Universitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice,Economice și Administrative Departamentul Ştiinţe juridice şi administrative Programul de studii: Drept Disciplina: DREPT ROMAN I

Anul : I

DREPT ROMAN I

Obiectul şi importanţa cursului

Două argumente se aduc în mod uzual pentru a fixa importanţa studiului dreptului roman: 1) originea romanică a Codului civil român, întocmai ca şi a modelului său francez; 2) este bine să se studieze această materie pentru dezvoltarea inteligenţei şi spiritului juridic.

În textele jurisconsulţilor găsim fineţe în analiză şi simţ practic. Niciunul din argumente nu rezistă unei critici atente: a) ceea ce a trecut în codul civil este ceea ce au înţeles, la nivelul secolului XVIII, redactorii

acestuia din dreptul roman, nu neapărat ce a fost acesta în realitate. Să nu uităm că secolele XIX şi XX au adus importante descoperiri de izvoare şi o pleiadă de cercetători care au clarificat numeroase lacune şi ezitări ale predecesorilor. În plus, ştiinţa actuală a dreptului a ajuns în două secole la o maturitate, la o treaptă de dezvoltare superioară. Se poate vorbi, de la jumătatea secolului trecut de o „depăşire” a experienţei romane;

b) dacă ar fi vorba numai de gimnastică intelectuală, am putea foarte bine studia mai subtila jurisprudenţă talmudică sau cazuistica iezuită.

O putem desprinde încercând să răspundem la întrebarea: care este originea regulilor juridice? Cum apar, se modifică şi dispar acestea? Mai multe răspunsuri s-au conturat de-a lungul istoriei: Primul răspuns a fost de ordin teologic: dreptul, în această optică, este un produs al voinţei divine.

Laicizarea mentalitătilor, începută din Renaştere, a culminat cu ideile raţionaliste: voinţa omului este liberă, omul este un Creator, deci dreptul este un produs al voinţei atotputernice a omului. În consecinţă, normele ce le creează sunt imuabile şi optime a-i satisface aspiraţiile. Aceste idei aparţin precursorilor revoluţiei franceze şi se înscriu în atmosfera atee a Revoluţiei franceze. Dreptul este „raţiunea omenească întrucât guvernează popoarele” (Montesquieu, III, C.1).

Dar, s-a observat mai târziu, raţiunea se poate înşela. Rezultă că dreptul nu poate fi un produs arbitrar al voinţei ci al necesităţilor impuse de mediul social. Echilibrul de forţe atins în societate la un moment dat şi într-un anumit context se reflectă în juridic.

Se pune întrebarea: cum şi când s-a atins primul moment de echilibru? Cum se ajunge la transformări în drept? Încotro se merge? Pentru a ne facilita răspunsul, trebuie să studiem evoluţia societăţilor de la stadiul primitiv până la deplina maturitate şi prăbuşire. Dreptul roman este singurul model disponibil: este o evoluţie „care începe aproape la începutul vieţii sociale, pentru a se opri la declinul unei civilizaţii îmbătrânite” (Girard). Avem deci de a face cu o studiere a dreptului din perspectivă sociologică (von Jhering), nu exegetică (bartoliştii) şi nici pur istorică (von Savigny).

2. Pe de altă parte, omul pare deci a fi de la natură liber să-şi exercite facultăţile cu care este înzestrat. Însă viaţa în societate ar fi imposibilă dacă ar fi dominată de dreptul celui mai tare, deci dacă ar exista o libertate completă. S-au făurit de aceea nişte reguli care să îngrădească llibertatea individului dar care îi garantează viaţa în societate. Dreptul este modelarea libertăţii prin inteligenţa verificată în timp. Apelând, la Ulpian, vom observa că justiţia este (Dig. I.1.10 pr.). Jurisprudenţa este „cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa justului şi injustului” (Dig. I.1.1.2) – definiţie influenţată de stoici şi pitagoreici.

3. Cursul de „Instituţii de drept privat roman” urmăreşte să ofere studentului ce începe studiul dreptului o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le va studia în anii următori. Înţelegerea regulilor juridice contemporane nu poate fi desprinsă de cunoaşterea originii şi evoluţiei lor. Numai astfel viitorul jurist va dobândi abilitatea de a înţelege mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta

într-o lume caracterizată de inflaţie legislativă. În plus, materia de faţă se înscrie în pachetul de discipline de studiu specifice anului I, ce au toate un scop pronunţat propedeutic. Studentul se va familiariza astfel cu limbajul de specialitate, va învăţa să gândească juridic, va fi pus în situaţia de a analiza critic soluţii de speţă ingenioase şi de a vizualiza evoluţii instituţionale.

În rezumat, cursul de faţă doreşte să practice analize instituţionale evolutive pornind de la epoca legendară a fondării Romei şi mergând până la finalizarea codificării lui Iustinian.

CURS 1 OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI ROMAN

1.1 DEFINIŢIA DREPTULUI ROMAN

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, de la fondarea Romei (754 î.Hr.) şi până la moartea împăratului Justinian (565 d.Hr.) şi este un sistem extrem de vast şi complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi de instituţii juridice. Această definiţie dată dreptului roman corespunde concepţiei actuale, moderne, care este fundamental diferită faţă de cea a jurisconsulţilor romani, care confundau principiile religioase, fas,

cu cele morale, honestum, şi cu cele de drept, ius. Cu toate acestea, comparativ cu celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o distincţie clară între normele dreptului, normele religioase şi normele de morală. Astfel, jurisconsultul Ulpian defineşte dreptul ca fiind: „iuris praecepta sunt haec: honeste

vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” (principiile dreptului sunt: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul şi a da fiecăruia ce i se cuvine). Conform acestei definiţii, principiile dreptului roman erau:

a) a trăi în mod onest; b) a nu vătăma pe altul; c) a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.

1. 2. OBIECTUL DREPTULUI ROMAN Cursul de drept roman are ca obiect prezentarea apariţiei şi evoluţiei instituţiilor dreptului roman şi nu întregul domeniu al dreptului roman, deoarece dreptul privat roman este domeniul în care romanii au dat întreaga lor măsură. Dreptul roman este domeniul în care romanii au creat concepte, categorii, principii şi instituţii juridice care se aplică şi în zilele noastre. Romanii au putut să distingă între dreptul public şi dreptul privat încă din epoca veche, dar nu au teoretizat această distincţie, deoarece, aşa cum am precizat, romanii erau mai mult practicieni ai dreptului. Abia la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., jurisconsultul Ulpian ne prezintă criteriul pe baza căruia se putea distinge între dreptul public şi dreptul privat roman. Astfel, potrivit lui Ulpian „ publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum

quod ad singularum utilitatem”, adică dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia.

Această definiţie poate fi criticată, deoarece în concepţia lui Ulpian au existat anumite norme juridice care au dat expresie unor interese generale ale societăţii alături de alte norme juridice care exprimau interese individuale. În realitate, normele juridice, în integralitatea lor, exprimă interesele generale. Putem concluziona că dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor, relaţiile cu conţinut patrimonial dintre persoane, precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării proceselor private. Toate acestea constituie obiectul de studiu al dreptului roman. 1.3. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul roman prezintă o importanţă deosebită deoarece constituie fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că acesta numai este în vigoare, noţiunile şi principiile sale, care s-au perpetuat de peste două mii de ani şi până astăzi, sunt perfect aplicabile şi în prezent. Aşadar, dreptul roman prezintă o importanţă deosebită din următoarele considerente:

a) a contribuit la crearea alfabetului dreptului printr-un limbaj juridic adecvat, cu ajutorul căruia s-au putut exprima ideile juridice cerute de viaţa practică. b) a determinat dezvoltarea gândiri juridice, astfel că noţiunile juridice actuale au apărut în cadrul acestei gândirii, caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă; c) a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii sau maxime celebre, transmise lumii mo-derne şi utilizate până în zilele noastre. d) dezvoltă simţul juridic practic, deoarece sistemul juridic roman s-a format pe bază de speţe care au dat posibilitatea să se urmărească şi să se înţeleagă modul de elaborare a noţiunilor juridice; e) determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură, cât şi pentru specialistul care se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului; dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub puternica influenţă a dreptului roman. 1.4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN Aşa cum rezultă din textul lui Ulpian „publicum ius est quod ad statum rei romanae

spectat,privatum quod ad singularum utilitatem” (dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia), dreptul roman se divide în două mari părţi: dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează organizarea statului şi relaţiile dintre stat şi persoanele particulare. Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile dintre persoanele particulare. La rândul său, dreptul privat se subdivide în trei părţii:

- ius civile (dreptul civil), este ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.

- ius gentium (dreptul ginţilor), cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani şi străini, pe de o parte, şi relaţiile dintre străini pe de altă parte

- ius naturae sau ius naturale (dreptul natural), este dreptul pe care toate fiinţele vieţuitoare l-au deprins de la natură. Practica juridică romană a creat acele categorii şi principii de drept care s-au dovedit a fi instrumente ideale ale ponderii juridice internaţionale.

CURS 2

ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI ANTICE

2.1.PERIOADA PRESTATALĂ

Epoca prestatală sau epoca gentilică a durat de la fondarea oraşului Roma până la fondarea statului roman.

În legătură cu istoriografia sau istoria scrisă a Romei trebuie menţionat faptul că aceasta a început abia în secolul al III-lea î.Hr. Din aceste considerente , informaţiile referitoare la evenimentele anterioare secolului al III-lea ne-au parvenit din izvoare indirecte, prin tradiţie şi legendă şi trebuie privite cu o anumită rezervă.

Conform acestora Roma ar fi fost fondată în anul 754 sau 753 î.Hr., de către cei doi fraţi Remus şi Romulus.La început Roma a fost un sat de păstori şi agricultori , cu o aşezare geografică favorabilă , pe malul Tibrului, în apropierea mării.

Populaţia Romei, cu toate că era în majoritate italică, nu avea o structură omogenă. Era formată din trei triburi primitive:

- Tribul latin, numit Ramnes - Tribul sabin, numit Tities - Tribul etrusc, numit Lucers

Aceste triburi sunt denumite triburile fondatoareale Romei antice, iar populaţia era împărţită în două categorii sociale : patricienii şi plebeii. Ca şi pătura socială intermediară – clientes.

Patricienii erau cunoscuţi sub numele de populus romanus şi aceştia erau mebrii ginţilor, cei care făceau parte din rândul poporului latin cuceritor.

Plebeii erau constituiţi din populaţiile vecine învinse de romani, la care s-au adăugat cei care veneau în Roma pentru exercitarea diferitelor meserii.

Clientes erau sclavii dezrobiţi şi urmaşii acestora şi străinii veniţi în Roma. Roma s-a organizat în formă primitivă prin fuziunea trurilor latin, etrusc şi sabin.

Conducerea Romei era exercitată doar de patricieni , prin intermediul a trei organisme sociale: - Comitia curiata , era adunarea patricienilor, oraganizată în 30 de curii şi 300 de ginţi.Toate

hotărârile cu privire la organizare erau adoptate de această adunare. - Senatul era format din şefii ginţilor şi cuprindea 300 de membrii - Regele era ales de comitia curiata şi exercita atribuţii de ordin religios şi militar

Societatea prestatală romană se mai numeşte şi societate gentilică, deoarece era organizată în ginţi, iar în această formă statală plebeii participau la viaţa economică a cetăţii în caliatae de meşteşugari şi negustori, dar nu aveau acces la conducerea societăţii, la lucrările comitiei curiata.Ca urmare a acestui lucru între cele două clase s-a declanşat un conflict. 2.2.ÎNTEMEIEREA STATULUI ROMAN

În a doua jumătate a sec . al VI-lea î.Hr., regele Servius Tullius a iniţiat două reforme : - Reforma socială – prin care întreaga populaţie a Romei era împărţită în 5 clase sociale pe criteriul

averii , nemaiţinând cont de distincţia dintre patricieni şi plebei.Fiecare cetăţean era obligat să facă o declaraţie a averii sale , iar la 5 ani se efectua un recensământ.Cei rămaşi în afara claselor sociale formau o centurie. Centuriile nu era formate dintr-un număr egal de persoane , astfel centuriile din prima categorie, deşi minoritară în societate , dispunea de majoritatea centuriilor.Astfel se afirmă căîn momentul votării sale, statul roman s-a întemeiat pe un regim politic de aristocraţie sclavagistă.

