Teorii ale Dreptății

Ideea de dreptate a luat multe forme, fiind analizată din diverse perspective: din

perspectiva dihotomiei Bine-Rău, sau prin analiza raportului dintre indivizi sau dintre societate și

cetățenii săi. Astfel, termenii "drept" și "dreptate" sunt folosiți în contexte foarte diferite, pentru a

realiza susțineri morale și politice foarte diverse.

Atunci când ne referim la dreptate asociem cel mai adesea și ideea de Bine, deci și de

morală. Totodată, conceptual de “dreptate” e atât de larg, încât de-a lungul timpului, a fost

echivalată cu virtutea însăși. Aristotel considera că “Dreptatea [...] este privită în general ca o

suverană a virtuților, mai strălucitoare decât luceafărul de seară, mai strălucitoare decât

luceafărul de zi.”1 În general, dreptatea este considerată una din trăsăturile fundamentale ale unei

societăți. De altfel, într-una din primele fraze ale monumentalei sale lucrari O teorie a dreptatii,

John Rawls afirma cu forță acest lucru: "Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți".2

Sensul primar al dreptății se referă la modul în care indivizii sunt tratați în societate de

către ceilalți indivizi sau de societate în ansamblu. Se asociază popular și ideea de justiție, de a

da fiecăruia ceea ce i se cuvine, făcându-se apoi o distincție între ceea ce i se cuvine ca merit și

ceea ce i se cuvine ca răsplată. Romanii spuneau că ”dreptul esta arta binelui și a dreptății”, adică

vedeau dreptul ca mijloc de împărțire a dreptății. Astfel ajungem la o clasificare a lui Aristotel,

dreptatea distributivă, ale cărei reguli impun un anumit mod de distribuire sau împărțire a

bunurilor și dreptatea retributivă sau dreptatea bazată pe recompensă sau pedeapsă. Se observă că

în ambele cazuri avem de-a face cu o dreptate procedurală, cu o anumită modalitate de a face

dreptate.

În analiza cetății ideale din Republica , Platon pune problema dreptății în formula sa

clasică și o caracterizează în două sensuri. În primul apare în ipostaza de virtute care face cu

putință ca alte virtuți să ia ființă. În al doilea rând apare ca ”oikeopragie”3, în sensul că fiecare

1 Aristotel, Etica Nicomahica, Editura Știintifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1988, pp. 106 - 1072 J. Rawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, Oxford, 1973;3 Traduceri din Republica dupa Platon, în Opere, Editura Știintifica si Enciclopedică, Bucuresti, 1986.

locuitor din cetate trebuie să facă ceea ce îi este propriu: “Căci am stabilit și am spus de multe

ori, dacă îți amintești, că fiecare ar trebui să nu facă decât un singur lucru în cetate, lucru față de

care firea sa ar vădi, în mod natural, cea mai mare aplecare.(…) "să faci ce este al tău și să nu te

ocupi cu mai multe, este dreptatea(…)să faci ceea ce îți aparține.” 4 Pentru filosoful grec,

dreptatea este cea mai frumoasă ”specie de bine”. Platon consideră că statul nu va fi drept atât

timp cât părțile sale nu vor acționa în baza ”oikepragiei”, tot așa și omul va fi drept, dacă toate

părțile sufletului își vor împlini funcțiile. Concepția lui Platon diferă de ideile noastre referitoare

la dreptate, dacă noi înțelegem un gen de egalitate în tratamentul indivizilor, filosoful grec

consideră dreptatea ca fiind o proprietate a statului.

Aristotel însă, vede dreptatea dintr-un alt punct de vedere, mult mai larg și mai complex.

