C a p i t o l u l I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL Şl

DREPTUL PROCESUAL PENAL

§1. Definiţia şi trăsăturile procesului penal

1.1. Definiţia procesului penal

Realizarea justiţiei penale în cazul săvârşirii unor fapte penale este posibilă în

urma înfăptuirii unei activităţi din partea statului, care nu poate fi arbitrară1, ci,

dimpotrivă, chibzuită şi amplu reglementată prin dispoziţiile legii. De la naşterea

raportului juridic penal de conflict2, în urma săvârşirii infracţiunii, până la

încetarea acestuia, în cazul executării pedepsei stabilite de instanţa

judecătorească, o serie de organe statale desfăşoară o activitate prin care se

constată existenţa infracţiunii şi se realizează raportul juridic procesual penal.

Activitatea instanţelor de judecată în soluţionarea conflictului de drept penal

este principală, dar imposibilă în perioada modernă, fără o activitate pre-

mergătoare judecării prin care se descoperă infracţiunea, se identifică infractorii

şi se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaţilor.

Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate

diversă şi complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală,

procuratură şi instanţe judecătoreşti.

Pentru realizarea justiţiei penale nu este suficientă doar activitatea de sine

stătătoare a organelor competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă

persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale ce decurg din faptul săvârşirii in-

fracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie

la rezolvarea cauzei penale.

Prin urmare, justiţia penală constitue o parte componentă a unei activităţi mai

vaste şi complexe care este procesul penal.

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de

specialitate3 ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele

competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării

Ion Neagu, Tratat de Drept procesual penal. Partea generală. Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 27.Costlcfl Bula), Manual de Drept penal. Partea generală, ALL Educaţional S.A., p. 63. Iun

Neagu, op cit,, p. 27-28.

12 P H K P T PROCKSUAL PENAL 1' u i e a ge" c *' a ' 11

ca orice

I pmp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel,-.soană care a săvârşit o i n f r ac ţ i une să l i e pedepsită conform vinovăţiei

sale j ^ici o persoană nevinovată să nu fiejf-asă4frrăspundere penală.în alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de ac-t; ufii

al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aces-. 0rgane şi participanţi', menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or I ^ceste două elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale ie persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura : ...jdică de specialitate nu conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată, referindu-se la scopul imediat şi mediat5 al procesului penal. într-o altS °pin'e> doctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementata de lege a cauzei penale spre emiterea sentinţei"6.

Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică «

Llccesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor

diyerse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale"7. Prin urmare, Drocesul

este o mişcare, înaintare sau progres. în acest aspect juridic această fjune

semnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare ntru aplicarea

dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi jud0carea ace*ora care

săvârşesc infracţiuni8.

în dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea

"v>roces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală9", care sunt, de

ffl_t( sinonime, fiindcă se referă la acelaşi fenomen juridic, la cauza penală.

de "procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care

mnifică "totalitatea formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie

de alt organ de stat, în exercitarea funcţiei sale"10. La origine, în dreptul

rom**11 (deşi existau noţiunile "processus" şi "procedere"), formele şi actele

in care trecea litigiul de drept erau denumite "judecată" (judicium), pornind

de faPtUica judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionare

a conflictului de drept şi doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin in-

termediul glosatorilor din Evul mediu", termenul "proces" a intrat în vocabularul

juridic tradiţional.

într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în mod

neştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală"12.

1.2. Particularităţile procesului penal

a) Procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se

desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite

acţiuni procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.

Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descope-

rirea infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a

hotărârii judecătoreşti penale13.

Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la o etapă

la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.

b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurarea pro

cesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care

reglementează expres această activitate.

în perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a

exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor

participanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi

se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se

desfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale"14. Prin intermediul

legii se instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi

intereselor persoanei în procesul penal.

c) Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în

esenţă, procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii unei

infracţiuni15. Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o

altă bază.

u. . , , 1, , , 1968, 36-Mjeoiac Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. 1, Paideia, Bucureşti,,i/Ap. 16.Hfidcni.ypflle Hri'lian, Dicfionar general al limbii române, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedici, gUCUMftl. ll)87, p. 830.lyjiiaii Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi I. Tipografia Naţionalii, Cluj, ,,,,|o. ].. S 6,,-(, I din CPP pievedc sarcinile* procedurii penale. y„»lle H i r b . i n . f i / i cil ,p, H"()

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 14.

Ion Neagu, op. cit., p. 29.

Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 20. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 14.Deşi la momentul declanşării procesului penal nu sunt cunoscute toate aspectele pentru încadrarea juridică a faptei în legea penală, este suficientă existenţa indiciilor unei in-fracţiuni, art. 274 din CPP.

11 DREPT l' : lis i, PENAL

P a r t e a g e n e r a l ă

15

Fapta săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintttobieGtul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic, determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală16.

d) în activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală şide instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane. La soluţionarea

conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice titulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul săvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penal inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Codul de procedură penală17

include în grupul procesual al acuzării pe: procuror (art. 51 din CPP), organul de urmărire penală (art. 55 din CPP) reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din CPP), victima (art. 58 din CPP), partea vătămată (art. 59 din CPP), partea civilă (art. 61 din CPP). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include: bănuitul (art. 63 din CPP), învinuitul, inculpatul (art. 65 din CPP), apărătorul (art. 78 din CPP), partea civilmente responsabilă (art. 73 din CPP). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora este reglementat de Codul de procedură penală.

Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (de ex., martorii, martorii asistenţi, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural).

Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a organelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege (conform art. 276 din CPP) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor este desfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopul urmărit de aceasta.

De regulă, părţile şi alte persoane sunt atrase în procesul penal contrar voinţei

lor, pornind de la caracterul oficialităţii procesului penal.

e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţifundamentale ale omului.

în esenţă, o bună parte din activitatea procesului desfăşurată de organele

statului arc un caracter de constrângere prin actele de urmărire şi judecată,

precum şi măsurile procesuale dispuse faţă de participanţii la proces. Astfel,

scopul procesului penal este realizat, de asemenea, prin acţiuni şi măsuri cu

'" Nn olue Volum Iu, op. cil., p. 15.( tulul I/I' proceduri ptnală «I Republicii Moldova ilin 14 nun iir 2003, Monitorul Oficial al Republii Moldova, nr. 104 110, din 7 iunie 2001,

caracter de constrângere în situaţiile când participanţii la proces se opun să săvârşească sau că se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. în cazul când legea prevede posibilitatea folosirii unui instrument de constrângere procesuală faţă de participanţi acesta este aplicat de către organul de urmărire sau instanţa de judecată, totodată asigurându-se condiţii pentru efectuarea benevolă18 a acţiunii scontate.

Acţiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrul procesului penal se admit prin Constituţie (alin. (1) al art. 54) care prevede re-strângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi în scopul realizării unor interese social-generale, printre care figurează şi desfăşurarea urmăririi penale.

§2. Scopul procesului penal

Codul de procedură penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri ale

procesului penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum

şi de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor

legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să

nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea

adevărului19 cu privire la infracţiune (pe cât e posibil în fiecare cauză) într-o

cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea

infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului

infracţiunii şi persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspunderea

penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat 20

al oricărui proces penal.

Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional

este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem

procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al

justiţiei21, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la

răspundere penală a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect al

represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce

La efectuarea ridicării de obiecte şi percheziţiei, procurorul sau ofiţerul de urmărire pe-nală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz procedează la ridicarea lor silită sau la percheziţie (alin. (4) al art. 128 din CPP). M. . , op. cit., p. 40. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 16. Idem, p. 17.

, IHtl'PT PKOCKSUAI. I'M NA I.

P ur 1 e a g encraiă 17

poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei şi care contravine exigenţelor Matului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţa de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale.

Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte -ca mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.

Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabili tăţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din CPP.

Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate22. Este nevoie de dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia.

Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii sale la răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate încorporat în hotărârea pronunţată23. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din CPP.

Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea

inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi

ordinii de drept, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor

societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul

respectării legilor.

§3. Formele istorice ale procesului penal

3.1. Generalităţi privind formele şi tipurile procesului penal

în funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice

determinate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la

soluţionarea unei cauze penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal

modern, metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile

de tip şi formă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate

între subiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în

contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri

istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi

proces penal modern. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un

tip de proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate

de particularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen la

diferite etape de dezvoltare a societăţii. în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară

anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a

probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele

forme ale procesului penal: privat-acuzator-ială; inchizitorială, acuzatorială,

contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai

multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal

sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială). între

tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă,

tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor

categorii ca noţiuni identice24. Problema evoluţiei formelor procesului penal este

analizată în literatura de specialitate25 în ordinea apariţiei, dezvoltării şi

schimbării tipurilor istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi

formă poate fi întâlnită la mai multe

CoatlcK Hulei, op, i/).,p. 17. ■'' Nicolne VIIIIIIH Iu, op, cit,, p, il).

. . , , , , 1995, . 12. . . -, , 1, , , , 1957, . 25.

f/â * Al

nu lii'T PROCESUAL IM:NA I.

t ipu i i l»»flPU:*i d*r cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma piiv. i l rttUPilflflilă este întâlnită îft-toâTcrripurile de proces penal).

1,2, Caracteristica generală a formelor istorice

.îl»■ procesului penal

i ' i I'KH osul privat acuzatorial a apărut în epoca sclavagistă în Grecia • i I'MHIH Aulică, constituind forma dominantă a procesului penal în prima l'< i itiiulft feudalismului.

specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii în-

vinuirii de către persoane ce au suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze pri-

vaţi») 8UU de către orice cetăţean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârşirii infrac-

ţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat)26. Procesul nu putea fi

Intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente,

nxiltând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus,

lunit condemnarepotes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respecti-v;V.

Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şi

acuzatului). Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului

cu sancţionarea acuzatului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şi

susţine învinuirea pe viitor2,4; în cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul era

acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea judecata,

procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare

probele. Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în

susţinerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire. în

procesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge

probe în mod forţat, în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (litteral).29

învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi apărarea de sine

stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe

categorii: avocaţi, laudatores şi patroni30.

Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşura în condiţii de contradic-

torialitate, în care părţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu al

procesului privat acuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel)31 cinci

2" Idem, p. 90.17 Idem, p. 144.™ Idem, p. 91.19 Idem, p. 145.'" Idem, p. 146." Idem, p. 99.

P u r tea g e n e r a I ii 19

categorii de mijloace de probă: legile (unde părţile trebuiau să-şi motiveze drep-tatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi); recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şi jurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era folosirea frecventă a ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice şi religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar, cunoscut şi în Dacia32 ca mijloc de tranşare a litigiilor.

Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal modern pentru unele infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituie procedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată. Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângerii persoanei vătămate direct în instanţa de judecată variază în funcţie de poziţia legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul de procedură penală al României, lit. a) din alin. (2) al art. 279, prevede 8 componenţe de infracţiuni: lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă; ameninţarea, insulta; calomnia; furtul pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere şi tulburarea de posesie, iar Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse, art. 27, prevede trei componenţe de infracţiuni: lovirea sau alte violenţe; calomnia şi insulta). Astfel de cauze penale declanşate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică" cauze de învinuire privată.

Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut34 cauze de învinuire priva-tă35 pentru lovire, calomnie şi insultă până la modificarea unor acte legislative prin Legea nr. 316-XIII din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste fapte, calificându-le drept contravenţii administrative. în Codul actual de procedură penală (14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată36.

Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de voinţa celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşirea

Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Şansa, p. 17.

M. . , op. cit., voi. II, p. 24.Art. 94 din CPP, abrogat, prevede cauze de declanşare doar în urma plângerii prealabile, cure se înaintează numai organelor de urmărire penală, procedura fiind în continuare generalii, cu unele excepţii.In etapa actuală, în procesul penal al Republicii Moldova este admisă numai învinuirea de stat susţinută de procuror prin obligativitatea participării acestuia la dezbaterile judi-e Iu te in toate cauzele.Aici, pentru a înţelege corect forma de acuzare privată care se aplică în Republica Mol-dova, vezi paragraful "Funcţiile procesuale" din lucrarea de faţă.

i

I.M

20 DREPT PROCESUA I, I M i N A I , I' a r lea g e I ă

infracţiunii, iar o particularitate a acestelişrme este admisibilitatea împăcării părţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât şi pe cale judiciară - prin procedura de împăciuire.

3.2.2. Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţii procedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor, prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine obiectul examinării, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest şi proces secret); prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea lui cu voinţa impersonală a legii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei judecătorului legat de teoria probelor formale impuse de legiuitor; prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului"37. Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o serie de infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul inchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismului, aspecte de investigaţie (inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma38

(în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei (praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului (preafectus urbanus) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de învinuire şi judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane, unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti exercitate în teritoriu de către magistraţii superiori (dumviri iure şi guattorvirP4), forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii determinate de agresiunea Imperiului Roman40 contra teritoriilor ocupate.

Elemente de proces inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii infracţiunii) şi a infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească41, iar izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic (canonic)42 care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului laic.

17 . . , , . 1, , -, 1996, . 17.

'" . . -, op. cit., . 152-154.

'" Emil C»rnea> Emil Molcuţ, op, cit., p. 22.111 Km Ghfiorghlu Br&deţ, Criminologiagenerală romAneas\ ii, Drnşov, 1993, p, 31,11 M , -, op. cit., p. 207,

'' , , op. cit., p. 21 24,

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi Ţara

Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece o

pricină după indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute

hotărârea luată43, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără

delegaţie, având o competenţă materială de judecată proprie (ratione material) şi

personală (ratione personal)4-1, cumulându-se astfel funcţiile de urmărire,

învinuire şi judecare. începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul

săvârşirii infracţiunilor grave (omor, tâlhării) se făcea atât în interes public -

pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din interes material - judecătorul însuşea suma

stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru infracţiuni private45; cel condamnat la

moarte avea posibilitatea (până în sec. al XVIII-lea) să-şi "răscumpere capul",

plătind domnitorului sau marelui vornic gloaba (duşegubina)46.

O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele Româneşti era

obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până la hotarul cu satul

vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt sat; satul care

pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivă s-a menţinut

paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea penală47.

Reminiscenţe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în Moldova în

perioada 1820-1826) prin dispoziţiile legii ce reglementează urmărirea penală

(prinderea şi cercetarea celui învinovăţit) efectuată de ispravnici,

'■' Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata Domnească în Ţara Românească şi Moldova,

1611-1830, Partea a Ii-a. Procedura de Judecată, Editura Academiei Republicii Socialiste

România, Bucureşti, 1982, p. 14.

" Petre Strihan, Judecata Domnească în Ţara Românească şi Moldova 1611-1831, Partea I,

Organizarea judecătorească, voi. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,

1979, p. 117-118.

" Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 62.

'" Idem, p. 21-22.

" "Pârcălabul, vornicii şi cămăraşii au putere să caute şi să cerceteze toate pricinile, însă de a le hotărî nu au ei voie, fără numai pre cele mai mici" (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Literatura artistică, Chişinău, 1988, p. 133). Marele armaş avea atribuţii de a prinde, aresta şi transporta vinovaţii spre a fi înfăţişaţi divanului, precum şi a cerceta pe cei bănuiţi, fiind puşi la "cazne" sau "truduri", dându-li-se "strânsoare" ca să mărturisească fapta || să arate pe complici (Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova 1611-1830, Partea I, Organizarea judecătorească, voi. 1,1740-1830) Bdltura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, p. 139). Hatmanul în Moldova în perioada 1740-1831 avea următoarele atribuţii: să urmărească şi să prindă pe lAlhari, să facă primele cercetări împotriva celor vinovaţi de omoruri, tâlhari, furturi şi alte fapte penale grave, luând interogatorii, declaraţii de martori, ţinând registre cu lucrurile I urate, precum să înainteze pe infractori împreună cu actele încheiate şi corpurile delicte Iii Initftnţa de judecată (Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, op. cit., p. 139).

22 \ DREPT PROCESUAL PENALI' a i I a g e n e r a l ă

.'(

căpitani de margine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea fiind cuprinse şi

dispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni.

O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept românesc,

este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi în cazul când s-a

pornit în urma plângerii părţii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează cazuri

de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: "Când va mărturisi muiarea singură de va

dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape răpitorul de certarea morţii, atuncea să cade

să cerceteze bine giudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui"48, "şi

de are face şi pace, vinovatul nu-ş va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu

moarte"45.

Chiar şi în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele ce scriu mai

sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nu întră acele cuvinte

în urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţeles giudeţul, atunce nu se cheamă

iertare aceaia sudalmă"50.

Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirilor

primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în amendă51, dar nu absolvirea de

răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau rudele lui, aprecia dacă era cazul sa

fie răscumpărat capul infractorului în funcţie de antecedentele infractorului.

Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XV-XVIII) este

sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauză penală. Astfel,

judecătorului i se atribuia rolul de a constata existenţa probelor care aveau forţă probantă

dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Românească procedura penală a cunoscut (în sec.

XV-XIX) sistemul probelor de convingere. Acesta presupunea că proba administrată nu-1

silea pe judecător să achite sau să condamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu

făcută, soluţia fiind lăsată la libera convingere a judecătorului53. în sistemul probatoriu din

Principatele Româneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple

şi sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, unde persistă

ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală şi nemotivată

strict raţională54.

'* Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 139-143.■" Carte românească de învăţătură, 1640, Editura Academiei Republicii Populare Române,

Bucureşti, 1961, p. 132.'"' Idem, p. 137.

" Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 22.''-' M. . -, op. cit., p. 250-253, 280-282, 288-292,'" Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 170,1,1 Idem, p. 27

în materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a

aplicat adagiul (testis unus testis nulus)55, precum şi o serie de norme juridice

sociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din

1765 şi în alte izvoare56, ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal.

Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt

prezumţiile legale, bazate pe amănunte cazuistice57; expertiza care apare într-o

anumită formă embrionară, folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină,

în cauze privind infracţiuni contra persoanei58; înscrisurile care în materie penală

sunt actele îndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale59 sau în urma

unor cercetări la faţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea) instanţei de

judecată; cunoştinţa personală a judecătorului cu privire la faptele procesului

dinainte de desfăşurarea lui60.

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea o

importanţă deosebită, considerându-se "regina probelor". Pentru dobândirea

acestei declaraţii frecvent se aplica tortura.

O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală61 reglementează

expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesului

inchizitorial.

55 Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), prevedea regula: "Un martor singur ca nici unul se socoteşte", iar în Moldova - Manualul juridic al lui Andronache Donici (1805-1814), deşi prin Condica criminalicească, s-a încercat să se înlăture aplicarea aces-tui adagiu-(Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 156-157).

" Idem, p. 156-157.Prezumţia în caz de omor prin otrăvire: "Prepusurile otravei, de unde să iau, să se poată crede" (Carte românească de învăţătură, op. cit., p. 99-100). Condica Criminalicească prevede în par. 142 şi 143 o serie de prezumţii prin care se poate dovedi fapta incriminată (Văleniin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 172).Cart» românească de învăţătură prevede în caz de rănire: "Cândva dzice vraciul că iaste rana moarte, îl vom crede" (p. 107) sau în cazul stabilirii stării psihice a învinuitului: "...iară pentru să-1 cunoască giudeţul au adevărat iaste nebun trebuie să-1 întrebe giudeţul multe întrebări şi în multe fealuri şi cu multe meşteşuguri şi să întrebe şi pe vraci carii (birte lesne vor cunoaşte de va fi nebun cu adevărat" (p. 166).Condica Criminalicească prevede în par. 137, ca "tacriurile ispravnicilor, practicable, Jurnalul şi alte obşteşti documenturi au credinţa de obşte şi pentru aceae dau legiuită putea re de dovadă" (Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit, p. 166).

"" Idem, p, 44. ic vedttl', . #, ' M, , « », , 1984, . 132. "Carolina" ((vnstitutio Criminalii Carolina) din 1532 pentru Germania şi ordonanţele Despre /Ht/t'iiiM ,«/ menţinerea ordinii în Regat din 1498 şi Despre efectuarea justiţiei din 1539peni ni Franţa,

'I l iUHI 1 ' ! ' PROCESUA I I ' l i N A I , P tea nera I

25

Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în Pr inc ipa -tele Româneşti"2, deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de către judecător, cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege "mărturisirea o va face de bună voie şi va fi întovărăşită cu aşa feliu de în-tâmplări, a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii"63 s-a încercat să se limiteze aplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neapli-cării principiului prezumţiei nevinovăţiei. învinuitul era impus să-şi dovedească nevinovăţia. în vechiul proces românesc, mai ales în procedurile jurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire, neaplicân-du-se regula (onus probandi incumbit ei qui dicit ei qui negat)64. Principiul prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat şi la etapa pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în mod tradiţional condamnarea, dacă nu - achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor pentru a adopta soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentinţei specifice (le plus ample informe)65, aplicate în Franţa conform "Marii ordonanţe penale" din 1670.

Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial exclude elementul de contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel, în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri excepţionale"6, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul proces românesc) nu se admitea67, motivându-se că "învinuiţii trebuie să răspundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului"68, pentru a nu admite îm-piedicarea aflării adevărului.

Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele sis-temului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări determinate de principiile noi ale procesului.

3.2.3. Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca reacţie la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activi-

taţi. Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiţiei, transformând judecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroarea judi-ciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut"9.

Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuită cu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor, iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi la înfăptuirea justiţiei prin Curţile cu juraţi70, asigurând drepturile şi libertăţile persoanei în proces. în urma reformei judiciare în Franţa este adoptat, în 1808, Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminel-le) care a creat un sistem mixt71 de procedură, luându-se ca model procesul penal englez reorganizat sub influenţa instituţiilor locale72 specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi penale, care rămâne nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică, orală şi contradictorială73. Caracterul contra-dictorialităţii fazei examinării cauzei în instanţa de judecată, cu particularităţi specifice, deosebite de "contradictorialitatea" procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez. Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedintele instanţei de judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care era posibilă interogarea de către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflării adevărului la etapa anchetei judecătoreşti prin oricare acţiuni suplimentare din oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetarea la faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit "al doilea acuzator"74 în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesul penal francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, unde instrucţia (ancheta) rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile procedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acu-zatorial75. Aceeaşi procedură acuzatorială se instituie şi în România în urma promulgării Codului de procedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspiraţie pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din Franţa (1808)76.

''■'■ Valentin Al Georgescu, Petre Strihan, op. cit., voi. II, p. 168-169.

'' Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 170.

•' Idem, p. 27-28.

''' M. . -, op. cit., p. 254.

"" Idem, p. 247.

'"' Pravilniceasca condică din 1780 din Ţara Romaneasca şi Manualul juridic al lui A. Doni-

Ci în Moldova interziceau vechilia în pricini de vinovăţie ( V a l e n t i n Al, GoorgeSCU, Ovid

Sachelarie, op, cit., p, 123124). "" M. . , <>/>, cit., p, 247,

69 . . , op. cit., p. 27.

'" Igor Dolea, Curiile cu juraţi în procesul penal, Chişinău, 1996, p. 9-10.71 M. . -, op. cit, p. 474.72 . . , op. cit., p. 30.7! M. . -, op. cit., p. 489.71 Idem, p. 491.

" Idem, op. cit., p. 479.

'"' l.iviu P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 204-205,

•■• DREPT PROCESUAL I'M NAI. 1' I g e n e r a l ă

27

Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea unor împuterniciri mult mai largi procurorului77 în exercitarea funcţiei învinuirii decât apărătorului, care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din 189778, în România prin Legea din 190279), după prima interogare a învinuitului, nu se bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea apărării, nici la judecată.

Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelor penale în procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată de procuror, judecătorul de instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii în judecată şi examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al instanţelor de judecată.

Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea ju-decătorească competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată să conţină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (poziţia şi apelul) 80 şi cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalităţii procesului penal.

Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul

probelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul

englez, unde judecătorii (juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se

întâlnesc şi reguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea

martorilor în două categorii: de încredere8' şi fără încredere sau privind dovada

unor delicte prin procese verbale întocmite de funcţionarii publici, care pot fi

contestate numai prin declararea lor ca fiind false82.

Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţii

civile, care erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şi

prejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de

prezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul prezumţiei nevinovăţiei, recunoscut

oficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 17898\ a

schimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă

M. . -, op. cit., p. 490-491.Idem, p. 496.

Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1995, p. 132.Llviu P. Marcu, op. cit., p. 205.M. . -, op. cit., p. 500.Mem, p. 501.

M. ( , , ,, 1984, , 65.

celui învinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguli

procesuale formulate în legislaţia şidpctrina franceză din sec. al XIX-lea:

1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să

prezinte probe în acest sens;

b) dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii

infracţiunii sau vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste

împrejurări se vor dovedi de procuror;

c) dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui în-

ceputul diferitelor infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a

săvârşit asupra unei infracţiuni mai puţin periculoase.

2. La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi

lăsat în libertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă

executarea sentinţei de condamnare.

3. La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare se

consideră în favoarea inculpatului.

4. Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitarea

inculpatului.

5. Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire a

juraţilor şi să trimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie

greşită. Acest drept nu se aplică în cazul emiterii greşite a unui verdict de achi-

tare.

6. Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu

apel sau recurs de către acesta.

7. Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circum-

stanţele noi apărute dovedesc achitarea greşită (M. . -,

op. cit., p. 504-505).

Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale,

rolul instanţei de judecată având următoarele particularităţi84:

a) instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazul

depistării indiciilor infracţiunii (art. 3 din CPP al RSSM);

b) instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de

lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a

circumstanţelor cauzei (art. 14 din CPP al RSSM);

"'' Unele dispoziţii vechi ale procesului penal sovietic s-au păstrat până astăzi în procedura rusă. Astfel, "contradictorialitatea examinării cauzei în judecată nu a căpătat o dezvol-tare consecutivă" ( , , , 1995, . . . . -, . 14).

so DREPT PROCESUAL PENALPart e a g e n e r a l a

29

c) ins tanţa de judecată era abil i tată să remită cauza la organele de ur-mărire penală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din CPP al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din CPP al RSSM);

d) examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art. 240 din CPP al RSSM);

e) instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noi persoane la examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221, 222 din CPP al RSSM);

f) Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a ataca

hotărârile judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din CPP al

RSSM).

3.2.4. Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglo-sa-xon (Anglia,

Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilor şi separarea

funcţiilor între învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, cât şi în faza urmăririi

penale. Astfel, justiţia penală engleză a fost definită ca, o căutare publică în scopul aflării

adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia îmbracă forma competiţiei între acuzator

şi inculpat85.

Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia învinuirii,

cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o serie de măsuri cu

caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie etc. desfăşurate la această

etapă, iar pentru unele categorii de cauze - de examinare preventivă a materialelor

prezentate de părţi).

în faza urmării penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi experţilor se

face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care au dreptul să participe la

ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în mod încrucişat de către acuzator (sau

avocatul lui) şi de către învinuit (sau avocatul lui)"".

Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care

presupune că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească faptul

comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel care afirmă trebuie să

dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probaţiunii sunt cunoscute reguli de

trecere a sarcinii probaţiunii de la acuzator la învinuit (sau apărătorul lui), în funcţie de

afirmaţiile invocate de apărare la acuzaţia adusă. Astfel, faptul că inculpatul a executat

pedeapsa

M. , , op. cil., p. 413. klem.p.421.

pentru infracţiunea dată sau a fost graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de

cel acuzat, iar faptul că învinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător87, aplicându-

se în ultimul caz prezumţia că starea normală se presupune până când nu se va dovedi

contrariul. în sarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum şi a tuturor

circumstanţelor cunoscute de el şi invocate în apărarea sa8S.

în procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărirea penală

(poliţia, procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului; acesta, în

schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaţilor, detectivilor particulari

şi experţilor pentru a administra probe în apărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a

SUA din 1964 privind justiţia penală prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de

dolari) învinuitului pentru cheltuieli în scopul apărării sale81'.

Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc după forma

procesului civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă de

instanţa de judecată, care are rolul unui arbitru. ,

Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptul

recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacă învinuitul

recunoaşte vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească nu se desfăşoară

şi judecătorul emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cu privire la fapte şi

vinovăţie90.

în cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul nu a prezentat

suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere în procesul-verbal a

verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraţilor91.

O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este convenţia de

recunoaştere a vinovăţiei, care se încheie între părţi şi presupune obligaţia ca acuzarea să

reîncadreze fapta într-o componenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar învinuitul să

recunoască vinovăţia în faptul săvârşirii acestei infracţiuni92.

87 Idem, p. 439-440.ss . . ,

, " ", , 1977, . 40.

89 Dallin H. Oaks and Warren Lehman, A Criminal Justice System and the Indigent, Chicago-London, 1968, p. 135.

'"' M. . -, op. cit., p. 429.'" 11. . , op. cit., p.

518. Klein, p. 525.

SO DREPT PROCESUAL PENAL P a r t e a g e n e r a l ă

3.2.5. Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şi presupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăriri i penale (caracterul nepublic şi scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlociţii; îndeplinirea funcţiei de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauză de către organul de urmărire sau procuror), precum şi a elementelor procesului contradictorial în fazele judiciare.

Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie 199493, care a schimbat esenţial94 rolul instanţei de judecată în proces cu particularităţi specifice formei contradictoriale. Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod de procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Astfel pocesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va fi analizat detaliat în lucrarea de faţă.

§4. Forma procesuală a procesului penal

4.1. Noţiunea formei procesuale

Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activi-tăţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite forme procesuale95. Forma procesuală (ordinea procesuală) a procesului penal constituie totalitatea condiţiilor stabilite în legea procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi se adoptă hotărâri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de acţiuni) care determină raportul şi succesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile date9<>. Forma procesuală exclude arbitrariul din procesul penal şi stabileşte un regim juridic imperativ de desfăşurare a acestei activităţi, fiind totodată considerată garanţie împotriva abuzurilor97.

în funcţie de condiţiile şi succesiunea desfăşurării unei faze sau a procesului

în întregime distingem forme procesuale, determinate de anumite particularităţi

ale cauzei ca: gravitatea infracţiunii şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege; vâr-

sta minoră şi alte stări ale învinuitului; starea de iresponsabilitate a infractorului

cauzată de o boală mintală; săvârşirea unor infracţiuni în condiţii de flagrantă;

existenţa elementului internaţional în procesul penal.

Tendinţa unificării procedurii după formă, prin stabilirea în lege a principiilor

unice nu exclude diferenţierea formelor procesuale pentru anumite categorii de

cauze penale. Diferenţierea formelor procesuale este absolut necesară ca şi

unificarea, unde aceste două tendinţe opuse există într-o unitate dialectică98.

4.2. Formele procesuale în procedura penală a

Republicii Moldova

Forma generală (tipică) este prevăzută de lege pentru majoritatea absolută a

cauzelor penale ca tendinţă a unificării procedurii penale. Procedura în cauză este

formă dominantă în proces, fiind eficientă şi optimă pentru atingerea scopului

procesului penal. Forma generală presupune efectuarea acţiunilor procesuale în

baza regulilor unice şi parcurgerea tuturor fazelor obligatorii ale procesului penal.

Formele speciale99 sunt prevăzute pentru anumite categorii de cauze penale,

care pot fi clasificate în forme speciale ce se desfăşoară sub aspectul regulilor

generale procesuale cu unele excepţii, determinate de particularităţile cauzei şi în

forme speciale (atipice)100, unde lipsesc unele faze procesuale.

Procedura în cauze cu privire la infracţiunile săvârşite de către minori se

evidenţiază prin faptul acordării unor garanţii procesuale suplimentare, deter-

minate de asigurarea dreptului la apărare şi altor drepturi ale minorului101. Noul

Cod de procedură penală a reglementat în capitole separate procedurile care au o

formă specifică faţă de cea generală. Astfel, procedura în cauzele privind minorii

este prevăzută în art. 474-488 din CPP.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 9, 1995, art. 92.In urma modificărilor Codului de procedură penală prin Legea din 9 septembrie 1994, instanţa de judecată a fost trecută din categoria organelor de combatere a criminalităţii (organe de represiune) în categoria organelor de soluţionare a cauzelor penale (organe de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor). Nlcolae Volonciu, op. cit., voi. 1, p. 14.M. . , , , , 1981, . 8.

1 )i4 la ren drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 in franţa, iui. 11, prevedea: "Ori-i iu i îndreptai împotriva oricărei persoane în cu/uri neprevăzute de 1 ;l iară o formă stabilita se i onulderă fărădelege ţi tiranie" (. . /1< , op i lt„ p, 16),

X. . , . , , , 1998, . 16.

" Formele speciale urmează a fi deosebite de procedurile speciale, care determină ordinea de desfăşurare a unor activităţi legate de procesul penal (de exemplu, procedura aplicării de sancţiuni băneşti şi amenzi, procedura reparării prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti).

'"" Ion Neagu, op. cit., voi. I, Bucureşti, 1992, p. 11."" Pentru detalii a se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la

practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cau-zelor pr ivind Infracţiunile săvârşite de minori" nr. 37 din 12 noiembrie 1997.

12 DREPT PROCKSUAI, I'liNA L I' a r tea g e n e r a I a

33

Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical (art. 488-503 din CPP al RM) este determinată de starea de iresponsabilitate a făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii sau după săvârşirea infracţiunii şi de pericolul ce-1 prezintă pentru societate prin natura faptei săvârşite şi caracterul bolii mintale.

Judecarea cauzei se efectuează cu participarea obligatorie a procurorului şi apărătorului (art. 497 din CPP al RM).

O altă formă procesuală atipică este procedura specială privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei (art. 504-509). Această formă poate fi aplicată în pri-vinţa unei persoane care îşi recunoaşte vinovăţia. Avantajul acestei proceduri este acela de a diferenţia persoanele care îşi recunosc vinovăţia prin aplicarea unui mijloc juridic, de atragere la răspundere penală a făptuitorului în cazurile când organele de urmărire penală şi procurorul nu pot fi sigure de condamnarea persoanei, iar apărarea nu este sigură de achitarea învinuitului. In situaţia descrisă acuzarea şi apărarea pot încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit. Dacă acest acord este legal şi acceptat de către judecător, atunci pedeapsa aplicabilă persoanei ce-şi recunoaşte vinovăţia este redusă cu o treime din plafonul ei superior (art. 80 din CP al RM).

în cazul când este săvârşită o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi persoana îşi recunoaşte vinovăţia, nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea unei pedepse penale, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat (art. 510-512 din CPP al RM) cu liberarea ulterioară de răspunderea penală conform art. 59 din CP al RM.

Procesul penal al Republicii Moldova prevede, pe lângă formele descrise, următoarele proceduri care îmbracă o formă procesuală atipică:

Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (art. 513-519 din CPP al RM).

Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infrac-ţiunile săvârşite de persoane juridice (art. 520-523 din CPP al RM).

Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti (art. 524-525 din CPP al RM).

Procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute (art. 526-530 din

CPP al RM).

Procedura în cauze penale cu element internaţional este specifică luptei

contra fenomenului infracţional prin colaborarea statelor, care prevede acordarea

de asistenţă judiciară în baza tratatelor sau convenţiilor internaţionale, iar în lipsa

acestora conform regulilor generale ale reciprocităţii 1"'. Legislaţia

"" Nu olue Volonclu, op. cit., voi. 11, 1996, p. 483.

procesual penală conţine un capitol ce reglementează asistenţa juridică internaţională în materie penală.

Aceste proceduri speciale care îmbracă o formă diferită decât cea generală nu presupun o inegalitate a persoanelor în faţa legii sau încălcarea principiului legalităţii; ele conţin reglementările specifice şi particularităţile pe care le îmbracă forma procesuală penală în fiecare din aceste cazuri pentru aplicarea cât mai obiectivă a normei juridice de drept penal, fără însă a neglija particularităţile cauzelor descrise în aceste proceduri speciale.

§5. Fazele procesului penal

5.1. Noţiunea şi particularităţile fazei procesuale

Având în vedere faptul că procesul penal este o activitate complexă şi unitară de acţiuni procesuale desfăşurate de multiple organe, se impune necesitatea atât doctrinală, cât şi practică de divizare a acesteia în mai multe etape principale numite faze procesuale. Divizarea procesului penal s-a făcut în perioada dezvoltării dreptului de procedură penală românească în secolul XIX. Astfel, Codul de procedură penală al României din 1865 prevedea expres că prima fază reprezintă descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor, iar cea de-a doua fază judecarea proceselor103, deşi, prin natura lucrurilor, după cum menţionează literatura de specialitate104, procedura de judecată în evul mediu în Moldova şi Ţările Româneşti cuprindea următoarele faze:

a) cercetarea pregătitoare în forme speciale a cauzelor penale de către anumite organe de stat, în afară de cauzele în care sancţionarea este încă în mâinile victimei şi a neamului său;

b) cercetarea propriu-zisă de către judecător şi rezolvarea procesului;

c) pronunţarea, redactarea, comunicarea şi executarea hotărârii jude-

cătoreşti.

La origine, procesul penal era alcătuit dintr-o singură fază principală - ju-

decata. Urmărirea penală apare mai târziu, în secolul XIII, în Europa într-o formă

embrionară105 în cauzele penale privind unele infracţiuni de învinuire publică, în

care agenţii puterii regale cercetau faptul săvârşirii infracţiunii din oficiu.

Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1991 p. 208. Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, judecata Domnească in '[ara Românească şi Moldova, 16 11-183', Partea a Il-a, op. cit., Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 5, ' Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cil., p. 5. hm Neagu, (i/>. . ., n, 33.

14 DREPT PROCESUAL PENAL 1' a tea g 1 &

,

Reglementarea modernă a procesului penal împarte expres această activitate

pe etape coordonate şi condiţionate reciproc pentru atingerea scopului general.

Prin urmare, fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care

se efectuează un complex de activităţi desfăşurate succesiv, progresiv şi

coordonat, între două momente distincte ale cauzei penale, pe bază de raporturi

juridice caracteristice în vederea realizării unor sarcini specifice106 de către organe

oficiale.

Nu orice etapă a procesului penal poate fi definită ca fază procesuală, în acest

sens existând diviziuni mai mici, care se includ într-o fază, de exemplu, judecarea

cauzei în faza primei instanţe este alcătuită din următoarele părţi: punerea pe rol a

cauzei penale, partea pregătitoare a şedinţei de judecată, cercetarea

judecătorească, dezbaterile judiciare şi ultimul cuvânt al inculpatului, deliberarea

şi adoptarea sentinţei.

Faza procesuală este componenta căreia îi sunt specifice următoarele par-

ticularităţi, menţionate în literatura de specialitate107:a) scopul distinct ce rezultă din scopul general al procesului penal;b) anumite organe şi persoane ce participă în această activitate;

a) caracteristicile activităţilor efectuate de către subiecţii procesului penal;c) forma procesuală a acestei activităţi, determinată de specificul ei în

procesul penal;e) caracterul raporturilor procesual-penale apărute între subiecţi;

e) actul procesual (hotărârea) ce marchează finalizarea unei activităţi şi

determină mişcarea cauzei penale spre o nouă treaptă calitativă.

Totalitatea fazelor pe care le parcurge procesul penal constituie sistemul

acestuia.

Sistemul procesului penal al Republicii Moldova este alcătuit din faze obli-

gatorii şi faze facultative pentru toate cauzele penale.

5.2. Fazele procesului penal al Republicii Moldova

Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obli-

gatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în primă instanţă şi executarea

sentinţei.

Nlcolae Volonciu, op. cit., p. 21. , . . . ,, , 2001, . 15,

Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac (în apel şi recurs); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac (recursului în anulare şi revizuirii procesului).

în Republica Moldova fazele procesului penal au cunoscut o delimitare

diferită în Codul de procedură penală din 1961, comparativ cu legea nouă de

procedură penală din 14 martie 2003 (în vigoare din 12 iunie 2003).

în Codul procesual penal abrogat o fază distinctă a procesului penal era

pornirea procesului penal. Declanşarea procesului penal se efectua (conform legii

vechi) prin ordonanţa procurorului, anchetatorului penal sau organului de

cercetare penală în cazul existenţei datelor suficiente cu privire la faptul săvârşirii

infracţiunii. Problema delimitării acestei faze ca o etapă distinctă a fost obiectul

unor polemici în tagma juriştilor. Actualmente, prima etapă a desfăşurării

procesului penal este urmărirea penală. Codul de procedură penală are ca obiect

reglementarea relaţiilor ce apar din momentul sesizării organului competent

despre faptul existenţei unei informaţii privind o pretinsă infracţiune. Informaţia

dată este verificată, iar începerea urmăririi penale este în funcţie de rezultatul

verificării. Dacă ar fi să considerăm pornirea urmăririi penale o fază distinctă, am

fi îndreptăţiţi să spunem că şi "punerea pe rol a cauzei" este o fază distinctă, or

aceasta este o parte din faza de judecare a cauzei.

Art. 274 din CPP reglementează modul de începere al urmăririi penale.

Urmărirea penală constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de in-

vestigare operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii

circumstanţelor cauzei, administrării şi verificării probelor, identificării per-

soanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii. în cazul stabilirii persoanelor

vinovate şi a circumstanţelor infracţiunii se întocmeşte rechizitoriul, care se

confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată, având efectul deferirii

inculpatului justiţiei108.

ludecarea cauzei în prima instanţă este a doua fază a procesului penal, care

începe o dată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale

desfăşurate de către aceasta sau în faţa ei pentru soluţionarea fondului Cauzei,

Faza dată este recunoscută ca fiind principală109 în procesul penal

Trimiterea inculpatului în judecată în procesul penal al Republicii Moldova a fost o fază distinctă între urmărirea penală şi examinarea cauzei în prima instanţă, în care judecă-lorul sau instanţa de judecată în şedinţa dispozitivă examinau o serie de circumstanţe privind deferirea inculpatului justiţiei (art. 196-212 CPP abrogate şi modificate prin Le-lea din 9 decembrie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 9, 1995, art. 92). M. 11, (>/>. cit,, vol. I, p. 6K.

.«>D R E P T PROCESUA L l'liNA I.

P 0 i' I e n I A

37

datorită examinării de către instanţa de judecată a probelor administrate de către

părţi în condiţii de contradictorialitate soluţionând conflictul de drept penal prin

constatarea vinovăţiei persoanei şi stabilirea pedepsei penale sau în caz contrar

reabilitarea persoanei prin sentinţă de achitare. Momentul final al fazei judecării

cauzei în prima instanţă este pronunţarea sentinţei.

Judecarea cauzei în urma examinării căilor ordinare de atac este o fază

facultativă, care poate urma după judecarea cauzei în prima instanţă, dar, în

esenţă, poate fi considerată tot judecare a cauzei sau examinarea dosarului de

către judecători în cazul când părţile, procurorul şi alţi participanţi nu sunt

satisfăcuţi de soluţia dată de instanţa de fond şi atacă hotărârea în cauză cu apel

sau recurs, iniţiind un control judecătoresc ierarhic superior sub aspecte de fapt şi

de drept, pentru repararea erorilor judiciare. Apelul şi recursul sunt două căi

ordinare de atac exercitate de titularii acestui drept împotriva hotărârilor

nedefinitive, cauza parcurgând judecarea în apel la instanţa superioară urmată şi

de judecarea în recurs, în cazul care cei interesaţi nu sunt de acord cu soluţia dată

de instanţă în apel.

în unele cazuri prevăzute de lege, când hotărârile instanţei de fond nu pot fi

atacate cu apel, cauza penală poate parcurge doar judecarea în recurs, existând în

acest sens o singură cale ordinară de atac; nefolosirea căilor de atac în termene

prevăzute de lege implică intrarea în vigoare a hotărârilor judecătoreşti, care sunt

executorii.

Executarea hotărârilor judecătoreşti este faza obligatorie a procesului penal,

care începe o dată cu rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti şi cuprinde

activităţile instanţei de judecată de punere în aplicare a acestora, precum şi

soluţionarea unor chestiuni apărute în timpul şi după executarea110 pedepselor

penale. Astfel, în faza dată instanţa soluţionează chestiunile privind amânarea

executării sentinţei, eliberarea de pedeapsă din cauza bolii, executarea sentinţei în

cazul când există şi alte sentinţe neexecutate, de asemenea, soluţionează cererile

de stingere şi reabilitare înainte de termen, precum şi alte chestiuni (vezi art. 469

din CPP).

Examinarea cauzei penale în urma exercitării căilor extraordinare de atac este

o fază facultativă a procesului penal care se poate desfăşura, în funcţie de

existenţa unor împrejurări deosebite, împotriva hotărârilor judecătoreşti

definitive, pentru a corecta eventualele erori din activitatea jurisdicţională

Executarea propriu-zisă a pedepselor penale nu este o ai tivitalu proi emirtl* penala a in slnnţci ele judecata sau a procurorului şi respectiv im se ini hull) 111 proi B»lll penal, dar este obiectul reglementarii ramurii de drept execuţional penal (punlluru liir).

anterioară. Căile extraordinare de atac în procesul penal al Republicii Moldova sunt recursul în anulare şi revizuirea procesului, care vor fi analizate în cuprinsul altor compartimente ale lucrării de faţă.

§6. Funcţiile în procesul penal

în cazul intervenim unui conflict, generat de încălcarea legii penale, apare

necesitatea soluţionării lui, acţiune realizată prin intermediul procesului penal.

Procesul penal constituie mijlocul de realizare a dreptului penal, o activitate

reglementată de lege şi desfăşurată de către organe speciale ale statului cu

participarea părţilor şi altor participanţi cărora nu le sunt afectate direct interesele

personale în cauza penală în care participă. Procesul penal are ca scop, în fiecare

caz concret, descoperirea infracţiunii prin identificarea făptuitorului şi atragerea

lui la răspundere penală. Un alt scop al procesului penal, care se realizează prin

faptul existenţei procedurii penale, este acela de a înfăptui justiţia în societate.