- Reforma administrativă, Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei pe circumscripţii administrative, denumite triburi, creând 4 triburi sau cartiere urbane şi 17 triburi rurale.

Au fost întrunite în acest moment 2 criterii pe baza cărora se poate distinge între societatea prestatală şi cea organizată în stat – respectiv: criteriul stratificării sociale şi criteriul teritorial.Astfel, apartenenţa individului în societate nu se mai face în funcţie de rudenia de sânge ci de teritoriul locuit. 2.3.REGALITATEA

Regalitatea reprezintă epoca primitivă a Romei antice, când conflictul dintre patricieni şi plebei s-a adâncit , datorită discriminărilor apărute pe plan politic, pe plan economic şi pe plan juridic.

- Pe plan politic – plebeii nu aveau acces la lucrările comitiei curiata - Pe plan juridic- decurgea din faptul că la acea vreme normele de drept erau deţinute

de pontifi, aleşi din rândul patricienilor , iar numai în cazul declanşării unui conflict plebeii puteau să se adreseze pontifilor pentru a afla ce norme de drept li se aplică şi astfel, aceştia erau suspentaţi de o atitudine părtinitoare, favorabilă patricienilor.

- Pe plan economic- pământurile cucerite intrau în proprietatea statului care le repartiza patricienilor nu şi plebeilor.

Patricienii numiţi şi populus romanus, au fost la origine membrii celor 3 triburi care prin uniune au format Roma.Populus romanus era organizat în ginţi, curii şi triburi. Ginta era formată din mai multe familii, având o origine comună manifestată prin existenţa unui nume comun tuturor membrilor ginţilor şi acelaşi cult.

În această perioadă istorică apare pe lângă comitia curiata( atribuţii de ordin religios), senat (devenit un organism al statului, dar hotărârile nu era obligatorii pentru rege) şi rege –comitia centuriata care avea prerogative legislative, în general dar şi elective şi judecătoreşti. 2.4.REPUBLICA

În perioada republicii au fost menţionate, în general, organele statului, cu adunările poporului şi senatul, însă în locul regelui, în fruntea statului apar doi consuli. Către sfârşitul republicii ginţile se dizolvă şi apar noi categorii sociale derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi nobilii. Nobilii erau aceia care deţineau înalte magistraturi republicane precum şi urmaşi lor. Nobilii au apărat cu hotărâre forma de organizare republicană deoarece pârghiile conducerii statale se aflau în mâinile lor. Cavalerii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma afacerilor (cămătari, bancheri, negustori)

şi promovau o formă de stat centralizată, singura în măsură să asigure ordinea necesară comerţului, deoarece spre sfârşitul republicii s-a declanşat un conflict de proporţii între nobili şi cavaleri care a degenerat în războaie civile la sfârşitul cărora, prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul, sub forma principatului. Alături de nobili şi cavaleri, în epoca republicii au apărut şi alte două categorii sociale: proletarii şi sclavii. Proletarii erau oameni săraci, ruinaţi de pe urma războaielor, care nu aveau altă avere decât copii. Ei veneau la Roma din întreaga Italie, era un adevărat exod, pentru a trăi pe seama statului. Statul roman făcea distribuiri periodice de alimente pentru proletarii care erau cetăţeni romani şi aveau dreptul de vot. Cuvântul proletar vine de la prolex, care în limba latină înseamnă copil. Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertăţi, întrucât nu erau consideraţi persoane, ci lucruri (res). Din forma sa patriarhală, către sfârşitul republicii, sclavia devine clasică, constituind baza economică a sistemului sclavagist. În cadrul adunărilor poporului, pe lângă comitia curiata, care îşi pierde treptat din importanţă, şi comitia centuriata, în cadrul căreia importanţa elementului aristocrat se diminuează, apar noi organisme, respectiv: comitia tributa şi concilium plebis. Comitia tributa a apărut odată cu transformarea vechii adunări a plebei, într-o adunare în care hotărârile au devenit obligatorii şi pentru patricienii reprezentaţi după cartierul în care locuiau şi care, astfel, dobândiseră dreptul de vot în cadrul adunării plebei. În cadrul comitiei tributa votul se făcea după criteriul circumscripţiilor electorale (tribus), fiecare unitate administrativă având un singur vot. Comitia tributa era competentă să aleagă pe quesori şi pe edilii curuli şi să judece unele procese penale ca instanţă de apel. Începând cu anul 287 î.Hr. comitia tributa a dobândit şi competenţă legislativă. Concilium plebis, era adunarea plebeilor convocată de către tribuni, care adopta hotărâri denumite plebeiscite, care la început erau obligatorii doar pentru plebei, iar ulterior au devenit obligatorii pentru toţi cetăţenii.

Senatul, a devenit în perioada republicii principalul factor de echilibru în stat, deoarece el administra provinciile, administra tezaurul public, coordona politica externă şi supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman.

Magistraţii erau înalţi demnitari ai statului care exercitau atribuţiuni administrative, judiciare, militare. Ei erau aleşi de popor, de regulă pe termen de un an, iar magistraturile erau onorifice întrucât magistraţii nu erau remuneraţi pentru activitatea lor. Puterea magistraţilor se exercita prin două atribute esenţiale, denumite potestas şi imperium.

Potestas desemnează dreptul de a administra şi de acest drept se bucurau tribunii plebei, cenzorii, questorii, etc. Potestas cuprinde:

a) dreptul de a consulta ,,voinţa zeilor”; b) dreptul de a emite edicte valabile pe tot timpul anului cât magistratul respectiv se afla

în funcţie (ius edicendi);

c) dreptul de a amenda pe contravenienţi; d) dreptul de a convoca o adunare a poporului (cum populo agere) e) dreptul de a convoca şi prezida senatul (senatum vocare, habere ).

Imperium, însemna dreptul de comandă şi desemnează posibilitatea magistratului de a convoca poporul în adunări şi de a controla legiunile romane. Astfel, imperium cuprinde:

a) a comanda armata dreptul de romană; b) dreptul de a convoca poporul în afara Romei.

Magistraţii superiori (consulii) erau aşa cum am arătat în număr de doi şi ei erau cei mai înalţi magistraţi, exercitând puterea în formă colegială.Dacă unul dintre aceştia abandona magistratura în cursul anului, în locul său era numit, până la expirarea magistraturii, un consul

suffectus.

Conform ierarhiei urmau pretorii, care erau aleşi de comitia centuriata şi aveau ca atribuţiuni principale administrarea justiţiei, cu preponderenţă cea civilă.

O altă categorie de magistraţi o constituiau cenzorii (cenzores). Aceştia erau aleşi aproape în

exclusivitate dintre foşti consuli, o dată la 5 ani de către comitia centuriata şi aveau sarcina de a se ocupa de recensământ (cent), adică să evalueze periodic, din cinci în cinci ani, averea cetăţenilor şi să înscrie toate persoanele pe lisele censului.

Questorii ( questores), erau funcţionarii care organizau şi urmăreau impozitele şi administrau arhivele statului şi tezaurul public. Aceştia aveau atribuţiuni şi în cadrul procesului penal.

Edili curuli (aediles curules), supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se ocupau cu aprovizionarea oraşului şi aveau atribuţiuni jurisdicţionale cu privire la vânzarea vitelor şi sclavilor care se făceau în pieţele publice.

Tribunii plebei (tribuni plebis),erau principalii magistraţi ai plebei, la început aleşi iar ulterior numiţi de comitia tributa. Aceştia aveau dreptul de veto în virtutea căruia puteau anula orice act juridic de natură să afecteze interesele plebeilor. Aceştia nu se puteau opune, însă, actelor cenzorilor şi dictatorilor şi hotărârilor senatului.

Dictatura, era o magistratură cu caracter excepţional, pentru că în anumite momente de mare pericol, de războaie, răscoale, etc, romani suspendau toate magistraturile şi alegeau pe termen de 6 luni un dictator, care exercita întreaga putere în stat. Dacă pericolul nu era îndepărtat, dictatorul era ales pe o perioada de încă 6 luni. 2.5.IMPERIUL

La sfârşitul Republicii s-au declanşat războaie civile între nobili şi cavaleri.În acele condiţii, împăratul Caius Iulius Caesar a încercat să introducă despoţia de tip oriental, dar a fost asasinat de nepotul şi fiul său adoptiv Octavian, care a încercat să instituie un sistem politic autoritar, determinând senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viaţă. Astfel, el era, în aparenţă, un magistrat alături de ceilalţi, dar în realitate putea judeca singur. Imperiul cunoaşte două perioade: principatul (27î.Hr –285d.Hr) şi dominatul (285d.Hr- 565d.Hr)

Principatul

În perioada principatului, pe plan social, prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit tot mai mult. În textele vremii cei bogaţi erau desemnaţi prin termenul honestiores (onorabili) iar cei săraci erau desemnaţi prin termenul humiliores (umili). Plebea, constituită din categoria oamenilor săraci (humiliores), se împărţea în plebea urbană şi plebea rurală. În perioada principatului se manifestă primele indicii de decădere a sclaviei şi apare o nouă categorie socială formată din coloni. La început colonii luau în arendă anumite suprafeţe de pământ de la marii proprietari funciari (latifundiari) pentru care plăteau o sumă de bani sau remiteau o parte din recoltă. Obligaţiile lor erau stabilite prin contracte de locaţiune, întrucât aceştia îşi asumau obligaţiile în baza unui contract, fiind denumiţi coloni voluntari.

În a doua jumătate a secolului al II –lea d.Hr, au apărut şi colonii siliţi, proveniţi din prizonierii de război, care nu mai erau transformaţi în sclavi ci în colonii. Deoarece deveneau colonii fără voia lor erau denumiţi colonii siliţi. Începând cu secolul al III-lea au apărut colonii servi, care erau legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi odată cu moşia de care erau legaţi. Aceştia sunt strămoşii iobagilor de mai târziu. Sclavii constituiau categoria de oameni fără libertate care stăteau la baza sistemului economic de producţie sclavagistă. Din punct de vedere politic, în perioada principatului organele de conducere în statul roman erau: împăratul (principele), senatul şi magistraturile. Împăratul (imperator), reprezenta autoritatea supremă în stat, concentrând în mâinile sale, pentru început, o mare parte din prerogativele de conducere ale statului. Senatului i-au sporit atribuţiunile, pentru că hotărârile sale, denumite senatusconsulte, au dobândit putere de lege. Magistraturile s-au păstrat, în mod formal, şi în perioada principatului, însă atribuţiunile magistraţilor au fost restrânse tot mai mult în favoarea noilor magistraţii, care erau subordonaţi faţă de împărat. Consulii şi-au pierdut majoritatea prerogativelor păstrând numai o anumită competenţă în materie jurisdicţională.

