutiere este o datorie (dispoziţie), iar

măsurile administrative pentru nerespectarea îndatoririi sînt o sancţiune, un

mijloc de constrîngere în vederea asigurării respectării acestor reguli. Din

punctul de vedere al organelor de stat şi persoanelor oficiale, însărcinate să

examineze cazurile despre delictele administrative, una şi aceeaşi normă apare

sub un alt aspect: ipoteza devine descrierea delictului administrativ, iar dispoziţie

îndatorirea de a aplica sancţiunea în limitele stabilite prin lege şi corespunzătoare

formei procesuale; iar mijlocul de asigurare a îndeplinirii acestei îndatoriri

(sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare legii şi nefundamentate cu privire la

delictul administrativ, precum şi responsabilitatea personală a persoanelor

oficiale, vinovate de inacţiunea sau de aplicarea greşită a legii.

Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă cuprinde

întotdeauna cele trei elemente, adică conţine şi ipoteză, şi dispoziţie şi sancţiune.

Aceste trei elemente se întîlnesc rar întrunite la un loc, într-un articol al actului

juridic normativ sau chiar în actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a

reproduce norma juridică în componenţa ei deplină de multe ori este necesar să

luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe articole ale actului

normativ sau, dacă este insuficient, prevederile ce se conţin şi în alte acte

normative.

Structura tehnico-legislativă (structura externă sau redacţională),

înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi

gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, pînă la constituirea unor Coduri

cum sînt cel penal, civil, funciar etc.

Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă, forma ei

internă, modul de legătură şi ordinea aranjării elementelor sale componente.

60

§3. Clasificarea normelor juridice

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită

ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg.

A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne

orienta în oceanul de norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte, a le

deosebi, mai uşor în cazul realizării lor. În acest context se poate afirma că

problema clasificării normelor juridice prezintă un interes deosebit, atît din punct

de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere practic.

În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii mai

profunde şi aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări după

diferite criterii: ramura de drept, forţă juridică a normei, caracterul

prescripţiilor normelor etc.

1. Ramura de drept

Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasificarea

normelor juridice. Se explică acest lucru prin faptul că ramura de drept pune la

bază diferenţierea normelor în dependenţă de obiectul reglementării normative şi

metoda reglementării normative, adică dă răspuns la două întrebări extrem de

importante şi anume:

a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice;

b) în ce mod, cum se face acest lucru ?

Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în: norme de

drept constituţional, norme de drept administrativ, norme de drept civil, norme

de drept penal, norme de drept familial, norme de drept al muncii etc.

2. Forţa juridică

Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de locul pe care

îl ocupă actul normativ în sistemul actelor normative. Putem diferenţia:

a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot fi:

- norme juridice cuprinse în Constituţie;

- norme juridice cuprinse în legi organice;

- norme juridice cuprinse în legi ordinare.

b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii. Acestea, la

61

rîndul lor, pot fi:

- norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale Parlamentului;

- norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui Republicii;

- norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;

- norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine ministeriale şi

departamentale, norme juridice cuprinse în acte normative ale autorităţilor

publice locale etc.).

3. Structura tehnico-legislativă

Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare. Remarcăm, de la bun

început, că unii autori vorbesc de structura logică ca criteriu de clasificare a

normelor juridice. Considerăm că drept criteriu de clasificare poate servi nu

structura logică (din punct de vedere logic o normă întotdeauna este completă),

ci structura ei tehnico-legislativă sau modul de redactare a normei. Potrivit

acestui criteriu pot fi:

a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete acele norme care

conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente de structură: ipoteza,

dispoziţia, sancţiunea.

b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme este faptul

că nu toate elementele de structură ale normei se întrunesc într-un text al normei.

La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi:

- norme de trimitere (cele care necesită luarea în consideraţie a textului complet

al actului normativ respectiv);

- norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a textelor altor acte

normative).

4. Caracterul conduitei prescrise

Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementare a acestei

conduite. în dependenţă de aceasta normele juridice se clasifică în:

a) norme imperative;

b) norme dispozitive.

Normele imperative sînt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de

drept şi nu admit nici o abatere de la acesta. La rîndul lor, normele imperative

62

pot fi:

- norme onerative care prescriu în mod expres obligaţia săvîrşirii unei acţiuni

(de exemplu, conform alineatului (4) al art. 48 al Constituţiei Republicii

Moldova, "Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor");

- norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de exemplu,

majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii).

Normele dispozitive sînt normele care acordă posibilitatea unui larg

comportament subiecţilor de drept, adică normele care nici nu obligă, nici nu

interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi:

- norme permisive care permit o anumită conduită;

- norme supletive care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din

variantele de conduită prevăzute de normă (de exemplu, conform Codului

familiei, "la încheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor, îşi aleg numele de

familie al unuia dintre soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi

păstrează numele de familie de pînă la căsătorie").

5. Gradul şi intensificarea incidenţei.

Conform acestui criteriu pot fi diferenţiate:

a) norme care reglementează direct conduita oamenilor;

b) norme care reglementează indirect conduita (norme care se prezintă sub

formă de principii, definiţii etc.).

6. Sfera de aplicare

Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:

a) norme generale — care au cea mai largă sferă de aplicare;

b) norme speciale — sînt aplicate într-un domeniu restrîns de relaţii sociale;

c) norme de excepţie — care stabilesc excepţii de la regula generală. Normele cu

caracter general şi special sînt pe larg aplicate în cadrul diverselor coduri, care

conţin, de regulă, părţi generale şi speciale.

7. Criteriul socio-juridic Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în:

a) norme punitive care prevăd pedeapsa juridică pentru cei ce nu respectă

comportamentul prescris de lege;

b) norme stimulative care stabilesc un anumit sistem de stimulente.

63

CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

§1. Noţiunea de izvor de drept

Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică,

ia o anumită formă, datorită căreia sînt aduse la cunoştinţă întregii societăţi.

Dreptul, scria savantul Hegel, trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin

faptul că este pus ca lege....

Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce

reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător.

Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul

rînd, la cunoştinţa celor, al căror comportament îl prescriu.

Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care

dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea

de izvor de drept.

Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele

mai răspîndite sînt:

- izvor material şi izvor formal al dreptului;

- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;

- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;

- izvor intern şi izvor extern al dreptului.

Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt

concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi

cadrul natural, social-politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dă

naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme

juridice a unor relaţii sociale.

Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare sau

sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care

normele juridice sînt reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe

care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De

obicei, acest rol revine actelor normative.

Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt

exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele norma-

65

tive.

Indirecte sînt considerate acele izvoare, care, pentru a fi considerate juridice,

trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. în calitate de

izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii

nestatale. Aceste norme devin juridice numai din momentul în care au fost

confirmate în modul respectiv de autoritatea publică.

Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată

de principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub

formă scrisă, pe cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală.

Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului.

Unii autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice.

Alţii susţin că izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la

rangul de lege.

În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele

prin care voinţa, devenită statală, obţine o haină juridică adecvată.

Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de

exemplu, se consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că

autoritatea publică este cea care gîndeşte viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa

juridică este considerată ideologie a dreptului.

Deci, izvoarele ale dreptului afacerilor reprezintă formele de exprimare a

normelor juridice în cadrul sistemului de drept al afacerilor, adică modalitatea de

instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în

procesul de creare a dreptului.

Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem la concluzia că

există multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de

izvoare ale dreptului. Multitudinea izvoarelor de drept este proprie tuturor

sistemelor de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor

sociale supuse reglementării juridice.

În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare

formale):

a) obiceiul juridic (cutuma);

66

b) practica judiciară şi precedentul judiciar;

c) doctrina;

d) contractul normativ;

e) actul normativ.

§2. Caracteristica izvoarelor dreptului

1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a izvoarelor de drept,

obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală

formă de manifestare a voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare,

primitive de convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în mod

expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin

repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate.

Elementul lor material, elementul central îl constituie repetarea constantă.

Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă ca fapta să se

transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile de prudenţă, de igienă,

de conduită personală etc.). Pentru aceasta se cere ca repetarea să se sprijine pe

convingerea că această repetare este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să o

ceară19.

Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în

sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:

1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 încorporează într-o

normă oficială;

2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei

instanţe de judecată şi aceasta îl validează de regulă juridică.

Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de stat, formează

dreptul obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a jucat un rol deosebit de important ca

izvor de drept, mai ales în dreptul epocii antice şi medievale.

Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume

juridice şi mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne de

înţeles, analizînd conţinutul Legii celor 12 table la Roma, Legea salică la franci.

19 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 22667

În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a pus

problema sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi

Oglinda saxonă (Sachsenspiegel) clin 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din

1273-1282; Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270).

Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele

legiuiri (ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile Lupu, ale lui Matei Basarab etc.)

lăsau loc larg de manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach

(1817) prevedea următoarele: dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la

pricina înfăţişată atunci se cuvine a se urma pămîntescului obiceiu, carele, în

curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-au

întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită.

Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El

nu constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică

romano-germanică. Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de

drept în statele ce se raliază la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common

Law).

2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)

Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţa, este alcătuită din

totalitatea hotărîrilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele de toate gradele,

pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii.

Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual, un act de aplicare

a dreptului, în care judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor judiciare

în vigoare, activitatea jurisdicţională are o importanţă foarte mare. Această

activitate se manifestă în mod evident îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur

instinctivă (cum era de multe ori, mai ales la început, în cazul obiceiurilor), cerînd

adoptarea unei decizii. Judecătorul care aplică normele juridice constată în ce

măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice existente. In

acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de

dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.

Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare într-o măsură mai mare

sau mai mică, a fost apreciat. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate s-

68

au făcut corectările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii.

Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-saxon (Common-Law

Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti în

sistemele izvoarelor de drept. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de

drept şi în statele cu alt sistem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că

unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept.

În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, de

regulă, practica juridică nu este considerată ca izvor de drept. Cu unele rezerve se

acceptă a fi recunoscute ca izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele

ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii etc.).

Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea,

principiul separării puterilor în stat.

3. Doctrina (ştiinţa juridică)

Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de

specialitate le dau fenomenului juridic. Ştiinţa juridică are o importanţă majoră: ea

contribuie la înţelegerea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale, în

interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.

Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol creator direct. În

acelaşi timp, ea nu poate fi considerată izvor de drept. Ştiinţa juridică a fost

recunoscută în epoca antică şi cea medievală. Aşa, de exemplu, împăratul roman

Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor

ce creau dreptul.

Şi in Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la

operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele deduse în faţa lor. S-a

ajuns chiar pînă la aceea că se vorbea de un drept al profesorilor, de cutuma

specialiştilor etc.. Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, nemaifiind

considerată ca izvor al dreptului.

4. Contractul normativ

Contractul (de la latinescul "contractus" - a strînge) este un acord încheiat

între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite

drepturi şi obligaţii. Ca act juridic, contractul constituie acordul între două sau mai

69

multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică acordul ce naşte,

modifică, transmite, sau stinge raporturi juridice.

Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele.

Mai sînt însăşi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în

asemenea cazuri se spune că contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte

contracte, contractul normativ este izvor al dreptului.

Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi:

a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii

federative a statelor;

b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un

contract normativ, deoarece, în conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală

şi obligatorie;

c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma

tratatelor şi acordurilor internaţionale.

Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele

internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica

Moldova este parte, constituie un izvor de drept (art. 4).

5. Actul normativ – principalul izvor de drept

Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de

organele autorităţii publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor

publice locale etc.), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare,

la nevoie, este asigurată prin forţa coercitivă a statului.

Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale:

1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele

sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general despre conduita

oamenilor şi organizaţiilor normele juridice, precum şi prescripţiile privind

instituirea, modificarea sau suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice.

Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi

nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de

raporturi sociale şi asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul

lor.

70

2. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de realizare a normelor

de drept), actele normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la

aceste relaţii, pot fi aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba

de tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul că au apărut

sau au încetat raporturile individuale prevăzute în acest act. De exemplu,

prescripţiile codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau organizaţie, care a

intrat în relaţii patrimoniale de proprietate, cumpărare-vînzare, schimb şi alte

raporturi, reglementate prin dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei

persoane, care a săvîrşit o acţiune social-periculoasă pentru societate.

Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea ca urmare a unui sau chiar

a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele se aplică şi se utilizează în

repetate rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale actelor

menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter

normativ general, sînt norme de drept.

Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor

acte, precum şi ordinea emiterii lor sînt reglementate de Constituţie şi de alte acte

legislative. Această reglementare asigură realizarea principiilor democratice ale

sistemului de izvoare ale dreptului – supremaţia legii, caracterul obligatoriu al

hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic inferioare, al hotărîrilor

organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. în felul acesta se

asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor principale ale politicii statului în întregul

sistem de acte normative.

Locul pe care îl ocupă unul sau alt act juridic-normativ în sistemul general al

acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor

statului, iar sfera acţiunii, orientarea şi limitele conţinutului actelor de competenţa

organului menţionat. Pe această bază apare interdependenţa actelor normativ-

juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa lor juridică. Actele organelor

ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar actele organelor

ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu primele, au

o forţă juridică mai mică.

Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în două grupe mari:

71

legi;

acte normative subordonate legii.

Prin termenul lege în sens larg se înţelege orice act normativ elaborat de

autorităţile publice. În sens restrîns acest termen desemnează actul normativ care

emană de la organul legislativ (Parlamentul), care în baza legislaţiei în vigoare este

unica autoritate legiuitoare în ţară.

În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor juridice.

Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de reglementare prin

lege a relaţiilor sociale, emite, în exercitarea acestei puteri, trei categorii de legi:

- legi constituţionale;

- legi organice;

- legi ordinare.

Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît prin conţinutul

lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin conţinutul

lor, legile constituţionale sînt legi care introduc texte noi în Constituţie, abrogă

anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele existente.

Constituţia R.M. (29.07.1994) se situează în „vîrful piramidei” tutu-

ror actelor normative ce reglementează relaţiile economiei republicii.

Constituţia are forţă juridică superioară celorlalte legi, consimţind

perspectiva politicii interne şi externe a statului, statutul juridic al omului

şi cetăţeanului, precum şi structurile economico şi formele proprietăţii.

Astfel, Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că factorii de bază

ai economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi

concurenţa loială: Economia Republicii Moldova este o economie de piaţă

de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi publică, antrenate

în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a

activităţii economice; libertatea comerţului şi a activităţii de

întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil

valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea investiţiilor

persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.

Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile organice sînt

72

legi ce reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi ele pot interveni numai

în domeniile expres prevăzute de Constituţie (alineatul 3 al articolului 72 al

Constituţiei Republicii Moldova) sau domenii pentru care Parlamentul consideră

necesară adoptarea de legi organice.

Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia

celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.

Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător, locul

primordial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002 Codul civil, ce

reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial şi

personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele

Codului civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de

întreprinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de

încheiere a contractelor etc., recunoscînd egalitatea participanţilor

persoane fizice şi juridice la raporturile de drept al afacerilor. Principiile

generale ale activităţii de întreprinzător, formele juridice de organizare a

întreprinderilor şi caracteristica lor succintă - modul de înfiinţare,

conţinutul actelor constitutive, procedura înregistrării şi licenţierii,

precum şi modalitatea de încetare a activităţii întreprinderii sînt stabilite

de către prin legi speciale (Legea cu privire la SRL etc.)

Toate celelalte acte normative poartă denumirea generală de acte normative

subordonate legii. O asemenea denumire este chemată să sublinieze respectarea

strictă a principiului de supremaţie a legii în procesul de elaborare a actelor norma-

tive, precum şi în perioada lor de acţiune.

La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite: hotărîrile

Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărîrile Guvernului, actele organelor

administraţiei publice centrale de specialitate, actele autorităţilor publice locale.

Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului, de regulă, sînt acte de aplicare a normelor

juridice şi, prin urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. In

acelaşi timp, însă, se mai elaborează hotărîri ce conţin anumite norme juridice.

Aceste hotărîri de cele mai multe ori, sînt emise în scopul executării legilor şi sînt

subordonate acestora. Printre Hotărîrile Parlamentului, ce vizează domeniul

73

antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea

Regulamentului privind modul de Utilizare a mijloacelor fondului pentru

susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra

activităţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc.

Decretul Preşedintelui Republicii. Potrivit prevederilor Constituţiei, în

exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele Republicii Moldova emite decrete,

obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative

nu includ toate decretele prezidenţiale, ci doar numai decrete care conţin norme

juridice. Nu sînt acte normative, de exemplu, decretele aplicative (prin care se

conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade militare supreme, se

soluţionează problemele cetăţeniei, se acordă graţiere etc.).

Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în calitatea acestuia de a fi

organ de vîrf al administraţiei publice, exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de

dispoziţie pe întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe

Constituţie şi legi, prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii

(de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală, modul de realizare a

activităţilor economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.).

Dispoziţiile întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît

caracter normativ, cît şi aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se

emit pentru organizarea executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate

Hotărîrile Guvernului: Cu privire la reglementarea monopolurilor, Cu

privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii Moldova, cu

privire la adoptarea Concepţiei administrării corporative a întreprinderilor

din economia naţională.

Alte acte normative. În această categorie actele emise de conducătorii

organelor administraţiei publice centrale de specialitate (ministere, birourile,

serviciile etc.), precum şi cele care sînt emise de autorităţile publice locale. Ele sînt

izvoare de drept în măsura în care conţin norme juridice şi au forţă juridică ca şi

legile, decretele, hotărîrile Guvernului.

Acte normative cu caracter intern adoptate de însăşi agenţii eco-

nomici în scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de

74

însemnat în dreptul afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul

rînd, actele constitutive ale întreprinderilor, precum şi diferite

regulamente. Ele pot să se refere atît la activitatea întreprinderii în

ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de societate), cît şi la

activitatea anumitor subdiviziuni ale întreprinderii (regulamentul filialei,

reprezentanţei). În al doilea rînd, pot fi numite contractele, prin

intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al participanţilor la

activitatea de întreprinzător.

§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor practice. Adoptînd un

act normativ legiuitorul urmăreşte scopul ca normele ce se conţin în el să contribuie

la reglementarea eficientă a relaţiilor sociale respective, să ofere garanţii acestor

relaţii şi să protejeze anumite valori sociale. Din aceste considerente o importanţă

deosebită are acţiunea actelor normative.

Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt: timpul, spaţiul şi

cercul de persoane.

I) Acţiunea actului normativ în timp

Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia, perioada acţiunii

lui. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu sînt constante, veşnice nici

relaţiile sociale reflectate în el. în acelaşi timp, însă, adoptînd un act normativ,

legiuitorul consideră că el va funcţiona o durată mai mare sau mai mică de timp.

Această durată este cuprinsă între doua momente esenţiale:

- momentul iniţial al actului normativ (intrarea în vigoare);

- momentul final (abrogarea).

Momentul iniţial caracterizează momentul intrării în vigoare a actului

normativ. Să analizăm, de exemplu, acţiunea unei legi în timp. Regula generală în

această privinţă este că o lege intră în vigoare Ia data publicării ei în Monitorul

Oficial al Republicii Moldova (art. 76 al Constituţiei). Ca urmare, legea are efect

juridic numai asupra evenimentelor de după publicarea ei. Acest principiu îşi

găseşte explicaţia în faptul că oamenii pentru a-şi coordona conduita lor cu

75

prevederile legii, trebuie să cunoască mai întîi prevederile ei.

De la această regulă sînt următoarele derogări:

a) o lege intră în vigoare la o dată prevăzută în textul ei (art. 76 al Constituţiei),

în legătură cu aceasta nu poate fi trecută cu vederea următoarea prevedere

constituţională extrem de importantă: "nepublicarea legii atrage inexistenţa

acesteia". Prin urmare, data indicată în textul legii nu poate precede publicării legii.

Stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare a legii este determinată de

necesitatea pregătirii acţiunii noii legi, în special cînd aplicarea ei necesită anumite

măsuri organizatorice sau atrage-după sine schimbări fundamentale;

b) o lege se aplică unor situaţii întîmplate anterior apariţiei ei.

Aplicarea retroactivă a legii are loc în:

- cazul legii penale mai blînde (nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît

cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos, art. 22 al

Constituţiei Republicii Moldova);

- cazul unor situaţii de pînă la apariţia legii, dar nesoluţionate încă definitiv pînă

la acea dată;

- cazul legilor interpretative.

Momentul final, încetarea acţiunii legii are loc în diferite forme: prin

abrogare, prin îndeplinirea termenului pentru care legea a fost edictată şi prin

căderea legii în desuetudine.

Abrogarea poate fi definită ca un procedeu tehnico-juridic prin care legea

fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ea.

Abrogarea poate fi expresă, cînd momentul final al legii rezultă expres din

dispoziţiile legale. La rîndul ei, abrogarea expresă poate fi:

- directă (cînd se precizează formal în textul legii noi ca un anumit act normativ

se abrogă);

- indirectă (cînd nu se precizează denumirea concretă a actului normativ ce se

abrogă, dar se prevede expres că actele normative sau dispoziţiile contrare se

abrogă).

Abrogarea poate fi şi tacită, cînd în textul legii noi nu se vorbeşte de

abrogarea unui act sau unor acte normative, dar abrogarea rezultă din simplu motiv

76

că una şi aceeaşi situaţie este reglementată într-un mod absolut nou de noua lege,

ceea ce nu mai permite aplicarea legii vechi.

O altă formă de încetare a acţiunii legii este căderea ei în desuetudine. In

acest caz este vorba de legea care a fost total depăşită de dezvoltarea relaţiilor

sociale, de schimbările din societate, de faptul că factorii care au condiţionat

apariţia legii au încetat să mai existe. Din cele spuse reiese că acţiunea legii n-are

nici o justificare. Fiind depăşită de timp, legea îşi încetează activitatea.

În practică se pot întîlni, deşi rar, şi cazuri în care o lege se adoptă pe un

termen strict determinat. La atingerea termenului respectiv acţiunea legii încetează

fără a mai fi nevoie de procedura de abrogare.

II) Acţiunea actelor normative în spaţiu

Actele normative au o acţiune bine determinată nu numai în timp, dar şi în

spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. Se explică aceasta prin faptul că actul normativ

este produsul activităţii statului şi al organelor sale care au o anumită competenţă

teritorială. Să analizăm acţiunea în spaţiu a legii.

Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul intern şi

aspectul extern sau internaţional.

Aspectul intern al problemei caracterizează răsfrîngerea acţiunii legii în

limitele teritoriale, reieşind din competenţa teritorială a organului de stat respectiv.

De exemplu, Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte legi care să se

răsfrîngă pe întregul ei teritoriu sau pe o parte din teritoriul statului (bunăoară,

prevederile Legii Republicii Moldova din decembrie 1994 cu privire la statutul

juridic special al Găgăuz-Yeri se răsfrîng pe teritoriul respectiv).

Autorităţile publice locale adoptă acte normative a căror sferă de aplicare este

limitată de teritoriul respectiv (de exemplu, în limitele municipiului, oraşului,

satului etc.).

Aspectul internaţional al aplicării legii răspunde la întrebarea dacă legea

naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o lege străină poate fi aplicată în

limitele teritoriului statului dat.

Principiul care domină în problema enunţată este următorul: legea se aplică

pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a adoptat-o.

77

De la acest principiu sînt admise următoarele abateri:

a) legea nu se răsfrînge pe teritoriul statului respectiv asupra unor categorii de

persoane străine şi a bunurilor acestora. Este cazul ce ţine de persoanele care

beneficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor diplomatice etc;

b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar atunci cînd ei îşi

au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.

III) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor

Problema dată, în parte, a fost elucidată odată cu cercetarea acţiunii teritoriale

a actelor normative, deoarece teritoriul nu este o categorie abstractă, este un spaţiu

populat de oameni. Legea este destinată omului privit ca persoană fizică sau ca

persoană juridică.

Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din acest punct

de vedere distingem:

a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de persoanele fizice, cît şi de

persoanele juridice;

b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;

c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;

d) legi care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu,

se aplică numai faţă de judecători sau faţă de pensionari etc.);

e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în calitatea sa de persoană

fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite funcţiuni, indiferent de cine este

această persoană (de exemplu, dispoziţiile constituţionale referitoare la Preşedintele

Republicii etc.).

În final, remarcăm că la noi în republică legile şi alte acte normative se aplică

în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex.

78

CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

§1. Conceptul interpretării normelor juridice

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost

elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adică traduse în viaţă.

Pentru a putea fi însă realizate normele juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese

de către toţi subiecţii. Înţelegerea, cunoaşterea sensului adecvat a normei se

impune în mod imperativ, mai ales în procesul de aplicare a normelor de drept.

Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul

normei juridice şi să fie convins în veridicitatea variantei de comportare prescrise

de legiuitor. Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.

Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care, lămurind înţelesul

exact şi complet al dispoziţiilor normative, oferă soluţiile juridice adecvate pentru

diferitele situaţii cu care ne confruntăm.

Necesitatea interpretării este condiţionată de următorii factori. In primul

rînd, norma juridică are un caracter general, impersonal, tipic şi nu poate cuprinde

toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Dar ea se aplică pentru anumite situaţii

concrete. Deseori este necesar a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul concret

analizat este cuprins de norma juridică sau norma juridică respectivă se referă şi la

cazul concret sau nu? Acesta se face pentru a da răspuns la justa valoare, pentru a

şti precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el, adoptînd norma

juridică respectivă.

În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci în cadrul unui

sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are menirea sa. O normă poate fi

înţeleasă mai bine numai dacă va fi privită în contextul general al normelor

sistemului juridic, de drept, ramurii de drept. La înţelegerea adecvată a sensului

normei juridice ne ajută şi principiile dreptului (principiile generale, interramurale,

ramurale).

În al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se impune şi de

necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit de legiuitor.

În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi cazuri de reglementări

79

contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din asemenea situaţii poate apare

necesitatea ca legiuitorul să facă unele precizări, concretizări.

Interpretarea cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili formele (felurile)

interpretării se folosesc mai multe criterii:

a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia. în dependenţă de aceasta

interpretarea poate fi oficială (obligatorie) şi neoficială (neobligatorie);

b) metoda folosită pentru interpretarea legii. în dependenţă de aceasta

interpretarea poate fi logică, istorică, sistematică gramaticală etc.;

c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare. în dependenţă de aceasta

interpretarea poate fi literală, extensivă şi restrictivă.

§2. Formele (felurile) interpretării

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite

subiecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca urmare a acestei calităţi, de

forţa ei juridică, interpretarea poate fi de două feluri: oficială şi neoficială.

Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei Antice şi este pe

larg răspîndită în doctrina juridică contemporană. Acest lucru se explică prin

faptul că criteriile acestei clasificări au rămas aceleaşi: calitatea autorului

interpretării.

1. Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte de un organ de stat

în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii.

De regulă, organele care emit acte normative procedează uneori la

interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci cînd organul de stat îşi

interpretează propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea de

interpretare autentică.

Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de interpretare

oficială se echivalează după forţa sa juridică cu actul normativ supus interpretării.

Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a interpreta în

Republica Moldova legea. Amintim că Constituţia stabileşte trei categorii de legi:

legi constituţionale, legi organice, şi legi ordinare.

Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a legilor

constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale (prevederile

80

de la litera b) ale alineatului 1 al art. 135).

Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de competenţa

Parlamentului (prevederile literei c) ale articolului 66 al Constituţiei).

Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a interpreta legile

constituţionale, poate să interpreteze oficial şi celelalte categorii de legi: organice

şi ordinare.

Interpretarea oficială poate fi atît generală cît şi cauzală.

Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme obligatorii cu

caracter general.

Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale care se realizează cu

prilejul soluţionării de către organele competente a unor cazuri concrete.

2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi ce nu dispun

de dreptul de a interpreta oficial actul normativ. Interpretarea neoficială se face de

către savanţi, de către avocaţi, de către alţi cetăţeni etc. Fiind făcute de subiecţi ce

nu sînt purtători ai unei părţi din puterea de stat, interpretarea neoficială nu are

forţă juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse conving organul

cu drept de interpretare oficială de oportunitatea soluţiei enunţate, interpretarea

neoficială capătă o însemnătate foarte mare.

§3. Metodele interpretării

Prin metodă de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite

pentru explicarea conţinutului prevederilor normelor juridice, clarificarea care se

face în aplicării lor la cazuri concrete.

În procesul de interpretare a textelor normelor juridice se aplică cele mai

diverse metode. Deseori pentru a înţelege la justa valoare o normă juridică se

apelează concomitent la două sau la mai multe metode.

În dependenţă de metoda folosită, interpretarea poate fi logică, gramaticală,

sistematică şi istorică.

Metoda logică este cea mai larg întîlnită între procedeele de interpretare a

normei juridice. Ea constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale.

Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee, deoarece

orice lămurire a sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea judecăţii logice.

81

Printre procedeele, regulile logice, sînt frecvent utilizate următoarele reguli:

a) excepţia este de strictă interpretare trebuie de înţeles în sensul că

excepţiile nu pot fi create prin interpretare. în cazul interpretării nu se generează,

nu apar noi norme juridice, ci este doar lămurit conţinutul normelor existente

b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o face este regula potrivit căreia

în cazul unei formulări generale a textului normativ subiectul interpretării nu poate

introduce distincţii, deosebiri. Aplicarea, de asemenea, este generală;

c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers este regula

potrivit căreia nu trebuie să fie căutate pricini pentru a nu aplica legea. Atît timp

cît o lege este în vigoare ea urmează să fie realizată practic. Sarcina interpretului

este de a găsi soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările

Metoda gramaticală. Această metodă constă în stabilirea sensului exact al

normei juridice cu ajutorul procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a

textului actului normativ, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la

legătura dintre ele, de la construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de

punctuaţie etc.

Procedeele de interpretare gramaticală impun să unificăm sensul unor

termeni juridici şi să nu-i folosim în mai multe sensuri. Aşa, de exemplu, la

folosirea termenului "persoană juridică" este necesar să ţinem cont de sensul

juridic adecvat al acestui termen.

Metoda sistematică constă în explicarea sensului unei norme juridice, a

unui text normativ, prin determinarea locului acestei norme sau acestui text în

sistemul ramurii de drept, în sistemul dreptului în ansamblu, în sistemul

principiilor fundamentale ale dreptului, precum şi în stabilirea legăturilor acestei

norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative.

Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul sistematic al

normelor juridice, din legăturile indisolubile a tuturor normelor în sistemul de

drept. Metoda sistematică obligă să nu uităm că o normă de drept nu poate fi

înţeleasă la justa ei valoare, dacă este ruptă din contextul celorlalte norme.

Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazurile normelor incomplete din

punct de vedere redacţional, în cazurile cînd conţinutul ei reiese din structura

82

logică a normei.

Metoda istorică presupune examinarea împrejurărilor în care a fost

elaborată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea presupune cercetarea

materialelor care au stat la baza elaborării normei sau actului normativ, expunerea

de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea materialului normativ supus

interpretării. O informaţie respectivă asupra acestei probleme poate fi găsită în

preambulul actului normativ.

În cadrul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea

reglementărilor actuale cu cele precedente, la analiza evoluţiei istorice a

conceptului reglementării normative.

§4. Rezultatul interpretării normelor juridice

Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu poate fi

considerată completă, dacă nu se va lua în consideraţie rezultatul acestui proces.

Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea

poate fi: literală, extensivă sau restrictivă.

Interpretarea literală este acea formă a interpretării, în cadrul căreia ne

convingem de faptul că conţinutul normelor juridice coincide întru totul cu textul

în care sînt formulate. în acest caz se spune că legea este limpede, clară. Organul

de aplicare n-are decît sarcina s-o aplice, conform textului. Tendinţa legiuitorului

este de a adopta anume asemenea norme juridice, acte normative.

Interpretarea extensivă este acea formă a interpretării în cadrul căreia

textului normei juridice i se atribuie un conţinut mai larg, mai sporit comparativ

cu cel ce rezultă din simpla lectură a lui. Cu alte cuvinte, textul normei juridice se

extinde şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în "litera lui".

Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus interpretării i se

atribuie un conţinut mai restrîns, mai mic decît cel ce rezultă din simpla lui

lectură. Aceasta poate să se întîmple în cazurile cînd lipseşte o concordanţă între

cazurile de aplicare practică şi cazurile ce au fost reflectate în textul actului

normativ. De aici multă că formularea textului legii este mai largă decît conţinutul

ei real.

83

CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC

§1. Conceptul raportului juridic

Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate între ele, nu constituie un

scop în sine. El este creat în vederea realizării funcţiilor sale, printre care locul

primordial aparţine funcţiei de a reglementa conduita oamenilor, modul lor de

comportare în relaţiile sociale de o însemnătate majoră. Această funcţie a

dreptului se realizează, în principal, prin aceea că, în relaţiile reglementate pe cale

juridică, oamenii sînt obligaţi să se comporte prescripţiilor normelor juridice.

Aceste raporturi sau relaţii sociale capătă caracterul de raporturi sau relaţii

juridice. Ele se numesc juridice, deoarece sînt create şi rezultă din acţiunea

dreptului, spre deosebire de relaţiile politice, morale, religioase etc., care sînt

rezultatul acţiunii unor norme sociale, cum ar fi normelor politice, etice, religioase

etc.

Prin urmare, raportul juridic apare ca o asemenea relaţie socială care este

reglementată prin intermediul normelor juridice.

Atît timp cît o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea nu

poate fi o relaţie juridică. Din momentul în care apare o normă juridică care o

reglementează, ea devine juridică. De exemplu, o asemenea relaţie socială cum ar

fi schimbul este cunoscută, încă din timpurile străvechi. Sute şi mii de ani ea a

existat, fiind reglementată de aşa norme sociale, cum ar fi: obiceiurile, tradiţiile,

morala. Din momentul din care apar normele juridice ce reglementează relaţia

socială concretă ea devine o relaţie juridică.

Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare

a normelor. Normele juridice prevăd anumite modele de comportament (vînzare-

cumpărare, împrumut, arendă etc.). Dar conduita prescrisă de normă devine

realitate numai atunci, cînd se concretizează în anumite raporturi sociale, cînd se

cunosc subiecţii raportului, se cunoaşte în legătură cu ce acest raport a apărut, ce

drepturi şi ce obligaţiuni au subiecţii raportului, care vor fi consecinţele abaterii de

la modelul prescris de norma juridică etc.

Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea unor

scopuri, fie personale, fie sociale, fie impuse de normele juridice. Ar fi absurd ca

84

cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. A presupune că oamenii ar intra într-

un raport juridic fără nici un scop este o absurditate.

Dat fiind faptul că la baza raporturilor sociale reglementate de norme

juridice stau diverse scopuri, diverse pot fi şi raporturile juridice apărute. Este

imposibil a concretiza numărul de raporturi juridice la care participă un om pe

parcursul vieţii sale. Cu atît mai mult nu pot fi enumerate raporturile juridice ce

iau naştere într-o societate. Şi totuşi, necătînd la numărul enorm de raporturi

juridice, toate aceste raporturi au anumite trăsături specifice ce le deosebesc de

alte relaţii sociale.

Trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice constau în următoarele:

1. Raportul juridic este un raport social. Prin urmare, dacă orice raport

juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială este un raport juridic. Relaţia

socială devine raport juridic numai în măsura în care a fost obiectul de preocupare

a legiuitorului, sub forma adoptării unei norme juridice care s-o reglementeze. Sînt

relaţii sociale (de exemplu, relaţiile de prietenie, tovărăşie etc.) care nu constituie

obiect de reglementare juridică. Cercul acestor relaţii poate să se micşoreze sau,

dimpotrivă, să se mărească. Totul depinde de interesul social major, de voinţa

legiuitorului.

Caracterul social al raportului juridic se manifestă prin faptul că el se

stabileşte întotdeauna între oameni, cu participarea oamenilor (fie între ei, fie între

ei şi organele statului, organizaţii, întreprinderi, instituţii etc.).

Subliniind apariţia unui raport juridic doar între oameni, cu participarea lor,

renumitul jurist Mircea Djuvara scria: "Un Robinson ipotetic, complet izolat într-o

insulă, fără nici un contact cu altă persoană, nu poate avea relaţii juridice, pentru

că nu poate avea asemenea relaţii nici cu arborii, nici cu cerul, nici cu pămîntul pe

care stă".

2. Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al

raportului juridic se înţelege, în primul rînd, faptul că el este reglementat de norme

juridice, norme care exprimă voinţa guvernanţilor, voinţa legiuitorului, voinţă

care, în condiţiile unui regim cu adevărat democratic, poate fi voinţa poporului.

Plecînd de la faptul că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma

85

juridică, iar norma juridică înseamnă voinţa ridicată la rang de lege caracterul

voliţional al acestui raport este evident.

Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin voinţa

subiecţilor ce participă la raportul juridic concret. în asemenea cazuri se vorbeşte

despre dublul caracter voliţional al raporturilor juridice: cel exprimat prin norma

juridică şi cel exprimat de voinţa subiecţilor raportului juridic enunţat.

3. Raportul juridic este un raport valoric. Într-un raport juridic îşi găsesc

concretizare valorile esenţiale ale societăţii. Prin intermediul normelor juridice

statul încurajează, promovează şi estimează aceste valori. Participanţii la raportul

juridic dispun de anumite drepturi şi obligaţiuni. De exemplu, la raportul de

împrumut împrumutatul trebuie să plătească împrumutătorului suma de bani

respectivă. De aici rezultă că unul are o valoare mai mare decît altul. Situaţii

asemănătoare pot fi observate şi în alte raporturi juridice. Prin urmare, în toate

raporturile juridice se stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul

drept nu este decît o cercetare de valori. Ele se realizează în valori tot mai înalte,

care au aceeaşi natură ca ideea de obligaţie însăşi, fiind valori necondiţionate.

4. Raportul juridic este o categorie istorică. Apărut la o anumită etapă de

dezvoltare istorică, odată cu apariţia statului şi dreptului, raportul juridic poartă

pecetea epocii istorice respective. Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman

sclavul era considerat un bun. Stăpînul avea dreptul deplin asupra sclavului, el

putea fi vîndut sau ucis, dăruit, schimbat etc. Epoca contemporană prevede

egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii.

§2. Premisele raportului juridic

Pentru apariţia raportului juridic sînt necesare anumite premise. Se

consideră că la aceste premise se atribuie: norma juridică şi fapta juridică.

1. Norma juridică

Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de apariţie a raportului

juridic. Fără normă juridică nu putem vorbi de raport juridic. Un raport juridic nu

poate apărea în afara normei juridice. Anume norma juridică este acea premisă

care stabileşte problemele esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate fi subiect

al raportului juridic dat. Tot ea determină statutul juridic ăl subiectelor şi

86

consecinţele abaterii de la prevederile normelor juridice.

Norma juridică îşi găseşte prin raportul juridic principalul său mijloc de

realizare. în legătură cu aceasta deseori raportul juridic este caracterizat ca o

normă juridică în acţiune.

Bineînţeles, nu trebuie uitat faptul că nu toate normele juridice generează

raporturi juridice. Aşa, de exemplu, nu generează raporturi juridice normele

prohibitive, adică normele care impun abţinerea de la anumite acţiuni. Menirea

acestor norme este de altă natură: ele sînt chemate să interzică anumite acţiuni,

acţiuni care ar putea aduce anumite prejudicii societăţii, oamenilor etc.

2. Faptele juridice

După cum s-a menţionat anterior, normele juridice nu creează de la sine

raporturi juridice. Ele doar prevăd anumite situaţii ipotetice. Pentru ca să apară un

raport juridic, afară de existenţa normei juridice, mai este necesară prezenţa

împrejurărilor de fapt, conţinute în ipoteza normei juridice. Aşa, de exemplu,

raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil, ca fapt juridic încheierea

căsătoriei.

În viaţa de toate zilele ne confruntăm sau sîntem martori la cele mai diverse

fapte. Statul, însă, nu-şi pune sarcina de reglementare a tuturor fenomenelor vieţii

şi să lege de ele în mod neapărat apariţia unor efecte juridice. De aceea nu orice

acţiune are valoare de fapt juridic. Fapte juridice se consideră numai acele

împrejurări de care legiuitorul leagă apariţia, modificarea sau stingerea

raporturilor juridice.

Faptele juridice pot fi clasificate în dependenţă de anumite criterii:

I. în funcţie de caracterul voliţional (dacă se produc ca rezultat al voinţei

omului sau independent de aceasta), faptele juridice se împart în două categorii:

evenimente şi acţiuni.

Evenimentele juridice sînt acele împrejurări sau fapte naturale care se

produc independent de voinţa omului, dar de producerea cărora legea leagă

producerea unor efecte juridice, adică naşterea, modificarea sau stingerea

raporturilor juridice. Cele mai frecvente evenimente care au o semnificaţie juridică

sînt:

87

a) naşterea (de ea legea leagă producerea multor efecte juridice printre care

figurează, de exemplu, dobîndirea calităţii de subiect de drept);

b) moartea (de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice (de muncă,

de căsătorie); apariţia unor raporturi juridice noi — deschiderea moştenirii, dreptul

la pensionarea pentru pierderea întreţinătorului etc.;

c) scurgerea timpului (conduce, de exemplu, la dobîndirea capacităţii de

exerciţiu, la dobîndirea dreptului de a alege sau de a fi ales etc.);

d) calamităţi naturale (cutremur de pămînt, inundaţii, incendii etc.);

e) alte fenomene naturale (trăsnetul, ploaia etc.);

f) acţiunea animalelor, păsărilor, insectelor, reptilelor etc.

Acţiunile juridice sînt faptele voluntare ale omului de producerea cărora

legea leagă producerea de efecte juridice, adică apariţia, modificarea sau stingerea

de raporturi juridice.

În dependenţă de raportul lor cu legile în vigoare, acţiunile, la rîndul lor, pot

fi licite sau ilicite.

Acţiunile ilicite sînt fapte omeneşti interzise de normele juridice (de

exemplu, infracţiunile, contravenţiile, abaterile disciplinare, delictele civile etc.).

Caracteristic acestor acţiuni este faptul că ele contravin voinţei de stat exprimate

în normele juridice. In urma săvîrşirii acţiunilor ilicite se nasc raporturi juridice în

cadrul cărora se realizează aplicarea sancţiunilor prevăzute de legiuitor.

Acţiunile licite sînt fapte omeneşti săvîrşite în strictă conformitate cu legea.

Printre acţiunile licite un loc important revine actelor juridice. Actele juridice sînt

acţiuni juridice licite care se săvîrşesc cu scopul de a produce efecte juridice. Ele

nu trebuie confundate cu actele juridice normative care, după cum ştim, sînt

izvoare de drept. Spre deosebire de ultimele, actele juridice sînt acte individuale.

Actele juridice se pot distinge după diferite criterii. Aşa, de exemplu, pot fi

distinse acte juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ etc.

II. În dependenţă de numărul părţilor participante la actul juridic, pot fi

deosebite:

- acte juridice unilaterale (cum este de exemplu, testamentul);

- acte juridice bilaterale (de exemplu, vînzare-cumpărarea, împrumutul

88

http://nja.te.4unt/

etc.);

- acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate).

Pot fi diferenţiate şi anumite acţiuni care se săvîrşesc fără intenţia de a

produce efecte juridice, dar care, totuşi, au valoarea unui fapt juridic, întrucît atrag

după sine unele consecinţe juridice. De exemplu, crearea unei opere literare sau

ştiinţifice poale da naştere dreptului de autor.

§3. Structura (elementele) raportului juridic

Privind din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este format

din trei elemente constitutive:

1) subiectele raportului juridic;

2) conţinutul raportului juridic;

3) obiectul raportului juridic.

Subiectele raportului juridic în ştiinţa dreptului se admite principiul

conform căruia numai oamenii au calitate de subiect de drept. Nu se poate

concepe un raport juridic decît numai între oameni. Pentru apariţia unui raport

juridic este nevoie de cel puţin doi oameni. Un individ care ar exista singur pe

lume, de exemplu acelaşi Robinson Cruzo menţionat mai sus, fiind izolat pe o

insulă, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de nimeni. Îndată ce sînt doi

oameni se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie

a unuia faţă de celălalt.

Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi individuali)şi

organizaţii (subiecţi colectivi), care în conformitate cu normele juridice sînt

purtători ai drepturilor şi ai obligaţiilor juridice subiective.20

Persoana fizică. Cele mai multe raporturi juridice apar între persoane fizice:

cetăţeni ai statului dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie

(apatrizi). De regulă, cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi

juridice, acceptate de către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce

cetăţenii străini sau apatrizii pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor nu

întotdeauna.

În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi

20 В.Н. Хропанюк, Теория государство и право, Москва, 1997, с.30989

juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.

Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii denumirea de capacitate

juridică. Capacitatea juridică este de mai multe feluri. Aşa, de exemplu, în

dependenţă de domeniul de reglementare juridică, pot fi diferenţiate următoarele

categorii de capacitate juridică: capacitate civilă, capacitate constituţională,

capacitate administrativă, capacitate de drept al muncii, capacitate de drept al

familiei, capacitate penală etc.

Participarea persoanelor fizice la raporturile juridice civile ridică problema

capacităţii civile. Capacitatea juridică civilă este cunoscută sub două forme:

- capacitatea de folosinţă;

- capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea anumite

drepturi şi obligaţii. începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este

marcat de naşterea persoanei. Din momentul naşterii, statul îi înmînează persoanei

o multitudine de diferite drepturi: dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică,

poate fi proprietar al diferitor bunuri etc. Pe parcursul vieţii persoana poate să-şi

aleagă domiciliul, poate să se asocieze la diferite partide şi organizaţii social-

politice, să beneficieze de alte drepturi consfinţite de Constituţie.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvîrşirea actelor juridice.

Dacă pentru dobîndirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este

necesară şi suficientă doar existenţa (naşterea, iar uneori chiar şi concepţia),

pentru a putea face personal şi singur acte juridice este necesar ca persoana fizică

să aibă capacitatea de a-şi aprecia la justa valoare acţiunile sale şi consecinţele lor.

Dat fiind faptul că o asemenea capacitate este legată de o anumită practică

de viaţă, începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este legat de atingerea

unei anumite vîrste. Această vîrstă este condiţionată de maturitatea în gîndire.

Conform legislaţiei noastre civile capacitatea de exerciţiu începe de la data cînd

persoana devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de optsprezece ani.

Nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau capacitatea de

exerciţiu. Acest lucru poate fi făcut doar de către instanţa de judecată, în cazurile

90

expres prevăzute de către legiuitor.

Încetarea capacităţii de folosinţă si capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

are loc odată cu moartea acesteia.

Persoana juridică. Cele mai multe raporturi juridice se încheie între persoanele

fizice şi, în primul rînd, între cetăţeni. Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni

şi anumite colective, organe de stat, organizaţii obşteşti sau chiar statul. Aceste

forme organizaţionale care participă la diverse raporturi juridice poartă denumirea

de subiecte colective de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în

raporturi juridice interne, cît şi în raporturi juridice de drept internaţional.

Sînt persoane juridice:

a) întreprinderea şi alte organizaţii de stat, care funcţionează în baza

autofinanţării, dispun de mijloace fixe şi circulante şi au un bilanţ independent;

b) instituţiile şi alte organizaţii de stat care sînt finanţate din bugetul de stat,

ai căror conducători se bucură de drepturile de ordonatori de credite;

c) organizaţiile de stat finanţate din alte izvoare şi care au un plan financiar

independent şi un bilanţ independent;

d) organizaţiile non-guvernamentale (sindicatele, organizaţiile de tineret,

asociaţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie etc.);

e) alte subiecte colective de drept (unităţi cooperatiste, societăţi comerciale,

companii, regii autonome etc.).

Persoana juridică are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu determinată de

scopul pentru care a fost înfiinţată. Dat fiind faptul că scopul nu este acelaşi la

fiecare persoană juridică, nici capacitatea lor juridică nu coincide. Capacitatea lor

juridică, de regulă, începe de la data înregistrării, sau de la data aprobării statutului

sau regulamentului subiectului colectiv de drept.

Conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic este format din

ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor ce participă la raportul juridic.

Aceste drepturi şi obligaţii sînt prevăzute de normele juridice.

Subiectele raportului juridic sînt, după cum am menţionat anterior,

indisolubil legate între ele. Această legătură a subiectelor se datorează, în primul

rînd, anume acestor drepturi şi obligaţii.

91

Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titular al dreptului,

iar cealaltă parte este titular al obligaţiei. De exemplu, în baza contractului de

împrumut "o parte (creditorul) transmite celeilalte părţi (debitorului) în proprietate

(în administrare operativă) bani sau lucruri, determinate prin genul lor, iar

creditorul se obligă să restituie debitorului aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi

cantitate de lucruri de acelaşi gen şi calitate". Raportul juridic apărut în baza

acestui contract este un raport juridic simplu, deoarece debitorul dispune numai de

drepturi, în timp ce creditorul dispune numai de obligaţii.

Prin urmare, normele juridice stabilesc pentru fiecare participant la

raporturile juridice, adică pentru fiecare subiect de drept, anumite prerogative,

anumite posibilităţi individuale. Aceste posibilităţi, prerogative poartă numele de

drept subiectiv. Dreptul subiectiv permite titularului:

a) să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său, de exemplu, să se folosească de el;

b) să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat;

c) să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului său.

Obligaţia subiectului este îndatorirea pe care acesta trebuie să o

îndeplinească. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. Obligaţia

juridică a subiectului nu este arbitrară. Ea este o îndatorire ce corespunde

dreptului subiectiv ui celeilalte părţi a raportului juridic. de a cere de la creditor

suma respectivă.

Obiectul raportului juridic. Obiectul raportului juridic reprezintă cel de-al

treilea element constitutiv al raportului juridic.

Dacă în privinţa subiectelor şi conţinutului raportului juridic nu apar, de

regulă, probleme, atunci în privinţa obiectului raportului juridic sînt înregistrate

mai multe păreri.

Obiect al raportului juridic pot fi:

a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le îndeplineşte ori le poate

pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi sau a se abţine de la

săvîrşirea lor;

a) lucrurile şi alte bunuri materiale;

b) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, sănătatea,

92

integritatea fizică şi psihică etc.);

c) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică, ştiinţifică etc.).

Se consideră că obiect al raportului juridic pot fi şi acţiunile (inacţiunile),

adică comportarea subiectelor. O asemenea afirmaţie pare a fi neacceptabilă,

deoarece comportarea se include, după cum am văzut anterior, în conţinutul

raportului juridic, dat fiind faptul că norma juridică stabileşte drepturile şi

obligaţiile subiecţilor.

93

CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL AFACERILOR

§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul afacerilor

Răspunderea juridică în general este o noţiune foarte largă şi în dependenţă

de diferite ramuri de drept deosebim: răspunderea constituţională, răspunderea

penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea

disciplinară etc.21

Noţiunea de „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel mai

frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ, prin

„răspundere” în sens juridic se înţelege consecinţa rezultată din neîndeplinirea

unei obligaţii legale22, iar în exprimarea de zi cu zi se foloseşte atît termenul de

responsabilitate, cît şi cel de răspundere.

Răspunderea juridică în dreptul afacerilor este considerată, pe bună

dreptate, una dintre instituţiile centrale ale dreptului. În relaţiile de afaceri,

nimeni nu trebuie să sufere un prejudiciu rezultat din fapta altuia. Pentru

realizarea acestei misiuni, a fost alcătuit un mecanism juridic în vederea apărării

drepturilor şi intereselor subiecţilor participanţi la raporturile de dreptul

afacerilor. O parte componentă a acestui mecanism o constituie normele cu

privire la răspunderea aplicată pentru diferite încălcări comise în relaţiile de

afaceri.

Definiţie. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor reprezintă o formă a

răspunderii care se aplică subiecţilor din dreptul afacerilor pentru încălcarea

normelor de drept în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător.

Raporturile din dreptul afacerilor au la bază relaţii de business, sume

importante de bani, valori materiale, schimburi de mărfuri, clientelă etc., de aceia

scopul aplicării răspunderii în acest caz este de a obliga autorul faptei ilicite să

repare prejudiciile cauzate partenerului său afaceri.

Răspunderea juridică în dreptul afacerilor întotdeauna intervine în baza

21 Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ de drept). Chişinău: ULIM, 2002, p.30-31.22 Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I. şi al. Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007, p.1178.

94

legii, nimeni nu poate să-şi facă dreptate singur23. Atragerea la răspundere este

de competenţa unor organe abilitate ale statului, cum sînt instanţele

judecătoreşti, inspectoratul fiscal, agenţia de protecţie a consumatorilor,

procuratura, poliţia etc.

De multe ori însă, organele de stat nu cunosc detaliile partenerilor din

comerţ, astfel încît, atunci cînd unul dintre subiecţi constată că a fost prejudiciat,

este necesar să facă o adresare imediată organelor de poliţie sau o cerere de

chemare în judecată. În instanţa de judecată, pentru a i se face dreptate, partea

care s-a adresat trebuie să prezinte cît mai multe dovezi scrise în favoarea sa.

Doar aşa există posibilităţi reale de a cîştiga procesul în judecată şi a-i fi întoarse

valoarea daunelor suportate.

Practica din ultimii ani ne arată tot mai clar că răspunderea juridică este

„cheia succesului” în relaţiile de afaceri, deoarece cu răspunderea finalizează

orice problemă juridică. Este şi firesc, fiindcă oricine încalcă cu vinovăţie

regulile de afaceri (legea, regulamentele, contractele) trebuie să răspundă în

conformitate cu legea pentru acţiunile sale.

§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Subiecţi ai răspunderii juridice în dreptul afacerilor pot fi persoanele fizice

şi persoanele juridice ce desfăşoară activitate de întreprinzător.

a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al

răspunderii juridice în dreptul afacerilor, trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi

anume: să fie înregistrată conform legii ca subiect al activităţii de întreprinzător,

să fie aptă din punct de vederea medical şi să acţioneze în mod liber.

Încălcarea pentru care persoana este atrasă la răspundere trebuie să provină

dintr-o relaţie de afaceri. În acest caz, persoana fizică trebuie să fie înregistrată

conform legii, şi anume: să deţină o patentă, să fie înregistrată ca întreprinzător

individual ori să aibă înregistrată o gospodărie ţărănească.

Dacă se constată că persoana fizică a desfăşurat anumite relaţii de afaceri,

dar nu era înregistrată conform legii în una din formele menţionate mai sus,

atunci sancţiunea în privinţa ei va fi şi mai aspră. 23 Mîrzac (Mititelu) Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2010, p.213.

95

Suplimentar la aceasta, persoana fizică trebuie să fie aptă din punct de

vederea medical de a fi chemată să de-a socoteală, adică să răspundă în faţa

organului de judecată pentru faptele ilicite săvîrşite de ea. A fi apt din punct de

vedere medical implică în primul rînd discernămîntul, adică de la persoană se

cere să fie sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic. Ajungem la concluzia

că nu pot fi atrase la răspundere persoanele care sînt bolnave psihic.

Libertatea de a acţiona, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a face

ceva neobligat de nimeni. Fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să

nu fi fost realizată prin constrîngerea fizică sau morală venită din partea altcuiva.

b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate

cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în

patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori.

Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de persoanele fizice

care o conduc - directorul, contabilul-şef, juristul etc., în legătură cu

neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către aceştia din urmă. Faptele

ilicite comise de persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul persoanei

juridice sînt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele forme ale

răspunderii, cum sînt cea penală şi disciplinară, nu se aplică persoanelor juridice.

Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea prevederilor

stabilite de Codul fiscal şi Codul contravenţional. În ambele situaţii, avem o

răspundere contravenţională şi apare ca rezultat al neachitării la timp a taxelor şi

impozitelor faţă de stat, evaziuni fiscale, falsuri în documente etc. În calitate de

sancţiune se aplică amenda sau chiar retragerea licenţei de activitate, ultima

sancţiune fiind cea mai periculoasă pentru persoanele juridice.

§3.Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Răspunderea juridică în dreptul afacerilor survine numai atunci cînd sînt

întrunite anumite condiţii, la care se atribuie: a) fapta ilicită; b) prejudiciul; c)

vinovăţia; d) legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

a) Fapta ilicită este o primă condiţie necesară pentru angajarea răspunderii

juridice. Exemple de fapte ilicite:

96

- în magazin sînt vîndute produse alimentare cu termen de valabilitate

expirat;

- o întreprindere produce mărfuri de uz casnic şi le comercializează pe piaţă

folosind denumirea a unei alte întreprinderi pentru a cîştiga astfel clientela.

- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti impozite faţă de

stat etc.

- o agenţie de turism formează grupe de turişti şi îi deplasează peste hotarele

ţării, dar fără a deţine licenţă pentru acest gen de activitate etc.

Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor legii.

Acţiunea - presupune săvîrşirea de către o persoană a unei acţiuni concrete, prin

care se încalcă normele juridice. Ca exemple pot servi: refuzul de a plăti taxe şi

impozite faţă de stat, desfăşurarea unei activităţi fără a avea licenţă, vînzarea

unor produse alterate etc.; Inacţiunea - presupune nesăvîrşirea unei acţiuni care

ar fi trebuit săvîrşită. Inacţiunea poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă

persoana era obligat să acţioneze, dar ea nu a acţionat. De exemplu, medicii unui

spital au refuzat să săvîrşească o intervenţie chirurgicală urgentă fiindcă bolnavul

nu avea bani, iar în scurt timp bolnavul a decedat.

Nu toate faptele ilicite provoacă un prejudiciu, toate însă au drept rezultat

încălcarea unor norme juridice. De pildă, folosirea de către o companie de

transport a unor autobuze vechi ce nu corespund parametrilor tehnici, atrage fie o

răspundere contravenţională, fie una penală. Deşi o asemenea faptă nu a

provocat încă un prejudiciu, totuşi pune în pericol viaţa şi sănătatea pasagerilor.

Există pericolul că în orice moment ar putea cauza un accident rutier în care vor

suferi persoane nevinovate.

În dependenţă de gradul de pericol social şi de pedepsele care se aplică, în

dreptul afacerilor faptele ilicite îmbracă următoarele forme:

a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii pentru care se

aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate (închisoarea));

b) contravenţii (sînt mai puţin grave decît infracţiunile, dar prezintă pericol

social; în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea de dreptul de a ocupa o

anumită funcţie, retragerea unor medalii şi distincţii celor care le deţin etc.);

97

c) abateri disciplinare (de exemplu, întîrzierea muncitorului la serviciu,

refuzul de a se supune ordinelor date de către şef, comportamentul brutal faţă

colegii de lucru etc.);

d) pagube provocate de muncitori în procesul de lucru;

e) pagube apărute din neexecutarea obligaţiilor contractuale, din delicte,

întîrzieri;

f) daune morale etc.

Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept, unele au un

grad de pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate, infracţiunea prezintă

cel mai înalt grad de pericol social, adică este cea mai periculoasă pentru cei din

jur. Infracţiunea se mai numeşte crimă, iar cel care săvîrşeşte o crimă este numit

criminal. Legea în care sînt prevăzute infracţiunile (crimele) poartă denumirea

de Codul penal al Republicii Moldova. Poliţia şi procuratura sînt organele

statului abilitate cu funcţia de a descoperi infracţiunile.

Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sînt stabilite în cîte o lege, şi anume:

infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, contravenţiile - în Codul

contravenţional al Republicii Moldova, abaterile disciplinare împreună cu

prejudiciile provocate de către muncitori la întreprinderi - în Codul muncii al

Republicii Moldova, iar faptele ilicite civile - în contractele încheiate dintre părţi

reieşind din prevederile Codului civil al Republicii Moldova.

b) Prejudiciul constă din urmările dăunătoare pe care fapta ilicită le

cauzează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătămarea integrităţii

corporale sau a sănătăţii persoanei, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc.

Cunoscînd care este prejudiciul, putem afla cît de periculoasă a fost fapta ilicită.

În literatura de specialitate noţiunea de prejudiciu se expune prin mai mulţi

termeni: „pagubă”, „daună” sau „despăgubire”, toate aceste cuvinte fiind

sinonime24.

Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări25. Se întîlnesc prejudicii materiale

şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele cauzate bunurilor sale. O

24 Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.25 De exemplu, în Codul civil al R.Moldova prejudiciul este definit sub formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în drepturi le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunurilor (prejudiciul efectiv) sau în formă de beneficiu neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat) (art.14 alin.(2)).

98

altă categorie de prejudiciu este venitul ratat.

Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi în toate

cazurile poate fi evaluat în bani, pe cînd prejudiciul moral reprezintă totalitatea

suferinţelor psihice şi/sau fizice ce atentează la valorile nepatrimoniale ale

persoanei, cum sînt: viaţa, sănătatea, onoarea, demnitatea, reputaţia profesională,

numele, inviolabilitatea vieţii personale, secretul personal şi de familie şi altele26.

Prejudiciul material şi cel moral sînt strîns legate între ele. La stabilirea

prejudiciului moral, trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe

plan fizic, psihic, social, profesional şi familial atît la moment, cît şi pe viitor 27.

În domeniul protecţiei consumatorului, de exemplu, practica judecătorească

demonstrează că aproape de fiecare dată, pe lîngă cerinţa de reparare a

prejudiciului material, consumatorul cere şi repararea prejudiciului moral.

Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă, folosind

crema cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a avut de suportat arsuri

ale feţei. Acest lucru a făcut imposibilă activitatea ei profesională pe viitor,

fiindcă din punct de vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În aşa mod,

actriţa a fost nevoită să dea în judecată firma producătoare a cremei, cerînd

cheltuielile medicale, şi ce este mai important: - venitul ratat din lipsirea ei de

capacitatea de muncă, adică de faptul că nu va mai avea posibilitatea să fie

actriţă în spectacole şi în filme.

c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Pentru ca o

persoană să poată fi atrasă la răspundere, este necesar ca între fapta ilicită şi

prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, adică să se stabilească că anume

această faptă a provocat prejudiciul. Stabilirea acestei legături este dificilă şi

necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi.

În aşa mod ne apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este fenomenul

care generează efectul. Ori de cîte ori cineva solicită să-i fie reparat un

prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că anume faptă ilicită pe care o

invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei prejudiciului.

26 Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile, coord. Mihai Poalelungi. Chişinău: Cartier, 2006, p.734.27 Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coordonator Mihai Buruiană). Chişinău: ARC, 2006, p.1094.

99

Legătura de cauzalitate urmează a fi demonstrată prin probe de către

persoana care pretinde că i-au fost încălcate anumite drepturi. Mijloacele de

probă pot fi diferite – scrise, verbale, audio, video, martori etc., şi trebuie aduse

în instanţa de judecată.

De multe ori legătura cauzală este greu de stabilit, de aceea se implică

expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri etc.28 De exemplu, cineva a

cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale frînei, care la prima vedere nu au

putut fi depistate. La un moment dat, automobilul a produs un accident din cauza

frînei. Pentru început, este greu de stabilit cauza accidentului. De aceia se

dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea cauza accidentului şi,

respectiv, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (comiterea accidentului) şi

prejudiciul (automobilul distrus).

d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită pe

care a săvîrşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei

şi culpei.

Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana a prevăzut din

timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest lucru să se întîmple. La

rîndul ei, intenţia poate fi: directă şi indirectă. În primul caz, persoana a voit să

săvîrşească fapta ilicită, iar în al doilea caz, a admis în mod uşuratic ca fapta

ilicită să aibă loc.

O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi săvîrşită

din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că persoana ce a comis

fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit,

nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe cînd neglijenţa are loc

atunci cînd persoana care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii

unor urmări ilicite, deşi putea sau trebuia să le prevadă.

Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sînt strict prevăzute de lege.

De regulă, acestea sînt situaţiile de forţă majoră (ploi torenţiale, cutremure de

pămînt, furtuni puternice etc.), dar şi alte întîmplări neprevăzute precum:

constrîngerea fizică, constrîngerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea

28 Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.100

făptuitorului etc. În asemenea situaţii nici o persoană nu va fi atrasă la

răspundere din motiv că nimeni nu a fost vinovat de producerea pagubelor.

§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Principiile răspunderii sînt nişte idei generale, postulate călăuzitoare29.

Răspunderea juridică în dreptul afacerilor cuprinde un şir de principii

importante, şi anume:

1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii. Acest

principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii juridice, este unul

general şi se aplică în toate ramurile dreptului. Prin legalitatea răspunderii

juridice înţelegem că persoana poate fi trasă la răspundere juridică în

conformitate cu legea şi numai dacă este vinovată.

Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplicarea pedepsei

ţine de competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor lui oficiali, cum sînt:

judecătorii, procurorii, poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, organele statului

(instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele vamale, inspectoratul

fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi să funcţioneze în mod legal.

2. Principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform acestui principiu, persoana

poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a dovedit cu adevărat vinovăţia.

Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Pînă atunci însă, se consideră că

persoana este nevinovată.

3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită

trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o, ţinîndu-se

cont de toate împrejurările care au importanţă la stabilirea corectă a răspunderii

juridice30. Acest principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal.

4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoană răspunde

pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să fie strict legată de

persoana care a produs fapta ilicită.

Este adevărat că există situaţii în care răspunderea poate fi atrasă şi pentru

fapta altuia ori împreună cu altul, dar, în general, răspunderea se stabileşte numai

29 Mîrzac (Mititelu) Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2010, p.96.30 Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II. Editura Cartier, Chişinău, 2010, p.285.

101

pentru fapta săvîrşită de autor şi în limitele faptei sale, luîndu-se în consideraţie

toate împrejurările.

5. Principiul - „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se aplică o

singură răspundere”. Acest principiu trebuie înţeles că autorul faptei ilicite nu

poate fi pedepsit decît o singura dată pentru aceeaşi faptă.

În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi

persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedepse care prin natura

lor sînt identice; o singură încălcare a normei de drept trebuie să atragă după sine

o singură pedeapsă.

6. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Orice persoană poate fi

sancţionată numai atunci cînd este vinovată. Nimeni nu poate fi chemat să

răspundă pentru fapta altuia. Problema dacă persoana este sau nu vinovată, se

clarificată de către instanţa de judecată.

§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor

După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul afacerilor

cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe ramuri de drept: - dreptul

civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul contravenţional etc. Astfel, în funcţie

de domeniul din care face parte încălcarea, există mai multe feluri (forme) de

răspundere aplicabile în dreptul afacerilor:

- răspunderea civilă;

- răspunderea penală;

- răspunderea contravenţională;

- răspunderea materială şi disciplinară.

5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor

Răspunderea civilă constă din obligaţia pe care o are cineva de a repara

prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane. Răspunderea civilă poate fi

angajată ca urmare a nerespectării de către cineva a normelor din Codul civil.

Scopul atragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor

cauzate.

Răspunderea civilă este componenta cea mai importantă din cadrul

102

răspunderii juridice din dreptul afacerilor. Reieşind din faptul că majoritatea

normelor din dreptul afacerilor sînt fundamentate pe relaţiile de drept civil, se

înţelege că ori de cîte ori în dreptul afacerilor sînt încălcate normele Codului

civil, persoana vinovată va fi atrasă la răspundere civilă.

Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală. Principala deosebire

între ele se face după izvorul apariţiei obligaţiei de a răspunde, şi anume:

răspunderea contractuală apare din contract, pe cînd răspunderea delictuală apare

din lege.

În cazul răspunderii delictuale contract nu există, iar obligaţia încălcată este

o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor - de a nu leza drepturile

altora prin fapte ilicite31.

O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele juridice ce

reglementează răspunderea contractuală sînt dispozitive (permisive), iar normele

ce reglementează răspunderea delictuală sînt imperative.

Persoana juridică este obligată să repare dauna cauzată din culpa lucrătorilor

ei în timpul îndeplinirii îndatoririlor lor de muncă (de serviciu). Astfel, orice

întreprindere trebuie să repare pagubele provocate prin acţiunile săvîrşite de

către organele de conducere, reprezentanţii, lucrătorii ei32. De exemplu,

policlinicile, spitalele şi alte instituţii medicale răspund pentru tratamentul

necorespunzător oferit pacienţilor de către personalul medical.

5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor

Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii penale.

Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni: „răspunderii

penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute

de lege penală” (art.51).

Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este săvîrşită cu

vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptelor comise, se stabileşte şi

gravitatea pedepsei, cea mai gravă pedeapsă fiind privaţiunea de libertate, adică

închisoarea. Alte forme de sancţionare în cazul săvîrşirii unor infracţiuni sînt:

31 Chibac Gheorghe, Băieşu Aurel, Rotari Alexandru, Efrim Oleg. Drept civil. Contracte speciale. Volumul III. Chişinău: Cartier, 2005, p.546.32 Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.156.

103

amenda penală, interzicerea de a ocupa o anumită funcţie, confiscarea averii etc.

Cel mai frecvent, în cadrul relaţiile de dreptul afacerilor răspunderea

penală este aplicată persoanelor juridice (întreprinderilor). Atragerea la

răspundere penale a persoanelor juridice a devenit necesară ca urmare a

dezvoltării industriei şi comerţului, domenii în care persoana juridică este

implicată de multe ori în diferite activităţi dubioase, cum ar fi spălarea banilor,

fraude şi evaziuni fiscale33.

Ca exemplu de infracţiuni săvîrşite în domeniul dreptului afacerilor putem

aduce „Infracţiunile economice” din Codul penal (Capitolul X), şi anume:

fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi, a cardurilor false ori a altor

carnete de plată false (art.236-237), dobîndirea creditului prin înşelăciune

(art.238), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală a întreprinderilor,

instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), (art.244), provocarea intenţionată a

insolvabilităţii unei întreprinderi (art.252), înşelarea clienţilor (art.255),

executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), precum şi alte infracţiuni.

În toate aceste infracţiuni pedeapsa este stabilită sub formă de închisoare de

la 1 an pînă la 8 ani sau sub formă de amendă penală în mărime de pînă la 10 mii

unităţi convenţionale. O unitate convenţională constituie 20 de lei.

5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor

Răspunderea contravenţională apare în urma încălcării normelor din Codul

contravenţional. Fapta săvîrşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus

în comparaţie cu infracţiunea se numeşte contravenţie.

În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul de poliţie,

organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul ecologic, serviciul vamal,

serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de judecată, care pot aplica sancţiuni cum

sînt: avertismentul; amenda; privarea de dreptul de a desfăşura o anumită

activitate; privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie; confiscarea unor

bunuri; munca neremunerată în folosul comunităţii; arestul contravenţional.

Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizică şi

persoanele juridice. Pentru săvîrşirea unei contravenţii, legea interzice de a fi

33 Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.289.104

aplicate două sancţiuni în acelaşi timp. De exemplu, nu se permite ca pentru

aceiaşi încălcare a legii persoana să fie sancţionată şi cu avertisment, şi amendă.

Contravenţiile săvîrşite în sfera dreptului afacerilor pot fi găsite în

Capitolul XV din Codul contravenţional, denumit „Contravenţii ce afectează

activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile

mobiliare”, dar şi în alte articole ale codului. Printre încălcările sancţionate de

Codul contravenţional fac parte: desfăşurarea ilegală a activităţii de

întreprinzător (art.263), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), falsificarea şi

contrafacere produselor (art.283), încălcarea regulilor vamale (art.287), precum

şi alte contravenţii.

Pedepsele aplicate pentru încălcarea normelor Codului contravenţionale se

reduc la amenzi, mărimea cărora variază între 5 şi 500 unităţi convenţionale.

5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul afacerilor

Răspunderea materială se întîlneşte în dreptul muncii, atunci cînd sînt

aduse pagube materiale unei întreprinderi de către salariaţi. Dacă pagubele au

fost produse din vina salariatului, el va fi atras la răspundere materială, fiind

obligat să restituie întreprinderii costul pagubelor provocate. Răspunderea

materială a salariatului se va face după regulile stabilite de Codul muncii al

Republicii Moldova.

Răspunderea disciplinară se angajează ori de cîte ori are loc încălcarea

îndatoririlor profesionale de către persoanele care lucrează la o întreprindere în

calitate de muncitori (salariaţi)34. Asemenea fapte se numesc abateri şi se

sancţionează cu mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări,

suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie.

Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui

prejudiciu material, ci este suficientă o abatere care să constea din încălcarea cu

vinovăţie a obligaţiilor de muncă (de exemplu, întîrzierea la serviciu, greşeli în

procesul de lucru) sau a regulilor de comportare (consumul de alcool, cuvinte

urîte şi necenzurate etc.).

34 Se numeşte salariat persoana care lucrează în baza unui contract individual de muncă, pe care l-a semnat înainte de începerea lucrului.

105

CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Definirea activităţii de întreprinzător106

Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal

de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale.

Această activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia

produselor destinate schimbului de mărfuri35.

Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea

aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens

restrîns, se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor,

de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a

consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor

etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o

activitate profesională.

Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi în lege se

întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele avînd

acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate

economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia

activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar

şi cuvîntul afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Dreptul

afacerilor36.

În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea

cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că

„antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a

lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile

acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul

propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă

permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de

muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1)37.

Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident,

urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind 35 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.43.36 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există catedra Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc. 37 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta, deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 se foloseşte cuvântul „antreprenoriat”, pe când în celelalte legi, cuvântul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.

107

considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în

baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd

drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de

scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 Cod fiscal).

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător

Din definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice

activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din

proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub

răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă

permanentă de venituri.

a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate independentă.

Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi în interesul

său propriu.

Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea

trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală.

Întreprinzătorul nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă

libertatea absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun anumite

cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă

pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii,

certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc.

Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta

întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze

mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă

la produsele şi serviciile date.

b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni

nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător38. Proprietarul singur

decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate,

forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce

investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie

contracte, la ce preţ etc.38 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.51.

108

c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub

una din formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar, afacerea

începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră

că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte

cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub denumire

proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual

„Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”,

Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.

Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la

cererea acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul

modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în

„Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să

opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat39, ţinut de Camera

Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.

d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se

explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie

anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă

calculele întreprinderii sînt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu cîştige

nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie40.

e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă

permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să

fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business

este de acumula cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile

lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat, şi în sfîrşit, de a avea un

profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va

aduce întreprinzătorului cîştiguri suficiente.

Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît mai mari,

astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în

cîştigul personal ce va rezulta din această activitate.

Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau

39 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.60.40 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.39.

109

sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu

şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator,

costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate

fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe

ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde

unor terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea practică activitate

de întreprinzător41.

§3. Genurile activităţii de întreprinzător

De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea

producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea

mărfurilor şi a produselor. Mai sînt şi alte genuri de activitate reglementate de

legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu

valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său,

are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:

- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic,

produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de

muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în

produse noi, cu o valoare mai mare.

- să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite domenii

(blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor naturale,

de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produselor agricole, de creştere a

animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului

de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe

riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze

lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 Codul civil).

- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a

maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice;

servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc.

Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit contractul

de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie 41 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.54.

110

serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine de servicii,

nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de

întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a obţine profit.

- să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de produse

şi servicii sînt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor

poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine sau

depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie)42. Între

producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari,

altfel spus comercianţi, care cumpără de la producător mărfuri pentru a le

revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi.

Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi

utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor

literare, de artă şi alte obiecte ale proprietăţii intelectuale43. Acest gen de

activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind

reglementat de un act normativ special - Legea privind dreptul de autor şi

drepturile conexe nr.139/201044. Potrivit legii, din această categorie fac parte

lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrări de sculptură, pictură,

arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de

radio şi televiziune etc.

§4. Subiectele activităţii de întreprinzător

Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în

Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate

activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate

aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de

întreprinzător”, avem în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi

înţeles, fiind sinonime45. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele

fizice şi persoanele juridice.

42 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.22.43 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.86.44 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.45 În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).

111

Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin

următoarele forme de organizare juridică:

a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal sau,

după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea

activităţii;

b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează

noţiunea de „întreprindere individuală”). Întreprinzător individual este persoana

fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de

întreprinzător fără a constitui o persoană juridică46. Înregistrarea

întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării

de Stat;

c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv

desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează

într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească

îşi va desfăşura activitatea.

Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai

numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece

obiectivul lor principal constă în acumularea cît mai multor venituri (cîştiguri,

profituri). Atît în vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sînt numite

întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.

În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi

organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să

cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărînd

grîu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un

simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul producţiei

agricole.

Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele

46 Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; - desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual, în „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. Chişinău: CEP USM, 2008, p.267). La acestea, mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat de casă şi control cu memorie fiscală (şi să elibereze bon de casă, bineînţeles).

112

categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat

din ce considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de

întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate

fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate

servi învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o

persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit47, deşi cei care

beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice instituţie de învăţămînt

plătesc pentru aceste servicii sume importante48.

O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în

particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o

activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie

să dobîndească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.

Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti.

Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a

drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de

copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive,

uniunile de creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor

fizice şi/sau juridice legal constituite49.

Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să

desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti

nr.837/1996 stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare

activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar

numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o

activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut,

asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia

obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv

edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.

În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul

47 Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995, art.36 alin.(3).48 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.48.49 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007, art.1 alin.(2).

113

de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sînt în

drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă

este legat în mod direct de obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile

realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite

între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea

scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase,

educative, sportive, culturale ş.a.

Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului

individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest

salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sînt

reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este

obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic

decît tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare

medicală, cont special la fondul de pensionare etc.

Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a

menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă

denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale

pe care le au, întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici

şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului

întreprinderilor mici şi mijlocii nr.206/2006.

Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile

mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de

business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase

facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe

care o au, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei

naţionale.

Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din

totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este

întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii:

număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a

veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane de lei. Întreprindere mică este agentul

114

economic care dispune de un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane

şi suma anuală a veniturilor din vînzări este de cel mult 25 milioane de lei. În

sfîrşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are un număr

anual de salariaţi pînă la 249 de persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vînzări pînă la 50 milioane

de lei.

Categoria Număr de persoane

Volumul anual al vînzărilor (mln.

lei)

Valoarea de bilanţ a activelor (mln.

lei)Microîntreprinderi

pînă la 9 pînă la 3 pînă la 3

Întreprinderi mici pînă la 49 pînă la 25 pînă la 25Întreprinderi mijlocii

pînă la 249 pînă la 50 pînă la 50

Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii

Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de

întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi

scutirile de care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă

de stat. De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a

întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al

evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale

etc.

Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii

următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care

au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti

fondatori deţin o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile

fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii

economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro-

financiare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g)

casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în

ramura jocurilor de noroc.

§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi

periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent,

115

tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum

activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind

susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba de: energia electrică, gazul

natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea

armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.

Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe

piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine

peste 35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu

de afaceri.

Monopolul de stat. Activităţile monopol de stat sînt desfăşurate exclusiv

de organele statului sau de persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul

statului se înţelege situaţia în care un număr limitat de agenţi economici

sînt investiţi de către organele administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru

desfăşurarea într-o anumită sferă a activităţilor economice: de producere,

transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista

monopolurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului

R.M. nr.582/199550, acestea fiind:

a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi

medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea

semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.

b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu

boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.

c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea

serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu

pornirea din Republica Moldova.

d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală

(certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii

de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii

chirurgicale.

e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de

50 Hotărârea Guvernului R.M. nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/472 din 26.10.1995.

116

luptă etc.

f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.

Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de

servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît statul. Aşadar, spre

deosebire de monopolul de stat unde serviciul este prestat doar de organul de

stat, în cazul monopolului natural, se implică şi agenţii economici privaţi.

Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor

ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale,

reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi

sistemul de gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu

energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a

zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului

de dirijare a circulaţiei aeriene.

Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o

parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară

astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu,

din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul

economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom” SA), energie

electrică (n.n. - ÎCS „Union Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” SA), gaze

naturale (n.n. - „Moldova-Gaz” SA) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile

impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii.

În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor

monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele

abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în

Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Gas

Natural Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom” etc., avînd dreptul să le aplice

amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă

sistematic drepturile consumatorilor.

§6. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În

117

lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să

aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau

administrativă51.

De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova52 există un capitol

separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sînt prevăzute infracţiunile

comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sînt

interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165),

traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinei

şi activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor

falşi (art.236), dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală

a activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea

fiscală la întreprinderi, instituţii şi organizaţii (art.244), limitarea concurenţei

libere, concurenţa neloială (art.246), înşelarea clienţilor (art.255), executarea

necalitativă a construcţiilor (art.257), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale

(art.249) contrabanda (art.248) etc.

În Codul contravenţional al Republicii Moldova53 un capitol aparte este

consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul

XV)54. Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de

întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror

comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor

alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen

(art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ

în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere

(art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305),

comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară

fără autorizaţie (art.290) etc.

§7. Profesii liberale51 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.58.52 Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002.53 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009.54 Contravenţii sînt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.

118

În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu

toate acestea denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar, din

categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic,

profesor, muzician, profesor etc.55

În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul

punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi

abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie

practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De

exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că

el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii, lucrînd în

baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb dacă profesorul mai

deţine o patentă de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare

celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală. La fel şi în

cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului, contabilului etc.

În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală

reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică prin pregătire

profesională în cadrul sistemului de învăţămînt, exprimată într-o specialitate,

care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de

organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare)56. În schimbul

acestui serviciu, trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru

servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în

Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să

fie văzute de către clienţi.

De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură

nr.1260/200257 stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu

organizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător

(art.1)58. Persoana care activează în calitate de avocat, nu poate exercita în

55 Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.56 Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale), publicat în Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România), 1997, nr.10, p.72.57 Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010.58 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.

119

acelaşi timp şi alte profesii59. În această privinţă, legea prevede că profesia de

avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia

funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cea de arbitru al

judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de

notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat

sau bunele moravuri (art.11).

Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi

consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată

de avocat se face contra plată. Luînd în considerare starea materială a persoanei,

avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.

Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de

contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se

aplică ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru

special60. De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se

prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa

juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi

rudelor pînă la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei,

nepoţi, verişori).

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să

înţelegem cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie

la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de

întreprinzător în republică.

Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Atît

timp cît se desfăşoară conform legii şi nu limitează drepturile altor persoane, 59 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sînt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror. Pentru a primi licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa. 60 Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică încheiate cu clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din câştigurile obţinute.

120

activitatea de întreprinzător trebuie să fie liberă.

Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de

întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de mărfuri fără a deţine

licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative,

periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.

Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte

normative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor

întreprinzătorilor61. Aceste reguli sînt stabilite prin Legea cu privire la

antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/200662, au scopul de a disciplina

întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de

stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi

impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea

legislaţiei muncii; f) respectarea drepturilor consumatorilor; g) protecţia

mediului înconjurător etc.

Organele de stat sînt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise

de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător

soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al

Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu

muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana

juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai

desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate63.

§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor

fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în

Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a

activităţii de întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece statul

61 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative. S-a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rând autorităţile au pus piedici în realizarea iniţiativei private (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.65).62 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.63 (Art.241) Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din 13.09.2002.

121

are dreptul să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea

respectivă.

În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate

legilor, cum sînt hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele

ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este

reglementată întreaga activitate aducătoare de profit din republică.

În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor

sînt puse un şir de obligaţiuni, cum sînt: - înregistrarea de stat; - obţinerea

licenţei de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a

impozitelor şi a taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a

serviciilor; - protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc.

Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de

întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja

interesele majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat,

deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului,

concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc.

Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor

stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care

lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele

judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat

al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat

care a emis actul respectiv64.

În al treilea rînd, statul verifică nivelul de respectare a legislaţiei, iar

dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul

fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de

licenţiere - respectarea condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este

respectată legislaţia muncii etc.65

Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licenţei,

64 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.42-43.65 Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim prevăzut de lege, igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.

122

interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la

importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul

de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.

§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmplare.

Persoana care doreşte să înceapă o afacere, mai întîi trebuie să se înregistreze

conform legii. În caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător

(fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul

Penal al Republicii Moldova.

Legislaţia Republicii Moldova prevede că persoana juridică se consideră

constituită din momentul înregistrării ei de către stat66. Înregistrarea de stat

urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin

intermediul organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării

persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte

modificări şi completări aduse în actele de constituire a acestora.

Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea

unui control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător;

prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice;

promovarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei

cu privire la identitatea şi nivelul financiar a persoanelor înregistrate.

Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul

oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor

juridice şi a întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat.

Oficiile teritoriale ale Camerei sînt conduse de registratori de stat. Acestea au un

şir de atribuţii, cum sînt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte

depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii

individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.

Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi

întreprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei

Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de 66 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.60.

123

înregistrare este documentul care confirmă înregistrarea de stat luarea la

evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se eliberează numai după ce avut loc

înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de

stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali –

54 lei.

Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a

persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b)

hotărîrea de constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d)

dovada achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de

către fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi

în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social

trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură

(construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta actul

de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat costul

fiecărui bun (art.144 Cod civil).

Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de

exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul

Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe,

este solicitat şi avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi –

avizul Ministerului Educaţiei.

Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi

adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele

pentru înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate

cauzele care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de

refuz poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată.

Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre

unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi

Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod

computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două

registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut

124

manual67.

Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează în registrul

de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate

sau radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri

băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei

vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător

4.1. Noţiunea de licenţă

Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin

licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi anume: „licenţa este un

act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în

procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul

titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de

activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a

condiţiilor de licenţiere”.

Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana

poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor

care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica

activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii

acesteia.

Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe

formulare tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă

de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere;

b) seria, numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma

juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul

certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate,

integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul

de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere sau

a adjunctului, însoţită de ştampilă.

De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile 67 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.61.

125

prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi

vînzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea

jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea,

comercializare produselor din tutun.

Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de

licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800

lei, pentru aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun -

20.000 de lei, băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei -

200.000 de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul

obţinerii licenţei.

În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă

subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere

de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi

adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune

separată a titularului de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe

aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei

obţinute. Un moment important este că deţinătorul licenţei nu este în drept să

transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect

retragerea licenţei.

Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice

înregistrate ca întreprinzători individuali68 la Camera Înregistrării de Stat şi

persoanele juridice cu scop lucrativ69.

Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei.

Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de

expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să

controleze faptul cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă.

Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea

sau retragerea licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului

de licenţă70.

68 O perioadă îndelungată de timp se numeau întreprinderi individuale. 69 Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale.70 Dacă acesta este o persoană juridică.

126

4.2. Organele împuternicite cu activitatea de licenţiere

În prezent, în Republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea

licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia

Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în

Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii

Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al

Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe

eliberează Camera de Licenţiere.

1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un

organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană

juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament

aprobat de Guvern.

Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă

aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează,

prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi

duplicate ale acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite

licenţe; b) organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a

condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d)

prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa.

Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.

Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de

Licenţiere sînt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva: activitatea de audit;

activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri;

organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea

cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea

mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice,

a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor

minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază;

activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea

de turism; activitatea de broker vamal etc.

2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii

127

Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor

financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei

nr.548/199571). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care

eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept

să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta,

Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea

de schimb valutar.

3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică

autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează

activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea

legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este investită cu putere de

decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă

(art.1 al Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192/199872).

În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la

piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare,

investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare,

Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova,

membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de

microfinanţare şi participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară.

Reieşind din aceasta, printre atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei

Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor

(reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de

gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de

economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.

4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt -

ANRE) este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a

domeniului energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte

produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru desfăşurarea

activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu

71 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995. 72 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.

128

privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din

Legea cu privire la energetică nr.1525/199873).

5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice

şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele

competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele,

să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze

controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice

nr.241/200774).

ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate

pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de

numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii

electronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării

sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a

produselor program. Mai simplu vorbind, Agenţia este responsabilă de acordarea

licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie

mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor

eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru

difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte

mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul

audiovizualului al Republicii Moldova75). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru

posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

5.1. Noţiunea de concurenţă

Ideea de concurenţă este redată de Constituţia Republicii Moldova, potrivit

căreia piaţa, libera iniţiativă economică şi concurenţa loială sînt factorii de bază

ai economiei (art.9), iar statul trebuie să asigure protecţia concurenţei loiale în

73 Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998.74 Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.75 Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 din 27.07.2006, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131-133/679 din 18.08.2006.

129

procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către agenţii economici

(art.126).

Definiţia. Concurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii

economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi

asemănătoare sau identice ale consumatorilor.

În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre agenţii economici

pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor76. În această luptă, fiecare

agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea unor

profituri cît mai mari.

Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii

economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricînd la

cerinţele pieţei77. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă,

corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi

economici. Numai în acest caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în

caz contrar, ia naştere concurenţa neloială.

Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este constituit, în principal,

din Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/200078.

Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către stat. Organul

de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în

Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei79.

5.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială

Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii normale.

Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie

întrunite mai multe condiţii: a) concurenţa să fie liberă, onestă şi cu bună-

credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici; c) comerţul, preţurile şi

tarifele să fie libere; d) agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe

piaţă le este interzis să facă abuz. 76 DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc., pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari (……………………………….). 77 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Cartier”, 1997, p.54.78 Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103 din 30.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.166-168/1205 din 31.12.2000. 79 Agenţia a fost creată în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de stat asupra respectării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei de către agenţii economici. Pentru mai multe informaţii, se vedea site-ul oficial al Agenţiei - www.anpc.md.

130

http://www.anpc.md/

La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în domeniul

concurenţei, cu ajutorul cărora ar putea fi combătut fenomenul concurenţei

neloiale din rîndul agenţilor economici.

a) Concurenţa trebuie să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă.

Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de

legislaţie, în corespundere cu tradiţiile, regulile de corectitudine şi de onestitate

în afaceri. Este interzis agentului economic să-şi exercite drepturile în vederea

limitării concurenţei, lezării intereselor legitime ale consumatorului şi abuzului

de situaţia sa dominantă80.

b) Să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi

serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul

prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care

consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii

dintr-o singură sursă.

c) Comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere. Liberalizarea comerţului

presupune că fiecare agent economic este să producă şi să vîndă mărfurile cerute

pe piaţă. Concurenţa este posibilă numai dacă în republică există o libertate a

comerţului, şi invers, libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă

concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.

De regulă, agentul economic îşi stabileşte singur preţul la mărfuri şi

servicii. Prin excepţie, statul poate impune prin hotărîre de Guvern un şir de

tarife pe care agenţii economici sînt obligaţi să le respecte, şi anume: la pîine,

ulei, lactate, medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică,

gazul natural81.

d) Agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le este

interzis să facă abuz. Situaţie dominantă pe piaţă este situaţia agentului

economic pe piaţa de mărfuri sau de servicii, care îi dă acestuia posibilitatea de a

exercita o influenţă decisivă pe piaţa respectivă (art.2 Legea cu privire la

protecţia concurenţei).

80 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.55.81 Hotărârea Guvernului nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.53-54/426 din 28.09.1995.

131

Pentru a fi recunoscut dominant, agentul economic trebuie să deţină pe

piaţa unei anumite mărfi (serviciu) o cotă mai mare de 35 la sută.

5.3. Concurenţa neloială

Cuvîntul neloial înseamnă „necinstit”, „contrar normelor de conduită în

afaceri”. Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile

agentului economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de

întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici,

inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri (art.2 al Legii cu privire la

protecţia concurenţei).

Faptele de concurenţă neloială sînt interzise. Ca exemple de concurenţă

neloială am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false în stare să

prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare

a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile

mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de

firmă82; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial

al firmei ş.a.

Actele de concurenţă neloială sînt sancţionate de Codul Penal al

Republicii Moldova. Astfel, orice act de concurenţă neloială, inclusiv: a) crearea

situaţiilor de confuzie cu produsele sau activitatea de întreprinzător a unui

concurent; b) răspîndirea, în procesul comerţului, de afirmaţii false care

discreditează activitatea concurentului; c) inducerea în eroare a consumatorului

referitor la mărfurile concurentului; d) compararea în scopuri publicitare a

mărfurilor unui agent economic cu ale altor agenţi economici, se pedepsesc cu

amendă de pînă la 40 mii lei sau cu închisoare de pînă la un an (art.246)83.

Faptele de concurenţă neloială comise de unii agenţi economici generează

probleme acelor agenţi economici care activează cinstit.

Cel mai convingător exemplu de concurenţă neloială serveşte piaţa

produselor petroliere din Republica Moldova, care se confruntă la moment cu

82 Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sînt încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până la confuzie”) cu o marcă binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a. 83 Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

132

probleme grave. Situaţia este generată de lipsa unui cadru normativ, metodologia

greşită de calcul a preţurilor la benzină, motorină, precum şi ineficienţa Agenţiei

Naţionale pentru Protecţia Concurenţei84.

§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător

Definiţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să

comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii

pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională85.

Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau

apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator86. Consumatorul

trebuie să procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi

personale, casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale,

de întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.

La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa

unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le

oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este

cumpărătorul de altă dată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni,

dar el s-a transformat într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul

campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care

controlează piaţa87.

Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor

de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol

viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind

protecţia consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale

consumatorului:

- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de

84 Lupuşor Adrian. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza reglementării, concrenţei şi preţurilor. Chişinău: „Expert-Grup”, 2011, p.5.85 Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003.86 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.87 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine profituri cât mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (Plotnic Olesea. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, publicat în Revista Naţională de Drept, nr.7-8, 2010, p.58).

133

protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de

Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;

- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu

care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de

consumator;

- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea

prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul

acordat în mod necalitativ;

- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele

achiziţionate şi serviciile prestate etc.

Obligaţiile producătorului şi vînzătorului. Producătorul este persoana

care a fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a

produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare

şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa

consumatorului.

Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă faptul

cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a fost

procurat, indiferent de costul acestuia88. Pe lîngă aceasta, vînzătorul trebuie să

dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii liber îşi pot expune

pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor

lor.

În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile

comandate, consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să

acţioneze corect şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă

scrisă. Aceasta se depune vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd

înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui. Odată cu

depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt

document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului

respectiv89.

88 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui, nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sînt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vânzător.89 Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vânzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul

134

Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei

de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns

în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze

organelor abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în

instanţa de judecată90.

Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul

defectuos este următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul

cauzat de defectele produsului său”91. Dacă producătorul bunului nu poate fi

identificat, atunci întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului.

Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de

transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.),

de funcţionare (sînt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem

caz real cînd tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea

dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din faţa a

tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul92),

de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat

greşit în Republica Moldova), din lipsa de informare (produsul nu are indicat pe

el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător

Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sînt

impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi

taxe: generale de stat şi locale.

Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1)

impozitul pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat;

5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se

exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.90 Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. Chişinău: „Bones Offices” SRL, 2009, p.6.91 Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). Editura ARC, Chişinău, 2006, p.1098.92 Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. Teză de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari), Chişinău, 2010, p.92.

135

includ: a) taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor

şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a

publicităţii; d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile

comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa

pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport

auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j) taxa

pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini.

Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate

de persoanele fizice şi juridice93. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche

resursă financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii

economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în

Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale

şi locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la

muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa

este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai

frecvente taxe sînt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile

de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate

etc.).

Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble

şi progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau

juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat,

impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de

vînzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de

impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele

vamale94. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri perceput

o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a

cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea

93 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Stîngu Gheorghe. Drept financiar public. Partea a II-a. Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, p.29). 94 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică, sînt obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.

136

dublei impuneri asupra venitului cîştigat95. La aplicarea impozitelor progresive

se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc

impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare

mai redusă.

§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător

8.1. Noţiunea de contabilitate

Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apariţiei, la

începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizînd metode diferite96,

iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să ia treptat forma

unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într-un sistem complex, au

devenit apanajul unei categorii de persoane care nu era implicată în activitatea

productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a îndeplini o serie de

operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor

şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea economică97. Aceste persoane au

luat numele de contabili.

Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sînt obligate să

organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută, în locul ei în

activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul său, va fi înlocuit de

marfă, în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie

să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale

întreprinderi, pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte

cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală

mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre

performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.

Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie

bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile

cu potenţial economic, mijloacele băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile 95 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.380.96 Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba latină - calculus - reprezintă izvorul cuvântului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci, etc.97 Mardiros Daniela-Neonila. Contabilitatea ca sistem informaţional, publicat în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Anul 2004/2005, p.145.

137

mobiliare), drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi

rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma

efectuării operaţiunilor patrimoniale98.

Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă

conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic

are două posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune

structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit

conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii

specializate - firma de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică

sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de

conducător (de directorul general).

Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a

contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau

medii de profil.

8.2. Organizarea contabilităţii

Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul

economic este obligat să păstreze pe suport de hîrtie s-au în formă electronică

documentele contabile care includ: documentele primare, registrele contabile,

rapoartele financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii

contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza

căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru

determinarea venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul

(profitul/pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite

şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile

contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se

consideră la fel un document primar.

Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele

şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi

Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru

organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă conducătorul

98 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.72.138

agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se

transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui

proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor

de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc.

Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie

reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii nr.113/2007,

persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea

contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care

falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile, rapoartele

financiare şi anuale, sînt trase la răspundere disciplinară, materială,

administrativă s-au penală după caz, conform legislaţiei.

Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul

parcurs de documente, începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi pînă

la predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate se numeşte

circulaţia documentelor99 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor

cuprinde cîteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea

documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în

sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.

Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza

documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în

timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după

efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate

de documente primare sînt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în

multe exemplare şi difuzate la persoanele fizice şi persoanele juridice care

desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa

contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de casă

şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa de

asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar

dispune de serie şi număr, de aceea, emiterea mai multor documente primare

pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă.

99 Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.178.139

Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a)

denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa,

codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea,

adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice -

codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi

valorice în care sînt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele

şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi

înregistrarea faptelor economice.

Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au

aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă

electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia

documentului pe suport de hîrtie din cont propriu.

Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare,

comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea

dintîi semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul-

şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de

contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii

respective.

Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se

acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor

contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la

necesităţile informaţionale proprii.

Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a)

denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data

începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte

acesta; d) data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau

sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele,

prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului.

Registrele contabile obligatorii sînt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte

registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor

financiare.

140

Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în

partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu,

datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile.

Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor

sînt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se

aprobă de Ministerul Finanţelor100.

Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să

efectueze inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel

puţin o dată pe an. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia

încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a

inventarierii sînt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin

Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/2004101.

Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată

prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la

data efectuării inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile:

mijloacele fixe, materia primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace

băneşti etc.

Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea

integrităţii bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi

a regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile,

comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.

Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de

inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei.

Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui,

iar în calitate de membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni,

specialişti competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune

printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în

contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi

100 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numită dubla înregistrare, care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.47). 101 Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124/268 din 27.07.2004.

141

membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii.

Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care

caracterizează activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de

timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi

anuale.

Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de

Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind:

„Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind

fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota

explicativă şi anexele respective102. Rapoartele financiare le semnează

conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru

informaţia prezentată.

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului

Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să

dispună de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi există pînă la

lichidarea societăţii. Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece

totalitatea valorilor materiale şi nemateriale care îl compun dau posibilitate

întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi să încheie diverse contracte

întru atingerea scopului.

Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al

asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social.

Termenul de ”patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens economic

102 Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.142

şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor

care constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluate în bani,

care aparţin persoanei.

Potrivit alin. (1) art. 284 al Codului civil patrimoniul este format din totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin societăţii, privite ca о

sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele.

Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se

menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pînă

cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal.

Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd

datoriile vor fi mai mari decît activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de

titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin

schimbul conţinutului său.

Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi

titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot

avea drepturi şi obligaţii.

Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial

asociaţilor sau a acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin aceea că:

- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al

societăţii;

- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează

gajul general al creditorilor societăţii;

- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă

de asociaţi;

- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai

patrimoniul acesteia.103

În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele

bunuri:

Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile

103.Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 280143

simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.

285 al Codului civil, bunuri corporale sînt lucrurile, adică obiectele lumii

înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală,

ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sînt: dreptul asupra

denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile

de autor, etc.

Bunurile mobile sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind

susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul

unei forţe străine. In această categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt

lucru care nu este imobil.

Bunurile imobile, care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi

pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit

art.288 din Codul civil, sînt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele

acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi

orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau

artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi

acele materiale care, fiind separate provizoriu de un teren, sînt destinate

reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri.

Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi

întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are

două sensuri:

1. în sens juridic;

2. în sens economic.

În sens juridic prin termenul de „întreprindere” se subînţelege însăşi

subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială.

În sens economic prin termenul „întreprindere” înţelegem complexul

patrimonial unic.

Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea

activelor materiale şi băneşti care se folosesc la activitatea de întreprinzător.

Activele societăţii comerciale, la rîndul lor, se împart în active fixe şi active

144

circulante.

Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe

cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi transferîndu-şi parţial valoarea, pe

măsura folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după

criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active

neproductive, în active proprii şi active închiriate.

Activele circulante sînt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei

şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi

schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie,

desfacere.

Sursele mijloacelor economice104 reprezintă locul de unde provin ele sau

modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital

propriu şi capital atras (asimilat).

Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale,

adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei.

Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori.

Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii

comerciale se împarte în activ şi pasiv.

Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la

un anumit moment, sumele băneşti si creanţele sale.

Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de

terţi, indiferent de temeiul apariţiei.

§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii

Codul civil, în art. 285 alin. (1), dispune că bunuri sînt toate lucrurile

susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În

sensul atribuit de legiuitor termenului "bun" din articolul nominalizat intră orice

element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît

şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît lucrurile, cît şi drepturile

patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale.

104 Vonica, R.P. „Drept comercial”, Vol. 1, Bucureşti, 1997, pag. 142145

Pornind de la conţinutul art.285 CC bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care

pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială,

precum şi ca drept patrimonial.

Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:

1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil (art.286

CC):

a. bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste bunuri pot fi

dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula constă în aceea, că bunurile se

află în circuitul civil, prin urmare legea şi numai legea poate să prevadă, în mod

expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil general sînt toate bunurile

alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobîndi sau pierde prin

prescripţie. Conform alin.(1) art.296 CC şi bunurile din domeniul privat al

statului fac parte din cele care se află în circuitul civil;

b. bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sînt acele bunuri, care

deşi se află în circuitul civil, au un regim special de circulaţie, adică au o

circulaţie limitată. Restricţiile care privesc circulaţia bunurilor se pot referi la

subiectele de drept, care le pot dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a

actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată

monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural;

c. bunurile care nu se află în circuitul civil. Sînt bunuri care nu pot face

obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sînt inalienabile,

adică nu pot fi înstrăinate. Sînt scoase din circuitul civil: lucrurile care, prin

natura lor, nu sînt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate

sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic,

platoul continental, bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile

art. 296 alin. (4) din Codul civil;

2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):

a. Bunurile imobile. Imobile sînt bunurile care au o aşezare

fixă şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil

legat de sol;

146

b. bunuri mobile. Sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi

stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie

cu concursul unei forţe străine.

3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):

a. bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine

stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără

a servi întrebuinţării unui alt bun;

b. bunuri accesorii. Acele bunuri, destinate să servească

întrebuinţării unor bunuri principale;

4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);

a. bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în

executarea obligaţiei (banii, mesele scaunele);

b. bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu

altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt);

5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):

a. bunuri determinate individual. Acele bunuri, care potrivit naturii

lor, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui (o casă

anumită, un lot anumit de pămînt);

b. bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă semne

caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin

numărare, măsurare, cîntărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă

de materie primă);

6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită implică ori nu

înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (art.295 CC):

a. bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită

implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea se pot folosi o

singură dată (benzina, motorina);

b. bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi întrebuinţate

continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără implicarea înstrăinării

(terenurile, construcţiile, mijloacele de transport);

7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile (art.296 CC):

147

a. bunuri domeniului public. Acele bunuri care aparţin statului sau

unităţilor administrativ teritoriale şi care sînt inalienabile, insesizabile,

imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii, parcurile naţionale);

b. bunuri domeniului privat. Acele bunuri care aparţin persoanelor

fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sînt

alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):

a. bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi sînt

supuse în mod natural uni regim juridic omogen;

b. bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg

care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El este format

din mai multe bunuri, sînt legate între ele, sînt destinate folosirii comune, fiecare

parte poate fi utilizat independent în acelaşi scop.

9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):

a. universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale omogene,

considerate ca un tot întreg. Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie

pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive;

b. universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi

incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt considerate ca un tot întreg.

Universalitatea de drept este patrimoniul.

10. În dependenţă de faptul dacă sînt sau nu producătoare de fructe:

a. bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea

substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică

evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acelea produse de la sine, fără a

fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile produse de lotul de pămînt);

industriale, acelea care se dobîndesc prin intervenţia omului; civile (numite

venituri) sînt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă

persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, dividendele;

b. bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce

fructe.

11. În dependenţă de modul de percepere:

148

a. bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile

simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.

285 al Codului civil, bunuri corporale sînt lucrurile, adică obiectele lumii

înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

b. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă,

ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sînt: dreptul

asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu,

drepturile de autor, etc.

§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile

incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială.

În categoria bunurilor incorporale se includ:

1. dreptul asupra denumirii de firmă;

2. dreptul asupra emblemei;

3. dreptul de autor;

4. drepturile asupra mărcii;

5. drepturile asupra modelelor industriale;

6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial, etc.

Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate

prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se

individualizează prin denumire (firmă).

În acest fel, art. 66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă

la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de

constituire şi înscrisă în Registrul de stat.

Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea,

inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de

stat al Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise

de societate, cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată, in

caz contrar aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese.

Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.

149

Dreptul asupra emblemei. Emblema, de asemenea, este un atribut de

identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică societatea prin

denumirea sa emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un

comerciant de altul de acelaşi fel.

Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în

care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire,

între societăţile comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică.

Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea (firma).

Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul

societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi

dobîndit de societate în timpul activităţii.

Din conţinutul prevederilor alin. (2) art. 1 al Legii nr. 139 din 02.07.2010

privind dreptul de autor şi drepturile conexe105, sînt protejate operele literare,

artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele

şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte

drepturi care sînt recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din domeniul

literaturii, artei şi ştiinţei.

Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se

deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele

şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice.

Potrivit art. 5 al Legii nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia

mărcilor106, pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică:

cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori,

elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a

ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia

ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane

fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice

Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege

totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi

comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri si

105 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010;106 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 99 – 101 din 06.06.2008;

150

servicii.

Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează

obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un

anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela

este cauza şi efectul vadului.107

Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din Legea

nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor

industriale108, poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial

aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din

caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale

materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă acesta este nou şi

are un caracter individual.

Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi

incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane

străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care

un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social.

Invenţia reprezintă o realizare dintr-un domeniu economic sau ştiinţific ce

reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut pînă atunci. Autorul

invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de

stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.109

§4.Noţiunea şi funcţiile capitalului social

Noţiunea capitalului social. Capitalul social prezintă expresia valorică a

tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate

comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura

mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor

statutare. 110

Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă

pentru activitatea oricărei societăţi comerciale.

107 Roşca N., Baieş S. „Dreptul Afacerilor”, Vol. 1, Chişinău – 2004, pag. 291 ;108 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 136 – 140 din 31.08.2007;109 a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor, MO al RM nr. 117-119 din 04.07.2008.110 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 293

151

Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a

aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca

aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil

sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe

parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile

transmise de asociaţi ca aport în capitalul social, poate creşte sau poate scădea ca

urmare a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în

dependenţă de aceste fluctuaţii.

Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere

ar părea că sînt identice, dat de fapt ele sînt noţiuni diferite, cum ar fi:

patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu, capital vărsat.

a) Capitalul social şi patrimoniul. Din conţinutul alin. (1) art. 284 al

Codului civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu

valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd capitalul social prezintă

suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea

comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului.

Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului

societăţilor comerciale.

b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea

minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu

termenul de ”activ al societăţii”. În activul societăţii intră atît valoarea capitalului

social, cît şi activele proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile

sau imobile aflate în proprietatea societăţii.

c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social

figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică prezintă în

sine datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate

datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.

d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa

iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni

corespunzînd la momentul constituirii societăţii,

Odată cu demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială, pe

152

lîngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi beneficiile

obţinute şi nerepartizate.

e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul de „capital vărsat”

înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor

comerciale.

Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea

integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social coincide

cu capitalul vărsat.

Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 al

Codului civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul pînă la data

înregistrării de stat.

Potrivit alin. (3) art. 113 al aceluiaşi Cod civil la data înregistrării

societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40

% din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.

În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la

data înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz

capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul social depăşind valoarea

capitalului vărsat. Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în

termen de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede alin.

(3) art. 112 al Codului civil.

f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori în literatura de

specialitate, definesc rezervele drept de bani deduse din beneficiul net al

persoanei juridice "puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele

creditorilor.

Rezervele pot fi legale şi facultative.

Potrivit art. 46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din

02.04.1997, 111 societatea pe acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui

mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din capitalul

social al societăţii.

111 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39 din 12.06.1997153

Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net pînă

la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se

stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5%

din profitul net al societăţii. Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu

lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi

folosit doar pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului

ei social.

Potrivit art. 31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135-

XVI din 14.06.2007112 societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze

un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă

valoarea activelor nete ale societăţii devine mai mică decît suma capitalului

social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.

Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al

cărei valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea

constituirii lui se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5%

pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.

Capitalul de rezervă poate fi facultativ. In Republica Moldova legislaţia în

vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea

capitalului de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie

stabilită o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de lege.

În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social

variază.

Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru

societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe cînd pentru societăţile

cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni, legislaţia reglementează imperativ

mărimea minimă a capitalului social pentru aceste societăţi.

Astfel, potrivit alin. (2) art. 21 al Legii nr. 135/2007, capitalul social al

societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit alin.

(2) art. 40 al Legii nr. 1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate

fi mai mic de 20000 lei.

112 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 127-130 din 17.08.2007154

Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se stabilesc

proporţii mult mai mari ale capitalului social.

Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3

funcţii ale capitalului social:

1. baza materială a societăţii. Fiind necesară o un punct de pornire în

calea activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea cu anumite

bunuri sau bani, ale căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste

bunuri sau bani se începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.

2. garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un

indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cît

capitalul este mai mare, cu atît riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura

cu acestea, creşte, şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.113

3. legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social

se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei.

Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la momentul

înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei.

La momentul înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social

al societăţii în mărimea şi termenii prevăzuţi de legislaţie. Odată cu obţinerea

beneficiilor în dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi

beneficiile din activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele

societăţii, după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi

proporţional participaţiunilor fiecăruia.

§5. Formarea şi modificarea capitalului social

Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi

aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale.

Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură

(bunuri aflate în circuit civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează

dobînzi.

a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă

113 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 297155

actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor

fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în

lei moldoveneşti.

Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont

bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea societăţii. La data

înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel

puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau actul de constituire nu prevede o

proporţie mai mare.

b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în

circuit civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.

Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea

asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede

altfel.

Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerînd ce nu

pot fi transmise ca aport în natură. Potrivit alin. (11) art. 41 al Legii nr.

1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi:

a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii,

precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate;

b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor

persoane;

c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele

activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;

d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu drept de administrare

economică sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;

e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a

căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative.

Aporturile în natură urmează a fi evaluate, potrivit Legii cu privire la

activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002114. Evaluarea este necesară pentru

a putea stabili ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi.

Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care

114 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002 156

aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror

valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească.115

La societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată, aportul,

în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite pînă la înregistrarea

societăţii, iar restul nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de

constituire nu prevede un termen mai restrîns (alin. 3 art. 112 Cod civil).

Potrivit alin. (3) art. 139 al Codului civil, în momentul înregistrării

societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din

participaţiunea la care s-a obligat, urmînd ca diferenţa să fie vărsată în termenul

stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de

participare eliberat de societate.

Potrivit alin. (4) art. 158 al Codului civil, la înregistrarea societăţii pe

acţiuni fondatorii sînt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă la

înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de

la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.

Potrivit alin. (5), (6) ale art. 113 al Codului civil, în cazul în care asociatul

nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris

aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizîndu-l că

e posibilă excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul

suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii

vărsate, fapt despre care trebuie notificat.

Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului

social al societăţilor comerciale.

Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin

două modalităţi:

1. prin majorare;

2. prin reducere.

1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care

organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi

cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea

115 Roşca N. Baieş S., op. cit., pag.306157

capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor

subscrise.116

Majorarea capitalului social se face prin:

1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului

social:

a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii.

Această operaţiunea juridică poate avea loc conform hotărîrii Adunării generale

care va decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al

societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora

proporţional.

b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea

concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).Această

posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută de lit. d) alin. (2) art.

41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al

societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În

acest caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii

devin acţionari ai societăţii.

2. noi aporturi . În acest caz noile aporturi pot fi introduse atît de asociaţii

existenţi, cît şi de terţele persoane.

Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului suprem al

societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social

poate fi efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea

capitalului social sub limita plafonului minim prevăzut de lege.

Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia societăţii cu

răspundere limitată de a reduce capitalul social.

Astfel, potrivit alin. (2) art. 34 al Legii nr. 135/2007, dreptul societăţii cu

răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin:

a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale;

b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate.

Potrivit prevederilor alin. (1) art. 35 al aceleiaşi Legi nr. 135/2007

116 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 308158

societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă:

a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au vărsat

integral aporturile subscrise;

b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor,

valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică decît capitalul social şi

asociaţii nu acoperă pierderile survenite.

În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă

reducerea capitalului social:

a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat;

b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu

prevederile legale.

În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub

cuantumul minim al capitalului social stabilit de prezenta lege, asociaţii sînt

obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile.

Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă

fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în

cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai

după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.

Reducerea capitalului se face prin:

1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care

organul supreme consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sînt îndeajuns

active mai mici decît cele care sînt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi

de împărţire a activelor neutilizate;117

Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr. 1134/1997,

alin. (6) art. 39 prevede că dacă, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu

excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit

bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decît mărimea capitalului social,

orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării generale anuale a

acţionarilor adoptarea uneia din următoarele hotărîri: a) cu privire la reducerea

117 Rusu V., Focşa Gh., op. cit., pag.78159

capitalului social; b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin efectuarea

de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în modul prevăzut de

statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea societăţii; d) cu privire la

transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare. Dacă adunarea

generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărîrile prevăzute la alin.(6),

acţionarii care au votat „pentru” hotărîrea dată au dreptul să ceară răscumpărarea

acţiunilor în conformitate cu prevederile art. 79.

§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic

Noţiuni generale. Totalitatea de bunuri pe care întreprinzătorul le

foloseşte în desfăşurarea activităţii sale de întreprinzător, reprezintă o

întreprindere. O activitatea aducătoare de profit derulează cu succes dacă este

desfăşurată prin intermediul unei întreprinderi.

Întreprinzătorul şi întreprinderea sa se comportă ca subiect şi obiect. În

majoritatea cazurilor deţinători ale întreprinderilor sînt persoanele juridice cu

scop comercial (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni,

cooperativele ş.a.), dar întreprinderea poate să aparţină şi întreprinzătorilor

individuali, gospodăriilor ţărăneşti (de fermier).

Întreprinderea reprezintă în sine nu doar un patrimoniu sau un bun

oarecare, dar se manifestă ca un complex de bunuri, funcţional şi bine organizat,

în care toate elementele sînt folosite de către întreprinzător pentru desfăşurarea

cu succes a activităţii sale de antreprenoriat (genului de activitate). În cadrul

complexului, diferitele categorii de bunuri ale proprietarului formează o anumită

unitate juridică – întreprinderea privită ca complex patrimonial unic,

întreprinderea ca obiect al drepturilor civile118.

Întreprinderea ca complex patrimonial este reglementată în legislaţia

multor state, doar că denumirea acesteia este diferită, de la un stat la altul, şi

anume: fonds de commerce (Franţa, Belgia), azienda (Italia), Handelsgeschäft,

Handelsgewerbe (Germania), fondul de comerţ (România). Este important să

cunoaştem că „fond de comerţ” şi „întreprinderea ca un complex patrimonial

118 Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a 3-a. Chișinău: „Tipografia din Bălți” S.R.L., 2008, p.183.