înfăptuirea justiţiei, la rîndul său, nu poate fi numită justă sau echitabilă dacă se

realizeză prin mijloace abuziye. în cadrul procesului penal se pot evidenţia trei

interese majore:

a) Primul este interesul general al societăţii de a avea un sentiment de

siguranţă bazat pe cunoaşterea faptului că există organe imparţiale,

independente şi competente unice care să îflfăpţujajgă justiţia, Acestea

sunt instanţele judecătoreşti. Acestui interes major îi corespunde, în

procesul penal, funcţia de judecare a cauzei,

b) Un alt interes major este acela de atragere la răspundere penală, fără

excepţii, a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Motivele sau scopul

pedepsei au rădăcini profunde în istorie şi în gândirea filosofică, Se

conturează astfel unele idei de bază: conform uneia, trebuie restabilită

echitatea socială; conform alteia, infractorii trebuie să fie educaţi sau

reeducaţi, sau în cele din urmă să fie pedepsite persoanele care au

săvârşit infracţiuni, astfel generalizându-şe certitudinea inevitabilităţii

răspunderii penale. Pentru a satisface această exigenţă socială,' procesul

penal cuprinde o altă funcţie - cea a acuzării.

c) Un al treilea interes general este acela al posibilităţii persoanelor impli-

cate într-o cauză penală de a-şi apăra interesele cât mai eficient. Pentru

realizarea acestui drept în procesul penal există funcţia apărării.

Funcţia judecăţii în procesul penal este realizată numai de către instanţele

judecătoreşti, organe de stat care, în virtutea organizării şi funcţionării,

Uzează o activitate de soluţionare a unui conflict generat de o faptă care este ln< i

i m i n a t ă în Codul penal, func ţ i a de judecare este una distinctă de celelalte

D R E P T l ' R O C I ' S U A I . I' 1 NAI.Vn rtea g e raia 39

două: acuzarea şi apărarea, judecata este realizată de către judecători care sunt independenţi de oricare alt organ în stat şi se supun numai legii (art. 26 din CPP al RM). Judecata presupune o analiză imparţială a argumentelor acuzării şi ale apărării, adoptând, în baza intimei convingeri a judecătorilor, o sentinţă prin care se soluţionează cauza penală. Principiile şi normele juridice ale procesului penal sunt adoptate în spiritul respectării imparţialităţii judecătorilor şi neimplicării lor în susţinerea intereselor vreunei părţi a procesului penal.

Funcţia acuzării este realizată în procesul penal de către procuror, dar dacă e să analizăm conceptual această funcţie, acuzarea este un proces activ la care contribuie, pe lângă procuror, şi organele de urmărire penală. Procurorul exercită urmărirea penală. în faţa instanţei de judecată este acuzator de stat şi reprezintă acuzarea în numele statului (art. 51 din CPP al RM).

Pentru a avea un conţinut prin care procurorul să învinuiască o persoană, acuzarea îşi începe activitatea de la etapa urmăririi penale. Acuzarea, pe parcursul evoluţiei istorice şi în diferite sisteme de drept, sau chiar de la stat la stat, a cunoscut trei mari forme, care se aplică şi astăzi în multe state. în Republica Moldova până în 2003 au fost prezente toate trei formele: acuzarea privată;

acuzarea publică; t

acuzarea privat-publică.

Legea procesual penală nouă - Codul de procedură penală din 14 martie

2003 - reglementează doar două forme: acuzarea publică şi acuzarea privată.

Acuzarea privată în forma sa pură a fost un fenomen istoric care nu se mai

aplică în statele ce tind a fi state de drept. Ea a reprezentat o perioadă în care

acuzarea aparţinea victimei infracţiunii şi rudelor ei sau tribului111, fiind o

caracteristică a popoarelor barbare. Acest timp de acuzare se realiza fără im-

plicarea vreunui organ de stat sau care să reprezinte o autoritate publică.

în viziune contemporană, acuzarea privată reprezintă situaţiile din diferite

reglementări procesual-penale, în care urmărirea penală (acţiunea penală) se pune

în mişcare la depunerea plângerii de către victima unei infracţiuni şi intervin

organele statului (organele de urmărire şi Procuratură) care în baza legii preiau şi

continuă urmărirea penală. Acest tip de acuzare este numit astfel (nu este

acuzarea privată pură) din motiv că procesul penal se porneşte de către organe de

stat, însă numai după depunerea plângerii de către victimă despre o infracţiune

care s-a săvârşit. în caz contrar, urmărirea penală nu se porneşte

Traian Pop citat de Adrian ştefan Tulbure, Angela Marin Tain, In Tratai de Procedură Penală, ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 49,

şi dosarul nu poate ajunge nici în faţa unui judecător. Aceste cazuri, de regulă,

sunt posibile în situaţiile unor infracţiuni specificate expres în art. 276 din Codul

de procedură penală al Republicii Moldova. în cazul retragerii plângerii depuse

de către partea vătămată, procesul penal încetează. Retragerea plângerii prealabile

poate avea acest efect juridic în cazurile prevăzute la art. 276 din CPP până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Acuzarea publică reprezintă

pornirea şi desfăşurarea procesului penal indiferent de voinţa victimei. Principiul

oficialităţii obligă organele responsabile să descopere infracţiunea şi să atragă la

răspundere penală făptuitorii indiferent de dorinţa de "răzbunare a victimei" sau

de lipsa acestei intenţii. Urmărirea penală este un mijloc prin care 1 realizează

administrarea informaţiei necesare pentru judecarea cauzei penale, din acest

motiv actul de justiţie (de regulă, în cauzele mai grave decât acele infracţiuni

pentru care este posibilă împăcarea excede interesele unei persoane, devenind un

interes general al societăţii.

Acuzarea publică este prezentă în majoritatea infracţiunilor prevăzute în I

odul penal. în această situaţie organele de urmărire penală sau procurorul pornesc

acţiunea penală (urmărirea penală) independent de faptul depunerii plângerii

prealabile de către victimă despre săvârşirea unei infracţiuni. Victima are dreptul

depunerii plângerii la organul de urmărire penală sau la procuror, dar acest fapt

nu are efecte juridice pentru pornirea sau încetarea urmă r i r i i penale. în cazul

săvârşirii unei infracţiuni statul este subiectul obligat *ft atragă la răspundere

penală făptuitorii, pentru că justiţia nu este o activitate privată, ci este un proces

general util pentru ordinea de drept şi societate.

Acuzarea privat-publică. în acest caz procesul penal (urmărirea penală) por-

n#şle doar la depunerea plângerii prealabile de către partea vătămată (victimă),

tlttl' IHi Încetează la retragerea ei. Organele de urmărire penală şi procuratura nu

tot iă pornească un proces penal fără ca victima să fi depus o plângere în acest

Wll«. Această reglementare a fost prezentă în Codul de procedură penală al Re-

ptffe/ji a Mul,Iova din 24 martie 1961, care a fost abrogat la punerea în aplicare a

Codului de procedură penală actual (din 14 martie 2003). Astfel, art. 94 din Codul

4t procedură penală al Republicii Moldova abrogat prevedea că împăcarea era

penibila în cazurile enumerate în art. 94, cu excepţia furtului săvârşit de cel care |l

uiffşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta. Noul Cod de

froctdură penală reglementează doar forma privată şi cea publică a acuzării.

Funcţia apărării. Apărarea în procesul penal există şi este realizată de - |ţl,

pentru a asigura exigenţele de proces penal echitabil. De dreptul la •pftrtira

beneficiază toate persoanele, indiferent de faptul dacă recunosc sau nu învinuirea.

Chiar în cazul în care învinuitul recunoaşte fapta de care este în-vliuill el trebuie

să beneficieze de dreptul de apărare măcar şi pentru motivul

"10 D R E P T P R O C E S U A L PENA I, 1' a r tea g e n e r a I ii -II

de a nu li tras la răspundere penală mai aspră decât fapta pe care a săvârşit-o. Dreptul de apărare implică dreptul la un apărător şi multitudinea de drepturi pe care le prescrie Codul de procedură penală pentru a-şi apăra interesele: dreptul de a nu se autoincrimina, dreptul de a administra sau invoca probe, dreptul de a participa la acţiunile de urmărire penală, la judecarea cauzei, dreptul de a pune întrebări altor participanţi la dosar, dreptul de a uza de căile de atac şi multe alte drepturi care sunt prescrise de legea procesuală pentru a realiza pe deplin cerinţele de apărare a persoanelor care fac parte din grupul procesual al apărării. Apărarea are drepturi egale cu acuzarea în procesul penal al Republicii Moldova pentru a se respecta principiul contradictorialităţii şi echităţii procesului penal. Acuzarea nu poate limita şi nu poate interveni în apărarea învinuitului, decât în cazul în care această limitare este prevăzută de lege. Rolul apărării în procesul penal este acela de a apăra interesele persoanei învinuite de săvârşirea infracţiunii. Apărarea tinde şi trebuie să nu admită pedepsirea unei persoane nevinovate. Avocatul, chiar în cazurile când este convins de vinovăţia clientului său, trebuie să utilizeze toate mijloacele legale pentru diminuarea răspunderii penale şi pentru excluderea abuzurilor în acest sens.

Funcţiile în procesul penal şi raportul interacţiunilor sunt elementele de bază ale realizării principiului egalităţii în faţa legii şi a principiului contra-dictorialităţii. Dacă echilibrul este încălcat, riscăm să ieşim din cadrul unui proces echitabil şi contradictoriu, unde judecătorul înfăptuieşte justiţia, procurorul acuză (în şedinţa de judecată), iar avocatul apără interesele persoanei învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.

§7. Garanţiile procesuale penale şi importanţa lor

Pentru desfăşurarea procesului penal este deosebit de important ca organele

de stat abilitate cu împuterniciri speciale să nu aibă posibilitatea unor abuzuri, iar

persoanele participante să-şi realizeze drepturile şi interesele legitime fără nici o

îngrădire. în acest sens legea prevede exercitarea unor atribuţii de către organele

de stat (organul de urmărire penală, ofiţer de urmărire penală, procuror, instanţă

de judecată) în atingerea scopului procesului penal care se intersectează cu

numeroase drepturi şi libertăţi ale participanţilor la proces şi în mod special cu

cele ale învinuitului, ce impune precizarea unor mijloace eficiente împotriva unor

limitări ilegale. Astfel, garanţiile procesuale sunt mijloace juridice ce asigură

realizarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege tuturor subiecţilor în

procesul penal. Din această definire re/uită semnificaţia generală a garanţiilor

procesuale. îri calitate de* gui suiţii ptXX csualo pot li orice elemente care

contribuie La rezolvarea optima uu/ri penale, In conformitate

cu legea, cu adevărul şi cu necesităţile realizării scopurilor politicii penale112, într-

o accepţiune mai restrânsă prin garanţii procesuale se înţeleg numai mijloacele

care asigură drepturile participanţilor la cauza penală, adică mijloacele legale care

permit exercitarea efectivă, reală şi consecventă a tuturor drepturilor procesuale

în concordanţă cu interesele legitime ale fiecărei persoane"3. Prin natura lor

juridică generaţiile procesuale pot fi clasificate în:

1) mijloace ce asigură posibilitatea exercitării obligaţiilor şi împuternicirilor

de către organele statului şi persoanele cu funcţii de răspundere pentru

realizarea scopului procesului penal prevăzut de art. 1 al CPP;

2) mijloace ce asigură realizarea de către participanţi a drepturilor pro-

cesuale prevăzute, precum şi apărarea libertăţilor şi intereselor legitime

ale cetăţenilor.

Deseori aceste două categorii de garanţii procesuale apar în calitate de

antagonisme, când acordarea de multiple împuterniciri organelor de urmărire

penală în scopul descoperirii infracţiunilor şi identificării vinovaţilor este

apreciată de apărătorii drepturilor omului. Şi invers, excesul de diverse mijloace

procesuale acordate participanţilor la procesul penal pentru apărarea unui drept

subiectiv este interpretat de organele de urmărire penală ca o stare de

imposibilitate de a descoperi infracţiunea şi respectiv imposibilitatea atragerii la

răspundere penală a vinovaţilor. Din aceste considerente în anumite momente şi

situaţii determinate de scopul urmărit, în politica procesuală penală s-a manifestat

tendinţa lărgirii atribuţiilor organelor de urmărire penală şi respectiv neglijarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, prin descoperirea infracţiunilor

cu orice preţ. în perioada actuală se pune accentu pe asigurarea eficientă a

drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal prin delimitarea atribuţiilor

organelor de urmărire penală de atribuţiile instanţei de judecată, care are sarcina

respectării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor. Dispoziţii generale

privind garanţiile procesuale penale în sens restrîns sunt reglementările

constituţionale cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al

exerciţiului unor libertăţi prevăzute de art. 54 din Constituţie114. Astfel, alin. (2) al

art. 54 din Constituţie prevede că "exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu poate fi

supusă altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor

unanim recunoscute ale dreptului

'H Nicoiac Volonciu, op. cit,, voi. I, p. 44.

'" Ibidem.111 Art. 54 din Constituţie în redacţia legii din 12.07.01, Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr, 90 91, 2001, art. 699.

I'DREPT I ' K O C I i S U A I . I'UNA I. I' a r leu g e ;i I

it43

internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii

teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii

tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi

demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau

garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei". Alin. (4) al aceluiaşi articol

constituţional precizează că restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia

care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

Garanţii procesuale privind realizarea scopului procesului penal sunt ur-

mătoarele:

1) caracterul obligatoriu al ordonanţelor procurorului sau încheierilor

instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului penal pentru

toate persoanele fizice şi juridice;

2) atribuţiile organelor de urmărire penală de a efectua unele acţiuni de

urmărire penală de sine stătător, fără sancţiunea procurorului sau a

instanţei de judecată;

3) atribuţiile organelor de urmărire penală de a reţine persoana timp de 72

de ore fără mandatul instanţei de judecată, precum şi posibilitatea

acestora de aplica şi alte măsuri procesuale;

4) atribuţiile organelor de urmărire penală de a cita şi asculta orice persoană

în calitate de martor (cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 21 din CPP);

5) atribuţia procurorului de a sancţiona efectuarea unor acţiuni de urmărire

penală ce limitează dreptul de a părăsi o localitate;

6) atribuţia instanţei de judecată de a aplica amenda judiciară în cazurile

prevăzute de art. 201 din CPP;

7) reglementarea răspunderii penale pentru nerespectarea obligaţiilor pro-

cesuale de către unii participanţi (martori, partea vătămată, expert).

Garanţiile procesuale privind respectarea drepturilor şi intereselor legitime

ale persoanei sunt următoarele:

1) obligaţiile organelor ce desfăşoară procesul penal de înştiinţa partici-

panţii despre drepturile procesuale şi de a asigura realizarea acestora;

2) obligaţia organelor de urmărire penală de cerceta circumstanţele cau-zei

sub toate aspectele complet şi obiectiv;

3) obligaţia organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a

emite hotărâri legale, întemeiate şi motivate;

4) exercitarea controlului respectării legii în faza de urmărire penală de către procuror şi instanţa de judecată;

5) atribuţia procurorului de a anula ordonanţele ilegale, precum şi re-

punerea în drepturi a persoanelor lezate prin acţiunile organelor de

urmărire penală şi ale ofiţerului de urmărire penală;

6) atribuţia instanţei de judecată de a anula unele hotărâri ilegale ale or-

ganelor de urmărire penală;

7) posibilitatea părţilor de a ataca hotărârile şi acţiunile organelor de

urmărire penală la judecătorul de instrucţie, în instanţa de judecată,

precum şi în instanţele ierarhic superioare;

8) dreptul părţilor de a avea apărător sau reprezentant;

9) dreptul părţii de a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale şi de a intra

în posesia copiei unor hotărâri procesuale;

10) dreptul persoanei la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile or-

ganelor de urmărire penală şi ale instanţei de judecată;

11) reglementarea răspunderii disciplinare şi penale pentru abateri proce-

suale săvârşite de persoanele ce desfăşoară procesul penal.

Garanţiile realizării scopului procesului penal şi garanţiile respectării

drepturilor cetăţenilor participanţi la proces sunt elemente ale sistemului unic de

mijloace juridice, care se află într-o legătură indisolubilă, exercitându-se în

comun. La baza acestui sistem de garanţii se află corelaţia şi îmbinarea in-

tereselor societăţii cu interesele persoanei. Astfel, hotărârile şi cerinţele legale ale

organelor de urmărire penală şi ale instanţei de judecată sunt obligatorii pentru

participanţii la procesul penal, iar realizarea drepturilor subiective ale acestora

din urmă sunt obligaţii legale ale organelor de stat. Totodată, garanţiile

procesuale sunt prevăzute în lege şi, respectiv, fac parte din elementele formei

procesuale. Prin urmare, forma procesuală include totalitatea garanţiilor realizării

scopului procesului penal, precum şi garanţiile respectării drepturilor şi

libertăţilor individului ca subiect al acestei activităţi.

§8. Dreptul procesual penal şi legătura lui cu

alte ramuri de drept

Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă a

sistemului dreptului şi are multiple conexiuni cu alte ramuri de drept. Procesul

penal este procedura prin care poate fi realizat dreptul penal. Asemenea dreptului

penal care ocroteşte diverse valori ale societăţii, dreptul procesual penal intervine

de fiecare dată pentru realizarea justiţiei în orice situaţie când se atentează la viaţa

persoanei, la proprietatea ei sau a statului, la drepturile politice ş.a. în continuare

propunem analiza unor aspecte mai importante ce

II l)l( EPT PROCl iSUA I. I'li NA LI' n r tea n r D I fl

'15

vizează legătura dintre procesul pena! şi ramurile de drept ce interacţionează mai frecvent în procesul înfăptuirii justiţiei penale.

Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional

Constituţia Republicii Moldova, ca lege fundamentală a statului, conţine temeiul legislativ al procedurii penale. Constituţia consacră expres în normele sale accesul liber la justiţie (art. 20), prezumţia nevinovăţiei (art. 21). Capitolul IX din Constituţie "Autoritatea judecătorească" reglementează o serie de raporturi care sunt desfăşurate în Dreptul procesual penal; în art. 25 şi 26 ale Constituţiei RM este recunoscută libertatea individuală, siguranţa persoanei şi dreptul la apărare; în art. 29 - inviolabilitatea domiciliului; în art. 30 - secretul corespondenţei. Dreptul procesual penal este ramura de drept care prescrie forma şi condiţiile în care se înfăptuieşte justiţia, atât în scopul apărării membrilor societăţii de atentate împotriva drepturilor constituţionale ale indivizilor, cât şi în scopul limitării pe cât e posibil a încălcării aceloraşi drepturi când titularul lor este o persoană bănuită, învinuită sau inculpată.

Dreptul procesual penal şi dreptul penal

Legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul penal este evidentă datorită

structurii şi metodelor de realizare a acestor ramuri de drept. Dreptul penal este

ramura ce stabileşte valorile sociale care necesită a fi protejate de normele

juridice penale. Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-şi

atingă scopurile doar prin existenţa şi aplicabilitatea dreptului procesual penal.

Dreptul penal şi-ar pierde utilitatea existenţei dacă aplicarea şi realizarea lui ar fi

lăsate în seama unei implementări diferite de către diferiţi subiecţi de drept.

Astfel, procesul penal este ramura de drept ce propune formele şi metodele unice,

imperative de înfăptuire a justiţiei penale.

în literatura de specialitate115 legătura inseparabilă a dreptului procesual penal

cu dreptul penal este apreciată astfel: "Dreptul penal fără procedura penală este

un cuţit fără mâner, iar procedura fără drept penal este un mâner fără tăiş".

"'' Mommse», Droit phial de Remains, Paris, 1907, voi. I, p. XIV, elUt ds Nicolac Volonciu In Tratat de Procedură Penală, op. cit., voi. 1 p. 31.

Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil

Procesul unic de realizare a justiţiei condiţionează existenţa organelor unice

de înfăptuire atât a justiţiei penale, conform procesului penal, cât şi a justiţiei

civile în carul procesului civil. în instanţele judecătoreşti de prim nivel

(judecătoriile de sector) judecătorii examinează cauzele penale şi civile ca

reprezentanţi plenipotenţiari ai statului în domeniul înfăptuirii justiţiei. Atât

procedura penală, cât şi procedura civilă sunt ghidate de principii generale

comune (principiul legalităţii, al accesului liber la justiţie, al egalităţii părţilor, al

imparţialităţii judecătorului şi garantarea apărării intereselor proprii).

Distincţia este dictată de ramurile de drept material (drept penal, drept civil),

care constituie temeiul juridic al intervenirii ramurilor de drept procesual.

în procedura penală este admisă, prin lege, instituţia acţiunii civile care poate

aduce în procedura penală elemente şi principii ale procedurii civile, astfel

realizându-se o interacţiune care avantajează părţile implicate într-un proces

penal, cărora le este soluţionat şi litigiul civil conex cu fapta infracţională care 1-a

provocat. Cu toate aceste tangenţe, dreptul procesual penal şi dreptul procesual

civil rămân a fi două ramuri distincte de drept, care se manifestă prin multiple

deosebiri în plan instituţional, conceptual, organizatoric şi structural.

Dreptul procesual penal şi dreptul civil

De multe ori săvârşirea unei infracţiuni provoacă prejudicii materiale părţii

vătămate sau părţii civile. în urma judecării cauzei penale este imperioasă şi

soluţionarea problemei reparării prejudiciului material. în dreptul procesual penal

mărimea daunei materiale şi modul de calculare a ei se realizează de către

normele juridice din dreptul civil. Deseori încadrarea juridică a faptei penale

depinde şi de mărimea prejudiciului cauzat patrimoniului unei persoane, în aceste

situaţii dreptul civil intervine într-o cauză penală şi contribuie la soluţionarea

justă şi echitabilă a cauzei. Dacă procesul penal ar neglija problema reparării

prejudiciului material ar fi exclusă posibilitatea unei asemenea soluţionări.

Deoarece unele instituţii ale dreptului civil: instituţia reprezentaţiei şi succesiunii,

răspunderea civilă pentru fapta altuia, capacitatea de exerciţiu (care cunoaşte

reglementări specifice în unele situaţii în procesul penal) sunt strâns legate, ele

influenţează unele reglementări din procedura penală.

Unele norme de procedură penală apără în mod direct valori de bază şi alte

drepturi civile, de exemplu, principiul inviolabilităţii proprietăţii (art. 13

dinCPPal RM).

46D R E P T PROCESUAL l» li NAI. P r li'a (ţ e a 1

'17

Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ

Aceste ramuri de drept cunosc o legătură strânsă mai ales prin procedura

asemănătoare de judecare a cauzelor. Dreptul administrativ cuprinde, în cercul de

subiecţi ai ramurii sale, organe cu atribuţii şi în procedura penală (de exemplu,

poliţia, Departamentul Vamal etc.). Pe parcursul procesului penal ofiţerii de

urmărire penală desfăşoară activitatea de urmărire penală reglementată de Codul

de procedură penală. în cazul investigării unor cauze penale nu se exclud

situaţiile de recalificare a faptei pretinse a fi penală în una administrativă, prin

aplicarea sancţiunii conform Codului cu privire la contravenţiile administrative,

fiind utile şi admisibile acţiunile realizate şi probele administrate conform

procedurii penale.

Dreptul procesual penal cunoaşte o interacţiune cu toate ramurile de drept. O

infracţiune săvârşită împotriva unui obiect ocrotit de legea penală şi care este, de

asemenea, obiect de reglementare a altei ramuri de drept, indisolubil se combină

şi cu dreptul procesual penal care ţine cont de specificul reglementării şi oferă

mijloacele necesare descoperirii infracţiunii cu respectarea normelor juridice din

alte ramuri de drept. Cazurile de infracţiuni contra drepturilor de muncă implică

şi normele juridice ale dreptului muncii, infracţiunile contra familiei aduc în

procesul penal reglementările de drept al familiei necesare pentru buna

desfăşurare a procesului penal.

Legătura menţionată dintre dreptul procesual penal şi alte ramuri de drept

este utilă datorită faptului că este imposibilă şi nedorită includerea unor norme

juridice din alte ramuri în legislaţia procesual-penală pentru a evita repetarea

normelor şi instituţiilor în toate ramurile de drept unde reglementările diferitelor

ramuri se apropie, creând impresia de suprapunere a reglementării. Fiecare

ramură de drept rămâne a fi una cu subiecţi, obiect de reglementare şi metode

specifice ramurii respective.

§9. Ştiinţa dreptului procesual penal şi legătura ei

cu alte ştiinţe

Dreptul procesual penal, ca şi oricare altă ramură de drept, are o bază

legislativă concentrată în unul sau mai multe acte normative. Dreptul procesual

penal ca disciplină ştiinţifică nu se confundă cu dreptul procesual penal, deşi sunt

indisolubil legate116. Orice ramură a dreptului este formată

'"' Ion Nengu, Drept procesual penal, op, cit., p. 45.

din norme juridice, care sunt studiate de ştiinţa dreptului. Dreptul procesual penal

este studiat de ştiinţa dreptului procesual penal. Ştiinţa juridică este un sistem de

cunoştinţe despre raporturile juridice şi normele procesuale penale care

reglementează aceste raporturi procesual-penale ce apar şi se dezvoltă în procesul

investigării unei infracţiuni, pentru realizarea scopurilor procesului penal:

descoperirea infracţiunii, identificarea făptuitorului şi a circumstanţelor cauzei

penale, precum şi atragerea lui la răspundere penală cu respectarea normelor cu

privire la un proces penal legal şi echitabil. Dreptul procesual penal, ca ştiinţă

juridică, cuprinde un sistem de cunoştinţe cu valoare de adevăr obiectiv 117. Ştiinţa

are rolul elaborării conceptelor şi metodelor de reglementare cât mai eficiente

pentru activitatea procesual penală. Ştiinţa procesual penală, ca şi ramura

dreptului procesual penal, poate fi împărţită în două mari compartimente: Partea

generală şi Partea specială.

Pentru a descrie şi analiza ştiinţa procesului penal, pe lângă obiectul de

cercetare, este necesară cunoaşterea metodelor ştiinţei dreptului procesual penal.

Metodele logice folosite de ştiinţa procesului penal sunt analiza, sinteza, inducţia

şi deducţia. Aceste metode sunt aplicate la cercetarea procesului penal în forma sa

actuală şi în forma la care trebuie sa ajungă. De asemenea, este larg utilizată

metoda istorică, ce studiază fenomenul procesual în evoluţia lui în timp, stabilind

condiţiile istorice ale apariţiei normei şi aplicarea ei în diferite perioade. Metoda

istorica este utilă mai ales atunci când este combinată cu cea comparativă.

Comparaţia permite studierea fenomenului prin raportarea lui la diferite sisteme

de drept. Atunci când istoria ne oferă date concrete despre rezultatul aplicării unor

norme în procesul penal ele pot fi comparate cu datele obţinute prin cercetarea pe

orizontală a proceselor penale ale unor state străine, fapt ce ne permite să reducem

perioada de timp în care se experimentează reglementări cu titlu de încercare

pentru îmbunătăţirea reglementării. Mai frecvent utilizată în acest scop este

metoda sociologică. Dreptul procesual penal, alături de ramura dreptului penal,

este o ramură de drept care intervine mai dur în relaţiile interumane, în

comparaţie cu ramurile de drept privat şi deseori poate limita grav unele drepturi

ale persoanei, de aceea metoda sociologică poate fi folosită mai frecvent pentru a

cunoaşte reacţia societăţii la diferite reforme în procesul penal. Este evident faptul

că experimentele pe care le-ar respinge societatea în dreptul penal şi procesul

penal sunt nedorite, pentru că ar costa prea "scump" drepturile persoanei. Metoda

istorică şi cea

Nicolac Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cil., voi. I, p. 46.

'IH D U I i l ' T I ' l tOCIiSl lA I, I'MNA I.

comparativă ne ajută să reducem cazurile de eşecuri ale reglementării proce-sual-

penale.

Ştiinţa procesului penal are legătură cu multe alte ştiinţe care o ajută să se

perfecţioneze.

Criminalistica se ocupă de elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice

necesare descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor infracţiunii. Aceasta

este ştiinţa care oferă tehnica, tactica şi metodica descoperirii infracţiunilor,

având un obiect independent de alte ştiinţe şi fiind strâns legată de ştiinţa

procesului penal.

Medicina legală este o altă ştiinţă care stabileşte un raport între normele

juridice şi rezultatele aplicării medicinei legale. De multe ori medicina legală

oferă soluţii importante pentru luarea unor decizii de moment în procesul penal,

care direcţionează activitatea de investigaţie în procesul penal, pe lângă

expertizele de constatare a gradului leziunilor corporale sau a cauzei morţii.

Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal cunoştinţele speciale

de psihologie care se aplică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale şi a

judecării cauzei. Această ştiinţă se aplică de fiecare dată când este audiată o

persoană, când lipsesc datele care ar indica cu certitudine vârsta unor persoane

sau când trebuie adoptată o decizie, atât de către ofiţerul de urmărire penală, de

către procuror, cât şi de către instanţa de judecată, deciziile căreia au importanţă

primordială în procesul penal.

Psihiatria judiciară influenţează direct ştiinţa procesului penal. Ea oferă

posibilitatea constatării responsabilităţii sau iresponsabilităţii persoanelor

implicate în procesul penal. Dacă făptuitorul este o persoană iresponsabilă, atunci

procesul penal se desfăşoară conform unei proceduri speciale prevăzute de Codul

de procedură penală.

Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul celor trei "C" - criminal,

crimă, criminalitate. Cunoştinţele de criminologie permit ştiinţei procesului penal

să elaboreze metode eficiente de desfăşurare a procesului penal care, prin funcţia

educativă, să determine reducerea fenomenului infracţional.

Ştiinţa procesului penal în colaborare cu alte ştiinţe, în special cu cele

menţionate oferă legislatorului informaţia ştiinţifică necesară pentru adoptarea

unor legi procesual-penale eficiente.

C a p i t o l u l II

IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL

§1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal

Normele juridice trebuie să fie cuprinse în modalităţi de exprimare care le

conferă caracterul de obligativitate, fără de care impunerea - prin forţa autorităţii

statale - nu ar fi posibilă. în teoria generală a dreptului aceste forme de examinare

a normelor juridice obligatorii reprezintă izvoare de drept'.

Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în sens material şi în sens

formal.

în sens material prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de

existenţă a societăţii. Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar,

şi de factorul politic şi social.

Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor

formal sau juridic al dreptului.

Normele de drept procesual penal au un obiect de reglementare bine

determinat şi anume activitatea instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor

persoane participante la procesul penal, inclusiv raporturile procesuale ce se

stabilesc între ele.

în concluzie, noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită

ca fiind ansamblul de norme juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte

conţin reglementări cu privire la desfăşurarea procesului penal, drepturile şi

obligaţiile instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor persoane participante la

procesul penal2.

§2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal reprezintă o pluralitate de izvoare datorită comple-

xităţii relaţiilor sociale supuse reglementării normelor juridice procesuale penale.

Articolul 2 din Codul de procedură penală stabileşte normativ elementele

componente ale legii procesual penale incluzând: Constituţia Republicii Mol-

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. 1, Paideia, Bucureşti,p. 53.

Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 29.

DREPT PROCESUAL l'UNAi, P a r t e u g c n e r a l f l 51

dova, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de

procedură penală. Considerăm că prin sintagma "legea procesual penală", ca

denumire a art. 2 din CPP, trebuie de avut în vedere exclusiv Codul de procedură

penală şi legile de modificare şi completare a Codului de procedură penală.

Sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art. 2 din CPP, trebuie înlocuită

cu sintagma "legislaţia procesual penală", care ar include pe lângă legea procesual

penală şi alte prevederi legale care exced Codul de procedură penală şi care

reglementează unele aspecte ale raporturilor procesual penale.

Constituţia este legea supremă şi nici o lege sau un alt act juridic care

contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Alin. (3) al art. 2 din

CPP stipulează că Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra

legislaţiei procesual penale naţionale şi nici o lege care reglementează

desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu

Constituţia. Pornind de la aceste prevederi, instanţele judecătoreşti, la efectuarea

justiţiei, urmează să aprecieze conţinutul legii sau al altui act juridic şi în cazurile

necesare să aplice Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă3.

Conform art. 8 din Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze

relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului

internaţional, inclusiv în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie

penală. Codul de procedură penală specifică prevederea constituţională la art. 2

stipulând că "principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor

internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante

ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor

omului în procesul penal". Pentru a oferi o bază legislativă de aplicare generală

accesorie Constituţiei în domeniul respectării dreptului internaţional şi a tratatelor

internaţionale, în Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova nr.

595 din 24.09.99 se indică la art. 19 că "tratatele internaţionale se execută cu

bună-credinţă, în conformitate cu principiul pact a sunt servanda. Republica

Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a

neexecutării unui tratat la care este parte".

Tratatul internaţional cu cea mai pronunţată aplicabilitate în ordinea juridică a Republicii Moldova este Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în continuare Convenţia) şi protocoalele adiţionale care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova, cu unele excepţii, la 12 septembrie 1997. Având în vedere rolul Convenţiei în sistemul juridic al Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a statuat că "sarcina primordială cu prevedere la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (n.a. în continuare Curtea). Astfel, în cazul judecării cauzelor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sunt compatibile cu prevederile acestuia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei menţionând acest fapt în hotărârea sa".

Este necesar de menţionat că diferenţa dintre Convenţie şi alte tratate in-ternaţionale se manifestă prin crearea unei instanţe competente cu dreptul de a interpreta şi a aplica exclusiv prevederile Convenţiei şi a precedentelor sale la soluţionarea cauzelor concrete. Sistemul Convenţiei se dezvoltă ca dreptul precedentului. Nu este posibil de analizat Convenţia fără a analiza precedentele Curţii. Practic nu este posibil de aplicat prevederile Convenţiei fără a cunoaşte hotărârile Curţii care vizează interpretarea normelor Convenţiei. Această stare de fapt a fost percepută şi la nivel naţional, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionând următoarele: "se atenţionează instanţele judecătoreşti asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea interpretări oficiale şi deci obligatorii aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de aceste interpretări"4.

Codul de procedură penală adoptat la 14 martie 2003 conţine norme obli-gatorii pentru respectare de către toate instanţele de judecată, părţile şi alte per-soane participante la procesul penal pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

Codul de procedură penală este divizat în două părţi: Partea generală şi Partea specială.

' Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova CU privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr, 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri ah Plenului Curţii Supreme de luslifie (mal 1974 iulie 2002), Chişinău, 2002, p "

' I lotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 17 din 19.06.2000 privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi iile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 18-19.

52 _____________ ^ D R E P T PROCESUAL PENAL I" t tea g o n e r a 1 ă

53

Partea generală conţine dispoziţ i i valabile pentru întregul parcurs pro-cesual, pentru unele faze ale procesului penal, pentru instanţele de judecată, părţi şi alte persoane participante la procesul penal.

Partea generală conţine de asemenea dispoziţii privind: noţiunea, scopul procesului penal; definirea termenilor şi expresiilor utilizate în Codul de proce-dură penală; principiile generale ale procesului penal; instanţele judecătoreşti şi competenţa lor; părţile şi alte persoane participante la proces; probele şi mij-loacele de probe; măsurile procesuale de constrângere; măsurile de păstrare a confidenţialităţii, de protecţie şi alte măsuri procedurale; chestiunile patrimoniale în procesul penal; termenele procedurale şi actele procedurale comune.

Partea specială conţine reglementarea privind urmărirea penală, judecata şi procedurile speciale.

Codul de procedură penală face referire expres la aplicarea în cadrul pro-cesului penal a prevederilor unor legi ca: Legea cu privire la secretul de stat (alin. (1) al art. 213 din CPP); Legea cu privire la secretul comercial (alin. (1) al art. 214 din CPP); Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal (alin. (2) al art. 215 din CPP). La examinarea acţiunii civile în procesul penal, conform prevederii alin. (3) al art. 220 din CPP, hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Această permisie prin posibilitatea oferită de a aplica normele legislaţiei extra procesual penale la examinarea acţiunii civile ţine de obiectul şi caracterul specific al acţiunii civile în procesul penal ce are un caracter accesoriu. Codul de procedură penală, alin. (2) al art. 220, stipulează că normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări.

Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 06.07.1995, Le-gea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, Legea cu privire la procuratură reglementează raporturile procesual-penale, nr. 118-XV din 14.03.2003, dar într-un volum redus şi această reglementare poartă un caracter accesoriu. Acestor acte le este caracteristic obiectul specific de reglementare, spre exemplu: statutul judecătorului, garanţiile independenţei judecătorului (Legea cu privire la statutul judecătorului); organizarea şi structura organelor procuraturii (Legea cu privire la procuratură). Reglementările cu caracter procesual-penal sunt reflectate în ele într-o măsură mult mai mică comparativ cu Codul de procedură penală, în care toate articolele reglementează raporturile procesual penale.

Hotărârile Curţii Constituţionale privind interpretarea Cons t i tu ţ ie i sau

privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale '.uni obligatorii pentru in

stanţele de judecată, părţi şi pentru persoanele participante la procesul penal.

Hotărârea Curţii Constituţionale privind recunoaşterea ca fiind neconstituţională a

prevederii legii aplicate în cauza penală respectivă poate servi drept temei de

declarare a recursului ordinar (pct. 14) al art. 427 din CPP; pct. 14) din alin. (1) al

art. 444 din CPP) sau a recursului extraordinar (lit. e) a pct. 1) din alin. (1) al art.

453 din CPP).

O problemă discutabilă ţine de recunoaşterea statutului oficial de izvor de

drept a precedentului judiciar în procesul penal. Codul de procedură penală nu

conţine referiri privitoare la recunoaştere de jure a precedentului judiciar ca izvor

de drept în procesul penal, dar analizând conţinutul Codului de procedură penală

(în speţă, pct. 16) al art. 427 din CPP indică ca temei de recurs ordinar poate servi

faptul că norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de

aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie)

putem deduce că hotărârile de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către

Curtea Supremă de Justiţie sunt de reper în activitatea jurisdicţională a instanţelor

de judecată, în special a celor ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie.

Pare nejustificată poziţia legiuitorului care a exclus din proiectul Codului de

procedură penală la art. 2 stipularea potrivit căreia hotărârile explicative ale

Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.

Prin aceasta s-a încercat negarea de jure a ceea ce există de facto.

E general recunoscut faptul că practica judecătorească este luată în calitate de

orientare pentru instanţele inferioare5. Este puţin probabil că o instanţă

judecătorească va adopta o hotărâre care să contravină hotărârii explicative a

Plenului Curţii Supreme de Justiţie şi că această hotărâre a instanţei va rămâne în

vigoare. Tendinţa generală este de a recunoaşte precedentului calitatea de izvor al

dreptului procesual penal, având în vedere influenţa exercitată de precedentele

Curţii Europene şi recunoaşterea precedentului ca izvor de drept în Statutul Curţii

Penale Internaţionale.

. . , , . , , 2000, . 53; igor Do-lea, Considerente privind perspectiva utilizării hotărârilor judecătoreşti ca izvor de drept in procesul penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria "Ştiinţe socioumane", voi. 1, CE USM, Chişinău, 2003; p. 269-272; 3) George Fletcher, Igor Dolea, Dl'ngosj Blănaru, Concepte de buză ale justiţiei penale, Arc, Chişinău, 2001, p. 3I8-326

M DREPT PROCESUAL PENAL 1* a r teu g e n e r a I ft v.

§3. Interpretarea normelor juridice procesual penale

3.1. Consideraţii generale

Normele juridice reglementează situaţii generale. Pentru a putea fi aplicate în cazuri concrete normele juridice trebuie interpretate. Prin interpretarea normelor de drept se înţelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului şi conţinutului normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de metode şi procedee) special învestit pentru aceasta6. Normele juridice procesuale reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia organelor care participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concretizate cazul tipic prevăzut în aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea normelor juridice7. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicaţiile necesare pentru ca dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor împrejurărilor practice. Necesitatea interpretării normelor procesual penale se profilează în contextul adoptării Codului de procedură penală care urmează a fi aplicat în corespundere cu existenţa unui sistem juridic aparţinând statului de drept, în general, şi implementării în procesul penal naţional a jurisprudenţei Curţii Europene.

Interpretarea are ca obiect numai explicarea şi lămurirea exactă a înţelesului normelor procesuale şi nu intră în sarcinile acesteia crearea unei noi norme sau modificarea celor existente.

Prin intermediul interpretării pot fi cunoscute limitele fiecărei reglementări, finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, în aşa fel încât conţinutul sintetic şi generic al normei procesuale să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal oricare ar fi particularităţile concrete ale cauzelor penale.

3.2. Felul interpretării normelor juridice procesual penale

Formele de interpretare a normelor juridice procesuale şi metodologia uti-

lizată sunt cele cunoscute şi folosite în toate ramurile de drept, particularităţile

decurgând mai mult din natura deosebită a reglementărilor procesuale din

sistemul său specific şi din modalităţile caracteristice în care apare structura

tehnico-juridică de redactare a normelor procesuale1*.

Clasificarea formelor de interpretare a normelor procesuale penale se face în

funcţie de anumite criterii:

din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea; prin prisma

metodelor folosite pentru interpretare; rezultatele sau efectele interpretării. Din

punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea, aceasta poate fi:

a) interpretare legală (sau autentică), făcută de către organul care a adop

tat legea. Se realizează în cadrul actului legislativ în care se află norma

juridică interpretată. Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei

interpretative fiind aceeaşi ca şi a normei interpretate.

în Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare legală.

Astfel, art. 6 este exclusiv dedicat explicării înţelesului a 50 de termeni şi expresii

utilizate în Cod.

b) Interpretarea judiciară sau, altfel spus, cauzală (jurisprudential). Se

realizează de către instanţele judecătoreşti în procesul aplicării nor

mei juridice procesuale penale, fără a avea un caracter obligatoriu şi

pentru alte instanţe judiciare. Interpretarea judiciară este realizată la

soluţionarea oricărei cauze penale, având un caracter permanent.

Cu toate acestea, în practica judiciară, participanţii la procesul penal fac de-

seori trimiteri la soluţii pronunţate de alte instanţe. Considerăm că instanţele

judecătoreşti de la nivel inferior Curţii Supreme de Justiţie ar fi necesar să se

conformeze unor decizii pe care instanţa supremă ar trebui să le dea când constată

că se face o interpretare juridică diferită de către instanţele judecătoreşti, în felul

acesta ar putea fi evitate interpretările eronate şi chiar unele abuzuri9.

c) Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică), denumită şi interpretarea

neoficială, se realizează de specialiştii, cercetătorii în domeniul drep

tului. Valoarea acestei interpretări este condiţionată de forţa argu

mentelor ştiinţifice pe care se sprijină. O găsim în manualele de drept,

în cursuri, tratate, articole ştiinţifice etc. Deşi nu este obligatorie, se

" Gheorghe Avomic, Teoria generală a dreptului, Cartier, Chişinău, 2004) p. 435.Pentru o analiză amplă a problemelor legate de interpretarea dreptului, vezii Mihail-Con-sianiin Eremia, Interpretarea juridicii, ALL BECK, Bin iireştl, I'J'iH; (Iheoi'gheC. Miliai, Fundamentele dreptului argumente fi interpretam in tlrtpt, I. lex, Bucureşti.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 61.Alexandru Boroi, Georgeta Ştefania Ungureanu, Nicu Jidovii, Ilie Măgureanu, Dreptprocesual penal, ALL BECK, Bucii ieşti, 2001, p. 21.

5« -"" D R E P T PROCESUAL PENA [. I' t e n erai

57

poate impune prin forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând practica judiciară şi, uneori, chiar noile reglementări legislative10. Prin prisma metodelor folosite pentru interpretare se consideră că au aplicabilitate generală asupra întregului sistem de drept următoarele trei procedee:

a) Interpretarea gramaticală (sau literară)11 constă în lămurirea conţinutului normelor juridice prin înţelegerea exactă a termenilor folosiţi.Acest mod de interpretare presupune desluşirea sensului etimological cuvintelor, punerea în lumină a conexiunii gramaticale dintre ele,precum şi legătura dintre părţile unei propoziţii.

în ceea ce priveşte sensul etimologic al cuvintelor, dacă acestea au un sens

comun şi un sens ştiinţific, trebuie reţinut sensul ştiinţific, fiindcă normele

juridice procesuale trebuie exprimate prin termeni tehnici ştiinţifici. Sunt însă

situaţii în care, cu ocazia interpretării unui cuvânt, i se va da acestuia semnificaţia

cerută de contextul reglementării, deşi aceasta nu corespunde sensului tehnico-

ştiinţific al cuvântului. Spre exemplu, în denumirea art. 168 din CPP12 este

utilizată sintagma "dreptul cetăţenilor", dar nu trebuie să înţelegem că de acest

drept beneficiază doar cetăţenii Republicii Moldova (interpretare restrictivă) sau

şi cetăţenii altor state (interpretare extensivă), dar şi apatrizii. Prin "cetăţean" în

art. 168 din CPP se are în vedere orice persoană, independent de prezenţa sau

lipsa unei cetăţenii.

în cadrul interpretării gramaticale, substantivele se vor examina împreună cu

atributele lor, iar verbele cu complementele. în termenul masculin se cuprinde şi

cel feminin, singularului i se aplică în genere şi pluralul.

b) Interpretarea sistematică ajută la elucidarea conţinutului unei norme

juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de

drept sau din alte ramuri ale dreptului.

Un exemplu de interpretare sistematică ni-1 oferă corelarea prevederilor art.

66 din CPP, în care sunt reflectate drepturile şi obligaţiile învinuitului,

inculpatului; art. 189 din CPP, în care se indică dreptul persoanei reţinute sau

arestate la măsuri de ocrotire, şi alin. (1) al art. 170 din CPP, din care putem

conchide că învinuitul are dreptul la măsuri de ocrotire prin faptul că, în con-

formitate cu art. 170 din CPP, învinuitul poate fi reţinut sau arestat.

) Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice

cu ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională cel mai frecvent

folosite sunt a fortiori şi per a contrarie. Potrivit raţionamentului a fortiori, în mai

mult se cuprinde şi mai puţin (a majori ad minus), unde legea permite mai mult,

implicit permite şi mai puţin. Conform art. 307 din CPP, doar reprezentantul

organului de urmărire penală înaintează demers privind aplicarea faţă de bănuit a

arestării preventive, arestării la domiciliu fără a se indica posibilitatea înaintării

aceluiaşi demers de către procuror. Dar corelând această prevedere cu dreptul

procurorului de a înainta demers privind alegerea măsurii preventive în privinţa

învinuitului (art. 308 din CPP) şi folosind raţionamentul a fortiori, putem

conchide că şi procurorul este în drept să înainteze demers privind alegerea

măsurii preventive în privinţa bănuitului.

Potrivit raţionamentului per a contrarie, o dispoziţie de aplicare limitată nu

se poate extinde la cazurile neprevăzute de lege13. Spre exemplu, aplicarea

modalităţilor speciale de audiere a martorului este posibilă doar în cazul exis-

tenţei motivelor temeinice (art. 110 din CPP) expuse în încheierea motivată a

judecătorului de instrucţie, şi nu în toate cazurile când este audiat martorul.