Pretorii nu mai creează norme juridice, competenţa lor restrângându-se la organizarea instanţelor de judecată. Cenzorii şi tribunii plebei dispar, calitatea de cenzor şef şi tribun fiind preluate de împărat. Edili curuli păstrează numai atribuţiunile referitoare la poliţia pieţelor, iar questorii au păstrat numai dreptul de a administra arhivele statului. Dominatul

Dominatul sau monarhia absolută a reprezentat o formă făţişă de absolutism care caracteriza statul roman în această perioadă istorică. Structura societăţii era polarizată în două categorii sociale, respectiv potentiores şi humiliores. Potentiores era categoria socială constituită din marii proprietarii funciari, respectiv nobilii, care proveneau din rândul senatorilor sau celor ce deţineau o funcţie înaltă în stat. Înalţii funcţionarii purtau titlul de prefectissimi. Alţi nobili purtau titlu de patriciu şi se considerau rude cu împăratul. Sinonimii nobililor, pentru provincii, erau decurioni, care erau membrii senatului municipal. Humiliores era categoria oamenilor săraci care cuprindea marea majoritate a oamenilor liberi.

Puterea politică se afla, în întregime, în mâinile împăratului care era ajutat de un consiliu restrâns de înalţii funcţionari sub denumirea de consistorium principis. Funcţionarii imperiali erau împărţiţi în două mari categorii:

a) dignitates, erau funcţiile deţinute de marii demnitarii ai statului; b) officia, erau funcţiile mai puţin importante în stat.

Pe planul structurii de stat, după anul 395 d.Hr., imperiul s-a împărţit definitiv în imperiul roman de apus şi imperiul roman de răsărit. Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476 d.Hr, iar imperiul roman de răsărit până la 595 d.Hr, până la moartea împăratului Justinian când s-a transformat în imperiul bizantin. Acest lucru a determinat înlocuirea relaţiilor economice de tip sclavagist cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan cultural limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.

2.6.PERIODIZAREA DREPTULUI ROMAN Marea majoritate a romaniştilor au periodizat dreptul roman în trei epoci succesive, care

urmează o succesiune logică şi cronologică, respectiv: a)epoca veche, începe din momentul întemeierii statului roman şi durează până spre sfârşitul republicii corespunzându-i, pe plan politic, regalitatea şi republica.Principiul care a dominat această perioadă era cel înscris în Legea celor XII Table, respectiv uti lingua

nuncupassit, ita ius esto (aşa cum părţile s-au pronunţat, aşa să fie dreptul). b)epoca clasică, este cuprinsă între anul 27 î.Hr (data instaurării principatului de către Octavianus Augustus) şi 285 d.Hr (anul instaurării dominatului de către Diocletian);

c)epoca postclasică, a durat de la 284 d.Hr (anul instaurării dominatului) şi până în anul 565d.Hr (moartea împăratului Justinian).

Ca urmare a importantelor reforme efectuate în domeniul dreptului în timpul împăratului Justinian, în mod obiectiv ultima perioadă a epocii postclasice corespunzătoare domniei lui Justinian (525-565 d.Hr.) este considerată ca o perioadă distinctă, cunoscută sub numele de dreptul iustinian.

CURS 3 IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

3.1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A IZVOARELOR DREPTULUI ROMAN

Cercetătorii dreptului roman au ajuns la concluzia unanimă că izvoarele dreptului roman prezintă mai multe accepţiuni:

a) accepţiunea în sens material a izvoarelor de drept, care constă în totalitatea condiţiilor materiale de existenţă care determină un anumit tip de reglementare juridică;

b) accepţiunea în sens documentar a izvoarelor de drept, care constă în totalitatea documentelor istorice existente la un moment dat ca izvoare;

c) accepţiunea în sens formal a izvoarelor de drept care desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare juridică transformându-se în norme de drept.

Izvoarele dreptului roman, în sens formal, sunt studiate într-o ordine logică şi cronologică

astfel: a) obiceiul; b) legea; c) edictele magistraţilor; d) jurisprudenţa; e) senatusconsultele; f) constituţiile imperiale.

1.OBICEIUL (CONSUETUDO)

Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului roman şi s-a format în procesul destrămării societăţii prestatale. Obiceiul este dreptul nescris sau ius non sceptum.

Obiceiul poate fi definit ca fiind voinţa poporului exprimată prin lucruri şi fapte (voluntas

populi rebus et factis declarata). La origine, în concepţia romanilor, obiceiul reprezenta o regulă străveche care reglementa nu numai relaţiile dintre oameni, ci şi dintre oameni şi divinitate. Obiceiul mai poartă denumirea de consuetudino şi mos majores. Consuetudinea era un obicei care se repeta mereu, fiind acelaşi în cazuri identice. Mos majores însemna, de fapt, obiceiurile strămoşilor şi constituia tradiţia venită din trecutul îndepărtat. 2.LEGEA (LEX)

La vechii romani legea era desemnată prin cuvântul lex, care era utilizat cu înţelesul de convenţie. Atunci când convenţia se încheia între două persoane fizice, lex era utilizat cu înţelesul de contract, iar atunci când convenţia se încheia între magistrat şi poporul roman, lex era utilizat cu înţelesul de lege ca izvor formal de drept. Legile romane erau propuse de unul din magistraţi în faţa poporului constituit în comitia

curiata, comitia centuriata, etc. După ce poporul lua cunoştinţă de textul proiectului de lege, acesta era dezbătut în adunări ad-hoc timp de 24 de zile, după care poporul era convocat de către acelaşi magistrat pentru a se pronunţa asupra proiectului de lege, cu precizarea că poporul nu putea aduce amendamente, adică nu putea propune modificarea textului din proiectul de lege. Legea, ori se vota în bloc aşa cum era formulată, ori era respinsă în bloc. Dacă legea era votată de popor, era trimisă în faţa senatului în vederea ratificării, iar dacă era ratificată legea intra în vigoare.

După organul de la care emană, legile pot fi: a) rogatae (leges rogatae), atunci când sunt adoptate de către popor; b) datae (leges datae), când provin de la un magistrat în baza unei delegaţii legislative în

unele probleme speciale: acordarea cetăţeniei, întemeierea de colonii, etc. Legile romane aveau o structură formată din trei părţi:

a) praescriptio, constituia partea din lege care cuprindea numele magistratului care a propus-o (aceasta urmând să poarte numele magistratului), data şi locul unde a fost votată, numele comiţiilor care au votat-o şi ordinea în care legea a fost votată;

b) rogatio, cuprindea textul propriu-zis al legii, respectiv dispoziţiile acesteia împărţite în capitole şi paragrafe. Rogatio era, de fapt, legea în totalitatea sa şi ea purta numele magistratului care a propus-o;

c) sanctio, constituia partea din lege care cuprindea sancţiunile în cazul încălcării acesteia.

În funcţie de sancţiune, legile se clasificau în: a)legi perfecte (leges perfectae), erau acele acte normative care prevedeau drept sancţiune nulitatea oricărui act realizat cu nerespectarea legii (ex: dezrobirile în paguba creditorului sunt lovite de nulitate); b)legi mai puţin perfecte (leges minus quam perfectae) erau legile care penalizau încălcarea lor cu o amendă sau o altă sancţiune (ex. văduva care s-a căsătorit înlăuntrul anului de doliu era sancţionată cu infamia); c)legi imperfecte (leges imperfectes), erau acele acte normative care nu cuprindeau nici un fel de sancţiune împotriva celor care le încălcau (ex. oprirea donaţiilor peste o anumită valoare, fără ca

legea să sancţioneze astfel de acţiuni). Cea mai veche şi totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor XII Table (Lex

duodecim Tabularum). Ea a apărut pe fondul luptei permanente dintre patricieni şi plebei pentru dobândirea de drepturi civile şi politice de către plebei. În sens formal, Legea celor XII Table nu a fost abrogată niciodată, întrucât la romani, această lege a fost în vigoare vreme de 11 secole.

Către sfârşitul Republicii, în condiţiile unui reviriment economic, cele mai multe din textele Legii celor XII Table au devenit inaplicabile. 3. EDICTELE MAGISTRAŢILOR

În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin edictele magistraţilor, datorită faptului că magistraţii romani se bucurau de ius devicendi sau dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite acţiunile şi ce procedee juridice vor folosi.

Referindu-se la edictele magistraţilor Cicero spunea că în timpul său, edictul pretorului luase locul Legii celor XII Table în practica instanţelor judecătoreşti. La început, edictele erau rostite în faţa poporului adunat cu această ocazie, dar mai târziu acestea au fost scrise pe table de lemn albe, numite album şi afişate în forum pentru ca în acest mod să poată fi aduse la cunoştinţa cetăţenilor. Edictul avea o durată de un an, perioadă asemănătoare cu durata mandatului magistratului şi de aceea se numea lex annua. Acesta se aplica permanent în anul de magistratură şi din această cauză se mai numea edicta perpetua. În anumite situaţii erau emise edicte ocazionale, date pentru perioade scurte de timp (zile, săptămâni, luni), pentru cazuri neprevăzute, acestea numindu-se edicta

repentina.

4. JURISPRUDENŢA (IURISPRUDENTIA) În contrast cu sensul actual care desemnează practica judiciară a instanţelor judecătoreşti, în

sens juridic roman termenul de jurisprudenţă desemnează ştiinţa dreptului, doctrina elaborată de către jurisconsulţii romani pe calea interpretării dispoziţiilor legii. Jurisconsulţii romani se numeau iuris prudentes, de aici provenind şi denumirea latină de iuris prudentia (ştiinţa dreptului).

Jurisconsulţii romani nu erau jurişti în sensul tehnic al cuvântului, în concluzie nu erau funcţionari publici şi nu erau remuneraţi pentru activitatea lor.

4.1.Jurisprudenţa în epoca veche. Se disting două faze în evoluţia jurisprudenţei din această perioadă istorică: - Jurisprudenţa sacrală sau religioasă, este cuprinsă între sec. al VIII î.Hr. (fondarea statului

roman) şi 301 î.Hr.(când au fost divulgate formulele solemne ale legisacţiunilor şi calendarul cu zilele când se puteau intenta acţiunile

- Jurisprudenţa laică.O dată cu afişarea zilelor faste cuprinse în calendarul roman judecătoresc şi a formulelor solemne pe care părţile unui litigiu trebuiau să le rostească în faţa magistratului

Activitatea jurisconsultului era complexă, îndreptânduse către o multitudine de direcţii. După un text celebru al lui Cicero, activitatea jurisconsulţilor consta în:

- respondere, care însemna darea de consultaţii în cele mai diverse probleme, însă cu preponderenţă în probleme de drept.

- cavere, constituia modalitatea de a da consultaţii juridice referitoare la modelul de redactare a actelor juridice.

- agere, reprezenta activitatea jurisconsultului de a da consultaţii judecătorului cu privire la conducerea unui proces.

- scribere, constituia activitatea de scriere a tratatelor de drept şi redactarea, în scris, a actelor juridice

4.2.Jurisprudenţa în perioada clasică. Perioada clasică este cea mai importantă în evoluţia jurisprudenţei deoarece în această

epocă au trăit cei mai iluştri jurisconsulţi ai Romei, s-au formulat principii şi procedee juridice, pornindu-se de la cazuistica concretă a realităţii, şi au fost create două şcoli (sabiniană şi

proculiană), toate acestea fiind de natură a-i conferi dreptului roman perenitatea şi vitalitatea binecunoscută.

4.3.Jurisprudenţa în epoca postclasică. În această epocă jurisprudenţa este în decădere ca, de altfel, întregul sistem economic şi social

sclavagist.