Astfel el analizează în Etica nicomahică și în Politica conceptul de dreptate, care nu mai are

aceeași valoare ca la Platon. Dreptatea nu mai este o virtute oarecare și nici parte integrantă a

acesteia, este virtutea perfectă, ”dreptatea concentrează în ea întreaga virtute.” În ceea ce privește

natura ei, dreptatea apare ca habitus și ca medietate. Prima ipostază de habitus sau de obișnuință

apare doar ca un efect al rațiunii asupra faptelor omului, și nu a afectelor, ea este ”însăși natura

specifică a virtuții” . În ceea ce privește cea de-a doua ipostază, filosoful grec consideră că omul

e mereu înclinat când spre exces, când spre insuficiență, iar dreptatea apare ca ”dispoziție

habituală ce păstrează linia de mijloc”. Partea inedită a filosofiei lui Aristotel o reprezintă

clasificarea dreptății în general și particular. Prima se referă la egalitatea numerică în cetate și în

fața legii. În cazul celei de-a doua se disting dreptatea corectivă, care are la bază tratamentul egal

al indivizilor și dreptatea distributivă, conform căreia repartiția avantajelor și a onorurilor se

realizează pe baza principiului proporționalității. Astfel e introdus conceptul de egalitate

proporțională, oamenii sunt egali numai în cazul în care au merite egale. De inspirație arisotelică

vor fi cele două curente moderne, al egalității și al echității.

Teoria contractualistă consideră că ordinea socială este consecinţa unui acord între

indivizi, ce renunţă la libertatea nelimitată pentru a obţine respectarea anumitor drepturi. Punctul

comun al tuturor teoriilor contractualiste este recursul la starea primară a omului. Astfel filosofii

iluminiști consideră că omul se află într-o stare de libertate absolută la origini, și mai mulți

factori precum insecuritatea și nedreptatea, i-au determinat să renunțe la acea libertate totală și să

4 Ibidem

mandateze statul să reorganizeze societatea, pentru ca a se atinge țelul ultim, fericirea tuturor.

Acest acord de cedare a unor drepturi poartă numele de contract social și are la bază dreptul

natural. Unul din întemeietorii dreptului natural a fost jurisconsultul olandez, Hugo Grotius. În

opinia sa patru precepte fundamentale orientează dreptul natural:

• Respectarea a tot ce e al altuia

•Respectarea angajamentelor

• Repararea pagubelor pricinuite altora

• Pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii

Pe baza acestor principii, Grotius consideră că mai mulți oameni liberi și egali s-au unit

de bunăvoie într-o organizație statală, pentru a se pune la adăpost de primejdii și în vederea

folosului reciproc, transferând puterea de decizie și de coerciție, în mâna unui singur om sau a

mai multora, necondiționat .

Un alt filosof al acestui drept natural este Thomas Hobbes, care în marea sa operă

Leviathan își prezintă viziunea sa politică. Astfel omul nu este bun de la natură, este dominat de

egoism, caută exclusiv binele propriu. Dacă ar exista o libertate absolută, aceasta ar fi guvernată

de o permanentă stare de război, “bellum omnium contra omnes”. Hobbes consideră că, datorită

faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul

– de regulă, propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă şi să-i

supună pe ceilalţi. Problema ar consta în faptul că oamenii, fiinţe dominate de pasiune, se lasă

pradă concurenţei şi dorinţei de glorie. De aceea, orice încercare de a se asocia este sortită

eşecului. Din moment ce aceştia “nu dispun de o putere comună care să-i ţină la respect, continuă

să se afle într-o stare de război”5 – o luptă a fiecărui om împotriva celuilalt. “Natura războiului

nu constă în lupta propriu-zisă, ci într-o dispoziţie cunoscută pentru luptă”.6

Astfel, oamenii trăiesc în nesiguranţă, “viaţa omului este singuratică, sărmană, ticăloasă,

crudă şi scurtă”7, nu cunosc nici plăcerea şi nici dorinţa de a se împrieteni cu altcineva deoarece

5 Thomas Hobbes, Leviathan,republished in 2008 by Forgotten Books6 Ibidem7 Ibidem

oricine poate fi un posibil adversar. Ba mai mult, se folosesc de cele trei: concurenţa, gloria şi

neîncrederea pentru a avea câştig de cauză, un anumit statut social şi pentru siguranţă personală.