Sub aspectul rezultatelor sau al efectelor interpretării aceasta poate fi: de-

clarativă, restrictivă şi extensivă.

a) Interpretarea declarativă se face prin redarea întocmai a textului de lege

interpretat, dacă s-a constatat că redactarea este corectă şi precisă.

b) Interpretarea restrictivă are loc atunci când se constată că în textul de

lege interpretat s-a spus mai mult decât s-a voit, adică litera legii a

depăşit, prin semnificaţia sa, voinţa legii. în această situaţie, prin in-

terpretare se va restrânge norma la limitele trasate de voinţa legii.

c) Interpretarea extensivă este inversul interpretării restrictive, adică atunci

când se constată că textul de lege spune mai puţin decât a voit să spună

legea, prin interpretare se va extinde norma şi la alte situaţii care nu sunt

explicit prevăzute, dar implicit subînţelese14.

"' Ion Ncagu, Tratat de procedură pnală, voi. I, Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 55, 1 Alexandru Boroi, op. cit., p. 22.

' Articolul UiH din CPP reglementează dreptul cutftţcnlloi de pi lnd« piifuotinii bănuită de săvârşirea infracţiunii.

Ion Neaga, op, cit., p. 56-57.(lurmun Silvi;i Paraschiv, op. cit., p. 36,

58 /^ DREPT PROCESUAL PENAL I" a r 1 e a g raia

',4

§4. Acţiunea legii procesuale penale în timp,

în spaţiu şi asupra persoanelor

Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi persoane.

Regula generală privind timpul intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare15. Legea procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale. Legea procesual penală în vigoare se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, după cum nejustificat s-a făcut o interpretare judiciară. în această situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la momentul efectuării actului procesual. Spre deosebire de legea penală, care poate fi şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici ultraactivă16. Alin. (2) al art. 3 din CPP stipulează că legea procesual penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţia ei, în perioada de tranziţie la o nouă lege procesuală penală, formaţiune aplicabilă acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la posibilitatea ultraactivităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la prevederile art. 3 al CPP (2003), în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecăţii cauzei în instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs

de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de pro-

cedură penală (2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând

valabile toate actele şi lucrările efectuate până la 12 iunie 2003 în baza Codului de

procedură penală (1961)"17.

Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în

condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse

reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a

îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei

altei legi18.

Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită suve-

ranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii

naţionale asupra acestui teritoriu.

La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul terito-

rialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor două aspecte ale

suveranităţii de stat:

• Legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale

desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu,

prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea

judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al

Republicii Moldova.

• Activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre

numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare pe

teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova, chiar

dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin.

Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în

străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de

procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură

penală al Republicii Moldova. Numai instanţele judecătoreşti, procurorii şi

organele de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şi numai după

legea procesual penală naţională.

Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii

procesual penale în spaţiu, cum ar fi: asistenţa juridică internaţională, efec-

" Nieolue Volonciu, op. cit., p. 68.'" Du mii ni Roman, Aspecte de doctrină, legislaţie si practiefl privind aplicarea ligii procesu-

al penale in timp, Analele Ştiinţifice ale Universităţii ilr Sini clin Moldovn, Scria "Ştiinţe im loumant",CE USM, Chişinău, 2000, p. 280.

lr Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şi Codului de procedură penală, nr. 31 din 24.10.2003, în Buletinul Curţii Supreme de justiţie a Republicii Moldova, nr. 11/2003, p. 13.

'" Nicolae Volonciu, op. cit., p. 68.

> DREPT PROCESUAL l'l-NAI.

tuată în temeiul art. 540, 558 din CPP; convenţiile şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; reciprocitatea.

Conform art. 4 din CPP, legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, procurori şi organele de urmărire penală indiferent de locul săvârşirii infracţiunii.

Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile di-plomatice încheiată la 18 aprilie 1961, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

C a p i t o l u l III

PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

Secţiunea I. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU

AL PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate organizată pentru atingerea obiectivelor sale,

care trebuie să fie reglementată, potrivit scopurilor fixate şi determinată de

anumite reguli generale, idei diriguitoare şi întreaga activitate procesuală, fiind

direcţionată spre realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele

generale ale politicii penale.

Noţiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu

largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în

ştiinţa dreptului procesual penal.

Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter

general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului

penal1.

Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebită importanţă

teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţe-

legerea şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa

mai mult sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor

(politica judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea

întregii reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări

absolute, irefragrabile, de la care nu există nici o abatere.

Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările

lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte,

chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază2.

Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot fi

similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa

normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui

sistem procesual3.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 73.1. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, voi. î, Ed. II, Editura Didactică şi Peda-gogica, Bucureşti, 1983, p. 87 citat de Nicolae Volonciu, op. cit., p. 75. Grigore Theodoru, Drept procesual penal român, voi. 1, Tip. Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, 1971, p. 72, citat de Nicolae Volonciu, op, cil., p, 75.

62 DREPT PROCESUAL PENAL I' a r I o a g e e r a 1 6.»

Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică faptul că, în

frontispiciul normelor juridice de amplă aptitudine, printre care se numără şi codurile de

procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care reflectă concepţia generală a

întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii tehnice de legiferare, Codul de

procedură penală al Republicii Moldova debutează prin înscrierea în primul său titlu -

"Dispoziţii generale privind procesul penal" - a normelor juridice în care se materializează

principiile fundamentale ale procesului penal.

Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul penal şi

care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem procesual şi

caracteristicile lui cele mai importante4.

în doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal poate fi

reţinută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale, de aceea nu

pot fi considerate principii fundamentale acele reguli care privesc numai una dintre fazele

procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din CPP) însă este consfinţită regula cu statut

de principiu, care nu priveşte desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecăţii

- principiul publicităţii şedinţei de judecată. Această limitare, prin excepţie, a întinderii

unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii importanţei fazei judecăţii ca fază

centrală în procesul penal.

Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi principal

pentru orientarea în practică a instanţelor judecătoreşti şi părţilor în numeroase situaţii

complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt integral reglementate sau cu

privire la care nu există norme juridice de concretizare, în asemenea situaţii principiile

generale ale procesului penal vor constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii

procesuale, deoarece rezolvarea în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendinţa

generală de soluţionare a cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor

justiţiei şi înfăptuirii politicii penale a statului.

Indiferent de formularea teoretică a noţiunii de principiu al procesului penal, instituţia

în sine reprezintă o importanţă deosebită pentru orientarea practică cu privire la care nu

există norme juridice cu nuanţare la amănuntele supuse soluţionării, principiile conducând,

în asemenea situaţii, la aplicarea corectă a normelor juridice procesual penale în cauzele

concrete supuse urmăririi penale şi judecăţii.

M. S. Strogovici, Procesul penal sovietic. Editura de Siai pentru Literatura Economică şi

luridicu, Bucureşti, 1950, p. 83.

Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma

procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale.

Principiile caracterizează gradul de apărare în procesul penal a drepturilor şi

libertăţilor omului.

Dar nu orice precept general este şi principiu al procesului penal. Din acest

considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea

principiilor de alte reguli ale procesului penal:

1. Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care

reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind

procesul penal.

2. Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale,

conţinutul cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în nu-

meroase instituţii procesual-penale. Principiile procesului penal, de

regulă, acţionează pe tot parcursul desfăşurării procesului penal. Din

considerentul că limitele acţiunii fiecărui principiu sunt determinate de

scopul procesului penal şi de scopurile fiecărei faze procesuale în parte,

toate principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea în cadrul fazei

judecăţii - faza centrală a procesului penal.

3. Toate principiile procesului sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă

posibilitatea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale.

Principiile procesului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în

Constituţie, iar mecanismul realizării procesului penal este detaliat de

Codul de procedură penală.

Principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea în actele internaţionale5.

4. Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi

aplicabilitate directă în cadrul procesului penal şi sunt obligatorii pentru

toţi cei implicaţi în procesul penal.

5. Toate principiile procesului penal formează un sistem integru, unde

conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de func-

ţionalitatea întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de

regulă, la încălcarea altor principii ale procesului penal.

De exemplu: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen-tale din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997; Declaraţia Universală a drepturilor omului din 10.12.1948, aderat la Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului . 217-XII din 28.07.1990; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993.

KPT PttOCliSUA I, PENA I, Part e a g e n e t a I a <>',

6. Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate dacă toate mijloacele procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.

Secţiunea a ll-a. SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL

§1. Noţiunea de sistem al principiilor procesului penal

în procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie

de avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente ale

acestuia; 2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea procesului penal.

într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat

cel pe care 1-a considerat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28).

Sistemul principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu

trebuie să fie altul decât sistemul legii procesuale.

O a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le

atribuie procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a

sistematizării înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elas-

ticitate în abordarea problemei.

Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi

la o mare constanţă în abordarea problematicii.

Principiile procesului penal în cadrul derulării procesului penal nu se ma-

nifestă niciodată izolat. în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile

procesului penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă.

Conţinutul fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de

bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără

respectarea riguroasă a tuturor.

în cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile procesului

penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea sa cu toate

celelalte reguli fundamentale şi cu întreg complexul de reglementări ale

procesului.

Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interde-

pendenţa sa cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea. Legalitatea

constituie un cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte

principii. Toate principiile procesului penal suni Înscrise în lege. Nici

un principiu nu se poate plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se realizează decât în formele prevăzute de lege.

Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are contingenţă cu toate celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea procesului penal. între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase exemplificări ar putea evoca aceste legături. Procesul penal se desfăşoară în concordanţă cu următoarele principii: 1. Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5. Inviolabilitatea persoanei; 6. Inviolabilitatea domiciliului; 7. Inviolabilitatea proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului la apărare; 12. Publicitatea şedinţei de judecată; 13. Accesul liber la justiţie; 14. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire împotriva sa; 16. Dreptul nu a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori; 17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare; 18. Principiul contradictorialităţii în procesul penal; 19. înfăptuirea justiţiei -atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.

§2. Legalitatea procesului penal

în conformitate cu alin. (3) al art. 1 din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală In cadrul raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de drept.

Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţă cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor do

DREPT PROCESUAL l'li NA I. I» a r t e a g e n crai a o/

meniilor sociale. în alirk (1) al art. 1 din CPP se prevede că procesul penal

reprezintă o activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală.

Legalitatea procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului

penal şi toată activitatea părţilor şi participanţilor procesului penal să se realizeze

în conformitate cu legea.

Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a

principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a

dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al nor-

melor de drept procesual penal.

Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în

realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin

incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi

sancţiunilor de drept penal.

Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale,

fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla

poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal

principiul nulla justiţia sine lege.

Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:

principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional;

tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; prevederile

Constituţiei Republicii Moldova; Codul de procedură penală. La efectuarea

justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei, urmează să ţină

cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la

drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova

este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire la dreptul

tratatelor, încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului,

nr. 1135-XII din 04.08.1992 statul care este parte la tratatul internaţional nu are

dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că

ele contravin legalităţii naţionale6.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică ce

urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în

domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova este

parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând

hotărârea prin faptul că Republica Moldova se obligă să respecte tratatele la care

este parte.

Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova concretizează

această prevedere internaţională, stipulând la art. 20 că dispoziţiile tratatelor

internaţionale, care, după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în

raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter

executoriu şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al

Republicii Moldova.

Recunoscând statutul pe care îl are Convenţia în calitate de tratat internaţional

în ordinea juridică internă a Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de

Justiţie a oferit următoarele explicaţii:

1. Convenţia constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi,

respectiv, urmează a fi aplicativă direct ca oricare altă lege a Republicii

Moldova, cu excepţia faptului că această Convenţie are prioritate faţă de

restul legilor interne care contravin acesteia;

2. Sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenţiei îi revine instanţei

naţionale şi nu Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la

Strasbourg.

Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de judecată trebuie să verifice

dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturile şi

libertăţile garantate de Convenţie sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în

caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei,

menţionând acest fapt în hotărârea sa.

3. Instanţele judecătoreşti se atenţionează asupra faptului că pentru

aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a

jurisprudents Curţii de la Strasbourg, care este unica în drept, prin

intermediul deciziilor sale, să dea interpelări oficiale aplicării Conven

ţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de aceste

interpretări7. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este dic

tată suplimentar de prevederile pct. 15) al art. 427, pet. 15) din alin. (1)

al art. 444 şi lit. d) a pct. 1) din alin. 1 al art. 453, din CPP, care stabilesc

" Legea Republicii Moldova privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr. 595-XIV, din 24.09.1999, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, tir. 24-26/137 din 02,03,2000.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind aplicarea in practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nr 17 din 19.06.2000, In Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 1K 19,

6<i DREPT PROCESUAL PENAL P a r t e a g e n e r a l ă <,<>

că "hotărârea instanţei de judecată poate fi casată dacă instanţa de judecată

internaţională, prin hotărâre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional

a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză", în

conformitate cu art. 7 al Constituţiei, "Constituţia Republicii Moldova este Legea

ei supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor

Constituţiei nu are putere juridică". în plan procesual penal, la alin. (3) al art. 2

din CPP, această prevedere constituţională se manifestă prin recunoaşterea

supremaţiei Constituţiei asupra legislaţiei procesual penale: "nici o lege care

reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în

contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova".

Pornind de la aceste prevederi, instanţa de judecată în procesul de înfăptuire a

justiţiei urmează să aprecieze conţinutul legii şi în cazul în care stabileşte că

norma juridică este expusă într-un act juridic care nu poate să fi expus controlului

constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea. Instanţa judecătorească

prîntr-o încheiere interlocutorie informează despre aceasta Parlamentul şi Curtea

Supremă de Justiţie8.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa constată că norma juridică ce

urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei Republicii Moldova şi

este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii9,

judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie, care ia

rîndul său sesizează Curtea Constituţională spre a rezolva cazurile excepţionale de

neconstituţionalitate10.

Instanţa de judecată, din oficiu sau la propunerea uneia dintre părţi, în orice

fază a judecăţii poate înainta în Plen propunerea de a ridica cazurile excepţionale

de neconstituţionalitate a actelor juridice, care urmează să fie aplicate la judecarea

cauzei. Propunerea cu privire la ridicarea cazurilor ex-

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 10.Conform alin. (2) al art. 31 din Legea privind Curtea Constituţională, sunt supuse controlului constituţionalităţii numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova, adoptate la 29 iulie 1994.Ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate a actelor juridice constituie una clin garanţiile constituţionale de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi totodată mijlocul procedural pentru realizarea accesului loi, 111 Calitate de t i t u l a r i ai drepturilor şi libertăţilor fundamentale, la Curtea Const II uţioniilft, Ve/.i: Mircea [uga, Conslltufin izvor de soluţionare a cazurilor excepţionale lit H#i onttltuflonala a odelor normative, In hntiţia Constituţionala iu Republli o MuMiivii, iu 1/2004, p. 16.

cepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice se formulează printr-un

demers şi totodată se adoptă hotărârea de suspendare a procedurii judiciare.

Excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică şi odată invocată ea

nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, neputându-se renunţa la

soluţionare, deoarece soluţia asupra excepţiei este de interes general11.

Curtea Constituţională s-a pronunţat12, apărând drepturile şi libertăţile

fundamentale ale persoanei, asupra următorului caz de neconstituţionalitate a

legii procesual penale - dispoziţiile alin. (4) al art. 97 din CPP din 1961 prin care

se îngrădea dreptul de a contesta ordonanţa de refuz de a porni procesul penal.

Având în vedere caracterul obligatoriu şi irevocabil al hotărârilor Curţii

Constituţionale, acestea sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală,

instanţa de judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal. Este

lovită de nulitate absolută şi urmează a fi casată hotărârea instanţei de judecată

dacă a fost adoptată în baza prevederii legii recunoscute ca fiind neconstituţională

(pct. 14) al art. 427; pet. 14) din alin. (1) al art. 444; lit. e) a pct. 1) din alin. (1) al

art. 453 din Cod de procedură penală).

în cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul la faza de urmărire

penală constată că prevederea legală este în contradicţie cu prevederea

constituţională, este informat Procurorul General, care este în drept să sesizeze

Curtea Constituţională.

Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile

privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de

recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. De

jure hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu sunt izvoare

de drept ale dreptului procesual penal. Funcţia lor este de a da explicaţii

judecătorilor, procurorilor şi ofiţerilor,de urmărire penală în privinţa aplicării

legislaţiei în vigoare. O eventuală obligativitate a lor este determinată de

utoritatea înaltă a Curţii Supreme de Justiţie, profesionalismul şi calificarea

uperioară a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, temeinicia şi corectitudinea

explicaţiilor oferite de instanţa supremă. Din aceste considerente a fost justificată

introducerea în art. 2 a Proiectului Codului de procedură penală a

Viorel Pasca, Excepţia de neconstituţionalitate. Chestiune prejudicială în procesul penal, în Revista de Drept penal, nr. 3/1999, p. 50.

Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, «Un. 4 clin CPP, nr. 20 din 16.06.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 43-44 din 03.07.1997.

/ DREPT PROCESUAL I'Ii NA I. P a r t e a g e n e r a l a 71

regulii stipulate prin care hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de

Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prin acestea încer-cându-se

să se dea un statut oficial unei stări de fapt existente. Considerăm că precedentul

judiciar13 (hotărârile explicative şi hotărârile pe cauze concrete adoptate de Curtea

Supremă de Justiţie), într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată, va

deveni izvor de drept14, cu condiţia necesară ca precedentul judiciar să nu

contravină prevederilor legale manifestând ca scop interpretarea detaliată a

normelor materiale şi procesuale, având în vedere influenţa exercitată de

jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie bazată, de regulă, pe precedentul judiciar

şi acele calităţi care le manifestă15.

Cea mai mare importanţă precedentul judiciar îl poate avea în probaţiu-nea

penală, mai ales când este vorba despre asigurarea drepturilor subiecţilor

implicaţi/în administrarea probelor.

Principiul legalităţii în procesul penal se manifestă prin următoarele ca-

racteristici:

\ - înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a \.

organelor de urmărire penală, precum şi desfăşurarea activităţii acestora în

compunerea şi limitele competenţei acordate de lege;

- respectarea de către subiecţii oficiali ai procesului penal, pe tot parcursul

procesului penal, a legii procesual penale şi a altor dispoziţii legale;

13 în doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-ă-vis de conţinutul noţiunii de precedentjudiciar, prin care se au în vedere doar hotărârile instanţei supreme pe cauze concrete,într-o altă opinie, în noţiune se includ atât hotărârile pe cauze concrete, cât şi hotărârileexplicative ale instanţei supreme. Pentru detalii vezi . . , : , în , № 7/2003, . 28-33; , - , în , . 3/2002, . 80-81; . . , - : , în , № 5/2003, . 7-11; IgorDolea, Considerente privind perspectivele utilizării hotărârilor judecătoreşti ca izvor dedrept in procesul penal, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria"Ştiinţe socioumane", voi. I, CE USM, Chişinău, 2003, p. 269-272.

14 Pentru detalii vezi: recunoaşterea precedentului judiciar ca izvor de drept la CurteaPenală Internaţională, vezi Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - întresperanţă şi provocare, în Revista de Drept penal, 2/1999, p. 69.

15 Eficacitatea precedentului judiciar se manifestă prin pronunţarea unei soluţii în bazacauzelor similare examinate anterior. Previzibilitatea se caracterizează prin faptul că esteposibil a elabora o bază, un fundament în vederea examinării unui lip de cauze, pornindde la cauza examinată anterior. Unitatea constă într-o atitudine minună faţa de cauzelepenale analogice. (Igor Dolea, Considerente privind partpectlva utWtărtl hotărârilorjudecătoreşti ca izvor de drept în procesul penal, în Anulrli- ŞHInţlflee alo Universităţii deSlal din Moldova, Scria "Ştiinţe socioumane", voi. I, Cli IISM, < l i i ţ i nău , 2003, p. 270.)

respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi

utilizarea numai a mijloacelor şi metodelor admise de lege; efectuarea fiecărui act

procesual sau procedural în conţinutul şi formele stabilite de lege. Pentru

asigurarea respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal legiuitorul

a instituit o serie de garanţii procesuale:

nulitatea actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care regle-

mentează desfăşurarea procesului penal (de exemplu, art. 251 din CPP);

decăderea din exerciţiul unor drepturi procesuale ca sancţiune proce-

suală, de exemplu, alin. (2) al art. 324 din CPP;

aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligaţiunilor pro-

cesuale (de exemplu, art. 334 din CPP);

calificarea ca infracţiune a încălcărilor foarte grave a legii procesual penale(de

exemplu, art. 306, 307, 308, 309, 310 din CP). Principiul legalităţii procesului

penal este aplicabil în egală măsură tuturor activităţilor instanţei de judecată,

părţilor şi altor participanţi la procesul penal, toţi fiind obligaţi să respecte legea

în activitatea lor procesuală.

Respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor

principiilor procesului penal, situaţia fiind determinată de statutul principiului

legalităţii ca principiu-cadru şi ca primă condiţie a existenţei celorlalte principii.

§3. Prezumţia nevinovăţiei

Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturile fundamentale ale persoanei.

Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.

Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drep-t ii iilor Omului (1948); art. 6 §2 al Convenţiei Europene de Apărare a Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor civi-

72 D R E P T PROCESUAL I'li NAI, l> a r tea g e I

73

le şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă a

Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană acuzată de un

delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în

cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare

apărării sale. Codul de procedură penală în ari 8 - "Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că

vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărâre judecătorească de

condamnare definitivă.

Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până la

proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este prevăzută

expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.

Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului

în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut

rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia \. lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele

de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al

omului şi pentru a-i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau

neproporţională.

Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dovedească

nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din CPP al RM). De asemenea, este recunoscut şi atribuit

dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de săvârşirea unei infracţiuni doar

instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun interes de serviciu ca să acuze sau să

achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui

proces cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi

stabilirea vinovăţiei16. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din

CPP al RM, pct. 7) al art. 64, pet. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri

de condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de

persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât cel

procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate

drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a

locuinţei ş.a.

Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau

concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe

presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se

interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, o/», cit., |> 42

Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că

pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor

informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile sau probele

afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea dubiilor în favoarea

bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în

baza căreia se pot trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării)

despre aceeaşi circumstanţă, arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de

vinovăţie.

în cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii când nu este clară aplicabilitatea

dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. în unele cazuri Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei prezumţii. în cazul Minelli v. Elveţia

(1983) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia când unei persoane i s-a refuzat admiterea

acţiunii pe motiv de scurgere a termenului de prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa

unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă impresia că persoana este

vinovată.

în cauza Allenet de Ribemont v. Franţa (1995) Curtea a recunoscut încălcată

prezumţia în cazul când autorităţile judiciare s-au pronunţat în public despre vinovăţia

unui individ până la anunţarea deciziei definitive asupra vinovăţiei lui.

Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la

acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi

Curtea, totuşi, urmăresc protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale

comise de aproapele său. în o serie de cauze [A.P., M.P. şi T.P. v. Elveţia (1997) şi E.L.,

R.L. şi Dna J.O. - L. v. Elveţia (1997)] Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci când

Guvernul a impus amenzi asupra urmaşilor persoanelor care au fost declarate vinovate de

fraude fiscale.

Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului

legalităţii şi constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi

a dreptului de operare.

Cu toate acestea, nu este posibilă şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod

absolut a acestei prezumţii, pentru a nu ajunge într-o extremă când să nu fie permisă nici o

acţiune procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem

o sentinţă definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decât după o urmărire penală

care implică şi măsurile procesuale tic constrângere cu respectarea prevederilor legii.

Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat, atunci tot ea presupune şi

faptul că nici o persoană recunoscută vinovată de săvârşirea unei

74 D R I i l ' T P K O C I i S l M l . I'llNAI. \> a r t e a g e n e r a 1 ă

7!>

fapte penale, în spiritul de dreptate şi justiţie, nu trebuie să rămână nepedepsită, iar sancţiunile trebuie să fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvârşite17.

X §4. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor

Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile18.

Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale stipulate de art. 16 al Constituţiei - "Egalitatea". în esenţă, principiul dat este o exprimare particulară a principiului general al egalităţii.

în primul rând, acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii. Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor li se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei.

în al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în procesul penal trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele.

" Nkolae Volondu, op. cit., p. 122. '" Idem, p, 118,

Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins19.

Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip de fapte (Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a justiţiei oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces penal (Kama-sinski v. Austria).

în cauza Gaygusuz v. Austria, Curtea a indicat că statele au o libertate de apreciere în determinarea faptului dacă diferenţele în situaţii similare justifică distincţii în tratament. Cu toate acestea, în diferite hotărâri ale sale Curtea a arătat că pentru anumite motive, cum ar fi sexul sau cetăţenia, trebuie să existe o argumentaţie foarte întemeiată pentru a face vreo diferenţiere (de exemplu, Shuler-Zgzaggeu v. Elveţia).

Legislaţia Republicii Moldova stabileşte mai multe cazuri de aplicare a unui tratament diferenţiat (de exemplu, pornirea urmăririi penale în privinţa nor categorii de persoane, judecarea infracţiunilor săvârşite de preşedintele

|u ie vedea, de exemplu, Case "relating to certain aspects of the laws on the use of languages in education in Belgium", Uniunea naţională a poliţiei belgiene v. Belgia.

76DREPT PROCESUAL I'li NAI. lJ a r tea g e n e r a I ă 77

Republicii Moldova în primă instanţă de CSI). Deoarece unele persoane, din cauza anumitor circumstanţe, se pot pomeni într-o situaţie de inegalitate în comparaţie cu altele, legea prevede un şir de garanţii pentru a asigura o egalitate reală. Astfel, persoanei care nu cunoaşte limba în care are loc procesul i se oferă un interpret, în cauzele în care sunt implicaţi minori sunt prevăzute un şir de garanţii etc.

Excepţiile care se fac de la regulile generale pentru anumite categorii de persoane nu încalcă principiul egalităţii, deoarece nu au ca scop stabilirea unor privilegii pentru aceste persoane, dar urmăresc crearea unor garanţii pentru înfăptuirea activităţii lor profesionale sau garanţii pentru buna înfăptuire a justiţiei. în acest sens legea menţionează: că condiţiile speciale de urmărire penală şi judecare faţă de anumite categorii de persoane care beneficiază, conform legii, de un anumit grad de imunitate se asigură în baza prevederilor Constituţiei, a tratatelor internaţionale, Codului de procedură penală şi altor legi. Cu alte cuvinte, aceste prevederi nu încalcă principiul egalităţii atâta timp cât nu vin în contradicţie cu regulile expuse de Curtea Europeană.

§5. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un

domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această

obligaţie nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este

încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii

când este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral

inerent persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită

angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.

Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale

cu privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte

tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcor-danţe între

aceste acte internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au

reglementările internaţionale.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile,

libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general

al procesului penal. în formularea pe care o primeşte în Codul de procedură

penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi

demnitatea umană se materializează prin in te rd ic ţ ia tuturor organelor şi

persoanelor participante la procesul penal de a Întreprind! orice acţiune care ar

putea prejudicia valorile ocrotite de acest pi iu< Iplu PersOftnele participante

la procesul penal sunt şi altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau repre-

zentante ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.

Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,

partea civilă, partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi

în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile

şi demnitatea oricărui participant al procedurii penale.

încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când

persoanele oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în

cazurile de încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci

când aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale

sau alte acte care le reglementează statutul juridic.

Procedura penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale

din momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste

raporturi se realizează şi în virtutea principiului oficialităţii procesului penal,

pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. în aceste cazuri, în interesul

societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă de timp,

în cadrul procesului penal. Alin. (2) al art. 10 din CPP admite limitarea temporară

a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele

competente a măsurilor de constrângere, numai în cazurile şi în modul strict

prevăzute de Codul de procedură penală. Prevederile CPP, la acest capitol,

cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie în alin. (3) al art. 29; art. 41 din CPP,

capitolul "Măsurile preventive", capitolul "Controlul judiciar al procedurii

prejudiciare". Aceste norme juridice şi altele din Codul de procedură penală

prevăd cazurile şi modul de limitare a drepturilor prevăzute de principiul

respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.

Alin. (3) al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei

la tortură, la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante sau deţinerea în

condiţii umilitoare şi impunerea participării la acţiuni procesuale care ar leza

demnitatea umană. Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în

alin. 24:

(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi

psihică;

(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, in-

umane ori departamente.

Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el

primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organi-

za ţ i e i Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Iu

10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu

este reluat şi în ari. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor

7H DUlil'T I 'UOCIISUAI, I' li NAI. I' a i lua ■.• e II e i' a 1 a 7

omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante.

în toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman, tratament degradant.

Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987, stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.

De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:• Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;

• Cauzarea intenţionată a durerii;

• Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau

intimidarea.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de bază

ale art. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor.

Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi

Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate de Curte.

în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia. (Cauza

Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după cum

urmează:

Tortura: tratament inuman având drept scop obţinerea informaţiei sau a unor

mărturisiri, sau aplicarea unei pedepse.

Tratamentul sau pedeapsa inumană: tratament de natură să provoace în

mod deliberat grave suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii parti-

culare, nu se pot justifica.

Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în

faţa altora sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.

In cauza Irlanda v. Regatul Unit (1978) Curtea o operat anumite modificări

în aceste principii, păstrând în esenţă prevederile lor,

Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepseiXu moartea. Proto-colul adiţional nr. 6 al CEDO prevede cazurile excepţionale câiîd~un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a0 pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prindemnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.

în caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului penal.

Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare a acestor drepturi în Legea RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.

Codul penal al Republicii Moldova în art. 137 prevede răspundere penală pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

§6. Inviolabilitatea persoanei

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având

obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei20.

Atât Constituţia, cât şi CPP stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa

1 u'isoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt

inter-

/ise măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri

i'xi opţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări rigu-

KKise care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2)

li art. 11 din CPP stabileşte că nimeni cu poate fi reţinut şi arestat decât în ca

turile şi modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de

necesitatea de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea

icopurilor procesului penal şi dreptului penal.

Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate na

se deplaseze liber fie din cauza că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închi-

Ml | | Ţ. . ..■»-.—I.l. II .,- ............■ ......

NUolae Volonclu, op. cit., p. 101.

80 D R K I ' T l > R O t : i ; s i J A I . P E N A L P a r t e a g e ii e ralu81

derea într-o celulă etc.), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume).

Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din CPP), excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.

Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a per-soanei în stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de 30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală. în cazul K-F v. Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale. Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală.

Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot fi aplicate la privarea de libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să elibereze imediat orice persoană atunci când temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente pentru a justifica o detenţie legală.

Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.

Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei private de libertate

,să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le folosească pentru a contesta privarea de libertate.

Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167 din CPP stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care, printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Proce-sul-verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre drepturile ei.

Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă In acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment, când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât niai repede posibil. Astfel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele (de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare.

Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) ill art. 11, deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă într-un limbaj clar, toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice înţelegerea fiind explicaţi.

O ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de eondiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu res-pectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor in unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima n|iiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoana (percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consim-ţlmântul persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

§7. Inviolabilitatea domiciliului■

Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele ju-fldice de bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art. 8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se mituite amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviola-

82 DREPT PUOCBSUAL I» li NAI. I' a r t e II g n e r a I

83

bilităţii domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi

dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru

securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi

prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea

drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni

arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului21.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domi-

ciliului. Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat,

atins, care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere,

încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în

reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de

la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei

hotărâri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa,

integritatea fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc

în cadrul sau înafara unui proces penal.

în situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările

la faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia

interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct. 49) al art. 6 din CPP: "timpul nopţii -

interval de timp cuprins între orele 2200 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict

flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea

acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care

explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia

destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor

persoane (casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau

fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte

indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot

domiciliu, în sensul Codului de procedură penală, este şi orice teren privat,

automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.

Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar

voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există

excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului,

ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat

judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).

Jl Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şl Politice (New York 16.X11.1966); ratificai Ho Republica Moldova în 1990.

Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină în prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin. (4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificând legalitatea acţiunii.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, în jurisprudents pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Con-venţie şi în cazul în care domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.

Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de domiciliu.

Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea ..ni rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără con-Mi nţământul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.

Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii; acţi-unile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 din CPP al RM).

§8. Inviolabilitatea proprietăţii

Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o pre-i.

ij-,.ilivă proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi «ic

importante documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice per-

loană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni mi

va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 alProto-11

ilului adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate.

Ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate

mai sus a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la Urt,

46 stipulează că:

1) dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt

garantate;

2) averea dobândită ilicit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobân-dir i i se prezumă;

I) KPT P R O C K S U A I . P K N A L

3) bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot

fi confiscate numai în condiţiile legii.

Examinând art. 13 din CPP în corelaţie cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1

al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte.

Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării pro-

prietăţii.

Cea de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de

aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât

din următoarele motive:

1) utilitate publică;

2) în condiţiile Codului de procedură penală;

3) conform principiilor generale ale dreptului internaţional.

Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art. 1 din Protocolul

adiţional nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr. 1), recunoaşte, printre

altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul

şi-a asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care ar

trebui să servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general

(cazul James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca

ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să

existe un echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei

drepturilor fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia,

1982).

Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub

motive de utilitate publică sau interes general persoanele în cazurile prevăzute de

pct. 27 şi 28 ale art. 13 din Legea cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990

sub aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin

persoanelor fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor

care au săvârşit infracţiuni, trecerea la locul incidentului (n.a. - care poate fi locul

săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucru nu permite amânare, folosirea în

scop de serviciu (n.a. - pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale)

a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor,

organizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.

Gratuitatea acestor ingerinţe este susceptibilă de a fi contestata, deoarece, în

conformitate cu art. 1 al protocolului nr. 1 al Conveţiei, tn cazul lipsirii (sau

privării) de proprietate acordarea compensaţiei este în icnetul Implicit impu-

1»a r t e e g e n e r a l ă \85

să. Curtea, în speţa James v. Regatul Unit, 1986, a observat că deposedarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică fără acordarea unei compensaţii este justificată numai în circumstanţe excepţionale. Descoperirea unei infracţiuni ţine de interes general şi este utilă societăţii, publicului.

Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în aceeaşi măsură atât persoanelor fizice cât şi celor juridice.

Pentru a stabili dacă a existat o privare de libertate, este necesar să se exa-mineze nu numai dacă a existat un transfer formal al dreptului de proprietate, ci şi circumstanţele faptelor ce conduc la o expropriere de fapt.

Domeniul de aplicare a prevederilor art. 1 al Protocolului 1 este determinat de definiţia oferită de Curte noţiunii de "bun". Curtea a statuat că noţiunea de "bunuri" are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale. Anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate "drepturi de proprietate". Noţiunea de bunuri cuprinde atât bunurile mobile şi imobile, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (cazul Wiggins v. Regatul Unit, 1978), cât şi alte drepturi reale. Cu toate acestea, pentru a invoca protecţia conferită de art. 1 al Protocolului 1, o persoană trebuie să se bucure de un drept prevăzut de legislaţia naţională care poate fi considerat ca drept de proprietate din perspectiva Convenţiei.

în jurisprudenţa europeană a drepturilor omului, noţiunea de "privare de proprietate", semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acestui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său.

Cea de-a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate să nu constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulată în termeni care se regăsesc în legislaţiile naţionale22.

Condiţia stabilită de Codul de procedură penală conform căreia privarea de proprietate poate avea loc în condiţiile stabilite de prezentul Cod este răspunsul la prevederea stabilită de Convenţie că "lipsirea de proprietate poate avea loc în

In Republica Moldova sunt adoptate acte legislative care reglementează ingerinţa statu-lui în exercitarea dreptului de proprietate de către particulari, dar care nu au aplicabili-tate în cadrul procesului penal:1. Legea Republicii Moldova cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii tn interes public, nr. 1384-XV din 11.10.2002, Monitorul Oficial al Republica Moldova, , 178-181 din 27.12.2002.2. Legea exproprierii pentru cauza de utilitate publică, nr. 488-X1V din 08.07.1999, Mo-mioi ui ()//< ini al Republica Moldova, nr. <L>. 44 din 20.04.2000.

HI

86 DREPT PROCESUAL IMiNAl. P a r t e a g e n e r a l ă ___^_________________^

condiţiile prevăzute de lege". Deci ingerinţa în dreptul de proprietate cade sub rezerva exigenţei securităţii juridice sau legalităţii. în scopul satisfacerii prin-cipiului securităţii juridice, autoritatea publică trebuie să respecte prevederile legislaţiei naţionale suficient de accesibile şi precise. Aceasta nu presupune doar faptul că ingerinţa în cauză trebuie să se bazeze pe unele prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi faptul că trebuie să existe o procedură echitabilă şi adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie luate şi executate de către o autoritate com-petentă şi să nu fie arbitrare (Lithgow v. Regatul Unit, 1986).

Cuprinsă într-un tratat internaţional multilateral cum este Convenţia, condiţia privării de proprietate conform principiilor generale ale dreptului internaţional, impusă de art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 al Convenţiei, nu ar trebui să surprindă. Se poate pune, totuşi, întrebarea: care este sensul ei, din moment ce dispoziţiile Convenţiei sunt direct aplicabile în sistemele juridice ale statelor-membre, pe de o parte, iar, pe de alta, astfel cum dispune art. 1, înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane care este supusă jurisdicţiei lor drepturile şi libertăţile pe care ea le reglementează? în definitiv, rezultatul aplicării unei dispoziţii din Convenţie ni se pare decisiv pentru aprecierea unei soluţii într-o cauză dată. Atunci când un tratat, pentru a reglementa o problemă importantă, face trimitere la principiile de drept internaţional, se poate afirma cu siguranţă şi fără cea mai mică urmă de îndoială că este aşa deoarece s-a dorit a se ascunde, sub o formulă de consens aparent, persistenţa unui dezacord grav între negociatori; altfel spus, s-a ieşit din impas de o manieră acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de vedere cu privire la fondul problemei care nu a putut fi rezolvată23.

Ocrotirea proprietăţii se realizează prin multiple mijloace juridice. Alături de dreptul civil şi dreptul penal, dreptul procesual penal îşi aduce contribuţia la ocrotirea proprietăţii.

în cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita

elementele dreptului de proprietate prin aplicarea sechestrului. Punerea sub

sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi depo-

zitelor, este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea

bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de

ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. Scopul aplicării

sechestrului este de a asigura: repararea prejudiciului cauzat de infracţiune,

acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii,

folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.

i !ornellu Blrsan, Limitările dreptului de proprietate reglemtntiUf At CUDO, In Pandectele Române, nr. 1/2003, p, 17') 180,

Art. 204 din CPP prevede expres care bunuri pot fi şi care nu pot fi puse sub sechestru, iar art. 205 determină temeiurile de punere sub sechestru a bunurilor. Având în vedere caracterul fundamental al dreptului proprietăţii private, aplicarea sechestrului poate fi realizată doar în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau, după caz, prin încheierea instanţei de judecată.

în vederea asigurării proporţionalităţii ingerinţei statului asupra privării persoanei de dreptul de proprietate legea a instituit obligaţia ca valoarea bunurilor sechestrate să nu depăşească valoarea acţiunii civile sau maximul amenzii penale.

Pentru a exclude arbitrariul, a preciza cu exactitate valoarea ingerinţei statului şi pentru a oferi garanţii procesuale persoanei ale cărei bunuri sunt puse sub sechestru se întocmeşte un proces-verbal al acţiunii respective. în procesul-verbal trebuie să se indice toate bunurile materiale puse sub sechestru, elementele de individualizare şi, pe cât posibil, costul lor.

Copia de pe procesul-verbal trebuie să fie înmânată, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru. Bănuitul, învinuitul, inculpatul pot contesta punerea bunurilor sub sechestru în ordinea prevăzută de Codul de procedură penală, iar alte persoane au dreptul de a cere scoaterea bunurilor puse sub sechestru în ordinea procedurii civile.

Principalele reglementări pe care dreptul procesual penal le foloseşte în scopul arătat se polarizează în jurul instituţiei acţiunii civile în procesul penal, în cazul săvârşirii infracţiunii poate să se producă un prejudiciu statului, persoanelor fizice sau juridice. De aici şi necesitatea unei reglementări adecvate, care, deşi are cu caracter civil, poate şi este folosită de legea procesual penală în anumite condiţii pentru ocrotirea relaţiilor patrimoniale lezate printr-o faptă penală.

în vederea ocrotirii bunurilor persoanei reţinute, arestate sau supuse măsurii preventive arestării la domiciliu, cât şi în privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot lua măsuri de ocrotire. Aceste măsuri sunt luate în vederea asigurării integrităţii bunurilor, protecţia cărora este imposibil de asigurat de către persoanele menţionate mai sus şi când există o temere întemeiată că lipsa măsurilor de ocrotire ar duce la o inevitabilă privare de proprietate asupra acestor drepturi din partea unor terţe persoane. Măsurile de protecţie aplicată asupra bunurilor reprezintă o modalitate de asigurare a inviolabilităţii proprietăţii realizată sub forma protecţiei proprietăţii.

Prevederi privind protecţia proprietăţii se conţin în art. 12 din Legea Re-publicii Moldova privind activitatea operativă de investigaţii, nr. 45-XIII din I > 04.1994, unde se menţionează că organule care exercită activitatea operaţi-

IUI I) RHP PRO HSU A I, Pli NAI. P a r t e a g e n e r a l ă\ 89

vă de investigaţie sunt obligate să întreprindă, în corespundere cu competenţa lor,

toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor

formelor de proprietate ocrotite de lege24.

în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror

obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum

şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea

obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării acţiunilor legale se restituie de

stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta

în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o

ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu

prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau

proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din CPP.

Partea vătămată (pct. 18) din alin. 1 al art. 60 din CPP), partea civilă (pct. 20)

din alin. (1) al art. 62 din CPP) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de

organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau

prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la

persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală.

Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din CPP)

dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală

sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea

însăşi.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,

învinuitului, inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din CPP) are dreptul să i

se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace

de probă.

Martorul (pct. 10) din alin. (12) al art. 90 CPP) are dreptul să i se restituie

bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în

calitate de probe.

M Situaţie ce corespunde, conform lit. a) a pct. 1) din alin. (1) al aii. din Legea Republicii Moldova privind proiecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, nr. 1458- din 2H.()I,I'WH. Monitorul Oficial <il Repu-blicii Moldova, nr. 26 27 din 26.03.1948.

§9. Secretul corespondenţei

Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comu-nica cu terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.

Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.

Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de ne-cesitate, pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale.

în cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penală pot intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de procedură penală, în art. 133-138.

Alin. (2) al art. 133 din CPP prin corespondenţa care poate fi sechestrată nu-meşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, contai-nere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.

Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul procesului penal pe o cauză deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau arestate. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui prizonier la necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992); Cologero Diana v. Italia (1996)). în jurisprudenţa pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să cenzureze Corespondenţa fără caracter juristic, atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa unor deţinuţi periculoşi despre unele practici comerciale legale sau alte aspecte asemănătoare.

Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de procedură penala. Sechestrarea corespondentei se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală. în alin. (4), (5) ale art. 135 din CPP se limitează durata totală de Interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie

90 DREPT PROCESUAL PENAL P o r t c u g e n e r a l a

să informeze, cel târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror

convorbiri au fost interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea

acestor probe cu încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage

neadmiterea lor ca informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în

mod intenţionat pot fi trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.

1

§10. Inviolabilitatea vieţii private

Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a

respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată

în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie

deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de

exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate

cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a

fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din CPR

Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi

inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea

din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate

la acest principiu.

Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include

integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a

menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie ex-

haustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat că ar fi prea restrictiv de a

limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască

viaţa după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul

pentru viaţa privată trebuie să cuprindă într-o măsură oarecare dreptul de a stabili

şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri

(Niemietz v. Germania, 1992). în aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai

larg decât viaţa intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta

relaţii cu alte persoane şi cu lumea exterioară.

Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate

prin căsătorie sau a relaţiile ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent

de faptul dacă aceste relaţii au apărut în urma unei căsătorii legale şi indiferent de

relaţiile care există între părinte şi copil. în cazul Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO

a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt

considerate a fi sub incidenţa v i e ţ i i familiale o dată ce relaţi i le create în cadrul

lor nu diferă în practică de v ia ţa unei familii formate prin căsătorie. Totodată în

cazul Kerkhoven v. olanda, 1992, o relaţie stabilă

între două femei şi copilul născut de una din acestea prin înseminare artificială, judecătorii au refuzat să califice aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din CPP stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia există o legătură strânsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în ochii văi cu "imaginea" tatălui.

în conceptul de viaţă intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa fami-lială sau privată, trecute prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. ( )u toate că în anumite momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în izolator cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest Caz. De exemplu, este o încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu în camera unde se deţine aflându-se în văzul tuturor.

Pentru protejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, iii mă sau de familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. (Colectarea unei asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Astfel, colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa Conceptelor de viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii Iparte cum ar fi percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă iceastă măsură este prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii Care pot fi colectate, temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută, precum şi procedura care trebuie urmată.

Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colecta-rtn şi păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc.

•).' DREPT PROCESUAL PENAL P a r t e a general;! •M

Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze prezentarea informaţiei cerute sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

în cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată, legea stabileşte prevederi legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei ingerinţe. Organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti sunt obligate să ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu di-vulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrul pro-cesului penal. Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

§11. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi

dreptul la interpret

în conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de

drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă

valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la

păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării.

Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal

în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la

proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate,

origine etnică, limbă.

Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi altor prevederi din le-

gislaţia în vigoare25, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în

condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care

participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei

concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului

proces judiciar26.

înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre principiile de bază ale procesului penal, vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat, actele procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele hotărârile menţionate sunt subiecţii oficiali, în special procurorii şi judecătorii care, conform legii27, sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în spe-■ iii de oferirea posibilităţii populaţiei majoritare de altă etnie de a participa la I bsl ăşurarea procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul populaţiei.

Conform pct. a) din alin. (3) al art. 6 din Convenţia Europeană pentru apăra-rea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba fo-losită la audiere. Legea procesual penală (alin. (2) al art. 17 din CPP) extinde sfera I 'i evederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.

Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia i imoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele competente (oficiale) sau 1111111 ită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către participanţii la l'ii nes. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentarea pi i v i n d calitatea sa de interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea formală a prezenţei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la interpret28.