5. SENATUSCONSULTELE (SENATUSCONSULTA) În epoca veche, senatul roman nu putea adopta hotărâri cu putere de lege, dar în schimb putea influenţa procesul de legiferare deoarece legile pe care le vota poporul puteau intra în vigoare numai în condiţiile în care erau ratificate de senat. Astfel, hotărârile senatului (senatus consulta) nu erau izvoare de drept, competenţa sa reducându-se la interpretarea legilor, la avizarea acestora şi, atunci când era cazul, la posibilitatea de a le declara nule sau neaplicabile. 6. CONSTITUŢIILE IMPERIALE (CONSTITUTIONES PRINCIPIS)

Constituţiile imperiale sunt dispoziţii luate de împărat. Începând cu împăratul Hadrianus, constituţiile imperiale au dobândit putere obligatorie, devenind astfel izvoare de drept. Constituţiile imperiale sunt ceea ce împăratul a hotărât prin decret, prin edict sau prin scrisoare. Constituţiile imperiale erau de patru categorii:

a) edictele (edicta), erau dispoziţii juridice cu caracter general date de împărat în materia dreptului public sau în cea a dreptului privat.

b) mandatele (mandata), erau instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor funcţionari imperiali şi mai ales guvernatorilor de provincii şi preconsulilor.

c) decretele (decreta), erau hotărâri judecătoreşti pe care le pronunţau împăraţii atunci când erau aleşi judecători şi judecau anumite pricini.

d) rescriptele (rescripta), erau consultaţiile juridice pe care împăraţii care aveau pregătire juridică le ofereau în calitate de jurisconsulţi.

CODIFICAREA DREPTULUI ROMAN A existat permanent o tendinţă de sistematizare, înaintea împăratului Justinian, cele mai importante codificări fiind:

a) Codul Gregorian (Codex Gregorianus), care a fost elaborat, probabil între anii 291-294 de către profesorul de drept Gregorius şi cuprindea toate constituţiile imperiale date din vremea împăratului Hadrianus şi până în anul 291;

b) Codul Hermogenian (Codex Hermog-enianus), care a fost elaborat în anul 295 de către Hermogenianus, profesor la Facultatea de Drept din Beirut. Acesta reprezenta o continuare a Codului Gregorian;

c) Codul Theodosian (Codex Theodo-sianus), reprezintă prima codificare oficială, realizată din dispoziţia împăratului Theodosiu al II-lea, în anul 483, şi cuprindea constituţiile imperiale date de la Constantin cel Mare, până la Theodosiu al II-lea.

2.Opera legislativă a lui Justinian

Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru lucrări: a)Codul (Codex). Codul lui Justinian a fost elaborat în anul 529 de o comisie formată din 10 profe-sori şi avocaţi, în frunte cu Tribonian. Lucrarea a fost publicată în două ediţii, aceasta conţinând 4650 constituţii, de la împăratul Hadrianus şi până la Justinian. Codul a fost împărţit în 12 cărţi, după modelul Legii celor XII Table. b)Digestele (Digesta), constituie o culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor clasici romani, fiind elaborată de o comisie constituită din 15 profesori şi avocaţi în frunte cu acelaşi Tribonian. c)Institutele lui Justinian (Institutiones) reprezintă un manual adresat studenţilor în drept. Institutele erau obligatorii, fiind izvor de drept. d)Novelele sau noul Codex reprezintă o completare a Codului, constituite din 158 de constituţii date de Justinian în ultimii 30 de ani de domnie. Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată sub denumirea de Corpus iuris civilis (culegere a

dreptului civil) în anul 1489. Caracteristica esenţială a acestei lucrări este că, fiind o compilaţie, a prezentat multe alterări ale textelor, care au constat fie în modificări aduse cu bună ştiinţă de către jurisconsulţii lui Justinian lucrărilor clasice sau constituţiilor imperiale, cu prilejul sistematizării legislaţiei, fie în alterări din eroare prin glose (alterări de texte, din eroare, în urma copierilor repetate ale manuscriselor, făcute de persoane fără pregătire specifică în calitate de copişti).

CURS 4 PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

(LEGIS ACTIONES)

4.1. GENERALITĂŢI

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează desfaşurarea proceselor private în cadrul a trei sisteme procedurale cunoscute la romani;

a) procedura legisacţiunilor (care s-a aplicat în epoca veche); b) procedura formulară (care s-a aplicat în epoca clasică); c) procedura extraordinară (care s-a aplicat în epoca postclasică).

În cazul primelor doua forme procedurale de judecată procesul era împărţit în doua faze: - faza in iure (în faţa magistratului); -faza apud iudicem (în faţa judecătorului).

În faza in iure judecătorul avea drept atribuţiuni organizarea instanţelor de judecată.În faza apud iudicem parţile se înfăţişau la judecator, care era o persoană particulară al carei rol înceta odată cu terminarea procesului.

În sistemul procedural extraordinar, procesul se desfaşura într-o singură fază, în faţa unei

singure persoane. 4.2. CONCEPT

Termenul de legisacţiune provine de la latinescul ''legis actiones'' (acţiunea legii). Cu alte cuvinte legisacţiunile reprezintă diferite tipuri de procese utilizate în scopul soluţionării anumitor categorii de litigii. Gaius explica termenul de legisacţiune ca fiind orice acţiune ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv care se întemeiază pe lege.

Legisacţiunile care erau utilizate în vederea recunoaşterii pe cale judiciară a unor drepturi subiective erau denumite legisacţiuni de judecata, iar cele utilizate în vederea valorificării drepturilor subiective recu-noscute pe cale judiciară erau denumite legisatiuni de executare.

Legisacţiunile de judecata erau: a) sacramentum;

b) iudicis postulatio;

c) conditio;

4.3. CARACTERELE LEGISACŢIUNILOR

Dupa Gaius, legisacţiunile aveau trei tipuri de caractere, care ilustrează perfect condiţiile în care acestea au luat naştere: a) caracterul legal, rezultă din faptul că legisacţiunile erau prevăzute de lege, de unde şi numele de legis actiones sau acţiunea legii. De asemenea, formulele solemne corespunzatoare au fost create de pontifi pe baza unor texte de lege;

b) caracterul judiciar, constă în faptul că, în afară de o singură excepţie (pignoris capio), părţile trebuiau să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumite formule solemne. Termenii solemni ce trebuiau pronunţaţi în faţa magistratului se numeau formulele legisacţiunilor;

c) caracterul formalist, consta în pronunţarea anumitor formule solemne (verba certa),

iar greşeala unui singur cuvânt, chiar greşeala genului substantivului, atrăgea după sine pierderea procesului.

4.4. DESFAŞURAREA PROCESULUI

4.4.1. Faza in iure

a)Procedee de citare Prima fază a procesului începea prin citarea pârâtului. Spre deosebire de dreptul modern unde

obligaţia citării revine instanţei de judecată, în dreptul privat roman aducerea pârâtului în faţa magistratului era asigurată, exclusiv, de către reclamant. Au existat mai multe procedee de citare:

-in ius vocatio, este cel mai vechi procedeu de citare din istoria dreptului. Deoarece în epoca gentilicică domiciliul era inviolabil, citarea putea fi facută numai pe stradă. Astfel când reclamantul îl întâlnea pe pârat pronunţa formula solemnă: in ius te voco (te chem în faţa magistratului).

- vadimonium extrajudiciar, este un procedeu de citare mai evoluat şi constă într-o convenţie prin care părţile stabilesc o anumită dată la care să se prezinte în faţa magistratului; - condictio, reprezenta o somaţie prin care pârâtul peregrin este chemat în faţa magistratului.

b) Activitatea parţilor din proces

Părţile din proces trebuiau să se prezinte în faţa magistraţilor. Primul care vorbea era reclamantul care îşi spunea pretenţiile prin cuvinte solemne şi anumite gesturi corespunzatoare legisacţiunii respective. În funcţie de pretenţiile reclamantului pârâtul putea adopta trei atitudini:

-pârâtul putea recunoaşte pretenţiile formulate de reclamant, recunoaştere numită confesio in iure. Cel care recunoştea învinuirea era asimilat cu cel condamnat (confessus pro

indicato habetur), procesul oprindu-se aici, fără a se mai trece la o altă fază a procesului. -pârâtul putea să nege pretenţiile formulate de reclamant (infitiatio). În această

situaţie, dacă pârâtul utiliza cuvintele şi gesturile prevăzute de legisacţiunea respectivă, magistratul numea judecătorul ales de părţi, procesul trecand în a doua fază a desfaşurării sale (faza apud iudicem).În conditiile în care pârâtul nega acuzaţia la care era supus şi în acelaşi timp, refuza să-şi dea concursul la realizarea legisacţiunii (defăşurarea procesului) acesta era asimilat condamnatului şi procesul se oprea aici, netrecându-se la faza a doua a desfăşurării procesului;

-pârâtul nu se apăra cum trebuie (non defensio uti aportet). În situaţia în care pârâtul nu respecta solemnitatea procesului, adică acesta nu se apara aşa cum cerea ritualul procedural, ca şi în cazul confessio in iure, nu se mai trecea la fază a doua a desfăşurării procesului, ci magistratul, reţinând pricina, dădea căştig de cauză reclamantului.

c) Magistraţii judiciari

În perioada regalitaţii organizarea proceselor intra în competenţa regelui. Toţi acesti magistraţi care aveau competenţa de a organiza judecarea proceselor private erau

denumiţi magistrati judiciari. d) Puterile magistraţiilor judiciari

Dreptul magistratului de a organiza un proces era denumit iurisdictio sau jurisdicţie şi acest drept se realiza sub doua forme:

- iurisdictio, reprezintă dreptul magistratului de a participa la îndeplinirea formelor unei legisacţiuni. Jurisdicţia este de doua feluri: - iurisdictio contenciosa (jurisdicţia contencioasă) când interesele părţilor sunt opuse iar procesul se termină cu pronunţarea unei sentinţe; -iurisdictio voluntaria (jurisdicţie voluntară sau graţioasă) În procedura legisacţiunilor, magistraţii judiciari nu desfăşurau o activitate creatoare, ci o activitate mecanică, în sensul că supravegheau dacă parţile pronunţă corect formele solemne corespunzatoare procesului care se organiza şi atunci cand se convingeau că acele formule solemne erau bine utilizate, ei pronunţau unul din urmatoarele cuvinte:

-do (când numea judecătorul ales de părţi); -dico (când atribuia obiectul în litigiu unei parţi);

-addico (cand ratifica declaraţia unei părţi recunoscandu-i dreptul revendicat); - imperium, constituia puterea de comandă a magistratului. În sens larg, imperium

cuprindea şi iurisdictio.

Pretorul îndeplinea cele mai imprtante atribuţiuni de ordin judiciar. În baza puterilor cu care era investit, pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a le mai trimite în faza a doua a procesului (in iudicio) în faţa judecatorului făcând uz de imperium. În acest scop, pretorul utiliza urmatoarele mijloace:

- interdicta (interdictele). Interdictele erau ordine pe care pretorul le dădea părţilor să facă sau să nu facă un anumit act.

- missio in possessionem (trimiterea în posesiunea lucrurilor) însemna trimiterea reclamantului în poesia bunului pe care îl reclamase, pentru a-l determina pe pârât să adopte o anumită atitudine.

- stipulationes praetoriae (stipulaţiunile pretoriene), erau contracte verbale încheiate între părţi din ordinul pretorului, constând în întrebare şi răspuns pentru a se pune capăt unor litigii.Un asemena act jurudic incheiat între părţi crea drepturi şi obligaţii care trebuiau respectate.

- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioara) înseamna desfiinţarea actului păgubitor pentru reclamant,astfel ca părţile să fie puse în situaţia pe care o aveau înainte de a se încheia acel act păgubitor.

Cauzele pentru care pretorul acorda o restitutio in integrum au fost urmatoarele: -pentru violenţă (ob metum);

-pentru înşelăciune (ob dolum); -pentru motiv de vârstă (ob aetatem; în cazul actelor încheiate de persoane cu o vârstă mai mică de 25 de ani) -pentru eroare (ob errorem);

-pentru absenţă (ob absentiam).