160

uniс” nu reprezintă unul şi acelaşi lucru. De aceia, în literatura juridică ele sînt

examinate în mod comparativ şi nu sînt identificate119.

Întreprinderea în sens juridic se deosebeşte de înţelesul economic al

întreprinderii în care aceasta este privită ca loc de interacţiune a factorilor de

producţie. Or, din punct de vedere juridic nici întreprinzătorul şi nici salariaţii nu

fac parte din componenţa întreprinderii. De asemenea, din componenţa

întreprinderii nu face parte licenţa, obţinută de către întreprinzător pentru

desfăşurării unor genuri de activitate.

Evident că în sens juridic, noţiunea de întreprindere nu poate fi identificată

cu nici-un obiect industrial-tehnologic, cum ar fi uzina sau fabrica. Într-un sens

mai larg, întreprinderea reprezintă orice afacere legal organizată, aparţinînd unui

anumit întreprinzător.

Semnificaţia de întreprindere ca complex patrimonial unic (obiect al

drepturilor civile) este necesar a fi delimitată de întreprinderea subiect, la care se

face referire în art. 3 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi

(întreprinderea constituie un agent economic cu firmă (titulatură) proprie avînd

statut de persoană fizică sau persoană juridică, fondată de către întreprinzător în

modul prevăzut de lege). În acest caz, conceptul de întreprindere este privit ca

formă organizatorico-juridică de desfăşurare a activităţii de întreprinzător şi ca

subiect de drept. Cu alte cuvinte, în baza Legii cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi semnificaţia întreprinderii este identică cu aşa noţiuni ca

„comerciant”, „întreprinzător”, „agent economic”. În aşa mod, în legislaţia

Republicii Moldova noţiunea de întreprindere ca formă organizatorico-juridică a

activităţii de întreprinzător (agentul economic) şi noţiunea de întreprindere -

complex patrimonial sînt diferite şi nu trebuie confundate.

Normele juridice cu privire la întreprinderea - complex patrimonial

constituie o instituţie juridică specifică în componenţa dreptului civil şi dreptului

afacerilor120.

În legislaţia Republicii Moldova lipseşte definiţia legală a întreprinderii ca

119 Roşca N., Baieş S. Dreptul afacerilor. Ed. a 3-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.184-185.120 Каленик А.В. Институт предприятия в системе предпринимательского права / Предпринимательское право и методика его преподавания (Материалы междунар. научно-практич. конф. МГЮА). - Москва: ИД „Юриспруденция”, 2008, p.135.

161

complex patrimonial, în schimb există unele reglementări speciale, precum:

vînzarea-cumpărare întreprinderii ca complex patrimonial unic (art.art. 817-822

Cod civil), gajul întreprinderii (alin.(3) art. 455 Cod civil, art.art. 27-31 Legea cu

privire la gaj), vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cazul

insolvabilităţii (art. 126 Legea insolvabilităţii), privatizarea întreprinderilor de

stat sau întreprinderilor municipale (art. 27 Legea privind administrarea şi

deetatizarea proprietăţii publice) şi altele.

În aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova întreprinderea este definită ca

obiect al tipurilor speciale de raporturi juridice civile, aceasta fiind capabilă să

reprezinte, de asemenea, şi obiectul obligaţiilor în cazul locaţiunii, leasing-ului,

concesiunii, franchising-ului, administrării fiduciare, transmiterii în uzufruct, în

calitate de aport la capitalul social şi în cazul transmiterii din subordinea unei

autorităţi publice în subordinea unei alte autorităţi publice.

Trăsături juridice şi particularităţi ale întreprinderei ca un complex

patrimonial unic. Din conţinutul unor norme cu privire la întreprinderea -

complex patrimonial, pot fi deduse în mod doctrinar trăsăturile juridice şi

particularităţile ale acesteia, cum ar fi: complexitatea şi eterogenitatea

componenţei, destinaţia specială a complexului patrimonial, funcţionalitatea,

capacitatea de a fi exploatată, alienabilitatea, capacitatea de a fi determinată în

expresie valorică şi cantitativă (cu ajutorul mijloacelor de evidenţă contabilă,

auditului, evaluării), valoarea unicală şi nefungibilitatea.

Întreprinderea - complex patrimonial este un exemplu tipic al

patrimoniului în forma sa clasică complexă, deoarece reprezintă un ansamblu

special de drepturi patrimoniale şi obligaţiuni ale întreprinzătorului, prezentate

ca suma valorilor active şi pasive, strîns legate între ele (art. 284 al Codului civil

al RM). În sfera patrimonială, întreprinderea este o continuare specifică a

persoanei întreprinzătorului şi determină statutul acestuia ca întreprinzător real,

şi nu de întreprinzător nominal. Întreprinderea, ca exemplu de patrimoniu

complex, intră sub incidenţa regimului juridic al universalităţii de drept (p. (2)

din art. 298 al Codului civil al RM), deoarece poate include în componenţa sa

pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel.

162

Complexitatea şi caracterul eterogen al componenţei întreprinderii

constitue caracteristicile juridice ale întreprinderii ca complex patrimonial. În

cazul definiri juridice a noţiunii de întreprindere ca complex patrimonial,

enumerarea elementelor componenţei acesteia nu este necesară deoarece

ansamblul părţilor componente ale fiecărei întreprinderi concrete depinde nu de

circumstanţele juridice, ci de cele de fapt şi de condiţiile de practicare a unui sau

altui tip de activitate de antreprenoriat în anumite sectoare ale economiei.

În cadrul complexului patrimonial al întreprinderii elementele corporale

(lucruri) nu predomină obligatoriu asupra celor incorporale. Elementele

incorporale (denumirea de firmă şi alte obiecte proprietăţii intelectuale, bonne

chanse) sînt cele mai importante părţi ale întreprinderii exploatate.

Cele mai importante caracteristici juridice ale întreprinderii ca obiect al

drepturilor civile sînt alienabilitatea şi capacitatea de a se afla în circuitul civil.

Consolidată în legislaţia naţională, construcţia juridică a universalităţii de drept

(art. 298 din Codul civil al RM) trebue să contribue la transferul concomitent al

drepturilor la toate elementele eterogene (inclusiv pasivul) din componenţa

complexului patrimonial ca unui tot întreg. Transferul total sau parţial al

elementelor componenţei întreprinderii ca complex patrimonial, conform unui

sau altui act juridic, pe lîngă transferul unui anumit ansamblu de elemente

corporale şi incorporale, în mod obligatoriu trebuie să fie însoţit de garantarea şi

menţinerea posibilităţii practicării de către dobînditorul întreprinderii a activităţii

de antreprenoriat precedente sau altei.

Aşa cum reiese din legislaţia Republicii Moldova, întreprinderea ca obiect

al drepturilor civile se echivalează cu un bun mobil121.

Caracterizînd dreptul subiectiv asupra întreprinderii, Codul civil al RM

interpretează întreprinderea în calitate de obiect al dreptului de proprietate (art.

817, 822 al Codului civil al RM), însă, prin însăşi natura sa, întreprinderea ca un

complex patrimonial unic, nu poate fi un bun (lucru), respectiv, în sens strict, nu

poate constitui obiectul drepturilor reale. Avînd în vedere faptul aparţinerii

întreprinderii întreprinzătorului, exploatării întreprinderii doar în domeniul

121 Каленик А.В. Основы правового регулирования предпринимательства и предприятий в Республике Молдова: состояние, тенденции развития и проблемы // Предпринимательское право. - Москва, 2009, № 2, p. 33.

163

antreprenoriatului şi destinaţiei speciale a complexului patrimonial dat, dreptul

subiectiv asupra întreprinderii este prestabilit de dreptul la desfăşurarea

activităţii de antreprenoriat122.

Întreprinderea, care aparţine întreprinzătorului (obiectul de drept sub

aspect static) este un fenomen de fapt, ce depinde de realizarea reală a activităţii

de antreprenoriat prin exploatarea a unei anumite universalităţi de elemente

corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (denumirea de firmă, marca,

emblema comercială, secretul comercial, etc.) şi reprezintă un obiect potenţial al

drepturilor civile. Întreprinderea devine obiectul circuitului civil (obiectul

dreptului în dinamică) în cadrul raporturilor obligaţionale; în acest sens

întreprindrea ca obiectul drepturilor se formează doar în scopuri actelor juridice

concrete, atunci cînd părţile acestora nu preferă transmiterea drepturilor

corporative în formă de acţiuni sau cotă-parte în capitalul social ale persoanei

juridice cu scop lucrativ.

Definiţia. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic este activitatea

antreprenorială, organizată în mod cuvenit de întreprinzător cu diferite tipuri de

patrimoniu (sau dobîndită) şi grevată de obligaţii, care reprezintă complexul

patrimonial unic, capabil să fie un obiect unic al actelor civile în cadrul

construcţiei de universalitate de drept.

Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial unic.

Conform art. 817 din Codul civil, în baza contractului de vînzare-cumpărare a

întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului

întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi

obligaţiilor inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie

şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a

lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de

individualizare care-i aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului dacă în

contract nu este prevăzut altfel.

Părţile contractului sînt vînzătorul şi cumpărătorul. În calitate de vînzător, 122 Каленик А.В. Особенности правового режима предприятия как объекта гражданских прав по законодательству Республики Молдова и Украины. În: Гражданское законодательство Республики Молдова и Украины: традиции, современность, перспективы: коллективная монография / Халабуденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и др.]; под ред. О.А. Халабуденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова; Междунар. независимый ун-т Молдовы, Нац. ун-т «Одесская юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ; Одесса: Б. и., 2012. P. 205.

164

potrivit regulii generale, pot figura persoanele fizice sau persoanele juridice

cărora întreprinderea le aparţine. În calitate de cumpărător pot fi persoanele

fizice ce practică activitatea de întreprinzător precum şi persoanele juridice, de

drept public (statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi privat123.

Obiectul vînzării-cumpărării întreprinderii ca un complex patrimonial unic

îl constituie întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, inclusiv

bunuri mobile şi imobile, precum active şi pasive, dreptul la denumirea de firmă,

la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a

producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor.

Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex

patrimonial unic urmează a fi supus autentificării notariale. După autentificare

notarială contractul trebuie înregistrat la Camera Înregistrării de Stat (art. 818

Cod civil)124.

Componenţa întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului

(procesului-verbal) de inventariere întocmit în conformitate cu regulile

inventarierii. Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie să întocmească şi să

examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului

independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor

vînzătorului incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor,

caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor (art. 819

Cod civil). Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului

de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt

înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. Dacă în contract nu este prevăzut

altfel, dreptul asupra întreprinderii trece la cumpărător la data predării

întreprinderii.

În fiecare caz concret, preţul în contractul de vînzare-cumpărare se

determină prin acordul de voinţă al părţilor. O importanţă deosebită la formarea

preţului o are faptul dacă întreprinderea funcţionează sau se află în stagnare125. 123 Mihalache Iu. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprinderii ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право, 2007, nr.4, p.36. 124 În literatura de specialitate poate fi întâlnită şi părerea că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial ar trebui să fie încheiat în formă autentică, şi atît (Mihalache Iu. Forma contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA UNIVERSITATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2007, nr.6, p.47).125 Chelaru O., Mihalache Iu. Aspecte cu privire la obiectul şi forma contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca

165

Preţul este determinat şi în funcţie de poziţia pe piaţă, locul amplasării (spre

exemplu, în centru oraşului, la periferie etc), distanţa pînă la sursa de materie

primă, clientela, vadul comercial, reclama, reputaţia, şansele de realizare a

businessului pe viitor etc.

Gajul de întreprinzător. Conform alin.(3) lit.f) art. 455 din Codul civil,

gajul de întreprinzător – gajul întreprinderii se extinde asupra întregului ei

patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi

drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau

contractul nu prevede altfel.

În temeiul art. 27 al Legii cu privire la gaj, gajul asupra întreprinderii în

calitate de complex patrimonial se extinde asupra tuturor bunurilor necesare

funcţionării acesteia sau asupra unei părţi din bunurile ei, care ar permite

cumpărătorului să-i asigure continuitatea funcţionării. Pentru perioada de

valabilitate a gajului asupra întreprinderii, în contractul de gaj pot fi prevăzute

restricţii în exercitarea de către debitorul gajist, a dreptului de dispoziţie asupra

bunurilor care fac parte din obiectul gajului.

Gajul de întreprinzător în practică poate fi solicitat în cazul necesităţii de a

asigura rambursabilitatea creditelor mari, atunci cînd întreprinzătorul ca debitor

gajist oferă creditorului gajist întreaga sa afacere, inclusiv toate elementele

corporale şi incorporale (întreprinderea ca un complex patrimonial unic)

necesare pentru practicarea ei, sau o parte din afacere, ce poate funcţiona în

continuare în calitate de întreprindere separată.

Vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cadrul procesului de

insolvabilitate. Potrivit art. 126 al Legii insolvabilităţii, în cadrul procesului de

insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un

complex patrimonial unic doar cu acordul expres al adunării creditorilor sau al

comitetului creditorilor.

În cadrul vînzării întreprinderii se înstrăinează toate tipurile de bunuri

destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte

construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile

un complex patrimonial unic. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11, p.62.166

(denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte

drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor

intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării

procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel. Vînzarea

întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau comitetul

creditorilor nu stabileşte altfel.

CAPITOLUL 13. Persoana fizică –subiect al dreptului afacerilor.

§1. Întreprinzător - persoana fizică ca subiect al dreptului afacerilor.

Noţiuni generale. În ştiinţa dreptului se admite principiul conform căruia

numai oamenii , fie individual, fie grupaţi în forme organizatorice , au calitatea

de subiect de drept. După cum menţionează Mircea Djuvara, „ un individ care ar

exista singur pe lume, un Adam sau Robinson izolat într-o insulă

, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţii faţă de nimeni. Însă, îndată ce

există doi oameni, se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept

şi o obligaţie a unuia fata de celălalt”126.

Cele mai multe raporturi apar între persoanele fizice: cetăţeni ai statului

126 B. Negru, A. Negru , “Teoria generala a dreptului si statului”,2006, p.449.167

dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi). Ca regulă,

cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi juridice, acceptate de

către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau

apatrizii nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor. În

baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi

juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.

Majoritatea subiectelor colective de drept o constituie persoanele juridice.

Noţiunea de persoana juridica este creaţia dreptului civil.

Subiectele raportului juridic, respectiv şi ale activităţii de întreprinzător

nu pot fi decît oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.

Într-o formulare generală, subiectele dreptului afacerilor sînt participanţii

la raporturile comerciale, în principal întreprinzătorii, fie ca sînt persoane fizice,

fie ca sînt persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, care desfăşoară

activitatea de întreprinzător, adică au dobîndit prin înregistrare sau prin alt mod

stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.

Făcînd o paralelă cu legislaţia română, subiecţi ai dreptului comercial

român sînt comercianţii. Conform art. 7 din Codul comercial român, “sînt

comercianţi acei care fac fapte de comerţ, avînd comerţul ca o profesiune

obişnuită, şi societăţile comerciale”127.

Deoarece dreptul afacerilor încorporează şi normele de drept public, au

calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează,

autorizează, supraveghează, controlează, licenţiază persoanele care desfăşoară

activitate de întreprinzător, deţinînd în aceste raporturi o poziţie dominantă. Atît

statul , cît şi autorităţile publice intervin în relaţiile economice, prin diferite

mecanisme, realizînd anumite scopuri, cum ar fi: asigurarea populaţiei cu

mărfuri, produse şi servicii de o calitate bună, inofensive pentru viaţa şi

sănătatea ei; protecţia şi dezvoltarea concurenţei; protecţia mediului înconjurător

şi multe altele.

Legislaţia noastră nu defineşte noţiunea de întreprinzător ca subiect de

drept, dar este des folosită, în special în Codul civil al Republicii Moldova.

127 Codul comercial român, ed.Tribuna, Craiova, 1994.168

Conform DEX-ului, întreprinzător este acea persoană care are spirit de a

acţiona, de a întreprinde ceva, persoana care iniţiază şi se ocupă de o

întreprindere, de o afacere etc.128 În legislaţia Repiblicii Moldova, termenul

„întreprinzător” se referă la acele persoane care desfăşoară activitatea de

întreprinzător; se mai folosesc termenii ca : antreprenor, întreprindere, agent

economic, comerciant.

Noţiunea de întreprinzător şi antreprenor. Conform art.2 al Legii cu

privire la antreprenoriata şi întreărinderi, nr.845-XII din 03.01.1992 ,

antreprenor poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în

drepturi, în modul stabilit de prezenta lege si de alte acte legislative; orice

cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de

cetăţeni sau apatrizi din care se constituie antreprenorul colectiv. Conform

DEX-ului, noţiunea „antreprenor” , este de provenienţă franceză şi pune accent

pe funcţia primară a antreprenorului, adică acea persoană care conduce o

antrepriză. În sensul modern al economiei de piaţă, un antreprenor este un agent

economic care adoptă un comportament activ şi novator, care acceptă deliberat

riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Cuvîntul „antreprenor” ar fi şi

sinonimul cuvîntului „întreprinzător”, doar că termenul , „antreprenor” mai are

un sens juridic consacrat, prin care se desemnează partea contractului de

antrepriză prin care persoana se angajează să îndeplinească o lucrare pentru

clientul său, în art. 931 şi 946 din Codul civil , deci , rezultă că antreprenorul

este un întreprinzător, dar nu toţi întreprinzătorii sînt antreprenori.129

Noţiunea de întreprinzător şi noţiunea de agent economic. Noţiunea de

agent economic este mult mai largă decît noţiunea de întreprinzător, ea include

în sine atît întreprinzătorii, cît şi alte subiecte, deoarece conform Codului Fiscal

al Republicii Moldova, „agentul economic este acea persoană care desfăşoară

activitate de întreprinzător sau care ţine evidenţa contabilă, sau care, în genere,

desfăşoară o activitate economică”. De aici rezultă că evidenţa contabilă este

ţinută de mai multe persoane, chiar şi de acelea care nu desfăşoară activitate de

întreprinzător, cum ar fi: notarii, avocaţii, asociaţiile obşteşti, autorităţile publice

128 Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, p. 469.129 N. Roşca, S. Baieş, Dreptul afacerilor, Vol.1, Chişinău 2004, p. 103.

169

etc., şi că activitatea economică este desfăşurată de un cerc mai larg de persoane.

Noţiunea de întreprinzător şi de comerciant. În legislaţia altor state cum

ar fi: România, Franţa se foloseşte termenul comerciant, el fiind acea persoană

fizică sau juridică ce desfăşoară activitate comercială, săvîrşind fapte de comerţ

cu caracter profesional.130 Comerciantul este acea persoană care face comerţ,

săvîrşeşte operaţiuni de vînzare-cumpărare, cu scopul de a obţine profit, adică

acel întreprinzător care desfăşoară afaceri în domeniul comerţului.

În final, putem defini noţiunea de întreprinzător, ca fiind acea persoană

fizică sau juridică care desfăşoară legal activitate economică producătoare de

venit ca un profesionist, în permanenţă, în nume propriu, cu riscul şi sub

răspunderea patrimonială proprie cu scopul de a obţine profit.

Odată cu înregistrarea persoanei fizice în calitate de întreprinzător

individual, gospodărie ţărănească , ea dobîndeşte calitatea de întreprinzător (art.

26 din Codul Civil ).

O persoană fizică dobîndeşte capacitatea de a fi subiect al dreptului

afacerilor de la împlinirea vîrstei de 18 ani (art.18 din Codul civil ), deci un

minor nu poate desfăşura în nume propriu o activitate de întreprinzător. Persoana

fizică trebuie să dispună de capacitate juridica care, la rîndul său , se împarte în:

capacitate de folosinţă (aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii

civile, care apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea, ( art.18 din

Codul civil ) şi capacitate de exerciţiu (aptitudinea persoanei de a dobîndi prin

fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii

civile şi de a le exercita; capacitatea de exerciţiu apare la 18 ani).

Pornind de la dispoziţiile Codului civil al Republicii Moldova , se permite

practicarea activităţii de întreprinzător, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani, în

două cazuri, şi anume: conform art.20 din Codul civil, minorul dobîndeşte prin

căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu; atunci cînd este recunoscută

capacitatea de exerciţiu deplină minorului care a atins vîrsta de 16 ani, dar care

lucrează în baza unui contract de muncă, sau cu acordul părinţilor, tutorilor,

curatorilor; practica activitatea de întreprinzător.

130 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Dreptul comercial, Editia 4, 2009 ,p.30.170

§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător.

Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întîlnită formă de

practicare a activităţii de întreprinzător de către persoanele fizice din Republica

Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.

Conform art. 1, alin.(1), al legii cu privire la patenta de întreprinzător, nr.

93-XIV din 15.07.1998, patenta de întreprinzător este un certificat de stat

nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător

indicat în ea în decursul a unei anumite perioade de timp.

Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu

capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent

în Republica Moldova şi are dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător,

care a declarat despre intenţia sa de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de

calificare necesară acestui gen de activitate.

Modul de eliberare a patentei şi actele necesare pentru eliberarea ei.

Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul

fiscal teritorial în a carui rază îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a

activităţii în a cărei rază de administrare solicitantul intenţionează sa-şi

desfăşoare activitatea în baza patentei. Dacă în localitatea respectivă nu este

inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie, care este valabilă

numai pe teritoriul administrat de aceasta.

Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri de activitate,

solicitantul prezintă:

copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce confirmă nivelul

de calificare necesar desfăşurării genului de activitate solicitat;

autorizarea autorităţii publice locale;

actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat pentru

întreaga perioadă solicitată de desfăşurare a activităţii în baza patentei de

întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei;

actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat

în activitatea de întreprinzător (act de proprietate, contract de arendă);

171

bonul de plată a taxei pentru patentă.

Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii şi a

documentelor enumerate mai sus. Patenta se eliberează pentru un singur gen de

activitate şi este valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei

persoane. Un moment destul de important este pentru ca persoană care

desfăşoară activitatea de întreprinzător în baza patentei nu se impune

înregistrarea de stat a acesteia şi eliberarea licenţei; de asemenea, titularul de

patentă nu prezintă dări de seama financiare şi statistice, nu ţine evidenţa

contabilă şi financiară, nu efectuează operaţii de casă şi decontări131.

Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.

Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:

Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg

teritoriul ţării, daca în ea nu este stabilit altfel. În cazul în care este eliberată de

primărie, atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia acesteia;

De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării în comun a

activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activitate în comun.

Titularul patentei de întreprinzător este obligat:

să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă,

normele sanitare, normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte

cerinţe ce se referă la genul de activitate respectiv;

să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de

autoritatea administraţiei publice locale;

să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;

să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial, într-un loc vizibil la

locurile unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător;

să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun.

Titularul patentei nu este în drept:

să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător

specificate în patentă;

131 Legea cu privire la patenta de întreprinzător,nr. 93-XIV din 15.07.1998 al Monotorului Oficial din 06.08 1998.172

să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el

sau careva dintre membrii familiei sale.

Valabilitatea patentei. Conform art.7, al Legii nr.93 din 15.06.1998, patenta

se eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai

mare.

Patenta încetează în cazul în care:

expiră termenul pentru care a fost eliberată;

titularul patentei renunţă la patentă;

titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;

titularul patentei a decedat;

titularului patentei îi sînt aplicate sancţiuni administrative;

patenta este transmisă către o altă persoană.

Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se

efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit,

taxele pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale şi/sau unităţile

de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în

dependenţă de localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător.

Toate taxele sînt prevăzute în Anexa la Legea nr.93/1998.

Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al Legii nr.93/1998, titularul

patentei răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de

întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie stabilite de lege, indiferent de

durata patentei.

Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de

întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcînd bunurile care, potrivit legii,

nu pot fi urmărite (lista bunurilor sînt indicate în art.85 al Codului de executare

al Republicii Moldova). În cazul în care titularul patentei nu-şi poate onora

obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de

insolvabilitate.

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale

173

Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o activitate

economică, fiind titularul unei întreprinderi individuale. Prin întreprinzător se

înţelege acea persoană fizică care organizează o întreprindere economică.

Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod

organizat, permanent şi sistematic, combinînd resurse financiare, forţa de

muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul

întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un întreprinzător

persoană fizică.132

Potrivit art.13 al Legii nr.845/1992, activitatea de muncă individuală are

caracterul muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în formă de organizare

a întreprinderii individuale.

Întreprinderea individuală este numită şi întreprindere-persoană fizică.

Întreprinderea individuală presupune activitatea de sinestătătoare a fondatorului

şi, în opinia lui Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş, în ea nu pot fi implicate mai

multe persoane.

Pentru constituirea întreprinderii individuale, persoana fizică, avînd

capacitate de exerciţiu deplină, întocmeşte o decizie de fondare, autentificată

notarial, pentru a oficializa intenţia fondatorului de a efectua afaceri şi de a

asigura eventualii creditori de răspunderea nelimitată a fondatorului. După cum

am menţionat mai sus, actul de constituire a întreprinderii individuale poartă

denumirea de „decizie de fondare”. Aceasta la rîndul său, trebuie sa conţină:

datele de identificare ale fondatorului (numele, prenumele, data şi locul

naşterii, cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate);

denumirea de firmă a întreprinderii. Conform art.14 alin.(5), al Legii

nr.845/1992, în firma întreprinderii individuale trebuie să fie indicată forma de

organizare juridică a întreprinderii, adică: „întreprindere individuală”, ori

abreviat „Î.I” şi numele fondatorului (de ex: Î.I „Ardeleanu Victor”);

132 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009, pag.71-72.174

sediul întreprinderii, care poate fi chiar şi domiciliul fondatorului ori un

spaţiu închiriat; nu e obligatoriu ca activitatea să se desfăşoare la sediul

întreprinderii, poate fi desfăşurată şi în alt loc;

data fondării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de Stat;

datele personale ale directorului întreprinderii (numele, prenumele, data şi

locul naşterii, cetăţenia şi domiciliul).

Ceea ce ţine de înregistrarea întreprinderii se face conform Legii cu

privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor

individuali, nr.220-XVI/2007. Procedura de înregistrare a întreprinderii

individuale e foarte simplă, doar se depune cererea de înregistrare la Camera

Înregistrării de Stat, conform modelului aprobat de Cameră şi documentul ce

confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare. Cererea se analizează în decurs

de 3 zile lucrătoare.

Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite doar în

cazul în care:

persoana fizică are deja o întreprindere individuală;

persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica activitatea de

întreprinzător, prin hotărîrea instanţei de judecată.

În comparaţie cu persoana fizică-titular al patentei, persoana fizică-

întreprindere individuală poate angaja salariaţi. Aceştia, producînd şi

comercializînd mărfuri, prestînd servicii, devin reprezentanţii fondatorului, îi

creează drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile

consumatorului, răspunderea în faţa clientului o poartă fondatorul. Activitatea

întreprinzătorului individual încetează:

la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este dator faţă de

bugetul de stat;

prin hotărîrea instanţei de judecată;

în caz de deces.

Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul radierii

acestuia din Registrul de Stat; din proprie iniţiativă încetează în baza cererii de

radiere.

175

§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)

Conform prevederilor legale, şi anume art.2alin.(1) al Legii privind

gospodăriile ţărăneşti sau de fermier, nr.1353/2000, gospodăria ţărănească este

o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor

agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii,

avînd ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară,

comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.

Reieşind din definiţie, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura

activitate individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi

dintr-o singura persoană fizică.

Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier. Gospodăria

ţărănească se constituie pe principiul liberului consimţămînt. Fondator al

gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică

dispune de capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate

privată.

Actul de constituire în baza căruia se creează gospodăria poartă

denumirea de „declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de membrii

acesteia. Semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau de secretarul

primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se

indice :

denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;

sediul gospodăriei;

datele personale ale fondatorului şi ale potenţialilor membri ai ei (numele,

prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul, informaţii privind

aflarea acestora în relaţii familiale cu fondatorul);

numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului

bunurilor imobile, a terenurilor proprietate individuală sau comună, inclusiv a

terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;

componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comună

membrilor gospodăriei.

176

Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii

administrativ-teritoriale de nivelul întîi în al cărei hotar el deţine teren. Însă în

cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a mai multor unităţi

administrativ-teritoriale de nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare se prezintă

primăriei alese de fondator.

Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier):

declaraţia de constituire;

copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate

privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti;

copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz,

autentificate de secretarul primăriei;

bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a

gospodăriei.

Din ziua înregistrării în Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de

primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea.

Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este

conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, unul

dintre membri care a atins vîrsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină,

ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.

Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:

1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte

autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;

2. organizează activitatea gospodăriei;

3. angajează şi eliberează lucrători;

4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri

pentru efectuarea de tranzacţii;

5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa

contabilă şi prezintă rapoarte în conformitate cu legislaţia;

6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a

contribuţiilor de asigurări sociale de stat.

177

Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot fi persoanele

apte de muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii (inclusiv adoptivi), surorile, fraţii,

nepoţii care au atins vîrsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sînt membri ai

familiei respective.

Acele persoane care lucrează în bază de contract nu sînt considerate

membri ai gospodăriei ţărăneşti.

Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru

obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor; gospodăria ţărănească nu poartă

răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei.

Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăria ţărănească în conformitate cu

prevederile legale, poate fi reorganizată prin hotărîrea membrilor ei sau a

instanţei de judecată.

Lichidarea de asemenea are loc prin hotărîrea membrilor ei sau a instanţei

judecătoreşti133.

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ

Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu scop

lucrativ sînt: societăţile comerciale134, întreprinderile de stat, întreprinderile

municipale, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Ele sînt

133Art.26-27 al legii privind gospodăriile ţărăneşti,nr.1353/2000 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001134 Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova sînt în număr de patru: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea în comandită (S.C.).

178

create cu scopul de a aduce cît mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai

multe venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii investesc sume

mari, după care cîştigurile le împart între ei cu titlu de dividende. Acelaşi scop,

în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.

Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară

majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări,

prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea

economică a ţării.

Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul înregistrării

în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera Înregistrării

de Stat. Ca dovadă a înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un

certificat de înregistrare.

Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sînt numite şi persoane

juridice cu scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi, deoarece obiectivul

lor principal se bazează pe cîştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor

juridice fără scop lucrativ, cum sînt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele

politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci

promovarea unor valori culturale, educative, religioase, organizarea de concerte,

acte de binefacere ş.a.

În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al R.M.

(art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu distinct şi răspunde

pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite

în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume

obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.

§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comerciale;

b) întreprinderi de stat şi municipale; c) cooperative de producţie şi de

întreprinzător; d) uniuni de persoane juridice.

a) Societăţile comerciale. Sînt constituite pentru desfăşurarea activităţii de

întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între

asociaţi. De aici şi definiţia adusă societăţii comerciale: persoană juridică

179

fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în

comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul

obţinerii şi împărţirii de beneficii135. În total, societăţile comerciale sînt în număr

de patru: societatea cu răspunderea limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA),

societatea în nume colectiv (SNC) şi societatea în comandită (SC).

Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul civil

şi legi speciale, cum sînt: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată

nr.135/2007136 şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997137.

Anumite reglementări sînt prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi nr.845/1992138.

Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea limitată.

Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01 martie

2011 erau înregistrate 73.876 SRL-uri139. Numărul lor atît de mare se explică

prin comoditate pe care o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul

rînd se înregistrează uşor, iar în al doilea rînd, prezintă puţine formalităţi în

procesul de lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar suma minimă cerută

de lege, ce trebuie depusă în capitalul social pentru începerea activităţii este de

5400 lei.

În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de stat

şi municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica generală, ele

reprezentînd 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1%

(întreprinderile de stat şi municipale) din numărul total de agenţi economici care

activează în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul

că ele sînt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capital social

adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu, S.A. „Victoriabank”,

S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A. „Franzeluţa” etc. Capitalul lor este

exprimat în bani, apoi banii sînt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe 135 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.324-325.136 Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu răspundere limitată, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.137 Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.138 Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din 28.02.1994.139 Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate până la această dată la Camera Înregistrării de Stat.

180

acţiuni decid cît va valora o acţiune140. Mai apoi, toate operaţiunile de mărire sau

de micşorare a capitalului social se efectuează prin intermediul acţiunilor141.

Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sînt societăţile în nume

colectiv şi societăţile în comandită142. La societatea în nume colectiv, numărul

asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau

juridice. Asociaţii sînt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de

întreprinzător în numele societăţii, iar în caz de pierderi, să răspundă solidar şi

nelimitat pentru datoriile acesteia.

Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două

persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă - comanditar. Deosebirea

între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară activitatea de întreprinzător în

numele societăţii şi răspund nelimitat pentru datoriile societăţii143, în timp ce

comanditarii sînt consideraţi a fi finanţatori, ei nu participă la activitatea de

întreprinzător a societăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea

societăţii doar în limita aportului depus.

b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinderea

de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului.

Cu alte cuvinte, întreprinderea de stat este creată de către Guvern, cu banii

preluaţi din bugetul de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se

întorc în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o persoană

juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar părea la prima vedere.

Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii

cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994144, precum şi altor acte

normative. Cele mai importante documente ale întreprinderii sînt decizia 140 Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.141 De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul social al S.A. „Bebeluş”, iar fiecare acţiune valorează 9500 lei. Efectuând un mic calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul social al întreprinderii 28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să solicite şi să primească dividende din câştigurile avute de întreprindere.142 Numărul lor este de câteva sute.143 Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi comanditatul societăţii în comandită. Ambii participă cu ceva (bani, valori materiale) la formarea capitalului social şi sînt obligaţi conform legii să desfăşoare în numele organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi financiare, asociaţii vor răspunde nelimitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună, „mână de la mână”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe când comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu răspundere limitată. El depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfârşitul anului financiar pentru a-şi lua câştigurile (dividendele). În caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului pe care la depus (din averea personală nu va răspunde cu nimic). 144 Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.

181

fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi statutul întreprinderii145. Ea poate

practica orice genuri de activitate prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise

de lege.

Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sînt

fondate de către primării, cu alocarea banilor din bugetul local. Întreprinderile

municipale pot fi create de primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de

primăriile oraşelor centre raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă este

că primăriile din sate nu dispun de banii necesari pentru a fonda astfel de

întreprinderi, de aceea, cele mai multe întreprinderi municipale sînt fondate şi

activează în raza municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din industria

Republicii Moldova146.

c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este

întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are

conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind

cooperativele de întreprinzător nr.73/2001147 şi în Legea privind cooperativele

de producţie nr.1007/2002148.

Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin 5

persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie, bazată

preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cotele de participare

depuse de aceştia. Membri ai cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au

împlinit vîrsta de 16 ani şi au depus pe contul cooperativei cota lor de

participare, exprimată în bani ori bunuri.

Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel

puţin 5 membri, care pot fi atît persoane fizice, cît şi juridice. Dacă numărul

membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci

cooperativa este obligată cît mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se

reorganizeze sub o altă formă (SRL, de exemplu) ori să se lichideze.

d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sînt: grupa financiar-industrială, 145 Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.146 Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport electric” în subordinea căreia se află toate troleibuzele din capitală.147 Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001. 148 Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.

182

holdingul, concernul, trustul.

Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice,

înregistrat de autoritatea de stat abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat

activele materiale şi nemateriale, şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai

activităţii de întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de

investiţie pe care le au149.

Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea eforturilor

întreprinderilor care activează într-un domeniu complex pentru a produce

mărfuri de calitate, a majora volumul producţiei şi a ridica eficienţa activităţii

tuturor membrilor150. Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie

organizaţii ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau

alte instituţii financiare. Fondarea grupei financiar-industriale se face în baza

contractului de constituire.

Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de

Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-industriale o poartă

compania centrală care îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii

grupei financiar-industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită

conducerea curentă a activităţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte

raportul financiar consolidat al grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor

membrilor grupei, iar la finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea

grupei financiar-industriale.

Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa activelor

căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor persoane juridice şi

care efectuează controlul asupra acestora din urmă. Holdingul se creează pentru

a sprijini colaborarea dintre persoanele juridice în procesul de producţie,

activitatea investiţională şi alte genuri de activitate. Există mai multe feluri de

holding: holding simplu - se ocupă în întregime cu activitatea de control şi

administrare; holding mixt - în competenţa căruia, în afară de funcţiile de control

şi administrare, este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci cînd

149 (art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-industriale, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90 din 06.03.2001. 150 Grupuri financiar-industriale în republică sînt: „DAAC-Hermes” SA, „Ascom-Grup” SA, „Raiffeisen Leasing Moldova” SRL ş.a.

183

peste 50% din suma capitalului social aparţine statului151.

În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă asupra

economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin

o situaţie dominantă sau chiar monopolul producerii sau comercializării unui

anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist152. Din acest motiv,

crearea holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante pentru ţară,

cum sînt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel, alimentaţia publică,

deservirea socială a populaţiei, transportul în trafic naţional.

Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise de

fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decît capitalurile însumate ale

societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea

societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control153. Ca exemplu de

holdinguri pe piaţa Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care

activează din anul 1993, fiind specializat în construcţia de complexe locative, de

producţie, administrative şi comerciale; Holdingul Euronova Media Grup, ce

activează pe piaţa mass-media, din care face parte şi postul de radio Vocea

Basarabiei.

Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată de către

germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de proporţii

reduse, sub o conducere unică realizată de o societate dominantă, de care toate

celelalte sînt dependente154.

Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între care există un

contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte

întreprinderi; b) situaţia cînd o întreprindere se obligă să verse întregul ei venit

unei alte întreprinderi; c) situaţia în care o întreprindere este incorporată în

alta155.

151 (pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994, publicat în Monitorul Oficial nr.002 din 02.09.1994.152 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.499.153 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.198. 154 Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A. Concernul „Moldova-Gaz”, Concernul Republican de Producţie al Industriei Materialelor de Construcţie „INMACOM”, Concernul „Regional Construct” ce activează în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional sînt bine cunoscute concernele „BMW”, „General Motors”, „Gazprom”, „Südzucker” etc. 155 Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat concernului din legislaţia naţională.

184

Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi american.

Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.) sub o

conducere unică, cu scopul de a asigura monopolul asupra unui produs sau a

unui sector. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.

Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din

societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei156. Ca

exemplu de trust în plan naţional avem Jurnal Trust Media, din care face parte

postul de televiziune - Jurnal TV, de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de

Chişinău etc.

§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ

Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele

acesteia: organizare, patrimoniu şi scop.

Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei juridice.

O persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie care

presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organ suprem

(principal) şi organ executiv157. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte

organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.

Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte

componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile

transmise cu titlu de aport la capitalul social, suplimentîndu-se cu bunurile

dobîndite de societate în procesul activităţii158. Mai simplu vorbind, patrimoniu

înseamnă toate bunurile pe care le deţine persoana juridică159. Acesta este sensul

economic al cuvîntului patrimoniu.

Pe lîngă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniului.

Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totalitatea de drepturi şi

156 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.196. 157 Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001, p.75.158 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.314.159 La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coincide cu noţiunea de capital social. Toate aporturile pe care le aduc membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul dacă cineva a depus ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o construcţie. Toate aceste valori materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în baza unui act de evaluarea a costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se înscrie în actul de constituire, respectiv va figura în Registrul de stat al persoanelor juridice, ţinut de Camera Înregistrării de Stat. Ulterior, patrimoniul persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încât valoarea bunurilor din patrimoniu va fi mai mare, dar suma capitalului social înscrisă iniţial în actul de constituire, va rămâne neschimbată.

185

obligaţii exprimate în bani şi alte valori materiale. Drepturile reprezintă latură

activă a patrimoniului (cîştigurile), iar obligaţiile - latură pasivă (datoriile). În

mod ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decît

pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le poate acoperi,

spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei persoanei juridice poate

fi intentat un proces de insolvabilitate.

Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea

desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot

avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă,

scopul exprimă interesul fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a

obţine beneficii (cîştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile efectuate de

persoana juridică.

Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate

neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De

exemplu, dacă în actul de constituire al SRL „Pomuşoare” au fost prevăzute mai

multe activităţi legate de obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic

nu împiedică ca SRL „Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele,

cum ar fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea

fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate să nu necesite prezenţa unei

licenţe.

§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ

Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul

organelor ei de conducere. Organul suprem de conducere al persoanei juridice

este Adunarea generală a fondatorilor160. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări

generale ordinare şi extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili şi

votare prin corespondenţă. În acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi

procedura de votare prin corespondenţă, care include, în special, modalitatea de

informare a fondatorilor cu privire la chestiunile supuse votării, la procedura de

160 Cuvântul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea organului de conducere al persoanei juridice va fi puţin diferită, în funcţie de tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere limitată, avem Adunarea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea generală a acţionarilor etc.

186

modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a documentelor necesare,

termenul de încheiere a procedurii de votare şi termenul de informare a

fondatorilor despre rezultatul votării.

Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a

adunării generale a asociaţilor ţin: a) modificarea şi completarea actului de

constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; b) modificarea

cuantumului capitalului social; c) desemnarea membrilor consiliului persoanei

juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; d) aprobarea

dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a avizelor auditorului independent;

g) aprobarea bilanţului contabil anual; h) adoptarea hotărîrii privind repartizarea

între fondatori a beneficiului; i) adoptarea hotărîrii privind reorganizarea

persoanei juridice şi aprobarea planului de reorganizare; j) adoptarea hotărîrii de

lichidare a persoanei juridice, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de

lichidare; k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice; m)

aprobarea în prealabil a încheierii contractelor; n) înfiinţarea filialelor şi

reprezentanţelor persoanei juridice; o) aprobarea fondării altor persoane juridice.

Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării generale

a fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a administratorului;

b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii administratorului; c)

urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru prejudiciile cauzate

persoanei juridice; e) aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice; f)

aprobarea regulamentelor interne ş.a.

Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat,

Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri, ordinară şi extraordinară.

Fondatorii persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări

generale ordinare cel puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o

stabileşte la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare în

termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a

administratorului.

În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se

face în cazurile determinate de actul de constituire ori atunci cînd o cer interesele

187

persoanei juridice. Din momentul luării hotărîrii de convocare, administratorul

este obligat să expedieze fiecărui asociat hotărîrea de convocare, informaţia şi

documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi cenzorul, în cazul în

care aceştia convoacă adunarea generală. Înştiinţarea privind convocarea

adunării generale se transmite fondatorilor prin scrisoare recomandată.

Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide asupra

chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinînd cont de cerinţele

legii şi ale actului de constituire. Fiecare fondator este în drept să includă în

ordinea de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de

administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la

cunoştinţa membrilor fondatori la fel, prin scrisoare recomandată.

Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărîrea de

convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau de către

una dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se

întocmeşte un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvînt şi

rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi, procesele-

verbale se predau spre păstrare administratorului, iar membrii fondatori au

dreptul să ia copii de pe ele. Hotărîrile adunării generale sînt obligatorii pentru

întreaga conducere a persoanei juridice.

O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un singur

fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile şi obligaţiile ce-i revin

adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar

şi administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.

Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o

singură persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul executiv va

fi unipersonal, iar în al doilea caz - colegial. Pentru activitatea lor, membrii

organului executiv primesc salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al

R.M. Organul executiv este condus de directorul general, care este ajutat de unul

sau mai mulţi directori adjuncţi161. Directorul general, adjuncţii lui, precum şi

161 Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sînt sinonime).188

ceilalţi membri din organul executiv sînt aleşi de către Adunarea generală a

fondatorilor.

Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de control,

numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr mic de fondatori,

desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal

eficienţa administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceasta are

mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să numească cenzori.

Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi - comisia de

cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul impar

(de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii sînt obligaţi să controleze activitatea

economico-financiară a persoanei juridice la finele anului, să verifice rapoartele

financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor162. După fiecare control efectuat

se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa Adunării generale a fondatorilor.

Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care

cenzorul se desemnează este de 3 ani, existînd posibilitatea de a fi reales. Legea

stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricînd din funcţie. Nu poate avea calitatea

de cenzor persoana care deţine funcţia de director general (sau de director

adjunct), nici soţul, rudele sau afinii acestuia de pînă la gradul al IV-lea inclusiv.

Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se poate controla pe sine însuşi”.

§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi fondate de

o singură persoană ori de mai multe persoane. De exemplu, la societatea pe

acţiuni numărul minim de fondatori poate fi unul, pe cînd societatea în nume

colectiv poate fi fondată de cel puţin două persoane.

Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la actul de

constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl semnează toţi fondatorii şi

162 Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat) nu are nimic comun cu controalele obligatorii pe care autorităţile publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii întreprinderii pentru a informa adunarea generală despre modul în care administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul de vedere al dreptului fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decât preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din punctul de vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă, administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe deplin obligaţia de a gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, p.158).

189

exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o persoană juridică. În actul de constituire

sînt prevăzute drepturile şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control

ale persoanei juridice, atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social,

precum şi alte prevederi importante.

În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform legii. Organul

de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridice cu scop lucrativ este

Camera Înregistrării de Stat, care dispune de oficii teritoriale amplasate în toate

oraşele din republică.

Oficiile teritoriale sînt conduse de registratori. Aceştia verifică actele

aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Registratorul preia

actele prezentate, le verifică legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare

şi, în cel mult 15 zile, emite o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei

juridice ori respinge cererea de înregistrare.

La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest număr de

înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., identifică persoana juridică

în circuitul civil şi se înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice. Din

momentul înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea

propriu-zisă. Ca dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat

înregistrată, se eliberează un certificat de înregistrare. Orice modificări care

survin în actele de constituire ale persoanei juridice, trebuie comunicate imediat

la Camera Înregistrării de Stat, altfel persoana juridică riscă să plătească amendă.

Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi prenumele, data

şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de identitate al

fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de

înregistrare), numărul de înregistrare de stat ale fondatorului persoană juridică;

b) denumirea persoanei juridice; c) obiectul de activitate; d) mărimea capitalului

social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul persoanei juridice; g) structura,

atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale

persoanei juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele

persoanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de

190

reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire poate să

cuprindă şi alte prevederi care nu contravin legii.

Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice au prezentat

informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice, precum şi

altor persoane. Sînt scutiţi de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu

au putut să ştie despre aceste nereguli.

Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul persoanei

juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la

drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai persoanei juridice.

Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de

drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv dreptul: a) de a

participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c)

de a fi informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita controlul

asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobîndi,

în condiţiile legii, partea socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de

a participa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a

persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia rămas după

achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere excluderea altor fondatori în

conformitate cu prevederile legii.

Obligaţiile fondatorilor. Pe lîngă drepturi, fondatorii persoanei juridice cu

scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: a) să verse aportul la

capitalul social în mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de

constituire; b) să nu divulge informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să

comunice imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a

sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării

drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul are şi

alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.

Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul.

Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea

impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărîrea cu privire la mărimea beneficiului

care urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a fondatorilor. De

191

regulă, beneficiul se repartizează proporţional mărimii părţii sociale pe care o

deţine fiecare fondator. Important este şi faptul că beneficiul se plăteşte

fondatorilor în formă bănească.

§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ

Orice persoană juridică are atributele sale de identificare: denumirea de

firmă, emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe lîngă aceste atribute, persoana

juridică poate fi identificată prin: cod fiscal, număr de înregistrare, poştă

electronică şi altele.

Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură denumire,

stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor

juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine,

trebuie să fie clară, să nu ducă în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana

juridică nu poate folosi în denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare

cu privire la activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se ocupă cu

producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei trebuie să sugereze acest

lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o persoană juridică denumită „Salvaţi

familia”, dacă domeniul ei de activitate ţine de repararea maşinilor.

Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate, rămîne în

subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea

mărfurilor şi a serviciilor prestate de persoana juridică. Cu toţi cunoaştem

denumirea firmelor străine, care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: -

„Adidas”, „Coca-Cola”, „Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi

denumirea firmelor moldoveneşti: - „Orange”, „Moldcell”, „Air Moldova”,

„Calea Ferată din Moldova”, „Franzeluţa”, „Bere-Chişinău” etc.

Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită din două

părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de organizare:

Societatea pe Acţiuni (prescurtat - S.A.), Societatea cu răspundere limitată

(prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea de Stat (prescurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu

stabileşte plasarea formei de organizare a persoanei juridice - la începutul

denumirii ori la sfîrşit - de aceia fondatorii sînt cei care determină locul corpului

192

în denumire. Accesoriu reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate

persoanele juridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”:

abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvîntul „Agroproduct” este accesoriu.

La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele

din denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să nu ducă în eroare pe

cei din jur. În denumire nu pot fi utilizate cuvinte prin care se face apel la

violenţă fizică sau duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate.

Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de

identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe

panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,

publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod163.

Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt comerciant de

acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea” persoanei

juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate

deosebi uşor. Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema ei.

Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care

serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau

juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice164. Cu alte cuvinte, dacă mai

multe firme produc acelaşi fel de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care

o deţin. De exemplu, dacă avem două televizoare, le deosebim uşor dacă ne

uităm atent la marca lor165. Vom vedea că mărcile sînt diferite.

Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (inclusiv nume

de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative,

forme tridimensionale, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor

şi serviciilor unei persoane juridice de cele ale altor persoane juridice.

Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprietatea

Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai multe mărci.

Marca poate fi transmisă spre utilizare unei alte persoane juridice. Transmiterea

se face printr-un contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI.

163 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.188.164 Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008. 165 În limba engleză „marca” este numită „brand”.

193

Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub

formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a

cîştigului ratat166.

Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de

constituire167. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu precizie oraşul,

strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc organele de conducere ale

persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De

asemenea, la sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.

Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cît

mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz

în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu privire la schimbarea sediului.

În caz contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul

publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al

persoanei juridice.

Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o

importanţă practică, şi anume:

1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate

persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova sînt de naţionalitatea ei;

2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se

efectuează alte plăţi;

3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care

persoana juridică este implicată în calitate de pîrît; altfel spus, dacă cineva se

adresează cu acţiune în judecată împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la

instanţa de judecată din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice;

4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte

rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului.

Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul

mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera

ei separată.

166 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.189.167 Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de persoana juridică. Aceasta nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este în drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.

194

Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine

persoana juridică. Naţionalitatea se determină după sediul persoanei juridice. De

exemplu, dacă sediul unei persoanei juridice este în municipiul Chişinău,

înseamnă că ea aparţine Republicii Moldova.

CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ

§1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv

Scurt istoric. Societatea în nume colectiv este cea mai veche, mai simplă,

mai cunoscută şi mai personală formă de societate comercială168. Originile

168 Cărpenaru Stanciu D., Predoiu Cătălin, David Sorin şi al. Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. Bucureşti: „All Beck”, 2002, p.202.

195

acesteia se trag din Imperiul Roman, fiind formată din membrii unei singure

familii. În Evul Mediu apar societăţile-lombard, sub denumirea de compagnia,

care se asemănau foarte mult cu societăţile în nume colectiv pe care le avem în

prezent.

În sfîrşit, societatea în nume colectiv a fost reglementată pe deplin în Codul

comercial francez din 1807 avînd denumirea pe care o cunoaştem cu toţii -

societatea în nume colectiv. Ulterior, denumirea respectiv a fost preluată şi de

legislaţia comercială a altor state europene, printre care şi de Codul civil al

Republicii Moldova.

Această formă de societate este potrivită pentru realizarea unor afaceri mici,

în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile. Datorită

structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a

societăţilor de persoane169, avînd la bază cunoaşterea şi încrederea reciprocă

existente între asociaţi170.

Definiţia. Noţiunea legală a societăţii în nume colectiv este redată de Codul

civil al Republicii Moldova. Astfel, societatea în nume colectiv este acea

societatea comercială al cărei membri practică, în conformitate cu actul de

constituire, activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar

şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia (art.121)171.

În literatura de specialitate, societatea în nume colectiv este definită ca o

societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai

multe persoane, care pun în comun mai multe bunuri, pentru a desfăşura o

activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii

răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii172.

Particularităţile. Analizînd cu atenţie definiţia societăţii în nume colectiv,

desprindem următoarele trăsăturile caracteristice ale acesteia:

169 Cârcei Elena. Drept comercial român. Curs pentru colegiile universitare. Bucureşti: „All Beck”, 2000, p.190.170 Petrescu Raul. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comerciale. Bucureşti: „OSCAR PRINT”, 1999, p.47. 171 O descriere scurtă a societăţii în nume colectiv se găseşte şi la art.15 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992. Însă la o examinare atentă, putem vedea că prevederile acestei legi vin în contradicţie cu normele din Codul civil. Aceasta reprezintă unul din motivele pentru care legea dată nu se mai aplică în practică, chiar dacă oficial ea încă nu a fost abrogată. Pur şi simplu, se acordă prioritate Codului civil fiindcă codul este mai nou şi mai modern (adoptat în anul 2002) comparativ cu legea sus-menţionată (adoptată tocmai în anul 1992). 172 Cărpenaru Stanciu D. Drept comercial român. Bucureşti: „All Beck”, 2000, p.269.

196

Asocierea se bazează pe deplina încredere a membrilor asociaţi.

Cel mai frecvent, la o asemenea formă recurg rudele şi prietenii apropiaţi, fiindcă

se cunosc foarte bine între ei.

Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic decît 2 şi nici mai mare

decît 20 de persoane.

Capitalul social este divizat în cote-părţi, exprimate în bani.

Asociaţii răspund în mod nelimitat („din propriul buzunar”) şi

solidar („împreună”) pentru datoriile întreprinderii.

Conducerea întreprinderii este realizată de către asociaţi (unul sau

mai mulţi); ca excepţie, se permite de a angaja o persoană din afară, ca să

realizeze conducerea.

Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume colectiv constau

în: - formalităţile puţine pentru constituirea societăţii; - cheltuielile reduse pentru

înregistrare; - lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului

social173.

În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor, deoarece,

neavînd prea multă experienţă în gestionarea afacerilor, aceştea riscă să piardă

totul şi să plătească „din buzunarul personal” pentru datoriile societăţii.

Actualmente, conform informaţiei preluate de la Camera Înregistrării de

Stat a Republica Moldova, numărul societăţilor în nume colectiv este de cîteva

sute174.

1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor generale stabilite

de Codul civil al Republica Moldova referitoare la constituirea societăţilor

comerciale.

Ţinînd cont de faptul că regulile generale de constituire a societăţilor

comerciale au fost expuse deja, ne vom axa asupra unor particularităţi aparte de

constituire a societăţilor în nume colectiv.

173 Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.” SRL, 2010, p.83.174 De fapt, numărul exact al societăţilor în nume colectiv nu este specificat, această formă de organizare juridică fiind inclusă la rubrica „altele”, din care fac parte în total 3.204 de întreprinderi (2%) - filiale, reprezentanţe, societăţi în comandită, întreprinderi de arendă, întreprinderi intergospodăreşti, colhozuri, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi alte întreprinderi (a se vedea site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/content/6 (vizitat 04.02.2012)).

197

http://cis.gov.md/content/6

Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în formă

autentică şi pe lîngă clauzele prevăzute la art.108 din Codul civil, trebuie să mai

cuprindă:

a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii

aporturilor;

b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la

capitalul social;

c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a

aporturilor;

d) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi;

e) procedura de admitere a noilor asociaţi;

f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.

Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de

20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi asociat

numai al unei societăţi în nume colectiv (art.121 alin.(2) Cod civil).

Codul civil nu conţine nici o prevedere referitor la faptul dacă o societate în

nume colectiv poate fi sau nu fondator al unei alte societăţi în nume colectiv sau

comanditat într-o societate în comandită.

Pornind de la răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii în nume

colectiv şi comanditaţii societăţii în comandită, considerăm că societatea în

nume colectiv, ca subiect de drept, nu are aceste prerogative175.

Denumirea de firmă. Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să

includă sintagma în limba de stat „societate în nume colectiv” sau abrevierea

„S.N.C.”, şi numele asociaţilor. De exemplu, Societatea în Nume Colectiv

„Botnari şi Cojocaru” sau prescurtat, S.N.C. „Botnari şi Cojocaru”.

La fel, este posibil ca în denumirea societăţii în nume colectiv să fie inclus

numele unuia dintre asociaţi alături de abrevierea „şi Co”. De exemplu,

Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi compania” ori pe scurt, S.N.C.

„Botnari şi Co”.

Capitalul social. Legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social,

175 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2007, p.95.198

ceea ce înseamnă că mărimea acestuia poate fi diferit. Totuşi, actul constitutiv

trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea de modificare a contribuţiei fiecărui

participant la capitalul social, precum şi răspunderea membrilor pentru

încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor.

Înregistrarea. Pentru ca să poată exista, orice persoană juridică trebuie să

fie înregistrată conform legii la Camera Înregistrării de Stat176. De la data

înregistrării, societatea în nume colectiv primeşte personalitate juridică, fapt ce îi

permite să fie subiect de drept, respectiv să încheie în nume propriu contracte, să

dispună de drepturi, să-şi asume obligaţii, să poarte răspundere pentru aceste

obligaţii etc.

1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv

Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărîrilor. Avînd în vedere

numărul mic de asociaţi pe care îi poate avea societatea în nume colectiv,

hotărîrile acesteia sînt luate împreună de către asociaţi (art.123 Cod civil).

Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot numai dacă

actul de constituire nu prevede o altă situaţie. Astfel, asociaţii vor putea să

prevadă în contractul de constituire un alt mod de atribuire a voturilor, spre

exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat.

Administratorii. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sînt

administratorii societăţii în nume colectiv sau nu prevede nimic cu privire la

modul de administrare al societăţii, se presupune că fiecare asociat are dreptul de

a acţiona în numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, avînd dreptul de a

încheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii177.

Cel mai frecvent, în practică asociaţii de la societăţile în nume colectiv

preferă să încredinţeze administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre

asociaţi ori chiar unor persoane din afară.

În cazul în care calitatea de administrator a fost delegată unor asociaţi,

ceilalţi pot activa în numele societăţii numai în bază de procură. Numele

176 Procedura de înregistrare a tuturor persoanelor juridice este stabilită prin Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007, publicată în Monitorul Oficial al R.Moldova nr.184-187 din 30.11.2007. 177 Mămăligă Sergiu. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. Buruiană Mihai şi al.). Volumul I. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2006, p.236.

199

administratorilor trebuie să fie indicat în actul de constituire şi în registrul de stat

al întreprinderilor178.

Pentru munca ce o efectuează în folosul societăţii în nume colectiv,

administratorii sînt remuneraţi.