Legea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul KSS Moldoveneşti, nr. 3465-X1 din 1.09.1989, Veţtik, ni 9/217,1989. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Republicii Moldova CU privire la res pci turca legislaţiei despre utilizarea limbii In procedura jiul U larii, ni 12 din 09.04.1999, iu (Juliytn de hatâruri ale Plenului Curţii Supreme tie I w i i f i e ( \ iulie 2002),

Pct. e) din alin. (I) al art. 6 din Legii cu privire la statutul judecătorului, lit. e) din alin. (1) al art. 19 din Legea cu privire la procuratură.Caisul Diuid contra Portugaliei, Hotărârea din 21.04.1998, în Revista de Drept penal, nr. 1/1999, p, 151 153.

■ DREPT PROCESUAL I* li NAI. P a r t e a g ii e r a I ă

•)',

Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în care se desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.

Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.

Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu29.

Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască mai mult sau mai puţin limba respectivă.

Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi v. Germania, 1978) că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat ca garanţia prevăzută la lit. e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil. Din aceste considerente este important de analizat perspectiva posibilităţii trecerii în sarcina părţii vătămatului, învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi a cheltuielilor de judecată (în care se includ şi plăţile ce urmează a fi plătite interpreţilor şi traducătorilor) în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul, inculpatul (alin. (5) al art. 229 din CPP)30.

Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea31.

Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bă-nuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.

Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale procesului penal şi din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti32.

§12. Asigurarea dreptului la apărare

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-

un raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei

infracţiuni. Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care

intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi

alţi participanţi au dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor

lor, inclusiv la asistenţa unui apărător.

Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Drep-lul

de apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor \>c i

are, potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa

apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin

darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri33.

NualaMole, Catarina Harby, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea in apli-care a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului, Chişinău, 2003, p. 10.

Considerăm că această prevedere este contrară spiritului pct, e) din alin. î al art. 6 din Convenţie şi concomitent poate constitui o piedică majoră In Implementarea elementelor justiţiei ri'slaurative în procesul penal naţional.

| Dec. nr. 8361/1978 a Comisiei Europene a Drepturilor Omului, publicată în Jurispru-dence de Liege, Mons. et Bruxelles, 1987, p. 1439, citat de Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 116.De exemplu: decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. lr/a-211/99 din 14.09.99, în MoldLex.Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Ilies-cu, Rodica Stăinoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, voi. V, Editura Academiei Romane, 1. BECK, Bucureşti, 2003.

', DREPT PROCESUAL l'KNAI. I'ii r t g e n e r a I

Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele

naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de

principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul

procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,

părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz,

reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, numit din oficiu şi

remunerat din bugetul de stat.

Formularea acestui principiu în CPP al RM ca "asigurarea dreptului la

apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare".

Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de

apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură

penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de

a asigura participanţilor la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor

procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată

este una legală şi include în sine toate prerogativele, facultăţile şi posibilităţile

exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a

dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia

dreptului la apărare.

Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia

Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului. Astfel, lit. ) din pet. 3) al art. 6,

stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere

singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de

mijloace necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un

avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. în Hotărârea Plenului

Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI.1998, nr. 30 "Cu privire la practica aplicării

legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,

învinuitului şi inculpatului", pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele

justiţiei cer prezenţa avocatului:

a) în caz de complexitate sporită a cauzei;

b) în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se

apăra singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele

şi priceperea fiecărei persoane în parte;

c) în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este

bănuită sau învinuită persoana.

Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemeneu, obliga organul de

urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul

Iu asistenţă juridică calificată din partea unui upurfltor ales de el sau numii din

oficiu, independent de aceste organe (pct, 14) din alin. (2) al art. 57).

Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în modul prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă din reglementările internaţionale la care Republica Moldova este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizat şi printr-o serie de norme din CPP al RM care cuprind, ca şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în pct. 3) al art. 6, dreptul persoanei:

să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelegeşi de o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa.(şi în art. 64 CPP al RM);

să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale. Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu. Persoana poate să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi până la audierea ei în calitate de bănuit.

Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 CPP al RM)

în legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor.

Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al CPP al RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul să fie asistate de avocat ales sau numit din oficiu. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia organului de urmărire penală de a-i asigura pă r ţ i i prezenţa avocatului ales sau, după caz, din oficiu (pct. 14) din alin. (2) ni ari. 57 din CPP al RM).

'lit DREPT Pito ; lis I. i> ii N I.

I' a r tea g e n e r a 1 ă 99

Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal,

procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului

la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor

împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care

poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 6 al art. 63 interzice integrarea în

calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o

infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă

pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.

Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care

exercită apărarea în limitele legale.

Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului pe cauzele Can v.

Austria (1985) şi Campbell şi Fill v. Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul

persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi.

Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul consultaţiilor nu

permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Compbell şi Fill

a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul poate limita aceste

consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice pentru a bănui

avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret în înţelegere

cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţio-nând în mod

serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a

apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul lui

constituie o încălcare a art. 6 (3) (6) al CEDO.

Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. CPP al

RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător

în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie

interpretat în acest sens art. 69 al CPP, unde sunt enumerate cazurile de

participare obligatorie a apărătorului în cauza penală:

când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; - când persoana nu se

poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau mintale;

când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în

termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă

sau excepţional de gravă şi alte cazuri prevăzute de art. 69 CPP al RM. Tot aici

este menţionată şi situaţia prezenţei obligatorii a avocatului, "când interesele

justiţiei o cer". Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 Cu privire la practica

aplicării legilor pentru asigurare! dreptului la apărare în

procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului recomandă a lua în consideraţie unele criterii pentru a stabili dacă "interesele justiţiei" cer sau nu prezenţa obligatorie a avocatului:

a) Complexitatea cazului - cu cât este cazul mai complicat, cu atât este mai mare necesitatea prezenţei obligatorii a avocatului.

b) Capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur.

c) Importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana şi scutinţa probabilă. Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru prezenţa obligatorie a apărătorului.

Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală. Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit. () din alin. (3) al art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. într-o altă cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile când interesele justiţiei o cer nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual, la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării.

Convenţia, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când pune întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele v. Austria (1990)). CPP al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de protecţie a lui).

Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a procesului penal.

Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalită ţ i i , se corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectăr i i demnităţii umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie34.

Adrlun Ştefan Tulbure, Angela Mnrla Tatu, o/>. cit, ALL BECK, 2001, p. 44.

HI»D R E P T I ' K O C K S U A l , I'liNAl, I» a r l a g e n e raia K)l

§13. Publicitatea şedinţei de judecată

Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii

societăţii, acest interes fiind reciproc şi util. Legiuitorul respectă exigenţele de

publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice situaţie când are

loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii legale.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele

judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu

specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în

care se respectă toate regulile de procedură.

Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le

conţine art. 6 al Convenţfei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice

persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie

pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala

de şedinţe, Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când

poate fi limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea

loc cu uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii

naţionale, când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor.

Justiţia poate decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea

şedinţei cu uşile închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale,

publicitatea ar putea prejudicia interesele justiţiei. în aceste cazuri decizia de a

examina dosarul în şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate

normele procedurii judiciare.

Jurisprudenţa CEDO, în cauza Le Compte, Vau Lenven şi De Meyere v.

Belgia (1981), a decis că dreptul la publicitate nu este în mod necesar interzis

dacă cele două părţi ale procedurii consimt desfăşurarea judecării în şedinţă

secretă.

Caracterul public al şedinţei de judecată, atunci când şedinţa nu necesită a fi

desfăşurată în mod secret, este extins asupra tuturor etapelor judecăţii: în fond, în

apel, în recurs şi, în cazul în care există, în cadrul căilor extraordinare de atac.

Art. 316 din CPP relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şedinţei

de judecată, in care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vârsta de

16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la

şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din

oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia suni colaboratorii poliţiei care asigură

ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită

pază sporită.

în realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii repre-zentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto, audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii.

Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de atac a hotărârii pronunţate (art. 427 şi 444 CPP). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea adoptată se pronunţă, fără nici o excepţie, în mod public.

Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este sancţionată; şi de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru mass-media.

§14. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al

Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14

prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat de

un tribunal independent". Art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că

"orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor

judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi

interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie".

Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al

Codului de procedură penală.

Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi

evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie35 şi a Curţii Constituţionale.36

Art. 6 al Convenţiei stipulează că orice persoană are următorul drept ca:

"cauza să fie judecată în mod echitabil". Această expresie îmbină numeroase

aspecte ale unei bune administrări a justiţiei, printre care se evidenţiază un drept

autonom - dreptul de a avea acces la o instanţă judecătorească - care se constituie

a fi unul din cele mai importante elemente ale art. 6 al Convenţiei.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 9.

! [otărAreu Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a alin. 4 al .ui. 97 din CPP, nr. 20 clin 16,06,97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 43/44 din 03,07,1997.

Ill' DREPT PROCESUAL PENAL I' n r tea g e n ciula

Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese, a fost reţinută

de Curte pentru prima dată în cauza Colder v. Regatul Unit (1975), conceptul

fiind dezvoltat în jurisprudenţa ulterioară. Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-

o modalitate în care asupra acuzatului continuă să planeze o bănuială de

vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat, fiind încălcată de această

dată şi prezumţia de nevinovăţie (cauza Minelli v. Elveţia, 1983).

Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putând

renunţa la aceasta, cu condiţia ca renunţarea să fie făcută într-o manieră clară,

evidentă (cauza Neumeister v. Austria, 1986, Calozza v. Italia, 1985).

La rîndul său, prin legislaţia internă37, statele-părţi pot stabili anumite limitări

ale dreptului de acces la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul

chiar în substanţa sa, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport de

proporţionalitate între măsurile restrictive şi scopul urmărit. Este cazul regulilor

restrictive .privind accesul la justiţie a minorilor şi a persoanelor cu deficienţe

mintale, prevăzute în legislaţia multor state (cauza Golder v. Regatul Unit, 1975).

Dreptului de acces la instanţă îi corespundere şi obligaţia statelor-părţi a

Convenţiei de a-1 facilita.

în dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20

din Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai

ales ca un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi

libertăţilor în procesul penal.

Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept

fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se

pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru

apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit,

ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele.

Din analiza textului constituţional pot fi desprinse câteva elemente definitorii

ale dreptului de a te adresa justiţiei şi anume:

întrucât textul se referă la "orice persoană", înseamnă că el cuprinde sub

protecţia sa atât cetăţeni ai Republicii Moldova, cât şi cetăţeni străini,

apatrizi, cât şi persoane fizice şi juridice (în funcţie de calitatea lor

procesuală);

»' Codul de procedură penală la art. 75 stabileşte cercul de periOftne < onsiderute incapabile în procesul penal şi la art. 76 prevede că persoanele incapabile nu şl pol exercila de sine stătător drepturile procesuale, acestea fiind exercitate de r»prfX«nUlttul lor legal,

accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea

drepturilor subiective, dar şi a intereselor legitime ale persoanei38;

- dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din Constituţie, prin lege, se poate proceda

la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, exercitarea

dreptului de a te adresa în justiţie nu poate fi nici odată îngrădită.

Problema definirii noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţă

principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Justiţia, în acord cu

Convenţia, reglementarea internă şi în spiritul principiului analizat, este re-

prezentată de puterea judecătorească, care cuprinde instanţele judecătoreşti şi se

exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care sunt independenţi şi se

supun numai legii.

Legea determină cadrul procedural de realizare a accesului liber la justiţie.

Astfel, posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor legitime se va realiza pe calea înaintării cererii directe.

în acord cu dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din Convenţie accesul liber la justiţie

se poate realiza integral, în finalitatea sa, numai printr-un tribunal independent şi

imparţial organizat, cu respectarea principiilor puterii judecătoreşti.

De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va putea obţine deplin, decât

printr-un proces echitabil39, în cadrul căruia să se asigure şi să se garanteze toate

drepturile, inclusiv dreptul la apărare şi libertăţile individuale, respectarea

termenului rezonabil şi asigurarea unei instanţe independente, imparţiale şi legal

constituite care va activa în conformitate cu principiul legalităţii.

Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie de asemenea să se

completeze cu art. 13 al Convenţiei, care prevede dreptul la un recurs efectiv

(cazul Kudla v. Polonia, 2000). Desigur, accesul liber la justiţie nu înseamnă

doar posibilitatea înaintării acţiunii sau cererii în instanţa de judecată, ci şi

posibilitatea de a se folosi de căile de atac prevăzute de lege*10.

Vezi pct. 6) din alin. 1 al art. 401 din CPP al RM.

Conţinutul noţiunii de proces echitabil, suplimentar accesului liber la justiţie, include: a) audierea în prezenţa apărătorului; b) dreptul de a nu contribui la propria sa incri-minare, c) egalitatea armelor, d) dreptul la o procedură contradictorie; e) dreptul la o hotărâre motivată.

O problemă contradictorie în procesul penal al Republicii Moldova, sub aspectul ga-rantării reale a accesului liber la-justiţie, ţine de: a) excluderea părţii vătămate din cercul persoanelor titulari a căilor de atac;.b) condiţionarea exercitării dreptului la recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel şi recursului în anulare prin prezenţa semnă-tur i i unui avocat specializat, admis de Curtea Supremă de Justiţie. Ultima prevedere, în cadrul procesului civil, a fost declarată neconstiluţională (Hotărârea Curţii Constitu-ţionali' privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art. 416 şi art. 444 din Codul de procedura civilă al Republicii Mol,Iova, nr. '.'. din 19.02.2004, Monitorul Oficial til Republicii Moldova, at. 19 41 din 05,03.2004),

1(11 DREPT PROCESUAL PENAL P a i' t a ge n r a 1 ă

105

Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţia financiară a

persoanei şi din acest considerent statele, în conformitate cu rezoluţiile Consi-

liului Europei, ar trebui să asigure un acces real la justiţie41.

Este necesar de subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un

obstacol de fapt, fie de drept şi excluderea lor, în cazuri necesare, determină

faptul că dreptul analizat nu va fi teoretic şi iluzoriu, ci efectiv.

Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal.

Scopul instituţiei incompatibilităţii este asigurarea imparţialităţii instanţei de

judecată şi posibilitatea oferită părţilor, invocând cazurile de incompatibilitate, de

a exclude, prin intermediul recuzării, de la înfăptuirea justiţiei judecătorul, cât şi

procurorul, ofiţerul de urmărire penală care este direct sau indirect interesat în

soluţionarea cauzei.

O particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte

accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului

de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele42, complet43 şi

obiectiv44, a circumstanţelor cauzei.

Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării

eficiente a regulilor enunţate:1. cazurile de incompatibilitate (art. 33, 34, 54 din CPP al RM);

2. nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din

CPP al RM);

3. neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau

altor mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor

persoanei (pct. 1) din alin. (1) al art. 94 din CPP al RM);

4. nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din

CPP al RM).

Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la

cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură.

" a) Recomandarea nr. R (81)7 din 14.05.1981 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

privind uşurarea accesului la justiţie; b) Recomandarea nr. R (93)1 din 8.01.1993 privind accesul

efectiv la justiţie al persoanelor aflate în sărăcie.a Asigură cercetarea circumstanţelor cu valoare juridică şi a probelor pertinente cu toate calităţile şi

semnele lor, examinarea tuturor versiunilor obiectiv posibile, care determină direcţia activităţii

probatorie şi exclude unilateralismul şi subiectivismul în cadrul procesual de probaţiune.

" Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de stabilii in cauza penala,1,1 Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia b ă n u i t u l u i , î n v i n u i t u l u i şi in-

culpatului şi ii celor care li dezvinovăţesc, precum şi n cll'curnitantllof cert le Itenuen7.il sau le

agravează răspunderea.

Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, are o aplicare fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului de urmărire penală.

Existenţa regulei examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a cir-cumstanţelor cauzei şi probelor prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.

§15. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil

După cum remarca I. Ionescu-Dolj, o esenţială calitate a unei proceduri

penale o formează "accelerarea judecăţii", însă o accelerare care să nu dispre-

ţuiască nici libertatea individuală, nici drepturile sacre ale societăţii, deci o

accelerare compatibilă cu nevoile justiţiei şi spiritul larg democratic45. în acest

sens legea stabileşte o cerinţă generală conform căreia urmărirea penală şi ju-

decarea cauzelor penale se face în termene rezonabile.

Scopul prevederii date este de a asigura că nici o persoană realizarea sau li-

mitarea drepturilor căreia depinde de desfăşurarea unui proces penal să nu fie

nevoită să aştepte un termen nejustificat de mare până când decizia finală va fi

pronunţată. Acest principiu este şi un drept fundamental al omului şi totodată şi o

condiţie pentru ca un proces să fie considerat echitabil.

Dacă privim acest principiu ca un drept, atunci termenul rezonabil începe ii

curge din momentul în care un proces penal îi afectează sau îi poate afecta In

vreun fel drepturile şi interesele unei persoane şi până când a fost pronunţată o

hotărâre definitivă. De exemplu, această perioadă începe a curge din momentul în

care o persoană a fost arestată, reţinută, declarată bănuită sau învinuită.

Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin prisma

circumstanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de criteriile stabilite de lege şi

anume complexitatea cazului, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei

de judecată şi comportamentul părţilor.

Complexitatea cazului include toate circumstanţele lui atât de fapt, cât şi de

drept luate în ansamblu (numărul participanţilor la proces, numărul episoadelor

infracţionale incriminate, dificultatea dovedirii anumitor aspecte IUm ar fi

necesitatea numirii unor comisii rogatorii în străinătate etc.).

I lonescu-Dolj, Curs de procedurii penală română, Socec&Co SA, Bucureşti, 1937, p. 15.

106 ,1' l ' K O C K S U A I , I ' I ' N A I . I' u 1 a f{ n I ft \ 107

Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de rapiditatea cu care acestea soluţionează întrebările şi efectuează acţiunile procesuale necesare pentru a mişca cauza penală spre o soluţionare definitivă. Statul răspunde atât pentru conduita organelor menţionate, cât şi a altor persoane care au fost atrase în cadrul procesului pentru a contribui la soluţionarea cauzei. Astfel, organele judiciare vor da dovadă de un comportament ce încalcă principiul dat, dacă după un timp rezonabil de la numirea unei expertize care nu a fost îndeplinită nu va întreprinde măsuri de efectuare cât mai rapidă a acesteia, de exemplu, prin schimbarea expertului sau dacă nu va face tot posibilul ca un martor care nu se prezintă să fie găsit şi audiat.

De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel încât să permită organelor competente să asigure termenul rezonabil. Statul trebuie să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să asigure o soluţionare rapidă şi fluentă a cauzelor. în general, statul nu poate motiva o soluţionare lentă a cauzelor prin volumul mare de muncă. Cu toate acestea, o acumulare temporară de cauze nu implică automat şi vinovăţia statului cu condiţia că acesta a luat cu promptitudine măsuri de remediere a acestei situaţii. Astfel de metode provizorii ar putea fi alegerea cauzelor după anumite criterii care se bazează nu numai pe data parvenirii lor în instanţă, dar şi ţi-nînd cont de urgenţa lor sau drepturile care formează miza unei cauze pentru persoanele implicate. Cu toate acestea, dacă situaţia persistă şi este nevoie de efectuarea de schimbări structurale, aplicarea numai a unor astfel de metode nu este suficientă pentru a nu califica situaţia dată ca încălcare (vezi Zimmer-mann şi Steiner v. Elveţia, 1983).

Cu toate că CPP stabileşte că se ia în considerare numai conduita organelor de urmărire penală şi a instanţelor, această prevedere trebuie interpretată mai larg, incluzându-se toate organele statului implicate într-un proces. Astfel, spre exemplu, în practica CEDO, durata procesului în cadrul Curţii Constituţionale se ia în consideraţie atunci când rezultatul acestuia este în stare să afecteze rezultatul soluţionării cauzei în faţa instanţelor ordinare (Deumeland v. Germany, 1986, Poiss v. Austria, 1987, Bock v. Germany, 1989).

Criteriul comportamentului părţilor este aplicat pentru a se stabili existenţa vinovăţiei statului în depăşirea termenelor rezonabile şi gradul acestei vinovăţii. Organele statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se stabileşte că depăşirea a avut loc din vina acesteia. Aceasta poate avea loc atunci când comportamentul părţii duce la o încetinire neîntemeiată a procesului cum ar fi în cazul de schimbare nefondală avocaţilor, înaintare nefondată a plângerilor, întârziere în comunienrea Informaţiilor necesare, lipsă nemotivata de la ac ţ iuni le ce trebuie să aibă Ini In prr/ruţii p ă r ţ i i etc. Pe de altfl parte, persoana acuza t ă nu este obliynln srt lie cooperantă .şi poale să

se folosească pe deplin de drepturile pe care i le oferă legea (cum ar fi aceleaşi

înaintări de cereri şi plângeri), dar acestea pot fi puse în seama persoanei la

stabilirea încălcării dreptului acesteia la un proces în termen rezonabil. Astfel, în

cauza Ciricosta şi Viola v. Italia petiţionarii au solicitat de cel puţin şaptesprezece

ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase amânări solicitate de partea

adversă, în consecinţă CEDO a considerat că termenul de cincisprezece ani nu

încălca dreptul la judecarea cauzei în termen rezonabil.

Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către

procuror, iar la judecarea cazului - de către instanţa respectivă. Conform art. 274,

procurorul, concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, fixează

termenul de urmărire în cauza respectivă. Termenul de urmărire penală fixat de

procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la

solicitarea acestuia. în cazul în care este necesar de a prelungi termenul de

urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în

acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de

acesta.

Cu toate că legea nu stabileşte termene concrete de desfăşurare a procesului

penal, pentru asigurarea respectării acestui principiu sunt stabilite un şir de

termene pentru efectuarea unor acţiuni procesuale. Astfel, sunt stabilite terme-ne-

limită pentru soluţionarea cererilor, pentru întocmirea rechizitoriului etc.

Verificarea respectării termenului rezonabil se efectuează de instanţa de

indecată ierarhic superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordi-ii.i

i sau extraordinare de atac.

Conform art. 385 CPP, instanţa, în cazul în care constată că s-a încălcat

dreptul inculpatului ca să-i fie examinată cauza într-un termen rezonabil, are ■ In

piui să examineze posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recom-l« ir.a

pentru aceste încălcări. în timp ce această prevedere urmăreşte scopul so-li i|

îării pe loc a potenţialelor cazuri de adresare în CEDO, pentru a fi un reme-• I i

valabil, instanţa, la reducerea pedepsei, trebuie să includă un indice pentru a

uite evaluarea gradului în care durata procedurii este luată în consideraţie.

§16. Libertatea de mărturisire împotriva sa

Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un elenii al

procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizaţi Cadrului

garanţiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care

Republic Moldova este parte.

In lit. g) din pct. 3) al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la dreptul ile

civi le şi politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei

I D R E P T PROCESUAL Mi NAI. I' uri eu g e n e r a l ă \ 9

infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită Să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil (art. 6 al Convenţiei) include "dreptul pentru orice acuzat în sens autonom, pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare" (Funke v. Franţa, 1993) şi care este inclus în norme internaţionale general recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces echitabil (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de Statutul Curţii Penale Internaţionale care consemnează în art. 55 că persoana nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală46.

Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii ale ţărilor străine'17.Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cu-

prinde două reguli.

Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. în procesul penal nimeni nu este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum sunt conştiinţa, clemenţa, relaţiile de familie48.

Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cât mai urgentă a relaţiilor sociale a persoanelor, în special a celor care au fost condamnate la privauţiune de libertate. Cel mai reuşit efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţii împotriva rudelor apropiate.

Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la pct. 41) al art. 6 din CPP al RM şi sunt: copiii, părinţii, în-fietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii. Pentru a verifica relaţiile de rudenie între persoanele nominalizate este necesar de a verifica actele de stare civilă eliberate de organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de "nimeni", conform DEX, are sensul de "nici un om, nici o fiinţă". De regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.

Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - intre speranţă ii provocare, în Revista de Drept penal, nr. 2/1999, p. 73.

Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art, 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse. Igor Dolea,

Imunităţilc si privilegiile martorului in procesul penal, Probleme ac tua le ale juriiprudentci:

realizări şi perspective, Analele Ştiinţifice iile Unlvtriltftţll tie Stat din Moldova, Şt i in ţe juridice,

C1J USM, Chişinău, 2002, |> lr>0

Martorul, conform art. 90 din CPP, nu poate fi silit să facă declaraţii con-t ra re intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate şi are dreptul să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.

Aducerea la cunoştinţă a dreptului libertăţii de mărturisire împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este pusă în sarcina organelor de urmărire penală, procurorului sau a instanţei. în cazul când persoana căreia i se aduce la cunoştinţă acest drept se dovedeşte a li rudă apropiată, soţ, soţie, logodnic, logodnică a bănuitului, învinuitului, inculpatului, i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebată dacă acceptă să Iacă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea lift fie puse la baza sentinţei sau altor hotărâri judecătoreşti. Este important d>e determinat limitele realizării libertăţii de mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora persoana poate să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitat la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale.

A doua regulă se referă la libertatea de a mărturisi împotriva sa sau de a-şi recunoaşte vinovăţia.

Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către Qfganul de urmărire penală, procuror, instanţă privitor la dreptul său de a Iftcca, de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi de a primi explicaţii asupra dreptului dat.

Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă dezvăluiri demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis ■ I. aplicat orice acţiuni nelegitime unei persoane, cu scopul de a obţine de la iui informaţii sau mărturisiri, deoarece ele cad sub incidenţa termenului de lori ură"49. Acţiunile date cad sub incidenţa art. 309 din CP, care stabileşte răs-punderea penală pentru constrângerea de a face declaraţii. Asupra dreptului di' ,i nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care în hotărârea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat50.

Alin. (1) al art. I din Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante din 10.12.1984.

I Inlararea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica

ap l i că r i i legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,

învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, în Culegere de hotărâri ale Plenului i ut fu

Supremii de justiţie (mai 1974 iul ie 2002), Chişiwau, 2002, p. 373.

ill)D R E P T I ' K O C l i S U A l . PI-NA I. \> a r tea g e n e a 1

\

Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acu-zatului împotriva aplicării torţei a reprezentanţilor organelor de drept coercitive abuzive împotriva sa. în particular dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că într-o cauză penală partea acuzării caută să-şi întemeieze argumentarea fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. în acest sens, dreptul respectiv este strâns legat de principiul prezumţiei nevinovăţiei (Saunders v. Regatul Unit, 1996).

Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul au-dierii sau procesului penal. Ei consideră în cazul John Murray v. Regatul Unit, 1996, că dreptul de a păstra tăcerea nu este un drept absolut. Deşi el este incom-patibil cu această imunitate de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice luarea în consideraţie a tăcerii acuzatului în situaţii care, în mod vădit, cer o explicaţie din partea lui. în plus, Curtea menţionează că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies dintr-un simplu bun-simţ51.

O justificare a dreptului de a nu autoincrimina ar fi o aplicare a principiului conform căruia nimeni nu poate fi ţinut a lucra în propria sa pagubă - nemo îenetur se detegere, de aceea singura recunoaştere a inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia52.

Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se confundă cu nerecunoaşterea săvârşirii infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, cu atât mai mult când învinuirea este necredibilă. încălcarea dreptului de a nu se autoincrimina de către organul de urmărire penală va conduce la neadmiterea datelor care au fost obţinute.

Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Alin. (6) al art. 63 din CPP prevede interdicţia de a interoga în calitate de martor persoana faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune.

Nuala Mole, Catarina Harby, op, cit., p. 41-42.Traian Pop, Drept procesual penal, voi. 11, Cluj, 11><I7, p no \\\

Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine imunitatea de a renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la alin. (3) al art. 371 că martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului dacă nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de judecată, atunci declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări, informaţia fiind inclusă în obiectul probaţiunii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda, ulilizînd privilegiul, renunţă să facă declaraţii.

Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilităţii probelor în procesul penal, ajută la determinarea vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale, pe care ea poate în orice moment să le modifice, dar în baza probelor acumulate din mai multe surse, care oferă o viziune mai obiectivă asupra săvârşirii infracţiunii. în principal libertatea de mărturisire împotriva sa este o garanţie importantă a apărării persoanei care a nimerit în sfera jurisdicţiei penale.

§17. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de

mai multe ori

Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este mi

principiu al reglementării raporturilor de drept şi procedură penală. Este logic ca

o persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai Iii' pusă în

situaţia de a fi pedepsită încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest i l r rp t include în

sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni

inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea

neîntemeiată a urmăririi penale în privinţa unei persoane, peni iu a fi încălcat

acest principii. Fiind cunoscut din antichitate la romani cu Benumirea bis

in idem, acest principiu înseamnă: "nu de două ori pentru tu■claşi lucru" şi se

referă la instituţia răspunderii penale.

Protocolul adiţional, art. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drep-

turilor Omului prevede în art. 4 că nici o persoană nu poate fi urmărită sau

pedepsită penal de jurisdicţia aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni

pentru care a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă

conform legii şi procedurilor penale ale acelui stat.

II.'. DREPT l 'KOCUSUAI, l'HNAI. I' a 111' u g e r n I fl

11 i

Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale aparţinând statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente suni de natură să afecteze hotărârea pronunţată. De la această regulă nu se admit derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO: cazuri de război sau alte pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii.

Curtea Supremă de Justiţie, în Hotărârea Plenului nr. 17 din 19.06.2000 "Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale", recomandă o anumită interpretare a unor termeni din Convenţie. Noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova, intrat în vigoare din 12 iunie 2003, în art. 22, acordă valoare de principiu al procedurii penale dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori. în legea penală a Republicii Moldova acest principiu este cuprins în alin. (2) al art. 7 din CP din 13 septembrie 2002, care prevede că nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

Regula generală constă în faptul pronunţării şi intrării în vigoare a sentinţei judecătoreşti sau emiterii unei hotărâri de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi faptă săvârşită de aceeaşi persoană. Pentru realizarea acestui principiu p. 7) şi 8) din alin. (1) al art. 225 din CPP prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, de asemenea, nu poate fi încetată în cazurile în care:

în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;

în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii. Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente a afectat hotărârea respectivă. în cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul de procedură penală în pet. 44) al art. 6 defineşte "viciul fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectai hotărârea pronunţată, ca fiind o încălcare esenţială a drepturilor şi l iber tă ţ i lor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republh II Moldova şi de alte legi

naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea, reluarea urmăririi penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (alin. (2) al art. 313; alin. (2) al art. 287 din CPP) în cazul admiterii plângerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau scoatere a persoanei de sub urmărire penală.

Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia când persoana a fost trasă la răspundere administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru aceeaşi faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă.

Pct. 4) din alin. (3) al art. 458 prevede că poate fi cerută revizuirea hotărârii definitive şi irevocabile a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă judecata atunci când a dat hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal.

Principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este cu-prins şi se respectă şi în cazul când o persoană a fost sancţionată pentru o in-fracţiune într-un stat străin. Problema recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine implică deducerea termenelor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

§18. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor,

abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare

Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală este şi principiul asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare prevăzut de art. 23 din CPP.

Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este nova-torie din considerentul că pe parcursul anilor mecanismul justiţiei penale se perfecţiona doar sub aspectul raportului "stat-infractor", lăsând fără atenţia necesară problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu nuli cărora li s-au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse in situaţia anterioară, indiferent dacă sunt victime ale infracţiunii, abuzului

Ill DRIil 'T PROCESUAL l'KNAI.P u r i c a g e n e r a l ă 115

de serviciu sau ale erorii judiciare. Victima în cazurile enunţate mai sus poate fi

atât persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu cât şi bănui tul,

învinuitul, condamnatul.

îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-ă-

vis de activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul

actelor internaţionale53 şi a celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire)

în cazul când are loc o vătămare a dreptului persoanei de către o autoritate

publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii oficiali ai

procesului penal54.

în vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de exa-

minat conceptul de "victimă". Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia

principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de

putere", în care, la art. 1, victime sunt considerate "personale cărora, individual

sau colectiv, le-a fost cauzat un prejudiciu, incluzând leziunile corporale sau

prejudiciul moral, suferinţe emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială

a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile

penale naţionale, inclusiv legile care interzic abuzul de putere"55.

La nivel paneuropean, în art. 1 al Recomandării nr. 12(85) a Comitetului

Miniştrilor Consiliului Europei din 28 iunie 1985 "Cu privire la statutul procesual

al victimelor infracţiunii", se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-

a pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe

emoţionale sau prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau

infracţiunile care încalcă normele penale ale statului-membru.

în art. 34 al Convenţiei este indicat că victimă a unei încălcări de către una

dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în

Protocoalele sale poate fi orice persoană fizică; orice organizaţie neguver-

namentală; orice grup de particulari.

53 Art. 5 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 3 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei; art. 14 al Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10.12.1984, în vigoare pentru Rpublica Moldova din 28.12.1995; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, alin. 5 al art. 9.

5-1 Constituţia Republicii Moldova, art. 53; art. 23, 524, 525 din CPP; Legea RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (nr. 1545-XIII din 25.02.1998, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50-51 din 04.06.1998; art. 1405 Legea Re-publicii Moldova Codul civil nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficiul al Republica Moldova, nr, 82-86/661 din 22.06.2002).

98 Rezoluţia 40/34 a Adunării Generale ONU din 29.11.1985,

Conceptul de victimă în cadrul Convenţiei a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei Europene a Drepturilor Omului56 şi în cea a Curţii şi nu poate fi apreciat exclusiv în raport cu reglementarea internă a înaltei părţi contractante.

în cadrul Codului de procedură penală la alin. (1) al art. 58 prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia victimei ca nou participant la procesul penal este rezultatul unui şir de demersuri doctrinare57 în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor lezate prin fapta infracţională.

încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal între persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate - victima şi făptuitorul. Legea împuterniceşte victima să intervină pe lângă organele competente în vederea cererii de pornire a urmăririi penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparat prejudiciul moral, fizic şi material. Soluţionarea cauzei penale stă în puterea exclusivă a instanţelor de judecată. în vederea aducerii conflictului de drept în sala justiţiei instanţa este sesizată de procuror, prin rechizitoriu58 şi prin înaintarea acţiunii civile de către procuror sau partea civilă.

Victima unei fapte care conţine elementele componenţei de infracţiune dispune de drepturile prevăzute de art. 58 din CPP, în special de dreptul de a cere pornirea urmării penale59, dreptul de a participa la procesul penal în calitate de parte vătămată60 şi dreptul de a fi reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale61. Procesul penal al Republicii Moldova permite examinarea conco-

Cazul Marckx v. Belgia, 13 iunie 1973; Vijaianathan şi Pushparajah v. Franţa, 27.08.1992; Klass v. RFG, 6.09.1978.

Evgheni Martîncic, Apărarea juridică a victimelor, crimelor, aspectele penale şi de proce-dură penală, în Legea şi viaţa, nr. 10, 1996, p. 16-19.în procesul penal al Republicii Moldova nu este prezentă normativ instituţia acţiunii penale comparativ cu procesul penal al României, în care există - ca acţiune principală - acţiunea penală şi ca acţiune facultativă - acţiunea civilă.Aceasta oferind posibilitatea constituirii unui cadru juridic necesar (procesul penal) în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului, ceea ce, de regulă, oferă satisfacţie interesului penal al victimei în cadrul procesului penal.Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară de drepturi In vederea realizării intereselor sale în procesul penal. De exemplu: doar partea vătămată (şi nu victima) poate declara apel (p. 3) din alin. (1) al art. 401), recurs ordinar (art. 421 şi art. 438), recursul în anulare (alin. (1) al art. 452).Pentru a beneficia de repararea prejudiciului moral, fizic, material, victima trebuie: 1) să înainteze acţiune civilă; 2) să depună cerere pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul penal.

116 D I t K I ' T PROCESUAL IM-N I. I' tea g ii a 1

.

mitentă a acţiunii civile în cadrul soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente victimei".

Acţiunea civilă înaintată în procesul penal trebuie să îndeplinească condiţia generală - să aibă origine dintr-o faptă infracţională şi condiţii particulare, care sunt condiţii legale pentru existenţa răspunderii civile delictuale63.

Scopul înaintării acţiunii civile pentru victimă este de ai fi recuperat (compensat) prejudiciul acumulat (suferit). Prejudiciul este o pagubă morală, fizică sau materială64, care poate fi evaluată în expresie bănească. Termenul de prejudiciu este sinonim cu dauna, paguba având acelaşi conţinut. Codul de procedură penală la art. 219 reglementează atât modalităţile de reparare a prejudiciului, unele concretizate de jurisprudenţă65, cauzat victimei în urma infracţiunii, cât şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzată nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legată de săvârşirea infracţiunii.

O problemă viu discutată în doctrină este posibilitatea reparării daunei morale cauzate prin infracţiune, care a primit soluţii doctrinare diferite şi contradictorii66.

De perspectivă este concretizarea prevederii pct. 16) din alin. (1) al art. 60 din CPP conform căreia partea vătămată are dreptul să i se repare din contul statului prejudiciul cauzat în urma infracţiunii. Aceasta necesită crearea unui fond special care ar distribui resursele financiare în vederea reparării prejudiciului în conformitate cu hotărârea instanţei de judecată.

Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a-i fi compensat prejudiciul cauzat de o acţiune sau inacţiune ilegală a organelor de stat este un drept constituţional al persoanei (art. 53 al Constituţiei Republicii Moldova).

Potrivit normei constituţionale menţionate, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. Legea, la care face referire textul constituţional, privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti concretizează textul constituţional, incluzân-du-i pe procurori ca pasibili de erori şi fixează cazurile în urma cărora victima (persoana) poate cere repararea prejudiciului, modul de executare a hotărârii (deciziei) cu privire la repararea prejudiciului. Comportamentul persoanelor oficiale implicate în cadrul procesului penal este reglementat de legea procesual penală, de legile ce reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor în care activează67 şi de prevederile internaţionale68.

Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se exercită nu de puţine ori prin intervenţia în sfera intereselor private a unor persoane cărora li se cauzează un prejudiciu. De menţionat că în cazurile prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal). Din această perspectivă problema apărării ile abuzurile organelor de ocrotire a normelor de drept implicate în procesul penal capătă o conotaţie actuală.

în Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat la art. 327. Sintagma "lezate în drepturi în alt mod" cuprinde cazuri de comitere de infracţiuni din domeniul justiţiei (vezi art. 306,307, 308, 309, 310 CP al RM).

Având în vedere importanţa respectării principiului constituţional al dreptului la libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevederile internaţionale69 şi naţionale70 stabilesc expres dreptul persoanei la reparaţii, despăgubiri în cazul în care a fost victima unei arestări sau detenţii ilegale.

1) Procedura este mai rapidă (de regulă, termenul soluţionării cauzei penale este mai restrâns comparativ cu soluţionarea cauzelor de către instanţa civilă, având în vedere impactul procesului penal asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; 2) procedura este mai puţin costisitoare pentru partea civilă, deoarece cheltuie-lile de judecată, de regulă, se trec în contul statului şi nu sunt suportate de părţi. Existenţa unui prejudiciu; fapta ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. Cât şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzată nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legată de săvârşirea infracţiunii.Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infrac-ţiuni, nr. 5 din 17.04.1995, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 141-145.Pentru detalii vezi; . . , , în , 3/2004, , 27-32; . , // , în , 10/2001, 24| , / yto/ , In IIIMIMIIIM /, VI''1'/, , 24.

Pentru judecătorii - Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544- din 20.07.1995; Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr. 514- din 06.07.1995; pentru procurori - Legea Republicii Moldova cu privire la procuratură, nr. 11,8-XV din 14.03.2003; pentru ofiţeri de urmărire penală - Legea cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990; Legea cu privire la Serviciul de Informaţie şi Securitate al Re-publicii Moldova, nr. 753-XIV din 23.12.1999; Legea cu privire la Centrul pentru Com-baterea Crimelor Economice şi Corupţiei, nr. 1104-XV din 06.06.2002; Regulamentul Serviciului Vamal, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 547 din 07.06.2005. , adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la 17.12.1979.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice alin. (5) al art. 9 şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 şi art. 3 al Pro-tocolului nr. 7 al Convenţiei. Aim. (I) ul art. 23 din CPP.

118 l'.l'T PROCESUAL l'HNAI, l'ii ii g e n e r a l ă V.119

Hotărârile şi acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură cauzală cu obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărâri sau acţiuni formal legale, însă obiectiv ilegale, deoarece constrângerea a fost aplicată unui nevinovat; 2) abaterile de serviciu, printre care putem evidenţia cele comise intenţionat sau din neglijenţă; 3) infracţiunile de serviciu71.

Conform pct. 3) al art. 9 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în judecată nu trebuie să constituie o regulă, de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală trebuie privit ca un incident extraordinar, ducând la nesocotirea legalităţii şi inviola-bilităţii persoanei.

Ilegalitatea arestării poate fi constatată în următoarele cazuri: 1) arestarea ilegalitatea căreia se prezumă, adică normele formale privind aplicarea arestării nu au fost încălcate, dar ulterior persoana a fost recunoscută nevinovată şi prin aceasta aplicarea măsurii date a fost o greşeală; 2) arestarea ilegalitatea căreia a fost determinată în cadrul procedurii judiciare. în cazul dat arestarea este rezultatul calificării insuficiente sau lipsei de bună-credinţă a persoanei cu funcţii de răspundere din cadrul organului de urmărire penală; 3) săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 308 din CP.

Considerăm că prin legalitatea arestării preventive se are în vedere respec-tarea tuturor normelor procesuale penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri preventive şi procedurii prelungirii arestării persoanei. Este ne-cesar de evaluattemeinicia datelor, a materialelor prezentate spre a se soluţiona aplicarea sau prelungirea arestării, a informaţiei, inclusiv despre persoana supusă arestării, care confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea sa.

Eroarea juridică constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, având urmare condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.

Conform alin. (3) al art. 1 din CPP, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată.

Persoana achitată sau persoana în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are

. . 71, , - , , , , 1995, , 27 28,

dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum şi să fie despăgubită

pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.

Sentinţa de achitare şi ordonanţa motivată a procurorului privind scoaterea

persoanei de sub urmărire duce la reabilitarea completă a bănuitului, învinuitului

şi inculpatului.

Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-

a constatat existenţa faptei infracţionale; 2) dacă fapta nu a fost săvârşită de

învinuit, bănuit; 3) fapta bănuitului, învinuitului nu întruneşte elementele

infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de legea penală; 5) există una din cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei.

Dreptul la repararea prejudiciului, pe lângă situaţiile (cazurile) analizate,

apare în cazul:

1) adoptării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de către

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la

repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana

vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia

Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul

Republicii Moldova.

2) efectuării măsurilor operative de investigaţie cu încălcarea prevederilor

legislaţiei până la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de

6 luni de la efectuarea unor astfel de măsuri hotărârea de a intenta un

dosar penal n-a fost luată sau a fost anulată.

Codul de procedură penală la art. 525 stipulează că acţiunea pentru repa-i .i

rea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de un an de la data devenirii de-

linitive sau după caz irevocabile a hotărârii judecătoreşti sau ordonanţei orga-

nului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii

procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au dus la

prejudiciu. Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de

stat şi poate fi înaintată în instanţa judecătoreacă în a cărei rază

teritorială .lomicialiază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul, chemând în

judecată statul care este reprezentat de către Ministerul Finanţelor.

Persoana are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute prin

restabilirea drepturilor de serviciu, la pensie, la locuinţă, restituirea ordinelor şi

medaliilor de care a fost lipsită. Este importantă realizarea măsurii de înştiinţare a

opiniei publice despre adoptarea hotărârii de reabilitare a persoanei fizice în

cauză dacă anterior informaţiile privind condamnarea sau tragerea Iti răspundere

penală a persoanei fizice au fost făcute publice în mass-media.

I SO DREPT PROCESUAL P E N A I I> tea g e n e r a I ii

i !1

Repararea prejudiciului se efectuează din contul bugetului de stat sau al celui local.

Statul, autorităţile administraţiei publice locale, după repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, sunt obligate să înainteze persoanelor culpabile cererea de reparare a pagubei.

Responsabilitatea pecuniară a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a agenţilor săi vine să disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să asigure recuperarea echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în măsura posibilităţii a situaţiei preexistente urmăririi penale72.

§19. Principiul contradictorialităţii în procesul penal

Principiul contradictorialităţii este o realizare esenţială a procesului penal contemporan. Acest principiu este o condiţie iminentă pentru soluţionarea unei cauze penale în cel mai just mod. El creează condiţii de ordin procesual şi organizational maxim favorabile pentru examinarea completă şi sub toate aspectele a cauzei şi, ca efect, emiterea unei hotărâri judecătoreşti adecvate. Principiul contradictorialităţii este un principiu general al procesului penal şi, în mod normal, ar trebui să se aplice în tot cursul procesului penal.

Principiul contradictorialităţii, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din art. 9, 10 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10.12.1948), din art. 14 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (din 16.12.1966), din art. 6 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (din 04.11.1950).

In legislaţia RSSM principiul contradictorialităţii nu a fost expres consfinţit. Astfel, în CPP din 24.03.1961 nu exista o reglementare expresă a contradic-torialităţii, deşi la Capitolul XII "Condiţii generale ale dezbaterilor judiciare", art. 215 era prevăzută egalitatea părţilor în privinţa administrării probelor la faza judecării cauzei, dar această prevedere are o semnificaţie minoră pentru consacrarea şi realizarea principiului contradictorialităţii. Abia o dată cu adop-tarea Legii cu privire la organizarea judecătorească (06.07.1995), în art. 10 al acestei legi a fost expres prevăzut principiul contradictorialităţii.

CPP în vigoare a schimbat radical situaţia nu doar consacrând expres în art.

24 principiul contradictorialităţii, dar şi făcând o descriere în detaliu.

în încercarea de a defini conţinutul principiului contradictorialităţii observăm

trei aspecte care îl definesc:

1. Separarea funcţiilor procesuale şi exercitarea lor de diferite organe sau

persoane împuternicite;

2. Egalitatea în drepturi a părţilor, ce trebuie să se manifesteze prin în-

zestrarea acestora cu posibilităţi procesuale egale pentru susţinerea

propriei poziţii procesuale;

3. Poziţia diriguitoare a instanţei de judecată şi dreptul exclusiv al acesteia

de a lua hotărârea în cauza penală.

Primul aspect - separarea funcţiilor procesuale - impune unele concretizări

referitor la funcţiile procesuale.