4.4.2. Faza apud iudicem

Asa cum am precizat, atunci când părătul neagă pretenţiile reclamantului folosind formulele solemne şi îşi da concursul la desfăşurarea procesului, se trece la cea de-a doua fază a procesului, apud iudicem, prin trimiterea părţilor în faţa judecatorului care va soluţiona litigiul pronunţând o hotărâre. În desfaşurarea procesului se aplica principiul oralitaţii şi contradictorialităţii

Judecatorul roman avea dreptul de a refuza să se pronunţe în momentul în care nu îşi puteaforma o convingre intimă cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia parţilor. În aceasta situaţie părţile reveneau în faţa magistratului pentru alegerea unui nou judecător.

Procesele puteau fi judecate şi de tribunale, care erau de două feluri: a) tribunale nepermanente, erau formate dintr-un număr impar de judecători (3,5,7,9)

numiţi recuperatores (recuperatori b) tribunale permanente, erau constituite din magistraţi inferiori, aleşi de rugulă din

comitii. De fapt, litis contestatio reprezenta puntea de legatură dintre prima fază a procesului in iure

şi faza a doua a procesului apud iudicio. În procedura legisacţiunilor litis contestatio înseamna luarea de martori, prin care se exprima

de fapt dorinţa părţilor de a se judeca şi de a obţine, în ultimă instanţă o sentinţă, fie de condamnare, de către reclamant, fie de absolvire, de catre pârât.

4.5.LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ

Principalele legisacţiuni de judecată erau: a)Legis actio per sacramentum (procedura prin juramant).

Procedura prin juramant era procedura de drept comun (actio generalis). Aceasta era folosită ori de câte ori legea nu indica o alta acţiune.

Procedura prin juramânt era de două feluri; - sacramentum in rem (juramantul asupra unui lucru) era legisactiunea în legatură

cu proprietatea unui lucru. -sacramentum in personam (juramântul asupra unei persoane). Este procedura

specifică urmării drepturilor de creanţă. Această procedură este mai puţin cunoscută ca urmare a imposibilităţii descifrării unor texte vechi, dar se presupune că era similară cu sacramentum in rem.

b) Legis actio per iudicis postulationem, constă într-o cerere adresată magistratului pentru ca acesta să desemneze un judecator sau un arbitru.Această formă procedurală avea un caracter exceptional, deoarece se folosea acolo unde procedura prin jurământ sacramentum, nu se putea aplica. Această legisacţiune se aplica atunci când trebuia să se facă o evaluare a unei creanţe.

c) Legis actio per condictionem sau condictio (procedura prin somaţie ), a fost introdusă între anii 200-150 î.Hr prin lex Silia şi lex Calpurnia.Aceasta se aplica în două situaţii distincte;

-în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată); -în materie de alia certa res (un alt lucru determinat).

Părţile se prezentau în faţa magistratului, unde reclamantul afirma că pârâtul îi datora o suma de bani sau un anumit lucru şi îi cerea acestuia să recunoască sau să nege această datorie. Dacă răspunsul era negativ, reclamantul îl soma pe pârât să se prezinte, peste 30 de zile, din nou în faţa magistratului pentru alegerea judecătorului. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de pedeapsă, respectiv o treime din valorea bunului revendicat. 4.6. LEGISACTIUNILE DE EXECUTARE Principalele legisactiuni de executare erau:

a) Legis actio per manus injectionem Manus injectio (punerea mâinii) era o legisacţiune pentru executarea unei sentinţe de

condamnare care privea o sumă de bani. Întrucât în dreptul roman sentinţa era pronunţată de o persoana particulară, era necesar un nou proces pentru ca magistratul să dispună asupra executării sentinţei.

b) Legis actio per pignoris capionem (luarea de gaj), este considerată legisacţiune cu toate că îi lipsea caracterul judiciar, întrucât nu presupunea existenţa unei sentinţe de condamnare ca urmare a unui proces, nici prezenţa magistratului şi nici măcar a debitorului. Creditorul, după rostirea unor formule solemne, în prezenţa unor martori, putea să ia un bun din patrimoniul debitorului, pentru a-l constrânge, în acest fel, să-şi plăteasca datoria. Bunul luat nu putea să fie însuşit de creditor, nici vândut, ci doar păstrat până când debitorul putea plăti, sau până când intenta un proces pentru a se stabili dacă s-a procedat corect sau nu în luarea de gaj. Creditorul putea însă, să distrugă bunul luat drept gaj.

CURS 5

PROCEDURA FORMULARĂ (LITIGARE PER FORMULAS)

5.1. GENERALITĂŢI Către sfârşitul Republicii, în urma războaielor punice, statul roman cunoaşte o puternică

dezvoltare, caracterizată prin profunde transformări economice şi sociale. În aceste condiţii economice noi, se dezvoltă o societate dinamică, cu o producţie de mărfuri în continuă creştere şi un comerţ în plină expansiune.

În această perioadă, vechea procedură civilă romană, respectiv procedura legisacţiunilor (procedură destul de greoaie) nu mai corespunde noilor condiţii economico-sociale ale Romei antice. Sistemul procedural nou s-a numit procedura formulară şi a fost introdus prin Legea Aebutia (aproximativ 130 î.Hr.), constituind un imens moment în dezvoltarea dreptului.

Cele două proceduri, procedura legisacţiunilor şi procedura formulară au continuat să coexiste mai bine de 100 de ani, lăsând părţilor posibilitatea să aleagă procedura corespunzătoare în desfăşurarea proceselor.

5.2. PROCEDURA DE JUDECATĂ IN IURE Procedura formulară se desfăşura tot în două etape ca şi procedura legisacţiunilor: in iure (în

faţa magistratului) şi apud iudicem (în faţa judecătorului). Spre deosebire de procedura legisacţiunilor, în cadrul procedurii formulare, părţile nu mai

erau ţinute în faţa magistratului să rostească anumite cuvinte solemne şi să întreprindă anumite gesturi rituale. Acestea vorbeau liber şi îşi exprimau pretenţiile după cum credeau ele de cuviinţă. Astfel, rolul magistratului nu mai era unul pasiv şi mecanic, ci dimpotrivă era activ şi creator.

Părţile aveau, însă, obligaţia ca împreună cu magistratul să redacteze un mic program, un înscris numit formulă, adresat judecătorului şi conţinând instrucţiuni asupra modului de desfăşurare a procesului.

Ca şi în cazul procedurii legisacţiunilor, în cadrul procedurii formulare pârâtul putea adopta trei poziţii în raport de pretenţiile reclamantului:

a) să recunoască pretenţiile reclamantului ca fiind adevărate (confesio in iure) şi în acest fel să fie asimilat condamnatului, procesul oprindu-se în această fază;

b) să nu se apere în mod corespunzător, şi în acest caz fiind asimilat condamnatului; c) să nege pretenţiile reclamantului, dar să contribuie la desfăşurarea procesului,

trecându-se la faza apud indicem. În acest caz magistratul proceda, cu ajutorul părţilor, la întocmirea formulei (dare actionum), pe care o trimitea judecătorului. 5.3.STRUCTURA FORMULEI

Formula constituia un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluţioneze litigiul.

Prin utilizarea acestui mijloc procedural, pretorul a desfăşurat o intensă activitate creatoare. Redactarea formulei de către pretor echivala cu acordarea acţiunii în justiţie şi cu posibilitatea reclamantului de a-şi valorifica pretenţiile pe cale judiciară.

Dacă pretorul nu găsea în edictul său un tip de formulă corespunzătoare pretenţiilor formulate de reclamant, atunci avea dreptul să creeze o nouă formulă, dându-i astfel posibilitatea reclamantului să-şi valorifice pretenţiile printr-o acţiune în justiţie.

În partea de început a formulei se afla numirea judecătorului unic: Titius iudex esto (să fie judecător Titius) sau a recuperatorilor: Lucius Cornelius, Marcus Sempronius et Caius Octavius

recuperatores sunto (să fie recuperatori Lucius Cornelius, Marcus Sempronius şi Caius Octavius). Urmau părţile principale şi apoi părţile secundare ale formulei.

Părţile principale ale formulei nu trebuiau să lipsească niciodată din formulele aceluiaşi tip de acţiune. Acestea erau:

a) demonstratio (demonstraţia) era acea parte a formulei care menţiona izvorul sau temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului

b) intentio (intenţia) constituia acea parte a formulei în care reclamantul îşi etala pretenţiile (desiderium suum). Aceasta era partea esenţială a formulei.

Intentio se găsea în toate formulele şi era:certa (certă), când obiectul pretenţiilor reclamantului era determinat;incerta (incertă) când obiectul pretenţiilor reclamantului era lăsat la aprecierea judecătorului;

c)adiudicatio (atribuirea), constituia acea parte a formulei prin care se dădea judecătorului puterea de a face un transfer de proprietate. Prin adiudicatio se dădea judecătorilor puterea să împartă un bun mai multor persoane şi să atribuie părţilor un drept de proprietate;

d)condemnatio, era partea formulei prin care magistratul îl împuterniceşte de judecător să pronunţe o sentinţă de condamnare sau de absolvire, după cum faptele reclamate se confirmă sau nu.

Condemnatio era de trei feluri:- certa (certă determinată), în care se preciza suma la care judecătorul urma să-l condamne pe pârât dacă obiectul reclamaţiei se confirma;- incerta cum

taxatione (nedeterminată cu fixarea unei limite), când se fixa suma maximă până la care putea să fie condamnat pârâtul;- incerta (nedeterminată), dacă suma la care urma să fie condamnat pârâtul era lăsată la aprecierea judecătorului.

5.4. ERORI ÎN FORMULĂ

Cu ocazia redactării formulei exista posibilitatea apariţiei unor erori. Aceste erori nu puteau fi rectificate de către judecător care era obligat să dea sentinţa luând în considerare conţinutul formulei,

chiar dacă aceasta era redactată eronat. Aşa era cazul unei cereri exagerate (plus petitio). Existau patru modalităţi de comitere a unei cereri exagerate: plus petitio re (cu privire la obiect ); plus petitio loco (în ce priveşte locul); plus petitio tempore (în ceea ce priveşte timpul); plus petitio causa (relativă la cauza obiectului reclamat).

Dacă reclamantul comitea plus petitio, judecătorul era obligat să-l absolve pe pârât, pierzându-şi definitiv dreptul de a mai putea reclama.

5.5. LITIS CONTESTATIO În sens etimologic, litis contestatio înseamnă luarea de martori. În procedura legisacţiunilor, litis contestatio era ultimul act procedural care avea loc în faţa

magistratului şi constă în luarea de martori care constatau voinţa părţilor de a se prezenta în faţa judecătorului.

În cadrul procedurii formulare, litis contestatio consta în dictarea formulei de către reclamant pârâtului sau remiterea unei copii de pe formulă de către reclamant pârâtului.

În a doua fază a procesului, apud iudicem, reclamantul trebuia să formuleze aceleaşi pretenţii, iar dacă formula alte pretenţii, judecătorul nu le putea lua în considerare.

5.6. PROCEDURA DE JUDECATĂ APUD IUDICEM

După ce magistratul înmâna copii de pe formulă reclamantului şi acesta, la rândul său, pârâtului, ca ultim act al primei etape a procesului, se trecea la o a doua etapă, apud iudicem (în faţa judecătorului). Activitatea judiciară era asemănătoare cu cea din procedura legisacţiunilor, în sensul că reclamantul îşi exprima pretenţiile, pârâtul îşi formula apărările, ambele părţi prezentând probe în susţinerea afirmaţiilor lor şi putând fi asistate de avocaţi.

Judecătorul, persoană privată, conducea dezbaterile din proces şi pronunţa o sentinţă care putea fi o condamnare la plata unei sume de bani sau o absolvire de vinovăţie.

Procesul se judeca public, într-o zi fastă şi numai în prezenţa părţilor. Neprezentarea unei părţi la proces echivala cu pierderea procesului.