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Drepturile asociaţilor:

a) dreptul de a participa la adunarea asociaţilor şi de a lua deciziile necesare

(art.123 Cod civil);

b) dreptul de administrare şi reprezentare;

c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea

beneficiilor realizate de societate. Veniturile se repartizează între membrii

societăţii în mod proporţional aportului pe care-l deţin în capitalul social;

d) dreptul de a primi valoarea aporturile în caz de dizolvare şi lichidarea a

societăţii (art.131 Cod civil).

Obligaţiile. Obligaţiile asociatului societăţii în nume colectiv sînt

următoarele:

Obligaţia de a transmite aportul. Asociatul este obligat să contribuie cu

aporturi în bani sau în natură la constituirea societăţii. Pînă la înregistrarea ei de

stat, asociatul trebuie să predea în numerar cel puţin 40% din aport, iar restul, în

decursul a 6 luni de la data înregistrării.

În capitalul social al societăţii în nume colectiv pot fi transmise orice bunuri

care fac parte din circuitul civil - bunuri mobile, bunuri imobile, bani, creanţe

ş.a.

Obligaţia de a participa personal la activitatea societăţii. Această obligaţie

reiese din art.125 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia asociatul este obligat să

reprezinte societatea dacă, prin actul de constituire, nu este absolvit de această

obligaţie.

Obligaţia de a nu deveni în acelaşi timp asociat al unei alte societăţi în

nume colectiv. Aceasta reiese din art.121 alin.(2) Cod civil, în conformitate cu

care o persoană fizică sau juridică poate fi asociat numai într-o singură societate

în nume colectiv.

178 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.311.200

Verificarea respectării acestei obligaţii este pusă pe seama Camerei

Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.

Răspunderea asociatului. Dacă societatea în nume colectiv ajunge în

incapacitate de plată, mai întîi se va răspunde cu banii şi bunurile din

patrimoniul întreprinderii, iar dacă aceste mijloace nu ajung, asociaţii vor

răspunde în mod nelimitat („din propriul buzunar”) şi solidar („împreună”)

pentru a acoperi datoriile societăţii.

Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv poartă răspundere nelimitată

pentru obligaţiile societăţii. Obligaţia dată este valabilă indiferent de faptul dacă

asociatul a participat de la început la fondarea societăţii în nume colectiv ori s-a

alăturat mai tîrziu.

Asociatul care, fără consimţămîntul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează

capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său ori în acela al unei alte

persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să

plătească despăgubiri pentru daunele cauzate. În plus, asociatul, în acest caz,

poate fi exclus din societate179.

Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere,

pentru obligaţiile apărute pînă la ieşirea lui din societatea, în egală măsură cu

membrii rămaşi, în termen de doi ani din ziua aprobării dării de seamă despre

activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate (art.128 alin.(3) Cod

civil).

1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv îşi încetează activitatea prin reorganizare sau

dizolvare.

Reorganizarea. În situaţia reorganizării societăţii în nume colectiv,

schimbările în interiorul acesteia nu se petrec deodată. Asociaţii rămîn obligaţi

să răspundă pentru datoriile societăţii în nume colectiv, datorii pe care aceasta le-

a acumulat pînă a se reorganiza.

Astfel, potrivit Codului civil al Republica Moldova, în cazul reorganizării

societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere

179 Cârcei Elena, op.cit., p.191.201

limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de trei ani, să răspundă

solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pînă la reorganizare (art.135 alin.

(1)).

Mai mult decît atît, asociatul nu va fi eliberat de răspundere nici în cazul în

care, pînă la expirarea termenului de trei ani, va încerca să înstrăineze cuiva

partea sa din capitalul social.

Aceste rigori au fost introduse în scopul de a proteja interesele creditorilor.

Or, aceşti creditori au intrat în anumite legături comerciale cu societatea în nume

colectiv fiindcă vedeau o siguranţă în faptul că asociaţii purtau răspundere

nelimitată pentru datoriile întreprinderii. Iar acum, cînd întreprinderea nu mai

exista, creditorii ar risca să nu-şi poată întoarce banii sau bunurile acordate

societăţii în chirie sau cu împrumut.

Dizolvarea. După exemplul altor persoane juridice, societatea în nume

colectiv se dizolvă dacă este prezent cel puţin unul dintre următoarele temeiuri:

a) a expirat termenul pentru care a fost fondată; b) şi-a atins scopul pentru care a

fost constituită sau dimpotrivă, nu a reuşit să-l atingă; c) hotărîrea de dizolvare a

fost luată de către organul ei de conducere; d) a existat o hotărîre de dizolvare

emisă de instanţa de judecată; e) în caz de insolvabilitate; f) faptul că nu mai are

nici un participant (art.86 alin.(1) Cod civil).

Alături de aceste temeiuri de dizolvare, societatea în nume colectiv se

dizolvă şi dacă în ea rămîne un singur membru. Acest ultim membru rămas are

dreptul ca în termen de şase luni să reorganizeze societatea. Dacă în termenul

respectiv nu o va face, societatea în nume colectiv urmează a fi dizolvată.

Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare.

§2. Societatea în comandită

2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită

Istoricul. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Mediu. Ea a fost

inventată pentru a ocoli rigorile dreptului religios şi a regulamentelor militare

care interziceau persoanelor bogate (clerici, nobili, militari) de a acorda

împrumuturi cu dobîndă.

202

Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut

social care nu le permitea să se ocupe cu comerţul. Astfel fiind, trebuia găsit un

artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea interdicţiei privind

acordarea de împrumuturi cu dobîndă, iar pe de altă parte, să permită preoţilor,

nobililor şi militarilor să se implice în afaceri.

Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea societăţii în

comandită. Mecanismul era următorul: deţinătorii de capitaluri încredinţau în

baza unui contract (denumit commenda180) anumite sume de bani unor negustori

profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştia să le folosească în

afaceri, urmînd ca beneficiile obţinute să fie împărţite între ei. Pe această cale,

deţinătorii de capital investeau banii şi riscau doar în limita sumelor

încredinţate181.

Cei care încredinţau sume de bani altora spre utilizare în afaceri comerciale

au fost denumiţi comanditari, iar cei care, primind aceste sume, se angajau să le

folosească pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi.

În prezent, societatea în comandită este reglementată, sub diferite denumiri,

de majoritatea legislaţiilor europene, cu excepţia cîtorva ţări - Marea Britanie,

Norvegia, Suedia, Grecia şi Liechtenstein.

În legislaţia Republicii Moldova societatea în comandită este reglementată

de Codul civil, la art.136-144182. Această formă de organizare juridică se

întîlneşte rar în practică, investitorii preferînd societatea cu răspundere limitată,

cu care este mult mai uşor de lucrat.

Definiţia. Definiţia legală a societăţii în comandită o găsim în Codul civil,

şi anume: societatea în comandită este societatea comercială în care, de rînd cu

membrii care practică în numele societăţii activitatea de întreprinzător şi poartă

răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există

unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la

activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul

180 Cuvântul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa cuiva.181 Mămăligă Sergiu, op.cit., p.258.182 Un articol consacrat societăţii în comandită este prevăzut şi în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, dar, aşa cum s-a menţionat deja, legea respectivă aproape că nu-şi mai are aplicare din motiv că a fost abrogată în mod tacit de prevederile Codului civil.

203

pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii (art.136 alin.1).

În literatura de specialitate sînt redate mai multe definiţii ale societăţii în

comandită. Mai reuşită o considerăm pe cea expusă de către profesorul Stanciu

Cărpenaru, potrivit căruia societatea în comandită se prezintă drept o societate

formată prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor

persoane, care pun în comun mai multe bunuri pentru a desfăşura o activitate

comercială, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile

sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita

aportului lor (asociaţii comanditari)183.

Societatea în comandită oferă posibilitatea celor care au idei, sînt buni

profesionişti în diferite domenii, dar nu au capital, să se asocieze cu persoane

care dispun de capital, dar nu au idei sau posibilităţi de realizare184.

În mare parte, societatea în comandită se aseamănă cu societatea în nume

colectiv. Singura deosebire constă în faptul că asociaţii în cadrul societăţii în

comandită sînt de două feluri, comanditaţi şi comanditari.

Esenţa societăţii constă în faptul că comanditaţii gestionează banii şi

bunurile transmise societăţii de către comanditari, iar beneficiul se repartizează

între comanditaţi şi comanditari conform actului de constituire185.

Avantajele şi dezavantaje. Avantajele pe care le aduce societatea în

comandită sînt puţine. Pe de o parte, asociaţii comanditari, care dispun de

mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, încasînd beneficii fără a se

implica în activitatea societăţii şi fără a risca o răspundere nelimitată, iar pe de

altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au

ocazia să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decît cele ale unui

împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor

beneficii186.

Din nefericire, societatea în comandită este aspru criticată în doctrină,

apreciindu-se că ea a devenit total desuetă („învechită”), iar în practică ea nu se

183 Cărpenaru Stanciu D., op.cit., p.283.184 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Elena - V.I.”, 2004, p.99.185 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.318.186 Mămăligă Sergiu, op.cit., p.260.

204

mai bucură de interes din partea oamenilor de afacere187. Pînă acum nu este clar,

de ce comanditaţii ar trebui să răspundă cu întreaga avere pe care o au, odată ce

ei nu au depus în capitalul social nimic, în afară de munca pe care o desfăşoară

de zi cu zi?

Particularităţile. Din definiţia acordată societăţii în comandită, se deduc

următoarele particularităţi ale acestei forme de organizare juridică:

Se bazează pe asocierea între două categorii de persoane, unii se

numesc comanditaţi, alţii - comanditari.

Răspunderea comanditaţilor şi comanditarilor pentru datoriile

societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar, iar comanditarii

răspund doar în limita aportului depus la momentul fondării societăţii în

comandită.

Asocierea are la bază încrederea deplină unii în ceilalţi. Din acest

considerent, despre societatea în comandită şi societatea în nume colectiv se mai

spune că sînt societăţi intuitu personae.

2.2. Constituirea societăţii în comandită

Actul de constituire. Societatea în comandită se înregistrează la Camera

Înregistrării de Stat. Documentul principal în temeiul căruia este acceptată

înregistrarea se numeşte act de constituire.

Actul de constituire trebuie să cuprindă: numele, locul, data naşterii,

domiciliul, cetăţenia şi datele din buletinul de identitate al comanditaţilor şi

comanditarilor persoane fizice, iar dacă aceştia sînt persoane juridice, în actul de

constituire se indică denumirea, sediul, naţionalitatea şi numărul de înregistrare.

De asemenea, în actul de constituire a societăţii în comandită se indică

denumirea acesteia; obiectul de activitate; sediul; organele de conducere; aportul

depus de către comanditaţi, modul şi termenul de vărsare; răspunderea

comanditaţilor pentru încălcarea termenului de vărsare a aportului; dacă în

capitalul social au fost depuse bunuri, se indică valoare bănească a acestora şi

felul cum a fost făcută evaluarea; procedura de admitere a noilor comanditaţi şi

comanditari, dar şi procedura de excludere în caz de nerespectare a 187 Mămăligă Sergiu, op.cit., p.258.

205

angajamentelor asumate prin actul de constituire (art.108 şi art.137 din Codul

civil).

Asociaţii: comanditaţii şi comanditarii. Legea prevede că societatea în

comandită trebuie să aibă cel puţin doi fondatori, un comanditat şi un

comanditar.

Dacă se ajunge la situaţia în care societatea nu mai are nici un comanditat

ori nici un comanditar, ea are la dispoziţie 6 luni pentru a găsi o persoană în loc,

în caz contrar, societatea va trebui dizolvată.

În calitate de comanditaţi şi comanditari pot fi atît persoanele fizice, cît şi

cele juridice.

Comanditaţi sînt persoanele care desfăşoară în numele societăţii activitatea

de întreprinzător, administrează şi reprezintă societatea şi care, în cazul apariţiei

unor datorii, răspund nelimitat şi subsidiar pentru datoriile societăţii.

Numărul de comanditaţi ai societăţii în comandită nu poate fi mai mic de 1

(unul) şi, respectiv, nu poate fi mai mare decît 20 (douăzeci)188. În acest sens,

comanditaţii se aseamănă foarte mult cu asociaţii din cadrul societăţii în nume

colectiv.

Am putea face o paralelă între comanditaţii societăţii în comandită şi

asociaţii societăţii în nume colectiv. Ambii au acelaşi statut juridic - răspund

nelimitat („din banii personali”) pentru datoriile societăţii, iar dacă sînt mai

mulţi, atunci răspund în mod solidar („împreună”).

O persoană poate fi comanditat doar într-o singură societatea în comandită.

Mai mult decît atît, comanditatul nu poate fi în acelaşi timp asociat al unei

societăţii în nume colectiv şi viceversa, asociatul societăţii în nume colectiv nu

are dreptul să fie comanditat în cadrul societăţii în comandită.

Comanditari sînt persoanele care finanţează societatea în comandită. Ei nu

participă la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. În cazul în care societatea în

comandită are multe datorii, comanditarii vor răspunde numai în limita

participaţiunii la capitalul social.

188 Codul civil nu stabileşte expres numărul maxim de comanditaţi. Dar, reieşind din art.136 alin.(4), că dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sînt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită, ajungem la concluzia că societatea în comandită poate avea cel mult 20 (douăzeci) de comanditaţi. Cu referire la comanditari, numărul maxim al acestora poate fi nelimitat.

206

Statutul juridic al comanditarului este asemănător cu cel al asociatului din

cadrul societăţii cu răspundere limitată189. Ambii suportă riscurile doar în

mărimea aportului pe care l-au depus în capitalul social.

Denumirea de firmă. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, denumirea

societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de stat „Societate în

Comandită” sau abrevierea „S.C.”. Alături trebuie să fie prezent numele de

familie al unui dintre asociaţi. De exemplu, Societatea în Comandită

„Munteanu” (pe scurt, S.C. „Munteanu”).

Dacă asociaţi sînt mai mulţi, se folosesc cuvintele - „şi compania” sau „şi

Co”. De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu şi compania” (mai pe

scurt, S.C. „Munteanu şi Co”).

Capitalul social. Pentru societatea în comandită nu este stabilită o mărime a

capitalului social, astfel încît acesta poate fi oricît de mic, dar şi foarte mare.

Capitalul social se formează din aporturile făcute de către comanditari.

Aceste aporturi pot fi depuse în bani sau în bunuri (autovehicule, mobilă,

computere etc.).

În schimb comanditaţii nu depun nimic în capitalul social. Ei contribuie la

funcţionarea societăţii în comandită prin munca (fizică şi intelectuală), serviciile

şi cunoştinele pe care le au, dar acestea, aşa cum se ştie, nu pot fi depuse ca

aport la capitalul social.

Pînă în momentul înregistrării societăţii, comanditarul este obligat să verse

cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat), urmînd ca diferenţa să fie

vărsată nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării (art.112 alin.(3) Cod civil).

2.3. Funcţionarea societăţii în comandită

Conducerea. Societatea în comandită este condusă de către comanditaţi.

Fiecare dintre ei poată să reprezinte societatea şi să semneze documentele

necesare pentru activitatea de zi cu zi, fără a avea nevoie de procură. Pentru a

demonstra că sînt comanditaţi, vor trebui să prezinte extrasul eliberat de Camera

Înregistrării de Stat în care este scris numele şi prenumele fiecăruia dintre ei.

În ce priveşte comanditarii, aceştea nu au dreptul să participe la conducerea

189 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.316.207

şi administrarea societăţii în comandită. Dacă totuşi doresc să reprezinte

interesele societăţii, o pot face, dar numai în bază de procură, la fel cum

procedează şi angajaţii de rînd ai întreprinderii.

Drepturile şi obligaţiile. În general, comanditaţii au drepturi şi obligaţii

asemănătoare cu cele ale asociaţilor în cadrul societăţii în nume colectiv. De

cealaltă parte, drepturile şi obligaţiile comanditarilor se aseamănă foarte mult cu

drepturile şi obligaţiile asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată.

Drepturile comanditaţilor. a) Principalul drept al comanditaţilor este de a

conduce societatea şi de a lua parte la activitatea ei (art.138 Cod civil). Ca şi în

alte societăţi comerciale, asociaţii participă la conducerea societăţii în comandită

prin intermediul adunării generale, avînd dreptul la un singur vot.

b) Dreptul la o parte din beneficiu. Aportul asociatului comanditat constînd

în muncă şi servicii, care nu se iau în considerare la formarea şi majorarea

capitalului social, asociatul trebuie să obţină o plată pentru efortul fizic şi

intelectual depus pentru societate. Această plată se face prin atribuirea unei părţi

din beneficiul obţinut de societate190.

Proporţia din beneficiu care urmează a fi repartizată comanditaţilor trebuie

prevăzută expres în actul de constituire.

Obligaţiile comanditaţilor. a) Principala obligaţie a comanditaţilor este de a

vărsa în capitalul social aportul promis. Dacă aportul se face în bani, aceştea se

depun la o bancă comercială, pe un cont special, iar certificatul eliberat de bancă

se prezintă la Camera Înregistrării de Stat pentru a efectua menţiunea în registrul

persoanelor juridice.

Aportul poate fi depus şi în bunuri. În acest caz, un evaluator independent

va stabili care este valoarea bănească a bunurilor şi suma respectivă va fi

reflectată în capitalul social, cu menţiunea între paranteze, de exemplu: „aport în

mărime totală de 275.000 lei (bun mobil - autovehicul)”.

b) Obligaţia de participare la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în

comandită se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la

capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul părţilor nu prevede altfel191.

190 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.318.191 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.103.

208

Dacă comanditaţii sînt mai mulţi la număr, aceştea pot să repartizeze între ei

funcţiile.

Drepturile comanditarilor. Comanditarii au următoarele drepturi:

a) Să participe la împărţirea beneficiilor. Comanditarul are dreptul să

primească partea ce i se cuvinte din veniturile societăţii proporţional

participaţiunii sale la capitalul social. Modalitatea de încasare a profitului se va

stabili la concret în actul de constituire.

c) Să supravegheze şi să controleze cum îşi desfăşoară activitatea societatea

în comandită; să ia cunoştinţă de dările de seamă, de bilanţurile anuale şi să le

verifice cu datele din registre şi din alte documente justificative.

d) Să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să primească o

parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social (art.139

alin.(1) lit.c) Cod civil).

Obligaţiile comanditarilor. a) Principala obligaţie a comanditarului este de

a depune în capitalul social aportul la care s-a obligat. Depunerea aportului se

confirmă printr-un certificat eliberat de societate.

b) Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în administrarea

societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta societatea decît în bază de

procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o operaţiune

determinată192.

În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus, actul constitutiv al

societăţii în comandită poate prevedea mai multe drepturi şi obligaţii pentru

comanditaţi şi comanditari.

Răspunderea. Comanditaţii răspund pentru obligaţiile societăţii cu averea

personală pe care o deţin. În schimb comanditarii răspund în limita contribuţiei

pe care au depus-o în capitalul social.

Deseori în doctrină se face referire la faptul că comanditaţii sînt nişte

administratori, care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile

societăţii193. Or, în dreptul modern accentul este pus pe mărimea capitalului. De

aceia, mai potrivit ar fi fost ca comanditarii să răspundă pentru datoriile

192 Mămăligă Sergiu, op.cit., p.267-268.193 Mămăligă Sergiu, op.cit., p.258.

209

societăţii, dar nu comanditaţii.

Iată de ce numeroase state au eliminat din legislaţia lor acest gen de

societate, care era actuală în Evul Mediu, dar a devenit anacronică în prezent.

2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită

Societatea în comandită se dizolvă ca şi orice altă persoană juridică, în

temeiul art.86 şi 87 din Codul civil. Dar spre deosebire de alte persoane juridice,

societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un

comanditar (art.143).

Dizolvarea nu se face imediat. Mai întîi se acordă un termen de 6 luni în

care societatea în comandită trebuie să suplinească asociatul care lipseşte. Dacă

nu o va face, societatea va trebui dizolvată.

Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare. Lichidarea se face

conform regulilor generale. Din averea rămasă după stingerea datoriilor, se

restituie cotele-părţi ale comanditarilor, iar restul se împarte între asociaţi, aşa

cum s-a convenit în actul de constituire194.

Pentru a scăpa de dizolvare, o soluţie ar fi reorganizarea. Societatea în

comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere

limitată sau în cooperativă. În cazul reorganizării, comanditaţii continuă, în

termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile apărute pînă la

reorganizare.

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată

Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere limitată

194 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.323.210

(abreviata ca curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală de companie, o anumită

persoană juridică, care are o răspundere limitată în faţa legii şi faţă de

proprietarii acesteia. Este o formă hibridă de business avînd caracteristici atît ale

unui parteneriat, cît şi ale unei corporaţii, fiind mai flexibilă decît alte forme ale

societăţii comerciale şi mai adecvată pentru un proprietar unic sau pentru un

număr mic de membri 195. Una dintre cele mai răspîndite societăţi comerciale

este societatea cu răspundere limitată. În Registrul de Stat al întreprinderilor, la

1 aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de societăţi cu răspundere limitată.

Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de societate

comercială a fost pus în vigoare în Germania la 21 martie 1892, cînd

Reichstagul, la insistenţa deputatului Oheliheizer, a adoptat Legea cu privire la

societăţile cu răspundere limitata, fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în

Republica Moldova şi-a găsit consacrarea pentru prima data prin Hotărîrea

Guvernului Republicii Moldova nr.500/1991, care a fost înlocuită parţial prin

dispoziţiile Codului civil din 2002 la art.106-116, cuprinzînd dispoziţii comune

cu privire la societăţile comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd dispoziţii

speciale cu privire la SRL, iar apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu privire la

societăţile cu răspundere limitată196.

Doctrina juridică romînă defineşte societatea cu răspundere limitată ca o

societate constituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane,

care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în

vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita

aporturilor lor197.

Conform art.145 din Codul Civil al Republicii Moldova, societatea cu

răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat

în părţi sociale, conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sînt garantate

cu patrimoniul societăţii.

Reieşind din definiţie, putem evidenţia următoarele caractere ale SRL:

1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea are un

195 Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti, 2000, p.104196 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.p.36197 Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, ALL BACK, Bucureşti,2001, p.336

211

caracter intutio personae, ca şi societăţile de persoane;

2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat în

anumite fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este titlu de valoare şi este

transmisibil;

3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lui;

4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu excepţie poate fi

constituită şi de o singură persoană;

5. Societatea dispune de o structură stabilă.

Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire, înregistrarea SRL.

Societatea cu răspundere limitată se constituie printr-un singur document, numit

în Codul civil act de constituire, adică acel contract de constituire şi în cazul

constituirii de către un singur fondator numit statut. Conform Legii cu privire la

societatea cu răspundere limitata , nr.135/2007( art.12), actul de constituire se

semnează de toţi fondatorii şi se autentifică notarial. Semnarea actului de

constituire de către reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza procurii

autentificate notarial.

Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de constituire a

societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină următoarele clauze:

numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;

firma şi adresa societăţii;

obiectul de activitate;

participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;

valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de

evaluare , dacă au fost asemenea aporturi;

sediul;

structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor

societăţii;

modul de reprezentare;

filialele şi reprezentanţele societăţii;

mărimea capitalului social;

mărimea părţii sociale a fiecărui asociat.

212

Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de persoane

fizice, cît şi persoane juridice cărora legea nu le impune vrio interdicţie, care

trebuie să aibă capacitate de exerciţiu. Numărul asociaţilor este limitat de la

minimum 2 la maximum 50 de persoane; conform prevederilor Codului civil, şi

anume ale art.145, ea poate fi constituită şi de către o singură persoană. Soţii pot

fi asociaţi într-o societate cu răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin

aporturi decît cu bunuri proprii, nu şi cu bunuri comune.

Firma societăţii conform art.3 al Legii nr.135/2007, se compune dintr-o

denumire în limba de stat, care va include , în mod obligatoriu, cuvintele

“societate cu răspundere limitată “, iar denumirea prescurtată va conţine

abrevierea „SRL.”

Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care este indicată

în actul de constituire în Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor.

Denumirea este stabilită de fondatori în actul de constituire, fiind principalul

atribut faţă de care se exprimă atitudinea şi recunoştinţa terţilor.

Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral, obiect al

societăţii poate fi orice activitate economică.

Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul constituirii

societăţii comerciale, deoarece odată cu înregistrarea societăţii se dobîndeşte

personalitatea juridică şi devine subiect de drept. Conform Legii nr.135/2007,

societatea se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în modul şi în

termenul stabilit de lege. Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre

fondatori sau de un terţ împuternicit de către fondatori prin procura autentificată.

Organul de înregistrare verifică legalitatea actelor recepţionate pentru

înregistrare şi, în termen de 15 zile, emite decizia de înregistrare sau decizia

privind refuzul de a înregistra întreprinderea sau organizaţia. În caz că organul

de înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci decizia privind refuzul

înregistrării de stat trebuie să conţină motive întemeiate de refuz şi referinţe

obligatorii la actele legislative şi alte acte normative care au fost încălcate în

documentele de constituire sau în alte acte prezentate pentru înregistrare .

Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în cazurile:

213

a) nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrare;

b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente depuse pentru

înregistrare cerinţelor prevăzute de lege;

c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichidare,

suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice, de modificare a actelor de

constituire al persoanei juridice;

d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul persoanei juridice radiată

din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din Codul fiscal în decursul

a 3 ani;

e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere a

documentelor pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire

sau în datele înscrise în Registrul de stat.198

Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii dreptul de a activa,

societatea dobîndeşte capacitate juridică şi personalitate. Este în interesul

fondatorilor să înregistreze societatea cît mai rapid.

Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de evaluare a

aporturilor. Modificarea capitalului social. Partea socială. Capitalul de

rezervă. Capitalul social poate fi definit ca expresia valorică a totalităţilor

aporturilor în numerar şi în natură cu care fondatorii societăţii comerciale

contribuie la constituirea patrimoniului ei, spre a asigura mijloace materiale

necesare activităţii, atingerii scopurilor propuse. Conform prevederilor legale, şi

anume art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al societăţii se constituie din

aporturile asociaţilor şi reprezintă minima activelor, exprimată în lei, pe care

trebuie să le deţină societatea, al cărei capital social nu poate fi mai mic de 5400

lei (300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în sumă de cel puţin 40%

pînă la înregistrarea societăţii, iar restul în termen de jumătate de an după

înregistrarea acesteia sau cum prevede actul de constituire.

Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea este

obligată să-şi formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul

capitalului social. Capitalul de rezervă al SRL poate fi utilizat doar în scopul

198 art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali

214

acoperirii pierderilor sau la majorarea capitalului ei social, fiind ca o garanţie

suplimentară pentru creditori. Pentru formarea capitalului de rezervă, se alocă nu

mai puţin de 5% din beneficiul anual, pînă se atinge valoarea fixata în actul de

constituire.

Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către fondatori

prin actul de constituire este aceea de a vărsa aportul la capitalul social.

Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor în numerar (aporturi

monetare, adică, sume de bani) şi aporturi în natură (bunuri corporale,

incorporale). Legea nu permite drept aport la capitalul social prestarea

serviciilor de către asociaţi.

Partea socială al asociaţilor societăţii cu răspundere limitată reprezintă o

fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mărimea aportului la acest

capital. Asociatul deţine o parte socială. Conform Codului civil,( art.149), părţile

sociale pot avea mărimi diferite şi sînt indivizibile, dacă actul de constituire nu

prevede altfel. Mărimea părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de

asociat la constituirea societăţii şi la majorarea capitalului social. Asociatul

poate dobîndi una sau mai multe părţi sociale de la alţi asociaţi, iar valoarea

propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor dobîndite; cazul unui

singur asociat acesta deţine o parte socială egală cu mărimea capitalului social.

Dreptul asociaţilor asupra părţilor sociale se constată printr-un certificat care se

eliberează la cererea asociaţilor de către administratorul societăţii.

Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codul civil, ( art.152)

şi în Legea nr.135/2007( art.25), se utilizează cuvintele înstrăinare şi vînzare a

părţii sociale. Înstrăinării i se potrivesc mau multe acte juridice, inclusiv

donaţia, schimbul, aportul la capitalul social199. Părţile sociale se pot transmite în

mod liber soţului, rudelor şi afinilor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie

colaterală, pînă la gradul doi inclusiv, de asemenea între asociaţi şi societăţi,

dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel. În cazul înstrăinării părţii

sociale terţelor persoane asociaţii au dreptul de preemţiune. Înstrăinarea părţii

sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului care, la rîndul său,

199 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată215

urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la data

transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează de asemenea, în formă scrisă şi se

transmite administratorului. În termen de 15 zile de la data primirii ofertei,

asociatul este obligat să indice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care

intenţionează s-o dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi,

fiecare dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul

dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită proporţional părţii deţinute

de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina partea socială pînă la vărsarea

integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune. Actul juridic

de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.

Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale se

face prin majorare sau reducere. Modificarea reprezintă o operaţiune de

schimbare a actului de constituire, deoarece, conform( art.107) alin.(2), art.146

din Codul civil,( art.13) din Legea nr.135/2007, mărimea capitalului social

trebuie să fie indicată în actul de constituire; conform (art.33) din Legea

nr.220/2007, mărimea capitalului social se indică şi în Registrul de Stat.

După cum am menţionat mai sus, capitalul social se poate modifica prin

majorare. În urma majorării activele cresc şi, respectiv, garanţiile creditorilor

chirografari se consolidează. Capitalul social poate fi majorat doar în acel caz,

dacă fondatorii au vărsat integral aporturile la care s-au obligat prin actul de

constituire.

Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea lui.

Reducerea reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol pentru creditorii

societăţii, de aceea legislaţia stabileşte norme ce obligă informarea personală a

fiecărui creditor şi publicarea unui aviz în Monitorul Oficial al Republicii

Moldova cu privire la o eventuală reducere a capitalului social. Societatea nu

poate reduce capitalul social sub minimul de 5400 lei stabilit în lege7.

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea asociaţilor. După cum

am menţionat mai sus, numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.

Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată sau prin

dobîndire, ulterior constituirii a unei părţi sociale se dobîndeşte calitatea de

216

asociat, în momentul autentificării actului de constituire, care se consolidează

prin înregistrarea de stat a societăţii. De asemenea, persoana poate deveni

asociat şi prin succesiune, moştenind partea socială a asociatului decedat, iar în

cazul persoanelor juridice, asociaţii de asemenea pot dobîndi părţi sociale în

urma succesiunii drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice reorganizate.

Principalele drepturi ale asociaţilor sînt următoarele:

- dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, prin

exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale a asociaţilor. Fiecare

parte sociala dă dreptul la un vot;

- dreptul de a participa la conducerea societăţii în conformitate cu prevederile

legii şi ale actului de constituire, include dreptul de a participa la adunările

generale ordinare şi extraordinare ale societăţii, dreptul de a include chestiuni în

ordinea de zi a adunării şi de a-şi expune opinia asupra acestor chestiuni în

cadrul adunării, dreptul de a desemna şi de a fi desemnat în organul executiv, în

consiliul societăţii şi în organul de supraveghere;

- dreptul de a exercita controlul asupra modului de gestionare a societăţii,

constă în controlul operaţiunilor efectuate de administratorul societăţii sau de

persoanele cărora acesta le-a delegat împuternicirea;

- dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii, fiecare asociat are dreptul

de a cunoaşte întreaga informaţie despre activitatea societăţii, precum şi de a lua

cunoştinţă de actul constitutiv şi de modificările lui, de procesele-verbale ale

adunării generale, ale consiliului, de a consulta registrele, documentele

contabile, bilanţul contabil şi alte acte;

- dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare asociat are dreptul la

încasarea beneficiului atît în timpul funcţionării societăţii, cît şi în cazul

dizolvării şi lichidării acesteia; repartizarea beneficiului este interesul pe care l-

au urmărit în comun, unindu-şi aporturile. Partea din profitul net care se plăteşte

fiecărui asociat se numeşte dividend. Distincţia dintre dividend şi beneficiu

constă în aceea că beneficiul aparţine societăţii, iar dividendele sînt ale

asociaţilor. Dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii,

se obţin venituri reale, constatate prin bilanţul contabil.

217

Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare

asociat primind o sumă de bani proporţional cu numărul de titluri pe care le

deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social. Chiar şi în cazul

dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat primeşte din activul

patrimoniului societăţii ce a aportat la capitalul social după plata tuturor

datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele persoane. În actul de constituire

poate fi prevăzută o distribuire inegală a rezultatelor obţinute cu ocazia

lichidării;

- dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii, partea socială , asociatul

poate înstrăina oricînd, prin act juridic autentificat notarial, partea socială pe

care o deţine sau o fracţiune din ea, daca a vărsat integral aportul la care s-a

obligat prin actul de constituire;

- dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în drept să ceară

dizolvarea societăţii, adică încetarea acesteia, ca efect - deschiderea procedurii

de lichidare şi, în final, încetarea societăţii ca subiect de drept, radierea din

Registrul de Stat. Dizolvarea poate fi atît voluntară, cît şi forţată, prin hotărîre

judecătorească;

- dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre asociaţi, dacă constată

că un alt asociat al societăţii a săvîrşit fapte prejudiciabile, are dreptul de a cere

instanţei de judecată excluderea acestuia din societate200.

La rîndul său, asociatul, pe lîngă drepturi, mai are şi obligaţii, acestea

fiind următoarele:

- să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi în termenele

stabilite în actul de constituire, este obligaţia de bază a asociatului. La data

înregistrării de stat asociatul este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din

aportul subscris, dacă în act sau lege nu este prevăzută o proporţie mai mare şi

apoi restul sumei urmează a fi transmis în termen de 6 luni de la data

înregistrării societăţii, iar aporturile naturale urmează a fi transmise de către

asociaţi în termenul prevăzut de actul de constituire.

- să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii, asociatului îi este interzis să

200 Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată218

divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Divulgarea ei poate

să aducă atingerea intereselor societăţii. La informaţie confidenţială poate fi

atribuită informaţia ce ţine de producţie, tehnologie, activitatea financiară şi de

altă activitate a agentului economic. De a păstră secretul comercial este în

interesul asociaţilor. Administratorul urmează să decidă, în conformitate cu

prevederile Legii cu privire la secretul comercial, nr.171/1994 ce informaţii

sînt confidenţiale şi să le aducă la cunoştinţă asociaţilor contra semnătură;

- să comunice societăţii imediat despre schimbarea domiciliului sau a sediului,

a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi

îndeplinirii obligaţiilor de către societate şi asociatul ei201;

Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă obligatorie ca şi cele

prevăzute de lege.

Răspunderea asociatului - asociatul răspunde faţă de societate pentru

prejudiciile cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării aportului, precum şi prin

neexecutarea obligaţiilor stabilite prin actul de constituire şi de legea

nr.135/2007.

Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea adunării

generale, a administratorului sau a unor asociaţi. Drept temei pot servi

următoarele condiţii: nevărsarea în termen a aportului subscris în actul de

constituire, precum şi folosirea în scopuri proprii a bunurilor societăţii de către

administrator sau comiterea unor fraude de către acesta. Excluderea asociatului

se face de către instanţa de judecată printr-o hotărîre judecătorească. Asociatului

exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar numai dacă a fost

reparat prejudiciul cauzat.

§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.

Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL constituie o altă

particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde reguli de

organizare şi funcţionare ce vizează societăţile de persoane, cît şi societăţile de

capital. Organele societăţii cu răspundere limitată sînt: adunarea generală a

201 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată219

asociaţilor - organul suprem al societăţii, administratorul - organul executiv,

cenzorii - organul de control al societăţii.

Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al Legii nr.135/2007,

organul suprem al societăţii cu răspundere limitată este adunarea generală a

asociaţilor. Legiuitorul califică adunarea generală a asociaţilor ca fiind organul

suprem, fiindcă de competenţa acestui organ ţin cele mai importante probleme

ale vieţii societăţii, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind cel mai

important organ de conducere al societăţii, care este constituit din totalitatea

asociaţilor, are plenitudinea de competenţe şi atribuţii, cum ar fi:

- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o

nouă redacţie;

- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea înainte

de termen a acestora;

- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului

pentru prejudiciile cauzate societăţii;

- modificarea cuantumului capitalului social;

- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, repartizarea beneficiilor;

- alegerea şi revocarea revizorului;

- adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea societăţii , precum şi

aprobarea planului de reorganizare, numirea lichidatorului şi aprobarea

bilanţului de lichidare;

- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribuţii, enumerate în

art.49 al Legii nr.135/2007;

Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte ori este

nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Periodicitatea convocării adunării generale se

stabileşte în actul de constituire. Ea se poate convoca în şedinţe extraordinare ori

de cîte ori este nevoie, la cererea asociaţilor care deţin de la 10% în sus din

capitalul social sau cînd balanţa societăţii arată că valoarea activelor nete ale

societăţii constituie jumătate din mărimea capitalului social.

Adunarea generală ordinară se convoacă la sfîrşitul fiecărui an financiar

pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de asemenea pentru

220

repartizarea beneficiilor obţinute şi aprobarea planului de perspectivă pe anul

următor.

Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau la

cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10 la sută din voturile

societăţii. Asociaţii sînt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea

de zi, cel tîrziu cu 15 zile pînă la convocarea adunării generale. Fiecare asociat

are dreptul să propună chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării

generale, cu condiţia că ele sa fie aduse la cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel

puţin 3 zile înainte de adunare, iar acele chestiuni care nu au fost incluse sau

care nu au fost aduse la cunoştinţa asociaţilor nu pot fi examinate.

Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, dacă la ea vor fi prezenţi

cel puţin ¾ din numărul total de asociaţi, iar în cazul în care nu este întrunit

numărul necesar de asociaţi, atunci administratorul va convoca o nouă adunare

generală, cu aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la ultima

adunare generală, care va fi deliberativă indiferent de numărul prezenţi a

asociaţilor.

Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea

cotei de participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are

dreptul la vot.

Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritate de voturi în

diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modificarea statutului,

aproborea dării de seamă anuale, excluderea unui asociat din societate, precum

şi de reorganizarea şi lichidarea societăţii, e nevoie de o majoritate de voturi

pentru adoptarea hotărîrilor. Hotărîrile care sînt luate în cadrul adunării generale

urmează a fi semnate de cel puţin doi participanţi la adunarea generală şi se trec

în registrul de decizii, care este ţinut de administratorul SRL.

Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sînt obligatorii pentru toţi

asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

Administratorii societăţii cu răspundere limitată. SRL. este administrată

de către organul executiv, care, la rîndul lui, poate fi atît colegial (directive,

comitete de conducere, consiliu de administrare), cît şi unipersonal (director,

221

administrator, preşedinte).

Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se

subordonează acesteia. Acele persoane care sînt declarate incapabile sau

persoanele condamnate sau acelea care nu şi-au ispăşit pedeapsa nu pot fi

administratori. Administratorul este acel organ care face toate operaţiile pentru

a fi adus la îndeplinirea obiectivului societăţii, în afară de restricţiile stabilite

prin actul de constituire. În competenţa organului executiv intră următoarele

atribuţii: organizarea activităţii societăţii, ţinerea lucrărilor de secretariat şi a

evidenţei contabile, angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor, încheierea

tranzacţiilor în numele societăţii, ţinerea registrului asociaţilor societăţii,

întocmirea dării de seama anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor la

adunarea generală. Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate

societăţii sau chiar terţilor persoane, indiferent dacă sunt asociate sau

neasociate. Răspunderea civilă intervine atunci cînd administratorul cauzează

prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu. În situaţia în care organul este

colegial, ei răspund solidar, oricare din membri poate fi obligat pentru

acoperirea pagubei. Administratorul răspunde penal în cazul unor fapte

considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova.

Organul de control este comisia de cenzori, iar în societate cu un număr

mic de asociaţi – revizorul (cenzorul). Cenzorii se aleg de către adunarea

generală pe o perioadă de cel puţin de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.

Membri ai comisiei de cenzori pot fi atît asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin

unul dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil autorizat în

condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori

administratorul societăţii, contabilul societăţii, precum şi rudele acestora,

persoanele declarate incapabile sau cele condamnate pentru diferite infracţiuni.

Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii economico-

financiare a societăţii. Controlul se face periodic, din proprie iniţiativă sau la

cererea asociaţilor. Legiuitorul obligă cenzorul să efectueze un control după

expirarea exerciţiului financiar, verificînd rapoartele financiare pregătite de

administrator. Persoanele cu funcţie de răspundere ale societăţii sînt obligate să

222

prezinte comisiei de cenzori toate actele necesare pentru efectuarea controlului,

inclusiv dacă e nevoie şi de unele explicaţii scrise sau orale. În baza acestor date,

în urma controlului, comisia de cenzori va întocmi un raport semnat de toţi

membrii comisiei de cenzori care au participat la control, pe care îl va prezenta

adunării generale. În caz dacă unul dintre membrii comisiei nu este de acord cu

concluziile raportului, atunci el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa în mod

separat, care va fi anexată la raport.

În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de

cenzori poate cere convocarea adunării generale şi poate participa cu vot

consultativ la şedinţele acesteia.

Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere limitată pot fi

delegate unei companii de audit, în baza hotărîrii adunării generale.

§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a

drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o

persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare202.

În conformitate cu prevederile Codului civil (art.69-85) şi( art.80) al legii

nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi absorbţie),

dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare.

Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane juridice

(absorbţia), constituirea unor alte persoane juridice (separarea), fie dizolvarea şi

constituirea care se produc concomitent (contopirea şi divizarea). Procesul de

reorganizare cuprinde cel puţin două persoane juridice şi produce efecte

creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.

Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea pune capăt

activităţii sale de întreprinzător, fiind privată de dreptul încheierii a noi acte

juridice ce ţin de obiectul activităţii203. Societatea se dizolvă în temeiurile

stabilite de Codul civil (art.86-87). De la data înregistrării hotărîrii de dizolvare

202 Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, p.312-313203 Ibidem

223

şi pînă la data radierii sale din Registrul de Stat, societatea se află în proces de

lichidare, care se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor (art.89-96),(art. 89-99)

din Codul Civil. Principalul efect, obligatoriu şi direct, al dizolvării este

lichidarea.

CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni

Definiţia. Codul civil al R.M. defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea

societate comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei

obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).

Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial al cărei

224

capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei participă mai

multe persoane şi fiecare depune o cotă de participare exprimată în bani.

Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în

nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organizaţiei, de societate

pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare membru al organizaţiei are

la îndemînă una sau mai multe acţiuni, care îi dau posibilitatea să ceară de la

societate partea care i se cuvine din cîştiguri.

Societăţile pe acţiuni sînt considerate de doctrină cele mai moderne, mai

evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice

economie de piaţă este deosebită204. De aceia, societăţile pe acţiuni mai sînt

numite societăţi de capital.

În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată de Codul civil

(art.156-170) şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997.

Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particularităţi ale

acesteia:

1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor

persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la Camera Înregistrării de

Stat.

2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune

scopul să obţină cît mai multe venituri;

3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să

existe societate pe acţiuni cu un singur fondator;

4. De regulă, societăţile pe acţiuni sînt întreprinderi bine cunoscute, cu

venituri mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldindconbank S.A., Victoriabank

S.A. ş.a.), companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte

întreprinderi (Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A.,

Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.).

5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite

acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sînt numite titluri

de valoare şi pot fi uşor cumpărate, vîndute, puse în gaj etc.;

204 Mămăligă Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.282.

225

6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite situaţii,

cînd legea cere, este nevoie şi de licenţă.

7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate

obligaţiile societăţii pe acţiuni sînt achitate din patrimoniul ei. Dacă se întîmplă

ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în procesul de

insolvabilitate, iar în cele din urmă, poate fi şi lichidată.

8) În practică, societatea pe acţiuni prezintă numeroase dezavantaje205. În

primul rînd, se numără cheltuielile mari pentru înregistrarea acesteia. Plafonul

minim al capitalului social de 20.000 lei şi faptul că acesta trebuia împărţit în

acţiuni206, face ca puţini întreprinzători să dorească fondarea unei societăţi pe

acţiuni. Mai avantajos este crearea unei societăţi cu răspundere limitată.

§2. Constituirea societăţii pe acţiuni

Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni sînt două,

contractul de societate şi statutul societăţii. Pînă la înregistrarea de stat,

contractul de societate are prioritate faţă de statutul societăţii. În contractul de

societate se stabileşte contribuţia fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe

lîngă aceasta, în contractul de societate sînt prevăzute: numele, prenumele şi alte

date de identificare ale fondatorilor; b) denumirea societăţii pe acţiuni care

urmează a fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d)

mărimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile

fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate poate cuprinde şi

alte date. Un moment important este că contractul de societate trebuie întocmit

în limba de stat, semnat de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial.

Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină aceleaşi

date cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii are un rol important şi

serveşte ca regulament de lucru pentru întreprindere.

Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din

momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice,

205 Pentru mai multe detalii a se vedea Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.” SRL, 2010, p.84.206 Acţiunile trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare.

226

inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat207,

într-un catalog special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice. La

momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie şi un număr de

identificare.

Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită în

actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice.

Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor

persoane juridice. Denumirea poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod

obligatoriu trebuie să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat -

„S.A.”. De pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa” ori prescurtat - S.A.

„Franzeluţa”.

Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă în

denumire şi cuvîntul „Bancă”208; cele cu activităţi de bursă trebuie să includă şi

cuvîntul „Bursă”209; activităţi de lombard, trebuie să includă şi cuvîntul

„Lombard”210 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă şi persoane

străine, în denumire se va înscrie - „întreprinderea mixtă”211, iar dacă toţi

fondatorii sînt persoane străine, se va indica - „întreprinderea cu investiţii

străine”212.

Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt: a) adunarea generală a

acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d) comisia de cenzori.

Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului

societăţii nu este necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală.

Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze

filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe

acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu, sediul întreprinderii S.A.

„Corcodel” se află în mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la

Cahul, Rezina şi Orhei.

207 În fiecare centrul raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi fonda o întreprindere se pot adresa.208 Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” S.A. etc.209 De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.210 Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.211 Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova” S.A. etc.212 Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.

227

Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are patrimoniu

propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să figureze denumirea

persoanei juridice. Cu alte cuvinte, filiala depinde întru totul de persoana

juridică care a creat această filială.

În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decît filiala. Deosebirea

dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate efectua acte şi

operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie contracte, transferă sume de bani etc.),

pe cînd reprezentanţa numai reprezintă interesele persoanei juridice în altă

localitate (de exemplu, găseşte partenerii de afacere, face publicitate etc.).

Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie

înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.

Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar deţine una sau

mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În calitate de acţionar

poate fi o persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la

Societatea pe Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe acţiuni le deţine statul.

Drepturile acţionarilor sînt următoarele:

- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să fie ales în

organele de conducere ale societăţii;

- să primească cîştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la sfîrşitul

anului;

- să vîndă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le doneze cuiva;

- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;

- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii;

Acţiunile. Atunci cînd vorbim de acţiune, înţelegem un document care

valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se consideră

proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cît mai multe acţiuni deţine,

cu atît are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cît

va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump

legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.

Un moment important este că la aceiaşi societate pe acţiuni, toate acţiunile

trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va

228

costa 15 de lei, atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 de lei. Reieşind din

faptul că cele mai mari întreprinderi din republică sînt societăţi pe acţiuni (în

majoritate acestea sînt băncile, companiile de construcţie, cele de asigurări etc.),

capitalul lor este de milioane, prin urmare şi valoarea unei acţiuni este foarte

mare.

§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni

Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, organele de

conducere ale societăţii pe acţiuni sînt:

1. Adunarea generală a acţionarilor;

2. Consiliul societăţii;

3. Organul executiv;

4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).

1. Adunarea generală a acţionarilor

Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al

societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compusă din totalitatea

acţionarilor care participă formarea capitalului social. Toate hotărîrile adunării

generale se adoptă în mod colegial, pe baza principiului majoritar, şi sînt

obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii.

Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii

pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru

escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de serviciu,

înşelăciune, abuz de încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită,

precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii

Moldova.

În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este

chemată să decidă, atît asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cît

şi asupra unor probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente, ce nu suportă

amînare213. Avînd în vedere această situaţie, legea reglementează două feluri de

adunări generale: a) adunarea generală ordinară şi b) adunarea generală

213 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001, p.284.

229

extraordinară.

Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea privind

societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are

următoarele atribuţii exclusive:

- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;

- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;

- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările

aduse în statut;

- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de

cenzori;

- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de

cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la

răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor membri;

- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;

- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv

plata dividendelor şi acoperirea pierderilor;

- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;

- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii, darea

de seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi a comisiei de cenzori;

- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;

- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe, precum şi

numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor;

Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă acestea au

fost prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, adunarea generală poate

transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii.

Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi

extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile

organizatorice sînt pe seama organului executiv. În decizia cu privire la

convocare se va indica: organul de conducere care a decis convocarea; data,

locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a

acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine adunarea

230

generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se va face cu întrebuinţarea

buletinelor de vot. De asemenea, se va indica cine este secretarul şedinţei,

numele şi prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării

generale trebuie adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea

unui anunţ în presă.

Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi. Informaţiile

referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o hotărîre, trebuie

puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi

complete, astfel încît acţionarii să-şi poată exprima votul în deplină cunoştinţă

de cauză214. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest

scop, legea prevede materialele ce urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56

alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997).

Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de

convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un panou sau la intrarea în

sediul organizaţiei. Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi

prin telefon, fax, e-mail etc., pentru a o citi215.

Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sînt conduse

de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei pot alege

o altă persoană care să dirijeze lucrările adunării generale.

Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare

(deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin

corespondenţă sau sub formă mixtă, votul va fi numai deschis216.

Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împotrivă”. După

votare, buletinele de vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se

consemnează într-un proces-verbal şi se fac publice.

2. Consiliul societăţii

Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre

adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea şi controlul

214 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001, p.301. 215 Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică. 216 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.125.

231

asupra activităţii societăţii. În activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează

întru totul adunării generale a acţionarilor.

Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte mai multe

atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume:

- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;

- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;

- decide cu privire la repartizarea profitului;

- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata

dividendelor;

- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;

- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi asociaţii de

lucru etc.

Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de

adunarea generală a acţionarilor, din rîndul acţionarilor, cît şi a persoanelor

străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să reprezinte

majoritatea. Durata mandatului de membru al consiliului este de 4 ani, iar

aceleaşi persoane pot fi realese un număr nelimitat de ori.

Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este

efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală. Preşedintele

consiliului are următoarele atribuţii:

- convoacă şedinţele consiliului societăţii;

- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi conducătorul organului

executiv;

- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii.

Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe

trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de cîte ori este nevoie). În cadrul

consiliului, fiecare membru deţine un vot. Decizia se ia cu votul majorităţii

membrilor consiliului prezenţi la şedinţă. Transmiterea votului de la un membru

al consiliului la altul nu se admite. În caz de paritate de voturi, votul

preşedintelui consiliului este decisiv.

3. Organul executiv al societăţii

232

Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de zi cu zi a

societăţii. El este responsabil de îndeplinirea hotărîrilor luate de adunarea

generală şi de consiliul societăţii. În acelaşi timp, organul executiv se

subordonează acestor două organe, adunarea generală şi consiliul societăţii.

Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (alcătuit din mai

multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură persoană, numită în mod

diferit: administrator, director ori manager).

Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de conducătorul acestuia.

Legea îi permite conducătorului să acţioneze în numele societăţii fără a avea

nevoie de procură. El poate să încheie diferite contracte, să aprobe statutul de

personal, să emită ordine şi dispoziţii etc.

4. Organul de control (comisia de cenzori)

Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie de

cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii economico-financiare a

întreprinderii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor.

Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie

impar.

În calitate de cenzori pot fi atît acţionarii, cît şi alte persoane. Una din

cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori se referă la studii, şi

anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu

pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi societate pe acţiuni: membrii consiliului

societăţii, membrii organului executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii.

Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii-economico

financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza rezultatelor

controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport, în care se semnează toţi

membrii comisiei care au participat la control. Dacă cineva dintre membrii

comisiei nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia sa separată şi

o va anexa la raport.

Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a

acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate delega

împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu

233

aceasta din urmă contract de audit. Cu alte cuvinte, rămîne la discreţia adunării

generale a acţionarilor să decidă dacă societatea pe acţiuni are nevoie de comisie

de cenzori sau ar fi mai bine să apelează la o companie de audit, care ar înlocui

comisia de cenzori.

§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni

Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţeleg raporturile juridice care au

loc interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între acţionari, sau între

acţionari şi societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sînt drepturile

şi obligaţiile acţionarilor.

1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor

a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine

acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea generală a

acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea generală

se poate decide ca achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar.

Cel mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar legea nu

interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale.

b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei. Dacă

societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor se

repartizează între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor

deţinute217.

c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona acţiunile

sale. Acest lucru îl poate face liber, oricînd şi oricui.

d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi

acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.

e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor, votarea se face după

principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din Legea cu privire la

societăţile pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau secret.

f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra

desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele

mai importante drepturi ale acţionarilor.217 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.374.

234

g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice

acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii (consiliul

societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).

h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii.

Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor. Dacă

fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl

pot constrînge pe cale judecătorească, cerînd executarea obligaţiei asumate prin

contractul de societate.

e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a fi

introduse în registrul acţionarilor.

§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau

dizolvare.

Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi

transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea” persoanelor juridice şi apariţia

altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori absorbţie.

Procesul invers celui de fuziunea se numeşte dezmembrare. Aceasta constă

în „dezlipirea” unor persoane juridice de la alte persoane juridice şi în

consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare.

În toate cazurile, hotărîrea de reorganizare se ia de adunarea generală a

acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea hotărîrii

privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris creditorii săi despre acest

fapt şi va publica o comunicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Scopul este ca creditorii să afle şi să pretindă întoarcerea datoriilor de la

societate.

Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru

lichidare, adică pentru a fi desfiinţată pînă la urmă. Societatea poate fi dizolvată

numai prin hotărîre a adunării generale a acţionarilor sau prin hotărîrea

instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărîrea privind

dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

235

Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei

juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să

îndeplinească operaţiile de lichidarea a patrimoniului dobîndit în timpul

existenţei sale218. Momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că

persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de

activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute.

Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare219.

Imediat după publicarea hotărîrii de dizolvare, asupra societăţii începe procesul

de lichidare. Cu această ocazie se creează o comisie specială sau se numeşte o

singură persoană, lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi radierea

ei din registrul de stat.

Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întîi,

bunurile sînt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori, iar

din bunurile rămase, se sting datoriile faţă de acţionari.

Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărîre a

instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană

responsabilă - administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a

societăţii.

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE (cooperative de întreprinzător, de producţie şi de consum)

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor

Noţiunea. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe

persoane organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi prestări de servicii,

bazată pe principiul întrajutorării. 218 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.86.219 Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.146.

236

În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori sînt

numite „societăţi cooperatiste” deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind

alcătuite din cel puţin 5 membri.

Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima

cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care s-au creat şi

altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să

efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe

care să le vîndă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi220.

Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin

asocierea liberă a unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi,

întreprinderi), pentru producerea, cumpărarea, vînzarea în comun a unor

produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii221.

Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai multor

persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de întreprinzător, pentru ca

împreună fiind să poată stabili mai uşor legături economice.

Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în comun.

În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspîndite cooperativele agricole, în

care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pămîntul, munca o prestau în comun, iar

cîştigurile (recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest

context, este posibil a face o analogie între colhozurile din trecut şi cooperativele

din prezent. Am putea considera cooperativele ca o formă mai evoluată a

colhozurilor care au existat în perioada U.R.S.S.

Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin lege.

În prezent, există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare sau mai

mică la cooperative: Codul civil la art.171-178, Legea privind cooperativele de

producţie222, Legea privind cooperativele de întreprinzător223 etc.

Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau

220 Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483.221 Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2012 în Republica Moldova erau înregistrate 4021 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător), ceea ce constitui 3% din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în prezent în republică. 222 Legea nr.1007 din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73 din 06.06.2002.223 Legea nr.73 din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50 din 03.05.2001.

237

juridice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui ajutor reciproc la

desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii fondatori

ai cooperativei doresc să efectueze o afacere împreună. Însă pentru aceasta, ei

trebuie să se înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană

juridică, cu denumire proprie224.

2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate

ramurile economiei naţionale şi sînt în drept să practice orice gen de activitate,

cu excepţia celor care sînt interzise de lege. În dependenţă de genul de activitate

pe care-l desfăşoară, se cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de

prelucrare; b) de prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă,

juridică, marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca scop

acordarea de împrumuturi cu dobîndă, aşa cum o fac şi băncile comerciale).

3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa

este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele din

Republica Moldova. Dacă se întîmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci

cooperativa trebuie cît mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.

4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele

fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul comercial,

adică să urmărească obţinerea de venituri. În ce priveşte domeniul de activitate,

poate fi diferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar, agricultură,

turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere vîrsta minimă de 16 ani225.

5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit din

mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case,

autovehicule, unelte de muncă etc.), din venituri (cîştigurile acumulate de

cooperativă), donaţii, credite, împrumuturi şi alte valori materiale.

Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin

faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avantaje

reciproce, pe termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vîndă mai uşor

producţia, la un preţ mai înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi

224 Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvântul „cooperativă” şi să fie scris în limba română scopul principal al activităţii sale.225 Vârsta de 16 ani a fost introdusă deoarece la această vârstă persoana obţine buletinul de identitate.

238

piese de rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de desfacere a

mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc.

Practica ne arată că cooperativa este preferată de persoanele care dispun de

anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în comun226. În caz contrar, se

poate ajunge la falimentarea afacerii.

§2. Organele de conducere ale cooperativei

Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală.

Din componenţa ei fac parte membrii cooperativei (persoanele care au fondat

cooperativa) care prin vot soluţionează toate problemele importante ce ţin de

funcţionarea cooperativei.

Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală

ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp, pe

cînd adunarea generală extraordinară poate fi convocată oricînd, pentru

soluţionarea unor probleme urgente.

Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale, se numără: a)

decide cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c)

adoptă hotărîri cu privire la primirea noilor membri în cooperativă sau

excluderea din cooperativă; d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale

cooperativei în alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative,

retragerea din acestea etc.

Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci cînd numărul

membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în

cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul

cooperativei227. Acest organ conduce activitatea întreprinderii pe parcursul

întregului an, iar la sfîrşit, face o dare de seamă în faţa adunării generale.

Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi

muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi primeşte

salariu. Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de către adunarea

226 Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.” SRL, 2010, p.87.227 Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind format din cel puţin 3 persoane.