Aşadar, funcţiile procesuale73 nu sunt altceva decât direcţiile şi tipul acti-

vităţilor subiecţilor procesuali, determinate de scopul participării şi calitatea lor în

cadrul procesului penal. Funcţiile procesuale realizarea cărora duce la realizarea

scopului procesului penal sunt funcţiile procesuale de bază:

1. Funcţia acuzării

2. Funcţia apărării

3. Funcţia judecării cauzei.

Mai există funcţii procesuale subsidiare: funcţia de înaintare şi susţinere a

acţiunii civile în procesul penal (este apropiată de acuzare) şi funcţia procesuală

de respingere a acţiunii civile înaintate (este apropiată de apărare).

Separarea funcţiilor procesuale înseamnă că acestea nu pot fi concomitent

exercitate (toate trei sau chiar două dintre ele) de către unul şi acelaşi organ sau

persoană împuternicită. Concentrarea în mâinile uneia şi aceleiaşi persoane a mai

multor funcţii procesuale duce inevitabil la abuzuri în procesul penal.

Cel de-al doilea aspect determinant al principiului contradictorialităţii este

egalitatea în drepturi a părţilor, aspect ce impune anumite concretizări. Egalitatea

în drepturi a părţilor nu trebuie să fie înţeleasă ca o egalitate declarativă, ci ca una

funcţională. Egalitatea funcţională a părţilor presupune că funcţiile procesuale ale

părţilor sunt echivalente nu doar sub aspect cantitativ, dar şi sub aspect calitativ.

în cazul unei egalităţi funcţionale părţile au posibil i tă ţ i echivalente reale pentru

a-şi susţine interesele procesuale74.

Constantin Păun, Practica judiciara a Curţii Europene <i Drepturilor Omului, soluţii (rezumate, cazul Velicova versus Bulgaria), In Revista </e Drept /icnii/, nr 4/2001, p. 161.

. . , - , ,2001, . 75.

. . I!, , -, 2000, . 44.

I .'.' DREPT I» US U 1. I» li NAI. 1' teu I ii

123

Modul în care există sau nu egalitatea funcţională la toate fazele procesului penal dispersează sistemele procesual penale în două: unul de tradiţie anglo-saxonă şi altul de tradiţie continentală75.

în prima categorie de state contradictorialitatea se realizează la toate fazele procesului penal, adică de la apariţia raportului procesual penal incipient până la emiterea hotărârii în cauză. în aceste state apărarea poate efectua o cercetarea independentă a cauzei, paralelă cu cea a acuzării, acumulând probe necesare susţinerii propriei poziţii.

Statele de tradiţie continentală, deşi recunosc principiul contradictorialităţii ca principiu fundamental al procesului penal, nu ascund că egalitatea funcţională, ca aspect determinant al contradictorialităţii, îşi găseşte realizare doar la faza judecării cauzei, fiind lipsă la faza de urmărire penală. Astfel, la faza prejudiciară procesul penal are trăsături ale procesului penal inchizitorial. Procesul penal al Republicii Moldova face parte din această ultimă categorie de state.

Cel de-al treilea aspect al principiului contradictorialităţii - rolul diriguitor al instanţei de judecată şi dreptul exclusiv al acesteia de a soluţiona cauza - solicită şi el unele explicaţii. Astfel, instanţa de judecată nu este un organ de urmărire penală şi nici reprezentant al apărării. Instanţa de judecată este independentă, având obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, pentru examinarea obiectivă, completă şi sub toate aspectele a cauzei. Independenţa instanţei de judecată nu înseamnă că ea nu se implică în nici un fel în activitatea procesuală a părţilor, ci se implică imparţial cu scopul de a crea condiţii echivalente de activitate pentru părţi. Or, instanţa nu va putea judeca persoana pentru o faptă mai gravă decât o solicită acuzarea, precum şi nu va solicita probe pentru apărare, dacă apărarea nu le consideră trebuincioase.

Trebuie să menţionăm că contradictorialitatea nu are numai sensul de principiu al procesului penal. Alte valenţe ale acestui termen sunt contra-dictorialitatea ca formă istorică a procesului penal şi contradictorialitatea ca metodă de reglementare juridică a raporturilor procesual penale.

Contradictorialitatea ca formă istorică a procesului penal nu a existat într-o formă pură, elementele sale regăsindu-se în multe alte modalităţi istorice ale procesului penal. Apare fireasca întrebare care dintre categoriile cercetate a apărut prima: contradictorialitatea ca principiu sau ca formă a procesului penal. Concluzia care se impune este că forma istorică a procesu-

K. , , ii. , , . . , , », 2 0 0 I . C . 22 23,

lui penal a apărut înaintea principiului procesual. Pentru ca un principiu să devină principiu este necesar să se statornicească ca regulă principală, imuabilă şi general recunoscută. Această regulă, în virtutea importanţei sale, va fi sancţionată de către stat. Deci, forma istorică a procesului penal, reprezentând circumstanţele în care apare şi se statorniceşte o astfel de regulă, apare cu mult înaintea principiului.

Contradictorialitatea ca metodă de reglementare a raporturilor procesual penale este totalitatea mijloacelor juridice prin care statul reglementează conduita subiecţilor participanţi la raporturile juridice, contribuind la realizarea procesului penal contradictorial. Contradictorialitatea, ca metodă de reglementare a raporturilor procesual penale, include următoarele aspecte: poziţia părţilor în raporturile reglementate, faptele juridice care generează, modifică sau sting raporturile reglementate şi modul de apărare a drepturilor lezate ale subiecţilor raportului juridic.

§20. înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a

instanţelor judecătoreşti

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în

virtutea căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor

şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă

de infracţiune nu este instinctivă, arbitrară; ea este întotdeauna chibzuită şi

reglementată, având un caracter esenţialmente judiciar. Din acest conside-i fiit,

pentru a soluţiona o cauză penală, este necesar de a efectua o activitate de lusliţie

şi în măsura în care aceasta se face prin hotărârea instanţei de judecată nvem de a

face cu un act jurisdictional76.

Conceptul de justiţie, adeseori întâlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe .

cepţiuni77. Termenul de jurisdicţie provine de la cuvântul latin iurisdicto (<

ompus din ius - drept şi dicere - a spune, a pronunţa), care înseamnă a pron u n ţ a

dreptul. Jurisdicţia, puterea de a decide asupra conflictelor ivite între i l i l e r i ţ i

subiecţi de drept prin aplicarea legii sau totalitatea puterilor date unui

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 8.

Conform Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din Const i tuţ ia Republicii Moldova nr. 21 din 23.06.97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iu. 45 din 10.07.1997, noţiunea de justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de Activitate juridică deosebit; 2) sensul jus t i ţ i e i este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6,20, 21,22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie.

1 DU KPT PROCESUAL I'M NAI, Pil r t ea ge ne r a I ft i >',

magistrat pentru administrarea justiţiei. Jur isdic ţ ia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea instanţei de judecată, realizată în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual penală pentru adoptarea unei hotărâri legale, întemeiate şi motivate.

Conform art. 114 din Constituţie, justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi ju-decătoriile conform competenţei stabilite de Codul de procedură penală. Pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile Codului de procedură penală expuse rezultă două accepţiuni ale noţiunii de "instanţă". Primo - instanţa judecătorească se înţelege ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, secundo - prin instanţă judecătorească se înţelege judecătorul unic sau completul de judecată care este competent să judece cauza penală.

O condiţie indispensabilă a înfăptuirii justiţiei este respectarea exactă şi neabătută a legii, ceea ce asigură realizarea în procesul penal a principiului legalităţii şi pronunţării hotărârii judecătoreşti în numele legii. Judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria de a o face.

Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată78 sunt create în baza legii. Această clauză este consfinţită în alin. 1 al art. 6 din Convenţie şi Curtea, în hotărârea Zand v. Austria79, a menţionat că acea cauză conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită prin lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi că această materie urmează să fie reglementată de către legea parlamentului. Conform art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova, domeniul funcţionării şi organizării instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege.

Conform alin. (3) al art. 115 din Constituţia Republicii Moldova, înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă şi ca urmare sentinţele şi alte

hotărâri judecătoreşti adoptate de aceste instanţe nu au putere juridică şi nu pot fi executate'4". Este necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de existenţa anumitor condiţii speciale cu totul excepţionale. Competenţa instanţei de judecată, limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia ca ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a două caractere: 1. împrejurări total extraordinare, ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. De menţionat că modificările posibile de efectuat în condiţiile alin. (3) al art. 25 din CPP al RM trebuie să fie în concordanţă cu art. 54 al Constituţiei, care prevede limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi cu art. 16 al Constituţiei, care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

în cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptate în corespundere cu prevederile Codului de procedură penală.

în Republica Moldova justiţia are un rol fundamental, fiindcă, în lumina principiului constituţional al separaţiei puterii în stat, puterii judecătoreşti reprezentate de instanţele judecătoreşti îi revine competenţa exclusivă de a soluţiona conflictele de drept penal intervenite în urma faptelor infracţionale, în urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdictional care, în funcţie de posibilitatea părţilor de a ataca acest act, poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat relativă sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt81.

Funcţiunea justiţiei este îndeplinită când puterea judecătorească (n.a. - in-stanţele de judecată) aplică la modul concret legile prin hotărâri susceptibile de executare prin constrângere sau când puterea judecătorească poate să decidă asu-pra cazurilor concrete prin aplicarea legii, a dreptului sau a puterii de a judeca.

Conform Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din Con-stituţia Republicii Moldova nr. 21 din 23.06.97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iir. 45 din 10.07.1997, sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecaţii: 1) originea lega-lă, 2) permanenţă, 3) sunt organe cu jurisdicţie obligatorie, 4) aplică principiul contra-dictoriulilaţii si normele de drept. Niul.i Mole, ( Mtanna I larby, op. cit,, p. 35.

In perioada 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfâptuiau justiţia pe cauze penale, func-ţionau comisiile extraordinare (). . , , , , 2000, . 128-129), Trilion Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. IV, Cluj, 1948, p. 557,

126 DREPT PROCESUAL PENAI, P a i' I a g e r a 1 a

i >.v

Persoana poate fi declarată vinovată de săvârşirea infracţiunii, precum şi supusă unei pedepse penale numai în baza unei hotărârii definitive de con-damnare adoptate de instanţa de judecată.

Nici o altă autoritate a statului nu este competentă de a declara pe cineva vinovat de săvârşirea infracţiunii şi de a-1 pedepsi. Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pronunţate de instanţa de judecată, iar pedeapsa penală, care nu survine real în toate cazurile, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.

Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecată cauza de acea instanţă şi de acel judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărârea instanţei de judecată în privinţa persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de Codul de procedură penală poate fi atacată în cadrul căilor de atac ordinare şi extraordinare (recursul în anulare), iar în cazul constatării încălcării competenţei ele vor fi desfiinţate.

Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă82. Din acest considerent legea a prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărâre prin intermediul exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti se realizează pe cale jurisdicţională de instanţele de judecată superioare celor care au adoptat anterior hotărârea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea căilor de atac are misiunea sa specifică, de a preîntâmpina repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti potrivit cu normele de procedură ce reglementează judecata în căile de atac83.

Curtea a considerat în cauza Findlay v. Regatul Unit, 1997 că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicită să adopte o decizie obligatorie, care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.

Adoptarea Codului de procedură penală la 14 martie 2003 a marcat intrarea în cadrul procesului penal a unui nou actor procesual - judecătorul de instrucţie. Faptul că la art. 29 din CPP - "Instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale" - este inclus şi judecătorul de instrucţie nu ar însemna că şi el înfăptuieşte justiţia. în calitate de argument invocăm faptul că substanţa

loan Leş, Sisteme judiciare, ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 40,Vasile Papadopol, Cornelii! Turuianu, Apelul penal, Caso de lUlilurft şi Presa "Şansa",Bucureşti, 1494, p. 13-23.

oricărei activităţi judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin

care se pune capăt unui conflict apărut în sfera relaţiilor sociale, în cazul de faţă a

celor penale. Judecătorul de instrucţie activează exclusiv în cadrul instanţelor

judecătoreşti - judecătorilor - ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii (vezi art.

41 din CPP) în desfăşurarea procesului penal la faza de urmărire penală în scopul

efectuării controlului judiciar asupra procedurii judiciare.

Este de menţionat că atât în practica mondială, cât şi în trecutul procesului

penal autohton atestăm elementul popular (juriu, asesori, eşevinî) în procedura

judiciară. în favoarea implementării acestei căi de acces a poporului la înfăptuirea

justiţiei s-a pronunţat doctrina, prezentând argumente pro şi contra8'4.

Competenţa instanţei judiciare de a înfăptui justiţia este dictată de faptul că

activitatea instanţei de judecată este realizată într-un cadru legal de aşa natură

încât să garanteze condiţii optime în vederea examinării cauzei penale şi adoptării

unei soluţii legale şi întemeiate.

§21. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o

condiţie ce tinde să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire

la calităţile unui judecător care înfăptuieşte Justiţia.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, în art. 10, prevede

dreptul fiecărui om la o judecată de către un judecător independent şi imparţial.

CEDO în art. 6, de asemenea, prevede dreptul oricărei persoane la o judecată

echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin

lege.

, Codul de procedură penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în

cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecând In

baza legii, în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Alin. (2) şi (3) ale art.

13 din Legea privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea In procesul

de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a

împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea

hotărârii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii.

Pentru realizarea acestui principiu, de asemenea, sunt declarate imixtiune în

activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o

distanţă mai mică de 25 m de locul în care se

" Nlcolae Volonciu, op. cit.,p. 129-140; I. Dolea, Curţile cu juraţi în procesul penal (origini, probleme, perspective), Chişinău, 1946.

128 DREPT PROCESUAL PENAL I' ii r t a g o n e i- a I a

129

înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra

judecătorilor. Pe lângă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul,

legea creează o serie de condiţii pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi

independenţă a judecătorului:

Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care

reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul

obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti ş.a.;

Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a

judecătorului îl protejează de eventualei abuzuri din partea factorilor de

decizie şi a organelor de stat;

Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de

serviciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei,

bunurilor şi documentelor. Un factor important ce contribuie la independenţa

judecătorilor şi supunerea lor numai legii este şi procedura specială de pornire a

unor proceduri administrative sau penale: doar cu acordul Consiliului Superior al

Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul penal la iniţiativa

Procurorului General cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al

Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului.

Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi

absolută: secretul deliberării şi interdicţia de a cere divulgarea lui, interdicţie care

asigură protejarea intimei convingeri a judecătorilor la hotărârea cauzei. O serie

de alte garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt puse în seama altor

organe în stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii

instanţelor judecătoreşti este pusă în general, pe seama Ministerului Justiţiei.

Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor

de stat respective.La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţia

adoptată. în toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform Codului de procedură penală, de la examinarea dosarului penal.

Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţa la judecarea cauzei, Codul de procedură penală prescrie în alin. (2) al art. 26 norma în baza căreia judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţa ce i se oferă, este obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.

Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau NA tncetipfl o judecată de

la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune. în acest sens, dacă analizăm hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe cazul Findley v. Regatul Unit (197), constatăm că ea se pronunţă în sensul unei încălcări a art. 6 al Convenţiei, deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale, subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarând că în aşa circumstanţe "părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice". Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. în Republica Moldova este discutabilă independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci când procurorul care prezintă acuzarea în instanţă este superior judecătorului conform gradelor militare. O modificare care ar înlătura acest dubiu ar fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi specializarea lor să vizeze doar competenţa după subiectul special al inculpatului.

Judecătorii de instrucţie beneficiază de aceleaşi garanţii în exercitarea atri-buţiilor de serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate ga-ranţiile legale de independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se supun în nici un fel judecătorilor din instanţele superioare. Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii sunt confirmate şi de in-terdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărârea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs.

Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărârile lor sunt executorii şi obligatorii pentru toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive ale organelor de stat.

§22. Libera apreciere a probelor

Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strâns legată de regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a probelor.

Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei, veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o COUZă penală.

Desigur, părţile din proces fac la rîndul lor personal sau cu concursul apă-

rătorului o apreciere a probelor, dar hotărârile lor nu au caracter de act oficial.

I HI DREPT I'UOCliSUAl, PliNAi. P r le a g e n e r a l ă i)]

Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină forma procesului penal şi calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care domină principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri85.

Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie doar un drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărârilor adoptate de aceştia are loc orientarea vectorului evoluţiei procesului penal şi se formulează concluziile definitive în cadrul probaţiunii.

în urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărâri cu caracter oficial (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, hotărârea privind aplicarea măsurii preventive, sentinţa instanţei de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au dreptul de a înainta cereri, plângeri, care produc efecte doar după adoptarea unei hotărâri de către organul competent.

Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu înseamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar.

Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicând mijloacele de probă din care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă86, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe. Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare dinainte stabilită87. în acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege88.

1,5 Pentru detalii suplimentare vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor in procesul penal,Lumina, Iaşi, 2002. "" Art. 97 din CPP al RM stabileşte circumstanţele care se

constata prin anumite mijloacede probă. 87 Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, Despre convingerea

ordinelor judiciare, inRevista de Drept penal, nr. 1/2002, p. 28. "* Troian Pop, Dreptul procesual penal, voi.

I, Tipografia Naţională, Cluj, 1446, p. 323.

Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere89, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului90. Libera convingere şi libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariul, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial, onest91, iar instanţa de judecată, organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze convingerea care, pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi raţională, să se sprijine pe certitudinea care nu se poate realiza decât printr-o serioasă cercetare şi o desăvârşită valorificare a probelor atunci când acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales contrazicătoare92. în doctrină93 este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor, prin aceasta avându-se în vedere coraportul dintre drep-l urile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O conţi iţie indispensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele existente, coroborându-le unele cu altele. Totalitatea necesară de probe este determinată prin intermediul obiec-I ului probaţiunii şi pertinenţei probelor, al regulilor de colectare a probelor şi admisibilităţii probelor. Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă o garanţie importantă a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor procesuale adoptate în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor penale, fiind temelia formării intimei convingeri a subiecţilor oficiali ai procesului penal.

Implementarea principiului liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu mijloace procesuale a independenţei judecătorilor, la supunerea lor

Conform deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 387 din 16 iulie 2001, prin care se constată că sunt neconstituţionale dispoziţiile alin. 2 al art. 63 din CPP, conform cărora: "Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor". Motivul ar fi că, conform art. 123, al. 2 din Constituţia României: "ju-decătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", în nici un caz intimei lor convinge-ri, inclusiv la adoptarea hotărârilor judiciare.

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Global Lex, vol. I, Bucureşti, 2004, p. 328-329. " Traian Pop, op. cit., p. 324.

[, Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. V, Tipografia Curierul judiciar, Bucureşti, 1927, p. 68-69.

Alexandru Sava, op. cit., p. 62-64; A. Naschiz, Conştiinţa juridică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 56-57.

.'. ni< I'K<H:I:SU/\I. I»I;NAI.

I' i I a v I ii

133

numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei şi la formarea condiţiilor garantate de

lege ale independenţei judecătorului, ofiţerului de urmărire penală şi procurorului.

Aprecierea liberă a probelor se constituie într-o garanţie a realizării drepturilor şi

libertăţilor persoanei şi în final determină atitudinea instanţei de judecată vizând

vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, în aplicarea pedepsei penale şi eliberarea

de această pedeapsă.

§23. Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii procesual penale. Esenţa lui constă în faptul că apărarea societăţii şi a cetăţenilor de infracţiuni este o sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu poate fi privită ca o chestiune privată a cetăţenilor. Potrivit acestui principiu, desfăşurarea procesului penal trebuie să fie asigurată pe tot parcursul acestuia, prin intervenţia activă a organelor judiciare penale competente*'.

Conform alin. (1) al art. 28 din CPP, procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de CPP, că s-a săvârşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate.

Pornirea urmăririi penale şi înfăptuirea diferitelor acţiuni, în general, nu sunt condiţionate de existenţa acordului victimei sau altor persoane interesate în pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale. Cu alte cuvinte, procurorul, de exemplu, nu poate motiva neînceperea urmăririi penale prin împotrivirea vic-timei. Luarea tuturor măsurilor stabilite de lege trebuie să aibă loc din iniţiativa proprie a organului (adică din oficiu), fără a aştepta vreo solicitare în acest sens din partea unei părţi sau altei persoane interesate. Această obligaţie este concretizată în cadrul mai multor articole din cod. Astfel, de exemplu, legea stabileşte obligativitatea organului de urmărire penală de a dispune efectuarea expertizei în anumite cazuri (art. 143); de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală (art. 277) etc.

Obligaţia de a porni o urmărire penală atunci când sunt temeiurile şi motivele legale de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a persoanei vinovate reiese din scopul procesului penal de a proteja persoanele, societatea şi statul de infracţiuni. Obligaţia aceasta a fost formulată în alin. (3)

"'' Vintilu Dongoroz, Explicaţiii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generala, voi, V, Ediţiu a doua, Bucureşti, 2003, p. -I

al art. 19 şi alin. (1) al art. 254 care stipulează că organul de urmărire penală are

obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate

aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât

circumstanţele care dovedesc vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cât

şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau

agravează răspunderea.

Cercetarea sub toate aspectele presupune examinarea atât a aspectelor care

învinuiesc, cât şi a celor care dezvinovăţesc persoana; stabilirea atât a cir-

cumstanţelor care agravează, cât şi a celor ce atenuează răspunderea penală.

Cercetarea completă presupune administrarea tuturor probelor necesare şi

suficiente pentru a demonstra existenţa circumstanţelor care intră în obiectul

probaţiunii (art. 96 şi 475 din CPP). în caz că organul de urmărire nu poate

demonstra existenţa acestor circumstanţe, cercetarea va fi completă numai în

cazul când el a epuizat toate posibilităţile de a face aceasta.

Cercetarea obiectivă ţine de atitudinea organului de urmărire penală şi îl

obligă ca acesta, în elaborarea versiunilor şi înfăptuirea altor acţiuni pe un caz

concret, să opereze fără prejudecăţi sau stereotipuri. Respectarea acestor cerinţe

este obligatorie şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia.

Conform principiului oficialităţii, instanţa de judecată efectuează din oficiu

acţiunile procesuale în limitele competenţei sale, în afară de cazul în care prin

lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. Spre deosebire de organele

de urmărire penală, obligaţia instanţei de a îndeplini din proprie iniţiativă

anumite acţiuni este limitată în mod principal de faptul că instanţa trebuie să-şi

păstreze caracterul neutru faţă de părţi.

Aceasta înseamnă că în cazul în care consideră necesară administrarea pro-

belor suplimentare ea nu poate face acest lucru, deoarece prin aceasta ar putea

favoriza o parte sau alta. Instanţa însă este obligată să anunţe părţile în privinţa

drepturilor pe care le au acestea, inclusiv dreptul de a cere administrarea unor

probe noi; să întrebe părţile dacă au de formulat Cereri sau obiecţii. în virtutea

principiului dat, instanţa de judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor

ucţitmi (cercetarea la faţa locului, reconstituirea faptei etc.) care după părerea ei

sunt necesare pentru verificarea şi aprecierea probelor prezentate.

Cu toate cele menţionate mai sus, în unele instanţe, legea limitează sau fiice

excepţie de la acest principiu. într-un şir de cazuri, indicate de alin. (1) al uri. 276

din CPP, urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a

victimei. în aceste cazuri procurorul poate porni urmărirea penală numai dacă

victima, din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate,

i D H K I ' T I ' R O C l i S U A I . I» li NAI.

a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive, nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime.

în toate cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 276 din CPP este posibilă îm-păcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul. Conform art. 109 CP, în afară de cazurile menţionate, împăcarea este posibilă pentru toate infracţiunile uşoare sau mai puţin grave prevăzute de capitolele II-IV din Partea specială a CP. împăcarea înlătură răspunderea penală şi rezultă în obligaţia organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a înceta procesul penal dacă aceasta întruneşte condiţiile înaintate de art. 276.

Pornirea sau desfăşurarea de mai departe a urmăririi penale uneori poate fi condiţionată de retragerea imunităţilor anumitor persoane (judecători, deputaţi etc.). în acest caz principiul oficialităţii este condiţionat de această retragere.

în ultimul timp, practica şi legislaţia unor ţări merge pe calea înlocuirii în anumite cazuri a principiului oficialităţii cu principiul oportunităţii. Ca urmare a volumului mare de cazuri în Olanda, Scoţia şi Germania a apărut aşa-numitul model de eficienţă operaţională. Acest model, bazat pe principiile eficienţei ad-ministrative şi economisirii resurselor, acordă procurorului rolul de manager în înfăptuirea atribuţiilor sale cu scopul de a controla şi a conduce volumul în creştere al cazurilor în limitele stabilite de buget, prin evitarea procedurii judi-ciare ce implică costuri mari şi mult timp de pregătire pentru proces95.

Astfel, de exemplu, în Danemarca, procurorul poate retrage învinuirea contra conducătorului unui mijloc de transport, care, fiind orbit de soare, tamponează un alt mijloc de transport. Dacă el a fost serios accidentat sau copii ori soţia şi-au pierdut viaţa în acest accident, cu condiţia că el nu era în stare de ebrietate, nu există motiv de a-1 pedepsi. O altă ilustraţie ar fi retragerea unor învinuiri în cazuri foarte voluminoase. De exemplu, pe un dosar penal în privinţa comiterii unor falsificări când se presupune că există o mulţime de cazuri de falsificări, procurorul poate decide anchetarea unui număr redus de falsificări sau în cazurile de evaziune fiscală poate decide limitarea la cazurile ce ţin de anii recenţi, deşi există motive să se creadă că s-ar putea dovedi evaziuni fiscale săvârşite mai mulţi ani în urmă96.

C a p i t o l u l IV

SUBIECŢII PROCESULUI PENAL

Secţiunea I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SUBIECŢII

PROCESULUI PENAL

§1. Noţiunea de subiecţi ai procesului penal

Categoria de subiecţi ai procesului penal este diferită de cea pe care o

cunoaşte dreptul penal1. în dreptul penal noţiunea de subiect înglobează persoana

fizică şi juridică pasibile, potrivit art. 21 din CP, de răspundere penală, în dreptul

procesual penal în noţiunea de subiecţi intră organele şi persoanele care îşi

desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării procesului penal, finalitatea

căruia constituie rezolvarea conflictului născut din săvârşirea infracţiunii. Fiind

suprapuse sferele celor două noţiuni, se observă că subiectul în sensul dreptului

penal apare în persoana unui singur subiect din categoriile organelor şi

persoanelor implicate în procesul penal, în persoana bănuitului, învinuitului,

inculpatului.

Procesul penal, pornind de la prevederile alin. (1) al art. 1 din CPP, este o

activitate complexă reglementată de lege, desfăşurată progresiv şi coordonat, care

implică activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu

participarea părţilor în proces şi a altor persoane. Prin urmare, subiecţii procesului

penal sunt organele şi persoanele ca titulari de drepturi şi obligaţii, cu interese,

poziţii sau roluri diferite.

Pentru a deţine calitatea de subiect al procesului penal se cer întrunite

cumulativ următoarele condiţii:

1) exercitarea funcţiei procesual penale2;

2) prezenţa statutului procesual penal, adică a totalităţii de drepturi şi

obligaţii;

3) participarea la raporturile juridice procesual penale3.

Julia Fionda, Public prosecutors and discretion: a comparative study. Clarendon press, Oxford, 1995, p. 176.Criminal procedure systems in the European Community / Chl'lltllie Van Den Wyngacrl editor, Butterworths: London, Brussels, Dublin, Edinburg, iw>, p, 55

1 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p. 75.Despre funcţiile procesual penale a se vedea paragraful următor din prezenta secţiune. '

. . , . . ., , , ,

2003, . 103.

136 DRBI 'T PHOCl iSUAl , I'liNA I. 4

I' t e a g e n erai

137

Deci, reprezintă subiecţi ai procesului penal organele şi persoanele care exercită o funcţie procesual penală, sunt titulari de drepturi şi obligaţii suficiente pentru realizarea interesului procesual şi apar în raporturile de drept procesual penal.

în literatura de specialitate noţiunea mai are denumirea de participanţi ai procesului penal', fiind prezentată în sens larg şi în sens restrâns.

în sens larg, noţiunea înglobează toţi titularii care au un rol în vreo activitate procedurală5, din rândul acestora făcând parte organele judiciare", părţile, apărătorul şi alte persoane, accepţiune care îi reuneşte pe toţi acei care iau parte la procesul penal.

în sens restrâns7, se au în vedere doar organele judiciare, părţile şi apărătorul.

Un loc aparte între subiecţii procesului penal revine instanţei de judecată în calitatea sa de exponent al puterii judiciare, abilitată cu funcţia exclusivă de înfăptuire a justiţiei (art. 25 din CPP).

Noţiunea de parte în procesul penal al Republicii Moldova a căpătat conţinut clar determinat o dată cu punerea în aplicare a Codului de procedură penală (2003). Astfel, legislaţia procesual penală (pct. 29) al art. 6 din CPP) prin categoria de părţi în proces are în vedere persoanele care exercită funcţii de acuzare sau de apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contra-dictorialităţii.

Din textul legii deducem că partea este subiectul care promovează în proces un interes ocrotit de lege, folosindu-se în acest scop de aceleaşi drepturi pe care le are oponentul ce apără un interes contrar. Pentru părţi sunt caracteristice două trăsături principale: 1) existenţa interesului procesual şi 2) deţinerea unui ansamblu de drepturi egale cu ale celeilalte părţi, aplicabile la dovedirea poziţiei şi interesului promovat.

Prin urmare, părţile fie că au de realizat anumite drepturi care izvorăsc din săvârşirea infracţiunii, fie că răspund pentru faptele lor. Aceasta duce la

' Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 75; Ion Neagu, Tratat de drept procesual

penal, op. cit., p. 109; . . , ,

, , 2004, . 49 ş.a. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op.

cit., voi. I, p. 142.

" Nota: Potrivit doctrinei române, în termeneul "organ judiciar" se includ organele şi persoanele care acţionează din numele statului, adică instanţele de judecată, procurorul, organul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală. în Republica Moldova, legislaţia şi doctrina prin "organ judiciar" înţeleg doar organul judecătoresc, adică instanţa de judecată. Ion Neiigu, Triitut i/e drept procesual penal, op. i ii . p. IOM

polarizarea a două părţi: partea acuzării (pct. 31) al art. 6 din CPP) - persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale, având in vedere procurorul, organul de urmărire penală, partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor - şi partea apărării (pct. 30) al art. 6 din CPP) - persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor).

în literatura de specialitate s-a făcut o clasificare a părţilor în principale şi secundare, constante şi eventuale'4.

Subiecţii care nu au interes în finalul cauzei şi ale căror drepturi şi obligaţii nu apar în urma punerii sub învinuire sau înaintării acţiunii civile au calitatea de alte persoane. Din rândul acestora fac parte: martorii, asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii, specialiştii, experţii, grefierii. Aceste persoane desfăşoară o activitate de natură să ajute realizarea scopului procesului penal, fiind atrase, de regulă, în legătură cu administrarea probelor. Unele dintre aceste persoane posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză (martorii), altele sunt atrase pentru a participa în calitate de deţinători ai unor cunoştinţe speciale în anumite domenii ale activităţii umane (expertul, specialistul), celelalte având roluri auxiliare, dar importante în probaţiune (asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii).

§2. Funcţiile procesual penale

Termenul "funcţie" are semnificaţie nu doar juridică, dar şi matematică şi

sociologică. în sensul său clasic, îngust el reprezintă o corespondenţă între

elementele a două mulţimi (obiecte), unde schimbarea primei mulţimi generează

inevitabil schimbarea celei de-a doua. în sens larg, funcţia indică asupra activităţii

pe care o prestează un participant al relaţiilor sociale.

Diversitatea subiecţilor procesului penal şi poziţia lor procesuală diferită duc

la polarizarea unor interese distincte, iar pentru unii chiar şi contradictorii.

La definirea noţiunii de funcţie în doctrina procesului penal sunt utilizate

cuvintele-cheie "necesitate" şi "interes". Astfel, funcţia procesual penală

Traian Pop, op. cit., voi. II, Cluj, p. 72-73 apud. Ion Neagu, op. cit., p. 110. Se arată că inculpatul este partea principală, iar partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt părţi secundare, deoarece apar numai în raportul procesual civil, accesoriu raportului procesual penal; tot inculpatul este partea constantă, prezenţa căruia este indispensabilă oricărui proces penal, pe când partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt părţi eventuale, f i i ndcă nu apar în orice cauză penală.

138 I M U i l ' T I' SUA I. PENAL I* II r tea g e e r a I fl i i')

reprezintă o direcţie de activitate procesual penală, determinată de necesităţile participantului la proces privind satisfacerea unui anumit interes.

în activitatea procesuală se conturează distinct trei funcţii procesuale: acuzarea, apărarea şi soluţionarea cauzei.

Funcţia acuzării se exprimă prin înaintarea, formularea şi argumentarea (motivarea) învinuirii aduse făptuitorului infracţiunii. Exercitarea acuzării este însoţită de: 1) emiterea ordonanţei de punere sub învinuire şi înaintarea acuzării; 2) schimbarea şi completarea acuzării; 3) întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată; 4) reprezentarea acuzării în instanţa de judecată; 5) exercitarea căilor de atac pe motivul blândeţii pedepsei penale aplicate inculpatului.

în cazul când punerea sub învinuire a fost precedată de recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, reţinerea sau aplicarea unei măsuri preventive, funcţia acuzării se declanşează din aceste momente.

Procesul penal conţine două modalităţi ale acuzării: 1) publică şi 2) privată.Majoritatea cauzelor penale sunt de acuzare publică, dată fiind oficialitatea

procesului penal, potrivit căreia procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate (alin. (1) al art. 28 din CPP). Pentru declanşarea procesului şi atragerea făptuitorului la răspundere penală nu are nici o importanţă atitudinea şi discreţia celui care a pătimit de pe urma infracţiunii.

Cauzele penale de acuzare privată (art. 276 din CPP) se caracterizează prin pornirea urmăririi penale numai în baza plângerii prealabile a victimei. Urmărirea penală încetează la împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul.

Funcţia procesual penală a acuzării este exercitată de către procuror, organul de urmărire penală, partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor.

Apărarea, potrivit pct. 3) al art. 6 din CPP, reprezintă activitatea în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, al apărării drepturilor şi intereselor persoanei bănuite sau învinuite de săvârşirea unei in-fracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale.

Funcţia apărării se realizează prin: 1) darea declaraţiilor de către bănuit, învinuit, inculpat; 2) formularea cererilor, inclusiv de recuzare a procurorului şi ofiţerului de urmărire penală; 3) depunerea plângerilor împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale procurorului şi organului de urmărire penală; 4) înaintarea obiecţiilor împotriva acţiunilor de urmărire penală şi a corectitudinii proceselor-verbale ale acţiunilor efectuate; 5) propunerea de probe în apărare; ft) atacarea sent in ţe i sau deciziei instanţei >..\- (udecftl cauza. Funcţia

respectivă o îndeplinesc: bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, partea Clvilmente responsabilă şi reprezentantul ei.

Funcţia soluţionării cauzei presupune examinarea nemijlocită de către instanţa de judecată a probelor prezentate de părţi şi formularea răspunsului privitor la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. într-o asemenea formulă exer-citarea celor două funcţii contradictorii - acuzarea şi apărarea - creează condiţii reale pentru instanţa de judecată de a trage concluzii juste cu privire la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, instanţa putând face o apreciere imparţială doar după cunoaşterea exactă a tuturor poziţiilor şi argumentelor ivite în cauză.

Alături de funcţiile acuzării, apărării şi soluţionării cauzei, recunoscute de toţi autorii9 direcţiei principale ale activităţii procesual penale în literatura de specialitate10 este argumentată existenţa aşa-numitor funcţii auxiliare şi adiacente exprimate prin funcţiile de susţinere a acţiunii civile şi de contestare a ei, funcţia de contribuire la aflarea adevărului - direcţie exercitată de către martori, experţi, specialişti, funcţia punerii în executare a hotărârilor penale.

Reglementările Codului de procedură penală în vigoare consfinţesc triada i l.usică a funcţiilor procesual penale, caracteristică procesului penal contra-dictorial.

Secţiunea a ll-a. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI Şl

COMPETENŢA LOR

§1. Consideraţii generale privind instanţele

judecătoreşti (organizarea instanţelor

judecătoreşti şi compunerea completelor

de judecată)

Legislaţia în vigoare acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecăto-

rească, într-un prim sens, organizatoric, prin instanţă judecătorească se înţelege

veriga ce intră în compunerea sistemului organelor judecătoreşti. într-un

In acest sens a se vedea: M. . , , . 1, , , 1968, . 10; . . , . , , 1971, . 41; . . , , , , 2004, . 7 ş.a.

II. . , , . . . , . 3. , 11. . , , 1972, . 14; . ., - , , 1961, . 23, 37, 47-48; . . , , , 1970, . 25.

DUlil»T PROCHSUAL Ni NA I. l'ti ilea g e n e r a l a

141

alt sens, prin instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este organ judiciar competent să soluţioneze cauzele penale.

Instanţele judecătoreşti reprezintă subiectul principal al procesului penal, deoarece îndeplinesc atribuţii de judecare şi soluţionare a cauzei penale.

în afară de această funcţie principală, instanţele mai contribuie la realizarea unor sarcini legate de urmărirea penală şi de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive".

Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi participanţi în faza prejudiciară şi în cadrul judecării.

Aşa cum s-a arătat12, instanţa nu poate renunţa la înfăptuirea justiţiei. Ceilalţi subiecţi care acţionează în faza judecăţii pot - într-o anumită măsură sau în anumite condiţii - să renunţe la exercitarea drepturilor şi atribuţiilor lor (inculpatul şi partea civilmente responsabilă pot renunţa să se apere; partea vătămată poate să-şi retragă plângerea; partea civilă poate renunţa la acţiunea civilă; procurorul poate renunţa la probele pe care se fonda învinuirea adusă). Instanţa de judecată nu este în drept să renunţe la soluţionarea cauzei penale cu care a fost învestită.

Avându-se în vedere locul şi rolul instanţei de judecată în sistemul subiecţilor procesului penal, legea îi conferă o serie de atribuţii şi anume:

de a recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi a-i aplica pedeapsa penală;

- de a aplica măsuri de constrângere cu caracter medical; de

a aplica măsuri cu caracter educativ;

- de a casa sau modifica hotărârea instanţei judecătoreşti ierarhic inferioare ş.a.

Justiţia este una din formele fundamentale ale activităţii statului. Această

funcţie implică existenţa unor structuri statale apte să realizeze activitatea ju-

risdicţională. Potrivit alin. (1) al art. 115 din Constituţie, "Justiţia se înfăptuieşte

prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii". Textul

constituţional se regăseşte şi în Legea privind organizarea judecătorească13, ce

stipulează principiile generale de organizare şi activitate a acestor organe ale

statului11. Alin. (1) al art. 29 din CPP specifică sistemul instanţelor judecătoreşti, pornind de la competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale.

Potrivit alin. (2) al art. 115 din Constituţie, pe lângă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală sau ordinară, pot funcţiona, potrivit legii, pentru anumite categorii de cauze, judecătorii specializate.

Detaliind dispoziţia constituţională, alin. (2) al art. 29 din CPP precizează posibilitatea înfiinţării atât a judecătoriilor specializate, cât şi a unor colegii sau complete specializate (în incinta instanţelor judecătoreşti de drept comun). Specializarea se poate realiza pe anumite categorii de cauze. Categoriile de cauze penale pot fi selectate după diferite criterii: sfera relaţiilor sociale atinse prin infracţiunile comise sau gradul de pericol social al unor infracţiuni (specializare după materie, ce denotă acea competenţă specială pe care o pot avea anumite organe judiciare - fie complete, fie colegii - de a examina infracţiunile dintr-un anumit domeniu), spre exemplu, ar putea fi înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce priveşte infracţiunile din domeniul afacerilor, infracţiuni de natură fiscală. Un alt criteriu ar putea fi persoana făptuitorului (specializarea după persoană sau acea competenţă personală a instanţelor, detalii în cele ce urmează), spre exemplu, în acest sens se preconizează constituirea de complete specializate pentru judecarea infractorilor minori sau un exemplu tipic - judecătoriile militare15, deja existente.

Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în principal în faza judecăţii, dar au atribuţii în privinţa realizării unor sarcini legate de urmărirea penală.

Pornind de la avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului contradictorialităţii la faza de urmărire penală (ce asigură respectarea mai efectivă a drepturilor legitime ale participanţilor la proces), sfera de operare a controlului judiciar al urmăririi penale s-a extins o dată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. Diversitatea atribuţiilor încredinţate instanţelor judecătoreşti la diferite faze procesuale a condiţionat realizarea unor schimbări în organizarea activităţii acestor organe, în vederea asigurării imparţialităţii şi justei soluţionări a cauzei. Astfel, în cadrul judecătoriilor ca

1 Siegfried Kahane, Drept procesual penal, Editura Didacticii şi Pedagogica, Bucureşti,1963, p. 71. 1 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cil., p. 77. ' I,cgcii

Republicii Moldova privind organizarea judecMol4'il.4cft,nr. Ti 1<1 XIII din Oft. 07.1995,Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr, 5/641 din 19,10,1901,

H Organizarea sistemului judiciar şi elementele acestuia fac obiectul de studiu al disciplinei Organele de ocrotire a normelor de drept. Pentru detalii a se vedea: Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă ş.a.. Organizarea şi activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept in Republica Moldova, Cartdidact, Chişinău, 2004.

h Instanţele judecătoreşti militare sunt organizate şi funcţionează potrivit Legii Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr. 836 din 17.05.1996, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 51 / 482 din 01.08.1996.

11.' DREPT PROCESUAL I'I! NA I, 1' a r tea g n e r a 1 143

organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal în faza de urmărire penală au început să funcţioneze judecătorii de instrucţie (practică atestată în legislaţia multor ţări europene: ca Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania).

Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în Republica Moldova şi organismele judiciare care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret şi într-o anumită compunere legală la soluţionarea cauzelor penale. Deosebirea de terminologie din reglementare nu este întâmplătoare, dispoziţiile legale care se referă la "instanţele judecătoreşti" sau "instanţele de judecată" desemnând sensuri distincte16. Prin instanţe judecătoreşti (în conformitate cu dispoziţiile constituţionale) se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă de la vârf până la unităţile de bază, sens preluat în art. 29 din CPP. Noţiunea de instanţă de judecată, utilizată de legiuitor, are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diferite ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc17. Din punct de vedere organizatoric, la o verigă judecătorească pot să-şi desfăşoare activitatea jurisdictional mai multe instanţe de judecată.

La compunerea instanţelor de judecată se folosesc ca modalităţi de orga-nizare atât sistemul unipersonal (judecătorul unic), cât şi colegial18, pentru a echilibra avantajele şi dezavantajele prezentate de ambele modalităţi.

Numărul judecătorilor care vor participa la judecarea cauzelor penale se poate determina din mai multe considerente, precum: caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii, categoria şi mărimea eventualei pedepse penale, specificul diferitelor faze procesuale etc.

Regula generală este că în toate instanţele de gradul întâi (care examinează cauze în fond) cauzele penale se judecă de un singur judecător.

De la această regulă se poate face excepţie - constituirea unui complet format din 3 judecători, prin valorificarea cazurilor expres prevăzute în art. 30 din CPP. Astfel, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, cau-

/.ele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave19, se vor judeca în prima

instanţă de un complet din 3 judecători.

Reglementările din art. 30 din CPP poartă un caracter dispozitiv. Formarea

completului de judecată, dintr-un singur judecător sau mai mulţi, fiind alternativă,

se stabileşte, după caz, de preşedintele instanţei judecătoreşti. Constatând

necesitatea examinării cauzelor penale deosebit de complicate (prin numărul

persoanelor implicate sau particularităţile cazului) sau a celor ce prezintă o mare

importanţă socială (prin rezonanţa cazului în societate) într-un complet de 3

judecători, preşedintele instanţei judecătoreşti emite o decizie motivată în acest

sens.

Din analiza prevederilor legale rezultă teza generală de colegialitate a in-

stanţei la judecarea căilor de atac. Colegialitatea este determinată de sarcinile

valorificate prin exercitarea căilor de atac: repararea greşelilor structurate în

hotărârea judecătorească, realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legii.

Pornind de la diversitatea situaţiilor existente şi structura organizatorică a

instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a recurs la detalierea strictă a componenţei

numerice a completelor de judecată ce vor examina cauzele în urma căilor de

atac. Astfel, apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşti în cauzele

penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (recursul fiind al doilea

grad de jurisdicţie), precum şi împotriva hotărârilor instanţelor de apel (în acest

caz fiind al treilea grad de jurisdicţie, a doua cale ordinară de atac valorificată)

pentru a decide admisibilitatea (procedură prealabilă de verificare ce anticipă

judecarea propriu-zisă a recursului) se judecă de către instanţele respective într-un

complet format din 3 judecători.

Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva

sentinţelor Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie (cazurile când Curtea

Supremă de Justiţie figurează ca instanţă de fond), recursurile împotriva

hotărârilor instanţei de apel (situaţie atestată când recursul este cel de al treilea

grad de jurisdicţie), recursurile în anulare în complet format din 5 judecători.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet

format din cel puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de

Justiţie (dispoziţia normativă indicând minimul necesar pentru o şedinţă

deliberativă).

16 Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 121.

" Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit, Paideia, Bucureşti, 1993, p, 148.18 In literatura de specialitate sistemele au mai fost denumite monocratlc si pluripersonal.

A se vedea pentru detalii: Vasile Ramureanu, Consideraţii generali privind compunereainstanţei penale în Revista română de drept, nr. 1, 1976. p, 28,

Judecarea în prima instanţă a cauzelor privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora le-gea penală prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, de ex.: (art. 135 din CP) Genocidul, (art. 139 din CP) Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului, (art. 337 din CP) Trădarea de patrie, (art. 343 din CP) Diversiunea etc.

Ml D R E P T PROCESUAL P E N A I , 1' u r tea g e n e r a 1 145

La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece cauza în compu-nerea pe care o prevede legea pentru judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pornind de la specificul ce îl comportă această cale extraordinară de atac.

Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărârii pronunţate.

Textul normei din art. 31 din CPP înscrie regula stabilităţii şi invariabilităţii completului de judecată. Măsura este necesară pentru ca judecătorii să perceapă nemijlocit tot ce s-a dezbătut şi prezentat în şedinţă, pentru a clarifica unele aspecte care, altfel, nu ar putea fi apreciate şi pentru a trage concluzii juste asupra modului de soluţionare a cauzei. Derogarea de la regula generală (adică schimbarea completului) se admite cu respectarea a două condiţii: a) menţinerea aceluiaşi complet să nu fie posibilă, b) desfăşurarea şedinţei de judecată să nu fi depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti.