Dreptate şi nedreptate sunt termeni ce nu pot fi întâlniţi în starea de natură. Astfel, în

viziunea lui Hobbes, noţiunea de proprietate (privată) nu există. Fiecare deţine ceea ce obţine şi

atâta timp cât poate păstra acel obiect. Nesiguranţa, dorinţa de a trăi o viaţă comodă îi face pe

oameni să pună în balanţă întemeierea unui contract social, tocmai pentru a limita această plăcere

comună de a ne dăuna unii altora.

Hobbes nu neagă faptul că oamenii sunt fiinţe conduse de propria raţiune, ba chiar

subliniază faptul că prin ea se ajunge la contract. Numai că, spre deosebire de Locke, această

raţiune funcţionează diferit. “Fiecare om trebuie, atâta vreme, cât are speranţa de a o obţine, să

caute pacea; iar atunci când nu o poate obţine să caute să folosească toate resursele şi avantajele

războiului”. Pentru Hobbes, pacea este prima lege fundamentală a naturii.8

Pentru a se desprinde de această stare de anarhie, omul trebuie să renunțe la dreptul său

originar și să-l ofere unui suveran, care să impună legi, să stabilească ce e just și injust, să

împartă dreptatea. Statul devine astfel o creație artificială, care are o putere nelimitată asupra

celorlalți . Critica, care i se aduce, este aceea că el renunță la tot doar pentru instaurarea ordinii,

crezul său fiind o ilustrare fidelă a cuvintelor lui Ludovic al XIV-lea, ” Statul sunt eu”.

La polul opus se situează John Locke, care are o concepție total diferită asupra stării

primare. El consideră ca omul este sociabil de la natură și combate ideea de stare asocială,

considerând că societatea e cadrul natural al omulului. Filosoful englez e de părere că deși i-au

fost delegate anumite puteri, suveranul nu se poate folosi în mod discreționar de ele, el

reprezentând însuși o reafirmare a libertății naturale . E introdusă de către Locke și ideea de

legitimitate a puterii publice, care poate fi revocată de voința populară, nemulțumită de modul de

conducere. Locke consideră așasar că remediul pentru toate inconvenientele stării naturale este

cârmuirea civilă – prin legile imparţiale şi autoritatea de care dă dovadă. Unirea oamenilor în

societate ajută la evitarea stării de război. “Legile naturale, obligă în mod absolut oamenii,

8 http://ebooks.adelaide.edu.au/h/hobbes/thomas/h68l/chapter14.html

tocmai pentru că sunt oameni şi pentru faptul că nu ne suntem prin noi înşine suficienţi”9–

aceasta ar fi cauza reunirii oamenilor în primele societăţi politice.

Unul din exponenții teoriei contractualiste este Jean Jacques Rousseau. Pentru gânditorul

francez, starea naturală, anterioară oricărei guvernări era starea edenică a absenţei oricărui

conflict între oameni. Societatea este cea care l-a corupt pe om, prin apariția proprietății. Atât în

Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni cât și în Contractul social,

Rousseau caută să afle originea civilizației, și o găsește sub forma unui stigmat, care a mutilat

social omul, societatea. Aceasta a apărut în conştiinţa oamenilor o dată cu ideea de proprietate –

sursa inegalităţilor şi nefericirii oamenilor. În vederea realizării unui cadru social în care să se

respecte atât libertatea, cât şi dreptatea, el propune ideea unui contract social, în care indivizii

participanţi îşi pun în comun drepturile şi libertatea, se supun voinţei generale rezultate din

însumarea tuturor voinţelor membrilor întregului. Fiecare decide atât pentru sine, cât şi pentru

ceilalţi, în egală măsură; libertatea şi dreptatea îmi aparţin în măsura în care aparţin şi celorlalţi.