239

generală, pe un termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să asigure

îndeplinirea hotărîrilor adunării generale b) încheie şi desface contractele de

muncă cu salariaţii cooperativei c) reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte

persoane.

Pe lîngă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune şi

de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale), cît şi

extraordinare (ori de cîte ori este necesar), privind starea economico-financiară

a cooperativei, şi anume: cîştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare de

viitor etc. Controalele ordinare se efectuează o singură dată în an, pe cînd

controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a comisiei, din

iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin 10% din numărul total de

membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie întocmeşte un raport pe

care îl prezintă adunării generale228.

Legea permite ca în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie

transmise unei companii de audit, care în schimbul unor sume băneşti, va

efectua controlul economico-financiar al cooperativei.

§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative

Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri. Calitatea

de membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana fizică care a atins

vîrsta de 16 ani şi persoana juridică229.

Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de

producţie, în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile membrilor este statutul

cooperativei.

Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale. Clauzele

generale din statut se referă la: a) denumirea, b) obiectul de activitate şi scopul,

c) sediul, d) contribuţia membrilor la capitalul social, e) structura şi modul de

funcţionare a organelor de conducere, f) filialele şi reprezentanţele cooperativei.

Clauze speciale din statut sînt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în cadrul

cooperativei, b) răspunderea individuală a membrilor, c) cota în limita căreia 228 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.148. 229 Macovei Lidia. Codul civil în 1624 de tabele. Editura „Cartea” S.A., Chişinău, 2002, p.47.

240

unii membri pot să ia parte la fondarea cooperativei, d) felul în care se face

intrare noilor membri în cooperativă, retragerea şi excluderea vechilor membri

de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin

legislaţiei în vigoare.

Pornind de la dispoziţiile legilor pe care le avem, şi anume: Codul civil în

vigoare, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu

privire la cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de

consum nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative:

- cooperative de producţie;

- cooperative de întreprinzător;

- cooperative de consum.

Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este

scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai

cooperativelor nu ar avea nici un cîştig, ei nu ar avea interes să continue

afacerea.

Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În

legătură cu aceasta, este întîlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele cooperative

sînt numai cele de întreprinzător, pe cînd celelalte cooperative (de producţie, de

consum) nu se deosebesc cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel

urmăresc obţinerea de profit şi împărţirea lui între membri230. În realitate, oricare

dintre cooperative urmăreşte obţinerea de profituri.

§4. Cooperativa de producţie

Definiţia. Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către

5 sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de

producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca

personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul

acesteia, denumite în continuare cote de participare (art.1 al Legii privind

cooperativele de producţie nr.1007/2002).

Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită din

cel puţin 5 persoane fizice, care sînt de acord să înceapă un mic business 230 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.436.

241

împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca personală a lor şi pe

contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ei înşişi la fondarea cooperativei.

Din însăşi denumirea cooperativei, rezultă că ea este fondată, în primul

rînd, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de

activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca

colectivă din sectorul agroindustrial231.

Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul de a

efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite produse pe

care mai apoi să le vîndă, iar beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai

tîrziu, cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii.

Avantajele de bază ale cooperativei de producţie se manifestă prin:

- administrarea pe principii democratice a activităţii;

- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social;

- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul reciproc al

membrilor cooperativei;

- răspunderea membrilor pentru datoriile cooperativei se face în limita

cotelor pe care aceştia le deţin în capitalul social.

Dezavantajele cooperativei de producţie constau în faptul că:

- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat din cauza modului

democratic de luare a deciziilor;

- pot apărea neînţelegeri între membri referitor la contribuţia fiecăruia şi

distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei232.

Aspecte ce ţin de fondarea cooperativei. O condiţie obligatorie la crearea

cooperativei de producţie ţine de formarea capitalului social. Acesta se formează

din aporturile aduse de către membrii cooperativei. În calitate de aport pot servi

mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi transmise cooperativei cu drept de

proprietate sau cu drept de folosinţă.

Încă o particularitate a cooperativei de producţie, se referă la mărimea cotei

de participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie să

231 Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: Business-Elita, 2004, p.204.232 Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.” SRL, 2010, p.87.

242

depăşească 20% din capitalul social al cooperativei.

Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta va

trebuie să cuprindă:

- denumirea şi sediul cooperativei;

- scopul şi obiectul cooperativei;

- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din

cooperativă;

- modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la

activitatea acesteia;

- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;

- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de

depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea

obligaţiilor privind depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a

aporturilor depuse în natură;

- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi termenul de

depunere a acestora;

- modul de reprezentare a cooperativei;

- modul de înstrăinare a cotei de participare;

- competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvorumul

şi alte condiţii de validitate a hotărîrilor adunării;

- competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi funcţionare a

consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi a altor

organe de conducere ale cooperativei;

- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor)

cooperativei;

- modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei;

- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei;

- lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor cooperativei;

- modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.

Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa

poate primi oricînd noi membri. Persoana care solicită calitatea de membru

243

depune o cerere de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord

să respecte prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute

hotărîrile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă

sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în cooperativă

trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.

Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi:

să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi să

fie aleşi în organele cooperativei;

să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;

să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;

să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei

consiliului cooperativei;

să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;

să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii

cooperativei;

să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare;

să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei;

să se retragă liber din cooperativă;

să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de

statut;

să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din patrimoniul

rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;

În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de alte

drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar sînt prevăzute în statutul

cooperativei.

Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de producţie

dispun de un şir de obligaţii:

să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile

prevăzute de statut;

să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale,

introduse în statutul cooperativei;

244

să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii;

să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi regulamentelor

cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor ei. În statutul cooperativei

pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor cooperativei de producţie.

Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al

cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă; b)

înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din cooperativă; d) deces; e)

reorganizare sau lichidare a cooperativei.

Cooperativa agricolă de producţie. O variantă a cooperativelor de

producţie în mediul rural sînt cooperativele agricole de producţie, care se

caracterizează prin faptul că cel puţin 50% din volumul anual de vînzări

constituie producţia agricolă obţinută de cooperativă233.

Membrii cooperativei agricole de producţie transmit cooperativei pe un

termen de cel puţin un an terenurile agricole care le aparţin cu titlu de

proprietate.

Dacă cooperativa dispune de surse financiare, ea are dreptul să cumpere

terenuri agricole de la alţi proprietari. Terenurile cumpărate vor deveni

proprietate comună a membrilor cooperativei.

§5. Cooperativa de întreprinzător

Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5

membri persoane fizice sau juridice, în scopul de a contribui la obţinerea

profitului de către membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii

Europene şi cea din Federaţia Rusă sînt dominate de marii producători. Pentru a

putea ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc, fondează cooperative de

întreprinzător şi exportă producţia sub un singur nume234, iar profitul obţinut îl

împart între ei.

Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea

profitului de către membrii săi. În acest sens se disting cooperative de prelucrare,

233 Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al., op.cit., p.86.234 Cele mai mari dificultăţi, producătorii le au cu vânzarea producţiei. Economia Republicii Moldova fiind o economie de piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte ţări. Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi.

245

cooperative de prestări servicii, inclusiv agricole şi de consultanţă, cooperative

de economii şi împrumut etc.235

Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai

întreprinzătorii236. Cooperativele de întreprinzător se pot fonda şi activa în toate

ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de activitate, cu

excepţia celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen de activitate

este necesară licenţa, cooperativa o va obţine pînă la începutul activităţii237.

Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul

agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume,

cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport

etc. Împreună este mai uşor de lucrat şi veniturile sînt mai mari.

Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii

cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice dintre ei şi cooperativă.

Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător nr.73/2001, cooperativa este

obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei

(serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la

membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei procurate

(serviciilor primite) de către cooperativă (art.6).

Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de

Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul de

înregistrare şi în care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor.

Pentru înregistrarea cooperativei de întreprinzător, este necesar să existe cel

puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de constituire, de

funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător este reglementat prin

Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001.

Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător

trebuie să conţină abrevierea „C.Î” (adică „cooperativa de întreprinzător”). De

exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”, iar pe

235 Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al., op.cit., p.87.236 Acestea sînt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderile de stat şi municipale.237 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.437.

246

scurt - C.Î. „AgroProiect”.

Răspunderea. Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile sale

cu bunurile pe care le are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii cooperativei

nu răspund pentru obligaţiile asumate de cooperativă.

§6. Cooperativa de consum

Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel

puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare împreună activitatea de

întreprinzător pentru satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul

de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se

reglementează prin Legea cooperaţiei de consum nr.1252 din 2000.

Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător, care

au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de consum legea

indică că scopul ei este unul necomercial. În realitate, se întîmplă că cooperativa

de consum la fel urmăreşte obţinerea unor cîştiguri, altfel membrii ei nici nu ar

avea interes să o fondeze.

În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa

cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica

Moldova este una din cele mai nerentabile structuri economice, o moştenire a

fostului sistem sovietic. Cea mai răspîndită cooperativă de consum rămîne a fi

„MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu colectarea şi vînzarea produselor agricole, iar

veniturile sînt mici.

Orice cooperativă de consum, trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de

lucru, pe care să le respecte, şi anume:

a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să

lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie

mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de a

mai continua lucrul în cooperativă şi ea s-ar destrăma.

b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi

benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.

c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile se

247

iau în mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi

colaborează între ei, cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa

mod se realizează o dezvoltare continuă.

d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al cooperativei

are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură cu activitatea

cooperativei. Totuşi în anumite situaţii, organul de conducere poate hotărî ca

unele şedinţe ale cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise”, iar deciziile să

fie ţinute în secret.

Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi

numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit vîrsta

de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care să indice

numele şi prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca

cotă de participare în capitalul social al cooperativei.

La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7

persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o

anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni teritoriale. Dacă numărul

cooperativelor dornice de asociere este mai mare şi fac parte din localităţi

diferite, atunci legea permite asocierea lor în uniuni centrale.

Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În

acelaşi timp, organele de stat sînt obligate să efectueze regulat controale, pentru

a verifica dacă cooperativele de consum respectă prevederile legii.

Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de

activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţionarea

produselor agricole şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e)

activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte

servicii; f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii medicale, balneo-

climaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiinţifice, tehnice etc.; i)

promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din alte state; j) exportul şi

importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.

248

CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ

§1. Întreprinderea de stat

Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992 cu

privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile administraţiei

publice locale sunt antreprenori speciali.

Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezintă un 249

fenomen social-economic complex.238

Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au capitalul

format din bunurile transmise de fondatori la constituire sau în timpul

funcţionării, fac parte din categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop

lucrativ.

Un autor rus, A.Businin menţionează în lucrarea sa,

“Предпринимательство”, că activitatea de întreprinzător a statului este acea

formă activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin intermediul

întreprinderilor constituite de:

- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a gestiona

proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile de stat;

- organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprinderile

municipale.239

Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana juridică de

drept public, poate fonda de sine stătător o persoană juridică pe care o dotează

cu bunuri şi care, prin înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a

desfăşura independent activitatea de întreprinzător cu scopul de a obţine profit.

Principala deosebire a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în

aceea că, la crearea lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune

operative” - întreprinderii de stat sau în “gestiune economică”- întreprinderii

municipale.

Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă se

menţionează că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu

sunt perfecte, deoarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care

de sine stătător dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi

întreprinderilor municipale, însă, la circuitul economic participă subiecţi care nu

au toate împuternicirile unui proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar

împuternicirile proprietarului acestor bunuri sunt limitate de legislaţie.240

Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al

238 Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo.-Moscva: “PRIOR”, 2002,pag.282239 Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53240 Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.-pag.196

250

întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt reglementate

de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi art.20, de Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi

de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994 prin care a fost aprobat statutul – model al

întreprinderii de stat.

Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în

întregime statului.

Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană

juridică, care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară

activitate de întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate

bunurile de care dispune.241

Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale

întreprinderii de stat:

este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau de autorităţile

publice, împuternicită de a gestiona bunurile statului;

capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimoniul ei se

formează din bunuri de proprietate de stat, inclusiv proprietate publica;

are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate ca fonduri

fixe primite de la fondator, adică le posedă, le foloseşte la destinaţie, fără

dreptul de a dispune de ele doar cu autorizaţia expresă a fondatorului,

poate să dea în arendă, să le gajeze, să le transmită ca aport la capitalul

social al altor persoane juridice, să facă investiţii în alte state;

este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de întreprinzător

considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise

de lege;

poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu.

Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular sunt

considerate complexe patrimoniale, adică obiecte şi nu subiecte ale dreptului

civil.242

Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării de stat,

241 Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial nr.2/9 din 25.08.1994242 Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău 2007, pag.158-159

251

întreprinderea capătă drepturi de persoană juridică. În denumirea sa trebuie să

fie inclusă sintagma în limba de stat “Întreprinderea de stat” sau abreviat “Î.S.”.

Principalul gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”.

Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul stabilit de Legea

nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor

juridice şi a întreprinzătorilor individuali, publicată în Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007.

Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezentanţe, cu

acordul fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra respectării

legislaţiei antimonopol, întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa

asociaţiilor, concernelor şi altor asociaţi de stat ale întreprinderilor, în baza

contractelor încheiate cu alţi agenţi economici.

Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autorităţile

publice centrale.

Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului cu

privire la înfiinţarea întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de

fondator. Statutul –model al întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern.

Conform art.2(alin.3), Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se

aprobă de către fondator şi conţine următoarele date:

1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;

2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii,

sediul fondatorului;

3. Genurile de activitate;

4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea se

consideră înfiinţată pe o durată nelimitată);

5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea

capitalului social;

6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;

7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;

8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de constituire şi

de desfăşurare a activităţii;

252

9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi Anexa nr.2).

Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei.

Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale

întreprinderii de stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul de administraţie.

Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii prin

intermediul managerului-şef de întreprindere, numit prin concurs sau al

consiliului de administraţie, prin dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile

minime ale fondatorului, ale consiliului de administraţie şi ale managerului.

Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, reprezentat de

Guvern sau de o altă autoritate publica centrală. Fondatorul, fiind proprietar al

bunurilor transmise întreprinderii de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele

stabilite de lege, prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele

atribuţii: aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia;

stabileşte indicii economici ai întreprinderii; desemnează membrii consiliului de

administraţie şi managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite bunurile şi

atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de întreprinzător

managerului, în baza contractului.

Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în gestiune,

adică în drept de administrare economică, care se deosebeşte de dreptul de

proprietate prin limitarea dreptului de dispoziţie. Managerul întreprinderii de

stat nu poate decide soarta bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii,

bunuri calificate de lege ca mijloace fixe, decît cu acordul scris al fondatorului,

adică, dreptul de administrare economică are un conţinut identic dreptului de

uzufruct, care, de asemenea, are prerogative identice dreptului de proprietate, cu

excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii nu cad banii şi

alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care întreprinderea de stat

poate să dispună ca şi proprietarul243.

Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare al

întreprinderii de stat, care este compus din: managerul întreprinderii,

reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă, de asemenea pot fi

243 Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.253

incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor, organizaţiilor, specialişti în domeniul de

activitate a întreprinderii, în economie şi drept. În componenţa consiliului de

administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi pe o durată de 3-5

ani. Managerul întreprinderii de stat este din oficiu membru al consiliului de

administraţie.

Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:

1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale

întreprinderii;

2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce se referă la

intrarea întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele;

3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor

întreprinderii;

4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;

5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor

în mărimea stabilită de fondator;

6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea

statutului întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii.

Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de manager

conform contractului.

Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de

întreprindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de

ei cu abateri de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului

de administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel

de hotărîri sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al

şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau

trebuia să afle despre o asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de

administraţie un protest în scris, atunci este absolvit de răspundere membrul

consiliului de administraţie care nu a participat la şedinţă. Demisia sau

destituirea membrului consiliului de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de

reparare a prejudiciilor cauzate din vina lui.

Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către

254

fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprinderii de stat.

Conform art.2 alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al

întreprinderii de stat (municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe

baza contractului încheiat cu acesta. Tot ce face managerul desemnat de

fondator este în numele şi pe seama întreprinderii de stat şi nu în nume propriu,

aşa cum sugerează norma citată mai sus. Contractul respectiv reglementează:

1. relaţiile dintre fondator şi manager;

2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;

3. condiţiile de reziliere a contractului;

4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul

întreprinderii;

5. răspunderea materială a părţilor.

Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea de stat,

managerul întreprinderii de stat are următoarele atribuţii:

1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei eficientă;

2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;

3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi

juridice, precum şi organele de justiţie;

4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi în bancă;

5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul de administraţie

privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei, lărgirea, reutilarea tehnică a

bunurilor transmise în gestiune operativă a întreprinderii;

6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune

operativă;

7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea

necalitativă a obligaţiunilor stabilite.

Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în

vigoare.

Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise

întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul, fondurile fixe şi mijloacele

circulante, alte valori, al căror cost este indicat în bilanţul autonom al

255

întreprinderii). Întreprinderea este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să

sporească bunurile de care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului

nu poate sa dea în arendă proprietatea transmisă ei în gestiune operativă.

Întreprinderea nu poate participa cu bunurile sale la activitatea structurilor

nestatale, şi de asemenea, să investească mijloace în alte state.

Patrimoniul întreprinderii de stat este format din :

depunerile materiale ale fondatorului;

bunurile transmise în mod gratuit;

investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului;

credite şi alte surse legale.

Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se stabileşte în

statutul întreprinderii.

Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea

întreprinderii încetează, în conformitate cu statutul sau şi la decizia fondatorului

prin reorganizare sau lichidarea ei. Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în

o altă formă de întreprindere. Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa

judecătorească economică competentă în conformitate cu legislaţia.

§2. Întreprinderea municipală.

Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea

municipală, care în conformitate cu Regulamentul-model al întreprinderii

municipale, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este considerată un

agent economic cu personalitate juridică, constituită în exclusivitate pe baza

proprietăţii municipale, care, prin utilizarea ei judicioasă, produce anumite

bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi prestează servicii, necesare

pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului sau pentru realizarea intereselor

sociale şi economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice

orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică,

întreprinderea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe.

Întreprinderea municipală are următoarele caractere:

256

este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei publice

locale, adică prin decizia Consiliului local;

se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în gestiune;

are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate ca fonduri

fixe, primite de la fondator, adică le posedă şi le foloseşte la destinaţie,

fără dreptul de a dispune de ele; poate să le dea în arendă sau să dispună

în alt mod de bunurile sale numai în temeiul hotărîrii fondatorului;

se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi de

întreprinzător de interes public pentru unitatea administrativ-teritorială, ca

persoană juridică însă, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;

poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.

Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederilor Codului

Civil, şi anume art.179, întreprinderea municipală se fondează şi se dotează de

către autoritatea administraţiei publice locale. Atît unităţile administrativ-

teritoriale de nivelul întîi (sate, comune, oraşe), cît şi de nivelul doi –(raioane),

au dreptul de a constitui întreprinderi municipale.244

Întreprinderea municipală se consideră constituită din momentul

înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru înregistrare e nevoie de

următoarele acte: hotărîrea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi

statutul întreprinderii aprobat de fondator. Conform Regulamentului model al

întreprinderii municipale, statutul întreprinderii se aprobă de către fondator,

adică unitatea administrativ-teritorială. Nici un act normativ nu prevede expres

care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale este competent să aprobe

statutul: consiliul sau primarul (preşedintele raionului).

Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea consiliului privind

înfiinţarea întreprinderii municipale este una de principiu, adică se decide însuşi

faptul constituirii, bunurile care urmează a fi transmise şi se desemnează

conducătorul ei.245

Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele clauze:

244 Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală. 245 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247

257

Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statutului

întreprinderii, numărul şi data adoptării;

Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se

foloseşte cuvîntul “municipal(ă)”);

Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;

Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea

municipiului respectiv la balanţa întreprinderii nou-create;

Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi

schimbarea lui, sursele de formare a patrimoniului întreprinderii, forma de

repartizare a venitului şi de acoperire a pierderilor;

Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii246.

Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea municipală are

aceeaşi structură organizatorică ca şi întreprinderea de stat, adică are fondator şi

conducător. Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării

locale, care o înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea

întreprinderii sunt necesare terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind

crearea întreprinderii poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul

pozitiv al organului teritorial de expertiză ecologică.

Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este numit şi

revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se încheie un contract, ca

şi în cazul întreprinderii de stat. Conducătorul poartă răspundere materială

pentru obligaţiile întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se

amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele

contractuale sau prevederile legale prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat

din funcţie înainte de expirarea termenului contractual, potrivit temeiurilor

prevăzute în contract sau lege.

Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus

consiliul de directori. El este desemnat numai în cazul în care statutul stipulează

funcţiile, competenţa, condiţiile de desemnare şi modul de funcţionare.

Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fonduri fixe şi

246 Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994

258

mijloace circulante, precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în

balanţă autonomă a întreprinderii. Bunurile municipale transmise de fondator

aparţin doar întreprinderii în limitele dreptului de gestiune economică.

Întreprinderea îşi poate înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului.

Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru

obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său.

Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are loc în modul

stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei fondatorului.

CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice

Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor ce participă la

fondarea acestora. Odată cu trecerea timpului, pot interveni noi evenimente şi

cerinţe, care ar spori sau reduce capacitatea şi potenţialul societăţii fondate. În

astfel de circumstanţe, se recurge la procedura de reorganizare a societăţii

comerciale.

259

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a

drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la

o persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin

reorganizare.247

Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte normative,

cum ar fi:

- Codul civil nr. 1107/2002, art. 69-85, 135, 144, 178;

- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997, art. 93-96;

- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135/2007, art. 80, 81;

- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, art. 32,

33;

- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a

întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, art. 20-22.

Reorganizarea poate fi:

1. benevolă;

2. forţată.

Reorganizarea benevolă are loc avînd ca temei hotărîrea organului

suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor.

Reorganizarea forţată poate fi efectuată avînd ca temei hotărîrea instanţei

de judecată sau organului administrativ competent.

În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane juridice.

Potrivit prevederilor alin. (1) art. 69 al Codului civil, persoana juridică se

reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi

separare) sau transformare.

În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.

§2. Reorganizarea prin fuziune

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care

două sau mai multe societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ

247 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu: “Dreptul Afacerilor”, Volumul 1, Editura Tipografiei Centrale, Chişinău – 2004, pag. 312260

îşi unesc patrimoniile într-o singură persoană juridică pentru concentrarea

capitalului şi sporirea rentabilităţii.248

Din prevederile alin. (1) art. 73 al Codului civil, rezultă că fuziunea are

loc prin două modalităţi:

- contopire;

- absorbţie.

Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai

multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un

nou subiect de drept).

Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest

procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile

acestor societăţi trec integral la subiectul de drept nou format.

Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca efect încetarea

existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi

obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.

Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai multe

persoane juridice care dispar ca subiecte de drept (persoane juridice absorbite),

se alipesc la o alta (persoana juridică absorbantă), ultima păstrîndu-şi

personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial mai mare pe piaţă, drepturile

şi obligaţiile ale persoanelor juridice absorbite trec integral la cea absorbantă.

Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie) parcurge

mai multe etape:

- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor art. 74 al

Codului civil, rezultă că societăţile participante la procedura de reorganizare prin

contopire sau absorbţie sunt obligate să elaboreze un proiect al contractului de

fuziune. Acesta va conţine

- Forma (felul) fuziunii;

- Denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la

fuziune;

- Fundamentarea şi condiţiile fuziunii;

248 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit. pag. 314261

- Patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;

- Raportul valoric al participanţilor;

- Data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate

persoanele juridice implicate în fuziune.

Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului

de fuziune trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al

persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se

anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie.

Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris.

În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice datele de

identitate ale noii societăţi comerciale, numele candidatului în funcţia de

administrator şi în alte organe.

- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la demararea

reorganizării. Avînd în vedere faptul că Camera Înregistrării de Stat este organul

care înregistrează persoanele juridice cu scop lucrativ, orice modificare în

Registrul de Stat al Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la cunoştinţa

organului respectiv.

Potrivit art. 22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice

şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoana juridică supusă

reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat

despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii

respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii

procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea “în

reorganizare”.

Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de

reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare,

adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.

- Informarea creditorilor. Potrivit art. 72 al Codului civil, în termen

de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare, organul executiv al persoanei

juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi

262

creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii

consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova”.

Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot să

ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot

cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se

va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea

creanţelor va fi pusă în pericol. Persoanele juridice participante la reorganizare

răspund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din

actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea

succesorului.

- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune

constituie procedura de transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce

urmează să fie radiată către persoana juridică succesor în drepturi. Transmiterea

patrimoniului se efectuează în baza unui act de predare-primire în care sunt

reflectate activele şi pasivele societăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor

ce se transmit, iniţial urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu

prevederile normelor contabile.

Actul de predare-primire, după cum şi contractul fuziune, se confirmă de

fondatorii persoanelor juridice care sunt implicate în fuziune şi necesită a fi

semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor comerciale participante la fuziune.

- Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima

publicaţie a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova privind

fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei

juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea

ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii.

La cerere se anexează:

a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;

b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;

c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;

d) autorizaţia de fuziune, după caz.

263

După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare,

persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se

radiază din registrul de stat al persoanelor juridice.

§3. Reorganizarea prin dezmembrare

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin

care o societate comercială se împarte in două sau mai multe societăţi

comerciale independente sau în care dintr-o societate comercială se separă o

parte, formînd o societate comercială independentă.249

Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin:

1. divizare;

2. separare.

Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care societatea

comercială se divizează în două sau mai multe societăţi comerciale, creînd astfel

noi societăţi subiecte de drept. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea

existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe

persoane juridice care iau fiinţă.

Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul unei

persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea ei către una sau

mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.

Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia subiectului de drept

care se dezmembrează, în cazul separării societatea comercială supusă

dezmembrării nu se dizolvă, respectiv nu îşi pierde personalitatea juridică, ci

doar din componenţa ei se desprind şi iau fiinţă una sau mai multe persoane

juridice, prima rămînînd şi după dezmembrare să existe.

Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin următoarele etape:

- Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare. Dezmembrarea

societăţii comerciale se produce în baza unui plan aprobat de adunarea generală.

249 Roşca N., Baieş S., op. cit. pag. 326264

Potrivit art. 81 al Codului civil, dezmembrarea, indiferent de forma ei,

urmează a fi efectuată în conformitate cu proiectul de dezmembrare, elaborat de

organul executiv.

Proiectul dezmembrării trebuie să includă:

a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;

b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;

c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma

dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu;

d) partea de patrimoniu care se transmite;

e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se constituie;

f) raportul valoric al participaţiunilor;

g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu

scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către

persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau care există, data la care

aceste participaţiuni dau dreptul la dividende;

h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;

i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.

Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării

se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice, după caz.

- Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul suprem al

societăţii. Potrivit art. 81 al Codului civil proiectul dezmembrării se aprobă de

adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul

de constituire nu prevede o majoritate mai mare. Concomitent cu aprobarea

proiectului dezmembrării, adunarea generală a participanţilor, cu aceeaşi

majoritate, aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează

organul ei executiv.

- Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de forma de

reorganizare, inclusiv şi în cazul dezmembrării, persoana juridică supusă

reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat

despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii

respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii

265

procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea “în

reorganizare”.

Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de

reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare,

adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.

- Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi în cazul

dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse reorganizării prin

dezmembrare, urmează a fi înştiinţaţi despre această hotărîre. Ca şi în cazul

reorganizării prin fuziune, procedura de informare a creditorilor despre decizia

de reorganizare prin dezmembrare este reglementată de art. 72 al Codului civil.

În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare prin

dezmembrare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare

urmează să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz

privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al

Republicii Moldova”.

În decursul a 2 luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii sunt în drept

să solicite persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu

pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar

dacă vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.

Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire

la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.

Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru

obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi

din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Membrii

organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund

solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat

prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice

reorganizate.

- Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorganizare

prin dezmembrare presupune necesitatea efectuării inventarierii şi întocmirii

actului de predare-primire a patrimoniului de la o societate la alta.

266

- Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres reglementată

de art. 82, 83 ale Codului civil. Astfel, organul executiv al persoanei juridice

care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare

privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a

efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea

de stat a persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana

juridică la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul

dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi

dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.

La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a

persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare

înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de Stat le

verifică şi dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea divizării.

Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi mai apoi se

radiază societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării prin divizare), în cazul

dezmembrării prin separare - mai întîi se înregistrează noua societate, care preia

bunurile şi documentele de la societate reorganizată, după care registratorul

înscrie modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat.

După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se consideră

dizolvată şi se radiază din registrul de stat.

Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că de la data înregistrării

dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el

trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau

cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său

patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

§4. Transformarea

Transformarea societăţii comerciale este o formă de organizare prin

care aceasta îşi schimbă forma juridică de organizare a activităţii sale prin

modificarea actelor de constituire în condiţiile legii.

267

Procedura de transformare succede următoarelor etape:

- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea actului de

constituire al societăţii în care se transformă;

- Informarea creditorilor;

- Inventarierea

patrimoniului;

- Înregistrarea transformării la organul abilitat.

Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din

o formă juridică de organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii

care urmează a fi supusă transformării. Hotărîrea de transformare se adoptă cu

majoritatea necesară pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă de

forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse transformării. După

adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică

Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin

transformare, care va consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al

Persoanelor Juridice menţiunea „în reorganizare”.

Potrivit art. 72 al Codului civil în termen de 15 zile de la adoptarea

hotărîrii de reorganizare organul executiv al persoanei juridice participante la

reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să

publice un aviz privind reorganizarea în două ediţii consecutive ale Monitorului

Oficial al Republicii Moldova.

Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot

să ceară persoanei juridice care se reorganizează prin transformare garanţii în

măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii

pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor

creditori la satisfacerea creanţelor va fi pusă în pericol.

Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu întocmirea

actului de predare-primire a activelor şi pasivelor. Persoana juridică transformată

devine successor al drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care s-a

transformat.

268

La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat, prevederile

art. 82, 83 ale Codului civil se aplică corespunzător.

După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în termenul

prevăzut de art. 82 al Codului civil, după verificarea acestora registratorul de stat

adoptă decizia de înregistrare a transformării sau de respingere a cererii.

Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice

serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii, licenţelor, etc.

§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridice

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate

comercială pe durata stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se

prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar

orice societate comercială va sfîrşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi

destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.250

Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu

scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de

dreptul de a încheia acte juridice legate de activitatea de întreprinzător.

De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă să existe

pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea patrimoniului agonisit în

timpul activităţii. În acest caz, rezultă că societatea comercială dispune de o

capacitate juridică restrînsă, restrîngerea capacităţii survenind imediat demarării

dizolvării.

Potrivit alin. (1) art. 86 al Codului civil, Persoana juridică se dizolvă în

temeiul:

a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;

b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii

atingerii lui;

c) hotărîrii organului ei competent;

d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art. 87;

250 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, “Curs de drept comercial”, Departamentul Editorial Poligrafic al ASEM, Chişinău, 2007, pag.85

269

e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu

insuficienţa masei debitoare;

f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai

are nici un participant;

g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.

Din conţinutul normei sus citate, rezultă că dizolvarea persoanei juridice

poate fi de două feluri:

1.dizolvare voluntară (benevolă);

2.dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată).

Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri:

a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit. a) alin. (1)

art. 86 Cod civil).

De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu prevăd un

termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind constituită pentru o activitate

pe o perioadă nedeterminată. Fiind expresia voinţei fondatorilor, totuşi, legislaţia

nu interzice constituirea societăţii comerciale pentru activitatea acesteia pe o

perioadă limitată.

Potrivit alin. (2) art. 65 al Codului civil, la expirarea termenului stabilit

pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pînă la acel moment

actele de constituire nu se modifică.

Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă determinată pînă la

dizolvare, organul suprem poate modifica actele de constituire, transformînd-o

cu un termen perpetuu de existenţă.

b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită societatea

(lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).

Fondatorii constituie societatea comercială, avînd ca scop obţinerea de

profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea acestuia între asociaţi. Acest

scop nu se atinge imediat la data constituirii societăţii, ci necesită o perioadă de

timp. La atingerea scopului, societatea urmează să îşi înceteze.

c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a fost

constituită societatea (lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).

270

Avînd ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între asociaţi, în

cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la constituirea societăţii, cum ar fi

suportarea unor pierderi neaşteptate, aceasta urmează a fi dizolvată, în caz

contrar societatea riscă să intre în stare de insolvabilitate.

d) adoptarea hotărîrii de dizolvare de către organul competent al

persoanei juridice respective (lit. c) alin. (1) art. 86 Cod civil).

Societatea comercială se dizolvă în baza hotărîrii organului suprem

competent, întrucît constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa

asociaţilor manifestată prin actul de constituire.

Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii. Voinţa

asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării

asociaţilor care exprimă voinţa socială.

Organul competent suprem va adopta hotărîrea privind dizolvarea în toate

cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor, şi anume:

- numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege;

- numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de lege;

- valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul

capitalului social minim stabilit de lege;

- în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă aceştia

sunt numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a

6 luni societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu

categoria de asociaţi care lipsea.

Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.

Dizolvarea forţată va surveni:

a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în

legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit. e) alin. (1) art. 86 Cod civil)

Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului de

insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei debitoare, este

reglementată de Legea insolvabilităţii nr. 632/2001. Potrivit alin. (1) art. 154 al

Legii insolvabilităţii, dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, se

stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile

271

procesului, instanţa de judecată trebuie să înceteze procesul, cu dizolvarea

debitorului.

b) în cazurile prevăzute de art. 87 al Codului civil.

Potrivit alin. (1) art. 87 al Codului civil, instanţa de judecată dizolvă

persoana juridică dacă:

- constituirea ei este viciată. Se consideră viciată constituirea

persoanei juridice dacă la data constituirii s-au încălcat condiţiile de formă sau

de fond ale actului de constituire. Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de

formă a urmat după constituirea persoanei juridice, la data constituirii actul de

constituire respectînd exigenţele legii, atunci acest caz nu serveşte temei de

dizolvare.

- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În acest caz

neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele legii pot genera din

modificările operate în el de către organul suprem al persoanei juridice după

constituirea acesteia. Dacă după constituire în legislaţie survin careva modificări

referitoare la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat

acestor prevederi, în caz contrar societatea riscă să fie dizolvată.

- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică

de organizare. Exemplu pot servi Întreprinderile de Arendă, care odată cu

adoptarea Codului civil, o astfel de formă juridică de organizare nu se prevede.

În acest caz, întreprinderile de arendă care activau la data intrării în vigoare a

Codului civil, urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz contrar

acestea riscau să fie dizolvate.

- activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comercială care

practică un gen de activitate interzis de lege sau un gen de activitate monopol de

stat activează contrar ordinii publice.

- există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca

prevederile alin. (6) art. 26 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor

juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, potrivit cărora

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat va prezenta trimestrial organului

înregistrării de stat informaţie despre persoanele juridice care, în decurs de 12

272

luni de la data înregistrării, nu au prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de

legislaţie şi nu au efectuat operaţii pe nici un cont bancar, indicînd existenţa sau

lipsa datoriilor la bugetul public naţional, pentru a decide asupra radierii acestora

din Registrul de stat.

Potrivit alin. (2) art. 86 al Codului civil, dizolvarea persoanei juridice are

ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi

dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care

îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în

care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice

beneficiare.

Potrivit alin. (2) art. 23 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor

juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, registratorul adoptă

decizia cu privire la înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în

Registrul de stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării persoanei

juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de stat menţiunea “în

lichidare”. Din acest moment se interzice participarea persoanei juridice în

lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice.

Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni,

avînd ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data

dizolvării societăţii, transformarea activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor

de bani rămase după efectuarea plăţilor.251

Prin lichidare se înţeleg toate operaţiunile, care au drept scop terminarea

afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încît să se poată obţine

realizarea activă, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între

asociaţi.

Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:

- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu

transmiterea către el a patrimoniului societăţii;

- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în „Monitorul Oficial

al Republicii Moldova”;

251 Romul Petru Vonică. Dreptul societăţilor comerciale. - Ed. II, rev. şi adaug. - Bucureşti, 2000. -pag. 153273

- înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;

- întocmirea bilanţului de lichidare;

- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;

- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea

creanţelor;

- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;

- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a

societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

Principiile caracteristice procedurii de lichidare sunt următoarele:

1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pentru nevoile

lichidării252.

Potrivit alin. (3) art. 86 al Codului civil persoana juridică continuă să

existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru lichidarea

patrimoniului. Din conţinutul acestui articol, rezultă că continuarea existenţei

personalităţii juridice se referă la toate elementele persoanei juridice: structura

organizatorică, patrimoniul, scopul.

Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atribuţiile.

Administratorul devine lichidator, dacă organul supreme sau instanţa de judecată

nu desemnează o altă persoană.

Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se modifică

în sensul că, din data demarării procedurii de lichidare, scopul este cel de a

satisface creanţele creditorilor, împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea

societăţii.

Persoana juridică dispune de capacitatea juridică restrînsă. Personalitatea

juridică dispare doar după finalizarea procedurii de lichidare, odată cu radierea

societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor.

De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor societăţii,

cu excepţia cazului de lichidare conform prevederilor Legii insolvabilităţii, nr.

632/2001.

252 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit., pag. 355.274

Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă de societatea

aflată în procedură de lichidare, şi doar după achitarea integrală a acestora,

patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi proporţional participaţiunii în

capitalul social.

3.Lichidarea societăţii este obligatorie.

Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligatorie.

Lichidarea nu survine în cazul demarării procedurii de reorganizare.

Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi

scopul persoanei juridice, Administratorul devine lichidator, dacă organul

suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană,

dreptul de reprezentare a intereselor societăţii şi de gestiune a patrimoniului

societăţii trece de la Administrator la lichidator.

Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele

etape:

1. Desemnarea lichidatorului;

Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărîrea

instanţei de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărîre nu se

desemnează lichidatorul, atunci administratorul devine din oficiu lichidator.

Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să

prezinte hotărîrea de desemnare a sa în această funcţie, iar organul de

înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica respectivă în

Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

2. Informarea creditorilor;

Potrivit art. 91 al Codului civil, după înregistrarea desemnării sale,

lichidatorul publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, în două ediţii

consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile,

îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de

înaintare a creanţelor.

3. Înaintarea creanţelor;

Conform art. 92 al Codului civil, termenul de înaintare a creanţelor este de

6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în “Monitorul Oficial al Republicii

275

Moldova”. Prin hotărîrea de lichidare se poate prevedea un termen mai

lung. Dacă lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, ca în termen de

30 de zile de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze

o acţiune în instanţă de judecată privind încasarea datoriilor.

4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;

Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de

înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de

lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor,

inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator şi

datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată.

Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau

instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de

lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat

să declare starea de insolvabilitate. Această obligaţie este expres prevăzută şi de

lit. b) alin. (2) art. 26 al Legii insolvabilităţii, nr. 632/2001, conform căruia

debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă în cadrul lichidării,

care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate

satisface integral creanţele creditorilor.

5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii;

Prin lichidare a activului societăţii se înţelege:

- transformarea bunurilor societăţii în bani;

- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.

Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de

vînzare), sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca

aport în natură la momentul constituirii societăţii, bunurile dobîndite pe

parcursul activităţii societăţii.

Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, de asemenea este o

procedură de durată în timp. Dacă debitorii nu sunt de acord să restituie

datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora

prin intermediul instanţei de judecată.

276

Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor

creditoare pe care le are societatea aflată în procedură de lichidare. Această

procedură urmează imediat finalizării procedurii de lichidare a activului,

deoarece mijloacele băneşti sunt obţinute în urma vînzării patrimoniului

societăţii şi încasării datoriilor debitoare.

Potrivit art. 96 al Codului civil activele persoanei juridice cu scop lucrativ

dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise

de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.

Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea,

care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi

participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un

proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare.

Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor,

poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea

creanţelor creditorilor.

Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea

se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat

lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce

modificări în proiectul de împărţire, luînd în considerare voinţa participanţilor.

Potrivit art. 98 al Codului civil, activele persoanei juridice dizolvate nu

pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decît după 12 luni de la data ultimei

publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului

lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost

contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă

printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă.

6. Radierea persoanei juridice;

După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de

lichidare în termen de 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare,

lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat o cerere prin care va

solicita radierea persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

277

Potrivit art. 24 al Legii nr. 220/2007, pentru radierea persoanelor juridice

din Registrul de stat se depun următoarele documente:

a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării

de stat;

b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de

organul sau instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;

c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional,

depus în conformitate cu procedura prevăzută;

d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei juridice,

publicate conform art. 72 sau 91 din Codul civil.

Pînă la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat,

persoana juridică în lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă

contul (conturile) bancar şi să predea ştampila pentru distrugere organului

abilitat.

În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată privind

lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de stat, depunerea

documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară.

Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în

termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de radiere, care poate fi

atacată în instanţa de judecată de către persoana care se consider lezată în

drepturi.

Potrivit art. 100 al Codului civil, dacă, după radierea persoanei juridice,

mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă

existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane

interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze

un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă,

dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz,

organul înregistrării de stat adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor din

Registrul de stat potrivit situaţiei de pînă la radierea persoanei juridice. Dacă

instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul de stat se vor

înscrie datele lichidatorului desemnat.

278

Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea

a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.

§6. Lichidatorul persoanei juridice

Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al persoanei

juridice sau instanţa de judecată prin hotărîrea de derulare a procedurii de

lichidare, desemnează un lichidator.

Conform prevederilor alin. (1) art. 90 al Codului civil poate fi lichidator

orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia

Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite

condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.

Potrivit alin. (2) art. 35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,

nr. 845/1992, sunt impuse unele condiţii speciale pentru lichidatori, şi anume,

trebuie să dispună de studii superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în

domeniu şi să fie înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe

suplimentare nu sunt aplicabile, la moment, deoarece activitatea de lichidator al

societăţilor comerciale nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător, ceea

ce ar submina interesele asociaţilor.

Conţinutul prevederilor art. 90 al Codului civil prevede posibilitatea

desemnării la aceeaşi societate a mai multor lichidator. În acest sens alin. (5) al

normei sus citate, în cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă

persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărîrea prin care sunt

desemnaţi nu prevede altfel.

Din momentul desemnării sale, acesta notifică Camera Înregistrării de Stat

despre desemnarea sa în această funcţie, prezentînd hotărîrea organului suprem

al societăţii sau hotărîrea instanţei de judecată şi comunicînd datele de identitate,

cu prezentarea specimentului semnăturii.

În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoarele

împuterniciri:

- Valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;

- Transformă în bani bunurile societăţi;

279

- Execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele

încheiate de societatea aflată în procedură de lichidare;

- Întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de lichidare;

- Păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de

administratori;

- Întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunile

lichidării în ordinea lor cronologică şi al tranzacţiilor cu patrimoniul societăţii.

Potrivit alin. (9) art. 90 al Codului civil, lichidatorul poate fi revocat

oricînd de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi

hotărîre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă

lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o.

Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă

instanţei de judecată.

Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată

care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR

§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate

Societatea care activează într-un mediu economic ce se caracterizează

printr-o instabilitate majoră, trebuie să posede un grad înalt de flexibilitate, în

special luînd în considerare că în Republica Moldova, pe lîngă influenţa

negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare

etc.), influenţează negativ şi factorii juridici (elaborarea legilor legate de

280

activitatea economică fără să se respecte interesele agenţilor economici,

modificarea frecventă a actelor normative etc.), creînd astfel obstacole

adiţionale.

Ajunse în situaţii dificile întreprinderile se ciocnesc de o majoră

problemă: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se poată salva de la

lichidare definitivă. Toate speranţele sunt puse în managementul financiar, în

sarcina căruia ar trebui să intre gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea

deciziilor oportune pentru a salva situaţia. Deoarece la un management eficient

se apelează prea tîrziu, întreprinderile aflîndu-se deja în proces de

insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice cursul derulării

evenimentelor.

Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate al

debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de Legea insolvabilităţii

nr.632-XV din 14.11.2001. Odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii, a

fost abrogată Legea cu privire la faliment nr.786-XIII din 26.02.1996, iar

termenul de “faliment” a fost înlocuit cu cel de “insolvabilitate”.

Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi în sens

juridic.

În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a unei persoane

care nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi.

În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg prin faliment este

desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice ce reglementează

relaţiile în legătură cu urmărirea bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de

faptul dacă debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată.

În sens restrîns, falimentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform

cărora bunurile debitorului sunt expuse vînzării, banii se împart între creditori,

iar debitorul insolvabil persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător,

iar cel persoană juridică se lichidează.253

Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară a

patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor

253 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I, Chişinău – 2004, pag.375.281

active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă imposibilitatea,

pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor

ajunse la scadenţă.254

Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este definită ca

situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora

obligaţiile de plată.

Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a

fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o

stare în care debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele

financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.

Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa insuficienţei de

numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau insuficienţă de active

(insolvabilitate absolută).

Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insolvabilitate şi

nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic

decît pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci cînd activul depăşeşte

pasivul, dacă elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de

acoperire a pasivului (cum sunt cazurile în care elementele active nu sunt

lichide, sau fiind investite în operaţii de lungă durată nu pot fi afectate plăţilor

datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar putea transforma activele sale în

mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă în care a intrat debitorul.

Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care valoarea

pasivelor depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea creanţelor creditoare este

mai mare decît posibilităţile de achitare din partea debitorului, iar mărimea

totală a creanţelor va fi achitată parţial.

Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în dificultate

joacă un rol primordial, de el şi de abilităţile conducerii întreprinzătorilor

depinde succesul în activitatea economică.

Procesul de insolvabilitate este un proces intentat de şi aflat sub

supravegherea instanţei de judecată prin care debitorul, în scopul satisfacerii

254 “Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002, pag.422.

282

într-o mărime cît mai mare a creanţelor creditorilor, este supus unui regim

juridic special, avînd ca consecinţă determinarea, distribuirea masei debitoare şi

valorificarea acesteia între creditori, finalizată cu radierea debitorului din

Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor, dacă nu este posibilă

restabilirea capacităţii de plată ori satisfacerea cerinţelor creditorilor într-un alt

mod.

Din definiţia dată, rezultă următoarele trăsături caracteristice (caractere

juridice) ale procesului de insolvabilitate:

a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către

instanţa de judecată (Curtea de Apel Economică), se derulează sub

supravegherea instanţei de judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi să

sesizeze instanţa de judecată neîntîrziat despre orice circumstanţe relevante

procesului de insolvabilitate;

b) unitar - procesul de insolvabilitate presupune că tuturor

debitorilor se aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de insolvabilitate,

iar toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate,

precum şi cele pe care el le dobîndeşte pe parcursul procesului fac parte din

masa debitoare (activă) şi se folosesc exclusiv întru derularea procesului de

insolvabilitate.

c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de

judecată este investită prin lege de a supraveghea procedura publică a

insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.(1) art.223 al Legii

insolvabilităţii instanţele de judecată ţin un registru public al cauzelor de

insolvabilitate, în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate

examinată sau în curs de examinare. La registru are acces orice persoană, iar

instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate extrase din registrul

cauzelor de insolvabilitate;

d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii creanţele se execută

conform rangului validat de instanţa de judecată în tabelul creanţelor. Achitarea

începe doar după validarea creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de

validare. Dacă activele repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie de

283

creditori, repartizarea masei debitoare va fi efectuată proporţional ponderii

creanţelor;

e) concursual - presupune că această procedură urmăreşte

satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea

impusă a debitorilor.

§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate

În cadrul procesului de insolvabilitate sunt implicaţi următorii participanţi:

1. debitorul insolvabil;

2. administratorul insolvabilităţii;

3. organele creditorilor;

4. instanţa de judecată.

Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede că debitor

poate fi orice persoană care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a

creanţelor fiscale, şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o

cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate.

Din definiţia legală, putem deduce că pentru a deveni debitor, persoana

trebuie să întrunească, concomitent, două condiţii:

1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale.

Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată cînd se împlineşte termenul care

afectează obligaţia de plată;

2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, depusă în

instanţa de judecată.

Procesului de insolvabilitate poate fi supus atît persoanele juridice, cît şi

persoanele fizice care practică activitate economică.

Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces de

insolvabilitate pot fi:

a) societăţi comerciale:

- societăţi în nume colectiv;

- societăţi în comandită;

- societăţi cu răspundere limitată;

284

- societăţi pe acţiuni;

b) cooperative;

c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;

d) organizaţii necomerciale:

- asociaţii;

- fundaţii;

- instituţii.

Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor juridice de

drept public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului

(ministerelor, agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de

Conturi, Curţii Constituţionale, Procuraturii, Centrului pentru Combaterea

Crimelor Economice şi Corupţiei, Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei

Naţionale a Pieţei Financiare, Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor

administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi locale, primăriilor, preturilor).

Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de

insolvabilitate sunt acelea care desfăşoară activitate economică, şi anume:

a) fondatori de Întreprinderi Individuale;

b) fondatori de Gospodării Ţărăneşti;

c) titulari de patente de întreprinzător.

Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de

insolvabilitate în privinţa persoanelor fizice care nu practică activitate

economică (consumatorii).

Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei persoane, este

necesar ca viitorul debitor să întrunească unele condiţii obligatorii:

- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele abilitate cu

împuternici de înregistrare sunt Camera Înregistrării de Stat; Primăriile

localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori fondatori ai Gospodăriilor

Ţărăneşti; Inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor localităţilor de

domiciliu al persoanelor fizice viitori titulari de patente de întreprinzători;

Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova pentru organizaţii necomerciale; etc.

285

- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de întreprinzător

presupune punerea în circuitul civil a bunurilor întreprinzătorilor, a încheierii

contractelor, a prestării serviciilor, a executării lucrărilor, a vînzării bunurilor,

avînd ca scop bine determinat obţinerea de beneficii, din care urmează a fi

achitate impozitele şi taxele în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia

fiscală. Anume din activitatea economică se formează creanţele faţă de creditori,

care ca ultima speranţă de recuperare a datoriilor depun cereri de intentare a

procesului de insolvabilitate.

- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate prezumă

situaţia deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică

a elementelor active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă

imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata

datoriilor ajunse la scadenţă.

Debitorul are următoarele drepturi:

a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care să

solicite intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate;

b) în cazul în care nu este de acord cu hotărîrea judecătorească privind

intentarea procesului de insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte

judecătoreşti de procedură, să conteste legalitatea actelor judecătoreşti;

c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele Adunării

creditorilor sau a Comitetului creditorilor;

d) să depună Planul de redresare a solvabilităţii debitorului şi să solicite

aplicarea procedurii planului;

e) în cazul în care Planul de redresare a solvabilităţii a fost propus de

administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a se expune printr-o

referinţă referitor la conţinutul lui;

f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în condiţiile alin.

(1) art. 192 al Legii insolvabilităţii;

g) să ia cunoştinţă cu toate măsurile întreprinse de către ceilalţi

participanţi la procesul de insolvabilitate, cu conţinutul dosarului judiciar al

286

insolvabilităţii, să propună administratorului insolvabilităţii soluţii pentru unele

circumstanţe apărute pe parcursul procesului de insolvabilitate.

Debitorul are următoarele obligaţii:

a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicitînd

intentarea procesului de insolvabilitate (art.26). Conform acestei norme

debitorul este obligat să depună cerere introductivă dacă există temeiul general

(incapacitatea de plată a debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea

debitorului persoană juridică).

b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art. 92 al Legii nr.

632/2001. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi explicaţiilor date de

debitor, conform alin.(2) art. 94 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată cere

debitorului să semneze, înainte de prima adunare a creditorilor, următoarea

declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală

sau scrisă, pe care voi prezenta în instanţa de judecată despre patrimoniul şi

activitatea de întreprinzător ale debitorului sau despre orice alt fapt pe care îl

cunosc este adevărată şi completă”.

c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a

unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei

întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate (art.

95).

d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adunările creditorilor

şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor (alin.(2) art.92).

Conform art. 93 al Legii nr. 632/2001, după intentarea procesului de

insolvabilitate, instanţa de judecată poate obliga debitorul ca acesta să nu

părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea expresă a instanţei de

judecată în cazul în care există dovezi că el ar putea să se ascundă sau să se

eschiveze de la participare la proces.

Administratorul insolvabilităţii. Conform art. 2 al Legii nr. 632/2001

administrator este persoana desemnată de instanţa de judecată pentru

supravegherea şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul

287

procesului de insolvabilitate în modul şi în conformitate cu competenţele

stabilite de Lege.

În sensul Legii nr. 632/2001, prin termenul „administrator” se înţelege:

1. administrator provizoriu;

2. administrator al procesului de insolvabilitate;

3. administrator al procedurii planului.

Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de către

instanţa de judecată, a încheierii privind admiterea spre examinare a cererii

introductive şi activează şi îşi păstrează acest statut pînă la data intentării

procesului de insolvabilitate.

Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administrator

provizoriu sunt aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii.

Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este în drept

să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate

acolo. Debitorul este obligat să pună la dispoziţia administratorului provizoriu

documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă contabilă.

Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronunţării

hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate, din această dată în rol

intrînd administratorul insolvabilităţii.

Administratorul procesului de insolvabilitate îşi exercită atribuţiile

începînd cu data intentării procesului de insolvabilitate şi pînă la intrarea în

vigoare a hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate cu radierea

debitorului din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

Examinînd raportul administratorului provizoriu, instanţa de judecată

hotărăşte în privinţa intentării procesului de insolvabilitate sau al respingerii

cererii introductive. În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa

de judecată în aceeaşi hotărîre, desemnează administratorul insolvabilităţii care

va reprezenta interesele debitorului pe parcursul întregului proces.

Administratorul procedurii planului îşi exercită atribuţiile din data intrării

în vigoare a hotărîrii judecătoreşti privind confirmarea Planului de redresare a

solvabilităţii şi încetării procesului de insolvabilitate.

288

În funcţia de administrator al insolvabilităţii provizoriu, administrator al

insolvabilităţii sau de administrator al procedurii planului se desemnează

persoană fizică înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă

faţă de creditori şi debitor.

Conform alin. (2) art. 73 al Legii nr. 632/2001 pentru a putea fi

desemnat în calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică

trebuie să corespundă următoarelor criterii:

a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe

teritoriul ei;

b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii:

administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;

c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din

următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau

tehnic;

d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea

desfăşurării activităţii de administrator;

e) să nu aibă antecedente penale.

Legiuitorul, prin alin. (3) art. 73 al Legii nr. 632/2001 stabileşte şi unele

cerinţe speciale pentru administratorul insolvabilităţii al unei companii de

asigurări sau al unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces

de insolvabilitate va corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a

Pieţei Financiare.

Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de răspundere, iar

persoana ce urmează a fi desemnată în această postură trebuie să conştientizeze

faptul că în dependenţă de gestionarea acesteia, depinde viitorul debitorului

insolvabil şi achitarea creanţelor creditorilor.

Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desemnarea în

funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/XV

prevede că nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator:

a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au

deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin

289

cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;

b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi

ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;

c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în

comandită;

d) persoanele cu antecedente penale;

e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de dreptul de a

administra întreprinderi şi alte persoane juridice;

f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează

cazul de insolvabilitate.

Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor avînd scopul de a curma

abuzurile şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor care au dus la

insolvabilitatea acestora.

Din data desemnării sale, instanţa de judecată eliberează administratorului

un certificat, pe care acesta îl restituie la încheierea exercitării funcţiei. În baza

acestui certificat, administratorul este înscris în Registrul de Stat al Persoanelor

Juridice la rubrica respectivă a debitorului.

Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator

decît al unei singure întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de

judecată, cu acordul comitetului creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi

persoană în funcţia de administrator a nu mai mult decît două astfel de

întreprinderi. Restricţia în cauză se referă doar la administratorii procedurii

planului, desemnaţi la întreprinderile la care se va aplica planul ce prevede

redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului.

Una şi aceeaşi persoană, cu excepţia persoanelor desemnate ca

administratori ai insolvabilităţii la întreprinderile la care se va aplica planul de

redresare a solvabilităţii acesteia, poate fi desemnată în funcţia de administrator

la maximum 4 întreprinderi la care se va aplica planul ce prevede lichidarea

patrimoniului întreprinderii sau transmiterea întreprinderii ori a unei părţi din

aceasta către un alt titular.

Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de a evita

290

majorarea volumului mare de lucru al administratorilor desemnaţi pentru ca

procesele de insolvabilitate să nu se deruleze perioade îndelungate de timp.

La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea

administratorului, creditorii pot propune un alt administrator.

Conform art.76 al Legii nr.632/XV administratorul insolvabilităţii are

următoarele atribuţii principale:

a) inventarierea patrimoniului debitorului;

b) colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor debitorului

aflate în posesiunea unor terţi;

c) administrarea într-o bancă (care, de regulă, nu este creditor al

debitorului) a unui cont bancar special pentru acumularea sumelor de bani

obţinute în procesul de insolvabilitate;

d) executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de judecată în

cazurile prevăzute expres de ea;

e) îndeplinirea hotărîrilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale

comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor;

f) elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a comitetului

creditorilor;

g) prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau

comitetul creditorilor şi ministerul de ramură de rapoarte lunare despre starea

masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor sale;

h) ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor

debitoare ale debitorului;

i) administrarea masei debitoare;

j) asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a

bunurilor;

k) elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau

experţilor;

l) disponibilizarea angajaţilor debitorului;

m) contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a

creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri;

291

n) sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care apar pe

parcursul exercitării atribuţiilor sale;

o) distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea

masei debitoare.

p) ţinerea unui registru şnuruit, sigilat de instanţa de judecată, în care

consemnează toate operaţiunile efectuate cu bunurile masei debitoare,

coordonate cu creditorii, precum şi operaţiunile de recuperare a bunurilor

debitorului;

r) efectuează pe bază de concurs orice cumpărare, transmitere în gestiune

a bunurilor din masa debitoare sau orice angajare de specialişti sau experţi, cu

excepţia cazurilor în care, la solicitarea administratorului, adunarea sau

comitetul creditorilor stabilesc altfel.

Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art. 76 al Legii nr.632/2001

Administratorul în cadrul procedurii planului mai dispune atribuţiile privind:

a) supravegherea realizării Planului privind redresarea solvabilităţii

debitorului;

b) darea acordului la încheierea de contracte;

Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile sub supravegherea

instanţei de judecată. Instanţa poate solicita oricînd explicaţii sau un raport

despre starea de lucruri şi administrarea masei debitoare. În cazul cînd

Administratorul insolvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau cînd

Administratorul destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale, nu

restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de

insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment, să-i aplice o

amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei.

Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui

bun profesionist, acţionînd pe propria răspundere.

Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii are dreptul la

remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor aferente. La calcularea remuneraţiei

administratorului sunt luate în considerare volumul şi complexitatea

administrării. Cuantumul remuneraţiei şi al cheltuielilor ce urmează a fi restituite

292

administratorului se stabileşte de Comitetul.

Remuneraţia administratorului se calculează în cuantum de cel mult 3%

din sumele distribuite creditorilor în contul executării creanţelor. În cazul în care

statul este creditor majoritar, remunerarea administratorului se stabileşte în baza

grilei aprobate în baza Regulamentului privind remunerarea administratorului

procesului de insolvabilitate, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1717 din

27.12.2002.

Legea nr.632/2001 distinge două modalităţi de încetare a atribuţiilor

Administratorului: destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi

de încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei

Administratorului. În cazul destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la

Comitetului creditorilor, Adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată.

Alin. (1) art. 80 al Legii nr.632/2001 prevede că la cererea Comitetului

creditorilor, a Adunării creditorilor, a organelor centrale de specialitate ale

administraţiei publice sau autorităţilor administraţiei publice locale (în cazul

intentării procesului de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a

fost fondată de către organul central de specialitate sau întreprinderii municipale

care a fost fondată de către autoritatea administraţiei publice locale, sau

întreprinderii în capitalul statutar al căreia statul deţine mai mult de 35% din

pachetul de acţiuni) sau din oficiu, instanţa de judecată poate destitui

administratorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta:

a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;

b) nu este suficient de calificat pentru cazul respectiv;

c) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin lege, încalcă

legislaţia;

d) se află în conflict de interese cu oricare dintre părţile în proces;

e) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate. Cazurile de

incompatibilitate sunt expres stabilite de alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/2001.

În temeiul alin. (5) art. 80 al Legii nr.632/2001 Administratorul

insolvabilităţii poate demisiona dintr-un motiv întemeiat, adresînd o cerere

instanţei de judecată. În acest caz, administratorul îşi continuă exercitarea

293

atribuţiilor pînă la desemnarea de către instanţă a unui nou administrator.

Conform alin.(8) art.80 al Legii nr.632/2001 în cazul în care

Administratorul nu-şi poate exercita temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a

adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, instanţa de judecată

desemnează un locţiitor al lui. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii va

avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi specificate în încheierea

judecătorească privind desemnarea lui.

Conform art. 82 al Legii nr.632/2001 Administratorul este obligat să

despăgubească pe toţi participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin

încălcarea obligaţiilor ce îi revin.

Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor,

administratorul poartă răspundere administrativă sau penală conform legii.

Aceste cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor

respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.

Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a

administratorului nu poate fi executată pe deplin, Administratorul este obligat la

despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea este exclusă doar în cazul

cînd, la naşterea creanţei, Administratorul nu putea să prevadă că masa debitoare

va fi insuficientă pentru executarea acelei creanţe.

Organele creditorilor. Conform Legii nr.632/2001 calitatea de creditor

este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă de debitorul insolvabil

şi în privinţa căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate.

Creditorii debitorului pot fi persanele juridice sau fizice care au creanţe

comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului

debitorului. După adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate

în baza cererii introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai

debitorului împotriva căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi

înaintează creanţele în instanţa de insolvabilitate în modul stabilit de lege.

Conform prevederilor Legii nr.632/2001 creditorii se împart în:

a) creditori garantaţi;

b) creditori chirografari;

294

c) creditori ai masei.

Creditorii garantaţi sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de

debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt

asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea.

Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj

convenţional sau legal.

Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare prioritară a

creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este executată integral din

valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu

mai este prioritară sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.

Creditorii chirografari sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de

debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt

asigurate prin garanţii. Din conţinutul legal rezultă că această clasă de creditori

sunt creditori negarantaţi care au, la momentul intentării procesului de

insolvabilitate, o creanţă patrimonială faţă de debitor.

Din conţinutul prevederilor art.54 al Legii nr.632/2001 conchidem că

creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirografari cu creanţe de rang

prioritar şi creditori chirografari cu creanţe de rang inferior.

Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoarele clase:

a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor

creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV din 30.07.1998 cu privire

la capitalizarea plăţilor periodice;

b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform

drepturilor de autor;

c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma

principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne

şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de plată la

bugetul public naţional;

d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale

ale statului;

e) alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior.

295

Creanţele chirografare de rang inferior au următoarele clase:

a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea

procesului;

b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de

insolvabilitate;

c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor

cauzate din neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;

d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;

e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui

asociat şi alte asemenea creanţe.

Creditori ai masei sunt clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor

au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil

în mod curent pe măsura apariţiei lor.

Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuielile

procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare. Din dispoziţiile legale

putem distinge 2 componente a cheltuielilor masei debitoare:

1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;

2. obligaţiile masei debitoare.

Conform prevederilor alin.(1) art.64 al Legii nr.632/2001 cheltuielile

procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată; remuneraţia şi

cheltuielile administratorului provizoriu şi ale administratorului, dacă au fost

prevăzute; obligaţiile care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi

distribuire a masei debitoare ale Administratorului, inclusiv impozitele, taxele şi

alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile din

contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul

masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după intentarea

procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea fără just temei a masei

debitoare.

Pînă la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este condus de

organele prevăzute de Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la

296

societăţile cu răspundere limitată, alte acte normative. Din data admiterii cererii

introductive spre examinare, locul conducătorului (directorului,

administratorului, managerului) este preluat de Administratorul provizoriu, iar

din data intentării procesului de insolvabilitate, activitatea organelor de

conducere constituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol intrînd organele

formate din creditorii debitorului insolvabil: Adunarea creditorilor şi comitetul

creditorilor.

Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi

ale căror creanţe au fost validate şi incluse în tabelul creanţelor. Adunarea

creditorilor constituie organul suprem decizional al întreprinderii aflată în proces

de insolvabilitate sau în procedura planului, constituită din creditorii garantaţi,

creditorii chirografari cărora li s-a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul

creanţelor, prin hotărîrile căreia contribuie la derularea procesului de

insolvabilitate sau a procedurii planului.

Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii:

a) alege şi dizolvă Comitetul creditorilor, stabileşte componenţa lui

numerică şi nominal;

b) solicită instanţei de judecată aplicarea faţă de debitor a procedurii

planului;

c) prezintă instanţei de judecată propuneri referitoare la instituirea de

restricţii în activitatea şi în gestiunea de către debitor a patrimoniului său;

d) supraveghează activitatea administratorului examinînd rapoartele lui,

solicită instanţei de judecată destituirea şi înlocuirea acestuia în cazurile stabilite

de lege;

e) decide în privinţa termenelor şi a formei de vînzare a bunurilor

debitorului, precum şi în privinţa preţului iniţial de vînzare al acestor;

f) decide în alte probleme ale desfăşurării procesului de insolvabilitate, în

conformitate cu legea.

Creditorii sunt convocaţi în Adunare de către Administratorul

insolvabilităţii. La Adunare participă creditorii garantaţi, creditorii masei

debitoare şi debitorul.

297

În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 45 de zile din data

publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a dispozitivului hotărîrii

de intentare a procesului de insolvabilitate. În prima lor Adunare, creditorii

decid, de regulă, în baza unui raport al Administratorului insolvabilităţii,

desfăşurarea de mai departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de

raportare).

În Adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea

Administratorului insolvabilităţii, a Comitetului creditorilor sau a creditorilor ale

căror creanţe constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate.

Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se va publica

un aviz în modul stabilit la art.19, conform căruia se publică în Monitorul

Oficial al Republicii Moldova.

Dacă legea nu prevede altfel, hotărîrile adunării creditorilor se adoptă cu

votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu

condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu

drept de vot validate pe care le reprezintă.

În conformitate cu prevederile art. 70 al Legii nr.632/2001, la cererea unui

creditor chirografar, a unui creditor garantat sau a Administratorului

insolvabilităţii, făcută cunoscută la Adunarea creditorilor şi menţionată în

procesul-verbal, instanţa de judecată poate decide anularea hotărîrii Adunării

creditorilor care contravine intereselor creditorilor chirografari sau respingerea

cererii de anulare.

Anularea hotărîrii Adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa tuturor

creditorilor.

Dacă Adunarea creditorilor fiind un organ suprem al creditorilor

debitorului insolvabil, atunci Comitetul creditorilor este un organ executiv al

creditorilor, fiind subordonat ierarhic Adunării creditorilor. În conformitate cu

alin. (4) art.71 al Legii nr.632/2001 în componenţa Comitetului creditorilor intră

reprezentanţi ai tuturor claselor de creditori, un reprezentant al angajaţilor dacă

aceştia sunt creditori chirografari ai debitorului.

Adunarea poate alege noi membri ai Comitetului atît pentru înlocuirea

298

celor numiţi, cît şi pentru suplimentarea numărului lor. Adunarea creditorilor

poate decide asupra instituirii Comitetului creditorilor, modificării componenţei

sau dizolvării lui la orice etapă a procesului de insolvabilitate.

La fiecare şedinţă a Comitetului creditorilor, pentru a conduce şedinţa, se

alege un preşedinte al şedinţei din rîndul membrilor Comitetului creditorilor.

Membrul Comitetului creditorilor poate fi demis de instanţa de

judecată din motive întemeiate. Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin

Administratorului insolvabilităţii şi supraveghează activitatea acestuia. Membrii

Comitetului creditorilor trebuie să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi

să verifice documentele de evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în contul

de acumulare.

Conform alin.(3) art.72 al Legii nr.632/2001 hotărîrea Comitetului

creditorilor este valabilă dacă se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor,

cu condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor

validate.

În cazul în care îşi încalcă obligaţiile atribuite prin legislaţie, membrii

Comitetului creditorilor poartă răspundere pentru prejudiciul adus creditorilor

garantaţi şi chirografari.

Instanţa de judecată. Instanţa de judecată joacă unul din rolurile

principale, fiind un diriguitor al participanţilor la procesul de insolvabilitate,

intermediar între interesele creditorilor, Administratorului insolvabilităţii şi al

debitorului insolvabil. Instanţa de judecată are menirea să verifice legalitatea

acţiunilor tuturor acestor participanţi, inclusiv şi a Administratorului

insolvabilităţii care acţionează din numele statului, avînd atribuţii similare

executorului judecătoresc.

Conform literaturii de specialitate255 şi din conţinutul Legii nr.632/2001

putem distinge pentru instanţa de judecată atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de

administrare.

255 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău – 2004, pag.386299

Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de judecată de

a se expune pe circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, prin

adoptarea de acte judecătoreşti.

În conformitate cu prevederile art.19 al Legii nr.632/2001 dispozitivul

hotărîrilor şi încheierilor instanţei de judecată urmează, conform Legii, să fie

publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti,

dar, luînd în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate,

ele trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite

acţiuni, anexînd la materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni

sau actele despre acţiunile săvîrşite. La categoria atribuţiilor de administrare se

atribuie:

- conducerea adunării de validare a creanţelor;

- verificarea din oficiu a legalităţii hotărîrii adunării creditorilor;

- primirea rapoartelor de la administrator;

- consultarea registrului în care administratorul consemnează

operaţiunile efectuate;

- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;

- îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei debitoare;

- primirea executării creanţelor de la debitor;

- primirea listei de distribuire a masei debitoare;

- depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.

§3. Intentarea procesului de insolvabilitate

Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape: depunerea

cererii introductive, admiterea cererii introductive, dispunerea unor măsuri de

asigurare, realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri

preliminare intentării procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea

unui act judiciar sau adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de

insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.

Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa temeiului

300

general şi special.

Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea

de plată a debitorului. În literatura juridică s-a arătat că încetarea plăţilor este

împrejurarea care declanşează procedura de insolvabilitate şi care constă în

imposibilitatea manifestării a debitorului de a-şi plăti datoriile sale comerciale.

Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este

supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană

juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest

caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea

activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor.

Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de

insolvabilitate se iau în considerare: mărimea obligaţiilor contractuale ale

debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobînda (penalităţile pentru

neexecutarea acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor);

mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi

alte sancţiuni financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform

prevederilor legii.256

Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a

procesului de insolvabilitate (denumită cerere introductivă ). Dreptul de a depune

cererea introductivă potrivit art.24 al Legii insolvabilităţii îl au doar debitorul,

creditorii şi alte persoane indicate în lege, şi anume: Banca Naţională a

Moldovei, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor

Nestatale de Pensii şi Comisia Naţională a Pieţei Financiare.

Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care

există pericolul intrării lui în incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu-şi

va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu

este persoană fizică dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia îl

are organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului,

asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.

Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă: este în

256 G.Margineanu, L.Margineanu.” Dreptul afacerilor” . Editura “Elena V.I”. Chişinau 2004 p.534301

incapacitate de plată; se află într-o stare de supraîndatorare ; executarea integrală

a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza

imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori;

în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că

debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.

În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate: codul fiscal şi

numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor

creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi

termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgînd

din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de

angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea

temeiului insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a

debitorului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre

titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile

debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui.

În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii planului.

La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe statutul

debitorului (sau de pe contractul lui de asociere); lista participanţilor

(membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data ultimului raport financiar;

documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor debitorului persoană

fizică (întreprinzător individual); datele din registrele publice despre bunurile

debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; ultimul raport de audit şi/sau al

cenzorului cu privire la rezultatele controlului activităţii financiare a debitorului;

lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a

adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor; alte probe ce

confirmă informaţiile menţionate în cererea introductivă.

Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în

intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi

temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate.

Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a

debitorului.

302

În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: denumirea

(numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi alte date

de identificare ale acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor şi

penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni

despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; alte date, considerate de

creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.

Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui temei de

insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insolvabilitate contra

debitorului pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui comerciale este obligată la

plata despăgubirilor conform legii.

Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a depus-o, pînă la

adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau de

respingere a cererii.

În conformitate cu art. 35 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecata

aplică următoarelor masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un administrator

provizoriu; dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau

emite prescripţia ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar

cu acordul prealabil al administratorului provizoriu; pune sub sechestru

corespondenţa comercială a debitorului; suspendă executarea silită asupra

bunurilor debitorului; pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a

bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea

expresă a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile

debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane.

Instanţa de judecată notifică imediat despre aplicarea măsurilor de

asigurare Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al Persoanelor

Juridice, Registrul bunurilor imobile şi alte registre în care se înregistrează gajul,

băncile, organele cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poştale,

staţiile de cale ferată etc.

Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la care sunt

invitaţi: debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu, alte

persoane interesate.

303

Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va include:

denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul de activitate al

debitorului; numele, prenumele şi adresa administratorului; locul, data şi ora

primei adunări a creditorilor pentru audiere a raportului administratorului

(adunarea de raportare) şi a adunării de validare a mărimii creanţelor (adunarea

de validare); ora intentării procesului de insolvabilitate.

Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează

administratorul insolvabilităţii.

Dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate se publică

în termen de 10 zile din data adoptării acesteia, în Monitorul Oficial al

Republicii Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului

hotărîrilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt

concentrate sediile celor mai mulţi creditori.

Hotărîrea produce efecte juridice care privesc atît drepturile şi obligaţiile

debitorului insolvabil, cît şi ale creditorilor debitorului insolvabil.

Potrivit art. 84 al Legii nr. 632/2001 din momentul intentării procesului de

insolvabilitate:

a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;

b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de

administrator;

c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de

administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor;

d) calcularea dobînzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de

insolvabilitate se întrerupe;

e) calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de angajament, fondul

de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului de către Ministerul

Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat

întru onorarea garanţiilor de stat, se suspend;

f) calcularea penalităţilor aferente datoriilor creditoare ale debitorului se

întrerupe.

Administratorul poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu

304

împrumut, păstrează sau folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să

efectueze operaţiuni cu aceste bunuri.

În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoretică a

efectelor intentării procesului de insolvabilitate.

Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil:

debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispunere şi de administrare a

patrimoniului, drepturile şi obligaţiile lui trecînd la administratorul

insolvabilităţii desemnat de instanţa de judecată; decontările cu debitorul

insolvabil se efectuează numai printr-un cont special, deschis de administratorul

insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în drept să acorde garanţii de

executare a obligaţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de

executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu

autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; procesele judiciare aflate în

curs de judecare în care debitorul are calitatea de reclamant vor fi preluate de

administrator; orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai

de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; debitorul

este obligat să prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei

decizii privind examinarea cererii; debitorul are dreptul şi obligaţia de a

participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la

şedinţele comitetului creditorilor; debitorul este obligat să dea informaţii şi

lămuriri instanţei de judecată, administratorului, comitetului creditorilor şi

adunării creditorilor asupra raporturilor relevante pentru procesul de

insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă faptele de natură să atragă răspundere

pentru o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de la

îndeplinirea obligaţiilor instanţa de judecată, la cererea administratorului, a

adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica debitorului

dreptul de administrare a patrimoniului, dacă acesta dispune de el, îi poate

interzice să părăsească localitatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a

instanţei sau poate aplica alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării

procesului de insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate fi

membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane

305

juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi

individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate; corespondenţa

adresată debitorului va fi recepţionată de administrator, care este în drept să

reţină corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului.

Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor

debitorului insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii

faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de

insolvabilitate; se interzice executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia;

executarea se face numai în procesul de insolvabilitate conform clasei şi

rangului de creditor; examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare

pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia se suspendă;

cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi înaintate numai

în instanţa judecătorească care duce procesul de insolvabilitate; înaintarea

creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările

privind procesul de insolvabilitate.

§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare

Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se

desfăşoară în două direcţii:

1. lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a banilor

obţinuţi;

2. redresarea (restabilirea) insolvabilităţii debitorului, numindu-se procedura

planului.

Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de hotărîrea instanţei de

judecată, rezultînd din circumstanţele cunoscute la examinarea cazului.

Dacă nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci cînd

procedura planului a fost aplicată şi nu s-a atins scopul, se aplică procedura de

lichidare a patrimoniului debitorului. Lichidarea averii debitorului este acea

etapă a procesului de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea

debitorului se transformă in valoare economică, într-o sumă de bani, care este

distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.

306

Procesul de lichidare parcurge mai multe etape:

1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea.

Prin Hotărîrea instanţei de judecată privind intentarea procesului de

insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura conducerea debitorului de la

gestionarea averii întreprinderii insolvabile, acest drept fiind transmis

Administratorului insolvabilităţii.

2. sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din averea lui.

La această măsură recurge Administratorul insolvabilităţii cu scopul de a

asigura integritatea masei debitoare.

După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de judecată va

dispune punerea sub sechestru a bunurilor care fac parte din averea debitorului.

Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din averea

debitorului (magazinele, magaziile, depozitele, unităţi de producţie); spaţiile în

care se află registrele (cu excepţia celor contabile) şi documentele societăţii

(birourile administraţiei); corespondenţa comercială (corespondenţa deţinută de

oficiile poştale, staţiile de cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi alte locuri

de înmagazinare).

Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vîndute de urgenţă, spre a

se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de valoare; registrele de

contabilitate, care trebuie să fie verificate; cambiile şi alte titluri de valoare

scadente sau cu scadenţa apropiată; numerarul, care va fi depus la bancă, în

contul averii debitorului.

Potrivit art. 117 al Legii nr. 632/2001 Administratorul trebuie să

întocmească un inventar al tuturor bunurilor (corporale şi incorporale) care

aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit de administrator în prezenţa

debitorului, dacă nu se cauzează o întîrziere dezavantajoasă, a persoanei care a

aplicat sigiliul şi este semnat de administrator, de persoana care a aplicat sigiliul

şi, după caz, de către debitor.

Valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea de la data

inventarierii. În cazul cînd valoarea bunului depinde de faptul dacă

întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele

307

valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi

experţi.

Conform alin.(1) al art.50 al Legii insolvabilităţii masa debitoare cuprinde

toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum

şi cele pe care el le dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.

Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sunt incluse în bilanţul

contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale); active materiale (mijloace

fixe) (imobilizări corporale); active financiare; stocuri de mărfuri şi materiale;

conturile debitorilor privind operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii

financiare; mijloace băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile

creditorilor privind operaţiile comerciale şi alte operaţii.

Alin.1 al art.51 al Legii insolvabilităţii stabileşte că nu se includ în masa

debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile, care conform Codului de

executare, nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale

inalienabile ale debitorului.

Art. 113, 114 ale Legii nr. 632/2001 prevăd posibilitatea completării

masei debitoare ca rezultat a anulării actelor juridice, încheiate de debitor pînă la

intentarea procesului de insolvabilitate.

3. Înaintarea şi validarea creanţelor.

Conform alin.(1) art.131 al Legii insolvabilităţii dacă creditorul are o

creanţă faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, îşi

înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, instanţei de judecată. La cerere

se anexează copiile de pe documentele din care izvorăşte creanţa.

Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că creanţele pot fi înaintate în instanţa

de judecată cel tîrziu la data aprobării de către instanţă a tabelului creanţelor, iar

alin.(3) stabileşte expres că creditorii care îşi înaintează creanţa după expirarea

termenului prevăzut de alin.(2), dar în toate cazurile nu mai tîrziu de data

încetării procesului de insolvabilitate, pot pretinde la satisfacerea creanţelor doar

conform art.141 al Legii insolvabilităţii.

Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină:

- numele/denumirea creditorului şi domiciliul/sediul acestuia;

308

- suma datorată;

- temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;

- drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care se bucură creanţa.

La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la creanţă şi cu

privire la garanţii.

Art.133 al Legii insolvabilităţii prevede că administratorul înregistrează

într-un tabel special fiecare creanţă înaintată, indicînd temeiul, valoarea şi rangul

ei. Tabelul, la care se anexează documentele probatorii, se depun la dosar.

Debitorul şi orice creditor au drept de acces la tabel pentru informare.

Examinînd cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică legalitatea şi

temeinicia actelor anexate la cerere, verifică legalitatea efectuării calculelor

mărimii cerinţelor, ia în considerare contestaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în

baza acestora stabileşte creanţa şi dispune în ce ordine va fi înregistrată şi

achitată ulterior, conform art.54 al Legii insolvabilităţii.

Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa de validare.

Art.134 prevede că în şedinţa de validare se examinează creanţele

conform cuantumului şi rangului lor. Creanţele contestate de administrator, de

debitor sau de un creditor chirografar se examinează în mod special.

Conform alin.(1) art.135 al Legii insolvabilităţii o creanţă se consideră

validată dacă la şedinţa de validare nu a fost contestată de administrator sau de

un creditor chirografar ori dacă contestaţia ridicată a fost înlăturată. Contestaţia

debitorului nu se poate opune validării creanţei.

Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform valorii şi

rangului lor, efectul unei hotărîri definitive pentru administrator şi pentru toţi

creditorii.

4. Evaluarea patrimoniului.

Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luînd în considerare

valoarea lui la momentul efectuării estimării. Art.117 alin. (2) al Legii

insolvabilităţii stabileşte că valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea

de la data inventarierii. În cazul în care valoarea bunului depinde de faptul dacă

întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele

309

valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi

experţi.

Chestiunea privind atragerii unor experţi în lucrările de evaluare este pe

seama administratorului insolvabilităţii şi a adunării creditorilor. Din momentul

inventarierii administratorul devine responsabil de bunurile incluse în acest act

şi el trebuie să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea bunurilor.

5. Vînzarea masei debitoare.

Vînzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după finisarea

procesului de inventariere şi evaluare a masei debitoare, de pe urma cărora ar

putea fi posibil de stabilit preţul de lichidare al bunurilor expuse comercializării,

inclusiv depunerile băneşti şi activele nemateriale şi, totodată, să se stabilească

suma financiară la care vînzătorul ar putea conta într-o conjunctură optimă.

Vînzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit administratorul

procesului de insolvabilitate prin intermediul licitaţiilor publice sau negocierilor

directe, după caz.

Vînzarea bunurilor masei debitoare se realizează de administrator, în

sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile incluse în masa debitoare,

astfel încît să asigure satisfacerea maximală a creanţelor creditorilor. Unele

reguli de vînzare a bunurilor din masa debitoare sunt stabilite de Legea nr.

632/2001 care prevede că vînzarea bunurilor se face la licitaţii publice în modul

stabilit de legislaţia în vigoare.

Bunurile masei debitoare pot fi vîndute fracţionat (părţi a patrimoniului),

sau ca complex patrimonial unic.

Prin termenul de „parte a patrimoniului debitorului” se înţeleg diverse

obiecte, aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri organizatorice ale

societăţii nu pot fi atribuite la părţi a patrimoniului debitorului. Vînzarea

filialelor sau reprezentanţelor prezintă varietăţi de vînzare a întreprinderii, de

aceea modalitatea vînzării loc cade sub incidenţa prevederilor art.126 al Legii

insolvabilităţii.

Dacă în masa debitoare sunt bunuri perisabile, cum ar fi fructele, legumele

sau alte produse ale căror păstrare este imposibilă, administratorul va purcede

310

urgent la vînzarea lor pentru a obţine preţul maxim.

Art.124 al Legii nr. 632/2001 prevede că după adunarea de raportare,

administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează, în mod neîntîrziat, în

condiţii cît mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit masa debitoare, în

măsura în care Adunarea creditorilor nu a hotărît altfel. Termenul de valorificare

şi/sau lichidare a masei debitoare nu poate depăşi 5 ani.

Vînzarea sau înstrăinarea bunurilor din masa debitoare se face prin

licitaţie publică sau prin concurs. Bunurile nevîndute la prima licitaţie sau

concurs se scot repetat la licitaţie sau concurs. În cazurile în care bunurile nu se

vînd la cel puţin 3 licitaţii sau concursuri desfăşurate în modul stabilit, la decizia

Adunării sau Comitetului creditorilor, ele pot fi vîndute de către administrator

prin negocieri directe, în baza contractului de vînzare-cumpărare.

Dacă în masă debitoare există bunuri afectate unor garanţii reale,

constituite în favoarea creditorilor garantaţi cum ar fi bunuri grevate prin gaj,

ipotecă sau alte privilegii speciale asupra unor bunuri mobile sau imobile, create

în condiţiile dreptului comun, administratorul trebuie să informeze creditorul

garantat despre intenţia sa de a vinde bunul.

Creditorului i se permite să se pronunţe în termen de o săptămînă sau în

alt timp util stabilit înainte de înstrăinare asupra posibilităţii de valorificare a

bunului cît mai avantajoasă. Dacă creditorul garantat consideră că poate

valorifica mai avantajos bunul, instanţa de judecată, după audierea creditorului

şi administratorului, decide asupra transmiterii în posesie a bunului către

creditor, stabilindu-i concomitent şi termenul de valorificare a bunului.

Dacă în timpul acordat de instanţă creditorul n-a valorificat bunul, ultimul

se restituie administratorului, care îl şi valorifică.

Potrivit alin. (11) art. 124 al Legii nr. 632/2001 în cazul în care

administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează masa debitoare fără

acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor,

administratorul răspunde, în conformitate cu legislaţia, pentru prejudiciul cauzat

în legătură cu înstrăinarea necoordonată a masei debitoare

Art.126 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul procesului de

311

insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un

complex patrimonial unic. Această posibilitate de vînzare a masei debitoare este

stabilită reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al cărui

menire ar fi participarea în continuare în circuitul comercial.

În cadrul vînzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipurile de bunuri

destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte

construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile

(denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte

drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor

intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării

procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel.

În cazul vînzării întreprinderii, toate contractele de muncă valabile la

momentul vînzării îşi păstrează valabilitatea, iar cumpărătorul devine succesor al

drepturilor şi obligaţiilor patronului.

Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau

comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.

Conform alin. (9) al art.126 al Legii nr. 632/2001 prevede expres că

administratorul publică avizul privind vînzarea întreprinderii debitorului prin

licitaţie sau concurs conform prevederilor art.19.

Persoana care a cîştigat licitaţia şi organizatorul vînzării semnează în ziua

licitaţiei un proces-verbal cu valoare de contract.

6. Repartizarea masei debitoare între creditori

După transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare procedura

judiciară a insolvabilităţii intră în faza finală - distribuirea sumelor între

creditori, atingîndu-se astfel scopul principal al procesului de insolvabilitate.

Alin. (1) art.139 al Legii nr. 632/2001 prevede că executarea creanţelor

creditorilor chirografari poate începe după şedinţa generală de validare.

Distribuirea către creditorii chirografari se face în dependenţă de existenţa

mijloacelor băneşti în masa debitoare. Creditorii de rang inferior nu vor fi luaţi

în considerare la distribuirile intermediare.

Înaintea fiecărei distribuiri, administratorul procesului de insolvabilitate

312

depune în instanţa de judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicînd

sumele care urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această listă.

Art.54 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de executare a creanţelor

chirografare.

Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele

următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor

rangului precedent, în caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea

bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.

Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi pentru clasele

de creditori de rang inferior.

La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte cota de

distribuire la propunerea administratorului. Dacă nu este constituit un comitet al

creditorilor, cota de distribuire o stabileşte administratorul.

Administratorul informează creditorii despre cota care urmează să le fie

distribuită.

Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute

în volum total, administratorul transmite surplusul către debitor. Dacă debitorul

este persoană juridică, administratorul transmite fiecărui participant partea din

surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara procesului de

insolvabilitate.

7.Încetarea procesului de insolvabilitate.

Potrivit art. 150 al Legii nr. 632/2001 după terminarea distribuirii finale,

instanţa de judecată hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate.

Hotărîrea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate conform art.19.

În două săptămîni de la data publicării, administratorul prezintă Registrului de

Stat al Persoanelor Juridice hotărîrea instanţei de judecată care serveşte drept

temei pentru radierea debitorului din aceste registru. Din momentul radierii sale

din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice, debitorul este considerat lichidat.

În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de

distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite

din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite

313

bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire

suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea

administratorului, a unui creditor chirografar sau din oficiu.

După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, conform

listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul prezintă

instanţei de judecată raportul cu privire la distribuirea masei debitoare.

§5. Procedura planului

Prin procedura planului se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat

în încetarea de plăţi, fie prin redresarea şi continuarea activităţii debitorului,

fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui.

Legea Insolvabilităţii nr. 632/2001 defineşte procedura planului ca o

procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate,

reprezentînd modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea

unui plan complex de măsuri de remediere financiară şi economică a

debitorului şi/sau de valorificare a masei debitoare.

De asemenea în articolul 163 al acestei legi legiuitorul stabileşte că

satisfacerea creanţelor creditorilor garantaţi şi chirografari, valorificarea şi

distribuirea masei debitoare între participanţii la procesul de insolvabilitate,

responsabilitatea debitorului după încheierea procesului de insolvabilitate pot fi

reglementate printr-un plan, ale cărui principii pot să difere de dispoziţiile legii

insolvabilităţii.

În opinia autorului N. Roşca, procedura planului are cel puţin două

justificări: pe de o parte, este păstrat întreprinzătorul ca subiect de drept,

acordîndu-i-se şansa unui nou început, iar, pe de altă parte, procedura permite

creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decît ar fi obţinut

printr-o simplă lichidare.257

Structura planului, în conformitate cu Legea nr. 632/2001 trebuie să fie

constituit din 2 părţi:

- partea descriptivă.

257 Dr. Roşca Nicolae, Dr.Baieş Sergiu.” Dreptul afacerilor” vol.1 Chişinău 2004 p.419314

- partea organizatorică.

În partea descriptivă se indică măsurile întreprinse după intentarea

procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii,

prin procedura planului, a unei modalităţi de realizare a drepturilor

participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre temeiurile,

oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, necesare şi importante pentru ca

creditorii să decidă asupra planului şi ca instanţa de judecată să confirme planul.

În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin

intermediul planului, a statutului juridic al participanţilor la procesul de

insolvabilitate. Tot aici planul poate reglementa supravegherea realizării sale.

În cazul în care se propune redresarea şi continuarea activităţii debitorului,

planul cuprinde elementele necesare realizării acestui scop.

Elementele de conţinut ale planului se împart în două categorii, şi anume

elemente de ordin general ,ce trebuie prevăzute de orice plan şi elemente

specifice, care trebuie avute în vedere numai în anumite cazuri.

Printre elemente de ordin general sunt: mărimea creanţelor ce urmează a fi

achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul de lichidare a pasivului; o

analiză comparativă in care să se arate prioritatea realizării planului faţă de

repartiţia masei active între creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de

plată vor putea fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de

creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în

alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de

creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării;

posibilitatea de a elibera debitorul de unele datorii şi mărimea lor; măsurile care

vor fi luate pentru restabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de fapt se

întemeiază proiectul planului.

Pe lîngă informaţiile menţionată planul trebuie să includă şi alte atribute

specifice oricărui act juridic, precum ar fi denumirea actului, data cînd a fost

propus, identitatea persoanelor care îl propun şi semnătura acestora, alte date

necesare.

315

Conform art. 168 din Legea nr. 632/2001, dreptul de a propune planul în

instanţa de judecată îl au administratorul şi/sau debitorul.

Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului elaborat de el

împreună cu cererea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Astfel debitorul

dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi buna-credinţă de a preveni păgubirea

lor şi propune soluţiile care le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face

aceasta într-un stil civilizat şi este dispus să continue activitatea.258

Administratorul elaborează un plan, la cererea adunării creditorilor, şi îl

prezintă spre aprobare în instanţa de judecată.

Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termen de 90 de zile, în

caz contrar instanţa poate decide lichidarea debitorului. Termenul de prezentare

a planului poate fi prelungit de către instanţa de judecată, la cererea

administratorului sau debitorului, cu cel mult 30 de zile.

Durata procedurii planului se stabileşte în baza hotărîrii adunării

creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani. În cazul cînd debitorul este de importanţă

vitală pentru economia naţională, prin decizie de Guvern, durata procedurii

planului poate fi stabilită pe un termen de pînă la 5 ani.

În cazul în care termenul de 5 ani nu a fost suficient pentru finalizarea

procedurii planului, iar lichidarea debitorului ar putea avea un impact negativ

asupra economiei naţionale, acest termen se poate prelungi, prin hotărîre de

Guvern, pînă la 3 ani.

Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se păstrează în

instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot lua cunoştinţă de el.

Instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului dacă:

a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau

nu va putea fi confirmat de instanţa de judecată;

b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului

depus de către debitor, nu pot fi executate;

c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi

cerinţele faţă de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate

258 Dr.Nicolae Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia R.M”. Chişinău 2001. Tipografia Centrala. Pag. 110316

înlătura sau nu le înlătură în termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată.

Pînă a fi pus în aplicare, planul de redresare a solvabilităţii urmează două

proceduri distincte: una de admitere (de votare), alta de confirmare.

Într-un termen de cel mult 30 de zile din data depunerii planului, instanţa

de judecată convoacă adunarea creditorilor pentru examinarea planului,

determinarea dreptului de vot al creditorilor şi votarea planului.

După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute, planul se

confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea constă în emiterea unei

hotărîri judecătoreşti în care planul se confirmă şi se dispune începerea

realizării lui

Potrivit alin. (1) art. 191 al Legii nr. 632/2001 după ce hotărîrea de

confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată dispune, printr-o

hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.

Din data aplicării procedurii planului, în denumirea oficială a debitorului se

foloseşte sintagma "în procedura planului" sau "care se află în procedura

planului".

În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, art.189 şi 192 din

Legea insolvabilităţii prevăd următoarele efecte specifice hotărîrii de confirmare

a planului:

1) creanţele şi drepturile creditorilor sunt modificate aşa cum este prevăzut

în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite

modalităţi etc.);

2) în cazul unei executări silite planul confirmat va fi considerat ca o

hotărîre definitivă împotriva debitorului, inclusiv şi împotriva unui terţ care şi-a

asumat obligaţia de executare a planului de rînd cu debitorul;

3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare.

Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile art.193 şi

194.

În partea organizatorică, planul poate reglementa supravegherea realizării

sale. Supravegherea în acest caz este unul din principalele instrumente care va

putea duce la redresarea debitorului. Supravegherea se limitează la executarea de

317

către debitor a obligaţiilor specificate prin plan.

Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică

acest fapt o dată cu publicarea dispozitivului hotărîrii privind încetarea

procesului de insolvabilitate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în

ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt concentrate sediile

celor mai mulţi creditori.

Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa administratorului. În

legătură cu aceasta, atribuţiile administratorului şi ale membrilor comitetului

creditorilor, precum şi supravegherea din partea instanţei judecătoreşti continuă.

Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a căror

executare este supravegheată sau se constată că executarea lor este imposibilă,

administratorul informează imediat despre aceasta comitetul creditorilor şi

instanţa judecătorească. În cazul în care comitetul creditorilor nu a fost

desemnat, administratorul informează creditorii menţionaţi în plan.

Potrivit art. 197 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecată dispune

încetarea supravegherii în cazul:

a) executării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;

b) expirării termenului procedurii planului.

Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului nu sunt realizate

prevederile acestuia fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă,

care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară

dovada insolvabilităţii lui.

318

CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE

§ 1. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe

persoane fizice sau juridice cu scopul de a da naştere, modifica ori stinge un

raport juridic.

Definiţia legală a contractului este prevăzut exhaustiv în legislaţia civilă,

contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin

care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice259.

Din aceste definiţii rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre

naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare,

este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce

denotă că contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă

rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi260.

Trasăm particularităţile specifice ale contractului care îl deosebesc de alte

izvoare de obligaţii civile:

1. existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în limitele

prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la obligaţii, a căror executare

se poate obţine, la nevoie, chiar prin constrîngere. Astfel contractul fiind legea

părţilor care l-au încheiat;

2. principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevăzute de lege. Conform

acestui principiu, părţile contractante au libertatea de a hotărî singure felul şi

conţinutul contractului pe care vor să-l încheie;

3. contractul nu dă naştere numai unei obligaţii civile, ci prin contract se

stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor în legătură cu obligaţia care a luat

259 Vezi art.666 alin.1 al Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002260 S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, p.274

319

fiinţă, pe toată durata existenţei ei. Părţile stabilesc prin acordul lor de voinţă

cum şi cînd trebuie să fie executate prestaţiile, consecinţele care decurg din

neexecutarea lor etc. Legalitatea comportării părţilor din contract se apreciază,

deci, în raport cu prevederile contractului.

Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la circuitul civil să

încheie o mare varietate de contracte. Unele din ele sînt prevăzute expres de

Codul civil, însă diversificarea vieţii economice. Însă diversificarea vieţii din

domeniul afacerilor duce la apariţia unor noi forme juridice, care nu sînt

reglementate în mod special. Acest fapt a determinat clasificarea contractelor, iar

clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale

diferitelor categorii de contracte, ce ar permite aplicării lor corecte în activitatea

de antreprenoriat.

Vom analiza cele mai importante clasificări a contractelor comerciale în

baza mai multor criterii principale261:

I. Clasificarea contractelor după conţinutul lor, cunoaştem:

a) contracte bilaterale (sinalagmatice) – se caracterizează prin reciprocitatea

obligaţiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor părţi, astfel încît obligaţia fiecăreia din

ele să fie corelativă celelalte (art.704 Cod civil). Ca exemplu de contract ar fi

contractul de vînzare-cumpărare.

b) contracte unilaterale – sînt acele contracte care generează obligaţii doar

pentru una din părţi (art.666, alin.3 Cod civil). În aceste contracte o parte este

numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sînt: comodatul,

depozitul, mandatul, fidejusiunea gratuită etc.

II. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi, cunoaştem:

a) contracte cu titlu oneros – sînt acele contracte în care avantajul patrimonial

pe care o parte îl procură celeilalte părţi sau unui terţ îi corespunde un avantaj

patrimonial corelativ. Adică, fiecare din părţi urmăreşte un interes material,

stipulînd obţinerea unei anumite prestaţii în schimbul acelei pe care o face,

urmărind realizarea unui folos patrimonial.

b) contracte cu titlu gratuit (de binefacere) – sînt acele contracte în care

261 S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, p.282

320

avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop

obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu gratuit sînt: donaţia (art.827

Cod Civil), comodatul (art. 859 Cod civil), depozitul (art.1088 Cod civil).

III. Clasificarea contractelor după modul de formare, cunoaştem:

a) contractele consensuale – sînt acele contacte care se încheie prin simplul

acord de voinţă a părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare

a voinţei lor. Majoritatea contractelor comerciale sînt consensuale.

b) contractele solemne – sînt acele contracte pentru a căror validitate, pe lîngă

acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, impuse de lege

sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. Textul legii expres

indică că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă

sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în

momentul îndeplinirii condiţiei de formă (art. 680 Cod civil). Forma solemnă se

împarte în formă scrisă şi formă autentică (notarială). Nerespectare formei

contractului are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci cînd această

formă este cerută ca o condiţie de validitate.

c) contractele înregistrate – sînt acele contracte care, pentru a fi valabile, în

unele cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea

acestor contracte are menirea să asigure publicitatea unor asemenea acte. De

exemplu, conform art. 818 Cod civil, contractul de vînzare-cumpărare a

întreprinderii ca complex patrimonial unic, se înregistrează la Camera

Înregistrării de Stat, etc.

d) contractele reale – sînt contractele pentru a căror formare, pe lîngă acordul

de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părţi către

cealaltă. Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării

materiale a bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi.

IV. Clasificarea contractelor după modul de executare, cunoaştem:

a) contractele cu executare imediată – sînt acele contracte care au ca obiect

una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu, imediat.

b) contractele cu executare succesivă – sînt acele contracte a căror executare

se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (exemplu este contractul de

321

locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (exemplu contractul de vînzare-

cumpărare cu plata în rate).

V. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele, cunoaştem:

a) contractele principale – sînt acele contracte care au o existenţă de sine

stătător şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea majoritate a

contractelor comerciale fac parte din această categorie.

b) contractele accesorii – reprezintă acele contracte care însoţesc unele

contracte principale, de a căror soartă depind. Ca exemplu, contractul de gaj şi

contractul de fidejusiune sînt contracte accesorii menite să asigure executarea

unor contracte principale: un contract de împrumut sau un contract de credit

bancar.

Pentru existenţa şi validitatea contractului sînt necesare următoarele

condiţii:

- consimţămîntul părţilor;

- forma cerută de lege;

- capacitatea de exerciţiu a părţilor;

- obiectul contractului.

Consimţămîntul este acordul de voinţă al părţilor, el implică două

manifestări de voinţă, şi anume o ofertă urmată de acceptarea ei. În cazul în care

părţile sînt prezente, contractul se formează în momentul în care ambele

manifestări de voinţă s-au întîlnit.

Forma contractului este un element esenţial al contractului. Contractul

poate fi încheiat în formă scrisă şi verbală. Lipsa formei cerute de lege duce la

nulitatea absolută a contractului.

Capacitatea părţilor contractante este de asemenea o condiţie de validitate

a contractului. Potrivit principiului general posedă capacitatea de a contracta

orice persoană, cu excepţia acelor ce nu au împlinit vîrsta ce duce la apariţia

capacităţii de exerciţiu (de regulă 18 ani) sau declarate în mod expres incapabile

prin lege. În ceea ce priveşte persoanele juridice, limitele capacităţii lor

contractuale sînt reflectate de principiul specializării capacităţii de folosinţă şi

exerciţiu a acestor persoane, în virtutea cărora persoanele juridice nu pot încheia

322

contracte decît în limita scopului pentru care fiecare a fost înfiinţată.

Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia la care părţile se obligă.

Obiectul trebuie să existe prezentînd interes pentru părţi, să fie şi sigur şi

determinat sau măcar determinabil, posibil şi licit. Obiectul este sigur cît este

determinat cel puţin în specia şi cantitatea sa.

La încheierea contractului trebuie să fie exprimată voinţa liberă a părţilor

contractante, adică voinţa lor să nu fie afectată de vreun viciu cum sînt: eroarea,

violenţa, dolul şi leziunea262.

Eroarea – este credinţă falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a aflat

partea cînd şi-a dat consimţămîntul. Consecinţele pe care eroarea le are asupra

contractului variază după intensitatea ei. Cînd eroarea se referă la natura

contractului (de exemplu, o persoană a înţeles să vîndă un bun, iar cealaltă crede

că este vorba de o donaţie) sau la identitatea obiectului lui, consimţămîntul nu se

poate forma; o astfel de eroare, numită obstacol, împiedică formarea

contractului. Eroarea, fără a împiedica formarea contractului, este lovit de

nulitate.

Violenţa - contractul încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau

psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd

violenţa a fost exercitată de un terţ. Violenţa este temei de anulare a contractului

numai în cazul în care se demonstrează că este de natură să determine o persoană

să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor

sînt expuşi unui pericol iminent.

Dolul - contractul a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul

dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată

chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că contractul este avantajos pentru

cealaltă parte. Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a

căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat contractul, anularea

contractului poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-

credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări. În

cazul în care dolul este comis de un terţ, contractul poate fi anulat numai dacă se

262 A se vedea art.227-230 al Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002

323

demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.

Leziunea - contractul pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui

concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem

de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată. Instanţa de judecată

poate menţine contractul dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o

despăgubire pecuniară echitabilă.

§ 2. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Economia de piaţă, în perioade de crize economice, a inventat o modalitate

de soluţionare a asigurării întreprinderilor cu echipament nou – leasingul,

conform căreia orice întreprindere poate utiliza echipamentul cel mai modern

fără a fi nevoită să plătească integral costul la momentul încheierii contractului.

Leasingul este o metodă de finanţare a întreprinderilor care doresc să-şi

achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilităţi financiare.

Această permite finanţarea integrală a unei investiţii cu mijloace exterioare

pentru întreprinderile care nu pot obţine credite de la bănci ori nu doresc să

greveze bunurile sale. Leasingul asigură finanţarea integrală a unei investiţii fără

ca beneficiarul să fie nevoit să constituie măsuri asigurătorii263.

Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte

părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, cumpărat

sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de leasing)264.

În literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri cu privire la

caracterul bilateral sau tripartit (din punct de al voinţelor pe care le întruneşte) al

contractului de leasing. Unii autori consideră că contractul de leasing este

tripartit, deoarece la el participă vînzătorul, locatorul şi locatarul265. Potrivit unei

alte opinii, la care ne alăturăm, contractul de leasing este un act juridic bilateral

care se încheie între locator şi locatar266. În cazul admiterii caracterului tripartit al

263 Bloșenco Andrei, Drept civil, parte specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.77264 A se vedea: art.923 al Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002265 Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в РФ. Автореф. канд. дисс.,Пермь, 1998, с. 7266 Clocotici D., Gheorghiu Gh.. Operaţiunile de leasing. - LUMINA LEX, 1998, p. 58

324

contractului de leasing, considerăm că acesta este vremelnic, deoarece se

epuizează prin furnizarea bunului de către vînzător.

Odată cu furnizarea bunului contractul de vînzare-cumpărare încetează, iar

operaţiunea de leasing se transformă într-un contract bilateral. Această formare

este o consecinţă a diferenţei de natură dintre cele două contracte şi vînzarea-

cumpărarea este un contract cu executare imediată, pe cînd actul de leasing este

un contract cu executare succesivă (segmentar pe viitor). Chiar şi în timpul

desfăşurării fazei iniţiale de negocieri nu există o veritabilă participare tripartită,

ci în realitate sînt două contracte. Între aceste contracte există o conexitate,

deoarece torul nu va procura bunul decît dacă va avea certitudinea că-1 va da în

leasing locatarului şi, invers, contractul de leasing va fi încheiat numai după

finalizarea tratativelor de procurare a bunului între vînzător şi locator.

Leasingul este un contract complex, deoarece conţine trăsăturile unor

contracte de drept civil tradiţionale: de vînzare-cumpărare, de locaţiune, de

împrumut, de garanţie267. Din aceste considerente el pune multe întrebări relative

la natura sa juridică. Multe încercări au eşuat tocmai datorită tendinţei de a

încadra, chiar în mod forţat şi nefiresc, operaţiunile de leasing în unul din

modelele de contracte tradiţionale.

Ţinînd cont de faptul că locatarul primeşte bunul în posesie şi folosinţă

temporară, leasingul este examinat ca o varietate a contractului de locaţiune, care

dispune de trăsăturile sale specifice.

Cu toate acestea contractul de leasing se deosebeşte de locaţiune prin

trăsăturile sale specifice, şi anume:

a) obiectul contractului este un bun mobil ce urmează a fi utilizat în

activitatea de întreprinzător;

b) bunurile sînt cumpărate sau produse de locator cu scopul de a fi

transmise în leasing;

c) bunul se procură de la vînzătorul indicat de locatar şi se furnizează

direct acestuia;

267 Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing //Revista naţională de drept, 2001, nr. 6, p.27.325

d) contractul se încheie pe o perioadă determinată, ce trebuie să

corespundă duratei economice de utilizare a bunului, în care nici una din părţi nu

are dreptul să rezilieze contractul;

e) ratele chiriei sînt stabilite astfel, încît permit locatorului recuperarea

investiţiilor făcute şi obţinerea unui beneficiu pe termenul acţiunii contractului;

f) include opţiunea locatarului de a cumpăra bunul la sfîrşitul contractului;

g) drepturile cumpărătorului ce reies din contractul de vînzare-cumpărare

încheiat între vînzător şi locator le exercită locatarul.

Leasingul, în forma sa clasică, se aseamănă cu un credit de investiţii. Spre

deosebire de credit, care necesită garanţia rambursării lui, în cazul leasingului

garanţia este chiar dreptul de proprietate asupra bunului procurat. În cazul

creditului clientul primeşte o sumă de bani de la împrumutător, pe cînd în cazul

leasingului locatorul nu acordă mijloace băneşti, ci finanţează procurarea unui

bun pe care ulterior îl dă în posesie şi folosinţă temporară locatarului.

Leasingul se deosebeşte de vînzarea cu plata preţului în rate. În cazul

vînzării cu plata preţului în rate transmiterea dreptului de proprietate şi a

riscurilor se face de la momentul încheierii contractului, cu unele restricţii ce pot

reveni cumpărătorului de a nu înstrăina bunul. În cazul leasingului locatorul

păstrează proprietatea asupra bunului, iar toate celelalte obligaţii, inclusiv

riscurile, revin locatarului.

Plăţile de leasing nu constituie rate de plată a preţului, însă vor fi deduse

în cazul în care locatarul îşi manifestă opţiunea de a cumpăra bunul folosit.

Contractul de leasing se caracterizează prin elementele sale specifice: a)

părţile contractului; b) obiectul contractului; c) forma contractului; d) preţul

contractului.

Părţile contractului de leasing sînt locatorul şi locatarul. Locatorul este

persoana care practică activitate de întreprinzător şi care procură în proprietate

un bun de la un anumit vînzător pentru a-1 da în leasing.

În calitate de locator poate apărea:

a) instituţia financiară (banca) care dispune de licenţă pentru finanţarea

operaţiunilor de leasing;

326

b) societatea financiară de leasing, creată pentru efectuarea operaţiunilor

de leasing, funcţia cărei este finanţarea operaţiunii de leasing;

c) societatea de leasing specializată. Aceste societăţi asigură şi întregul

complex de servicii nefinanciare, precum: întreţinerea şi reparaţia bunului

închiriat, asigurarea lui, furnizarea informaţiei cu privire la exploatare;

d) orice altă persoană care practică activitate de întreprinzător.

Locatar este persoana care primeşte în posesie şi folosinţă temporară bunul

comandat la alegerea sa de la vînzătorul indicat de el. În calitate de subiect al

operaţiunii de leasing apare şi vînzătorul bunului. Vînzătorul este întreprinderea

producătoare sau un alt comerciant care vinde locatorului în proprietate un bun

pentru ca acesta să-1 dea în posesie şi folosinţă temporară unui terţ.

Obiectul contractului de leasing constituie bunurile mobile

neconsumptibile. Obiectul leasingului are următoarele particularităţi:

a) trebuie să fie un bun mobil neconsumptibil;

c) trebuie să fie identificat.

Forma. Contractul de leasing trebuie încheiat în scris (alin. 1, art. 924 Cod

civil al RM).

Preţul, denumit plăţile de leasing, cuprinde următoarele părţi componente:

a) suma care recuperează integral sau aproximativ valoarea bunului la

momentul procurării lui. în contract neapărat trebuie de indicat costul bunului;

b) suma plătită locatorului pentru rambursarea creditului şi plata dobînzii,

dacă acesta nu a folosit mijloace proprii pentru finanţarea investiţiei;

c) comisionul plătit locatorului;

d) alte cheltuieli efectuate de locator şi prevăzute de contractul de leasing

precum: cheltuieli de asigurare a bunului, de reparaţie şi întreţinere a acestuia.

Plăţile de leasing se stabilesc de părţi în expresie bănească, naturală sau

mixtă sub forma unor rate periodice. Dacă contractul de leasing nu prevede

scadenţa ratelor periodice, suma anuală totală se împarte în 12 rate egale, fiecare

urmînd a fi plătită în prima decadă a lunii.

Plăţile de leasing pot fi stabilite sub formă de:

a) plăţi periodice uniforme pe întreaga perioadă a contractului;

327

b) plăţi descrescătoare, această formă se aplică frecvent în situaţia în care

locatorul a finanţat procurarea bunului din contul mijloacelor împrumutate.

Astfel, în prima perioadă a contractului plăţile de leasing sînt mari, deoarece

suma creditului perfectat de locator este mare şi, respectiv, dobînda inclusă în

aceste plăţi este mare. Odată cu rambursarea creditului, se micşorează şi

dobînda, fapt ce determină descreşterea cuantumului plăţilor de leasing;

c) plăţi progresive, în acest caz, iniţial se achită cotaţii mici, care treptat se

măresc odată cu creşterea intensităţii valorificării bunului şi lărgirii volumului de

producţie. Această modalitate este convenabilă pentru antreprenorii începători cu

un capital limitat.

Deosebirea dintre plăţile de leasing şi chirie (în contractul de locaţiune)

constă în faptul că ele nu constituie plăţi pentru dreptul de folosinţă a obiectului

contractului, ci reprezintă suma integrală a cheltuielilor făcute de locator, a

mijloacelor investite în operaţiunea de leasing, plus un beneficiu.

Termenul contractului de leasing se stabileşte de părţi şi corespunde cu

termenul de amortizare a bunului sau este aproximativ acestui. Spre deosebire de

contractul de locaţiune, care poate fi încheiat şi pentru o perioadă nedeterminată,

contractul de leasing trebuie încheiat pe un termen determinat.

În procesul stabilirii termenului de amortizare părţile trebuie să ia în

consideraţie şi perioada fiscală de amortizare, adică un interval de timp fixat de

lege în care proprietarii pot deduce la cheltuieli o cotă de amortizare

neimpozitabilă .

Doctrina juridică a clasificat leasingul după mai multe criterii268:

a) Potrivit plăţilor achitate societăţii de leasing, distingem leasing

financiar şi leasing operaţional sau funcţional.

Leasingul operaţional presupune că în cadrul termenului contractului

locatorul primeşte numai o parte din costul bunului închiriat. Bunul se transmite

locatarului în posesie şi folosinţă pe un termen mai mic decît termenul de

amortizare. In virtutea acestui fapt, locatorul trebuie să dea bunul în leasing de

mai multe ori. Riscînd să nu primească valoarea reziduală a acestuia în cazul

268 Bloșenco Andrei, Drept civil, parte specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.82328

lipsei cererii. De aceea şi plăţile de leasing sînt mai ridicate decît în cazul

leasingului financiar.

În cadrul leasingului operaţional nu se asigură compensarea tuturor

cheltuielilor suportate de locator în legătură cu procurarea şi întreţinerea bunului.

Locatorul îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii morale şi obligaţiile de întreţinere

şi reparaţie a bunului. După încetarea contractului bunul se restituie, de regulă,

locatorului.

Leasingul financiar presupune că în perioada contractului se recuperează

locatorului costul bunului şi alte cheltuieli suportate. în acest caz termenul

contractului coincide cu termenul de amortizare a bunului. Totodată, riscurile

economico-financiare, precum şi obligaţia de asigurare, întreţinere şi reparaţie

sînt puse în sarcina locatarului. În cadrul leasingului financiar este implicat şi

vînzătorul, care este ales locatar; locatarul alege şi bunul. La expirarea

termenului contractului bunul trece în proprietatea locatarului sau este

răscumpărat de acesta.

b) În dependenţă de poziţia furnizorului în contractul de leasing, distingem

leasing direct şi leasing indirect.

Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între

producătorul bunului şi locatar, finanţarea bunului asigurîndu-se de producător.

Leasingul indirect este realizat de societăţi specializate de leasing, care

preiau funcţia de finanţare.

c) După tipul de service asigurat, deosebim leasing brut şi leasing net.

În cazul leasingului brut locatorul se obligă să întreţină bunul, să-1

asigure, să achite impozitele şi alte plăţi obligatorii aferente bunului, să repare

bunul, să instruiască personalul locatarului în probleme ce ţin de exploatarea lui.

În cadrul leasingului net aceste obligaţii revin locatarului, locatorul

prestînd servicii pur financiare.

d) După tipul de finanţare a contractului, distingem:

- leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz locatorul dispune de

întreaga sumă necesară procurării bunului;

329

- leasing multiplicativ, în acest caz locatorul împrumută o parte din banii

necesari procurării bunului sau chiar toată suma, folosind contractul de leasing

ca o garanţie pentru rambursarea creditului.

e) În funcţie de tehnicile de realizare, distingem:

- lease-back (vinde şi reînchiriază) cuprinde operaţiunea prin care proprietarul

unui bun, avînd dificultăţi financiare, vinde bunul unei societăţi de leasing şi îl

închiriază. În acest caz calitatea de furnizor şi locatar o întruneşte aceeaşi

persoană. Această operaţiune are ca scop transformarea fondurilor fixe în fonduri

circulante (mijloace băneşti) disponibile.

- lease time-sharing, în acest caz un bun este închiriat, în acelaşi timp, mai

multor locatari care folosesc bunul în anumite perioade de timp, fără a avea

obligaţia de plată a chiriei pentru timpul în care nu-1 utilizează. În contract sînt

prevăzute perioadele distincte de folosire a bunului de către fiecare locator, în

scopul utilizării integrale a capacităţii de funcţionare a bunului. Această

operaţiune permite locatarului de a folosi un bun, de regulă care are o uzură

morală sporită (computatoare), plătind o chirie mai mică decît cea normală.