Alin. (2) al art. 31 din CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti, cercetarea judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care se administrează şi se verifică probele din cauza penală. Instanţa, venind în contact nemijlocit cu întregul material probator, îşi formează convingerea cu privire la situaţia de fapt.

Legiuitorul a prevăzut, ca excepţie, posibilitatea schimbării membrilor completului de judecată şi continuarea examinării cauzei, fiind întrunite cu-mulativ următoarele condiţii: a) cauza să se judece în fond; b) completul să fie format din 3 judecători; c) unul din membrii completului să nu poată participa în continuare la judecarea cauzei din motivele precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie (art. 25 al Legii cu privire la statutul judecătorului)20.

Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă

de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, pentru a se pregăti de

participarea de mai departe în proces şi dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni

procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui. De asemenea i se oferă timp

pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu

ceilalţi membri stabili ai instanţei de judecată a atribuţiilor sale.

în vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil şi a asigurării eco-

nomiei de mijloace procesuale, s-a prevăzut posibilitatea menţinerii împuter-

nicirilor judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi

'" Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecfltorulul, nr. 544-XII1 din 20.07.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iu. 59 60M64 din 26.10.1995.

din funcţie (conform art. 24-25 din Legea cu privire la statutul judecătorului),

până la încheierea judecării cauzei, aflate la faza de terminare, în baza hotărâ rii

Consiliului Superior al Magistraturii.

§2. Noţiunea de competenţă judiciară şi

formele competenţei

Exercitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti în statul de drept nu se poate

face fără o delimitare clară a sarcinilor ce revin acestora în funcţie de gradul de

ierarhie pe care se află sistemul judiciar.

Instituţia competenţei ordonează repartizarea cauzelor penale pe organe

judecătoreşti, în funcţie de atribuţiile acestora, de natura faptei penale, de per-

soana învinuitului, de raza teritorială, de competenţa organului respectiv.

în doctrină sunt incluse mai multe definiţii ale noţiunii de competenţă

judiciară, toate fiind apropiate ca sens. Astfel, în unele lucrări, competenţa este

definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare

categorie de organe judecătoreşti21 sau capacitatea obiectivă a unui organ judiciar

de a se ocupa de o anumită cauză penală22.

Alţi autori au definit competenţa drept capacitatea unui organ de a se ocupa

de o anumită cauză penală23. Potrivit altei opinii, această definiţie cuprinde

dreptul şi obligaţia organului judiciar de a soluţiona o anumită cauză penală24.

în doctrina rusă a fost formulată o definiţie sintetică, dar suficient de exactă,

potrivit căreia prin competenţă judiciară se are în vedere totalitatea proprietăţilor

cauzei penale, în funcţie de care aceasta se atribuie pentru soluţionare unui sau

altui organ judiciar25.

Deşi autorii definiţiilor enunţate se folosesc de elemente diferite (capacitate,

atribuţii, drepturi), fiecare dintre ei, de fapt, explică în acelaşi sens competenţa

judiciară.

Categoria juridică de competenţă determină dreptul şi, în acelaşi timp,

obligaţia organelor judiciare de a desfăşura anumite activităţi. Această capacitate

poate fi concepută, în sens pozitiv, ca o împuternicire dată organelor

" Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 262.

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 98. "

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 126. " Siegfried Kahane, op.

cit., p. 99,

li. T, , op. cit., p, 310.

I Ic. DRIU'T P R O C l i S U A l , PENAL Part e a g e n e r a I ă I 17

judiciare într-o anumită direcţie sau, în sens negativ, ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuţiuni ale fiecărui organ26.

Cauzele penale sunt extrem de variate prin natura sau gravitatea faptelor săvârşite, locul unde ele au fost comise ori persoana făptuitorului, iar atribuţiile funcţionale, specializarea şi gradul mai mult sau mai puţin ridicat de profe-sionalitate a fiecărui organ constituie factori de care trebuie să se ţină seama în distribuirea cauzelor penale între diverse instanţe judecătoreşti. Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei.

Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea instanţelor judecătoreşti de a judeca diversele cauze penale. Faţă de importanţa criteriilor care stau la baza formelor competenţei în literatura de specialitate s-a făcut o divizare a acestora în forme fundamentale şi forme subsidiare27. Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială reprezintă forme fundamentale ale competenţei, acestea nelipsind din sfera de competenţe ale vreunui organ judiciar. Competenţele fundamentale sunt întotdeauna şi concurente, întrucât organul judiciar trebuie să fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după materie şi după teritoriu pentru fiecare cauză.

Formelor fundamentale ale competenţei li se alătură şi forme subsidiare28 cum sunt: competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.

Competenţa funcţională (ratione oficii) este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege instanţelor judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al unor instituţii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul competenţei funcţionale, legiuitorul stabileşte categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un anumit organ judecătoresc. Astfel, anumite organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs. Există organe care nu realizează decât unele forme procesuale (de ex.: judecătoriile nu judecă decât în primă instanţă), după cum sunt cazuri când o anumită activitate este dată în competenţa funcţională exclusivă numai unui singur organ (de ex.: judecarea recursului în anulare, în orice cauză, este de competenţa exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie).

Prin urmare, competenţa funcţională este criteriul care diferenţiază organele judecătoreşti sub aspectul funcţiilor lor în procesul penal, şi sub aspectul atribuţiilor generale pe care acestea le au de îndeplinit în acest cadru.

S-a arătat29 că este necesară cunoaşterea exactă a competenţei funcţionale pentru o desfăşurare legală a procesului penal.

Competenţa funcţională proprie fiecărui organ din sistemul judiciar este strict reglementată prin dispoziţiile Codului de procedură penală.

Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară. Prin competenţa materială se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care dintre organele judecătoreşti de grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze penale1". Competenţa materială, s-a arătat, funcţionează pe linie verticală31.

Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi mul-tiple. Din acestea cele mai însemnate sunt natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei. Determinările care au loc în acest sens ţin seama de va-loarea socială ocrotită de lege prin incriminarea faptei, dar şi de limita pedepselor prevăzute sau de dificultatea stabilirii corecte şi legale a faptelor petrecute.

Din punct de vedere tehnic, repartizarea cauzelor penale are loc prin una din următoarele metode: 1) determinarea abstractă, întâlnită în art. 36 din CPP, potrivit căreia judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; 2) determinarea concretă, cum este cazul Curţii de Apel, privitor la care pct. 1) al art. 38 din CPP enumera toate infracţiunile judecate în primă instanţă.

în literatură determinarea abstractă a fost denumită şi generală, iar deter-minarea concretă s-a numit şi individuală32.

Competenţa teritorială (ratione loci)

Competenţa teritorială a unei instanţe judecătoreşti este capacitatea obiectivă a instanţei respective de a soluţiona cauzele penale care au o legătură, cu relevanţă social-juridică, în raport cu raza teritorială în care instanţa îşi exercită atribuţiile funcţionale. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să

" Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, . 99.■' Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cil., p, 12K; Ion Neagu, op. cit, p. 263 ş.a.

" Ion Neagu, Tratai de drept procesual penal, op. cit., p. 263,

'" Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. II, p. 102."' Ion Ncagu, op. cit., p. 264.11 Siegfried Kaliane, op. cit., p. 100.,! Nicolae Volonciu, Tratat de proceduri) penală, op. cit., p. 286-288.

148 D K I - I ' T I ' K O C I i S U A I . I'l'NAI. I' IM I a g I 149

soluţioneze o anumită cauză. Ea delimitează, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă materială.

Deci, criteriul care stă la baza acestei repartizări este cel teritorial, concretizat prin Legea privind organizarea judecătorească şi anexele ia ea, unde sunt prevăzute numărul şi localităţile de reşedinţă a judecătoriilor, judecătoriei militare şi a curţilor de apel.

Competenţa teritorială împarte cauzele penale, diferenţiind, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă materială".

Pentru judecătoria militară şi Curtea Supremă de Justiţie raza teritorială corespunde teritoriului ţării.

în vederea stabilirii competenţei teritoriale au fost alese repere diferite, în funcţie de faptul unde a fost săvârşită infracţiunea - în ţară sau în străinătate.

Pentru infracţiunile săvârşite în ţară (conform art. 120 din CP), competenţa teritorială este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea (conform art. 12 din CP). Locul săvârşirii infracţiunii este îndeosebi relevant social-juridic, fiindcă în acest loc fapta a avut maximum de rezonanţă socială; aici se găsesc unele fapte şi pot fi găsite mijloacele de probă necesare; în acest loc hotărârea instanţei penale va contribui la întărirea spiritului de respect faţă de lege şi de încredere faţă de organele judiciare.

Luând în consideraţie specificul unor tipuri de infracţiuni, legiuitorul a prevăzut cazul: dacă infracţiunea este continuă sau prelungită (art. 29, 30 din CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.

Soluţia oferită situaţiei, prevăzute la alin. (2) al art. 40 din CPP, la faza de ur-mărire penală este elucidată în alin. (3) al art. 257 din CPP (luându-se drept reper locul descoperirii infracţiunii, domiciliul bănuitului sau învinuitului ş.a.).

Exemple de asemenea situaţie: conducătorul unui camion care pe parcurs a sustras din mărfurile transportate; persoana la locuinţa căreia au fost găsite obiecte ce nu au putut ajunge în posesia sa decât prin săvârşirea unei infracţiuni, dar locul săvârşirii nu este cunoscut.

Cauza penală asupra infracţiunii săvârşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană, maritimă) se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea în raza teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.

Competenţa personală (ratione personae) este competenţa care se stabileşte în funcţie de calitatea persoanei.

Competenţa după calitatea persoanei poate fi apreciată ca fiind o excepţie de la competenţa comună.

In sursele de specialitate s-a subliniat că în privinţa competenţei personale contează numai calitatea inculpatului, calitatea celorlalte părţi neavând nici o relevanţă procesuală.

Existenţa competenţei personale nu atrage o inegalitate a cetăţenilor în lata legii3', constituind, de fapt, o măsură suplimentară pentru asigurarea legalităţii în procesul penal.

Potrivit reglementărilor în vigoare, competenţa determinată de calitatea inculpatului este atrasă de calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova, com-petenţă cu care este investită Curtea Supremă de Justiţie (pct. 1) al art. 39 din CPP) şi calităţile prevăzute în pct. l)-4) al art. 37 din CPP, atribuite competentei judecătoriei militare.

Până la punerea în aplicare a Codului de procedură penală în vigoare, nor-mele privitoare la competenţa personală vizau o categorie mai vastă, incluzând judecătorii, procurorii, deputaţii.

§3. Competenţa instanţelor judecătoreşti

3.1. Competenţa judecătoriei

Cele mai multe cauze sunt date în competenţa acestui organ, asigurân-du-i-

se, astfel, verigii de bază a organelor de judecată competenţa materială cea mai

cuprinzătoare şi, deci, o largă accesibilitate. Judecătoria are o competenţă

materială generală, în acest sens se arată că judecătoria examinează în prima

instanţă toate cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a

Codului penaU cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe.

Sub aspectul competenţei funcţionale, judecătoria judecă doar în primă

instanţă. Fiind veriga de bază în organizarea instanţelor judecătoreşti, acest organ

nu funcţionează ca instanţă de apel sau de recurs.

O altă atribuţie funcţională a judecătoriei ce vizează înfăptuirea echitabilă,

legală a urmăririi penale constă în soluţionarea demersurilor procurorului (uneori

a ofiţerului de urmărire penală) privind autorizarea efectuării acţiunilor de

urmărire penală, măsurilor operative de investigaţie, de aplicare

b. . , op. fii., p. 311.

Ion Neaga, Tratai de drept, op. cil., \x 270.

IM) DREPT PROCESUAL l'MNAI. I1 a r I o u g r u I A

IM

a măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei, precum şi plângerilor persoanelor împotriva ho-tărârilor şi acţiunilor organului de urmărire penală (şi a procurorului, uneori). Dispoziţia art. 36 din CPP nu conţine o elucidare exhaustivă a atribuţiilor exercitate de judecătorie, instituind rezerva existenţei şi a altor chestiuni date prin lege în competenţa judecătoriilor (în acest sens, se poate menţiona drept exemplu competenţa judecătoriei la examinarea chestiunilor legate de punerea în executare şi parvenite în cursul executării sentinţei) (art. 468-473 din CPP).

3.2. Competenţa judecătorului de instrucţie

Competenţa instanţelor judecătoreşti nu se rezumă doar la examinarea

fondului cauzei; legiuitorul atribuie judecătoriilor şi soluţionarea unor chestiuni

ce ţin de urmărirea penală. Competenţa funcţională evidenţiată este exercitată de

către subiectul specializat, din cadrul judecătoriei - judecătorul de instrucţie. (O

structură similară este atestată în legislaţia multor state. în mod tradiţional ancheta

sau urmărirea se desfăşoară sub conducerea unui judecător special care nu

participă la judecarea cauzei. Acest magistrat poate fi un judecător de instrucţie

("juge d'instruction") însărcinat să adune toate informaţiile utile (probe) ca în

Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania sau un judecător cu atribuţii de

supraveghere a instrucţiei ("juge de l'instruction") care nu intervine decât pentru a

dispune acte determinate ca în Germania, Italia, Marea Britanie, SUA (cercul de

extindere a supravegherii diferenţiindu-se de la un stat la altul).)

Prerogativa de bază a judecătorului de instrucţie în ţara noastră este rea-

lizarea controlului judiciar al urmăririi penale, valorificată prin următoarea

competenţă materială:

a) autorizarea aplicării măsurilor procesuale de constrângere care limi

tează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei:

1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi

a arestării la domiciliu;

2) dispunerea liberării provizorii a persoanelor reţinute sau arestate,

revocarea ei; ridicarea provizorie a permisului de conducere a mij-

locului de transport şi alte măsuri (art. 302 din CPP);

3) suspendarea provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bu-

nurilor;

b) autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi u unor mă

suri operative de investigaţie, ca:

efectuarea percheziţiei, examinarea corporală, ridicarea de obiecte

care conţin un secret de stat, comercial, bancar, exhumarea cada-

vrului, internarea persoanei într-o instituţie medicală; interceptarea

comunicărilor, înregistrarea de imagini şi alte acţiuni (art. 301 din

CPP) şi măsuri (art. 303 din CPP).

c) audierea martorilor în condiţiile alin. (3) al art. 109 din CPP; art. 110

din CPP;

d) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute în prezentul Cod.

Trebuie de menţionat că judecătorul de instrucţie mai exercită şi o altă formă

de control judiciar al urmăririi penale care constă în examinarea plângerilor

persoanelor împotriva actelor şi acţiunilor ilegale ale organelor de urmărire

penală şi a celor ce exercită activitatea operativă de investigaţie, precum şi a

procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală. De asemenea,

judecătorului de instrucţie îi revine atribuţia funcţională de a soluţiona chestiunile

privind punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti (art. 471 din CPP) şi a

plângerilor împotriva actelor organului sau instanţei care pune în executare

hotărârea judecătorească de condamnare (art. 473 din CPP).

3.3. Competenţa judecătoriei militare

Judecătoria militară, fiind egală în grad cu judecătoriile de drept comun, sub

aspect funcţional, judecă cauzele penale numai în primă instanţă.

Conceptual, ca şi judecătoria de drept comun, judecătoria militară are o

competenţă generală în materie (fiind aptă de a examina cauzele privind

infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor ce

revin curţilor de apel (art. 17 Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti

militare)), însă această determinare abstractă a competenţei ma-leriale este

limitată de factorul calităţii făptuitorului. Competenţa funcţională şi materială este

completată de o competenţă personală.

Instanţele judecătoreşti militare, fiind prevăzute de lege ca instanţe speci-

alizate, judecă în realitate orice cauză penală privind infracţiunile săvârşite de

militari, acestea putând fi atât infracţiuni militare, cât şi orice altă faptă prevăzută

de legea penală ca infracţiune. Astfel, competenţa specială a instanţelor

judecătoreşti militare, stabilită de art. 1 al Legii cu privire la sistemul instanţelor

judecătoreşti militare, se înlocuieşte cu o competenţă personală determinată de

calitatea făptuitorului. Deci nu obiectul cauzei penale, fapta prevăzută de legea

penală este criteriul determinant la stabilirea competenţei judecătoriei militare,

dar faptul că infracţiunea este comisă de un militar. într-o bună parte din statele

lumii instanţele judecătoreşti militare au competenţa de a exami-

V,.'. DREPT PROCESUAL I'li NAI, P a rIo» 1

IM

na cauzele penale ce au ca obiect încălcarea statutelor militare. Doctrinarii din

ţara noastră propun limitarea competenţei instanţelor judecătoreşti militare la

examinarea cauzelor penale privind infracţiunile militare pornind de la spe-

cializarea în acest domeniu a judecătorilor acestor instanţe35.

Dispoziţia art. 37 din CPP dezvăluie detaliat competenţa personală a jude-

cătoriei militare, încadrând:

1) persoanele din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de

ofiţeri al instituţiilor expres prevăzute de pct. 1) al art. 37 din CPP;

1) persoanele atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;

2) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor (persoane care

temporar sunt atrase de executiv pentru a exercita obligaţia de militar);

3) alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie; in-

stituind rezerva completării cercului de persoane evidenţiate mai sus,

prin noi prevederi legale.

La determinarea competenţei personale a judecătoriei militare are relevanţă

statutul de militar al persoanei, organizarea după principii militare a activităţii

acestor persoane în cadrul instituţiilor menţionate. Un alt factor hotărâtor la

determinarea competenţei personale îl constituie momentul comiterii faptei

infracţionale. Urmează a se observa calitatea pe care o are făptuitorul la

momentul comiterii infracţiunii. Dacă infractorul la momentul săvârşirii

infracţiunii are o calitate care atrage competenţa personală, aceasta nu se

păstrează prin pierderea calităţii până la momentul procesului penal, cu excepţia

cazului când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu.

3.4. Competenţa Curţilor de Apel

Constituind a doua verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, Curţile de Apel au pe planul competenţei funcţionale o paletă de atribuţii, judecând:

1) în primă instanţă. Competenţa materială a Curţilor de Apel este de-terminată individual, printr-o circumscriere precisă a cauzelor. Astfel, Curtea de Apel va putea examina în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 135-144 (Infracţi-uni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război), art. 278 (Terorismul), art. 279 (Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste), art. 283 (Banditism), art. 284 (Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale), art. 337-343 (Trădarea de Patrie;

N. Volonclu, DrejH procesual penal, op. cit., p. 130.

Spionajul; Uzurparea puterii de stat; Rebeliunea armată; Chemările la

răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale a

RM; Atentarea la viaţa Preşedintelui RM, Preşedintele Parlamentului sau

a Prim-ministrului; Diversiunea).

2) în apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă de judecătorii, inclusiv de judecătoria militară;

3) în recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor judecătoriilor (inclusiv

judecătoria militară) care potrivit legii (pct. 1), 4) din alin. (1), alin. (2)

ale art. 437) nu pot fi atacate cu apel.

4) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa (conform

art. 461 din CPP).

Pe lângă competenţa principală de a realiza "judecata" în ciclul ordinar sau

extraordinar al procesului penal, Curţile de Apel au şi o competenţă comple-

mentară - "de a soluţiona" anumite probleme (adiacente judecării propriu-zise a

cauzelor penale) ce nu vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a

Curţilor de Apel se rezumă la soluţionarea conflictelor de competenţă apărute

între judecătoriile din raza lor teritorială de activitate.

3.5. Competenţa Curţii Supreme de Justiţie

Dispoziţia normativă în cauză evidenţiază o competenţă funcţională deosebit de diversă a Curţii Supreme de Justiţie. Cercul diversificat de atribuţii priveşte atât activitatea de judecată şi de soluţionare a unor probleme adiacente rezolvării propriu-zise a cauzelor penale, cât şi poziţia Curţii Supreme de Justiţie ca verigă supremă a sistemului judecătoresc.

în lumina celor arătate mai sus, sub aspectul competenţei funcţionale (completată cu alte forme de competenţă), Curtea Supremă de Justiţie judecă:

1) în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvârşite de Preşedintele Republicii Moldova. O privire generală asupra competenţei în primă instanţă a Curţii Supreme de Justiţie atestă faptul că aceasta nu are o competenţă materială determinată, cauzele penale ce îi sunt repartizate fiind eterogene, competenţa personală constituind criteriul avut în vedere de legiuitor. Competenţa personală este determinată de calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova a făptuitorului.

2) Ca instanţă de recurs judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă

de Curţile de Apel;

b) recursurile împotriva deciziilor penale pronunţate ca instanţă de apel,

de Curţile de Apel;

I'.I DREPT PROCESUAL I'M NA I. I' u r I a g e n i' a I it

IV.

) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă şi

alte cazuri prevăzute de lege.

3)Curtea Supremă de Justiţie are prerogativa de a examina, în limitele

^ competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac:

a) atribuţia exclusivă de a judeca recursul în anulare, ca instanţă supre-

mă de control asupra hotărârilor penale definitive şi irevocabile;

a) de a judeca cazurile de revizuire (art. 461 din CPP);

4) în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului penal, Curtea

Supremă de Justiţie exercită o competenţă complementară, având

drept sarcină de "a soluţiona" probleme adiacente judecării propriu-zi-

se a cauzelor, precum:

a) conflictele de competenţă, în cazurile în care Curtea Supremă de

Justiţie este instanţa superioară şi comună faţă de instanţele aflate în

conflict;

b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt. Cursul justiţiei este

întrerupt în cazurile când se face o aplicare greşită a dispoziţiilor

referitoare la competenţă, de exemplu, instanţa care îşi declină

competenţa nu menţionează cărui organ judecătoresc îi revine dreptul

de judecare a cauzei.

c) Cererile de strămutare a judecării unei cauze de la instanţa com-

petentă la altă instanţă egală în grad.

Curtea Supremă de Justiţie, fiind instanţa judecătorească supremă, are, în mod

explicabil, o competenţă funcţională corespunzătoare gradului său de a:

a) sesiza din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea

Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor

juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor

juridice. (Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică

între problema de neconstituţionalitate şi fondul litigiului principal şi

poate fi invocată atât din iniţiativa părţilor, cât şi din oficiu de către

instanţa judecătorească.)

b) adopta hotărâri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea

aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesuale de către toate

instanţele judecătoreşti.

§4. Probleme legate de competenţa judiciară

4.1. Incompatibilitatea judecătorului şi remediile ei procesuale

Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este

încrederea deplină pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare

penale. Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile de către subiecţi oficiali

zdruncină autoritatea hotărârilor penale şi subminează prestigiul organelor

judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care prezumţia de

imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii

procesuale adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea36.

4.1.1. Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se

uflă judecătorul faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în ceea

ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale37.

Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca (i

situaţie specială în care se află un participant oficial faţă de cauza penală38.

Astfel, ar fi posibil ca unul din cei mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată

participa la rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile

de incompatibilitate.

Legiuitorul, în art. 33 din CPP, a prevăzut cazurile de incompatibilitate ale

judecătorilor.

Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără anumite limitări) i n t r e

ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. împrejurarea este justificată

înlăturând posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o grupare, care

datorită legăturii de rudenie, să poată influenţa votul exprimat, ştirbind principiul

activităţii colegiale.

1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lângă

legăturile de afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii,

interesul direct sau indirect manifestat în cauza penală. Atribuirea de

către legiuitor a unui conţinut extins expresiei "interes direct sau

indirect" rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot ivi în

practică.

'* loan Neagu, Tratat de drept procesual, op. cit., p. 293.Tiaian Pop, op. cit., voi. II, p. 271. "

Ion Neagu, op. cit., p. 294.

136 DREPT PROCESUAL I'M NAI. Part ea g e n e r a l ă i '.

în doctrină39 se oferă următoarea tălmăcire a acestei expresii: există un interes direct în cauză atunci când judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în acea cauză (interpretarea oferită ar avea tangenţă cu pct. 2) din alin. (2) al art. 33 din CPP al RM). Interesul este indirect când soţul sau o rudă a acestuia este reprezentant legal, apărător al vreuneia din părţile în proces. De asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă între judecător, soţul sau vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de altă parte, există relaţie de prietenie ori de duşmănie.

Alţi autori40 consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi procurorul care a sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz de incompatibilitate derivă din necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului care ar putea fi afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu procurorul - titular al funcţiei de acuzare, esenţialmen-te separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă, judecătorul fiind înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri.

2) Cazul dat de incompatibilitate, arătat în pct. 2) din alin. (2) al art. 33 din CPP, este determinat de imposibilitatea cumulării a două funcţii procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al părţii), conform cu esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl constituie legătura de rudenie sau relaţiile de familie.

2) O altă situaţie ţine de participarea:

- în calitate de experţi, specialişti, martori, interpreţi, traducători.

Judecătorul nu poate examina cauza, deoarece, sesizând personal

anumite aspecte, ar putea avea o părere asupra pricinii, faţă de care

judecătorul trebuie să fie independent. Este evident că subiectul care

este chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o persoană

care a prezentat vreo probă sau a servit ca mijloc de probă; în calitate

de reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi. Magistratul este

incompatibil să judece în acea cauză; asupra unui astfel de judecător

planează dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a cărei apărare

sau reprezentare a exercitat-o. Nu interesează felul reprezentării

(legală sau convenţională) sau calitatea apărătorului (ales sau

desemnat din oficiu) şi nici durata intervenţiei lor în acele calităţi în

cauza respectivă;

[bidem,Nlcnluv Voloiu iu, Drept /mu esual penal, op. i it., |>. II'1

în calitate de persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, în funcţie de

suspiciunea existenţei unei înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea cauzei, datorită

funcţiei îndeplinite anterior; în calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură

contencioasă, procedura de efectuare a controlului judiciar al urmăririi penale nu

este în sine o activitate de judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi prin

asemănarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strâns legate de

fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate pentru judecătorul chemat să

rezolve ambele chestiuni: de control judiciar al urmăririi şi de judecare în fond a

cauzei. Realizarea controlului judiciar presupune o analiză şi o evaluare a

materialului probator administrat şi creează o prezumţie de responsabilitate în ce

priveşte soluţia optată; dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al

circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la

această cauză în orice organ obştesc sau de stat. 4) împrejurările menţionate, deşi

exterioare procesului penal în cauză, denotă existenţa unei păreri determinate

asupra unor fapte sau probe ce vor fi examinate în cursul judecăţii. Iar un

judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie maximă a obiectivitătii. Deşi

între cazurile de incompatibilitate precizate în situaţia anterioară şi cea de faţă

există asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării procesului

penal în care persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi, distincţiile sunt

vădite. în primul caz opinia este expusă în împrejurări exterioare activităţii

instanţelor judecătoreşti, în cel de-al doilea caz, părerea cu privire la soluţia ce ar

putea fi dată în cauză (în particular, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei

inculpatului) a fost expusă sub formă de hotărâri anterioare, deci într-un cadru

procesual. Legiuitorul a prezumat în acest caz că judecătorul care şi-a formulat

anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului ar avea

prejudecăţi. Exemple de asemenea situaţii: judecătorul, la soluţionarea unei cauze

penale, a înlăturat unele declaraţii ale martorilor ca fiind mincinoase, iar ulterior i-

a judecat pe acei martori pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă; ori

atunci judecătorul, când 1-a condamnat pe inculpat, reţinând că declanşarea

conflictului între patea vătămată şi inculpat s-a datorat atitudinii violente a părţii

vătămate, după care a dispus judecarea acesteia din urmă în calitate de inculpat

pentru săvârşirea împotriva celui dintâi a infracţiunii de vătămare corporală. La

asemenea situaţii se referă cazurile de legătură (conexitate) între o pricină civilă

anterior examinată şi o cauză penală.

IMI DREPT PROCESUAL Pi;NAI. P a r t e a g e n e r a l ă 159

Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite invocarea şi a altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra imparţialităţii judecătorului, ce presupune ca suspiciunea invocată să se fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective.

Acest caz de incompatibilitate există în situaţia când judecătorul a luat parte la soluţionarea aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal). Poziţiile inconciliabile constau în poziţia de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze şi poziţia de judecător care ar urma să judece din nou aceeaşi cauză fie la instanţa superioară, fie la aceeaşi instanţă după casarea cu trimitere (rejudecare), fiindcă este greu de presupus că un judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea necesară pentru a exercita controlul asupra hotărârii în pronunţarea căreia a luat parte sau pentru a rejudeca aceeaşi cauză după casare.

Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, potrivit cu principiile de organizare a acestei structuri a Curţii Supreme de Justiţie.

Interdicţiile stabilite de pct. 5) din alin. (2) şi alin. (3) ale art. 33 din CPP nu se aplică judecătorului de instrucţie, având în vedere specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a respins o propunere de liberare condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea ulterioară, din motivul că a examinat împrejurări noi, care nu existau cu ocazia primei pronunţări; semnificativ fiind faptul că în asemenea situaţii judecătorul nu se pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu examinează fondul), ci examinează unele aspecte procesuale (aplicarea măsurilor preventive, asigurătorii etc.).

4.1.2. Abţinerea sau recuzarea judecătorului

în legislaţia procesual penală din Republica Moldova, cazurile de incom-

patibilitate determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi

recuzarea sunt mijloace (formele) de rezolvare a situaţiei.

Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unui din cazurile de incom-

patibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană, având aceeaşi calitate41.

Abţinerea este o autorecuzare42 a organului judiciar; prin ea se previne recuzarea;

ea constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de incompatibilitate şi

este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate.

Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage sancţionarea sa disciplinară13. De-

claraţia de abţinere făcută preşedintelui instanţei trebuie motivată.

Recuzarea este modalitatea legală subsidiară prin care, în lipsa unei declaraţii

de abţinere, oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are

posibilitatea să solicite ca persoana incompatibilă să fie împiedicată să participe la

procesul penal44. Cererea de recuzare trebuie motivată şi înaintată, de regulă, până

la începerea cercetării judecătoreşti, ţinând cont de eventualitatea schimbării

completului şi asigurarea nemijlocirii examinării cauzei. Doar sub condiţia aflării

întârziate a motivului recuzării se va admite propunerea de recuzare.

Instanţa care soluţionează cauza poate aplica amenda judiciară faţă de

persoana vinovată, în următoarele condiţii, întrunite cumulativ:

a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat;

b) cu rea-credinţă şi în mod abuziv;

c) cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte in-

tenţii răuvoitoare.

4.1.3. Procedura soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei

de abţinere

Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face într-o

procedură specială, simplificată, menită să evite tergiversarea în rezolvarea cauzei

de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în şedinţă închisă, în alt

complet ordinar, fără participarea celui care declară că se abţine sau este recuzat.

Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care este

învestit să rezolve cauza penală; din complet pot face parte judecătorii nerecuzaţi

din completul iniţial.

Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat,

deoarece, pe parcursul soluţionării declaraţiei sau cererii, şedinţa de judecată în

care au fost invocate cazurile de incompatibilitate se suspendă. Se oferă

posibilitatea de a prezenta argumente atât părţilor, cât şi persoanei a cărei

recuzare se cere. Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate

admite sau respinge declaraţia sau cererea.

în situaţia când abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii in-

stanţei (fiind cazul unei suspiciuni individuale îndreptate personal contra mai

Ibidem, p. 150.Ti'siiun 1'||. op i■/'/., voi, II, p. 282.

" Vasile Rămureanu, op. cit., p. 270." lori Neagu, TVaffll de drept procesual penal, op. cit., p. 30.

160 DREPT PROCESUAL I'li NAI. P tea g enera I a 161

multor subiecţi procesuali oficiali), iar numărul acelora care nu s-au abţinut ori nu au fost recuzaţi nu este suficient pentru a alcătui completul de judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, care, dacă admite recuzarea sau abţinerea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs recuzarea.

4.2. Competenţa în caz de indivizibilitate

sau conexitate a cauzelor penale

în anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se

producă unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală, devieri

care se obţin prin amplificare, prorogare sau deplasarea competenţei obişnuite.

Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale com-

petenţei, după materie sau după calitatea persoanei, în aşa fel încât organul

respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile sale şi cu privire la fapte sau persoane

care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei sale.

Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecăto-

reşti penale sunt acele privitoare la cauzele penale între care există o legătură

substanţială (indivizibilitate sau conexitate).

4.2.1. Indivizibilitatea cauzelor penale

Din dispoziţia alin. (1) al art. 42 din CPP rezultă că operaţiile de indivi-

zibilitate şi conexitate nu pot avea loc decât pentru fapte şi făptuitori care se

găsesc în acelaşi timp în faza de judecată, înaintea primei instanţe.

Indivizibilitatea presupune o stare de legătură între diverse aspecte ale unei

cauze penale, fiind vorba de o singură infracţiune săvârşită de mai multe persoa-

ne, fie de mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi faptă), fie

de mai multe fapte care formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni45.

S-a arătat că legătura care impune reunirea într-un singur tot este mult mai

puternică decât la conexitate'6.

La indivizibilitate, faptele în mod obiectiv sunt cimentate într-o unitate

indiviză determinată de unitatea de infracţiune sau de acţiune şi, pentru buna

soluţionare a cauzelor, se impune reunirea lor. Cazuri de indivizibilitate sunt

arătate în alin. (2) al art. 42 din CPP: a) participaţiunea, adică atunci când la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori; b) concursul ideal sau formal de infrac-Uune, când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin aceeaşi faptă; c) fapte colective, adică infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice, este cazul infracţiunilor continue sau prelungite (art. 29, 30 din CPP) (în aceste cazuri, deşi pot fi comise mai multe acte, există o unitate juridică, o singură infracţiune prin voinţa legii şi deci indivizibilitate).

4.2.2. Conexitatea cauzelor penale

între două sau mai multe cauze penale poate exista o strânsă legătură, care să

determine rezolvarea acestora prin reunirea lor într-o cauză unică, în vederea unei

soluţionări multilaterale, complete şi în condiţii mai bune47. Această măsură este

justificată pentru că:

se dă posibilitatea organului judiciar să aibă o viziune în ansamblu, mai

complexă asupra tuturor aspectelor, asigurându-se o rezolvare mai bună;

se evită soluţionările contradictorii;

se realizează operativitate şi economie în activitatea procesuală prin degrevarea

unor organe. Conexitatea se deosebeşte de indivizibilitate prin aceea că prima se

caracterizează prin pluralitatea infracţiunilor, a doua prin unicitatea infracţiunilor

(sau a faptei)48.

Conexitatea implică şi ea o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte

o faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia, spre deosebire de indivizibilitate

la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică.

Există conexitate ori de câte ori între două sau mai multe fapte prevăzute de

legea penală apare o legătură cu relevanţă substanţială, care, pentru realizarea în

bune condiţii a justiţiei penale, face necesară reunirea acelor fapte în cadrul

aceluiaşi proces penal.

Alin. (3) al art. 42 din CPP prevede următoarele situaţii în care intervine

conexitatea:

d) Infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin

activităţi infracţionale (fapte) diferite, de una sau mai multe

15 Ibidem, p. 289-290.'" Nicolne Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p, 145.

Ibidem, p. 142.Truiun Pop, op. cil., vol. II, p. 198,

.' DREPT PROCESUAL PENAL Pe r tea g en er a I a 163

persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi loc. Pentru existenţa

conexităţii, în acest caz, se cer două condiţii: de identitate privind

termenii infracţiunilor: acelaşi loc şi acelaşi timp şi o condiţie de di-

versitate: mai multe fapte distincte. Când faptele sunt comise de mai

multe persoane, se cere ca acestea să fi lucrat împreună (premeditat sau

spontan).

e) Când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite de aceeaşi persoană în

timp diferit ori loc diferit. Pentru existenţa acestui caz de conexitate se

cer două condiţii: una de identitate - privind persoana făptuitorului şi una

de diversitate - privind (alternativ) termenele infracţiunii: în timp diferit

ori în loc diferit.

f) Infracţiunea mijloc, adică infracţiuni care au fost săvârşite fie pentru a

pregăti sau înlesni comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde

comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de

răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Infracţiunea mijloc

constă într-o faptă care este incriminată ca infracţiune de sine stătător, iar

nu în acte de participaţiune (de ex.: comiterea unui fals pentru a săvârşi o

înşelăciune, favorizarea infractorilor, declaraţia mincinoasă). Ceea ce

caracterizează acest caz este legătura cauzală dintre infracţiunea mijloc şi

infracţiunea a cărei săvârşire a fost sprijinită, făcută posibilă sau ascunsă

ori al cărei infractor a fost ajutat să se sustragă de la consecinţele penale

ale faptei sale.

g) între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cau

zelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.

în cazul acestor infracţiuni nu există o legătură între cele proprii cazurilor de

conexitate tipice (pct. l)-3) din alin. (3) al art. 42), ci numai o apropiere în-

tâmplătoare care constituie faptic o legătură cu relevanţă procesuală (de ex.:

infracţiuni distincte având drept obiect punerea în circulaţie de monede sau valori

falsificate sau de produse contrafăcute având aceeaşi provenienţă).

în cazurile de conexitate redate mai sus se dispune reunirea cauzelor penale.

Cauzele penale ce trebuie reunite pot fi însă de competenţa unor instanţe diferite

şi, în consecinţă, va trebui ca după reunirea lor să fie judecate de aceeaşi instanţă,

care, astfel, îşi prelungeşte competenţa normală. Determinarea instanţei de

joncţiune se face în funcţie de gradul instanţei şi de natura instanţelor în faţa

cărora se găsesc cauzele penale.

în cazul specificat în alin. (4) al art. 42 din CPP instanţa competentă este

specificată, ţinînd cont de legătura existentă între fazele procesuale: de urmările

şi ile judecată şi interacţiunea organelor împuternicite de a activa pe parcur-

sul acestora. în acest caz se produce o amplificare a cadrului procesual de la in -stanţa de joncţiune, unită cu o eventuală deplasare de competenţă teritorială.

Dacă instanţele la care se află cauzele penale sunt de grade diferite, instanţa de joncţiune căreia îi va reveni competenţa de a judeca toate cauzele reunite este instanţa superioară în grad (prioritate ierarhică).

în vederea asigurării dreptului persoanei la un proces echitabil, legiuitorul a prevăzut, în cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie.

Pornind de la principiul separării funcţiilor procesuale şi cel al garantării imparţialităţii judecătorului, legiuitorul a învestit instanţa cu dreptul de a conexa din oficiu cauzele, numai în cazul când acţiunile incriminate nu necesită 0 încadrare juridică mai gravă, or instanţa nu poate prelua iniţiativa acuzato-rială şi agrava, din oficiu, situaţia inculpatului, ci doar la cererea procurorului poate modifica acuzarea în sensul agravării (alin. 7 al art. 42 din CPP).

4.2.3. Instanţa competentă de a conexa cauzele penale este aceea căreia îi revine competenţa de judecată conform prevederilor alin. (4), (5), (6) ale art. 42 din CPP.

Potrivit regulii generale, reunirea cauzelor penale nu poate avea loc, în faza de judecată, decât la prima instanţă de judecată, adică la instanţa iniţial sesizată (alin. (1) al art. 42 din CPP). Legea prevede însă unele derogări: reunirea cauzelor este special admisă în cazurile de indivizibilitate şi cele de conexitate, şi după casarea hotărârilor asupra lor şi remiterea cauzelor de către instanţa de recurs pentru rejudecare (pct. c) din alin. (2) al art. 435 din CPP), dacă cauzele susceptibile se află la prima instanţă (fie toate după casare, fie unele după casare, iar altele la sesizare iniţială).

Cauzele se conexează şi de către instanţa de apel sau de recurs de acelaşi grad, dacă se află la acelaşi stadiu de judecată.

De acelaşi grad ca instanţe de recurs pot fi, spre exemplu: Curţile de Apel din diferite circumscripţii teritoriale. Acelaşi stadiu de judecată există atunci Când (recursurile) apelurile nu au fost încă soluţionate sau, fiind soluţionate, se găsesc în stadiul rejudecării la instanţele de (recurs) apel, respectiv, cu privire la aceeaşi latură (penală sau civilă) a procesului penal.

. I Pitii 1> I 'HOCESUAL I 'KNAI . I' ti l ii o ii u I ii li,',

43. Declinarea de competenţă şi conflictele de competenţă ale

instanţei de judecată

4.3.1 Declinarea de competenţă

Pentru a putea desfăşura activitatea procesuală, instanţa trebuie să aibă

competenţa necesară.

In. vederea respectării întocmai a normelor de competenţă, legea a prevăzut

posibilitatea, ca, organul care constată că este necompetent de a rezolva o cauză

penali să o trimită organului judiciar competent49. Remediul prin care se rezolvă

asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Declinarea de

competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează autocontrolul: asupra

competenţei instanţei de judecată, autocontrol care se efectuează din oficiu sau la

cerere. Instanţa de judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să

determine în acelaşi timp cui îi revine aceasta.

Declinarea de competenţă atrage dezinvestirea50 instanţei care a luat ho-

tărârea, încheierea prin care s-a dispus declinarea constituie, în acelaşi timp, actul

de sesizare al organului judiciar în favoarea căruia a fost declinată competenţa.

In acest caz se ridică probleme în legătură cu valabilitatea actelor îndeplinite

de instanţa care şi-a declinat competenţa.

Dacă declinarea de competenţă a fost determinată de competenţa după ma-

terie sau după calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa

căreia i s-a transmis cauza poate menţine (poate aprecia asupra validităţii) mă-

surile (de exemplu, de prevenire sau de asigurare) dispuse de instanţa care s-a

desesizat. Legiuitorul (alin. (2) al art. 44 din CPP) a oferit posibilitatea menţinerii

doar a măsurilor dispuse de instanţă care s-a desesizat, potrivit cu natura

adiacentă (auxiliară) a raporturilor procesuale, de dispunere a acestor măsuri, faţă

de examinarea fondului cauzei, în vederea respectării principiului nemijlociţii şi a

regulilor de constituire şi schimbare a completelor de judecată.

Există o derogare de ta regula generală specificată în alin. (1) al art. 44 din

CPP. Astfel, nu se acceptă declinarea de competenţă la întrunirea condiţiilor:

a) cauza este de competenţa unei instanţe ierarhic inferioare;

b) instanţa ierarhic superioară a început examinarea cauzei conform cu

principiul priorităţii ierarhice.

'" Ion Neagu, Tmlat de drept procesual penal, op. cil., p. 305. '■"

Nitul.if Volonciu, Brept procesual penal, op. cil., p, 147,

Pentru a nu încălca termenele rezonabile de judecare a cauzelor penate, legea (alin. (4) al art. 44 din CPP) prevede că încheierea de declinare a competenţei nu se supune apelului şi nici recursului.

4.3.2. Conflictul de competenţă şi procedura soluţionării

în practica judiciară, între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de competenţă51, care este de două feluri: pozitiv şi negativ. Conflictul pozitiv de competenţă apare când două sau mai multe instanţe se recunosc concomitent competenţe să soluţioneze o cauză penală. Conflictul negativ intervine când două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.

Legea (art. 45 din CPP) conţine dispoziţii clare privind rezolvarea conflic-telor de competenţă. Cum este firesc, conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor aflate în conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de gradul şi de raza teritorială a instanţelor aflate în conflict.

Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se efectuează potrivit alin. (2), (3) ale art. 45 din CPP. Astfel, în caz de conflict pozitiv, sesizarea se face de către instanţa care ultima s-a declarat competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.

în toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.

în caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată in-

stanţa competentă să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate instan-

ţele aflate în conflict până la soluţionarea acestuia (alin. (4) al art. 45 din CPP).

întrucât în timpul suspendării, în caz de conflict pozitiv, şi în timpul cât

cursul justiţiei este întrerupt, în caz de conflict negativ, este adeseori nevoie sa fie

îndeplinite acte sau luate măsuri care reclamă urgenţă, sarcina îndeplin i r i i sau

luării acestora revine instanţei care s-a declarat competentă sau şi-a declinat

competenţa cea din urmă, de exemplu: ascultarea unui martor care urmează să

părăsească ţara, arestarea preventivă a inculpatului, instituirea unui sechestru

penal.

In doctrină conflictul de competenţă a fost supus criticii pe motivul că atrage prelun-girea nejustificată a rezolvării cauzei penale, cheltuieli judiciare în plus; în alţi termeni, conflictele de competenţă sunt dăunătoare pentru rezolvarea în bune condiţii a activităţii de 'înfăptuire a justiţiei, dar există şi pericolul unor soluţii contradictorii. A se vedea In acest sens: Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 147; Ion Neagu, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p. Kft.

166 DREPT I'ROCIiSUAI. I'li NAI. P a r t e a g e n e r a l ă 167

Conform alin. (5) al art. 45 din CPP instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform regulilor pentru prima instanţă, cu citarea părţilor prezenţa cărora este facultativă.

Pentru a nu impieta asupra operativităţii în procesul penal, legea (alin. (6) al art. 45 din CPP) prevede că încheierea de stabilire a competenţei este definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, (în funcţie de instanţa judecătorească care va examina fondul) în recurs împotriva hotărârii în fond.

Sesizarea instanţei de trimitere, prin încheierea de soluţionare a conflictului este atributivă de competenţă, aşa încât instanţa astfel sesizată nu poate să-şi decline competenţa câtă vreme situaţia de fapt în cauza respectivă rămâne neschimbată. Când însă din cercetarea judecătorească, în faţa instanţei de trimitere, rezultă date şi împrejurări care modifică situaţia de fapt cunoscută de instanţă care a soluţionat conflictul de competenţă, aşa încât fapta care face obiectul cauzei penale constituie o infracţiune de competenţa altei instanţe, superioare în grad sau de altă categorie, instanţa de trimitere îşi va declina competenţa (alin. (7) al art. 45 din CPP). Dacă potrivit noii încadrări fapta este de competenţa instanţei inferioare, instanţa de trimitere rămâne competentă să judece cauza, potrivit dispoziţiei din alin. (3) al art. 44 din CPP.

4.4. Strămutarea cauzelor penale

Capacitatea subiectivă a organului judiciar de a îndeplini temeinic şi legal

atribuţiile sale funcţionale poate fi pusă la îndoială o dată cu apariţia unor sus-

piciuni privind obiectivitatea sau imparţialitatea persoanelor care lucrează în

numele şi pentru acel organ52. Pe lângă suspiciunea individuală (îndreptată în mod

singular, fie plural faţă de unul sau mai mulţi subiecţi procesuali oficiali), atestată

în situaţiile de incompatibilitate deja examinate, pot fi întâlnite cazuri de

suspiciune colectivă care este îndreptată în mod indivizibil asupra tuturor

subiecţilor procesuali oficiali ce îndeplinesc atribuţiile ce ţin de competenţa

funcţională a unui organ judiciar, aşa încât suspiciunea se răsfrânge asupra ca-

pacităţii subiective a însuşi organului judiciar respectiv. Motivele unei astfel de

suspiciuni colective nu privesc, deci, personal (individual) subiecţii procesuali

oficiali, ci condiţiile în care ei trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile funcţionale,

condiţii din cauza cărora desfăşurarea normală a procesului penal nu poate

fi asigurată şi care au făcut să se nască suspiciuni cu privire la obiectivitatea şi

imparţialitatea organului judiciar respectiv.