Judecătorul era obligat să respecte întocmai formula de judecată, raportându-se permanent la momentul întocmirii ei. 5.7. REPREZENTAREA ÎN JUSTIŢIE

Spre deosebire de procedura legisacţiunilor când reprezentarea în faţa magistratului nu era permisă, conform principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în numele altuia o acţiune a legii), în procedura formulară reprezentarea în justiţie era admisă. Se disting, astfel reprezentanţi privaţi (cognitor şi procurator) şi reprezentanţi legali (tutore şi actor). 5.8. CLASIFICAREA ACŢIUNILOR

Prin acţiune (actio) se înţelegea un mijloc procedural la îndemâna unei persoane căreia i s-a încălcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.

În cadrul procedurii formulare acţiunea reprezenta cererea reclamantului adresată magistratului în vederea eliberării formulei.

Cele mai importante categorii de acţiuni au fost: a)Acţiuni in rem (acţiuni reale) şi acţiuni in personam (acţiuni personale)

Aceste categorii de acţiuni sunt evidenţiate de Legea celor XII Table.

b) Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună-credinţă (actiones stricti iuris vel iudicia stricta et

iudicia bonae fidei), sunt acţiunile care se întemeiază pe criteriul interpretării actului juridic din care izvorăsc pretenţiile reclamantului. c)Acţiuni civile (actiones civilies) şi acţiuni honorarii sau pretoriene (actiones honorariae aut

praetoriae).

d)Acţiuni private (actiones privatae) şi acţiuni populare (actiones populare aut quivis de populo).

e)Acţiuni directe şi acţiuni utile

Acţiunile directe sunt acţiunile create pentru a putea fi sancţionat un drept determinat. Acţiunile utile constituiau acţiunile extinse de la anumite cazuri concrete, la altele similare

acestora. f)Acţiuni arbitrarii (actiones iudicia arbitraria) erau acţiunile create cu scopul de a atenua caracterul pecuniar al sentinţei de condamnare, deoarece în unele cazuri reclamantul era interesat să obţină o con-damnare în natură şi nu o condamnare cu plata unei sume de bani g)Acţiuni penale (actiones poenales), acţiuni persecutorii (actiones persecutoriae) şi acţiuni mixte

(actiones mixtae).

Acţiunile penale (actiones poenales), erau acţiunile care aveau drept obiect condamnarea pârâtului la o amendă (ex:acţiunile introduse pentru furt, pentru injurii sau pentru bunurile smulse cu forţa).

Acţiunile persecutorii (actiones persecutoriae), erau acţiunile prin care se cerea condamnarea pârâtului fie la repararea prejudiciului cauzat, fie la restituirea lucrului litigios.

Acţiunile mixte (actiones mixtae), erau acţiunile care urmăreau atât restituirea bunului în litigiu, cât şi condamnarea pârâtului prin aplicarea unei pedepse.

5.9. EFECTELE SENTINŢEI

În cadrul procedurii formulare, ca de altfel şi în cadrul procedurii legisacţiunilor, după administrarea probelor judecătorul pronunţa sentinţa. Sentinţa pronunţată era orală şi aceasta nu se motiva. După pronunţarea sentinţei judecătorul devenea ceea ce fusese iniţial, respectiv o persoană particulară. Sentinţa putea să fie de două feluri: de condamnare sau de absolvire. Sentinţa de condamnare producea două efecte, respectiv forţa juridică şi forţa executorie, pe când sentinţa de absolvire producea un singur efect, respectiv forţa juridică sau autoritatea de lucru judecat.

a) Forţa juridică a sentinţei reprezintă ceea ce astăzi înseamnă autoritate de lucru judecat, care s-a impus treptat în dreptul roman.

b) Forţa executorie a sentinţei, reprezintă posibilitatea reclamantului de a-l constrânge pe pârât să plătească suma de bani la care a fost condamnat.

Executarea silită asupra bunurilor (procedură cu caracter excepţională cunoaşte două forme: a) venditio bonorum, care înseamnă vânzarea în bloc a bunurilor debitorului

insolvabil, astfel încât creditorii să-şi poată valorifica drepturile de creanţă.

b) distractio bonorum, cea de-a doua formă a executării silite, reprezenta vânzarea bunurilor cu amănuntul, până când toţi creditorii îşi valorificau drepturile de creanţă.

CURS 6 PROCEDURA EXTRAORDINARĂ (COGNITO EXTRA ORDINEM)

Schimbările economice, sociale şi politice din sec. al III-lea , care au culminat cu transformarea Imperiului Roman într-o monarhie absolută, au determinat dispariţia procedurii formulare şi trecerea la o nouă formă a procedurilor judiciare romane, respectiv procedura extraordinară. Noua procedura se caracterizează prin:

a) dispariţia diviziunii procesului în cele două faze: in iure şi apud indicem; b) dispariţia judecătorului privat (iudex privatus), astfel că desfăşurarea proceselor

avea loc de la început şi până la sfârşit în faţa unui magistrat-judecător, care era un funcţionar imperial care reprezenta autoritatea publică;

c) trecerea noii proceduri sub autoritatea statului, părţile jucând un rol secundar în proces;

d) procedura extraordinară nu mai este o procedură orală şi gratuită; e) desfăşurarea procesului într-o clădire administrativă în prezenţa judecătorului, a

părţilor, a avocaţilor şi a funcţionarilor administrativi f) procedura de judecată avea următoarea modalitate de desfăşurare: reclamantul şi

pârâtul realizau o expunere contradictorie a faptelor, după care judecătorul supunea părţile la un

interogatoriu sau le invita să depună un jurământ g) în cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhizare a

probelor. Astfel, înscrisul (instrumentum) este considerat ca având o forţă probantă mai mare decât probele orale. Organizarea judecătorească avea următoarea ierarhie:

- împăratul care era judecătorul suprem - prefcţii pretorului - vicarii - guvernatorii - prefecţii oraşelor

Formele procedurii extraordinare:

- o formă normală , respectiv procedura prin denuntiatio (notificare) - o formă excepţională , respectiv procedura prin rescript - procedura prin litis denuntiatio (notificarea procesului) - procedura prin libel (cererea reclamantului) În cadrul acestei proceduri, hotărârea judecătorească de condamnare are ca obiect şi lucrul care

făcuse obiectul litigiului şi nu doar o sumă de bani. În ceea ce priveşte executarea sentinţei aceasta era asigurată de funcţionari imperiale, cu alte cuvinte se putea realiza prin forţa de constrângere a statului. Partea nemulţumită putea face apel împotriva sentinţei de condamnare imediat, oral sau in scris în termen de maxim 10 zile.

CURS 7 PERSOANELE ÎN DREPTUL ROMAN.CAPACITATEA JURIDICĂ A

PERSOANELOR.SCLAVII.

Din punct de vedere juridic, persoana este omul care are posibilitatea de a participa la raporturi juridice ca subiect de drepturi şi obligaţii.

Dreptul roman nu arecunoscut tuturor oamenilor calitatea de persoane. Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică deplină, trebuia să îndeplinească trei condiţii:

- să aibă calitatea de om liber (status libertatis) - să aibă calitatea de cetăţean roman (status civitatis)

- să aibă calitatea de şef al unei familii romane (status familiae) În dreptul roman, capacitatea juridică era împărţită în două categorii:

- capacitatea de fapt, aptitudinea generală de a av ea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice

- capacitatea de drept, este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice

Orice modificare a celor trei condiţii se numea capitis deminutio. Aceasta îmbrăca următoarele forme: capitis deminutio maxima, capitis deminutio media şi capitis deminutio minima.

Cu privire la personalitate, romanii au considerat că aceasta, fiind o aptitudine, o facultate aparţinând persoanei, nu poate exista decât atâta timp cât există persoana.

SCLAVII ( SERVI)

Sclavia reprezintă o instituţie importantă a dreptului roman deoarece statul roman a fost de la origini şi până la decădere un stst sclavagist.

Originile sclaviei constau în naşterea pe de o parte şi evenimentele posterioare naşterii , pe de altă parte.

Cei mai mulţi scalvi proveneau ca urmare a unor evenimente petrecute după naşterea acestora, cele mai importante fiind: debitorul insolvabil,dezertorii din armata romană, hoţul prin sîn flagrant delict, copilul vândut ca sclav de către tatăl său etc.

Evoluţia instituţiei sclaviei în cadrul dreptului roman se poate rezuma la două concepte fundamentale:

a) puterea absolută a stăpânului asupra sclavului, care, cu timpula cunoscut limitări progresive b)sclavul, la început un simplu lucru (res) a dobândit treptat o personalitate juridică restrânsă

Principalele mijloace juridice prin care sclavul putea participa la viaţa juridică a cetăţii erau: - cognatio servilis (rudenia de sânge dintre sclavi) - peculiul sclavului (patrimoniul sclavului) - testamenti factio pasiva , onsta în faptul că sclavul putea fi instituit ca moştenitor dacă, în

acelaşi timp, i se acorda şi libertatea.

CURS 8

PERSOANELE ÎN DREPTUL ROMAN.OAMENII LIBERI.

Jurisconsultul Gaius realizează cea mai importantă clasificare a oamenilor(summa divisio), respectiv n oameni liberi şi sclavi. Oamenii liberi se clasificau în patru mari categorii:

- oamenii liberi ingenui - liberţii - oamenii liberi cu o condiţie juridică specială - semiliberii (colonii)

1.OAMENII LIBERI INGENUI constituiau acea categorie de persoane care se născuseră libere. La rândul lor, aceştia erau de mai multe feluri: cetăţenii, latinii şi peregrinii. 1.1Cetăţenii – constituiau categoria de oamenii liberi care s ebucurau de drepturi civile şi politice depline ; cele mai semnificative fiind : ius comercii – dreptul de a încheia acte juridice ţi de a intenta o acţiune civilă în justiţie; ius conubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă; ius sufragii – dreptul de a vota într-o comitia tributa ; ius militiae ; ius honorum. Calitatea de cetăţean se dobândea prin următoarele modalităţi:

- prin naştere - prin naturalizare - prin beneficiul legii - prin dezrobire Devenea cetăţean roman dacă stăpânul său era cetăţean şi dacă îndeplinea următoaree trei

condiţii cumulativ: să aibă vârsta mai mare de 30 de ani, să fi aparţinut stăpânului în virtutea dreptului quiritar, să fi fost eliberat printr-o justă şi legitimă dezrobire adică prin: vindicta, recensământ sau prin testament.

- Prin adopţiune

Pierderea calităţii de cetăţean roman se realiza în următoarele condiţii: - Prin pierderea libertăţii - Prin renunţare la cetăţenie - Prin exil - Prin predarea cetăţeanului roman altui stat

1.2 Latinii – constituiau categoria de oameni liberi cu o condiţie juridică inferioară cetăţenilor, dar superioară peregrinilor şi se bucurau numai de oparte din drepturile civile şi politice ale cetăţenilor romani. 1.3 Peregrinii – constituiau categoria de oameni liberi formată de străini, care aveau relaţii cu statul roman şi a căror situaţie juridică a fost recunoscută şi ocrotită de dreptul roman.Aceştia se bucurau de un singur drept – ius comercii şi erau de două categorii : peregrinii obişnuiţi şi peregrinii dediticii. 2.LIBERŢII

Erau foşti sclavi eliberaţi de către stăpânii lor prin dezrobire (vindicta, censu şi testamento). Acestea erau modurile formale de dezrobier la care se adăugau şi modurile neformale dintre care : per epistulam (prin scrisoare), inter amicos (între prieteni), post mensam (după masă); aceste dezrobiri puteau fi în orice moment revocate. 3.OAMENII LIBERI CU O CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ

Erau acei care se aflau într-o stare de semisclavie, acei care nu erau nici sclavi, nici oameni liberi. În această categorie intrau:

- Personae in mancipio (persoanele in mancipio) - Liber homo bona fide serviens (omul care cu bună credinţă trăia în condiţia de sclav) - Addicti (debitorii care nuşi-au plătit datoriile) - Auctorati (oamenii liberi care se angajau ca gladiatori) - Redempti (persoanel răscumpărate de la duşmani)

4.OAMENII SEMILIBERI (COLONII) Aceştia proveneau din oamenii liberi, respectiv ţăranii ruinaţi care arendau pământul.