Pentru filosoful francez, legile sunt expresia condensată a voinţei indivizilor şi urmăresc dorinţa

indivizilor: respectarea libertăţii şi a dreptăţii. Au existat o serie de critici care au subliniat

limitele acestei concepţii.

Filosoful englez John Stuart Mill, inspirat de concepțiile predecesorilor săi, a oferit o

variantă de dreptate socială, combinată cu legătura indispensabilă dintre stat și individ. El susţine

că sentimentul dreptăţii este lipsit de puritate, fiind izvorât din dorinţa de a pedepsi pe cei ce

încalcă regulile. Acest sentiment, prin aplicarea universală în societate, e transformat în regulă de

conduită necesară realizării binelui umanității. Societatea are astfel, nu numai rolul de a asigura

un cadru legal în care cei ce încalcă regulile să fie pedepsiţi, dar și dreptul de a se proteja şi a

proteja pe indivizi de încălcări ale regulilor. Ideea de dreptate, spune Mill în Utilitarismul,

presupune două lucruri: o regulă de conduită cu un puternic caracter moral, ce asigură un spaţiu

inviolabil și un sentiment ce sancţionează regula, alimentată de dorinţa ca aceia care încalcă

regula să fie pedepsiţi. Dreptatea se realizează în vederea conservării drepturilor omului,

bazându-se pe sentimentele sociale ale umanităţii. Ea tinde către utilitatea generală, fiind un

9 John Locke, „Al doilea tratat despre cârmuire”, cap. 2 „Despre starea naturală”,editura Nemira, Bucureşti, 1999, p.60

nume pentru anumite clase de reguli morale ce privesc mai direct esenţa bunăstării generale,

reguli ce sunt mai obligatorii decât orice alte reguli pentru îndrumarea vieţii.10

Pe baza acestor principii se vor dezvolta începând cu secolul XX statele democratice

liberale, având ca obiectiv creșterea importanței deciziilor individuale și asigurarea exercitării

depline a libertăților individuale. Democrației, care privește individul ca fiind valoare supremă, i

se opune totalitarismul, care a avut ca sursă de inspirație socialismul, aceasta fiind la rândul ei o

formă a egalitarismului, concepție nocivă referitoare la dreptate.

În Capitalul, Karl Marx a înfăţişat baza economică obiectivă a antagonismului dintre

proletariat şi burghezie şi a arătat că rolul clasei muncitoare este de a fi constructorul societăţii

comuniste, dând astfel socialismului ştiinţific fundamentul său teoretic. El vede omul ca fiind o

fiinţă cu nevoi naturale care, pentru a şi le satisface, produce mijloace materiale, precum relaţii

economice şi raporturi social-politice. El combate liberalismul lui Mill, considerând că aceste

principii constituante ale capitalismului conduc la o societate industrială în care omul este alienat

şi înstrăinat de sine însuşi şi care realizează o dezumanizare a omului prin faptul că forţa de

muncă e vândută ca marfă. Ca o soluție alternativă el propune socialismul, o societate bazată pe

principiul posesiei comune a forţelor materiale de producţie. Pentru Marx, bunurile obţinute prin

muncă sunt distribuite după nevoile fiecăruia, munca nu este o calitate materială sau valoare a

produselor, iar producătorii nu fac schimb de produse. Conştiinţa individuală nu este

independentă, nu este sursă a valorii şi a sensului, ci este determinată de către existenţa socială,

individul este avut în vedere doar prin prisma clasei sociale, doar ca element neutru al

structurilor economice și politice .