în cazul suspiciunii colective întemeiate, remediul procesual nu poate fi decât

strămutarea cauzei penale la un alt organ judiciar penal de acelaşi grad.

Strămutarea este, prin urmare, remediul procesual reglementat de cod in

vederea înlăturării situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a procesului

penal datorită unor stări de fapt neconvenabile existente la locul unde urmează să

fie judecată cauza penală care face obiectul acelui proces. Procesual, strămutarea

are caracterul unei deplasări de competenţă teritorială între instanţele

judecătoreşti de acelaşi grad, competenţa teritorială normală fiind înlocuită cu una

delegată53. Formularea cuprinsă în alin. (1) al art. 46 din CPP în ceea ce priveşte

temeiul strămutării este destul de largă, în ea putân-du-se încadra ca temei al

strămutării situaţiile în care este necesar să se asigure desfăşurarea normală a

procesului, inclusiv necesitatea asigurării liniştii publice, a unui climat prielnic

sau a unei ambianţe favorabile şi să se obţină.soluţionarea obiectivă completă

rapidă a cauzei (de exemplu: mediatizarea exagerată a unei cauze, puternica

indignare a membrilor comunităţii în sânul căreia a fost comisă fapta şi unde are

loc judecata cu pericol de tulburări, revolte).

Strămutarea se poate cere de preşedintele instanţei de judecată sau de una

dintre părţi.

Cererea de strămutare trebuie motivată; documentele deţinute de partea care

cere strămutarea se anexează.

Precizarea că în cauză sunt persoane arestate (alin. (2) al art. 47 din CPP) este

necesară pentru ca instanţa supremă să se orienteze la fixarea termenului de

judecată a cererii de strămutare, datorită urgenţei cu care trebuie să judece

cauzele în asemenea situaţii.

Faptul depunerii cererii de strămutare de către părţi nu produce suspendarea

judecării cauzei, pentru a nu paraliza cursul justiţiei prin cereri introduse cu rea-

credinţă. Suspendarea judecării cauzei este lăsată la latitudinea Curţii Supreme de

Justiţie. Despre suspendarea ce s-a optat se înştiinţează instanţa respectivă.

Soluţionarea cererii de strămutare este precedată de anumite acte preliminare

de informare şi înştiinţare a părţilor despre data examinării. Legiuitorul nu a

prevăzut prezenţa lor obligatorie (alin. (1) al art. 48 din CPP). în cazul în care le

înfăţişează părţile, se ascultă şi părerile lor. Examinarea cererii de strămutare,

loc în şedinţă publică, în mod colegial (în complet format din 3 judecători).

Vasile Rămuretnu, Op, cil., p. 284.

Nlcolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 152

K.N Dltl'I'T lJ R O C K S I, PKNA I, I1 ii t leu g e ii ti r a I 169

Curtea Supremă de Justiţie dispune indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare, asigurând, în acest mod, o mai bună con-ştientizare a soluţiei date.

Hotărârea de admitere a strămutării cauzei trebuie să arate, în primul rând, cărei instanţe egală în grad cu instanţa desesizată i se trimite spre judecare cauza strămutată; în al doilea rând, să indice care din actele îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat cauza se menţin. Regula o constituie desfiinţarea tuturor actelor îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, în mod excepţional ţinându-se cont de principiul nemijlocirii şi de regulile de constituire şi modificare a completului de judecată. Instanţa supremă poate hotărî ca unele din actele anterior îndeplinite să rămână valabile; în acest scop, ele trebuie enumerate expres. Despre admiterea cererii de strămutare va fi de îndată înştiinţată instanţa la care se află cauza, care va trimite dosarul instanţei la care a fost strămutată cauza.

în cazul în care judecarea cauzei nu a fost suspendată şi instanţa a procedat între timp la judecarea ei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Acea hotărâre îşi va păstra însă eficienţa procesuală în caz de respingere a cererii de strămutare.

Pentru a preîntâmpina tergiversarea examinării în fond a cauzei, legea a prevăzut că strămutarea nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări.necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta (art. 50 din CPP).

Secţiunea a lll-a. PARTEA ACUZĂRII

§1.Procurorul

Procuratura Republicii Moldova reprezintă o instituţie independentă, spe-

cializată, care activează în cadrul autorităţii judecătoreşti şi, prin exercitarea

atribuţiilor sale, reprezintă interesele generale ale societăţii, apără ordinea de

drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală,

reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti54.

Potrivit Legii cu privire la Procuratură, în sistemul organelor procuraturii

sunt organizate şi funcţionează: Procuratura Generală, Procuratura Găgăuzi-

Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratura nr, 11« XV din 14,03.2003, Monito-rul ()fkial al Republicii Moldova, nr, 73-75/328 din 18.04.2003,

ei, procuraturile raionale, municipale şi de sector şi procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie). La propunerea Procurorului General, Parlamentul poate aproba înfiinţarea altor procuraturi specializate.

Activitatea Procuraturii este organizată potrivit principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.

în cursul procesului penal procurorul este independent şi se supune numai legii.

Independenţa procurorului de autorităţile publice reprezintă garanţia exercitării întocmai a atribuţiilor ce-i revin, excluzându-se orice influenţă şi amestec din afară (alin. (2) al art. 2 din Legea RM cu privire la Procuratură).

Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură şi ţin de procedura de numire şi eliberare din funcţie; declararea inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice; ş.a. (art. 22, 23, 25, 30 din Legea cu privire la Procuratură).

Principiul controlului ierarhic consfinţit în alin. (3) al art. 2 din Legea cu privire la Procuratură deosebeşte statutul procurorilor de cel al judecătorilor. Procurorul execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior. în acest sens alin. (3) al art. 51 din CPP, spre deosebire de reglementările Codului din 1961, impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior.

1.1. Atribuţiile procurorului în latura penală a cauzei

Procurorul, potrivit art. 51 din CPP al RM, este persoana cu funcţii de răs-

pundere care, în limitele competenţei prevăzute de legislaţia procesual penală

exercită în numele statului:

I) Urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului, art.

252). Reglementările din art. 52 din CPP stabilesc competenţa procurorului în

rcadrul primei faze a procesului penal - urmărirea penală, atribuindu-i capaci-

i . i ic i de a exercita personal şi de a conduce urmărirea penală.

(

In contextul activităţilor înscrise în sfera competenţei procurorului aceşti i se

înfăţişează ca sarcină principală, de calitatea realizării căreia depinde prezentarea

învinuirii în instanţa de judecată.

Exercitarea nemijlocită a urmăririi penale are loc în mod obligatoriu în

Crtii/.cle referitoare la:

170 DREPT PROCESUAL I'M NAI. P le II g e n e r a l ă

171

a) infracţiunile săvârşite de preşedintele ţării, deputaţi, membri ai Gu-vernului, judecători, procurori, generali, ofiţeri de urmărire penală;

b) atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală,

procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă

atentatul este determinat de activitatea acestora;

a) infracţiunile săvârşite de Procurorul General.

Competent să efectueze urmărirea penală în cazurile arătate şi să exercite

conducerea activităţilor de urmărire penală este procurorul de la procuratura de

acelaşi nivel cu instanţa care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (art.

270 din CPP).

Când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de

către procuror, nu trebuie înţeles că urmărirea penală trebuie efectuată în în-

tregime de către procuror, existând posibilitatea ca în asemenea cauze organele de

urmărire penală să efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea majorita te a

actelor ce intră în conţinutul urmăririi se cer efectuate de către procuror.

în cazurile ce nu suferă amânare55 este nu numai posibilă, dar şi necesară

colaborarea procurorului cu organele de urmărire penală, actele întocmite de

organul de urmărire necompetent fiind pe deplin valabile în cauză.

în principal, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea

descoperirii infracţiunilor, încât orice infractor să fie tras la răspundere penală şi

nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a

săvârşit o faptă penală. în scopul realizării acestei atribuţii procurorul se bucură

de mai multe prerogative. Astfel, potrivit pct. 1) din alin. (1) al art. 52, procurorul

porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea ei, fie refuză pornirea urmăririi

penale sau o încetează. Suntem în prezenţa unor noi atribuţii, întrucât Codul din

1961 prevedea dreptul organului de urmărire penală de a porni procesul penal ori

de câte ori constata prezenţa indiciilor infracţiunii. Nu putem aprecia noile

prevederi drept limitare a independenţei procesuale a organului de urmărire

penală. Dimpotrivă, dispoziţia legală amplifică responsabilitatea procurorului

pentru declanşarea în condiţii de maximă legalitate a procesului penal, or aceasta

ulterior va determina legalitatea aplicării măsurilor procesuale de constrângere şi

a altor limitări a drepturilor constituţionale ale persoanei.

Procurorul conduce personal urmărirea penală, adică are discreţia de a

dispune şi de a efectua orice acţiune procesuală în condiţiile legii cu scopul

Prin "cazuri ce nu suferă amânare" se are în vedere pericolul real câ se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde In încăperea suspectată sau că se vor comite alte infracţiuni (pct. 6) al art. 6 din ()PP),

de a constata adevărul, adică a cerceta sub toate aspectele, complet şi obiectiv toate circumstanţele cauzei.

Cele mai importante soluţii la urmărirea penală le ia procurorul, de exemplu, punerea sub învinuire (art. 281 din CPP), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 284 din CPP), încetarea urmăririi penale (art. 285 din CPP), întoc-mirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată (art. 296-297 din CPP) ş.a.

Verificând legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, procurorul anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la desfăşurarea urmăririi.

Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plângerilor declarate împotriva actelor procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală.

Legiuitorul a înzestrat procurorul cu competenţa de a controla permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile.

Potrivit Instrucţiunii56 (pct. 35)), conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic în scris procurorul despre infracţiunile înregistrate, im* lunar, până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a ttl menelor de examinare stabilite.

Procurorul verifică legalitatea întocmirii dosarelor penale, actelor procedu-i »li-, materialelor ş.a. în cauzele în care exercită conducerea urmăririi penale.

Prin "verificarea calităţii probelor" (pct. 6) din alin. (1) al art. 52 din CPP) le are în vedere analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, verificarea sursei din care provin, respectarea cerinţelor de pertinenţă, conclu-■ In iţă, utilitate şi veridicitate. Procurorul verifică calitatea probelor sub toate aspectele, complet şi obiectiv.

Ordonanţe ilegale şi neîntemeiate sunt actele procedurale date cu încălca-M'.I prevederilor legii, fără argumentarea şi justificarea legală.

Prin ordonanţa sa procurorul poate anula ordonanţa organului de urmă-ilre penală, iar Procurorul General poate anula orice ordonanţă dată în cursul Urmăririi penale.

Procedura de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile este reglementată prin Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare ti sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun nr. 124/31/46/172 - 0/101 al Procurorului General, Ministrului Afacerilor Interne, Direc-lonilui Serviciului de Informaţii şi Securitate, Directorului General al Departamentului Vamal şi Directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei din 26 august 200" (nepublicati),

172 D R E P T I ' K O C I i S U A l , I'M NA I u r l e e a I a

17 1

Retragerea motivată a dosarului penal (pct. 9) din alin. (1) al art, 52 din CPP) presupune darea unei ordonanţe motivate, prin care se justifică necesitatea transmiterii după competenţă sau efectuării urmăririi penale de către un anumit ofiţer de urmărire penală.

Aceste măsuri sunt determinate de necesitatea asigurării efectuării obiective şi complete a urmăririi penale.

Procurorul poate dispune transmiterea dosarului penal de la un organ de urmărire penală la un alt organ similar în condiţiile alin. (4) al art. 271 din CPP.

Pornind de la prevederile art. 54 din CPP, prin ordonanţă motivată se solu-ţionează abţinerea, adică raportul ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în incompatibilitate prin care se solicită să nu participe la urmărirea penală într-o anumită cauză de care se leagă situaţia de incompatibilitate; recuzarea, cerinţa unei alte persoane participante la proces cu calitatea de parte privitor la înlăturarea de la urmărirea penală a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în incompatibilitate.

Prin ordonanţă motivată procurorul care conduce urmărirea penală poate dispune asupra aplicării, modificării şi revocării unui şir de măsuri preventive: obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării de a nu părăsi ţara (art. 178); garanţiei personale (art. 179); garanţiei unei organizaţii (art. 180); transmiterii sub supraveghere a militarului (art. 183); transmiterii sub supraveghere a minorului (art. 184).

Celelalte măsuri preventive arătate în alin. (3) al art. 175 se aplică de către judecătorul de instrucţie.

Procurorul controlează legalitatea reţinerii persoanei.Procurorului i se prezintă în mod obligatoriu de către organul de urmărire

penală o comunicare în scris privitoare la reţinerea persoanei. Această măsură se îndeplineşte în decurs de până la 6 ore de la întocmirea procesului verbal de reţinere. în cazul constatării temeiurilor arătate în alin. (1) al art. 174, procurorul dispune eliberarea imediată a persoanei.

în scopul exercitării atribuţiilor de conducere şi dirijare a urmăririi penale, procurorul, conform pct. 14) din alin. (1) al art. 52, dă indicaţii. Numai indicaţia scrisă generează efectele legale scontate.

Procurorul poate întocmi ordonanţe în vederea efectuării acţiunilor proce-suale, cu următoarele excepţii: adresează în instanţa de judecată demersuri pentru obţinerea autorizării arestării şi prelungirii acesteia, liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, sechestrului corespondenţei şi ridicării ei, interceptării comunicărilor, suspendării provizorii a învinuitului din funcţie, urmăririi fizice şi prin mijloace electronice a persoanei, exhumării cadavrului, controlului video şi audio al încăperii, i n s t a l ă r i i in încăpere a mijloacelor

tehnice de înregistrare audio şi video, controlării comunicărilor cu caracter Informativ adresate bănuitului, internării persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea expertizei şi a altor acţiuni pentru care se cere autorizarea judecătorului de instrucţie.

Datorită instituirii controlului judiciar în etapa urmăririi penale acţiunile procesuale, măsurile operative de investigaţie şi de aplicare a măsurilor pro-cesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei se pot efectua numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie Iu demersul procurorului.

Demersurile procurorului trebuie să corespundă cerinţelor arătate în art. 304 din CPP.

Procurorul care exercită conducerea urmăririi penale este în drept să efec-tueze personal acţiuni procesuale ori poate să asiste la desfăşurarea lor.

în procesul-verbal al acţiunii procesuale se consemnează faptul participării procurorului.

Potrivit prevederilor art. 109-110 din CPP, procurorul poate solicita con-cursul judecătorului de instrucţie la efectuarea audierii.

Procurorul restituie, conform pct. 19) din alin. (1) al art. 52 din CPP, dosarele penale în baza temeiurilor arătate în art. 292 din CPP în scopul completării urmăririi penale ori eliminării încălcărilor de lege. Dosarele penale, în acest caz, vor fi însoţite de ordonanţe cu indicaţiile scrise ale procurorului.

Prin ordonanţă motivată, procurorul care conduce urmărirea penală înlătură ofiţerul de urmărire penală care a admis încălcarea dispoziţiilor legale. în funcţie de natura şi gradul de pericol al faptei, se pot aplica diferite măsuri de influenţă. Aceasta poate fi sesizarea privind aplicarea sancţiunii disciplinare sau pornirea urmăririi penale pentru atragerea la răspundere penală.

Examinând raportul organului de urmărire penală şi materialele cauzei, în funcţie de suficienţa probelor acumulate, procurorul emite ordonanţa de punere sub învinuire (art. 281 din CPP); înaintează acuzarea (art. 282 din CPP) şi audiază în condiţiile prevăzute de art. 104 din CPP învinuitul.

La terminarea urmăririi penale, potrivit art. 293 din CPP, procurorul îi informează pe învinuit, reprezentantul lui legal, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor despre terminarea urmăririi penale şi despre locul şi timpul când ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale.

După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul întocmeşte rechizitoriul (art. 296) şi dispune transmiterea cauzei în instanţa de judecată.

Responsabilitatea deosebită a procurorului în legătură cu desfăşurarea Urmăririi penale confirmă incontestabil rolul său de "stăpân" al primei faze a procesului penal.

II I) l( HI» PROCESUAL 1'li NA I. I g e n e r a l ă

17.'.

11) Reprezintă învinuirea în instanţa de judecată având calitatea procesuală de acuzator de stat.

în cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului.

Participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. La judecarea cauzei în mod obligatoriu participă procurorul care a condus urmărirea penală sau a efectuat-o personal.

Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961, prevederile procesual penale în vigoare pun capăt discuţiilor privitor la calitatea procurorului" în ju-decată, atribuindu-i poziţia de parte în proces şi subiect principal al acuzării.

De-a lungul anilor chestiunea principală care suscita mereu discuţii era scopul pentru care vine procurorul în instanţa judecătorească. La această întrebare juriştii, în anumite timpuri, au dat răspunsuri diferite. Mai întâi s-a argumentat că procurorul nu supraveghează judecata, ci participă în activitatea ei în formele stabilite de lege, transmiţându-i spre examinare cauzele penale intentate şi investigate (M. . , , , 1946, . 489). Pe parcurs, în urma polemicii cu adversarii acestui punct de vedere, autorul şi-a modificat opinia.

In mersul discuţiei, s-a conturat ideea că procurorul care pledează în judecată în calitate de acuzator ocupă o poziţie bifuncţională: el este nu numai parte în proces, dar şi organ de ocrotire a legalităţii. In activitatea procurorului erau relevate două aspecte, realizate prin susţinerea acuzării şi formularea concluziilor. Aici îşi găseau expresie cele două funcţii procesuale ale procurorului la judecarea în fond - acuzarea şi supravegherea legalităţii (M. . , ( ), , , 1948, . 53; . . , - , .., , 1961, . 171). Unii dintre autorii acestei viziuni au încercat să-1 situeze pe procuror deasupra judecăţii în calitatea sa de acuzator de stat. Din teza că procurorul continuă şi în judecată să-şi exercite funcţia sa de organ de supraveghere a legalităţii se ajungea la concluzia eronată că funcţia procurorului în judecată este de a supraveghea activitatea instanţei (. . , , , , 1956, cap. VI; . . , , , 1968, . 5; Idem. , , 1996, . 54, 64-65; . . , - , în , , 1974, .14-21). Alţii, dimpotrivă, opuneau funcţia de supraveghere celei de acuzare, afirmând că acestea sunt incompatibile. Autorii insistau ca funcţia acuzării de stat să-i fie retrasă procuratur i i , aşa încât procurorul să rămână doar organ de supraveghere. în ceea ce priveşte funcţia acuzării, ea trebuia exercitată de altcineva, numai nu de procuror. Ei porneau de la postulatul conform căruia procurorul care pledează în calitate de acuzator nu se va putea menţine pe poziţia de organ de supraveghere a legalităţii, că el, în mod sigur, va devia spre poziţia acuzatorului unilateral, părtinitor şi va sacrifica intereselor acestei acuzări interesele legalităţii (. , , în )! , №d, 1969, . 32-33; . . , . In , 19,49, №11, i )2).

Pet. 1) din alin. (1) al art. 53 din CPP indică asupra funcţiei principale a pro-curorului în instanţa de judecată - reprezentarea acuzării în numele statului.

Din punct de vedere semantic, a acuza înseamnă a întreprinde anumite UCţiuni privind o persoană, a-i dovedi vinovăţia în încălcarea normelor de

Mai târziu, M. S. Strogovici, revenind la subiectul discutat, îşi argumentează punctul de vedere precum că procurorul care pledează în instanţă are statutul procesual de parte în proces, care are împotriva sa apărarea, ca parte egală cu el în drepturi. Prin conţinutul funcţiei exercitate, al activităţii desfăşurate în judecată, procurorul este organ al ocrotirii legalităţii (funcţie exercitată întotdeauna şi pretutindeni, în orice domeniu al activităţii sale), deoarece susţinerea acuzării în instanţa judecătorească nu este altceva decât una din formele de realizare de către procuror a funcţiei de organ de supraveghere a legalităţii (M.C. , , . 1, , , 1968, . 223). In acelaşi mod este apreciat statutul procesual al procurorului în judecată şi de alţi autori, care consideră că atât în teorie, cât şi în practică nu se poate renunţa la termenul "parte". Procurorul, acuzându-1 pe inculpat, apără legea, întrucât acuzarea constituie nu un scop în sine, ci doar un mijloc de combatere a criminalităţii, o modalitate de consolidare a legalităţii, ale cărei interese le apără procuratura, inclusiv procurorul care susţine acuzarea în proces (. . , - , . 165). De menţionat opinia conform căreia procurorul este o "parte specială", al cărui statut ca parte se manifestă nu în drepturile lui procesuale, care nu se deosebesc prin nimic de drepturile procesuale ale altor părţi, ci, mai ales şi înainte de toate, în obligaţiile sale procesuale (. . , , Moscova, 1960, . 140).

Deoarece procurorul şi inculpatul au în judecată funcţii diametral opuse - de acuzare şi de apărare - în procesul de cercetare a probelor ei se manifestă ca două părţi beligerante, fiecare din ele străduindu-se să dovedească justeţea propriilor afirmaţii şi falsitatea poziţiei părţii adverse.

Argumentându-se statutul procesual al procurorului în judecată ca parte în proces, se ajungea la concluzia că procurorul, în acelaşi timp, nu înceta a fi ocrotitor şi supraveghetor al legalităţii. însă şi susţinerea acuzaţiei de stat în instanţa de judecată era considerată una din formele de luptă a procurorului pentru legalitate. De aceea, menţionează autorul, susţinerea de către procuror a acuzării în judecată prezintă o realizare concretă, lntr-o formă specifică, a funcţiei de supraveghere a legalităţii (. . , , , 1955, . 109). Alţi cercetători (. . , , , , 1968, . 5; ( . . . -), , , 1970, . 7-8; . . , , , 1962, . 21) considerau că procurorul în dezbaterile judiciare are doar funcţia de garant al legalităţii. Pornind de la acest postulat, ei se pronunţau împotriva ideii de a reduce statutul procurorului în judecată doar la funcţia de acuzare a inculpatului, dat fiind că lui îi revine, mai întâi de toate, sarcina de supraveghere a legalităţii în procesul penal. Susţinând acuzarea împotriva persoanei ii săvârşit infracţiunea, procurorul apără legalitatea, străduindu-se să obţină o in-U'i preta re unitară şi o aplicare echitabilă de către instanţă a pedepsei penale. In acelaşi timp, el urmăreşte ca judecata să respecte toate normele de procedură în scopul prevenirii eventualelor încălcări ale intereselor legitime ale participanţilor la proces. De aceea, dupfi considera adep ţ i i aceslui p u i u l de vedere, procurorul realizează în judecată dom IUIH ţiu «Ic vupi nveghere şl IUI esle parte, udli iu uzator.

176 DRKPT I'HOC U S U A L I'li NA I.

I» II r t e a g e o r IX1 ft

17/

comportament, a o demasca într-o faptă ilegală, reprobatoare'". Dat f i ind că în procedura penală este vorba doar despre infracţiuni, prin acuzare se desemnează activitatea procesuală strict reglementată de lege în scopul demascării făptuitorului.

Doctrina şi jurisprudenţa includ în termenul acuzare patru componente semantice. Primul reflectă activitatea organului sau a subiectului acuzator, care demască o anumită persoană în săvârşirea infracţiunii; al doilea redă activitatea acuzatorului în calitatea sa de parte; al treilea indică obiectul acuzării şi cel de-al patrulea sens este legat de denumirea procurorului ca parte a acuzării în judecată.

Primele două sensuri se referă la exercitarea funcţiei de acuzare.Făcând abstracţie de unele divergenţe neprincipiale, putem afirma că acu-

zarea cuprinde:

a) descrierea în actele procedurale a acţiunii (inacţiunii) ilicite, incriminate unei persoane concrete;

b) activitatea procesuală a organelor şi a persoanelor autorizate cu acest drept în scopul demascării vinovatului de săvârşirea infracţiunii şi condamnarea lui59.

Acuzarea trebuie distinsă în sens material (substanţial) şi în sens procesual (formal).

Sensul material (substanţial) al acuzării cuprinde totalitatea faptelor cu pericol social şi ilicite, stabilite în cauză şi incriminate potrivit legii penale, pentru care persoana este condamnată, iar sensul procesual - activitatea legală a organelor şi persoanelor competente în vederea demascării făptuitorului în săvârşirea faptei incriminate şi a argumentării răspunderii penale în scopul condamnării lui.

Acuzarea în sens material conţine trei elemente structurale: fabula, for-mularea juridică şi încadrarea juridică.

Fabula acuzării cuprinde faptele stabilite în cauză, reprezentând latura de fapt, întotdeauna strict individuală şi irepetabilă.

Stabilirea faptelor ce constituie fabula acuzării, relevarea indicilor lor juridici creează condiţiile necesare, premisele pentru următoarea parte componentă a acuzării - încadrarea juridică. Aici se are în vedere rezultatul activităţii de acuzare, adică recunoaşterea oficială şi fixarea corespunzătoare

Dicţionar uzual al limbii române, Litera, Chişinău, 1999, p. 197.Tatiana Vizdoga, Exercitarea acuzării în instanţa de fond: problema fi perspective. Re/umatul tezei de doctor în drept, Chişinău, 2002, p. 4.

a concluziei că fapta incriminată cu formularea juridică respectivă cade sub

incidenţa unei anumite norme de drept penal.

Activitatea desfăşurată de către procuror şi statutul procesual în instanţa de

judecată sunt determinate de principiul contradictorialităţii, ceea ce înseamnă că:

acuzatorul prezintă acuzarea în instanţa de judecată, dar nu el solu-

ţionează cauza. Soluţionarea chestiunii despre vinovăţia inculpatului este

prerogativa judecăţii, care acţionează în exclusivitate ca organ al justiţiei;

acuzatorul şi inculpatul pledează în proces în calitate de părţi, adică în calitate de

astfel de participanţi, care au un anumit interes procesual şi cărora legea le-a oferit

drepturi egale pentru dovedirea propriilor afirmaţii şi contestării argumentelor

celuilalt (ale părţii adverse); instanţa de judecată nu este dependentă de poziţiile

părţilor; ea analizează sub toate aspectele probele prezentate de ele, în baza cărora

pronunţă hotărârea. Egalitatea procurorului cu celelalte părţi poate fi apreciată în

sensul că procurorul, ca parte a acuzării, inculpatul şi apărătorul, ca parte a

apărării, dispun de drepturi procesuale egale, care le permit a-şi susţine şi a-şi

argumenta cerinţele şi afirmaţiile, a-şi dovedi justeţea şi legalitatea revendicărilor

lor. în acelaşi timp, drepturile procesuale oferă posibilitatea de a contesta, a

demonstra netemeinicia şi inconsistenţa afirmaţiilor părţii adverse. Egalitatea

drepturilor procurorului cu ale celorlalte părţi poate fi interpretată şi în sensul

datoriei lui de a se supune, împreună cu alte părţi, unui regulament de procedură

unic privitor la comportamentul părţilor şi forma activităţii lor în instanţă.

în acest scop, procurorul prezintă în şedinţa de judecată probele acumula-le la

urmărirea penală. Ţinând cont de prevederile alin. (3) al art. 19 din CPP,

apreciem că acuzatorului de stat i se impune un rol activ în vederea cercetării ub

toate aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei.

în condiţiile contradictorialităţii procesului judiciar penal procurorul participă

la examinarea probelor prezentate de partea apărării.

Un rol aparte în şedinţa de judecată îl are dreptul procurorului de a face

demersuri şi de a-şi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul jude-

căţii. Demersul se cere motivat.

Dacă se înaintează câteva demersuri sau un demers conţine mai multe

iolicitări, motivarea trebuie adusă în raport cu fiecare dintre acestea.

In literatura juridică a fost expusă opinia că lăsarea demersului fără rezolvare

limitează drepturile participantului la proces care 1-a înaintat. în asemenea

situaţie el e lipsit de posibilitatea de a folosi ceea ce cere pentru susţinerea

I / DREPT P ROCKS UA I, P K N A I . I' r t a g e n e r a l a

IV)

poziţiei sale la cercetarea judecătorească. în afară de aceasta, dacă instanţa va

reveni la examinarea cererii făcute la sfârşitul anchetei judecătoreşti, atunci, în

cazul satisfacerii ei, inevitabil se tergiversează procesul judiciar60.

Având în vedere că în cursul judecării sunt prezentate probele acumulate la

urmărirea penală, în plus putându-se administra şi probe noi, este posibil să apară

date care conduc la concluzia că încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată.

Prin urmare, dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incon-

testabil că inculpatul a săvârşit o faptă mai gravă sau a săvârşit şi alte infracţiuni

decât cea încriminată prin rechizitoriu, procurorul care participă la judecarea

cauzei penale în primă instanţă, conform pct. 3) din alin. (1) al art. 53 din CPP,

solicită de la instanţă cauza pentru a formula o acuzare mai gravă.

în cazul când probele în acuzare sunt insuficiente, procurorul, în condiţiile

alin. (2) al art. 326 din CPP, solicită instanţei amânarea examinării cauzei pe un

termen de până la o lună, la necesitate fiind posibilă prelungirea până la 2 luni în

scopul administrării probelor noi (art. 326 din CPP).

Dacă noua încadrare juridică atrage competenţa de judecată a instanţei

ierarhic superioare, se procedează conform dispoziţiilor art. 44 din CPP (de-

clinarea de competenţă).

în pct. 4) din alin. (1) al art. 53 din CPP se prevede capacitatea procurorului

de a modifica încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite de inculpat dacă în cursul

cercetărilor judecătoreşti se va constata faptul săvârşirii unei infracţiuni cu un

grad de pericol social mai redus prin excluderea circumstanţelor agravante ori

reîncadrarea după o nouă normă a Codului penal care prevede o pedeapsă mai

blândă.

în cazul efectuării incomplete a urmăririi penale, procurorul înaintează

demers instanţei cu scopul amânării şedinţei de judecată pe o perioadă de până la

o lună pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea. Dacă prezentarea

probelor noi în termenul indicat nu s-a efectuat, instanţa va pronunţa soluţia în

baza probelor existente.

Sub aspectul administrării probelor noi se arată (pct. 6) din alin. (1) al art. 53

din CPP) că procurorul dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor

la efectuarea acţiunilor procesuale în acest scop.

în dezbaterile judiciare procurorul ţine discursul în acuzare (art. 278 din

CPP), prin care face totalurile întregii sale activităţi.

"" în pct. 2) din alin. (1) al art. 53 din CPP se foloseşte greşit termenul "dezbateri judiciare". Dezbaterile judiciare, potrivit art. 377-378 din CPP, reprezintă era de-o treia etapă a ju-decăţii In prima Instanţă şi constau din cuvântările procurorului, pili ţii vătămate etc.

Procurorul care a participat la judecarea cauzei exercită căile ordinare de atac în condiţiile art. 401, 421, 438 din CPP.

Procurorul-acuzator de stat dispune şi de alte drepturi şi obligaţii, în special cele reglementate în art. 320, 326, 328, 333, 336 din CPP ş.a.

III) Exercită alte atribuţii prevăzute de lege.

Alte atribuţii prevăzute de lege presupun: obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces (art. 215 din CPP); obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii şi de a sesiza persoanele şi organele competente în scopul de a lua măsuri de înlăturare n acestor cauze şi condiţii (art. 216-217 din CPP); dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele de judecată desfăşurate potrivit art. 305, 308 din CPP ş.a.

Procurorul General poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre judecătorească revocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac.

Accentuăm că dacă recursul în anulare se exercită în favoarea condamna-lului, nu este obligatorie utilizarea căilor ordinare de atac.

Conform prevederilor art. 460 din CPP, procurorul de nivelul instanţei care a judecat cauza în fond poate iniţia procedura de revizuire a procesului penal.

în etapa punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti procurorul participă în mod obligatoriu la şedinţa de judecată privind soluţionarea chestiunile privind punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti (art. 471 din CPP); el este în drept (art. 472 din CPP) să atace cu recurs încheierea instanţei şi să participe în şedinţa de judecată privind examinarea plângerilor împotriva ac-lelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărârea judecătorească lie condamnare (art. 473 din CPP).

1.2. Atribuţiile procurorului în latura civilă a cauzei

Alături de latura penală a procesului penal procurorul este învestit cu atribut

ii şi sub aspectul laturii civile. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 51, procurorul •Ite

în drept să pornească o acţiune civilă (art. 219 CPP) împotriva învinui-I li ii,

inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere delictuală pentru l.ipla

acestora în două situaţii:

a) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate (din

cauză de sănătate, vârstă înaintată, incapabilitate) sau de dependenţă faţă

de învinuit, inculpat (materială, de serviciu) ori din alte motive nu-şi

poate realiza singură dreptul de a porni acţiunea civilă. Acţiunea în

apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înainta-iă de procuror

indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau

Ill» DREPT PROCESUAL P E N A I , I' n r tea e r a 1

181

a reprezentantului ei legal. Cât priveşte acţiunea în apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor legitime ale celorlalte categorii, poate fi iniţiată

numai la cererea scrisă a persoanei interesate, b) în interesul statului ce ţine

de:

formarea şi executarea bugetului;

protecţia proprietăţii aflate în posesia exclusivă a statului;

protecţia mediului ambiant şi alte cazuri prevăzute în alin. (3) al

art. 71 din CPC.

1.3. Abţinerea şi recuzarea procurorului.

Soluţionarea recuzării procurorului

Abţinerea şi recuzarea sunt remediile procesuale prin intermediul cărora

procurorul este înlăturat sau se abţine de la desfăşurarea procesului penal în

situaţiile în care ar exista neîncredere privitor la imparţialitatea şi obiectivitatea

îndeplinirii atribuţiilor de serviciu într-o cauză penală concretă.

în pct. 1) din alin. (1) al art. 54 se arată că dispoziţiile art. 33 din CPP se

aplică procurorului în mod corespunzător.

Prin urmare, procurorul nu poate participa într-o cauză penala:

a) dacă prin infracţiune lui personal sau persoanelor indicate în pct. 1) din

alin. (2) al art. 33 li s-au cauzat daune morale, fizice sau materiale; b) dacă

potrivit prevederilor Codului civil al Republicii Moldova poartă răspundere

materială pentru dauna cauzată prin infracţiune; c) dacă este martor sau deţine

alte informaţii importante pentru rezolvarea cauzei penale (de exemplu, a

participat în calitate de specialist, expert, apărător etc. în cauză).

Situaţia de incompatibilitate este prezentă independent de recunoaşterea sau

nerecunoaşterea într-o anumită calitate procesuală în cauză (parte vătămată, parte

civilă, parte civilmente responsabilă) sau citarea ca martor.

S-a arătat61 că nu poate participa în cauză procurorul dacă urmărirea penală a

fost pornită în baza datelor căpătate în cadrul măsurilor operative de investigaţie

efectuate de persoana cu funcţii de răspundere cu care se găseşte în relaţii de

rudenie.

Este situaţie de incompatibilitate şi cazul prezentării învinuirii în judecată

într-o cauză penală în care ofiţerul de urmărire penală se află în legătură de ru-

denie, deşi conducerea urmăririi penale a fost exercitată de un alt procuror.

"' Ion Neagu, 'lYatal de drept procesual penai op, cit,, p, 302,

în pct. 2) din alin. (1) al art. 54 din CPP se indică asupra incompatibilităţii procurorului pe motiv că nu poate deţine această funcţie în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.

Prin inadmisibilitate a deţinerii funcţiei de procuror în baza legii se are în vedere lipsa măcar a uneia din condiţiile prevăzute în art. 19-20 din Legea cu privire la procuratură pentru candidaţii la funcţia de procuror.

Nu va putea îndeplini obligaţiile de procuror în procesul penal persoana faţă de care, în condiţiile art. 29 din Legea cu privire la procuratură, Procurorul General a emis ordin despre suspendarea din funcţie.

De asemenea, nu va putea îndeplini obligaţiile de procuror prsoana în pri-vinţa căreia instanţa de judecată a aplicat, în temeiul art. 65 din CP, pedeapsa cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii pe un termen de ia 1 la 5 ani etc.

în ceea ce îl priveşte pe procuror, acesta nu poate fi incompatibil în cazul când a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în instanţa de judecată (alin. (2) al art. 54). Dimpotrivă, se impune necesitatea participării la judecarea cauzei anume a procurorului care a condus sau a efectuat de sine stătător urmărirea penală. Participarea altui procuror se dispune de procurorul ierarhic superior în caz de imposibilitate a participării acestuia. Hotărârea se cere motivată (art. 320 din CPP).

Procurorul aflat în incompatibilitate are obligaţia să facă declaraţie de abţinere de la participare în cauza respectivă (alin. (3) al art. 54).

Deşi în lege nu se prevede în mod expres, menţionăm că declaraţia de ab-ţinere se face de îndată ce procurorul a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.

Declaraţia se face în formă scrisă şi conţine expunerea succintă a motivului.

Obligaţia de abţinere are un caracter moral şi în cazul neîndeplinirii ei procurorul aflat în incompatibilitate poate fi sancţionat disciplinar (lit. "e" a art. 27 din Legea cu privire la procuratură).

Condiţia impusă în acest caz este că procurorul să fi ştiut că nu poate par-ticipa la desfăşurarea procesului penal.

Pentru motivele arătate în alin. (1) al art. 54 din CPP procurorul poate fi recuzat de către bănuit, învinuit, inculpat, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor.

în funcţie de faza procesului penal la care se declară abţinerea sau recuzarea, competenţa de soluţionare aparţine Procurorului General ori judecătorului de la Curtea Supremă de Justiţie (prin ordonanţă sau încheiere motivată) la urmărirea penală, iar în cursul judecării în prima instanţă, în apel, în recurs

III.' DREPT 1> Iv.SU A I. I'lvNAI.

P a r t e a g ner a 1

183

şi la judecarea căilor extraordinare de atac - de către instanţa respectivă prin încheiere motivată.

Ordonanţa şi încheierea prin care s-a soluţionat abţinerea şi recuzarea nu sunt supuse căilor de atac.

§2. Organul de urmărire penală. Conducătorul organului de

urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală

2.1. Organul de urmărire penală

La efectuarea urmăririi penale, alături de procuror, participă organul de urmărire penală. S-a arătat62 că marea majoritate a activităţilor legate de desfăşurarea urmăririi penale sunt realizate de către organele de urmărire penală.

O particularitate esenţială a organelor de urmărire penală este faptul că ele nu participă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării cauzei. Deci, organul de urmărire penală nu interacţionează niciodată în mod direct cu instanţele de judecată la realizarea procesului penal.

Prevederile legale stipulează obligaţia organului de urmărire penală de a desfăşura activităţile cerute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei, însă, datorită conducerii exercitate de procuror şi controlului judiciar instituit asupra fazei urmăririi penale, organele de urmărire penală nu vor putea îndeplini toate actele din proprie iniţiativă, legea stabilind că unele vor fi îndeplinite numai după ce propunerile lor au fost încuviinţate, autorizate sau confirmate de către procuror şi judecătorul de instrucţie.

Noul Cod de procedură penală a prevăzut un sistem unitar al organelor de urmărire penală. în codul anterior organele de urmărire penală erau de două categorii: organe de anchetă penală şi organe de cercetare penală63.

Pentru unificarea acestor forme paralele este prevăzută o formă unică de realizare a urmăririi penale. în scopul materializării acestei concepţii au fost reorganizate şi organele de urmărire într-un sistem unitar.

Potrivit alin. (1) al art. 55 din CPP, urmărirea penală se efectuează de ofiţerii de urmărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, Serviciul de

Ion Neagu, Tratai de drept procesual penal, op. cit., p. 138.Despre modalităţile urmăririi penale, organele de ancheta penala $i ele cercetare penala a se vedea Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Andrei Grlgorlu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Cariter, Chişinău, 2001, p. lr>7 163.

Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

Din punctul de vedere al organizării şi funcţionării, organele de urmărire penală prezintă unele aspecte specifice în raport cu instanţele judecătoreşti şi Procuratura. în cazul Procuraturii, de exemplu, există o singură subordonare a tuturor procurorilor pe linie ierarhică, în timp ce în cazul organelor de urmărire penală există o subordonare dublă. Mai întâi, organele de urmărire penală sunt subordonate pe linie administrativă organelor ierarhic superioare din cadrul instituţiilor în care sunt organizate şi, în al doilea rând, sub aspectul efectuării urmăririi penale, aceste organe se subordonează procurorului.

în cadrul subordonării administrative organele de urmărire penală sunt obligate să se conformeze cel mai frecvent în ceea ce priveşte organizarea acti-vităţii de urmărire penală şi a unor aspecte tehnico-tactice în acest sens.

Subordonarea organelor de urmărire penală faţă de procuror este considerată ca fiind funcţională (profesională) şi implică obligaţia executării indicaţiilor procurorului care conduce urmărirea penală. Din această perspectivă organul ierarhic superior din cadrul instituţiilor enumerate în alin. (1) al art. 56 nu are posibilitatea legală de a anula indicaţiile procurorului.

în atribuţiile organelor de urmărire penală legiuitorul a prevăzut efectuarea tuturor actelor procesuale, inclusiv măsuri operative de investigaţie, cu excepţia celor date prin lege (art. 52) în competenţa exclusivă a procurorului.

Din prevederile art. 55 din CPP deducem atribuţiile:a) în vederea efectuării măsurilor operative de investigaţie;

b) în scopul prevenirii şi curmării infracţiunilor;

c) în vederea pornirii şi efectuării urmăririi penale (potrivit art. 274, 279 din

CPP);

d) în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a

bunurilor dobândite ilicit, potrivit art. 202 din CPP.

întreaga activitate a organelor de urmărire penală se exercită sub controlul

procurorului căruia legiuitorul i-a acordat prerogativa ultimului cuvânt în privinţa

măsurilor de care depinde desfăşurarea urmăririi penale (bunăoară: punerea sub

învinuire şi ascultarea învinuitului, adresarea demersurilor în cazurile prevăzute

de lege în instanţa de judecată pentru a obţine autorizarea de efectuare a acţiunilor

procesuale, încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire

penală ş.a.).

în cazul constatării infracţiunii şi începerii acţiunilor procesuale, organul de

urmărire penală este obligat să anunţe imediat procurorul, impunându-se

respectarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 274 prin care organul de urmărire penală,

în termen de cel mult 24 ore de la data începerii urmăririi penale, este

IH'I D K R P T P R O C B S U A L I' l- NAI. 1* n tea g a 1 ft

185

obligat să-i prezinte rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale pentru confirmare şi fixarea termenului rezonabil al urmăririi penale.

2.2. Conducătorul organului de urmărire penală şi

atribuţiile lui

în cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire penală le execută ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale (alin. (1) al art. 56 din CPP).

Atribuţiile conducătorului organului de urmărire penală pot fi divizate în următoarele categorii: a) controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor; b) întreprinderea măsurilor pentru asigurarea efectuării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale; c) asigurarea înregistrării, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvârşirea infracţiunilor.

Deci, conducătorul organului de urmărire penală în calitatea sa de participant din partea acuzării, în limitele competenţelor legale, exercită sub aspect procesual controlul asupra activităţii ofiţerilor de urmărire penală din subordine.

Calitatea de conducător al organului de urmărire penală nu-1 împiedică să desfăşoare personal şi nemijlocit urmărirea penală.

în scopul asigurării unui regim optim de funcţionare a organului de urmărire penală conducătorul are competenţa de a desemna ofiţerul de urmărire penală sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală pentru exercitarea urmăririi penale într-o cauză concretă.

Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se dispune prin ordonanţă în cauze complicate sau de mari proporţii numai cu încuviinţarea procurorului (alin. (1) al art. 256 din CPP).

Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efec-tuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor. în acest sens, sistematic cere ofiţerilor de urmărire penală pentru examinare materialele cauzelor penale cu scopul de a verifica: respectarea termenelor rezonabile de urmărire penală fixate de către procuror, asigurarea drepturilor şi libertăţilor părţilor şi a altor persoane participante la procesul penal, corespunderea statutului procesual al participantului la proces cu împrejurările do fapt alo

cauzei, efectuarea acţiunilor de urmărire penală în strictă conformitate cu

prevederile legii procesual penale.

La constatarea anumitor derogări de la lege sau, considerând necesară

efectuarea unor acţiuni procesuale, conducătorul organului de urmărire penală dă

indicaţii scrise ofiţerului de urmărire penală. Pentru ofiţerul de urmărire penală

indicaţiile scrise au caracter obligatoriu.

în sfera competenţelor conducătorului organului de urmărire penală se

include şi controlul asupra respectării procedurii de înregistrare a sesizărilor

dospre săvârşirea infracţiunilor.

Potrivit Instrucţiei privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi

examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, pct. 31, condu-

cătorul organului de urmărire penală efectuează zilnic în subdiviziunile sub-

ordonate controlul respectării procedurii de primire, înregistrare şi evidenţă a

sesizărilor, iar în cazurile necesare aplică măsuri de influenţă asupra subalternilor

care au comis abateri de la prevederile Instrucţiunii.

De asemenea, conducătorul organului de urmărire penală organizează

verificarea plenitudinii evidenţei sesizărilor înregistrate în Registrele nr. 1 şi nr. 2

cu datele altor surse de informaţie, inclusiv a certificatelor utilizate. Asupra

rezultatelor verificării, trimestrial, în 3 exemplare se întocmeşte actul de

verificare a stării disciplinei de înregistrare şi evidenţă care urmează a fi prezentat

procurorului respectiv şi organului ierarhic superior până la data de 10 a lunii

următoare, după expirarea perioadei de raport. Al treilea exemplar se anexează la

dosarul de nomenclator respectiv.

2.3. Ofiţerul de urmărire penală şi atribuţiile lui

Ofiţerul de urmărire penală este persoană cu funcţie de răspundere din

Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate, Departa-

mentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei,

împuternicită în numele statului să efectueze urmărirea penală în cauze penale

(alin. (1) al art. 57 din CPP).

Competenţa ofiţerului de urmărire penală este reglementată prin prevederile

art. 57, 266-269 din CPP.