§3. Noţiunea franchisingului şi a contractului de franchising

După Codul deontologic european al francizei, intrat în vigoare la 1

ianuarie 1991, franchisingul constituie una dintre cele mai moderne şi recente

forme ale distribuţiei de mărfuri şi servicii. Franchisingul este un sistem de

comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe o

colaborare strînsă şi continuă între două întreprinderi distincte şi independente

juridic şi financiar, prin care unul din subiecţi francizorul acordă altui subiect

francizatului dreptul şi impune obligaţia de a exploata o întreprindere în

conformitate cu conceptul francizorului.

În literatura de specialitate găsim că franchisingul este o licenţă prin care

proprietarul unei mărci comerciale sau al unui nume comercial concesionează

altuia dreptul de a vinde un produs sau un serviciu sub acel nume sau marcă269.

În raporturile de antreprenoriat aplicarea franchisingului prezintă avantaje

269 Costin M.C., Contractul de franchising //Revista de drept comercial, 1998, nr. 11, p. 132330

pentru ambele părţi. Prin funcţia sa economică, franchisingul face posibil pentru

francizor rezolvarea problemei comercializării produselor şi/sau serviciilor sale,

în timp ce francizatul are posibilitatea exercitării unei activităţi comerciale cu

riscuri limitate.

Într-adevăr, francizorul poate să-şi dezvolte întreprinderea sa, făcîndu-şi

marca mai cunoscută. El îşi extinde businessul său, fiind scutit de necesitatea de

a finanţa investiţiile corespunzătoare, de a deschide un număr imens de filiale şi

întreprinderi în alte ţări sau localităţi.

Francizatul, la rîndul său, evită incertitudinile lansării unei afaceri şi poate

să devină distribuitor al unei mărci cu renume fără a avea o experienţă

comercială prealabilă. El se străduieşte să convingă clienţii săi că ei procură

mărfuri sau beneficiază de servicii identice cu cele ale francizorului.

Există mai multe tipuri şi forme de franchising:

1. Franchisingul poate fi comercial. Franchisingul comercial presupune

comercializarea mărfurilor sau prestarea serviciilor francizorului de către

francizat pe un teritoriu determinat, folosind marca comercială a primului.

2. Franchisingul poate fi corporativ. Franchisingul corporativ include

participarea francizatului la întregul ciclu de producţie al francizorului.

În doctrina juridică sînt evidenţiate următoarele tipuri de franchising:

a) franchising industrial, acest tip de franchising este o operaţiune

complexă

unde francizatul fabrică el însuşi, respectînd indicaţiile francizorului, anumite

mărfuri, pe care le vinde sub marca acestuia. Această operaţiune presupune

transfer de informaţie comercială secretă, de marcă şi licenţe, de asistenţă şi

chiar livrare de tehnologii, de ingrediente şi materii prime;

b) franchising de distribuţie, acesta presupune dreptul francizatului de a

comercializa pe un anumit teritoriu mărfurile francizorului sub numele şi cu

marca acestuia;

c) franchising de servicii, în acest caz francizatul prestează servicii sub

marca comercială al francizorului.

Prin contract de franchising, care este unul cu executare succesivă în

331

timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee) întreprinderi autonome se

obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin

efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice (art. 1171 Cod

civil).

În literatura de specialitate găsim mai multe definiţii date contractului de

franchising pe care noi le găsim mult mai reuşite decît cea legală menţionată mai

sus.

Potrivit unei opinii, franchisingul este un contract prin francizorul acordă

dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a presta servicii şi beneficia de un

sistem de relaţii, care cuprinde marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa

francizatului, în schimbul unui preţ270.

În opinia a altora, franchisingul este un contract sinalagmatic, consensual,

cu titlu oneros şi cu executare succesivă. El este un contract mixt sui generis,

care integrează caracterele unor operaţiuni de vînzare-cumpărare, licenţă,

reprezentare, leasing, şi totodată are o configuraţie particulară. În calitate de

contract complex, el include elemente specifice contractului de licenţă (prevede

transmiterea folosinţei drerpturilor exclusive), prestări de servicii (asistenţă

tehnică şi consultaţii), de vînzare-cumpărare şi leasing.

Contractul de franchising trebuie deosebit de contractul de concesiune

exclusivă (denumit şi vînzare sau distribuţie exclusivă). Contractul de

concesiune exclusivă este contractul prin care concedentul se obligă ca, într-o

zonă anumită, să vîndă mărfurile sale numai concesionarului, care le cumpără

spre a le revinde ulterior clienţilor săi în nume şi pe cont propriu. Spre deosebire

de concesionar, francizatul vinde bunuri sau prestează servicii folosind numele şi

marca francizorului.

Părţile contractului de franchising sînt francizorul şi francizatul. Francizor

este întreprinderea producătoare, reputată pe o anumită piaţă, care dispune de

marcă proprie.

Potrivit Codului de deontologie al Federaţiei franceze de francizei (1988),

francizorul este un antreprenor independent care trebuie: să fie titular al


drepturilor, printre acestea aflîndu-se în mod necesar o marcă protejată, să ofere

un ansamblu de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii francizatului, căruia îi

asigură o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii respective, utilizînd

personal şi mijloace financiare proprii în vederea promovării şi inovării

produsului.

Francizorul trebuie să fie, în primul rînd, titularul dreptului asupra unei

mărci înregistrate, drept pe care trebuie să-1 menţină cel puţin pe durata

contractului de franchising.

Francizatul, denumit şi beneficiar, este persoana fizică sau juridică,

comerciant independent din punct de vedere juridic şi financiar, care primeşte

posibilitatea de a utiliza drepturile exclusive ale francizorului.

Obiectul contractului de franchising constituie, în primul rînd, un complex

de drepturi exclusive ce individualizează francizorul, mărfurile şi serviciile

acestuia. Obiectul franchisingului constă în concesiunea mărcii împreună cu

asistenţa tehnică şi comercială, precum şi comunicarea către francizat a know-

how-ului (cunoştinţe tehnice, practică, secretul producţiei şi altă informaţie

comercială secretă) în vederea desfăşurării activităţii potrivit modelului conceput

de francizor. Se poate observa lesne, că obiectul contractului de franchising

include atît obiecte protejate juridic, cît şi obiecte neprotejate (de exemplu,

know-how-ul).

Forma contractului: contractul de franchising trebuie încheiat în scris.

Nerespectarea formei duce la nulitatea contractului (art. 1172 Cod civil). Acest

contract trebuie înregistrat la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii271.

Contractul de franchising se încheie pe o anumită durată de timp stabilită

de părţi sau pentru o perioadă nedeterminată, cu luarea în consideraţie a

cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit (art.

1176 Cod civil). Franchisingul se încheie, de regulă, pe un termen îndelungat

astfel încît să permită francizatului restituirea cheltuielilor suportate (pentru

procurarea de imobil, inventar şi alte bunuri) pînă la începutul desfăşurării

activităţii.

271 A se vedea: alin. 4 art. 7 al Legii cu privire la franchising333

Preţul, reprezintă redevenţa prevăzută de contract, care se acordă

francizorului ca plată pentru utilizarea drepturilor exclusive acordate. Redevenţa

se stabileşte în contract în expresie bănească sau naturală şi include 2 părţi

componente:

- plata iniţială unică, se achită pentru dreptul de folosire a mărcii pe teritoriul

determinat, precum şi pentru compensarea cheltuielilor efectuate de francizor,

inclusiv pentru instruirea personalului şi acordarea de consultaţii;

- royalty, constituie plăţi periodice, proporţionale cu venitul obţinut de

francizat sau cu volumul de mărfuri sau servicii distribuite (art. 11 al Legii cu

privire la franchising).

Drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi examinate în funcţie de etapele aşa

numitelor ”porturilor contractuale” şi anume: etapa precontractuală, contractuală

şi postcontractuală.

Faza precontractuală permite fiecăreia dintre părţi să se decidă cu privire

la colaborare. La această fază părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis

şi complet despre circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la

dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară (art. 1175 Cod civil). În particular,

francizorul îi remite francizatului informaţia cu privire la: experienţa dobîndită şi

transferabilă, condiţiile financiare ale contractului (redevenţele iniţiale,

redevenţele proporţionale, determinarea tarifelor la mărfurile şi serviciile

distribuite), obiectele şi întinderile exclusivităţilor, durata contractului, condiţiile

de reînnoire, de reziliere şi de cesiune etc.

Părţile, de asemenea, sînt obligate să păstreze secretul asupra datelor

confidenţiale chiar dacă contractul nu se mai încheie.

Faza contractuală, în care francizorul este obligat să pună la dispoziţia

francizatului o totalitate de bunuri incorporate, de drepturi, de mărci de

producţie, de modele, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi organizării,

precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vînzărilor. El este obligat să

protejeze programul comun de prestare a franchizei împotriva intervenţiilor unor

terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine francizatul în activitatea acestuia

prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională (art. 1173 Cod civil).

334

Astfel, principala obligaţie a francizorului constă în asigurarea posibilităţii

francizatului de a utiliza drepturile exclusive ale primului sau un proces existent

de fabricaţie şi distribuţie. Această obligaţie implică îndatorirea francizorului de

a transmite francizatului documentaţia tehnică şi comercială, de a-i acorda

asistenţă (tehnică, juridică, financiară) în domeniul pregătirii profesionale, de a-l

instrui în probleme legate de realizarea drepturilor exclusive primite.

O altă obligaţie a francizorului constă în furnizarea informaţiei şi practicii

comerciale, instruirea personalului francizatului pe tot termenul contractului în

ce priveşte organizarea activităţii, administrarea întreprinderii, deservirea

clientelei, exploatarea echipamentului etc.

Francizorul are dreptul să supravegheze şi să verifice, în scopul asigurării

calităţii, procesul de producţie şi de desfacere a mărfurilor, de prestare a

serviciilor.

Francizatul, la rîndul său, are următoarele obligaţii:

- să utilizeze drepturile exclusive în conformitate cu contractul şi indicaţiile

francizorului;

- să nu divulge terţelor persoane informaţia comercială secretă furnizată de

francizor (secretele procesului de producere şi de prestare a serviciilor etc.);

- să utilizeze în mod activ programul de prestare a francizei şi cu diligenţa unui

bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin interm3diul

francizorului sau a unei persoane desemnate de acesta etc.

Dacă durata contractului nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, fiecare

parte are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de

1 an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul sus-numit, contractul se

prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani (art.1176 Cod civil al RM).

Faza postcontractuală, după încetarea contractului, relaţiile

postcontractuale sînt fondate pe regulile unei concurenţe loiale. Francizorul

poate impune vechiului francizat orice obligaţie care să permită:

a) protejarea caracterului confidenţial al know-how-ului, în special

neutilizarea acestuia de o reţea concurentă;

b) deschiderea unui nou punct de vînzare pe teritoriul vechiului francizat.

335

El poate impune francizatului pe plan local interdicţia de concurenţă care

nu poate depăşi un an (art.1177 Cod civil al R.M.). Dacă această interdicţie

periclitează activitatea profesională a francizatului, francizorul trebuie să-i

plătească o compensaţie financiară corespunzătoare.

§4. Contractul de credit bancar

Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la

dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă

să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume aferente prevăzute

de contract (art. 1236 Cod civil al R.M.).

Creditul bancar este un contract consensual, sinalagmatic şi cu titlu

oneros. El se deosebeşte de contractul de împrumut după mai multe criterii, şi

anume: este cu titlu oneros, are ca obiect mijloace băneşti. În afară de aceasta,

banca împrumută banii deponenţilor sau cei împrumutaţi de la alte bănci, iar

împrumutătorul împrumută banii săi proprii.

Părţile contractului sînt banca şi debitorul, în scopul creditării unor

proiecte care necesită cheltuieli mari, băncile îşi pot asocia resursele creditoare şi

acorda credite de consorţiu. În asemenea caz persoana care doreşte să obţină un

credit mare determină independent banca care îşi asumă responsabilitatea pentru

organizarea consorţiului bancar şi exercită funcţiile de conducere în afacerea de

credit (banca coordonatoare).

Banca coordonatoare efectuează analiza eficienţei acordării creditului de

consorţiu şi selectează celelalte bănci participante. Pentru prestarea serviciilor de

organizare a consorţiului bancar, banca coordonatoare încasează o remuneraţie

deosebită.

Creditul de consorţiu se perfectează printr-un acord de credit între banca

coordonatoare şi băncile participante la creditul de consorţiu şi contract de credit

încheiat între client şi fiecare bancă participantă272.

Obiectul contractului îl constituie mijloacele băneşti acordate debitorului,

potrivit regulii generale, creditele se acordă în valută naţională. Băncile pot


acorda credite în valută străină, în condiţiile şi pentru scopurile stabilite de lege.

Se interzice acordarea creditelor în valută străină persoanelor fizice ce nu

practică activitate de întreprinzător

Forma. Contractul de credit se încheie în formă scrisă (alin.2, art. 1236

Cod civil al R.M.). Temei pentru încheierea contractului constituie instituie

decizia comitetului de credit împuternicit să decidă asupra acordării creditului.

Pentru acordarea creditelor „mari" se cere aprobarea preliminară a membrilor

consiliului de administraţie. Creditul mare constituie datoria netă a unei persoane

sau a unui grup de persoane acţionînd în comun (expuse aceluiaşi risc datorită

faptului că una din ele o controlează pe alta), alcătuind 10% şi mai mult din

capitalul normativ total al băncii.

Preţul, constituie dobînda pe care clientul o plăteşte băncii pentru

mijloacele băneşti acordate. Dobînda pentru fiecare tip de credit este stabilită de

comitetul de credit sau de organul de administrare al băncii. In afară de dobîndă,

părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu

utilizarea creditului.

Părţile contractului pot stabili o dobîndă fixă sau flotantă, în acest ultim

caz dobînda poate fi modificată prin acordul părţilor. Dobînda poate fi

modificată unilateral de către bancă, în cazurile prevăzute de contract, în funcţie

de rata de refinanţare a BNM, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei. Banca trebuie

să anunţe în scris clientul despre modificarea ratei dobînzii cu cel puţin 10 zile

înainte de modificare (art. 1237 Cod civil al RM).

Efectele contractului de credit. Banca este obligată să pună la dispoziţia

clientului mijloacele băneşti. În cazul neexecutării acestei obligaţii, clientul

poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi în mărimea

prevăzute de contract, precum şi despăgubirea prejudiciului cauzat. Clientul nu

poate cere executarea silită a acestei obligaţii (art. 868 Cod civil).

Banca are dreptul să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia

clientului creditul dacă, după încheierea contractului de credit:

a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a

debitorului de a rambursa creditul;

337

b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii;

c) debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau

tranşele precedente, atunci cînd contractul prevede acordarea creditului în tranşe

(art. 1241 Cod civil).

Clientul este obligat să plătească în termen dobîndă, în cazul creditului

acordat prin punere la dispoziţia clientului a unei sume de bani (linie de credit),

acesta va plăti dobîndă în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o

anumită perioadă.

Dacă contractul prevede acest fapt, clientul trebuie să ofere garanţii de

rambursare a creditului. în cazul prezentării unor garanţii insuficiente, banca are

dreptul să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. Neexecutarea acestei

obligaţii de către client îi acordă băncii dreptul de a reduce suma creditului

proporţional reducerii garanţiei sau de a rezilia contractul (art. 1240 Cod civil al

RM).

Dacă creditul este acordat potrivit unei destinaţii, clientul este obligat să

acorde băncii posibilitatea de a verifica utilizarea mijloacelor potrivit

destinaţiei273. Clientul este obligat să ramburseze creditul la scadenţă. în caz de

neexecutare a acestei obligaţii, precum şi a celei de plată a dobînzii, banca poate

pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi mărimea prevăzute de lege

sau contract. în lipsa unei clauze contractuale în acest sens, pentru suma datorată

se încasează o dobîndă cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzute în contract

(art. 1243 Cod civil al RM).

Clientul nu are dreptul să ramburseze creditul înainte de termen. Dacă,

totuşi, rambursează creditul înainte de scadenţă, el este obligat să repare

prejudiciul cauzat băncii, cu deducerea sumelor economisite, luîndu-se în

consideraţie creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace (art. 1245

Cod civil al RM).

Debitorul are dreptul să refuze creditul parţial sau total, fiind obligat să

plătească băncii o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului şi s-o

notifice într-un termen rezonabil.

273 Захарова H., Кредитный договор. Гражданско-правовые аспекты, Москва, 1997, р. 35.338

Rezilierea contractului. Banca poate rezilia contractul şi cere restituirea

creditului şi a sumelor aferente dacă debitorul:

a) a devenit insolvabil;

b) nu a oferit garanţiile cerute sau a redus garanţiile oferite;

c) nu plăteşte dobînda la scadenţă;

d) nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului,

atunci cînd contractul prevede restituirea creditului în rate, precum şi în alte

cazuri prevăzute de lege sau contract.

Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă banca

va acorda clientului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor

utilizate şi a sumelor aferente (art. 1242 Cod civil al RM).

Debitorul poate rezilia în orice moment contractul care prevede o dobîndă

flotantă, notificînd banca în termen de 7 zile de la primirea notificării despre

modificarea dobînzii. Contractul încheiat pe un anumit termen cu dobîndă fixă

poate fi reziliat, cu un termen de preaviz de 15 zile, numai dacă obligaţia de plată

a dobînzii încetează înaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu

se convine asupra unei alte dobînzi.

CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI 339

TAXELOR

§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală.

a) Elementele definitorii ale dreptului fiscal

Termenul „fiscal” provine de la latinescul „fiscus” care însemna „coş”,

utilizîndu-se în Roma Antică pentru desemnarea „casei militare” unde se păstrau

banii ce urmau a fi plătiţi militarilor274.

Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile

juridice care se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la

persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile

sau taxabile275.s

Ca obiect de reglementare, dreptul fiscal, are relaţiile ce ţin de executarea

obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele generale de stat, stabilind,

de asemenea, principiile generale de determinare şi percepere a impozitelor şi

taxelor locale.

Metoda de reglementare a dreptului fiscal este metoda imperativă,

normele dreptului fiscal fiind obligatorii iar părţile în relaţiile fiscale respectiv

fiind pe poziţii de subordonare.

Normele dreptului fiscal sunt, la fel ca şi celelalte norme juridice, reguli de

conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică,

iar la nevoie, prin forţa de constrîngere a statului.

Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal şi, deci, la fel

ca şi majoritatea normelor juridice, se referă la un număr nedeterminat de

subiecţi de drept, aplicîndu-se repetat în timp, ori de cîte ori sunt întrunite

condiţiile necesare276.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului fiscal

cuprind cele trei elemente specifice normelor juridice: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea.

Principiile de bază ale fiscalităţii unei economii libere, principii ce

reprezintă corectitudinea raportului de impunere atît din punct de vedere al

274 Brâzgalin A., Naloghi i nalogovoe pravo, Izdatelistvo „Analitica Press”, Moscva, 1997, str. 60.275 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 1.276 Armeanic A., Volcinschi V., Drept fiscal, Editura Museum, Chişinău, 2001, p.16.

340

relaţiei stat – contribuabil cît şi din punct de vedere al contribuabililor care

compară diferitele reglementări concrete aplicabile fiecăruia în parte sunt:

a) neutralitatea impunerii - asigurarea prin legislaţia fiscală a

condiţiilor egale investitorilor, capitalului autohton şi străin;

b) certitudinea impunerii - elaborarea de norme juridice clare, care să

nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de

plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată

determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor

fiscale;

c) echitatea fiscală - tratarea egală a persoanelor fizice şi juridice,

care activează în condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale

egale;

d) stabilitatea fiscală – modificarea şi completarea legislaţiei fiscale

exclusiv prin modificarea şi completarea Codului Fiscal;

e) randamentul impozitelor – perceperea impozitelor şi taxelor cu

minimum de cheltuieli, cu cheltuieli cît mai acceptabile pentru contribuabili277;

f) eficienţa impunerii - prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a

prevederilor Codului Fiscal, astfel încît aceste prevederi să nu conducă la

efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice şi juridice, în raport cu

impozitarea în vigoare la data adoptării de către aceştea a deciziilor

investiţionale majore;

g) egalitatea prin impunere - avînd în vedere contribuţia fiecăruia la

sistemul fiscal proporţional cu capacitatea sa contributivă. Cetăţeanul care are

o avere mai mare trebuie să contribuie într-o măsură superioară la formarea

bugetului de stat decît cel care are o capacitate contributivă inferioară 278.

Izvoarele dreptului fiscal, conform practicii legislative actuale, sunt: legile,

actele subordonate legilor, acordurile internaţionale.

a) Legile, actul normativ superior fiind Constituţia care pune fundamentului

fiscalităţii la general şi a obligaţiei fiscale a persoanelor fizice şi juridice în

277 Codul Fiscal al R. Moldova nr. 1163-XIII din 24.04.1997 // republicat în M. Of. al R. Moldova din 25.03.2005, ediţie specială, art.6, al.8.278 Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 2.

341

special.

Legile sunt cele mai importante acte normative emise de către Prlament ce

au ca obiect de bază, printre altele, şi reglementarea relaţiilor fiscale;

reglementarea relaţiilor ce apar între stat şi contribuabil în legătură cu achitarea

impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii de stat.

b) Actele subordonate legilor adoptate în scopul executării legilor sunt:

Hotărîrile Guvernului, Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, Instrucţiunile,

Ordinele Inspectoratului Fiscal Principal de Stat şi Deciziile Administraţiilor

Publice Locale.

Hotărîrile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor şi, deci,

sunt acte normative prin care se instituie norme juridice necesare pentru

executarea dispoziţiilor generale ale Codului Fiscal şi ale altor acte normative

din domeniu.

Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, Instrucţiunile, Ordinele

Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sunt acte normative prin care se instituie

norme juridice care dezvoltă şi detaliază cuprinsul dispoziţiilor generale ale

Codului Fiscal şi ale altor acte normative din domeniu.

Deciziile Administraţiilor Publice locale sunt izvoare ale dreptului fiscal în

măsura în care ele instituie impozite şi taxe locale, stabilesc cotele acestora,

modalitatea de gestionare etc.

c) Acordurile(convenţiile) internaţionale sunt izvoare ale dreptului fiscal în

situaţiile cînd reglementează relaţii fiscale(ex. acordurile de evitare a dublei

impuneri). Republica Moldova este semnatară a acestor acorduri internaţionale

şi sunt ratificate de către Parlament. Dacă un tratat internaţional care

reglementează relaţii fiscale, la care Republica Moldova este parte stipulează

alte reguli şi prevederi decît cele prevăzute de legislaţia fiscală naţională, se

aplică stipulaţiile tratatului internaţional.

Raporturile juridice fiscale sunt reglementate în temeiul normelor juridice

referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului. Aceste categorii de

raporturi juridice se particularizează prin specificul conţinutului lor, adică a

342

drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante279.

Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care iau

naştere în procesul redistribuirii unor venituri ale persoanelor fizice şi ale celor

juridice în scopul formării bugetului de stat.

Raporturile juridice fiscale au trei elemente fundamentale:

a) subiectele participante;

b) conţinutul;

c) obiectul.

Subiectele raporturilor juridice fiscale sunt, pe de o parte, statul, prin

organele fiscale învestite cu atribuţii de administrare fiscală, iar pe de altă parte,

persoanele fizice sau cele juridice obligate să plătească impozitele, taxele şi alte

plăţi la bugetul de stat.

Statul este reprezentat la nivel central de Inspectoratul Fiscal Principal de

Stat, iar la nivel local de Inspectoratele Fiscale teritoriale.

Subiecţii raporturilor juridice fiscale au o poziţie diferită, organele fiscale

fiind pe o poziţie superioară faţă de persoanele fizice sau juridice contribuabili,

chiar şi organe ale statului care respectiv se află pe poziţia de subordonare în

relaţiile legate de impozitare. Aceste organe au o poziţie juridică de reprezentant

al intereselor fiscale ale statului, deci au competenţa de a pretinde

contribuabililor achitarea completă şi la termen a tuturor impozitelor, taxelor,

penalităţilor, amenzilor etc. cît şi pot cere acestora respectarea legislaţiei fiscale.

Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile

privind achitarea completă şi la termen a impozitelor şi taxelor în bugetele de

toate nivelele, aceste drepturi şi îndatoriri fiind reglementate în art. 8 al Codului

Fiscal.

Obiectul raporturilor juridice fiscale se stabileşte în temeiul şi în aplicarea

normelor dreptului fiscal. Obiectul majorităţii raporturilor juridice fiscale sunt

mijloacele băneşti care se încasează în calitate de impozite sau taxe, cît şi

acţiunile sau operaţiunile de executare silită a obligaţiei fiscale.

279 Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 3.343

B) Contribuţii fiscale principale.

Impozitele sunt cunoscute din perioada antică presupunîndu-se că au apărut

încă în cadrul primelor formaţiuni statale, ulterior dezvoltîndu-se concomitent cu

evoluţia societăţii umane. Apariţia acestora a fost determinată de necesităţile

întreţinerii materiale a celor ce exercitau puterea în stat, îndeplinind atribuţiile

de conducere statală280.

De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie

de dezvoltarea social-economică a statelor şi de cheltuielile publice efectuate în

fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se

cunosc mai ales din istoria statelor grec şi roman281.

În statul antic atenian principalul impozit era cel funciar, fiind urmat de

impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru vînzarea în piaţă a produselor

agricole şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit

perceput în timp de război şi calificat ca o îndatorire de onoare a acestora.

În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”, perceput la

început numai de la locuitorii provinciilor cucerite, în dependenţă de valoarea

pămîntului deţinut sau de veniturile dobîndite în urma prelucrării acestuia, iar

mai tîrziu fiind transformat în impozit cetăţenesc permanent plătit de către toţi

cetăţenii statului roman care aveau bunuri imobiliare, iar ulterior şi mobiliare.

Concomitent cu tributum se percepea şi impozitul pe succesiuni, impozitul

perceput la vînzarea mărfurilor, impozitul perceput de la meşteşugari, impozitul

pe numărul de sclavi şi impozitul plătit de persoanele celibatare.

În perioada evului mediu ca şi în perioada anterioară, impozitele erau

diferite de la un stat la altul, în funcţie de dezvoltarea social-economică a

statelor, tradiţii etc.

În Anglia, o perioadă îndelungată impozitul de bază era cel funciar, achitat

la început în dependenţă de întinderi, iar ulterior, din venitul obţinut în urma

exploatării lui sau acordării în arendă.

În jurul anilor 1200 a fost introdus, în Anglia, impozitul pe venit diferenţiat

280 Armeanic A. etc., Opera citată, p.11.281 Gliga I., Drept financiar public, Editura ALL Bucureşti, 1994, p.111-112.

344

pentru nobili, preoţime şi ţărani, iar în secolele următoare au fost introduse

impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor cît şi un şir de alte impozite ca:

cel inclus în preţul de vînzare a sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri.

În Republica Florenţa în sec.XII-XV se aplica impozitul pe veniturile

cetăţenilor bogaţi ce se percepea în baza unei scări crescătoare; impozitul pe

succesiuni cît şi taxele vamale la intrarea mărfurilor în republică. Se aplica un

impozit aşa numit „estimo”, fiind impozitate toate bunurile cetăţeneşti înscrise

într-un registru special.

Spre finele evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor,

manufacturilor şi a comerţului, cît şi în general a diversificării veniturilor

cetăţenilor s-au creat condiţiile instituirii unor noi impozite.

Astfel, în Franţa, exista impozitul „la taille” datorat de proprietarii de

terenuri; capitaţia - datorată de către cetăţeni în dependenţă de rangul social;

impozitul perceput la vînzarea sării, tutunului, băuturilor, la tranzacţiile cu

bunuri, impozitele de timbru şi de înregistrare. Impozitul personal datorat de

către toţi cetăţenii din veniturile lor se majora de la a douăzecea parte din venit

la a zecea.

În urma Revoluţiei Franceze din anul 1789, a avut loc şi o revoluţie fiscală,

şi anume, bugetul a început a se completa nu din noi impozite, ci din anularea

unor privilegii avute de nobili şi preoţime. Mai mult ca atît s-au înlăturat chiar şi

unele impozite ca, de exemplu, cel pe vînzări ale bunurilor de consum.

Impozitele. Principalele contribuţii fiscale în Republica Moldova la etapa

actuală sunt impozitele şi taxele. Referindu-ne la definirea impozitelor, doctrina

română reprezentată de renumitul savant Dan Drosu Şaguna menţionează că

impozitele reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil

datorată conform legii în bugetul de stat de către persoanele fizice şi juridice

pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă282.

Legislaţia Republicii Moldova şi anume Codul Fiscal în art. 6 defineşte

impozitul ca “o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor

acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către

282 Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 79.345

persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru, sau, în raport cu

contribuabilul care a achitat această plată”283.

Făcînd o sinteză a tuturor definirilor date impozitului concluzionăm că

impozitul este o plată obligatorie, în formă pecuniară, fără vrio contraprestaţie

directă şi imediată, achitată după o procedură prestabilită de persoanele fizice

sau juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă.

Din definirile date impozitului rezultă caracterele juridice ale acestuia şi

anume:

a) Forma pecuniară de percepere.

b) Caracterul obligatoriu.

c) Plata fără vrio contraprestaţie anumită.

d) Caracterul procedural de percepere.

Forma pecuniară de percepere este forma cea mai frecvent întîlnită, însă nu

unica, alături de impozitele plătite în bani aplicîndu-se şi impozitele achitate în

natură. Un exemplu elocvent aici ar fi achitarea impozitului în produse agricole în

timp de război etc. Astfel de impozite se aplică în cazuri excepţionale, statul în

aceste cazuri avînd diferite scopuri, printre care ţinerea sub control a preţurilor la

produsele alimentare în stat prin injectarea produselor ieftine pe piaţă;

aprovizionarea pieţelor cu produse deficitare etc.

Impozitul este o contribuţie obligatorie, stabilită în art. 58 al Legii

fundamentale. Astfel, toate persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau

deţin bunuri impozabile sau taxabile pe teritoriul Republicii Moldova sunt

obligaţi ca prin intermediul impozitelor achitate să contribuie la formarea

bugetului de stat. Legislatorul sau după caz autorităţile publice locale stabilesc

nu numai felurile impozitelor ci şi cotele acestora, contribuabililor rămînîndu-le

doar să se conforme cu acestea.

Aceasta obligaţie derivă din însăşi faptul că cheltuielile bugetare sunt folosite

tot pentru finanţarea obiectivelor sau acţiunilor de care în mod direct sau indirect

beneficiază şi contribuabilul dat.

Plata fără vrio contraprestaţie imediată din partea statului în folosul

283 Codul Fiscal al R.M., art.6.346

contribuabilului sau fără vre-un echivalent este un element esenţial, care şi

deosebeşte impozitele de taxe.

Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent direct şi

imediat al plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor de principale venituri

publice, de mijloc financiar primordial de formare a fondurilor băneşti necesare

statului.

Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile generale -

economice, sociale şi culturale create de stat, în beneficiul cetăţenilor, din

utilizarea acestor impozite. De fapt, reversibilitatea impozitelor este generală,

deoarece beneficiarii ei sunt toţi cetăţenii unui stat, fără a se recunoaşte vrio

vocaţie deosebită a plătitorilor de impozite în ceea ce priveşte accesul la

învăţămîntul de stat, la acţiunile de sănătate publică, protecţie socială etc.

Caracterul procedural de percepere presupune perceperea impozitului atît

benevolă cît şi silită după o anumită procedură prestabilită reglementată de

actele normative în domeniu.

Clasificarea legală a impozitelor în Republica Moldova este prevăzută în

art. 6 al Codului Fiscal şi anume:

Impozite generale de stat (impozite ce formează bugetul de stat):

a) impozitul pe venit;

b) accizele;

c) impozitul privat.

Impozite locale (impozite ce formează bugetul unităţilor administrativ-

teritoriale):

a) impozitul pe bunurile imobiliare284.

O altă clasificare a impozitelor este cea doctrinară:

- după forma plăţii impozitele se clasifică în:

Impozite în bani, unica formă de percepere la etapa actuală în Republica

Moldova. Deci impozitele se achită în formă pecuniară, în lei moldoveneşti

indiferent de faptul dacă legea îi prevede în lei moldoveneşti sau valută

străină. (De ex. accizele);

284 Codul Fiscal al R.M., art.6.347

Impozite în natură la etapa actuală în Republica Moldova neexistînd, însă în

timpul celui de-al II-lea război mondial se percepea în produse cerealiere,

animaliere etc., produse ce se foloseau pentru întreţinerea armatei.

- din punct de vedere al obiectului impozitul se clasifică în:

Impozite pe venituri - impozitele pe veniturile obţinute de persoanele fizice

sau juridice, rezidente şi nerezidente pe parcursul unei perioade fiscale;

Impozite pe avere – impozite pe averea persoanelor fizice sau juridice şi

anume impozitul pe bunurile imobiliare: case, apartamente, terenuri etc.;

Impozitele pe faptele de consum sau aşa numitele impozite pe consumaţie,

acestea fiind acele impozite indirecte care se includ în preţul produsului, de

ex. T.V.A., accizele etc.

- după modul de percepere impozitele se împart:

Impozitele directe – impozite ce se achită direct de contribuabil ca, de Ex:

impozitul pe venit, impozitul pe bunurile imobiliare etc.

Impozitele indirecte – impozite ce se includ în preţul produsului sau taxe de

consumaţie cum am menţionat anterior. (de ex. T.V.A., accizele etc.)285.

Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de

venituri ale bugetului de stat, fiind o plată efectuată de persoanele fizice sau

juridice pentru anumite servicii prestate acestora de către organele de stat sau

instituţiile publice286.

Deci taxele sunt plăţi pecuniare, reglementate ca venituri ale bugetului de

stat sau ale altor colectivităţi publice datorate de cei ce beneficiază de anumite

servicii, prestări ori alte acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice.

Particularităţile specifice taxelor sunt:

a) este o plată pecuniară;

b) se achită pentru serviciile prestate, deci au un contra echivalent;

c) acest contra echivalent nu este echivalent cu costul real al serviciului prestat;

d) subiectul plătitor este determinat odată cu cererea de prestare a serviciului;

e) reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare pentru serviciile

solicitate.

285 Armeanic A., Opera citată, pag.29.286 Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 93.

348

Clasificarea legală a taxelor în Republica Moldova este prevăzută în art.

6 al Codului Fiscal şi anume:

Taxe generale de stat (taxe ce formează bugetul de stat):

a) taxa pe valoarea adăugată; b) taxa vamală; c) taxele rutiere.

Taxe locale (taxe ce formează bugetul unităţilor administrative-teritoriale):

a) taxele pentru resursele naturale; b) taxa pentru amenajarea teritoriului;

c)taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor; d) taxa de plasare (amplasare) a

publicităţii; e) taxa de aplicare a simbolicii locale; f) taxa pentru unităţile

comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; g) taxa de piaţă;

h)taxa pentru cazare; i) taxa balneară; j) taxa pentru prestarea serviciilor de

transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale);

k) taxa pentru parcare;l) taxa de la posesorii de cîini; m) taxa de la posesorii

unităţilor de transport; n) taxa pentru parcaj; o) taxa pentru unităţile stradale de

comerţ şi/sau de prestare a serviciilor; p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;

r)taxa pentru dispozitivele publicitare287.

Principala deosebire între impozite şi taxe este că impozitele sunt plăţi cu

titlu gratuit, fără echivalent din partea statului pentru contribuţiile achitate; pe

cînd taxele sunt obligatorii în cazul cînd ceri perceperea serviciului şi pentru

achitarea lor ţi se prestează un serviciu sau ţi se eliberează un act.

Taxele, tipic, sunt plăţi obligatorii cu contra echivalent direct şi imediat

însă avem un şir de excepţii cînd taxele sunt fără vreun echivalent - taxa pe

valoarea adăugată, aceasta avînd trăsăturile specifice impozitelor.

În prezenţa unor taxe atît cu contra echivalent direct şi imediat, cît şi a unor

taxe cu contra echivalent parţial ori fără vreun contra echivalent se poate

concluziona că deosebirea dintre impozite şi taxe este relativă, deoarece în

exercitarea atribuţiei de reglementare a veniturilor publice, organele legislative

au atitudinea de a institui impozite şi taxe pentru a acoperi cheltuielile bugetare,

neţinîndu-se cont de elementele specifice ale acestora şi teoriile doctrinare în

domeniu288.

C) Organele cu atribuţii de administrare fiscală.

287 Codul Fiscal al R. Moldova, art.6.288 Armeanic A. etc., Opera citată, p.27.

349

Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală în Republica

Moldova sunt:

a) Organul Fiscal.

b) Serviciul Vamal al Republicii Moldova.

c) Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul

primăriilor289.

Organul fiscal al Republicii Moldova este Inspectoratul Fiscal Principal

de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor care are în subordinea sa Inspectoratele

Fiscale de Stat Teritoriale.

Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra

respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării corecte, achitării depline şi la timp

a obligaţiilor fiscale290.

Serviciul Fiscal de Stat î-şi desfăşoară activitatea în baza următoarelor

principii:

a) Devotamentul faţă de stat, contribuabil şi cetăţeni;

b) Respectarea strictă a legilor şi a altor acte juridice;

c) Respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale contribuabililor şi

autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;

d) Onestitatea şi obiectivitatea;

e) Competenţa profesională;

f) Confidenţialitatea291.

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat şi Inspectoratele Fiscale de Stat

Teritoriale au statut de persoană juridică şi sînt finanţate de la bugetul de stat292.

Atribuţiile de bază ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sunt

prevăzute în art.133 al.1 Cod Fiscal, iar ale Inspectoratelor Fiscale Teritoriale la

acelaşi articol în aliniatul 2.

Drepturile organului fiscal şi ale funcţionarului fiscal sunt prevăzute în art.

134 al. 1 al Codului Fiscal, iar

289 Codul Fiscal al R. Moldova, art.131, al.1.290 Codul Fiscal al R. Moldova, art.131, al.1.291 Codul etic al funcţionarului fiscal aprobat prin Ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr. 400 din 10 noiembrie 2008, p.3.292 Codul Fiscal al R. Moldova, art.132, al.2.

350

obligaţiile în art. 136.

Serviciul Vamal exercită atribuţii de administrare fiscală potrivit Codului

Fiscal şi Codului vamal293.

Organele vamale exercită drepturi ce ţin de asigurarea stingerii obligaţiilor

fiscale aferente trecerii frontierei vamale şi/sau plasării mărfurilor în regim

vamal.

Obligaţiile Organului Vamal şi atribuţiile acestuia sunt prevăzute în art. 155

al Codului Fiscal şi în art.11 Cod Vamal.

Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor din cadrul primăriilor au

atribuţii de administrare a impozitelor şi taxelor.

Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale exercită atribuţiile

referitor la evidenţa contribuabililor din acest teritoriu şi a obligațiilor fiscale ale

acestora etc. Atribuţiile privind compensarea sau restituirea sumelor plătite în

plus şi a sumelor care urmează a fi restituite, executarea silită a obligaţiilor

fiscale şi tragerea la răspundere pentru încălcări fiscale sînt exercitate, conform

Codului fiscal, în comun cu organul fiscal294.

Drepturile şi obligaţiile Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor

locale sunt prevăzute în art. 157, 158 Cod Fiscal şi pt.14-16 a Hotărîrii

Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi

taxelor295.

D) Executarea obligaţiei fiscale

Stingerea obligaţiei fiscale se efectuează prin mai multe modalităţi:

a) prin anulare296 – anulare prin intermediul actelor cu caracter general sau

individual adoptate de Parlamentul Republica Moldova etc.. De ex. anularea

obligaţiilor fiscale ca urmare a amnistierii fiscale;

b) prin trecerea termenului de prescripţie297 – termenul de identificare a

obligaţiei fiscale este de 4 ani, calculat din ultima zi în care trebuia să fie achitată

293 Codul Vamal al R. Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // republicat în M. Of. al R. Moldova din 01.01.2007, ediţie specială.294 Codul Fiscal al R. Moldova, art.156, al.2.295 Hotărârea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // M. Of. al R. Moldova Nr.191-195 din 05.09.2003.296 Codul Fiscal al R. Moldova, art.172.297 Codul Fiscal al R. Moldova, art.173, 274, 275.

351

obligaţia fiscal, iar termenul de achitare a obligaţiei fiscale, inclusiv în formă

silită, este de 6 ani calculaţi din momentul identificării obligaţiei fiscale, după

expirarea unuia din termeni obligaţia fiscală este stinsă deoarece a trecut

termenul de prescripţie;

c) prin scădere298 – stingerea obligaţiei fiscale a contribuabilului persoană

juridică prin scădere are loc în urma încetării activităţii lui prin lichidare,

inclusiv pe cale judiciară, sau prin reorganizare;

d) prin compensare299 – stingerea obligaţiei fiscale prin compensare se

efectuează prin trecerea în contul restanţei a sumei plătite în plus sau a sumei

care, conform legislaţiei fiscale, urmează a fi restituită;

e) prin executare silită300 – stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită are

loc atunci cînd contribuabilul nu achită obligaţia fiscală benevol.

În situaţia cînd contribuabilul nu este apt de a achita obligaţia fiscală el

poate cere amînarea sau eşalonarea acesteia în conformitate cu art.180 al

Codului Fiscal.

Dacă contribuabilul nu achită benevol obligaţia fiscală atunci Organul

Fiscal aplică modalităţi de asigurare a stingerii obligaţiei fiscale, adică se asigură

că ulterior acesta va achita impozitul. Aceste modalităţi sunt: majorarea de

întîrziere – art. 228 Cod Fiscal; suspendarea operaţiunilor la conturile bancare

ale contribuabililor – art. 229 Cod Fiscal şi sechestrarea bunurilor – art. 230 şi

Capitolul IX Cod Fiscal.

E) Executarea silită a obligaţiei fiscale

În situaţia cînd contribuabilul nu achită benevol impozitele, taxele,

penalităţile, amenzile etc. atunci organul fiscal purcede la executarea silită a

obligaţiei fiscale.

Executarea silită a obligaţiei fiscale se face de Organul Fiscal, pentru

obligaţia fiscală calculată de Organul Fiscal şi Organul Vamal iar cea calculată

de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor de acesta împreună cu organul

fiscal301.

298 Codul Fiscal al R. Moldova, art.174.299 Codul Fiscal al R. Moldova, art.175.300 Codul Fiscal al R. Moldova, art.177, Titlul V, Capitolul IX.301 Codul Fiscal al R. Moldova, art.195.

352

Pentru a declanşa executarea silită a obligaţiei fiscale sunt necesare

întrunirea cumulativă a unor condiţii şi anume existenţa restanţei; neexpirarea

termenelor de prescripţie; necontestarea faptului de existenţă a restanţei şi

mărimii ei; contribuabilul nu se află în proces de lichidare (dizolvare) sau de

aplicare a procedurilor de depăşire a insolvabilităţii.

Organul fiscal are la dispoziţia sa un şir de modalităţi de executare silită a

obligaţiilor fiscale şi anume:

a) încasarea mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale contribuabilului;

b) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar;

c) urmărirea bunurilor contribuabilului;

d) urmărirea datoriilor debitoare ale contribuabililor.

Executarea silită se face de regulă în zilele lucrătoare în intervalul 6.00–

22.00, însă în cazul cînd contribuabilul se eschivează atunci se permite

executarea silită şi în afara orelor menţionate, sau în zile de odihnă. Dacă

bunurile contribuabilului se află în diferite unităţi administrativ-teritoriale

executarea silită o face organul fiscal de la locul de evidenţă - cu participarea

funcţionarului fiscal de la locul aflării bunurilor. Cheltuielile pentru executarea

silită sunt suportate de bugetul de stat urmînd a fi recuperate de la contribuabil.

Perceperea din conturile bancare al contribuabililor se face în felul

următor: începînd cu ziua următoare celei în care a apărut restanţa, organul

fiscal înaintează băncii ordinul incaso – document executoriu. Instituţia bancară

este obligată să-l execute în ziua lucrătoare în care la primit, dacă pe conturile

bancare ale contribuabilului sunt mijloace băneşti. În cazul existenţei şi altor

documente executorii banca e obligată să remită documentele executorii

primului executor judecătoresc emitent, acesta urmînd a executa obligaţia fiscală

în mod prioritar. În cazul insuficienţei mijloacelor băneşti, în aceeași zi, banca,

face inscripţia dată pe ordinul incaso şi-l restituie organului fiscal302.

Perceperea restanţelor din contul altor bunuri ale contribuabililor se

efectuează prin:

a)ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în conformitate cu art. 198

302 Codul Fiscal al R. Moldova, art.197.353

Cod Fiscal;

b) sechestrarea bunurilor după regulile stipulate în art.199 Cod Fiscal;

c)sechestrarea bunurilor contribuabililor care se află la alte persoane în

conformitate cu art.201 Cod Fiscal;

d) executarea silită a produselor agricole nerecoltate, în conformitate cu

art.201(1) Cod Fiscal;

Bunurile sechestrate se comercializează, cele ce depăşesc suma de 10000

lei la licitaţii, cele pînă la această sumă - în magazinele ce au fost împuternicite

de organul fiscal303. Înainte de a fi comercializate la licitaţie bunurile urmează a

fi evaluate de către organul fiscal sau de către persoanele împuternicite de

acesta304. Pentru organizarea licitaţiei se formează o comisie de licitaţie alcătuită

din reprezentanţii organului fiscal, a contribuabilului a cărui bun a fost scos la

licitaţie, experţi etc.305. Licitaţiile se organizează în creşterea sau descreşterea

preţului. După ce sa organizat o licitaţie şi nu a fost nici un cumpărător preţul

bunului la licitaţia ulterioară va fi scăzut. Bunul care nu poate fi comercializat la

licitaţia cu preţul în creştere se poate comercializa la licitaţia cu preţul în

descreştere, preţul acestuia urmînd a cădea pînă la zero sau pînă la un anumit

plafon stabilit anterior306.

Cumpărătorul care a acordat cel mai înalt preţ se consideră că a cîştigat

licitaţia şi urmează a achita preţul bunului şi a încheia contractual de vînzare-

cumpărare307 după care împreună cu organul fiscal ridică bunul de la locul

păstrării lui308.

Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat executarea silită a obligaţiei

fiscale, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii deciziei de executare

silită sau săvîrşirii acţiunilor considerate de el ilegale le poate contesta309 la

organul fiscal emitent a deciziei sau al cărei funcţionar a întreprins acţiunea,310

303 Instrucţiunea I.F.P.S. nr.11 din 19.12.2005 cu privire la modul de ridicare, predare şi comercializare a bunurilor sechestrate a căror valoare nu depăşeşte 10000 lei // M. Of. al R. Moldova Nr. 21-24 din 03.02.2006.304 Codul Fiscal al R. Moldova, art.208.305 Codul Fiscal al R. Moldova, art.210.306 Codul Fiscal al R. Moldova, art.209-212.307 Codul Fiscal al R. Moldova, art.213.308 Codul Fiscal al R. Moldova, art.204.309 Codul Fiscal al R. Moldova, art.273.310 Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.

354

http://www.fisc.md/ro/lege/acts/instruct/istructiune2/

http://www.fisc.md/ro/lege/acts/instruct/istructiune2/

pe seama contribuabilului căzînd povara de a demonstra incorectitudinea

deciziei emise de organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal311.

Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei poate fi

contestată la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în instanţa de judecată

competentă312. Depunerea contestaţiei la organul fiscal nu sistează executarea

silită a obligaţiei fiscale cu excepţia comercializării bunurilor sechestrate313.

F) Controlul fiscal

Controlul fiscal presupune verificarea corectitudinii cu care contribuabilul

execută obligaţia fiscală şi alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, inclusiv

verificarea altor persoane sub aspectul legăturii lor cu activitatea

contribuabilului prin metode, forme şi operaţiuni prevăzute de legislaţia fiscală.

Prin control fiscal înţelegem totalitatea formelor şi metodelor prin care

organele cu atribuţii de efectuare a controlului fiscal verifică respectarea

legislaţiei fiscale de către contribuabil, achitarea completă şi la termen a

obligaţiilor în bugetul de stat.

Controlul fiscal se efectuează pentru o perioadă ce nu depăşeşte termenul

de prescripţie,314 în timpul orelor de program ale organului fiscal şi/sau cele ale

contribuabilului315. Se interzice efectuarea repetată a controalelor fiscale la faţa

locului asupra unora şi aceloraşi impozite şi taxe pe o perioadă fiscală care

anterior a fost supusă controlului, excepţie fiind persoanele juridice ce se află în

proces de lichidare, reorganizare etc316.

Controlul fiscal se poate efectua în două forme:

Control fiscal la faţa locului – se face în baza unei decizii scrise a conducerii

organului care exercită controlul fiscal la finalizarea acestuia întocmindu-se

actul de control fiscal317. Dacă în procesul controlului fiscal s-a descoperit că

contribuabilul a săvîrșit o contravenţie atunci la finele controlului se întocmește

procesul verbal cu privire la constatarea contravenției. Dacă în procesul

311 Codul Fiscal al R. Moldova, art.267.312 Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.313 Codul Fiscal al R. Moldova, art.273.314 Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al.4.315 Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al.9.316 Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al.8.317 Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al. 8.

355

controalelor s-a descoperit că contribuabilul a încălcat legislația și este

componența unei infracțiuni atunci IFT ea decizia de a transmite materialele

CCCEC pentru începerea urmăririi penale.

Control fiscal la sediul organului cu atribuţii de efectuare a controlului

fiscal constă în verificarea corectitudinii întocmirii dărilor de seamă fiscale, a

altor documente prezentate de contribuabil, care servesc drept temei pentru

calcularea şi achitarea impozitelor şi taxelor. Controlul fiscal cameral se

efectuează de către funcţionarii fiscali sau persoanele cu funcţie de răspundere

ale altor organe cu atribuţii de administrare fiscală, fără adoptarea unei decizii

scrise asupra obiectivului vizat în termen de cel mult 3 luni din ziua prezentării

de către contribuabil a dării de seamă fiscale318.

În cadrul acestor controale se folosesc mai multe metode de efectuare a

controlului fiscal:

verificarea faptică - se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului şi

constă în observarea directă a activităţii agentului economic şi are drept scop

constatarea situaţiilor care nu sunt reflectate în documente319;

verificarea documentară - se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît

şi al celui la faţa locului şi constă în confruntarea dărilor de seamă fiscale,

documentelor de evidenţă etc. cu documentele şi cu informaţiile referitoare la

acesta de care dispune organul care exercită controlul fiscal320;

verificarea totală – presupune controlul la faţa locului asupra totutor

obligaţiilor fiscale ale contribuabilului calculate de la ultimul control fiscal321;

verificarea parţială – presupune controlul atît la sediul organului fiscal cît şi

la faţa locului asupra achitării de către contribuabil pe o perioadă determinată a

unei categorii de impozite ca de ex. impozite în bugetul local322;

verificarea tematică - se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al

celui la faţa locului şi constă în controlul asupra stingerii unui anumit tip de

obligaţie fiscală verificîndu-se documentele sau activitatea contribuabilului. De

318 Codul Fiscal al R. Moldova, art.215, al.1,2.319 Codul Fiscal al R. Moldova, art.217.320 Codul Fiscal al R. Moldova, art.218.321 Codul Fiscal al R. Moldova, art.219.322 Codul Fiscal al R. Moldova, art.220.

356

ex. controlul tematic asupra achitării impozitului pe venit de către persoanele ce

practică activitatea de antreprenoriat323;

verificarea operativă – se face inopinat, de obicei prin verificare faptică

asupra urmăririi proceselor economice ale agentului economic, urmărirea

eliberării facturilor fiscale, urmărirea folosirii aparatului de casă la

comercializare etc.324. În procesul verificării operative etc., funcţionarul fiscal

poate face cumpărătura de control.

verificarea prin contrapunere - se aplică atît în cazul controlului fiscal

cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în controlul concomitent al

contribuabilului şi al persoanelor cu care acesta are sau a avut raporturi

economice, financiare etc., pentru a se constata autenticitatea acestor raporturi şi

a operaţiunilor efectuate325.

Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat controlul fiscal, în termen de 30 de

zile de la data primirii deciziei sau a întreprinderii acţiunii considerate de el

ilegale le poate contesta326 la organul fiscal emitent a deciziei sau al cărei

funcţionar a întreprins acţiunea,327 pe seama contribuabilului ca şi în cazul

executării silite căzînd povara de a demonstra incorectitudinea deciziei emise de

organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal328. Organul fiscal

are la dispoziţia sa 30 de zile pentru examinarea contestaţiei, termen ce poate fi

prelungit încă cu maxim 30 de zile329. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe

marginea contestaţiei poate fi contestată similar contestării deciziei asupra

contestaţiei de executare silită la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în

instanţa de judecată competentă330.

G) Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei fiscale

Încălcarea legislaţiei fiscale serveşte drept temei pentru tragerea la

răspundere juridică a contribuabilului. Legiuitorul a adoptat un şir de acte

323 Codul Fiscal al R. Moldova, art.221.324 Codul Fiscal al R. Moldova, art.222.325 Codul Fiscal al R. Moldova, art.223.326 Codul Fiscal al R. Moldova, art.268.327 Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.328 Codul Fiscal al R. Moldova, art.267.329 Codul Fiscal al R. Moldova, art.268.330 Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.

357

normative printre care Codul Fiscal, Codul Contravenţional331, Codul Penal332,

Codul muncii333 etc. care stau la baza respectării legislaţiei fiscale.

Cea mai frecventă încălcare din domeniul fiscal este evaziunea fiscală,

încălcare ce se pedepseşte contravenţional sau penal în cazul persoanelor fizice

şi doar penal în cazul persoanelor juridice.

Persoanelor fizice nu li se va aplica sancţiuni dacă suma impozitului ce

urmează a fi achitată va fi mai mică de 2000 lei. Dacă impozitul pe venit ce

urma a fi achitat variază între 2000 şi 50 mii lei se va aplica pedeapsă

contravenţională, însă, dacă suma impozitului va trece de 50 mii lei persoana va

fi trasă la răspundere penală.

Se pedepseşte contravenţional, în conformitate cu art. 301 Cod

Contravenţional, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu practică

activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu

privire la impozitul pe venit sau prin includerea în declaraţie a unor date

denaturate, dacă suma impozitului pe venit care trebuia să fie achitat nu

depăşeşte 50 mii lei şi se sancţionează cu amendă de la 2000 la 3000 lei.

Se pedepseşte penal, în conformitate cu art. 241(1) Cod Penal, evaziunea

fiscală a persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător prin

eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin

includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit

care trebuia să fie achitat depăşeşte 50 mii lei şi se pedepseşte cu amendă în

mărime de la 20 mii la 40 mii lei sau cu muncă neremunerată în folosul

comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 1 an.

Aceeaşi acţiune care a condus la neachitarea impozitului în proporţii

deosebit de mari(mai mare de 100 mii lei) se pedepseşte cu amendă în mărime

de la 40 mii la 60 mii lei sau cu închisoare de pînă la 3 ani.

Persoanele ce practică activitatea de antreprenoriat şi admit evaziunea

fiscală vor fi pedepsite conform art. 244 Cod Penal, normă ce prevede evaziunea

fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor prin includerea în

331 Codul Contravenţional al R. Moldova nr.218 din 24.10.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.3-6 din 16.01.2009.332 Codul Penal al R. Moldova nr.985 din 18.04.2002 // M. Of. al R. Moldova Nr.128-129 din 13.09.2002.333 Codul Muncii al R.Moldova nr.154 din 28.03.2003 // M. Of. al R. Moldova Nr.159-162 din 29.07.2003.

358

documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date denaturate privind

veniturile sau cheltuielile, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori

care au la bază operaţiuni ce nu au existat, fie prin tăinuirea unor obiecte

impozabile, dacă suma impozitului care trebuia să fie plătit depăşeşte 30 mii lei

şi prevede pedepse pecuniare de la 40 mii la 60 mii lei sau închisoare de pînă la

3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de

a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani pentru persoana

fizică, şi amendă în mărime de la 40 mii la 100 mii lei cu privarea de dreptul de

a exercita o anumită activitate pentru persoana juridică.

Aceeaşi acţiune dacă a dus la neachitarea impozitului în proporţii deosebit

de mari se pedepseşte cu amendă în mărime de la 60 mii la 100 mii lei sau cu

închisoare de pînă la 6 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5

ani pentru persoanele fizice şi amendă în mărime de la 60 mii la 120 mii lei cu

privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei

juridice.

În afară de evaziunea fiscală în Republica Moldova mai sunt frecvente şi un

şir de alte contravenţii sau infracţiuni care prejudiciază bugetul de stat, printre

care:

a) răspunderea penală:

- Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător – art. 241 Cod Penal;

- Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale – art.249 Cod Penal;

- Comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de

acciz - art.250 Cod Penal.

b) răspunderea contravenţională:

- Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător - art.263 Cod

Contravenţional;

- Încălcarea modului de procurare, de desfacere a timbrelor de acciz - art.272

Cod Contravenţional;

- Comercializarea fără achitarea taxei de piaţă, a taxei pentru amplasarea

unităţilor comerciale - art.274, al.1 Cod Contravenţional;

359

- Încălcarea regulilor privind operaţiunile valutare - art.291 Cod

Contravenţional;

- Încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de casă şi control - art. 2931

Cod Contravenţional.

d) Răspunderea juridică prevăzută de Codul Fiscal –

- Împiedicarea activităţii organului fiscal – art. 253 Cod Fiscal;

- Neutilizarea maşinilor de casă şi de control, neeliberarea biletelor de

călătorie – art. 254 Cod Fiscal;

- Neprezentarea informaţiei despre sediu – art. 255 Cod Fiscal;

- Nerespectarea regulilor de evidenţă a contribuabililor - art. 256 Cod Fiscal;

- Încălcarea regulilor de ţinere a evidenţei contabile şi a evidenţei în scopuri

fiscale - art. 257 Cod Fiscal;

- Neeliberarea facturii fiscale în cazul bunurilor gajate – art. 2571 Cod Fiscal;

- Încălcarea de către instituţiile financiare a modului de decontare - art. 259

Cod Fiscal;

- Nerespectarea modului de întocmire şi de prezentare a dării de seamă fiscale

şi a facturii fiscale, precum şi neînregistrarea facturii fiscale în Registrul

general electronic al facturilor fiscale - art. 260 Cod Fiscal;

- Încălcarea regulilor de calculare şi de plată a impozitelor şi taxelor - art. 261

Cod Fiscal;

- Lipsa timbrelor de acciz - art. 262 Cod Fiscal;

- Nerespectarea regulilor de comercializare a ţigaretelor cu filtru – art. 2621

Cod Fiscal;

- Nerespectarea regulilor de executare silită a obligaţiei fiscale - art. 263 Cod

Fiscal.

e) Răspunderea disciplinară.