Având ca și principal argument, eșecul tuturor statelor socialiste, care au evoluat însă și

spre totalitarism, filosoful englez Karl Popper aduce o critică acidă regimurilor totalitare care s-

au folosit de doctrina socialistă pentru a-și legitima puterea. În Societatea deschisă și dușmanii

ei, Popper redefinește democrația ca fiind forma de guvernământ opusă oricărei forme de

totalitarism. Alte caracteristici ale democrației sunt: binele indivizilor este mai presus decât cel al

societăţii și orice formă de guvernare este “raţională”, adică poate fi supusă discuţiei critice 11. El

aseamănă regimurile totalitare cu un organism, unde diferențierea de clase nu există, ci doar un

10 John Stuart Mill, Utilitarismul, în Valentin Mureșan, Utilitarismul lui J. S. Mill, Editura Paideia, București11 Karl R. Popper, Societatea deschisa şi dusmanii ei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

grup conducător, oligarhic și mizantrop, cu interese pur personale. Cât privește teoria dreptății,

este de părere că superioritatea rasială, intelectuală și morală nu constituie o justificare pentru

anumite prerogative. În final filosoful englez nu propune nicio soluție practică, ci consideră că

doar din greșeli și din experiență se învață, democrația este pentru el, ca și pentru Winston

Churchill, cea mai bună formă de guvernământ care există, pe care Popper o redefineşte ca un

regim unde este posibil ca cei care conduc statul să fie schimbaţi prin mijloace paşnice.12

O teorie alternativă este cea a lui John Rawls. John Rawls încearcă să rezolve problemele

justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale de Contract Social. În construcţia

discursului din textul “A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale

Contractului Social, elaborate de John Locke (1632 - 1704), Jean -Jacques Rousseau (1712 –

1778), şi Immanuel Kant (1724 – 1804). Contractul Social înseamnă la John Rawls o cooperare

conştientă între grupuri, prin negocieri pe un set de valori etice. Cursul lui John Rawls despre

teoria dreptăţii şi distribuţia bogăţiei a influenţat nu doar filosofia politică şi morală, ci şi

gândirea în dezvoltarea durabilă.13

Filosoful american are drept intenţie să furnizeze o definiţie procedurală a dreptăţii prin

care să asigure un tratament egal al fiecăruia şi, în consecinţă, eliminarea discriminărilor, acestea

fiind specifice definiţiilor de tip distributiv ale dreptăţii. Ca dovadă a angajamentului său faţă de

o definiţie procedurală a dreptăţii este faptul că Rawls este un puternic critic al definiţiilor

dreptăţii care implică discriminarea, adică al definiţiilor de tip distributiv. În acest sens se

adresează el utilitariştilor care se conduc după principiul maximei utilităţi pentru cei mai mulţi cu

costuri minime. Rawls arată că pentru utilitarişti dreptatea este o specie a utilităţii,adică rezultă

din aplicarea principiului utilitarist, ori dacă se procedează astfel unii oameni obţin beneficiile iar

alţii plătesc costurile, ceea ce pentru Rawls înseamnă că unii oameni, cei care plătesc costurile,

sunt luaţi ca mijloace de cei care obţin beneficiile; astfel, definiţia dată de utilitarişti dreptăţii (e

drept să se obţină maxime beneficii pentru cei mai mulţi cu minimum de costuri) implică

discriminare, este una de tip distributive. 14

Rawls problematizează mai ales temeiurile și posibilitățile instituirii societății drepte.

Pentru aceasta el recurge la situația primară a omului. Sub ”vălul de ignoranță” (“veil of

12 Ibidem13 http://agonia.ro/index.php/press/1814498/email.html 08.06.2010.14 http://liberalism.ro/wordpress/index.php/2009/12/13/observatii-despre-dreptate-si-libertate-la-rawls/ 08.06.2010

ignorance”) membrii ipotetici ai societății decid condițiile unui nou contract. Această “poziţie

iniţială” a egalităţii corespunde, într-un anumit fel, stării naturale din teoria tradiţională a

contractului social. Ei nu cunosc tradițiile din care provin, viitoarea lor poziție socială, nici chiar

propriile interese. “Poziţia iniţială” este astfel concepută încât “să reprezinte fiinţele umane ca

persoane morale” iar principiile dreptăţii rezultate să fie acelea la care oamenii ar consimţi în

calitate de fiinţe egale, în care nimeni n-ar putea “fi avantajat de contingenţele sociale sau

naturale.”15 Scopul experimentului este ca participanții să cadă de acord asupra unei proceduri

echitabile, ”care să ne asigure că principiile care vor fi acceptate sunt drepte”. Principiile pe care

persoanele în “poziția originară” le-ar alege vor fi ale dreptatii: ele vor "reglementa atasarea

drepturilor si datoriilor si vor reglementa distribuirea avantajelor sociale si economice". 16