CURS 9 PERSOANELE ÎN DREPTUL ROMAN.FAMILIA ÎN DREPTUL ROMAN.

Cuvântul familia provine din latinescul famulus. La răndul său, cuvântul famulus se traducea în latina veche prin sclav.

Romanii au utilizat conceptul de familie în trei accepţiuni : totalitatea sclavilor care se aflau în proprietatea unei persoane, totalitatea persoanelor şi bunurilor care se aflau sub puterea aceluiaşi şef de familie ; totalitatea persoanelor care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias.

Puterea lui pater familias asupra persoanelor se exercita prin : patria potestas – puterea pe care o exercita asupra descendenţilor, puterea maritală – puerea bărbatului asupra femeii ; mancipio – putere manifestată asupra persoanelor cumpărat eprin mancipatio

Puterea lui pater familias asupra bunurilor se exercită prin următoarele forme : dominica potestas – puterea asupra sclavilor, dominium – puterea acestuia manifestată asupra celorlalte bunuri existente în cadrul familiei romane.

Pater familias, era persoana care nu se găsea sub puterea altor persoane, adică el era sui iuris. Persoanele alieni iuris erau persoanele care se aflau sub puterea lui pater familias.

Rudenia în Dreptul Roman

Rudenia la romani era de trei feluri: - Agnaţiunea – este rudenia în linie masculină, care uneşte pe toţi cei cer au fost, sunt sau ar fi

putut să fie sub puterea aceluiaşi pater familias. - Gentilitatea – este rudenia care uneşte în linie masculină pe toţi membrii aceleiaşi ginţi care

nu pot dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias. - Cognaţiunea (cognatio) – este rudenia de sânge indiferent pe ce linie se realizează,

masculină dsau feminină. Rudenia de sânge este de două feluri : rudenia în linie directă şi rudenia în linie colaterală. Puterea părintească (patria potestas)

În epoca veche, puerea părintească avea la origine următoarele caractere: era permanantă sau perpetuă; era nelimitată – nu avea limite cu privire la bunuri sau persoane. În această perioadă, puterea părintească presupunea următoarele drepturi asupra descendenţilor : ius vitae ac necis

(dreptul de viaţă şi moarte); ius exponendi (posibilitatea de a abandona nou-născutul); ius vendendi (dreptul de vânzare prin mancipaţiune); ius noxae dandi (dreptul de a abandona victimei copilul vinovat de săvârşirea unui delict).

În epoca clasică, puterea părintească a fost limitată şi îngradită, iar în epoca postclasică , puterea părintească dispare , fiul de familie dobândind o capacitate juridică apropiată de şeful de familie.

Puterea părintească putea fi dobândită în două moduri: pe cale naturală (căsătorie sau naştere) şi pe cale artificială (prin adopţiune sau legitimare). Căsătoria romană.

Căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie , o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios.

Principalele forme ale căsătoriei, cunoscute la romani sunt: căsătoria cu manus – constă în actul juridic de trecere a femeii sub puterea bărbatului, căsătoria fără manus – constă actul juridic

prin care femeia intră în comuniune cu bărbatul, concubinatul – era o formă inferioară de căsătorie care nu constituia decât o uniune de fapt între bărbat şi femeie.

De regulă, încheierea căsătoriei era precedată de logodnă, iar pentru încheierea unei căsătorii valabile trebuiau îndeplinite anumite condiţii de formă şi de fond. Condiţiile de formă erau diferite în funcţie de cele două forme ale căsătoriei : cu manus şi fără manus. Condiţiile de fond , indiferent de formele acesteia , erau:

- Conubinium (ius conubii) - Consimţământul - Vârsta căsătoriei – fetele se puteau căsători la vârsta de 12 ani, când deveneau nubile , iar

băieţii la 14 ani când deveneau pubeli. Desfacerea căsătoriei romane se realiza prin trei modalităţi:

- Desfacerea voluntară a căsătorie cu manus/ fără manus - Desfacerea căsătoriei prin voinţa unuia dintre soţi

Adopţiunea (adoptio) Adopţiunea era actul juridic prin intermediul căruia o persoană alieni iuris, trecea de sub puterea lui pater familias sub puterea unui alt pater familias. Dacă era vorba de o persoană sui iuris, care trecea de sub puterea lui pater familias sub puterea unui alt pater familias, acest act juridic se numea adrogaţiune . Legitimarea (legitimatio) Legitimarea era actul juridic prin intermediul căruia copilul natural (născut în afara căsătoriei) era asimilat copilului legitim. Legitimarea, la romani s-a realizat prin trei procedee:

- Legitimatio per subsequens matrimonium (legitimare prin căsătorie subsecventă) - Legitimatio per oblationem curiae (legitimare prin prezentare la curie) - Legitimato per rescriptum principis (legitimare prin rescript imperial)

Emanciparea (emancipatio) Emanciparea era actul juridic prin care o persoană alieni iuris devine o persoană sui iuris prin renunţarea de bună voie a lui pater familias la patria potestas asupra fiului de familie.

CURS 10 PERSOANELE ÎN DREPTUL ROMAN.

PERSOANELE JURIDICE.TUTELA ŞI CURATELA.

Persoana juridică era o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobândeşte drepturi şi îşi

asumă obligaţii independente de membrii grupului.În dreptul roman persoana juridică este desemnată prin noţiunile universitates sau corpora pentru a defini diverse asociaţii înzestrate cu capacitate juridică. Persoanele juridice puteau fi:

- Persoane juridice de drept public – în care erau cuprinse : statul roman (res publica populus); diferitele subdiviziuni ale statului (civitates, coloniae,muncipia); asociaţii particulare acre aveau un scop legat de interesele statului.

- Persoanele juridice de drept privat – în care erau cuprinse : corporaţiile , asociaţiile de lucrători, asociaţiile de oameni săraci, asociaţiile unor meseriaşi.

În domeniul privat, persoanle juridice luau naştere prin convenţia părţilor şi ele se constituiau fără vreun amestec din partea statului.

În materia persoanelor juridice, romanii au avut reprezentarea conceptelor de capacitatea de drept – aptitudinerea persoanei juridice de a fi subiect de drept şi a capacităţii de fapt – însuşirea de a-şi auma consecinţele actelor şi faptelor pe care le îndeplineşte.

Tutela

Tutela era o formă de ocrotire asupra persoanleor sui iuris lipsite de capacitate de exerciţiu. Persoana care exercita tutela se numea tutor, iar persoana ocrotită, asupra căreia se exercita tutela se numea pupillus. Tutela era de trei feluri, în funcţie de modalităţile de constituire:

- Tutela legitimă (tutela legitima) - Tutela testamentară (tutela testamentaria)

- Tutela dativă (tutela dativa) În funcţie de persoanele puse sub interdicţie, tutela era de două feluri:

- Tutela impuberului sui iuris - Tutela perpetuă a femeii sui iuris

Curatela

Aceasta a fost creată în vederea protejării celor loviţi de incapacităţi accidentale sau nefireşti, pe care le aveau nebunii în forma furiosus şi dementes, prodigii şi minorii sub 25 ani.

Curatela este o instituţie complementară tutelei în temeiul căreia administrarea patrimoniului unei persoane sui iuris, lipsită de capacitate de exerciţiu, era încredinţataă unui curator.

CURS 11 DREPTURILE REALE.BUNURILE.POSESIUNEA.

Prin bun se înţelege orice lucru care poate fi însuşit de cineva sub forma dreptului de

proprietate.În vocabularul juridic roman bunurile erau desemnate ca şi lucrurile prin cuvântul res.

Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare patrimonială. Elementele definitorii ale patrimoniului Elementele esenţiale ale patrimoniului sunt:

- Drepturile reale , sunt acele drepturi patrimoniale care lua naştere între o persoană numită titularul dreptului respectiv şi toţi ceilalţi membrii ai societăţii

- Drepturile personale , sau de creanţă, sunt acele drepturi patrimoniale care lua naştere dintr-un raport juridic între două persoane determinate

Principalul drept real era dreptul de proprietate. Drepturile reale prezintă două prerogative:

- Dreptul de urmărire, reprezenta facultatea de a intenta o acţiune care sancţiona dreptul de proprietate încălcat, împotriva oricărei persoane care deţinea lucrul;

- Dreptul de preferinţă, reprezenta dreptul prin care creditorul preferenţial trecea înaintea celorlalţi creditori în scopul satisafacerii drepturilor sale de creanţă.

Principiile patrimoniului sunt:

- Patrimoniul reprezintă emanaţia unei persoane. Din acest principiu rezultă următoarele consecinţe: este necesară calitatea de persoană, deci de subiect de drept cu capacitate juridică deplină ; nu poate exista patrimoniu fără titular.

- Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu care poate fi activ sau pasiv. - Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu

Clasificarea bunurilor

La romani, clasificarea bunurilor este inclusă în clasificarea lucrurilor, astfel că jurisconsulţii Gaius şi Justinian fac o clasificare a bunurilor res în două categorii: res extra patrimonium (lucruri nepatrimoniale) şi res in patrimoniu (lucruri patrimoniale).

Bunurile din afara patrimoniului sunt bunurile care nu sunt susceptibile de proprietate fie prin natura lor fie prin destinaţia lor. Acestea se împart în două mari categorii:

- Res divinis iuris – lucrurile scoase din circuitul civil din motive religioase.Acestea erau de trei categorii : res sacrae (lucrurile sacre), res religiosae (lucrurile religioase), res sanctae (lucrurile sacrosancte)

- Res nullius humani iuris – lucrurile scoase din circuitul civil , fiind destinate uzului comun. Acestea se împărţeau în următoarele categorii: res comunes omnium ; res publicae (lucrurile care aparţineau poporului român).

- Res universitates – cuprindeau toate bunurile aparţinând unui municipiu sau unei colonii Clasificarea bunurilor patrimoniale (res in patrimonio) :

- Res mancipi (bunurile mai preţioase) şi res nec mancipi (cuprindeau toate celelalte lucruri) - Res corporales şi res incorporales (lucrurile corporale şi necorporale) - Res mobiles şi res soli (immobiles) (lucrurile mobile şi lucrurile imobile) - Genera et species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)

- Res quae pondere, numero, mensura consistunt (bunuri care se pot cântări, număra sau măsura)

- Res fruttifere şi res infruttifere (lucruri frungifere şi lucruri nefrugifere) - Res quae primo usu consumptur et res quae primo usu non consumptur (lucruri care se

consumă la prima întrebuinţare şi lucruri care nu se consumă la prima întrebuinţare) POSESIUNEA (POSSESSIO)

Din punct de vedere practic, posesiunea se confunda cu proprietatea. Pământurile care erau

cucerite de romani în timpul războaielor, erau trecute în proprietatea statului roman şi transformate în ager publicus.

Elementele posesiunii

Posesiunea este constituită din două elemente fundamentale: - Animus , reprezintă intenţia sau voinţa posesorului de a păstra lucrul pentru sine, având faţa

de acesta o atitudine asemănătoare cu a proprietarului (animus domini) - Corpus , desemnează totalitatea actelor materiale pe care posesorul le exercită pentru

stăpânirea fizică a lucrului aflat în posesia sa.