În Republica Moldova răspunderea disciplinară a funcţionarilor fiscali

este reglementată de Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului

public, sancţiunile aplicîndu-se în cazul neexecutării sau executării

necorespunzătoare a funcţiei deţinute. Deci, în conformitate cu art.58, a acestei

legi, funcţionarului fiscal i se pot aplica următoarele sancţiuni: avertisment;

360

mustrare; mustrare aspră; suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în

decursul unui an; suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe

o perioadă de la unu la doi ani sau destituirea din funcţia publică334.

§ 2. Impozitul pe venit.

Impozitul pe venit este acea plată în formă pecuniară care se achită de

către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care acestea le obţin.

Reglementarea normativă a acestui impozit este în Titlu II al Codului

Fiscal; în Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia

persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit335; în Regulamentul cu privire

la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit336;

Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului

pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitatea de întreprinzător337;

Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din

alte plăţi decît salariul338; Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe

venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi

a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată339;

Regulamentul cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului

privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a

gospodăriilor ţărăneşti (de fermier)340; Instrucţiunea cu privire la reţinerea

impozitului pe venit la sursa de plată341 etc.

Subiecţii impozitului pe venit în conformitate cu art. 13 al Codului Fiscal

334 Legea nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public// M. Of. al R. Moldova nr. 230-232 din 23.12.2008.335 Hotărârea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit// M. Of. al R. Moldova Nr.7-9 din 20.01.2009.336 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.32-33 din 15.02.2008.337 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.32-33 din 15.02.2008.338 Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din alte plăţi decât salariul , aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.32-33 din 15.02.2008.339 Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 10 din 19.01.2010 // M. Of. al R. Moldova Nr.11-12 din 26.01.2010.340 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.4 din 03.09.2002 cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) // M. Of. al R. Moldova Nr.149 din 07.11.2002.341 Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.14 din 19.12.2001 cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată // M. Of. al R. Moldova Nr.005 din 10.01.2002.

361

sunt persoanele fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente care obţin venituri pe

teritoriul Republica Moldova.

Referindu-ne la persoanele fizice putem menţiona că acestea sunt subiecţi

ai impunerii cu impozitul pe venit în Republica Moldova în situaţia cînd ei obţin

venit pe teritoriul Republicii Moldova cît şi în afara Republicii Moldova dacă

sunt cetăţeni ai Republica Moldova şi între statul unde se obţine venitul şi

Republica Moldova nu există un acord de evitare a dublei impuneri. Deci,

cetăţenii Republicii Moldova achită impozitul pe venit în Republica Moldova

indiferent în ce ţară obţin venitul cu excepţia statelor cu care Republica Moldova

are încheiate acorduri de editare a dublei impuneri.

Cetăţenii străini achită impozitul pe venit în bugetul Republicii Moldova

doar în situaţia cînd obţin venituri pe teritoriul Republicii Moldova sau din

activitatea din Republica Moldova.

Obiectul impunerii conform art.14 al Codului Fiscal sunt veniturile obținute

de către subiecţii impunerii şi anume: veniturile obţinute din orice surse aflate în

R.M. precum şi din orice alte surse aflate în afara R.M. cu excepţia deducerilor

şi scutirilor permise de lege; veniturile din orice surse obţinute în afara

Republica Moldova pentru activitatea în Republica Moldova; venitul din

investiţii şi financiar etc.

Cotele impozitului pe venit, conform art. 15 al Codului Fiscal, sunt: pentru

persoanele fizice ce obțin venituri pînă la 25200 lei anual - 7%, pentru venitul ce

depăşeşte suma de 25.200 lei cota constituie 18%. Deci, dacă cetăţeanul X are

un venit de 50000 lei anual, el va achita pentru 25200 lei – 7%, iar pentru

diferenţa de 24800 lei – 18%.

Cotele impozitului pe venit pentru persoanele juridice constituie 12% din

venitul impozabil; pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier) 7% din venitul

impozabil,342 iar pentru întreprinderile mici şi mijlocii 3%343.

În conformitate cu art. 20 al Codului Fiscal nu se supun impozitării cu

impozitul pe venit orice plăţi din bugetul asigurărilor sociale (pensiile de

invaliditate, pensiile de vîrstă etc.), bursele studenţilor, elevilor, indemnizaţiile

342 Codul Fiscal al R.M., art. 15.343 Codul Fiscal al R.M., art. 543.

362

de concediere, veniturile misiunilor diplomatice etc.

Fiecare contribuabil (persoană fizică rezidentă) are dreptul la o scutire

personală în sumă de 8640 lei anual, iar dacă acesta s-a îmbolnăvit şi a suferit de

boala provocată de consecinţele avariei de la C.A.E. Cernobîl; este invalid şi s-a

stabilit că invaliditatea sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E.

Cernobîl; este părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut în

acţiunile de luptă din stînga Nistrului, Republica Afghanistan; este invalid ca

urmare a participării la acţiunile de luptă din stînga Nistrului, precum şi din

Republica Afghanistan; este invalid de război, invalid din copilărie, invalid de

gradul I şi II; este pensionar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată,

scutirea personală va constitui – 12840 lei344.

Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie are dreptul la o scutire

suplimentară în sumă de 8640 lei anual, dacă soţul (soţia) nu beneficiază de

scutire personală. Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie cu orice

persoană specificată anterior, la care suma scutirii personale constituie 12840 lei

are dreptul la o scutire suplimentară în sumă de 12840 lei anual, cu condiţia că

soţia (soţul) nu beneficiază de scutire personală345. Deci, dacă contribuabilul este

căsătorit, iar soţia nu munceşte sau nu beneficiază de scutire la locul de muncă

atunci soţul are dreptul să folosească atît scutirea sa cît şi cea a soţiei.

De asemenea, în conformitate cu art.35 al Codului Fiscal, contribuabilul

mai are dreptul şi la o scutire suplimentară în sumă de 1920 lei anual pentru

fiecare persoană întreţinută, cu excepţia invalizilor din copilărie pentru care

scutirea constituie 8640 lei anual.

Aşadar, dacă cetăţeanul Y are un salariu de 100000 lei, este căsătorit, însă

soţia nu munceşte şi are la întreţinere 1 copil atunci el va beneficia de scutirea sa

personală, scutirea pentru soţie şi respectiv scutirea pentru persoana aflată la

întreţinere.

Fiecare persoană fizică în situaţia cînd obţine venituri extra salariale sau

munceşte în două sau mai multe locuri este obligată pînă la 31 martie să depună

declaraţia pe venit şi să achite impozitul.

344 Codul Fiscal al R.M., art. 33.345 Codul Fiscal al R.M., art. 34.

363

Referindu-ne la achitarea impozitului de către persoanele fizice salariaţi

putem menţiona că acestora li se reţine impozitul pe venit la sursa de plată,

angajatorul, înainte de a elibera salariul reţinînd impozitul pe venit etc. şi virînd

pe contul bugetului de stat346.

§ 3. Taxa pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată este impozit general de stat care reprezintă o

formă de colectare la buget a unei părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor

prestate care sînt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi

a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în

Republica Moldova.

Reglementarea normativă a acestui impozit este în Titlu III al Codului

Fiscal; Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A.347; Regulamentul privind

restituirea T.V.A.348; Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A. 349,

Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a T.V.A. la livrarea pe

teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică

şi proiectelor de asistenţă investiţională etc.350.

Subiecţii impozabili, în conformitate cu art. 94 al Codului Fiscal, sunt acele

persoane juridice care comercializează sau importă mărfuri sau servicii şi sunt

plătitori de T.V.A., cu excepția persoanelor fizice care importă mărfuri pentru

consum personal. Este plătitor de T.V.A. în mod obligatoriu agentul economic

care pe parcursul a 12 luni consecutive a livrat mărfuri sau servicii în sumă ce

depăşeşte 600.000 lei. Acel agent economic care pe parcursul acestor luni

consecutive a efectuat livrări de mărfuri sau servicii în sumă ce depăşeşte 100

mii lei poate fi înregistrat la cerere ca plătitor de T.V.A.351

Obiectele impozabile constituie, în conformitate cu art.95 al Codului Fiscal,

346 Codul Fiscal al R.M., art. 88.347 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.586 din 01.11.1999 cu privire la aplicarea T.V.A. // M. Of. al R. Moldova Nr.073 din 23.06.2000.348 Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie 2010 // M. Of. al R. Moldova Nr. 214-220 din 05.11.2010.349 Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordinul I.F.P.S. nr.188 din 17.11.2005 // M. Of. al R. Moldova Nr.001 din 06.01.2006.350 Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 246 din 8 aprilie 2010// M. Of. al R. Moldova Nr.52-53 din 14.04.2010.351 Codul Fiscal al R. Moldova, art.112.

364

livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii impozabili, reprezentînd

rezultatul activităţii lor de întreprinzător în Republica Moldova; importul

mărfurilor, în Republica Moldova, cu excepţia mărfurilor de uz sau consum

personal importate de persoane fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita

stabilită de legislaţia în vigoare, importate de către persoanele fizice; importul

serviciilor în Republica Moldova. Nu constituie obiecte impozabile şi nu se

aplică T.V.A. la livrarea mărfurilor, serviciilor efectuate în interiorul zonei

economice libere; transmiterea proprietăţii în cadrul reorganizării agentului

economic etc.

Cotele taxei pe valoare adăugată, conform art. 96 al Codului Fiscal, sunt -

20% cota standard, şi cote reduse - 8% la pîine şi produse de panificaţie, lapte şi

produse lactate, unele medicamente, zahărul din sfecla de zahăr şi 6% la gazele

naturale şi cele lichefiate. De asemenea, se aplică şi cota 0% la unele produse şi

servicii ca, de ex: energia electrică, energia termică şi apa caldă pentru bunurile

imobiliare cu destinaţie locativă; mărfurile livrate în magazinele duty-free;

importul şi/sau livrarea pe teritoriul republicii a mărfurilor, serviciilor destinate

folosinţei oficiale de către misiunile diplomatice în Republica Moldova etc. 352

Agentul economic, în cazul comercializării produsului, serviciilor la preţul

acestora, trebuie să adauge taxa pe valoarea adăugată şi respectiv să efectueze

vînzarea. Taxa pe valoarea adăugată achitată de către agentul economic se

constituie din T.V.A. calculate de acesta, minus T.V.A. inclus în preţul materiei

prime procurate anterior.

Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu art. 103 al

Codului Fiscal, locuinţa, pămîntul şi arenda acestora, proprietatea de stat

răscumpărată în procesul privatizării, mărfurile şi serviciile instituțiilor de

învăţămînt, serviciile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor, serviciile poștale,

serviciile legate de jocurile de noroc, serviciile legate de transportarea

pasagerilor pe teritoriul ţării etc.

Se restituie taxa pe valoarea adăugată în cazul exportului de mărfuri şi

servicii, investiţiilor de capital etc.

352 Codul Fiscal al R. Moldova, art.104.365

§ 4. Accizele.

Accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele mărfuri de

consum specificate în anexa la Cap.IV al Codului Fiscal. Responsabili de

colectarea accizelor este Organul Fiscal, iar în cazul importului Organul Vamal.

Reglementarea normativă a acestui impozit este în Titlu IV al Codului

Fiscal; în Regulamentul privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de

completare a declaraţiei privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor

supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz353; Regulamentul

privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat” a

producţiei alcoolice supuse accizelor354; Regulamentul privind instituire

sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de

import pasibile accizelor355; Regulamentul cu privire la restituirea accizelor356;

Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale

la importul în Republica Moldova a mărfurilor supuse accizelor357; Instrucţiunea

cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor358 etc.

Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în baza de

impozitare pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată, acestea fiind percepute

o singură dată şi datorată într-o singură rată a circuitului economic359.

Subiecţii impunerii cu accize, în conformitate cu art. 120 Cod Fiscal, sunt

persoanele juridice şi persoanele fizice care prelucrează şi/sau fabrică mărfuri

supuse accizelor pe teritoriul Republicii Moldova cît şi persoanele juridice şi

persoanele fizice care importă mărfuri supuse accizelor. Deci, agenţii economici

sunt obligaţi să achite accizul în cazul cînd aceștia prelucrează şi/sau fabrică

353 Regulamentului privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de completare a declaraţiei privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 // M. Of. al R. Moldova Nr.193-196 din 29.12.2009.354 Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din 26.12.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.199-202 din 29.12.2006.355 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 privind instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor // M. Of. al R. Moldova Nr.044 din 19.04.2001.356 Regulamentul privind restituirea acizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // M. Of. al R. Moldova Nr.157 din 02.10.2006.357 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.282 din 25.05.1998 cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în R. Moldova a mărfurilor supuse accizelor // M. Of. al R. Moldova Nr.097 din 29.10.1998.358 Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.03 din 16.08.2002 cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor // M. Of. al R. Moldova Nr.144 din 24.10.2002.359 Armeanic A., etc. Op. cit., p.135.

366

mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republicii Moldova cît şi în cazul

importării mărfurilor supuse accizelor360.

Aceștia achită accizul, cum am mai menţionat, în cazul prelucrării,

fabricării, importării berii, vinurilor, ţigărilor, parfumurilor şi apelor de toaletă,

îmbrăcămintei din blană, motorinei, gazului natural, articolelor din metale

preţioase, articolelor de giuvaere, camere de televiziune, camere web,

autoturisme etc.361

Cotele accizelor se stabilesc în sumă absolută la unitatea de măsură şi ad-

valorem în procente de la valoarea mărfurilor.

Sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii se are în vedere o sumă fixă

calculată pe unitatea de măsură specificată de lege. De ex: accizul la motorină

este 1125 lei pe fiecare tonă de motorină importată sau accizul la camere de

televiziune este 34 euro bucata etc..

Ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor se înţelege un procent

anumit din valoarea mărfii. De ex: accizul la îmbrăcămintea din blană este 25 %

din costul acestora sau accizul la parfumuri şi ape de toaletă este 30 % etc.

Conform art.124 al Codului Fiscal la achitarea accizelor sunt prevăzute de

un şir de înlesniri, printre care importul mărfurilor de uz sau consum personal a

căror valoare sau cantitate nu depăşeşte limita stabilită în legislaţia în vigoare;

importarea ajutoarelor umanitare; în cazul în care subiectul impunerii exportă

mărfuri supuse accizelor; plasarea, livrarea de pe teritoriul vamal în magazinele

duty-free şi comercializarea de către aceste magazine a mărfurilor supuse

accizelor; plasarea acestora sub regimurile vamale de tranzit, transformare sub

control vamal; mărfurile supuse accizelor, importate de către persoane juridice

în scopuri necomerciale, dacă valoarea în vamă a acestor mărfuri nu depăşeşte

suma de 50 de euro etc.

§ 5. Impozitul privat.

Impozitul privat este acea plată în formă pecuniară achitată de către toate

persoanele fizice şi juridice atît rezidente cît şi nerezidente în cazul efectuării

360 Codul Fiscal al R.Moldova, art.120.361 Codul Fiscal al R.Moldova, anexa la Cap.IV.

367

tranzacţiilor cu bunurile publice, deci în cazul privatizării acestora. Impozitul

privat se achită în cazul privatizării bunurilor proprietate de stat, inclusiv acţiuni.

Impozitul privat este reglementat anual în legea bugetară şi constituie 1%

din valoarea de achiziţie a bunurilor proprietate publică supuse privatizării,

inclusiv din valoarea acţiunilor. Se achită pînă la semnarea contractului de

vînzare-cumpărare şi se varsă în bugetul de stat sau în bugetul unităţii

administrativ-teritoriale în a cărei proprietate era bunul privatizat. În cazul

rezilierii sau rezoluţiunii contractului de vînzare-cumpărare, determinată de

neexecutarea sau de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de

cumpărător, impozitul privat nu se restituie.362

§ 6. Taxele vamale.

Taxele Vamale sunt plăţi obligatorii care se percep în cazul importului sau

exportului de mărfuri sau servicii de pe teritoriul Republicii Moldova. Taxa

vamală este reglementată de Codul Vamal363, Legea cu privire la tariful vamal364

care în anexa nr. 1 prevede tariful vamal al Republica Moldova adică cota

tarifară, denumirea produsului şi taxa vamală pentru importul mărfurilor, iar în

anexa nr. 2 prevede taxele pentru procedurile vamale.

În conformitate cu art. 3 al Legii cu privire la tariful vamal, taxele vamale

se clasifică în:

1) ad-valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă a mărfii;

2) specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de marfă;

3) combinată, care îmbină tipurile de taxe vamale specificate la punctele

1) şi 2);

4) excepţională, care, la rîndul ei, se divizează în:

a) taxă specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de origine indigenă

la introducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor de producţie străină în cantităţi şi

în condiţii care cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile

362 Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Monitorul Oficial al R.Moldova nr.19-20 din 25.01.2012, art.11.363 Codul Vamal al R. Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // republicat în M. Of. al R. Moldova din 01.01.2007, ediţie specială.364 Legea cu privire la tariful vamal nr. 1380 din 20.0111997 // M. Of. al R. Moldova din 01.01.2007, ediţie specială.

368

producătorilor de mărfuri autohtoni;

b) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe teritoriul vamal a

unor mărfuri la preţuri mai mici decît valoarea lor în ţara exportatoare la

momentul importului, dacă sînt lezate interesele sau apare pericolul cauzării

prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare

ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri

identice sau similare;

c) taxă compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe teritoriul vamal a

mărfurilor, la producerea sau la exportul cărora, direct sau indirect, au fost

utilizate subvenţii, dacă sînt lezate interesele sau apare pericolul cauzării

prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare

ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri

identice sau similare.

Subiecţii impunerii sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care

importă sau exportă mărfuri sau servicii în Republica Moldova cu excepţia celor

ce importă sau exportă în limitele prevăzute de lege pentru consum personal.

De ex: Pentru a importa în Republica Moldova iaurt, chefir etc. (poziţia

tarifară 0403) importatorul S.R.L. „Alba” e obligat să achite taxa vamală în

sumă de 15 % din cost365.

În afară de taxa vamală, importatorii mai achită şi taxa pentru procedurile

vamale, adică taxa pentru vămuirea mărfurilor; păstrarea bunurilor în depozitele

ce aparţin organelor vamale; aplicarea sigiliului vamal; prelucrarea declaraţiei

vamale primare; eliberarea certificatului de origine a mărfii etc., evident dacă s-

au folosit de aceste servicii.

De ex: pentru păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin organelor vamale

se achită de fiecare kilogram, pentru fiecare zi de păstrare - 0,01 euro pentru

primele 30 zile; - 0,02 euro pentru următoarele 30 zile şi 0,05 euro pentru zilele

ulterioare366.

§ 7. Taxele percepute în fondul rutier.

365 Anexa nr.1 la Legea cu privire la tariful vamal, poziţia tarifară 0403.366 Anexa nr.2 la Legea cu privire la tariful vamal, p.9.

369

Taxele rutiere sunt taxe generale de stat care se percep de la persoanele

fizice sau juridice care folosesc drumurile sau zonele de protecţie a drumurilor

din afara perimetrului localităţilor.

Reglementarea normativă a acestor taxe este în Titlu IX al Codului Fiscal;

în Legea fondului rutier367, şi Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea

fondului rutier368.

În conformitate cu art.335 al Codului Fiscal, sistemul taxelor rutiere în

Republica Moldova este constituit din:

a) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în

Republica Moldova;

b) taxa pentru folosirea drumurilor Republicii Moldova de către

autovehiculele neînmatriculate în Republica Moldova;

c) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a căror masă

totală, sarcină maximă pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise;

d) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara

perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj;

e) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara

perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare;

f) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara

perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de prestare a serviciilor

rutiere.

Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în

Republica Moldova este taxa care urmează a fi achitată de către posesorii

unităţilor de transport înmatriculate în Republica Moldova şi anume:

motociclete, autoturisme, camioane, autovehicule cu destinaţie specială,

tractoare, remorci, autobuse etc., cu excepţia tractoarelor şi remorcilor folosite în

agricultură şi troleibuzelor369.

Cotele acestei taxe sunt prevăzute în anexa nr.1 la titlul IX al Codului

Fiscal şi constituie cotă fixă /capacitatea cilindrică a motorului autovehiculului.

367 Legea fondului rutier nr. 720-XIII din 02.02.1996 // M. Of. al R. Moldova Nr.14-15 din 07.03.1996.368 Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, aprobat prin Hotarârea Parlamentului Republicii Moldova Nr.893 din 26.06.1996 // M. Of. al R. Moldova Nr.57 din 30.08.1996.369 Codul Fiscal al R. Moldova, art.337, 338.

370

Plătitorii calculează taxa de sine stătător şi o varsă o dată pe an în Contul

Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor, anterior efectuării reviziei tehnice

sau testării tehnice asupra vehiculelor370. În cazul primei înmatriculări ea se

achită pînă, sau, în momentul înmatriculării371.

Schimbarea posesorului vehiculului şi reînmatricularea lui în legătură cu

aceasta la organele poliţiei rutiere, după efectuarea reviziei tehnice sau testării

tehnice, nu atrag plata unei noi taxe în anul în curs. Sînt scutiţi de plata acestei

taxe invalizii care posedă autoturisme cu acţionare manuală372.

Ex: Cetăţeanul X are un automobil, înmatriculat în Republica Moldova, cu

capacitatea cilindrică de 3200 cm3. Care va fi taxa pentru folosirea drumurilor

de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova?

3200 * 0,40 lei/cm3373 - 1280 lei

Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule neînmatriculate

în Republica Moldova se achită de către persoanele fizice şi juridice beneficiare

de autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova, care nu au relaţii fiscale

cu bugetul republicii şi, care, folosesc teritoriul ei pentru trecerea cu

autovehicule, transportul de încărcături şi de pasageri etc.

Taxa se calculează de sine stătător de contribuabil şi virează direct

la Contul Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor.

Cotele taxei sunt prevăzute în anexa nr.2 la titlul 9 al Codului Fiscal şi

constituie sumă fixă, în euro, pe categorii de transport. Acestea depind de tipul

vehiculului, capacitatea (numărul de locuri) sau capacitatea de încărcare a

acestuia, de categoria încărcăturilor transportate şi de distanţa (în kilometri)

parcursă într-o direcţie pe teritoriul Republicii Moldova. Cotele se stabilesc

pornind de la condiţia că un autocamion se află pe teritoriul republicii timp de

24 de ore. În cazul în care autocamioanele ce tranzitează teritoriul Republicii

Moldova depăşesc termenul de 24 de ore de şedere pe teritoriul Republica

Moldova, subiectul impunerii va achita, pentru fiecare 24 de ore următoare de

370 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier adoptat prin Hotărârea Parlamentului nr.893 din 26.06.1996 // M. Of. al R. Moldova nr.57 din 30.08.1996, p.16.371 Codul Fiscal al R. Moldova, art.340.372 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.17, 19.373 Cota este stabilită în anexa nr.1 la Capitolul IV Cod Fiscal.

371

şedere, o taxă de 24 de euro. Nu se calculează această taxă în situaţia în care

reţinerea a avut motive întemeiate şi sunt documentate, ca de ex: calamităţi

naturale, accidente rutiere, îmbolnăvirea şoferului etc. Transportatorii care

efectuează rute internaţionale pot achita taxa anticipativ, prezentîndu-i organului

vamal documentul de plată. Pentru transportarea încărcăturilor periculoase taxa

se majorează cu 200%374.

Ex: Autocarele “Mercedes” de 45 locuri, a Companiei “Romania Service

S.R.L.”, doresc să tranziteze teritoriul Republica Moldova pentru a transporta

pasageri în Federaţia Rusă. Calculaţi taxa pentru folosirea drumurilor de către

autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova ?

2 autocare * 80 euro/autocar375 - 160 euro

Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a căror masă

totală, sarcină maximă pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise

sau cum i se mai spune taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule cu

gabarite excesive este achitată de către persoanele posesoare de autovehicule a

căror sarcină a masei pe osie sau a căror gabarite depăşesc limitele admise.

Subiecţi ai impunerii, în conformitate cu art. 349 al Codului Fiscal, sunt

persoanele fizice sau juridice care posedă astfel de autovehicule.

Obiect al impunerii sunt autovehiculele înmatriculate, precum şi cele

neînmatriculate în Republica Moldova, a căror masă totală, sarcină maximă pe

osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise şi care folosesc drumurile

Republicii Moldova376.

Cotele taxei date sunt prevăzute expres în Anexa nr.3 la capitolul Taxele

rutiere a Codului Fiscal şi constituie sumă concretă pentru fiecare km parcurs de

autovehiculul care depăşeşte limita admisă ca lungime, lăţime, înălţime,

greutate.

Calcularea taxei se efectuează la stabilirea rutei vehiculului de către organul

de administrare a gospodăriei rutiere. Subiecţii impunerii achită taxa, în mărime

374 Codul Fiscal al R.Moldova, art. 346, 347; Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.8, 10.375 Cota este stabilită în anexa nr.2 la Capitolul IV Cod Fiscal.376 Codul Fiscal al R.Moldova, art. 350.

372

deplină, pînă la obţinerea actelor ce permit transportul rutier cu autovehicule, a

căror masă totală, sarcină maximă pe osie, sau, ale căror gabarite, depăşesc

limitele admise377.

Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara

perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj

este acea taxă care este achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice

care solicită autorizaţie pentru efectuarea, în zona de protecţie a drumurilor din

afara perimetrului localităţilor, a lucrărilor subterane şi/sau supraterane de

montare a comunicaţiilor inginereşti, a lucrărilor de construcţie a căilor de acces

la drumuri, a parcărilor, a clădirilor şi amenajărilor, cu excepţia obiectivelor de

prestare a serviciilor rutiere378.

Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art. 354 al Codului fiscal, sunt

proiectele de lucrări de construcţie şi montaj etc.

Cotele taxei sunt stabilite conform anexei nr.5 la titlu IX a Codului Fiscal şi

constituie de ex. – 18 lei m pentru eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea

lucrărilor supraterane de montare a comunicaţiilor inginereşti pe piloni de-a

lungul drumurilor; eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor subterane

de montare a comunicaţiilor inginereşti sub trotuare – 27 lei m; eliberarea de

autorizaţii pentru construcţia de clădiri şi amenajări – 54 lei/m2 etc.

Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului

localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj se calculează de

către Organul Fiscal la data depunerii proiectelor sau pînă la obţinerea

autorizaţiei pentru efectuarea lucrărilor. Organul abilitat al administraţiei publice

centrale eliberează actele necesare pentru efectuarea lucrărilor doar la

prezentarea copiei documentului de plată ce confirmă achitarea taxei.


perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare este taxa

achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie

pentru amplasarea publicităţii în zonele date.

Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.358 Cod Fiscal, sînt proiectele

377 Codul Fiscal al R.Moldova, art. 352.378 Codul Fiscal al R.Moldova, art. 353.

373

de amplasare în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului

localităţilor a obiectivelor de publicitate exterioară, obiectivele de publicitate

exterioară amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului

localităţilor, inclusiv pe terenuri proprietate a subiectului impunerii: afişe,

panouri, standuri, instalaţii şi construcţii (situate separat sau pe pereţii şi pe

acoperişurile clădirilor), firme tridimensionale, firme luminoase, tablouri

suspendate electromecanice şi electronice, alte mijloace tehnice publicitare.

Cotele taxei date sunt stabilite în anexa nr.6 la Capitolul IX Cod Fiscal şi

constituie 500 lei/m2 pe an, pentru obiectivele de publicitate exterioară

amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor.

Se calculează ambele feţe ale panoului publicitar dacă acesta le are.

Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea obiectivelor

specificate publicitare. Prima dată această taxă o calculează autoritatea

administrativă locală care anunţă organul fiscal despre subiecţii impunerii,

obiectul, sumele acumulate etc. Pentru perioadele fiscale următoare, subiectul

impunerii calculează taxa de sine stătător şi o achită, printr-o plată unică, pînă la

data de 1 martie a perioadei fiscale curente. În acest caz, subiectul impunerii

prezintă pînă la data de 31 martie a perioadei fiscale curente, inspectoratului

fiscal de stat teritorial de la sediul său o dare de seamă privind taxa calculată.

Dacă obiectivul de publicitate exterioară a fost amplasat sau a fost retras pe

parcursul perioadei fiscale, taxa se calculează din ziua în care a fost obţinută

autorizaţia sau, respectiv, pînă în ziua în care obiectivul a fost retras în modul

stabilit de organul abilitat al administraţiei publice centrale.


perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de prestare a

serviciilor rutiere este acea taxă care este achitată de către persoanele fizice şi

persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru amplasarea obiectivelor de

prestare a serviciilor rutiere în zona de protecţie a drumurilor din afara

perimetrului localităţilor, şi anume, staţii de alimentare cu combustibil, staţii de

deservire tehnică, puncte de vulcanizare, tarabe, unităţi de comerţ cu amănuntul,

întreprinderi de alimentaţie publică, structuri de primire turistică cu funcţii de

374

cazare şi de servire a mesei.

Cotele taxei date sunt stabilite în anexa nr.6 la Capitolul IX Cod Fiscal şi

constituie, de ex: 900 lei anual pentru un post de deservire la o staţie de

deservire tehnică şi tot 900 pentru un contor de la o staţie de alimentare cu

combustibil; 3600 lei pe an pentru o unitate de comerţ cu amănuntul,

întreprindere de alimentaţie publică, structură de primire turistică cu funcţii de

cazare şi de servire a mesei etc.

Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea obiectivelor

specificate anterior. Contribuabilii care deja activează în domeniu achită taxa

pentru amplasarea acestora anual pînă la 1 martie379.

În afară de taxele rutiere, legea fondului rutier, în art.3,380 prevede şi alte

venituri ale fondului rutier şi anume:

a) 80% din volumul total al accizelor la produsele petroliere. Acestea se

achită la vămuire de către persoanele fizice şi persoanele juridice care importă

benzină sau motorină.

b) taxele pentru eliberarea autorizaţiilor pentru transporturi auto

internaţionale de mărfuri şi ocazionale de călători; de Ex: autorizaţia pentru

transportul auto internaţional constituie – 10 euro anual pentru produsele uşor

alterabile pentru Ucraina; - 30 euro – autorizaţie pentru Ungaria; - 150 euro

pentru transportatorii străini care transport mărfuri în/din Republica Moldova381.

c) amenzile aplicate pentru nerespectarea regulilor transportului de călători,

deteriorarea drumurilor, construcţiilor şi utilajelor rutiere, a plantaţiilor aferente

drumurilor şi

d) taxa pentru comercializarea gazelor naturale destinate utilizării în

calitate de carburanţi pentru unităţile de transport auto, taxă ce constituie 0,40 lei

per m3382. Aceasta se achită de către importatori la vămuire383.

Cu părere de rău, veniturile acumulate din aplicarea taxelor rutiere, în

comparaţie cu cheltuielile reale necesare pentru repararea capitală şi întreţinerea

379 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.26.380 Legea fondului rutier nr.720 din 02.02.1996 // M. Of. al R. Moldova nr.247-251 din 17.12.2010.381 Anexa nr.3 la Legea fondului rutier.382 Anexa nr.2 la Legea fondului rutier.383 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.1.

375

curentă a drumurilor sunt cu mult mai mici.

În scopul acumulării resurselor financiare suplimentare Legiuitorul a

instituit taxa de la posesorii unităţilor de transport, taxă ce se va achita de către

toţi posesorii unităţilor de transport din unitatea administrativ–teritorială în

cauză384, pentru întreţinerea şi repararea drumurilor locale.

Salutabil este faptul instituirii taxei de la posesorii unităţilor de transport,

însă, şi aceasta ca şi taxele rutiere nu reflectă realitatea deteriorării drumurilor de

către fiecare mijloc de transport în parte. În scopul soluţionării acestei probleme

şi în scopul achitării fiecăruia în dependenţă de cît de frecvent se foloseşte de

drumurile publice se propune, după modelul multor state europene ca taxa dată

să fie inclusă în preţul de comercializare a carburanţilor; doar o astfel de

abordare a problemei ar duce la un echilibru în domeniu, fiecare ar achita taxa

pentru repararea drumurilor în dependenţă de frecvenţa utilizării acestora; cel ce

foloseşte drumurile intensiv, va procura mai mult combustibil, deci va achita şi o

taxă mai mare, şi viceversa. Autoturismele cu capacitatea motorului mai mare,

cu o greutate mai mare vor deteriora mai mult drumurile dar în schimb vor

procura mai mult combustibil şi respectiv vor achita o taxă pentru folosirea

drumurilor mai înaltă.

§ 8. Impozitul pe bunurile imobiliare.

Impozitul pe bunurile imobiliare este o plată obligatorie, în formă

pecuniară achitată în bugetul local de către persoanele fizice sau juridice care au

în proprietate sau posesie bunuri imobiliare şi anume terenuri, clădiri,

construcţii, apartamente, case etc.

Subiecţii impunerii, în conformitate cu art. 277 al Codului Fiscal, sunt

persoanele fizice şi persoanele juridice ce au în proprietate sau posesie bunuri

imobiliare.

Obiect al impunerii sunt bunurile imobiliare menţionate anterior inclusiv

terenurile, indiferent de locaţia şi destinaţia acestora cît şi acele bunuri care se

află în construcţie mai mult de 50%, rămase nefinisate timp de 3 ani după

384 Anexa la Titlu VII, Codul Fiscal al R.Moldova, punctul m)376

începutul lucrărilor de construcţie385.

Cotele concrete ale impozitului pe bunurile imobiliare într-o unitate

administrativ-teritorială concretă sunt adoptate anual prin decizia Administraţiei

Publice Locale. APL stabileşte cotele în conformitate cu art. 280 al Codului

Fiscal, şi anume, pentru bunurile imobiliare cu destinaţie locativă cota stabilită

trebuie să fie între 0,05 % şi 0,3% din valoarea bunurilor imobiliare.

Responsabil de calcularea impozitului pe bunurile imobiliare este în cazul

persoanei fizice Organul Fiscal, care calculează suma impozitului şi trimite

contribuabilului avizul de plată; în cazul persoanei juridice responsabil de

calcularea impozitului este însuşi persoana juridică care trebuie să-l calculeze şi

să-l vireze în contul bugetului de stat.

Impozitul dat se achită de subiecţii impunerii în rate egale pînă la 15 august

şi 15 octombrie, însă, acei contribuabili ce vor achita impozitul pînă la 30 iunie

vor avea o reducere de 15 % din suma acestuia386.

Evaluarea bunurilor imobiliare în scopul impozitării o face Organul

Cadastral care, odată la 3 ani reevaluează bunurile imobile.

Sunt scutiţi total de plata impozitului pe bunurile imobiliare, în

conformitate cu art. 283 al Codului Fiscal, autorităţile publice finanţate din

buget, societatea orbilor, surzilor, invalizilor, instituţiile penitenciare,

organizaţiile religioase, misiunile diplomatice etc. De asemenea au scutiri

parţiale la achitarea impozitului pe bunurile imobiliare, în conformitate cu anexa

la titlul VI al Codului Fiscal, persoanele invalide, familiile celor decedaţi în

război, celor ce au participat la lichidarea avariei de la Cernobîl în dependenţă

de preţul imobilului şi amplasarea acestuia etc.

§ 9. Taxele pentru folosirea resurselor naturale.

Taxele pentru folosirea resurselor naturale sunt acele taxe ce se achită

de persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzători sau persoanele

juridice care folosesc resursele naturale şi anume extrag apa, efectuează

explorări geologice, prospecţiuni geologice, extrag minereuri utile, folosesc

385 Codul Fiscal al R. Moldova, art.278.386 Codul Fiscal al R. Moldova, art.282.

377

spaţiul subteran în scopul construcţiilor obiectivelor subterane etc.

Sistemul taxelor pentru folosirea resurselor naturale în Republica Moldova

este alcătuit din următoarele taxe:

Taxa pentru apă este acea taxă ce se achită de persoanele juridice şi fizice

înregistrate în calitate de întreprinzători, care extrag apă din fondul apelor sau

utilizează apa la hidrocentrale. Aceștia calculează taxa pentru apă de sine

stătător şi o virează în bugetul local. Cota acestei taxe constituie 30 bani pentru

1 m³ de apă extrasă din fondul apelor, 16 lei pentru 1 m³ pentru cei ce o

îmbuteliază şi 16 bani pentru fiecare 10 m³ de apă folosită de către

hidrocentrale. Taxa nu se achită pentru apa extrasă din subsol concomitent cu

minereurile utile sau extrasă pentru prevenirea acţiunii dăunătoare a acestor ape;

apa extrasă şi livrată populaţiei, autorităţilor publice şi instituţiilor finanţate de la

bugetele de toate nivelurile; apa extrasă pentru stingerea incendiilor sau livrată

pentru aceste scopuri; apa extrasă de întreprinderile societăţilor orbilor, surzilor,

invalizilor şi instituţiile medico-sanitare publice sau livrată acestora; apa extrasă

de întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar sau livrată acestora387.

Taxa pentru efectuarea prospecţiunilor geologice este taxa ce se achită de

către persoanele fizice sau juridice, care efectuează cercetări, pe teren şi în

laborator pentru a descoperi şi a localiza zăcămintele de minerale utile dintr-o

regiune, şi nu sunt finanţate din buget. Aceștia calculează taxa de sine stătător,

din valoarea contractuală a lucrărilor, şi o virează pe contul bugetului unităţii

administrative-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de prospecţiuni

geologice388. Cota constituie 2% din suma contractului de efectuare a

prospecţiunilor geologice.

Taxa pentru efectuarea exploarărilor geologice este acea taxă care se

achită de către persoanele fizice sau juridice, care fac cercetări geologice şi

geofizice pentru a afla adîncimea zăcămintelor minerale, a preciza structura

acestora, cantitatea, calitatea lor etc., cu excepţia instituţiilor finanţate din buget.

Taxa se calculează de către plătitor de sine stătător, din valoarea contractuală a

lucrărilor şi se achită integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pînă la

387 Codul Fiscal al R. Moldova, art.302-306, Anexa nr.1.388 Codul Fiscal al R. Moldova, art.307-310.

378

începerea lucrărilor de explorări geologice. Cota taxei pentru efectuarea

explorărilor geologice se stabileşte în mărime de 5% din valoarea contractuală

(de deviz) a lucrărilor389.

Taxa pentru extragerea mineralelor utile este acea taxă care se achită de

către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma

juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător, care efectuează

extragerea mineralelor utile şi anume a nisipului, argilei, gipsului, petrolului,

gazului, calcarului etc. Taxa se calculează de sine stătător de plătitor, din costul

mineralelor utile extrase şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale

pentru fiecare trimestru separat. Cotele sunt prevăzute în anexa nr.2 al Codului

Fiscal şi constituie de ex: 20% pentru petrol şi gaz, 10% pentru ghips şi gresie,

7% pentru piatră, nisip, argilă, calcar etc. Nu achită această taxă întreprinderile

din sistemul penitenciar390.

Taxa pentru folosirea spaţiilor subterane în scopul construcţiilor

obiectivelor subterane este acea taxă achitată de către persoanele juridice şi

fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,

înregistrate în calitate de întreprinzător care folosesc spaţiile subterane în scopul

construcţiei obiectivelor subterane, altele decît cele destinate extracţiei

mineralelor utile. Taxa se calculează de către plătitor de sine stătător, din

valoarea contractuală a lucrărilor de construcţie a obiectivului şi se achită

integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de

construcţie. Cota taxei constituie 3% din valoarea contractuală a lucrărilor de

construcţie a obiectivului. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul

sistemului penitenciar şi întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică,

culturală şi educaţională deosebită391.

Taxa pentru exploatarea construcţiilor subterane în scopul desfăşurării

activităţii de întreprinzător este acea taxă achitată de către persoanele juridice şi

fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,

înregistrate în calitate de întreprinzător care au în proprietate sau posesie

389 Codul Fiscal al R. Moldova, art.311-314.390 Codul Fiscal al R. Moldova, art.315-319.391 Codul Fiscal al R. Moldova, art.320-324.

379

construcţii subterane altele decît cele destinate extracţiei mineralelor utile. Taxa

se calculează de sine stătător de către contribuabil, din valoarea de bilanţ a

construcţiilor şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pentru

fiecare trimestru separat, pe parcursul întregii perioade de exploatare a

construcţiilor. Cota taxei constituie 0,2 % din valoarea de bilanţ a construcţiei

subterane. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar şi

întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică, culturală şi educaţională

deosebită392.

Taxa pentru lemnul eliberat pe picior este acea taxă care se achită de către

beneficiarii forestieri persoane juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate

şi forma juridică de organizare. Obiect al impunerii este volumul lemnului

eliberat pe picior la tăierile din pădurile fondului forestier şi din vegetaţia

forestieră din afara acestuia. Cotele taxei se stabilesc în funcţie de specia

forestieră, grupa materialului lemnos şi destinaţia lemnului eliberat pe picior,

potrivit anexei nr.3 la titlul VIII Cod Fiscal şi constituie, de ex: 25 lei m3 de

lemn mare de special salcîm; 16 lei m3 pin; 14 lei m3 molid etc393.

Taxa pentru lemnul eliberat pe picior nu se aplică în cazul în care acesta a

fost recoltat de către întreprinderile silvice la efectuarea tăierilor de reconstrucţie

ecologică, a celor de conservare şi a celor de produse secundare, la efectuarea

amenajamentului silvic, a lucrărilor de cercetare şi de proiectare pentru

necesităţile gospodăriei silvice, de lichidare a efectelor calamităţilor naturale,

precum şi a altor lucrări silvice legate de îngrijirea pădurilor etc394.

§ 10. Taxele locale.

Taxele locale sunt acele taxe specificate la Capitolul VII a Codului Fiscal

care pe lîngă impozitul pe bunurile imobiliare, taxele pentru folosirea resurselor

naturale formează bugetele locale. Reglementarea normativă a taxelor locale

este Legea privind finanţele publice locale395; Hotărîrea Guvernului cu privire la

392 Codul Fiscal al R. Moldova, art.325-329.393 Codul Fiscal al R. Moldova, art.330-333.394 Codul Fiscal al R. Moldova, art.334.395 Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 // M. Of. al R. Moldova Nr. 248 din 19.12.2003.

380

activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale396; Instrucţiunea

Ministerului Finanţelor privind modul de percepere de la populaţie şi transferare

în buget a impozitelor şi taxelor locale de către primării397.

Instituirea taxelor locale şi cotele concrete ale acestora este de competenţa

consiliilor locale. Acestea nu pot aplica alte taxe decît cele prevăzute de Codul

Fiscal. La aplicarea acestora autoritatea locală trebuie să ia în consideraţie

necesităţile unităţii administrative-teritoriale cît şi cotele maxime ale acestora398.

Pe parcursul efectuării studiului am analizat taxele locale aplicate în anul 2011

pe teritoriul mai multor unităţi administrative-teritoriale, deciziile pe anul 2012

în majoritatea localităţilor nu erau adoptate.

Sistemul taxelor locale în Republica Moldova este alcătuit din

următoarele taxe:

a) taxa pentru amenajarea teritoriului;

b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii

administrativ-teritoriale;

c) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);

d) taxa de aplicare a simbolicii locale;

e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire

socială;

f) taxa de piaţă;

g) taxa pentru cazare;

h) taxa balneară;

i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe teritoriul

municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor);

j) taxa pentru parcare;

k) taxa de la posesorii de cîini;

m) taxa de la posesorii unităţilor de transport;

n) taxa pentru parcaj;

396 Hotărârea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // M. Of. al R. Moldova Nr.191-195 din 05.09.2003.397 Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.4 din 07.12.1999 privind modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de către primării // M. Of. al R. Moldova Nr.12 din 03.02.2000.398 Codul Fiscal al R.Moldova, art.297.

381

o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor;

p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;

q) taxa pentru dispozitivele publicitare.

Se scutesc de plata taxelor locale:

a) tuturor taxelor locale

- autorităţile publice şi instituţiile finanţate de la bugetele de toate

nivelurile;

- misiunile diplomatice, organizaţiile internaţionale, în conformitate cu

tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

- Banca Naţională a Moldovei;

b) taxei de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii

administrativ-teritoriale - organizatorii licitaţiilor desfăşurate în scopul achitării

datoriilor la buget, vînzării patrimoniului de stat şi patrimoniului unităţilor

administrativ- teritoriale;

c) taxei de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei) - producătorii şi

difuzorii de publicitate socială şi de publicitate plasată pe trimiterile poştale;

d) taxei pentru amenajarea teritoriului - fondatorii gospodăriilor ţărăneşti

(de fermier) care au atins vîrsta de pensionare;

e) taxei pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire

socială - persoanele care practică activităţi de pompe funebre şi acordă servicii

similare, inclusiv care confecţionează sicrie, coroane, flori false, ghirlande399.

Taxa pentru amenajarea teritoriului este acea plată în bugetul local

achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de

întreprinzător, care dispun de bază impozabilă(salariaţi, fondatori), pentru

amenajarea localităţii. Această taxă se achită în dependenţă de numărul

salariaţilor şi fondatorilor pînă la ultima zi a lunii următoare trimestrului

gestionat400.

Cota concretă a taxei pentru amenajarea teritoriului este stabilită prin

deciziile consiliilor locale. De ex. în Chişinău, Cantemir, Orhei, Edineţ, Cahul,

Briceni, Nisporeni, Basarabeasca, Leova, Criuleni, Cimişlia etc. cota este de 80

399 Codul Fiscal al R.Moldova, art.295.400 Codul Fiscal al R. Moldova, art.290, al. 1, p.a); art.291, al. 1, p.a); Anexa la Cap. VII, p. a).

382

de lei; în Bălţi, Teleneşti, Şoldăneşti - 60 lei. Gospodăriile ţărăneşti în unele

unităţi administrativ-teritoriale au un şir de facilităţi, ca de exemplu, în Ialoveni

– 40 lei; Teleneşti – 1 cotă – 20 lei; 0,5 cote – 10 lei; pînă la 0,5 cote – 5 lei, iar

la Edineţ gospodăriile ţărăneşti sunt scutite de taxa pentru amenajarea

teritoriului.

Taxa pentru organizarea licitaţiilor, loteriilor este acea taxă care se achită

de persoanele juridice sau fizice înregistrate în calitate de întreprinzător-

organizator al licitaţiilor şi loteriilor din valoarea bunurilor declarate la licitaţie

sau biletele de loterie emise. Baza impozabilă a acestei taxe o constituie

veniturile din vînzarea bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie

comercializate401.

Cota, de asemenea, este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi

constituie 0,1% în Chişinău, Ialoveni, Cantemir, Soroca, Hîncești, Cimişlia,

Criuleni, Şoldăneşti, Basarabeasca, Nisporeni, Briceni, Cahul, Orhei, Teleneşti

etc.

Taxa pentru amplasarea publicităţii este acea plată achitată de persoanele

juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzător care

plasează şi/sau difuzează informaţii publicitare (cu excepţia publicităţii

exterioare) prin intermediul mijloacelor cinematografice, reţelelor telefonice,

telegrafice, telex, mijloacelor de transport, altor mijloace (cu excepţia TV,

internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor). Obiectul impozabil

constituie serviciile de plasare şi/sau difuzare a anunţurilor publicitare prin

intermediul serviciilor cinematografice, video, prin reţelele telefonice,

telegrafice, telex, prin mijloacele de transport, prin alte mijloace cu excepţia TV,

internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor), precum şi afişele,

pancartele, panourile şi alte mijloace tehnice prin intermediul cărora se

amplasează publicitatea exterioară. Baza impozabilă o constituie veniturile din

vînzări ale serviciilor de plasare sau difuzare a publicităţii prin intermediul

mijloacelor specificate402.


401 Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.b); art.291, al. 1, p.b); Anexa la Cap. VII, p. b).402 Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.c); art.291, al. 1, p.c); Anexa la Cap. VII, p. c).

383

constituie 5% la Chişinău, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia, Nisporeni,

Basarabeasca, Leova, Şoldăneşti, Edineţ etc.

Taxa pentru folosirea simbolicii locale este acea taxă achitată de

persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care

aplică simbolica locală pe produsele fabricate. Obiectul impunerii cu taxa dată

sunt produsele fabricate cărora li se aplică simbolica locală. Baza impozabilă

este venitul din vînzări a produselor fabricate cărora li se aplică simbolica

locală403.


constituie 0,1% în Chişinău, Bălţi, Edineţ, Orhei, Ialoveni, Cahul, Basarabeasca,

Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia etc. Taxa pentru folosirea simbolicii locale

se poate aplica şi către un agent economic concret ca, de ex: la Nisporeni: -

pentru SRL “Nis Struguraş”, SRL “Pascua” – pentru alţi agenţi economici nu e

prevăzută taxa.

Taxa pentru unităţile comerciale este acea taxă achitată de persoanele

juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care dispun de unităţi

comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Obiectul impunerii

sunt unităţile de comerţ şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Baza

impozabilă este suprafaţa ocupată de unităţile de comerţ şi/sau de prestări

servicii de deservire socială, amplasarea lor, tipul mărfurilor desfăcute şi

serviciilor prestate404.

Cota de asemenea este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi

constituie de ex. la municipiul Bălţi selectiv:

I. Magazine cu asortiment universal de mărfuri

1. Centru comercial, magazin universal, hipermagazin, supermagazin - 10800 lei

II. Magazine specializate, inclusiv cu sortiment combinat de mărfuri

1. Magazine cu suprafaţa pînă la 25 m - 2 550 lei

mai mare de 25 şi pînă la 50 m2 - 1080 lei



403 Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.d); art.291, al. 1, p.d); Anexa la Cap. VII, p. d).404 Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.e); art.291, al. 1, p.e); Anexa la Cap. VII, p. e).

384


mai mare de 300 m2 - 6300 lei

2. Depozit angro şi depozite cu suprafaţa pînă la 100 m2 – 6100 lei


mai mare de 300 m2 - 10800 lei

III. Diverse unităţi comerciale cu amănuntul

1. Staţiile de alimentare cu petrol şi/sau gaz – 10800 lei

2. Farmaciile - 7200 lei

3. Pieţele (inclusiv hala):

pieţele cu suprafaţa pînă la 0,05 ha - 3600 lei

mai mare de 0,05 ha pînă la 1,0 ha - 10800 lei

mai mare de 1,0 ha – 10800 lei

IV Unităţi ale comerţului ambulant

1. Chioşcuri – 360 lei

V. Unităţile de prestate a serviciilor sociale

1. Spălătoriile -1080 lei;

2. Curăţătoriile şi vopsirea chimică -1080 lei;

VI Obiectele, activitatea căror este legată cu jocurile de noroc şi jocurile pe

bani:

1. Cazinou - 45000 lei;

VII. Obiectele, de întreţinere şi repararea autovechiculelor:

1. Centrele şi staţiile de întreţinere şi repararea autovechiculelor – 10800 lei;

2. Puncte de vulcanizare – 1800 lei

Taxa de piaţă este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice

înregistrate în calitate de întreprinzător-administrator al pieţei din venitul din

vînzări a serviciilor de piaţă prestate de administratorul pieţei la acordarea de

locuri pentru comerţ. Obiectul impozabil sunt serviciile de piaţă prestate de

administratorul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ405.

405 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.f); art.291, al. 1, p.f); Anexa la Cap. VII, p. f).385

Cota este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi constituie de ex: în

Chişinău, Cahul, Criuleni, Orhei, Edineţ, Teleneşti, Şoldăneşti, Briceni, Leova,

Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Soroca, Bălţi etc. – 20 %, la Ialoveni – 10 %.

Taxa pentru cazare este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice,

înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de cazare din

venitul din vînzări a serviciilor prestate de structurile cu funcţii de cazare.

Obiectul impozabil sunt serviciile prestate de structurile cu funcţii de cazare406.


constituie de ex. în Chişinău, Nisporeni, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia,

Leova, Criuleni, Cahul, Briceni, Edineţ, Orhei – 5%, la Bălţi – 1,5 %.

Taxa balneară este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice,

înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de odihnă şi

tratament din venitul din vînzări a biletelor de odihnă şi tratament. Obiectul

impozabil sunt biletele de odihnă şi tratament407.

Cota este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi constituie de ex. la

Edineţ, Cahul – 1%.

Taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto este taxa achitată de

persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care

prestează servicii de transport auto de călători pe teritoriul municipiilor, oraşelor

şi satelor (comunelor) în dependenţă de numărul de locuri în unitatea de

transport. Obiectul impozabil îl constituie unitatea de transport, în funcţie de

numărul de locuri408.

Cota este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi constituie de ex. în

Orhei, lunar 250 lei pentru fiecare autoturism cu capacitate de pînă la 8 locuri

inclusiv; 550 lei pentru fiecare autovehicul (microbuz) cu capacitatea de la 9

pînă la 16 locuri inclusiv; 650 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de la 17

pînă la 24 de locuri inclusiv; şi 800 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de

la 25-35 de locuri inclusiv.

406 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.g); art.291, al. 1, p.g); Anexa la Cap. VII, p. g).407 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.h); art.291, al. 1, p.h); Anexa la Cap. VII, p. h).408 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.i); art.291, al. 1, p.i); Anexa la Cap. VII, p. i).

386

Taxa de parcare este acea taxă achitată de către persoanele juridice sau

fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de parcare

şi se achită în dependenţă de suprafaţa parcării. Obiectul impozabil este însăşi

parcarea. Baza impozabilă este suprafaţa parcării calculată în m2409.


constituie de ex. în Chişinău, Cahul, Bălţi, Orhei, Briceni, Leova, Cimişlia,

Hînceşti, Cantemir, Ialoveni – 6 lei per m2; la Nisporeni, Soroca – 4 lei per m2;

la Teleneşti – 2 lei per m2.

Taxa de la posesorii de cîini este acea taxă achitată de către persoanele

fizice care locuiesc în blocuri locative - locuinţe de stat, cooperatiste şi obşteşti,

precum şi în apartamente privatizate. Obiectul impozabil sunt cîinii aflaţi în

posesiune pe parcursul unui an. Baza impozabilă este numărul de cîini aflaţi în

posesiune pe parcursul unui an410.


constituie de ex. în Chişinău – 0 %; Hînceşti – 9 lei pentru 1 cîine; 27 lei pentru

2 cîini şi 90 de lei pentru fiecare cîine dacă sunt în posesiune mai mult de 2 cîini.

Taxa de la posesorii unităţilor de transport este acea taxă achitată de

persoanele juridice sau fizice posesoare de unităţi de transport înmatriculate în

autoritatea publică locală respectivă în dependenţă de capacitatea cilindrică a

motorului, masa totală, numărul de unităţi de transport aflate în posesie, sarcina

maximă pe osie a unităţii de transport aflate în posesie pe parcursul unui an411.

Taxa pentru parcaj este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice

posesoare de autovehicule, care utilizează parcajul, adică locul de parcaj special

amenajat, utilizat pentru staţionarea unităţii de transport pe un anumit termen412.

Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor

este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice care dispun de unităţi

stradale pentru comercializarea produselor şi/sau prestarea serviciilor, şi anume,

chioşcurile, gheretele, frigiderele, tonetele, tarabele, unităţile de transport

409 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.j); art.291, al. 1, p.j); Anexa la Cap. VII, p. j).410 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.k); art.291, al. 1, p.k); Anexa la Cap. VII, p. k).411 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.m); art.291, al. 1, p.m); Anexa la Cap. VII, p. m).412 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.n); art.291, al. 1, p.n); Anexa la Cap. VII, p. n).

387

specializate şi altele, amplasate în afara pieţelor autorizate413.

Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor se

achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare trimestrului

gestionar, în dependenţă de suprafaţa ocupată de unităţile stradale de comerţ

şi/sau de prestare a serviciilor, amplasarea lor, tipul produselor comercializate

şi/sau serviciilor prestate414.

Taxa pentru evacuarea deşeurilor este taxa achitată de persoanele fizice

înscrise la adresa declarată ca domiciliu. Această taxă se achită lunar pînă în

ultima zi a lunii imediat următoare lunii gestionare, în dependenţă de numărul de

persoane fizice înscrise la adresa declarată ca domiciliu415.

Taxa pentru dispozitivele publicitare este taxa achitată de persoanele

juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzător care sînt

proprietari de afişe, pancarte, panouri şi alte mijloace tehnice pentru amplasarea

publicităţii exterioare. Ea se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat

următoare trimestrului gestionar în dependenţă de suprafaţa feţei (feţelor)

dispozitivului publicitar416.

413 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.o); art.291, al. 1, p.o); 414 Codul Fiscal al R. Moldova, Anexa la Cap. VII, p. o).415 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.p); art.291, al. 1, p.p); Anexa la Cap. VII, p. p).416 Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.q); art.291, al. 1, p.q); Anexa la Cap. VII, p. q).

388

BIBLIOGRAFIE Manuale, monografii:1. Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul I. Editura Cartier, Chişinău, 2009.2. Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II. Editura Cartier, Chişinău, 2010.3. Baltag Dumitru, Guţu Alexei. Teoria generală a dreptului: curs teoretic. Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2002.4. Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001.5. Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ de drept). Chişinău: ULIM, 2002.6. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006.7. Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004.8. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: „Bons Offices”, 2006.9. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009.10. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004.11. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006.12. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova. Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2001.13. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007.

389

14. Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: „Business-Elita”, 2006.

Acte normative:1. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002.2. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009. 3. Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.4. Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 102 din 16.07.2002.5. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.6. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007.7. Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010.8. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57 din 12.10.1995. 9. Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998.10. Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220-XVI din 19.10.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007;11. Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146-XIII din 16.06.94, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994. 12. Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998. 13. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din 14.06.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.14. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII din 02.04.97, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.15. Legea insolvabilităţii, nr. 632-XV din 14.11.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11.2001.16. Legea învăţămîntului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995.17. Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007;18. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.

390

19. Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73-XV din 12.04.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001.20. Legea privind cooperativele de producţie nr.1007-XV din 25.04.2002, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.21. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.22. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353 din 03.11.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-15 din 08.02.2001.23. Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003:24. Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 161-XVI din 12.07.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 136-140 din 31.08.2007;25. Legea privind protecţia invenţiilor nr. 50-XVI din 07.03.2008, MO al RM nr. 117-119 din 04.07.2008.26. Legea privind protecţia mărcilor nr. 38-XVI din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 99-101 din 06.06.2008;27. Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451 din 30.07.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.26-28 din 18.02.2005.28. Hotărîrea Guvernului nr.582 din 17.08.95 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60 din 26.10.1995.29. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124 din 27.07.2004.30. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice”, nr.34 din 22.11.2004, publicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.11, pag.6, republicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2008, nr.6, pag.4.

391

Dreptul Afacerilor - Curs.[Conspecte.md] (1)

Documents

Transcript of Dreptul Afacerilor - Curs.[Conspecte.md] (1)