Ideea vălului de ignoranță vizează eliminarea intereselor particulare care viciază

dreptatea. În O teorie a dreptății el își expune concepția asupra dreptății, sub forma a două

principii. Primul concetrează trei idei: libertatea, egalitatea și recompensa pentru activitățile ce

contribuie la binele comun. Cel de-al doilea accceptă inegalitatea atâta timp cât fiecare

participant va avea un beneficiu de pe urma acestei stări de nedreptate.

Astfel, persoanele aflate sub “vălul ignoranței” vor alege drepturi are sunt exprimate de

principiile “dreptăţii ca imparţialitate”:

1.Dreptul egal al fiecărei persoane la anumite libertăţi fundamentale, compatibil cu o libertate

similară pentru ceilalţi;

2.Inegalităţile sociale şi economice trebuie să satisfacă două cerinţe :

a) să fie în mod rezonabil distribuite în avantajul tuturor;

b) să fie corelate cu funcţii şi poziţii accesibile tuturor.17

Referitor la posibilele vulnerabilităţi ale teoriei lui Rawls am putut evidenţia următoarele:

15 http://agonia.ro/index.php/press/1814498/email.html 08.06.2010.16 J. Rawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, Oxford, 1973., p. 61.17 Ibidem

1. Deşi Rawls şi-a catalogat teoria filosofică drept una contractualistă, în poziţia originară

nu se poate vorbi de existenţa unei negocieri între părţi deoarece acestea nu-şi cunosc propriile

scopuri. Întreaga idee a negocierii devine inaplicabilă, iar alegerea principiilor este redusă la o

alegere întâmplătoare a celor aflaţi în poziţia originară

2. Dificultatea pe care o întâlnim în O teorie a dreptăţii în ceea ce priveşte conceptul de

dreptate ca fairness constă în faptul că asumă criteriul reciprocităţii ca fiind suficient pentru a

asigura potrivirea între motivul pentru care un individ trebuie să se comporte drept, pe de o parte,

şi criteriul pentru a stabili un set drept de reguli, pe de altă parte. Un individ poate încalca regula

dacă temeiul pentru a o respecta nu este caracterul corect al contractului, iar a o încălca se

dovedeşte a fi în interesul său.

3. Rawls propune ca premisă esenţială a demersului său ideea potrivit căreia societatea

trebuie văzută ca un sistem de cooperare. Deşi indivizii, pentru a întreprinde diverse acţiuni

depind de cooperarea cu ceilalţi indivizi, aceasta nu este singura caracteristică a relaţiilor

interumane. De exemplu, o societate poate fi caracterizată şi de conflict, de indiferenţă, etc. Se

poate considera că oricare din aceste caracteristici poate avea prioritate asupra celorlalte în

momente distincte şi, prin urmare, nu poate fi considerată ideea cooperării sociale ca singura

caracteristică a situaţiilor sociale complexe şi variate.

4. O altă obiecţie ce i se poate aduce teoriei lui Rawls constă în faptul că el ţinteşte către

principii morale simple, care trebuie să încapsuleze18 toate soluţiile complexe şi diferite care sunt

cerute de situaţii complexe şi distincte. De exemplu, sintagme de tipul „pe deplin adecvat” sau

„de bază” folosite pentru a formula primul principiu sunt foarte departe de a fi auto-explicite. La

fel, la nivelul celui de-al doilea principiu putem observa cât este de dificil să stabileşti, să măsori

şi să pui pe aceeaşi scară diverse dezavantaje. Ceea ce Rawls a neglijat este faptul că niciun

principiu al dreptăţii nu trebuie să se bazeze pe exprimări atât de vagi, sau pe concepte ce neceită

la rândul lor alte explicaţii.