Dobândirea posesiunii

Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea cumulativă a celor două elemente, respectiv animus şi corpus, şi se realizează prin două moduri:

- Dobândirea posesiunii prin sine însuşi - Dobândirea posesiunii pentru altul . Acest mod de dobândire a posesiunii se realizează în

două moduri : animo alieno şi corpore alieno Pierderea posesiunii

Pierderea posesiunii se realizează rpin pierderea unuia sau ambelor elemente constitutive ale acesteia. Acest lucru se produce în mod similar dobândirii, rsepectiv:

- Pierderea posesiunii prin sine însuşi devenea operaţională în următoarele situaţii: pierderea corpus (totalitatea actelor materiale pe care le exercită pentru stăpânirea fizică a lucrului aflat în posesiunea sa) ;Pierderea lui animus (constă în exprimarea voinţei sau intenţiei de a nu mai poseda un lucr, cu toate că se exercită actele materiale asupra lucrului, deci se păstrează corpusul) ;Pierderea lui animus şi a lui corpus – se produce în acelaşi timp, fie prin moartea posesorului, fie prin părăsirea şi abandonarea lucrului de către acesta.

- Pierderea posesiunii prin altul se realiza în două situaţii distincte : când lucrul nu se găseşte la detentor şi când detentorul îşi exprimă voinţa de a-l uzurpa pe posesor.

Felurile posesiunii

Se cunoşteau patru feluri de posesiune: - Possessio ad interdicta , era acea posesie care se bucura de protecţie juridică cu ajutorul

interdictelor posesorii - Possessio ad usucapionem, era posesiunea care ducea la dobândirea proprietăţii quiviritare

prin uzucapiune - Possessio iniusta (contrară dreptului) sau vitiosa (vicioasă), este posesiunea vicioasă care nu

se bucură de protecţie juridică. - Possessio iuris este posesiunea unui drept

Efectele posesiei

Posesia producea următoarele efecte juridice: - Posesorul se bucura de protecţie juridică prin intermediul interdictelor posesorii

- Posesorul avea perspectiva de a deveni proprietar prin uzucapiune - Posesorul are întotdeauna calitatea de pârât în procesul de revendicare

Interdictele posesorii

Acestea erau mijloacele create de pretori pentru protecţia juridică şi ocrotirea posesiunii. Acestea se împărţeau în două categorii : Interdicta recuperandi possessionis causa (interdictele pentru redobândirea posesiunii pierdute) ; interdicta retinende possessionis causa (interdictele pentru menţinerea posesiunii).

Detenţiunea

Reprezintă al doilea titlu juridic cu care persoanele puteau stăpâni lucrurile. În cadul detenţiunii este necesară întrunirea celor două elemente, respectiv:

- Animus , constă în intenţia persoanei de a stăpâni un lucru, dar nu pentru sine ci pentru proprietar

- Corpus , este identic cu corpus al posesiunii, acesta constând din totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra bunului.

CURS 12

DREPTURILE REALE.PROPRIETATEA.

Noţiunea de proprietate este utilizată atât în domeniul economic cât şi în domeniul juridic. Dreptul de proprietate este utilizat în două sensuri: în sens obiectiv, desemnează totalitatea

normelor juridice care reglementează stăpânirea lucrurilor de către persoane ; în sens subiectiv, desemnează aptitudinea persoanei de a stăpâni un lucru prin putere proprie şi în interes propriu. Atributele esenţiale ale dreptului de proprietate

Principale atribute ale dreptului de proprietate sunt: - Ius utendi – dreptul de a folosi un lucru - Ius fruendi – dreptul de a culege fructele de la un lucru aflat în proprietate - Ius abutendi – dreptul de a dispune de un lucru

Originea şi evoluţia proprietăţii

Proprietatea îşi are originea în societatea gentilică romană, iar pentru a înţelege mai bine evoluţia acesteia trebuie analizată istoric de la apariţie până la perioada postclasică. Restricţiile dreptului de proprietate

Cu toate că dreptul de proprietate are un caracter absolut, romanii au prevăzut unele limitări în exercitarea dreptului de proprietate, astfel: restricţii în exercitarea dreptului de proprietate în interes public; interzicerea demolării caselor în vederea utilizării materialelor, exista posibilitatea exproprierii imobilelor particulare cu sau fără despăgubire. Etc. Coproprietarea (condominium)

Prin natura sa, proprietatea romană avea un caracter exclusiv. Acesta presupunea că doar un cetăţean roman putea să-şi exercite dreptul de proprietate asupra unui bun. Dreptul roman a admis, totuşi, în mod excepţional, existenţa dreptului de proprietate al mai multor persoane asupra aceluiaşi lucru. Fiecare coproprietar putea să folosească lucrul în conformitate cu natura şi destinaţia sa. Orice coproprietar putea dispune doar de cota parte ideală pe care o deţinea şi putea cere oricând ieşirea din indiviziune. Moduri de drept natural de dobândire a proprietăţii

- Ocupaţiunea - constă în luarea în stăpânire a unui lucru fără stapân (res nullius) cu intenţia de a deveni proprietar. Bunurile care intrau în această categorie erau, cu titlu de exemplu : res hostiles (dobândite de la duşmani), res derelictae (lucrurile părăsite de stăpânii lor) etc.

- Tradiţiunea – constă în remiterea materială a lucrului şi implică respectarea a două condiţii : remiterea posesiunii lucrului (nec mancipi) şi justa cauză (actul care stă la baza remiterii efective a posesiunii lucrului)

- Accesiunea – constă în dobândirea proprietăţii prin absorţia juridică a lucrului accesoriu de către lucrul principal.

- Specificaţiunea – mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului care a fost confecţionat din materialul altuia.

Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul civil

- Mancipaţiunea – este un mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrului mancipi.Cel care înstrăina se numea mancipant iar cel ce dobândea lucrul se numea accipiens sau dobânditor.

- In iure cessio – renunţarea în faţa magistratului, este modul de dobândire aproprietăţii prinrt-un proces fictiv

- Uzucapiunea – este un mod de dobândire a proprietăţii quiritare prin îndelungata folosinţă a lucrului. Acest mod presupune întrunirea anumitor condiţii : posesiunea – condiţia folosinţei îndelungate, termenul – perioada de timp în care se exercita posesiunea, un lucru suscepitibil de a fi uzucapat,justul titlu, buna credinţă.

- Prescriptio longi temporis (proprietatea de timp îndelungat 10 ani pentru cei prezenţi şi 20 de ani pentru absenţi)

- Prescriptio longissimi temporis (prescripţia de timp foarte îndelungat 30 ani) - Adiudicatio – modul de dobândire prin atribuirea de către judecător - Lex (legea) – modul de dobândire prin lege , în unele cazuri : lucruri confiscate la vamă , de

exemplu. Sancţiunea dreptului de proprietate

a)Sancţiunea proprietăţii quiritare Proprietatea era apărată prin acţiunea în revendicare care se exercita de către proprietar împotriva posesorului nelegitim al lucrului.

b) Sancţiunea proprietăţii pretoriene Proprietatea este sancţionată prin acţiunea publiciană c) Sancţiunea proprietăţii provinciale d) Sancţiunea proprietăţii peregrine

Stingerea dreptului de proprietate Dreptul de proprietate este perpetuu şi nu se stinge prin trecerea timpului, sper deosebire de drepturile de creanţă care se sting odată cu eexcutarea obligaţiei. Dreptul de proprietate se poate stinge :

- Din motive de ordin material – atunci când lucrul a încetat să mai existe - Din motive juridice – dacă proprietarul înstraăinează lucrul

CURS 13

DREPTURILE REALE.DREPTURILE REALE ASUPRA BUNULUI ALTUIA.

Servituţile sunt drepturi reale, respectiv sarcini, care apasă asupra unui lucru, în folosul unei persoane determinate sau în folosul proprietarului unui lucru imobil. Clasificare

Acestea se împart în două categorii: - Servituţile prediale care pot fi rustice sau urbane - Servituţile personale – considerau existenţa unui singur lucru mobil sau imobil, asupra căruia

2 persoane exercitau drepturi reale distincte. Acestea erau : uzufructul – dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa acelui lucru; usus – dreptul de a folosi lucrul altuia, fără a-i culege fructele; habitatio- dreptul de a locui în casa altuia , în caliatae de titular al unui drept real; operae servorum – dreptul real de a folosi serviciile sclavului altuia.

Caracterele servituţiilor Servituţile indiferent că sunt predicale sau personale, prezintă unele caracteristici comune:

- Toate fac parte din categoria drepturilor reale - Nimeni nu poate aservi lucrurile proprii deoarece acestea sunt drepturi reale - Servitutea nu poate fi transmisă unor terţi deoarece aceasta se constituie fie în folosul unei

persoane, fie în folosul proprietarului unui mobil

- Proprietarul lucrului aservit nu are nici un fel de obligaţie asupra titularului dreptului de servitute.

Modurile de constituire a servituţilor Principalele moduri de constituire a servituţilor erau:

- Cu ocazia înstrăinării unui lucru, atunci când se făcea o mancipatio - În faţa magistratului, prin procedura iu iure cessio - Prin audiodicatio, când judecătorul putea trece proprietatea în beneficiul unei părţi - Prin prescriptio longi temporis, în sensul ca cel care exercita servitutea, ca titular vreme de 10

ani sau 20 ani, în condiţiile prevăzute de lege, putea paraliza acţiunea negatorie a proprietarului

Modurile de stingere a servituţilor

Modurile generale de stingere a servituţilor erau: - Dispariţia, pierderea lucrului asupra căruia era constituită servitutea, chiar dacă era vorba de o

pierdere materială - Confusio , constă în întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de proprietar al imobilului

dominat, respectiv titular de servitute şi a calităţii de proprietar al imobilului aservit sau a lucrului grevat cu o servitute.

- Consolidarea – era o confuziune specială aplicată în cazul uzufructuarului care dobândea nuda proprietate a lucrului grevat cu uzufruct

- Renunţarea – constituia situaţia în care ambii proprietari renunţau la servitute Modurile speciale de stingere a servituţilor erau:

- Moartea titularului servituţii personale - Neuzul, nefolosirea într-un anumit interval de timp respectiv un an în cazul bunurilor mobile

şi doi ani în cazul bunurilor imobile - Usucapio libertatis – consta în acte contrare exerciţiului servituţii făcute de proprietarul

fondului aservit Sancţiunea servituţilor

Servituţile erau sancţionate prin următoarele acţiuni: a) Vindicatio servitutis (revendicarea servituţii) b) Actio negatoria (acţiunea negatorie) c) Actio confesoria utilis (acţiunea confesorie utilă) d) Actio prohibitoria – acţiunea prin care proprietarul se opunea ca pârâtul să se folosească de

un lucru. Drepturile reale pretoriene

Principalele drepturi reale pretoriene erau: - Emfiteoza – este un drept real care poartă asupra lucrului altuia, care se din contractul de

emfiteoză în baza căruia împăratul arendează un teren al său, necultivat, unei persoane numittă emfiteot, pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele în schimbul unei dări anuale numite canon.

- Superficio (superficia) – este dreptul acordat unei persoane de a se folosi pe veci sau pe termen lung de o construcţie ridicată pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani anuală, numită solarium.

- Conductio agri vectigalis (pământul concedat) – constituia o arendă pe termen lung (peste 100 ani) sau perpetuă, acordată decetăţi unor patricieni în vederea cultivării în schimbul unei sume de bani plătită anual numită vectiqalis. BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech, Craiova, 2004; 2. Vl. Hanga, „Drept privat roman”, Bucureşti, 1978;

3. M. Jacotă, „Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman”, Bucureşti, 1978; 4. E. Molcuţ, D. Oancea, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2002 5. Theodor Sâmbrian, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2001; 6. Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 7. Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,Casa de Editură şi Presă Şansa, 1994. 8. Popa, Vasile Val,Drept privat roman,Bucureşti, Editura ALL Beck, 2004. 9. Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia Soc.Anonime „Curierul Judiciar", 1929. 10. Gaius,Instituţiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de Aurel N. Popescu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1982.