5. O altă obiecţie ce i se poate aduce teoriei lui Rawls are în vedere conceptul de consens

prin suprapunere parţială, concept pe care J. Gray îl consideră a fi eşuat, deoarece nu poate exista

un bine general care să acomodeze diferitele forme de viaţă ale oamenilor şi, prin urmare, dacă

18 A-P. Iliescu, Rawls`Encapsulation of Justice, IWM Working Paper No.2/1999 Vienna

nu există un criteriu raţional al deciziei, soluţia la incompatibilităţile între proiectele umane nu

poate fi decât un modus vivendi.

6. O altă problemă este cea a priorităţii. Ce-i va determina pe indivizi să acorde prioritate

principiilor liberale faţă de cele proprii? Grav nu este atât faptul că oamenii care resping anumite

părţi ale unor doctrine cuprinzătoare ( catolicii care resping avortul, de exemplu) nu vor accepta

liberalismul politic, ci că ei nu vor avea motive pentru a oferi prioritate principiilor liberale în

aceste cazuri extreme.

Membrii societății actuale vor evita un acord care îi forțează să se lepede de convingerile

lor filosofice fundamentale. Cea mai simplă cale de a proceda va fi să lase deoparte chestiunile

filosofice atunci când deliberează asupra dreptății. Rawls conchide: “Filosofia, înteleasă ca o

cautare a adevărului despre o ordine metafizică și politică independentă nu poate [...] furniza un

fundament funcțional și împărtășit în comun al unei concepții politice asupra dreptății într-o

societate democratică.”19

După cum am încercat să ilustrez, ideea de dreptate a suferit numeroase interpretări de-a

lungul timpului odată cu apariția de noi și noi teorii filosofice. Dreptatea a ocupat un loc central

în filosofia multor gânditori, dar a fost folosită și în scopuri politice, pentru a legitima unele

excese în timpul diferitelor forme de guvernare. Fiecare om are propria concepție asupra ideii de

dreptate, în funcție de nivelul de erudiție la care a ajuns, de societatea în care trăiește și de

propriile interese.

Bibliografie

1. A-P. Iliescu, Rawls`Encapsulation of Justice, IWM Working Paper No.2/1999 Vienna

2. Aristotel, Etica Nicomahica, Editura Știintifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1988.

3. J. Rawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, Oxford, 1973.

19 J. Rawls, "Justice as Fairness: Political not Metaphysical", în Philosophy and Public Affairs, 14 (1985), no 3, p. 231.

4. J. Rawls, "Justice as Fairness: Political not Metaphysical", în Philosophy and Public

Affairs, 14 (1985).

5. John Locke, „Al doilea tratat despre cârmuire”, cap. 2 „Despre starea naturală”,editura

Nemira, Bucureşti, 1999.

6. John Stuart Mill, Utilitarismul, în Valentin Mureșan, Utilitarismul lui J. S. Mill, Editura

Paideia, București

7. Karl R. Popper, Societatea deschisa şi dusmanii ei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

8. Thomas Hobbes, Leviathan,republished in 2008 by Forgotten Books

9. Traduceri din Republica dupa Platon, în Opere, Editura Știintifica si Enciclopedică,

Bucuresti, 1986.

10. http://ebooks.adelaide.edu.au/h/hobbes/thomas/h68l/chapter14.html

11. http://agonia.ro/index.php/press/1814498/email.html 08.06.2010 .

12. http://liberalism.ro/wordpress/index.php/2009/12/13/observatii-despre-dreptate-si-

libertate-la-rawls/ 08.06.2010