în calitatea sa de subiect al procesului penal ofiţerul de urmărire penală osie

unul dintre participanţii părţii acuzării. Cu toate acestea, în mod întemeiat se

poate afirma că cercul competenţelor legale, ca şi în cazul procurorului, cuprinde

obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate

aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia

bănuitului, învinuitului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc,

I IU, DREPT I* O CI; SUA I, I'M NA I, I» n r tea g e n e r a I & 187

atât circumstanţele care îi atenuează, cât şi cele care îi agravează răspunderea (alin. (3) al art. 19; alin. (1) al art. 96; alin. (1) al art. 254 din CPP).

Prin prevederile Codului de procedură penală în vigoare a fost limitată considerabil independenţa procesuală a ofiţerului de urmărire penală în raport cu statutul procesual al anchetatorului penal (Codulpenal din 1961).

Deşi legiuitorul a prevăzut pentru ofiţerul de urmărire penală atribuţii largi în vederea desfăşurării urmăririi penale şi administrării probelor necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei, totuşi observăm că el nu este în drept:

a) să aplice măsuri preventive;

a) să se adreseze în instanţa de judecată cu demers în condiţiile art. 300-303 din CPP;

c) să emită ordonanţă de punere sub învinuire şi să audieze învinuitul ş.a.

Ofiţerul de urmărire penală asigură înregistrarea infracţiunilor64.

O dată cu înregistrarea sesizării despre infracţiune prin rezoluţie sau pro-ces-

verbal se dispune începerea urmăririi penale. Rezoluţia sau, după caz, pro-cesul-

verbal de începere a urmăririi penale, pe lângă alte materiale acumulate

neîntârziat (în termen de 24 ore), se transmit procurorului. Procurorul care

efectuează conducerea urmăririi penale confirmă pornirea urmăririi penale, iar în

prezenţa condiţiilor legale (art. 275) confirmă prin rezoluţie motivată propunerea

de a nu porni urmărirea penală.

Actul procedural generează efectele juridice scontate din momentul con-

firmării de către procuror.

Constatându-şi necompetenţa, ofiţerul de urmărire penală face propunerea de

transmitere a cauzei după competenţă, pe care o înaintează procurorului care

exercită conducerea urmăririi penale în condiţiile alin. (1), (2) ale art. 271 din

CPP, dar nu înainte de a efectua acţiunile procesuale ce nu suferă amânare

conform art. 272 din CPP.

Cu această ocazie ofiţerul de urmărire penală va depune procurorului un

demers motivat.

Ofiţerului de urmărire penală i se impune responsabilitatea pentru respectarea

dispoziţiilor legale la efectuarea urmăririi penale, inclusiv respectarea termenului

rezonabil arătat în art. 259 din CPP.

în cazul în care ofiţerul de urmărire penală consideră necesară efectuarea

acţiunilor prevăzute de art. 301 din CPP (acţiunile legate de limitarea inviola-

bilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convor-

birilor telefonice, comunicărilor telegrafice), prin demers motivat, el propune procurorului care exercită conducerea urmăririi penale înaintarea în instanţa de judecată a demersurilor în vederea obţinerii autorizaţiilor corespunzătoare.

Ofiţerul de urmărire este în drept să solicite documente şi materiale care conţin date despre infracţiune şi despre persoanele care au săvârşit-o; la nece-sitate, el poate dispune efectuarea reviziei documentare, inventarierii, expertizei departamentale ş.a. Acestea au valoare obligatorie pentru toţi subiecţii de drept şi urmează a fi executate întocmai în termenele solicitate.

Ofiţerul de urmărire penală conduce măsurile operative de investigaţie (pct. 9) din alin. (2) al art. 57 din CPP).

Lit. a art. 12 din Legea cu privire la poliţie65 obligă organele care exercită activitatea operativă de investigaţie să îndeplinească însărcinările în scris ale ofiţerului de urmărire penală referitoare la măsurile operative de investigaţii pentru cauzele penale primite de organele respecive în procedură.

Pentru realizarea unei acţiuni procesuale de către un alt organ de urmărire penală, de acelaşi grad, din altă localitate, atunci când nu are posibilitatea de a efectua nemijlocit acţiunea, ofiţerul de urmărire penală solicită actul prin comisie rogatorie.

Potrivit pct. 11) din alin. (2) al art. 57 din CPP, în vederea asigurării în lume condiţii a efectuării urmăririi penale, organul de poliţie execută dispoziţiile ofiţerului de urmărire penală.

Potrivit pct. 7) al art. 12 din Legea cu privire la poliţie66, organele de poliţie MInl obligate să îndeplinească însărcinările date de ofiţerul de urmărire penală privind înfăptuirea acţiunilor procesuale.

în modul prevăzut de alin. (2) al art. 59 din CPP ofiţerul de urmărire penală recunoaşte partea vătămată, conform alin. (2) al art. 61 din CPP - partea vilă şi potrivit alin. (2) al art. 73 din CPP - partea civilmente responsabilă. < această ocazie se întocmesc ordonanţe.

în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune şi al garantării executării pedepsei, a achitării amenzii, ofiţerul de urmărire penală dispune sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu prevede-i ilc art. 203-210 din CPP.

Ofiţerul de urmărire penală soluţionează prin ordonanţă motivată, în Circumstanţele arătate în art. 86 din CPP, recuzarea interpretului, a traducă-

Modul tiu înregistrare a infracţiunilor se prevede în Instrucţiunea iu privire la modul de primire, înregistrare, evidenţa şi examinare a sesizărilor şi a ailor Informaţii despre infracţiuni aprobată prin Ordinul h'r. 121/319/11/ 172 o/mi la 26«uguil 2003.

Legea Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigaţii, nr. 45-XIII din 12.04.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5/133 din 30.05.1994. "" Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990 (Veştile RSS Moldoveneşti, nr. 12/312, 1990).

III DREPT I'llociisUA!. PENA I. I' ' I u e " • f" ' '

189

torului, a specialistului (conform prevederilor alin. (9) al art. 87 din CPP) şi a expertului (în baza motivelor arătate în art. 89 din CPP).

Ordonanţa prin care s-a soluţionat recuzarea nu este susceptibilă de a fi atacată.

Deşi ofiţerul de urmărire penală nu poate dispune personal măsura preventivă aplicată bănuitului, învinuitului, în pct. 17) din alin. (2) al art. 57 din CPP este prevăzută prerogativa de a propune eliberarea bănuitului reţinut până la autorizarea arestării de către instanţă şi de alegere,, prelungire, modificare, revocare a măsurilor preventive adresate procurorului care exercită conducerea urmăririi penale.

Indicaţiile scrise ale procurorului au caracter obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală, urmând a fi executate întocmai şi la termenul cerut.

Deşi pct. 19) din alin. (2) al art. 57 din CPP prevede dreptul ofiţerului de urmărire penală de a contesta indicaţiile procurorului, această prerogativă nu poate fi realizată pe motivul că Codul nu reglementează modul în care s-ar putea ataca şi organul împuternicit să soluţioneze. Prin urmare, lipseşte mecanismul legal de realizare.

Privitor la efectuarea urmăririi penale şi respectarea cerinţelor legale, ofiţerul de urmărire penală, ori de câte ori va fi necesar, va prezenta, la cererea procurorului, explicaţii în scris.

în condiţiile art. 280 şi 289 din CPP ofiţerul de urmărire penală prezintă probele acumulate în vederea punerii sub învinuire a făptuitorului.

Normele procesuale prevăd posibilitatea ofiţerului de urmărire penală să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale, să citeze şi să audieze persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori.

Din cele arătate deducem că ofiţerul de urmărire penală dispune de un arsenal vast de atribuţii în vederea instrumentării cauzelor penale, cu atât mai mult că legea îl îngrădeşte de orice influenţă şi amestec din afară, prevăzând în alin. (4) al art. 57 din CPP următoarele: "în exercitarea atribuţiilor sale ofiţerul de urmărire penală este independent şi se supune prevederilor Codului de procedură penală". S-a arătat că independenţa ofiţerului devine relativă în raport cu procurorul şi conducătorul organului de urmărire penală, indicaţiile scrise ale cărora au caracter obligatoriu.

Pentru aceleaşi motive, ca şi procurorul (art. 54 din CPP), ofiţerul de ur-mărire penală poate fi recuzat.

Recuzarea este soluţionată de procurorul care conduce urmărirea penală.

§3. Victima şi partea vătămată. Ordinea procesuală de

constituire. Drepturile şi obligaţiile

3.1. Noţiunea de victimă. Drepturile şi obligaţiile victimei

Infracţiunile aduc, prin săvârşirea lor, o anumită vătămare. Această vătămare poate fi suportată de o persoană fizică sau juridică.

Pentru prima dată prin normele procesuale penale se instituie statutul persoanei fizice, juridice, căreia i s-au adus daune prin infracţiune până la recunoaşterea printr-o hotărâre (ordonanţă sau încheiere) calitatea de parte vătămată sau parte civilă67.

Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infrac-ţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.

Calitatea de victimă apare din raportul de drept penal substanţial.Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii

(art. 17 din Codul civil)6S.

Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, »u-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată (art. 55 din Codul civil).

Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei persoane ca MI mare a săvârşirii unei infracţiuni.

Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a «Ungerii aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale (exemplu: reputaţie,

Sub aspect legislativ, statutul persoanei prejudiciate prin infracţiune (căci după acest statut se poate aprecia nivelul general al ocrotirii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor) nu a fost determinat suficient. Această situaţie s-a creat din cauza că în centrul atenţiei întotdeauna au fost interesele statului, dar nu ale persoanei concrete; mai importantă era demascarea infractorului, obţinerea condamnării şi pedepsirii lui, iar interesele părţii vătămate rămâneau în umbră. Exista un vid intre cel ce a pătimit de pe urma infracţiunii $i cel ce a fost recunoscut în ordinea legală parte vătămată. A se vedea: . . , : - , în , 1995, W9, , 67-70; . , , în , 1995, №4, . 40-41; . , --! , în , 1996, №6, . 40; . , II. , , în , 1996, №10, . 48.Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Re-publicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

190 DREPT PROCESUAL l'KNAI. P > r 1 u g ii u 1

onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferinţe morale (exemplu: moartea unei persoane apropiate).

Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii aduse vieţii, sănătăţii ori integrităţii sale corporale (exemplu: răpirea de viaţă, cauzarea de leziuni corporale etc.).

Dauna materială este paguba adusă unui drept patrimonial (exemplu: de proprietate).

în legătură cu participarea sa în procesul penal victima dispune de drepturi şi obligaţii.

Drepturile victimei

Unul din drepturile centrale ale victimei constă în înregistrarea imediată a sesizării despre infracţiune.

Organul de urmărire penală care a primit sesizarea, inclusiv cea declarată oral, eliberează imediat victimei un certificat, în care, potrivit anexei 3 la In-strucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, se vor conţine date privitor la numărul de înregistrare, numele, prenumele petiţionarului (denumirea persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a primit sesizarea, denumirea şi adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi timpul când acestea au fost înregistrate.

Certificatul include două părţi, dintre care una se eliberează victimei, iar alta obligatoriu rămâne şi se păstrează la persoana oficială a organului care a recepţionat sesizarea.

Certificatul nu se eliberează în cazul parvenirii sesizării prin oficiul poştal.Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea poate fi atacat la

judecătorul de instrucţie în termen de 5 zile (alin. (2) al art. 265 din CPP).

Victima va fi informată despre rezultatele soluţionării, în mod special despre neînceperea urmăririi penale (alin. (5) al art. 274 din CPP). Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată la judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de art. 313 din CPP.

Victima este în drept să prezinte documente şi obiecte conţinutul şi proprie-tăţile cărora adeveresc săvârşirea faptei penale sau mărturisesc despre aceasta.

La necesitate, victima este în drept să adreseze o cerere suplimentară privitor la vătămarea intereselor sale.

Victima persoană fizică, care a suportat daune morale, fizice ori materiale de pe urma infracţiunii, este în drept, potrivit art. 59 din CPP, să ceară recunoaşterea calităţii sale de parte vătămată.

Victima persoană fizică sau juridică, care a suportat prin infracţiune daune

morale şi materiale, poate cere, potrivit art. 61 din CPP, recunoaşterea cali tăţ i i

procesuale de parte civilă.

Victima infracţiunilor arătate în art. 276 din CPP asupra cărora urmărirea

penală se porneşte în baza plângerii prealabile se poate împăca cu bănuitul,

învinuitul, inculpatul.

Victima este în drept să solicite şi să beneficieze în modul stabilit de

ttl't. 215 din CPP, de măsuri pentru asigurarea securităţii personale, a mem-

l>i iloi familiei ori a rudelor apropiate, în cazul când aceste persoane pot fi sau

unt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distru-

)',ci ca bunurilor ori cu alte acte ilegale.

La acţiunile procesuale la care participă victima este în drept să primească

tisistenţa juridică calificată de la un avocat ales.

Alin. (4) al art. 58 din CPP amplifică drepturile victimei care a suferit de pe

urma infracţiunilor deosebit de grave (fapte săvârşite cu intenţie pentru Care

legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte

15 ani) sau excepţional de grave (fapte săvârşite cu intenţie pentru cure legea

penală prevede detenţiune pe viaţă) contra persoanei.

Pentru exercitarea drepturilor arătate nu are nici o valoare juridică faptul dacă

i-a fost sau nu recunoscută victimei-persoană fizică calitatea de parte vătămată

şi/sau parte civilă.

Astfel, se prevede dreptul de a fi consultată, adică a primi explicaţii, sfaturi,

Migestii, a i se întocmi cereri etc.; de a beneficia în modul stabilit de art. 70 din (.

1' P de asistenţa juridică a avocatului din oficiu, cu condiţia că victima nu dispune

de mijloace băneşti pentru a plăti avocatul ales; de a fi însoţită de o persoană ilr

încredere la toate acţiunile procesuale, inclusiv la şedinţele închise organizate i i

inform alin. (2) al art. 18 din CPP (persoana de încredere poate fi soţul/soţia, o i

udă apropiată, prieten sau orice altă persoană la alegerea victimei).

în cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, orga-

nr/ . i ţ ie de stat, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea.

Pentru denunţare calomnioasă, victima poate fi atrasă la răspundere conform

art. 311 din CP. Despre aceasta va fi prevenită în modul prevăzut de ilin. (7) al

art. 263 din CPP.

Obligaţiile victimei:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei

judecătoreşti şi să dea explicaţii la solicitarea acestor organe;

2) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, do-

cumente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre

pentru cercetarea comparativă;

192 D K I i l ' T PROCESUAL I'M NA I,

3) să accepte a fi supusă examenului medical, la cererea organului de ur-

mărire penală, în cazul în care ea se plânge că i-a fost cauzat prejudiciu

fizic;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care îi

soluţionează cererea sau ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească

sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei.

Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului.

Victima care face declaraţii calomnioase cu bună ştiinţă poartă răspundere penală

conform prevederilor art. 311 din CP.

Victima acţionează în procesul penal nemijlocit sau prin reprezentanţi.

3.2. Partea vătămată. Noţiunea. Ordinea procesuală de consti-

tuire. Drepturile şi obligaţiile

Persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral, fizic

sau material poate avea calitatea de parte vătămată.

Condiţia cerută de alin. (1) al art. 59 din CPP este acordul victimei, prin care

trebuie avută în vedere exprimarea voinţei sau îndeplinirea unor acte specifice

susţinerii laturii penale.

Recunoaşterea părţii vătămate are loc la cererea victimei sau din oficiu.

Poziţia procesuală a părţii vătămate este de subiect procesual activ, avânţi

misiunea de a participa la probaţiune în susţinerea laturii penale a procesului. Prin

poziţia sa procesuală partea vătămată este un subiect procesual secundar alăturat

reprezentantului calificat (procurorul) al subiectului procesual prin cipal care este

statul69.

Inculpatul nu poate cere ca partea vătămată să intervină în proces70.

Organul de urmărire penală ori procurorul au obligaţia să cheme victima si

să-i explice dreptul de a se constitui în calitate de parte vătămată. Neînde plinirea

acestei îndatoriri poate fi apreciată ca încălcare a dreptului la apărare şi a

accesului liber la justiţie.

Despre recunoaşterea în calitate de parte vătămată ofiţerul de urmărire penală

(procurorul) emite o ordonanţă care cuprinde în partea introduc ti vă: locul şi

timpul întocmirii, de către cine (funcţia, gradul, numele de fa-

Viiitilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman, op. cil.,voi. V, p. 89.Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 88.

Part e en era I a

milie şi prenumele subiectului) şi în care cauză a fost dată. în cazul în care recunoaşterea părţii vătămate are loc până la punerea sub învinuire, se va indica în partea descriptivă despre pornirea urmăririi penale după semnele infracţiunii prevăzute în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Partea descriptivă va cuprinde descrierea succintă a fondului cauzei; esenţa încălcării drepturilor persoanei; temeiul recunoaşterii părţii vătămate. Partea rezolutivă conţine hotărârea ofiţerului de urmărire penală privitor la recunoaşterea persoanei fizice (nume de familie, prenume, nume după tată) în calitate de parte vătămată şi comunicarea despre aceasta.

Se impune necesitatea recunoaşterii părţii vătămate "imediat", adică, de îndată ce s-a constatat faptul cauzării daunei morale, fizice sau materiale (alin. (2) al art. 59 din CPP).

Partea vătămată poate fi recunoscută numai după începerea urmăririi penale. în faza judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută.

Despre recunoaşterea în calitate de parte vătămată trebuie neîntârziat înştiinţată persoana, explicate drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 60 din CPP, fapt care se cere menţionat în ordonanţă.

Dacă în cursul urmăririi penale se constată lipsa cauzării prejudiciului părţii vătămate, printr-o ordonanţă motivată organul de urmărire penală încetează participarea ei în cauză. Ordonanţa poate fi atacată la judecătorul de instrucţie în condiţiile art. 313 din CPP.

în calitatea sa de parte a acuzării71, partea vătămată deţine anumite drepturi şi obligaţii, pe care le realizează în exclusivitate sub aspectul laturii penale, nevalorificând pretenţii materiale. Din conţinutul reglementărilor actuale rezultă dreptul persoanei fizice, vătămate prin infracţiune de a participa ca parte în orice proces penal fără nici o limitare.

Codul de procedură penală (1961) nu conţinea prevederi exprese privitor la apartenenţa părţii vătămate ca parte a acuzării, deşi d in caracterul şi volumul drepturilor acordate rezulta că activitatea părţii vătămate era orientată nu numai spre restabilirea drepturilor încălcate, dar şi spre demascarea persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii şi aplicarea pedepsei meritate făptuitorului. A se vedea în acest sens: G. Elean, Persoana vătămată in procesul penal, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 39 (citat după I. Iorgă-neanu, Acţiunea penală. Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1998, p. 64); I. Neagu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 108-109; : ( . . . . . ), , 1989, . 464-465. în literatura de specialitate întâlnim o viziune diametrală celei expuse. Astfel, se menţionează că partea vătămată participă în proces nu în scopul susţinerii acuzării, ci pentru restabilirea drepturilor încălcate prin infracţiune şi pentru a nu admite eventuale lezări ale drepturilor şi intereselor sale, adică ea exercită funcţia procesual penală de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege (3. , , ?, în , 1999, ,,', . 25).

IV.i

I'M DREPT I» SUA I. PENAL P a r t e a g e n e r a l ă I').'.

Literatura de specialitate conţine afirmaţii privind inadmisibilitatea acordării drepturilor de parte vătămată persoanei care prin fapte ilicite sau amorale a determinat săvârşirea infracţiunii, infracţiunea s-a comis cu depăşirea limitelor legitimei apărări sau în stare de afect ş.a.72 Considerăm o asemenea poziţie incorectă, cu atât mai mult că procedând astfel, se ajunge la concluzia despre caracterul ilicit al acţiunilor părţii vătămate înainte ca instanţa de judecată să se expună asupra infracţiunii şi caracterului ei.

în alin. (1) al art. 60 din CPP sunt indicate drepturile părţii vătămate. Apreciate în raport cu sistemul drepturilor prevăzute de vechiul cod, se observă o lărgire esenţială şi o detalizare a statutului procesual al părţii vătămate prin care sunt create garanţii efective pentru asigurarea accesului liber la justiţie şi a dreptului de apărare a intereselor prejudiciate prin infracţiune.

O particularitate importantă a părţii vătămate, spre deosebire de procuror şi organul de urmărire penală ca reprezentanţi ai părţii acuzării, este posibili tatea de a dispune liber, după propria voinţă de drepturile sale.

Prin aceasta se explică deosebirea principală a scopurilor care îi determină pe procuror şi pe partea vătămată să acţioneze în procesul penal. Pentru partea vătămată motivul este că prin infracţiunea comisă i-au fost cauzate prejudicii, i s-au încălcat drepturile subiective; deci, în toate acestea este determinat de interesul personal. Procurorul (organul de urmărire penală) porneşte procesul penal şi administrează probe în vederea constatării circumstanţelor faptei în virtutea obligaţiilor funcţionale şi indiferent de persoana ale cărei interese ocrotite de lege au fost lezate.

Pct. 1) din alin. (1) al art. 60 din CPP înscrie dreptul de a cunoaşte esenţa învinuirii. Prin urmare, ordonanţa de recunoaştere în calitate de parte vătămată trebuie să conţină informaţia privitor la data, locul, mijloacele şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei cu arătarea încadrării juridice conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal, care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.

Unul din mijloacele cele mai efective de realizare a drepturilor constă în posibilitatea de a face declaraţii, adică a furniza informaţii privitor la fapta penală şi circumstanţele care au importanţă pentru cauză. Partea vătămată poate da explicaţii. Observăm o dublă funcţionalitate a declaraţiilor şi explica-

72 . . , , , 1966, . 35-36; . , . In , 4/1959, . 33; . . , , I'm , 1966» . 208-210.

ţiilor - ca mijloc de probă şi posibilitate de apărare a drepturilor şi intereselor prejudiciate prin infracţiune.

Partea vătămată este în drept, potrivit pct. 3) din alin. 1 al art. 60 din CPP, sa prezinte documente, să propună martori, să prezinte corpuri delicte ş.a.

Pct. 4) din alin. (1) al art. 60 stabileşte dreptul părţii vătămate de a declara recuz ofiţerului de urmărire penală şi procurorului în condiţiile temeiurilor prevăzute în art. 54 din CPP, judecătorului, după caz, judecătorului de instrucţie, în prezenţa circumstanţelor din art. 33 din CPP, expertului în cazurile stabilite în art. 89 din CPP, interpretului şi traducătorului pentru motivele din irt. 86 şi grefierului în condiţiile art. 84 din CPP.

Partea vătămată poate formula obiecţii, adică poate invoca argumente, poate face observaţii prin care să-şi manifeste dezacordul faţă de acţiunile organului de urmărire penală sau instanţa de judecată. La cererea părţii vătămate obiecţiile în mod obligatoriu se introduc în procesul-verbal al acţiunii procesuale.

Este instituit dreptul de a lua cunoştinţă, după încheierea acţiunii procesuale la care a participat, de procesul-verbal, fapt atestat prin semnătura părţii vătămate. La încheierea urmăririi penale, în ordinea procedurii prevăzute de nrt. 293 CPP, procurorul este obligat să-i explice dreptul de a lua cunoştinţă ile materialele urmăririi penale şi să i le prezinte integral. Despre prezentarea materialelor de urmărire penală conform prevederilor art. 294 din CPP se întocmeşte proces-verbal.

Partea vătămată participă la şedinţa de judecată, situându-se pe poziţia acuzării, alături de procuror. Judecarea cauzei în instanţa de fond şi în instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ci. Se admite posibilitatea judecării în absenţa ei, cu condiţia că nu i se vor leza astfel drepturile şi interesele. Rămâne însă certă obligaţia de a se prezenta pentru depunerea declaraţiilor. Pentru neprezentare nemotivată alin. (5) al nrt. 323 din CPP admite posibilitatea aducerii silite şi dreptul instanţei de a aplica amenda judiciară.

Participând în judecată, prtea vătămată pledează în dezbaterile judiciare privitor la prejudiciul cauzat, susţine învinuirea adusă inculpatului în cauzarea daunelor morale, fizice sau materiale prin argumentarea cu probele cerce- în şedinţa de judecată.

Organul de urmărire penală are obligaţia de a pune la curent partea vătămată cu ordonanţele de încetare a participării sale în această calitate procesuală, de examinare a cererilor formulate personal sau prin reprezentantul său şi privitor la orice altă hotărâre care se referă la statutul său.

I'.DREPT I'R()CI:SUAI. l'KNAl. P a r t e a g en era I

vr/

Orice acţiune sau act ilegal al organului de urmărire penală, organului care exercită activitatea operativă de investigaţie, procurorului prin care au fost încălcate drepturile şi interesele legitime ale părţii vătămate, prin plângere, pot fi atacate judecătorului de instrucţie în raza competenţei căruia îşi desfăşoară activitatea organele enunţate.

Cât priveşte dreptul de a ataca hotărârea instanţei (pct. 11) din alin. (1) al art. 60 din CPP), acesta poate fi valorificat sub aspectul laturii penale, numai în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 276 din CPP privitor la care se stabileşte pornirea urmăririi penale în baza plângerii victimei - aşa numitele cauze de acuzare privată73.

Prin urmare, partea vătămată recunoscută şi parte civilă poate exercita căile de atac doar privitor la latura civilă a sentinţei.

Prin pct. 12) din alin. (1) al art. 60 din CPP se stabileşte dreptul discreţionar al părţii vătămate de a renunţa la plângerile depuse personal sau prin reprezentant privitor la actele şi acţiunile prin care i s-au îngrădit drepturile şi interesele legitime.

Un alt drept, prevăzut de pct. 13) din alin. (1) al art. 60 din CPP, stabileşte posibilitatea de a se împăca cu bănuitul, învinuitul şi inculpatul. Prin împăcare, art. 109 din CP are în vedere actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. împăcarea este posibilă în tot cursul procesului penal, din momentul începerii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Se face personal sau prin reprezentantul legal, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu a drepturilor. Cei cu capacitatea restrânsă de exerciţiu a drepturilor se pot împăca cu încuviinţarea reprezentantului lor legal.

Dreptul de a face obiecţii asupra plângerilor altor participanţi la proces se poate realiza în două situaţii - atunci când plângerea le-a fost adusă la

" în jurisprudenţa CEDO (cazul Repirez v. Franţa din 12.02.2004) s-a arătat că victima nu are dreptul de a obţine condamnarea, motiv pentru care nu i se garantează dreptul de a ataca latura penală a sentinţei. Obţinerea condamnării ţine de prerogativa exclusivă a procurorului. S-ar putea admite solicitarea de către partea vătămată a unei încadrări juridice mai grave doar cu condiţia că acuzarea formulată poate aduce prejudicii in-tereselor civile. CEDO a stabilit că statul este obligat să prevadă doar posibilitatea de a solicita repararea tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor morale. In cazul cînd se dă o sentinţă de achitare (pct. 1) din alin. (2) al art. 387) prin care instanţa respinge acţiunea civilă pe motiv că nu s-a stabilit făptuitorul se admite posibilitatea obligării statului de a suporta repararea daunelor cu condiţia că victima va dovedi cauzarea prejudiciului şi că neidentifkarea făptuitorului rezultă dintr-o eroare gnwtt n organului de urmărire penală şi a procurorului.

cunoştinţă de către organul de urmărire penală şi în cazul în care au aflat în uite împrejurări, de exemplu, când au luat cunoştinţă de materialele cauzei penale la încheierea urmăririi penale sau în cursul judecării etc.

Partea vătămată, potrivit pct. 15), este în drept să participe la judecarea apelului şi a recursului.

Pentru prima oară este înscris dreptul celui vătămat prin infracţiune să solicite repararea din contul statului a prejudiciului cauzat în urma faptei penale.

Este prevăzut dreptul de a cere repararea cheltuielilor suportate în cauza penală, prin care se au în vedere cheltuielile făcute în legătură cu: prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi judecată, cazarea, menţinerea salariului mediu pentru toată perioada de participare la proces, de reparare şi restabilire a obiectelor deteriorate drept urmare a utilizării lor la acţiunile procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei. Cu scopul de a căpăta compensarea cheltuielilor, partea vătămată va depune o cerere organului de urmărire penală sau instanţei de judecată.

In caz de cauzare a prejudiciului în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală (paguba materială sau morală) părţii vătămate i se ucordă dreptul la despăgubiri conform art. 524-525 din CPP.

Partea vătămată poate fi asistată de un avocat ales sau desemnat din ofi-• iu.

Avocatul este admis în cauză din momentul începerii urmăririi penale şi l.i orice etapă ulterioară a procesului penal. Temeiul juridic este mandatul de asistenţă juridică sau hotărârea organului de urmărire penală a instanţei des-|>re desemnarea avocatului din oficiu. Drepturile şi obligaţiile avocatului sunt determinate de statutul părţii reprezentate.

în alin. (2) al art. 60 din CPP sunt indicate obligaţiile părţii vătămate.Printre cele înscrise se prevede necesitatea de a se prezenta la citarea or-

ganului de urmărire penală şi a instanţei. Despre procedura citării a se vedea Comentariile la art. 235-242 din CPP.

O obligaţie esenţială ţine de darea declaraţiilor privitor la fapta penală şi alte circumstanţe importante pentru cauză. Neexecutarea ei implică multiple consecinţe juridice, în special: supunerea aducerii silite (art. 199 din CPP), aplicarea amenzii judiciare (art. 201 din CPP) şi atragerea la răspundere penală (art. 313 din CP).

La cererea organului de urmărire penală partea vătămată are obligaţia să prezinte obiectele şi documentele pe care le deţine ca fiind relevante pentru sta-bili rea adevărului în cauză. Printr-o ordonanţă motivată, dată potrivit alin. (5)

1» DREPT PROCESUAL I'M NAI. I' r 11' a g e II e r a I a

199

al art. 154 din CPP, organul de urmărire penală poate colecta de la partea vă-

tămată mostre pentru cercetare comparativă.

în cazul când partea vătămată a pătimit în urma unei infracţiuni grave,

deosebit de grave sau excepţional de grave, cu consimţământul ei, poate fi supusă

examinării corporale. Dacă partea vătămată nu doreşte, potrivit art. 119 din CPP,

actul poate fi efectuat numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

Partea vătămată este obligată să se supună dispoziţiilor legitime ale re-

prezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de

judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

§4. Partea civilă. Drepturile şi obligaţiile

Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate deţine persoana fizică sau persoana juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii.

Pentru existenţa acestei calităţi procesuale se cer a fi îndeplinite cumulativ o serie de condiţii care rezultă din alin. (1) al art. 61 din CPP, cum ar fi:

1) existenţa temeiurilor suficiente de a considera că în urma infracţiunii a fost cauzat prejudiciu moral sau material;

2) manifestarea de voinţă a persoanei prejudiciate prin depunerea unei cereri, denumite acţiune civilă, în scopul revendicării prejudiciului de la bănuit, învinuit, inculpat sau de la persoanele care poartă răspundere patrimonială (civilă) pentru faptele acestuia (privitor la persoanele care poartă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de către făptuitor - art. 73 din CPP).

Constituirea de parte civilă în procesul penal este posibilă în ordinea

prevăzută de art. 221 din CPP, prin cerere scrisă, în mod personal sau prin

reprezentanţi.

Acţiunea civilă poate fi înaintată de către:

- proprietarul bunului;

- persoana care, potrivit legii, administrează bunul;

cărăuşul bunurilor care în timpul transportării au fost sustrase, distruse ori

degradate;

persoanele care în urma infracţiunii şi-au pierdut capacitatea de muncă şi

au suportat cheltuieli de tratament, protejare etc.

- persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu în

mormântarea ei ş.a.

procurorul în cazurile arătate în art. 51 din CPP.

3) momentul constituirii de parte civilă este precis delimitat de alin. (5) al art.

219 din CPP, acest moment putând fi delimitat în tot cursul urmăririi penale, iar

în timpul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti. Organul de

urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a explica persoanei fizice

sau juridice, căreia prin infracţiune i-a fost cauzat prejudiciu moral sau material,

dreptul de a înainta acţiune civilă în procesul penal şi de a se constitui parte civilă

(art. 277, 317 din CPP).

Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este recunoscută

parte civilă în procesul penal prin ordonanţa ofiţerului de urmărire penală, după

caz a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată.

In momentul aducerii la cunoştinţă a faptului recunoaşterii în calitate de parte

civilă persoanei i se va înmâna în scris lista drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în

art. 62 din CPP.

Partea civilă intră în posesia drepturilor şi obligaţiilor arătate în art. 62 din CPP

din momentul emiterii hotărârii despre recunoaşterea în această calitate. Alin. (1)

al art. 62 din CPP reglementează drepturile părţii civile, privitor la care de la bun

început se face precizarea valorificării lor "în scopul susţinerii i ri erii sale", adică

a acţiunii civile. Prin urmare, implicarea în procesul penal a Ii.irţii civile

(reprezentantului ei) este limitată la latura civilă a cauzei penale.

în pct. 1) din alin. (1) al art. 62 arătat se prevede dreptul de a face explica-|n

potrivit procedurii stabilite în art. 112 din CPP. Legiuitorul reglementează i

ibiectul declaraţiilor, stabilind că cele din urmă se pot referi la acţiunea civilă

înaintată.

în susţinerea cererii sale (pct. 2) din alin. (1) al art. 62 din CPP) partea civilă

piuite prezenta documente şi alte mijloace de probă arătate în art. 93 din CPP.

Pentru asigurarea acţiunii civile pornite (pct. 4) din alin. (1)) partea civilă

poate solicita punerea sub sechestru a bunurilor bănuitului, învinuitului, in-i

ulpatului, părţii civilmente responsabile în suma valorii pagubei (art. 203,

.4)'. din CPP).Partea civilă, participând la acţiuni procesuale, este în drept să ia cunoş-i mia

de procesele-verbale respective, să formuleze obiecţii, să ceară includerea Ini in

procesele-verbale etc.

La terminarea urmăririi penale părţii civile i se vor prezenta doar materialele

referitoare la acţiunea civilă la care este parte. în legătură cu aceasta jJUlteu civilă

poate ridica copii; poate nota date din materialele cauzei; poate cere prezentarea

corpurilor delicte, reproducerea înregistrărilor audio, video, CU excepţia

cazurilor arătate în art. 110 din CPP; poate formula cereri.

too DRI i l 'T I'ROC li SIM 1. PENAL I' t e a g r u 1

20]

In judecată se bucură de drepturile prevăzute în pct. 8)-9), 14) din alin. (1) al art. 62 dezvoltate prin dispoziţiile art. 315, 319, 324, 327, 336, 369, 377-379, 412,413dinCPPş.a.

Partea civilă are dreptul să fie informată de organul de urmărire penală sau de instanţă despre hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum şi copie de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătorească definitivă.

La categoria "hotărâri adoptate care se referă la drepturile şi interesele păr ţii civile" se atribuie: ordonanţa (încheierea) de recunoaştere în calitate de parte civilă, de încetare a calităţii de parte civilă (alin. (2), (3) al art. 61; alin. (1) al art. 222 din CPP); ordonanţa (încheierea) privind refuzul de a recunoaşte persoana parte civilă (alin. (2) al art. 222 din CPP); hotărârile privind punerea sau scoaterea bunurilor de sub sechestru aplicate la cererea părţii civile (art. 202, 205, 210 din CPP) ş.a.; sentinţa, decizia în partea ce se referă la acţiunea civilă.

Partea civilă poate exercita căile de atac împotriva acţiunilor şi hotărârilor date în cursul procesului penal în ceea ce priveşte drepturile şi interesele sale (art. 313, 401, 421, 438, 452, 460 din CPP) poate retrage cererea depusă personal sau de reprezentantul său în temeiul art. 407, 423, 439 din CPP.

Dreptul de a face obiecţii şi de a-şi expune părerea referitor la cererile îna-intate de alţi participanţi, consfinţit în pct. 13) din alin. (1) al art. 62 din CPP, este asigurat prin art. 293, 295, 315, 346, 364 din CPP.

Participând la acţiunile procesuale, la urmărirea penală şi în judecată, partea civilă poate reacţiona la acţiunile nelegitime ale părţii civilmente responsabile sau bănuitului, învinuitului, inculpatului prin obiecţii. Ea este în drept să ceară includerea lor în procesul-verbal.

Făcând obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată, partea civilă va cere consemnarea lor în procesul-verbal.

în virtutea principiului disponibilităţii74, partea civilă poate decide soarta acţiunii civile. Astfel, pe parcursul procesului, învinuitul, inculpatul poate repara prejudiciile cauzate, iar partea vătămată, din anumite considerente, poate refuza repararea daunelor (aceasta poate fi şi iertarea, şi nedorinţa de a

Principiul disponibilităţii este caracterizat de dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege. Acest principiu cuprinde următoarele drepturi: a) dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil;b) dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării;c) dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, de a stinge litigiul printr-o tranzacţie; d) dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale hotărârea judecătorească şi de a stărui sau nu in calea de atac exercitată (Florea Măgureanu, op. cit., p. 38-40).

accepta ceva din partea infractorului). Organul oficial trebuie să soluţioneze chestiunea despre acceptarea renunţării la acţiune şi să-i explice părţii civile consecinţele acestui act. Printr- ordonanţă motivată (încheiere motivată) procedura în vederea acţiunii civile este încetată, fapt ce lipseşte partea civilă de dreptul de a cere revendicări materiale aceleiaşi persoane şi în aceleaşi temeiuri atât în procedura judiciară penală, cât şi în cea civilă.

Partea civilă poate fi chemată şi audiată în calitate de martor conform art. 105-110 şi 236 din CPP.

Obligaţiile părţii civile: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti; să asigure numărul de copii de pe cererea de chemare în judecată pentru toate părţile civilmente responsabile participante la proces; să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă; 4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

Partea civilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le exercită reprezentantul lui legal în modul prevăzut de Codul de procedură penală.

Secţiunea a IV-a. PARTEA APĂRĂRII

§1. Bănuitul. Noţiunea şi poziţia procesuală

Săvârşirea infracţiunii generează un raport de drept penal substanţial.

Subiecţii principali ai acestui raport sunt, pe de o parte, societatea, iar pe de altă

parte, cel ce a săvârşit fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă.

Prin reacţia societăţii (statului) în vederea tragerii la răspundere a celui care a

săvârşit infracţiunea ia naştere raportul juridic penal, în care subiecţii principali

sunt statul (reprezentat prin organele sale competente) şi infractorul75.

Persoană fizică (autorul, organizatorul, instigatorul sau complicele), subiectul

infracţiunii pe parcursul procesului penal primeşte diferite calităţi procesuale.

Aceeaşi persoană, am arătat76, îmbracă diverse "haine juridice", pe parcursul

procesului penal, fiecare dintre ele indicând asupra fazei procesului şi drepturilor

şi obligaţiilor de care dispune potrivit legii.

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 143. Ibidem.

202 I) ]', I» I M t O C I v S U A I . I M I N A I . \' a r tea g e n e raia

203

Astfel, în procesul penal cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de

bănuit77, învinuit, inculpat, condamnat (achitat).

Calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale.

Alin. (1) al art. 63 din CPP prevede expres că bănuit poate fi doar persoana

fizică faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune.

Prin sintagma "anumite probe" cu care se operează în alin. (1) al art. 63 din

CPP se au în vedere elemente de fapt dobândite pe cale procesuală care confirmă

existenţa infracţiunii şi servesc la identificarea făptuitorului.

Legiuitorul a prevăzut exhaustiv actele procedurale prin care persoana capătă

calitatea procesuală de bănuit:

1) procesul-verbal de reţinere (art. 165 din CPP);

2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive78 (art. 177

din CPP);

3) ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit.

în cazurile în care a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanei

concrete, din acest moment se va considera că aceasta deţine calitatea de bănuit,

indiferent de faptul dacă a fost sau nu dată ordonanţa de recunoaştere în calitate

de bănuit.

Pentru a deţine calitatea procesuală de bănuit este suficientă emiterea unuia

din actele procedurale arătate mai sus.

în spiritul legii procesual penale nu constituie bănuit persoana faţă de care

există declaraţii că ar fi săvârşit infracţiune sau persoana care nu doreşte să facă

declaraţii împotriva sa.

Alin. (2) al art. 63 reglementează termenul înăuntrul căruia persoana poate

deţine calitatea de bănuit. Astfel,

1) în cazul persoanei reţinute acest termen este de cel mult 72 de ore. La

calcularea termenului procedural se porneşte de la ora privării efective de

libertate. Ora de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în

durata de 72 ore.

77 Legislaţia multor state, inclusiv a României, nu recunoaşte calitatea de bănuit în proce sul penal. Codul de procedură penală român (art. 200,214, 215 ) operează cu categoria de "făptuitor", prin care se înţelege persoana care a săvârşit fapta penală şi împotriva căreia nu a început urmărirea penală, moment din care aceasta devine învinuit.

7a Nord: Pct. 2) din alin. (1) al art. 63 din CPP conţine o eroare, fiind greşit prevăzută posibilitatea aplicării faţă de bănuit doar a măsurilor preveniive neprivalive de libertate. Din reglementările art. 175-177, 185 CPP ş.a. rezultă că arestarea preventivă şi măsurile a l te rnat ive arestăr i i pot fi luate şi faţă de persoana b ă n u i t a de «ăvnrşlrea inf rac ţ iuni i .

Asupra cazului reţinerii persoanei bănuite se întocmeşte, în termen de până la

3 ore de la momentul privării ei de libertate, un proces-verbal de reţinere. (Despre

conţinutul lui a se vedea art. 167 din CPP).

2) în cazul persoanei faţă de care s-a aplicat o măsură preventivă (cate

goriile măsurilor preventive sunt prevăzute în alin. (3) al art. 175 din

CPP) acest termen este cel mult 10 zile. Termenul procedural va curge

din momentul aducerii la cunoştinţă a hotărârii (încheierea instanţei

de judecată sau ordonanţa procurorului) despre aplicarea măsurii pre

ventive.

Dacă persoana anterior a fost reţinută, termenul de 72 de ore se include în

termenul de 10 zile.

3) în cazul persoanei faţă de care s-a dat o ordonanţă de recunoaştere în

această calitate termenul este de cel mult 3 luni. în acest caz termenul

procedural se calculează de la ziua indicată în actul care a provocat

curgerea termenului şi expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni.

Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, terme

nul expiră în ultima zi a acestei luni.

Legiuitorul obligă organul de urmărire penală să elibereze necondiţionat la

expirarea termenului de 72 de ore persoana reţinută. în cazul aplicării unei măsuri

preventive faţă de bănuit, la expirarea termenului de 10 zile, aceasta va revocată de organul care a dispus-o. în cazul revocării arestării preventive ju-

decătorul de instrucţie trimite, în aceeaşi zi, copia de pe hotărâre administraţiei

locului de detenţie, care este obligată să elibereze imediat persoana arestată.

în momentul expirării unui termen arătat în alin. (2) al art. 63 din CPP, în ncţie

de probele administrate în cauză şi circumstanţele stabilite, procurorul dispune

una din următoarele soluţii:

a) scoaterea bănuitului de sub urmărire penală (art. 284 din din CPP);

b) punerea sub învinuire (art. 281 din din CPP).

Dacă înăuntrul termenului de reţinere sau aplicare a măsurii preventive se va

constata: inexistenţa infracţiunii; fapta de săvârşirea căreia este bănuită persoana

nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte elementele

infracţiunii sau cel puţin una din cauzele prevăzute în art. 35 din CP, procurorul

sau instanţa de judecată au obligaţia să elibereze persoana reţinută sau să-i revoce

măsura preventivă până la expirarea termenului de 72 de ore sau, după caz, 10

zile.

Procurorul va dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de sub urmărire

penală.

Legiuitorul a prevăzut exhaustiv modalităţile prin care persoana pierde

Calitatea de bătuţ i i . Acestea sunt:

'Ill DREPT i' ci; SUA i. I > K N A I . P u r i c » g e n e r a l a

205

1) eliberarea bănuitului reţinut;

2) revocarea măsurii preventive aplicate faţă de bănuit;

3) anularea de către procuror a ordonanţei de recunoaştere în calitate de

bănuit şi scoaterea lui de sub urmărire penală;

4) emiterea de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire,

încetarea calităţii de bănuit nu exclude posibilitatea citării şi audierii per

soanei în calitate de martor în condiţiile art. 105-110 din CPP.

Drepturile bănuitului

Alin. (1) al art. 64 din CPP consfinţeşte unul din drepturile fundamentale ale omului - dreptul la apărare.

Dreptul la apărare privit ca o cerinţă şi garanţie, chemate să asigure echilibrul între interesele persoanei şi ale societăţii izvorăşte din prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 11), Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (lit. d) din pct. 3) al art. 4); Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6), Constituţia Republicii Moldova (art. 26); Codul de procedură penală (art. 17).

Fără a intra în detalii apreciem că dreptul la apărare include trei aspecte de bază:

1) posibilitatea bănuitului de a se apăra singur;

2) obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei de judecată de a avea în vedere din oficiu şi aspectele favorabile bănuitului;

3) posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice de către un

apărător.

Dreptul la apărare este garantat prin obligaţia organului de urmărire penală

de a-i asigura bănuitului posibilitatea să-şi exercite apărarea prin toate metodele şi

mijloacele care nu sunt interzise de lege.

Posibilitatea bănuitului de a se apăra este marcată prin prezenţa în alin. (2) al

art. 64 a unor largi drepturi procesuale. Astfel, potrivit pct. 1), redactat în strictă

concordanţă cu art. 6 paragraful 3, lit. a) din Convenţia Europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, bănuitul, fiind informat

imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea despre

aplicarea măsurii preventive sau recunoaştere în calitate de bănuit în prezenţa

apărătorului ales sau numit din oficiu, în limba lui maternă sau într-o altă limbă

pe care o înţelege, asupra naturii şi cauzei bănuielii, îşi poate organiza apărarea în

perfectă cunoştinţă de cauză. Aceste măsuri se consemnează în procesul-verbal.

în pct. 2) din alin. (2) al art. 64 din CPP se înscrie dreptul de a primi îndată după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit informaţia în scris despre drepturile sale. Persoana care 1-a reţinut sau 1-a recunoscut în cal i ta te de bănuit (ofiţerul de urmărire penală sau procurorul) are obligaţia de a-i explica toate drepturile în termeni pe înţelesul persoanei bănuite, în special dreptul de a nu mărturisi împotriva sa. Acest fapt în mod obligatoriu va fi consemnat în procesul-verbal de reţinere sau ordonanţa de recunoaştere In calitate de bănuit.

O altă garanţie de asigurare a apărării bănuitului este dreptul de a primi fără întârziere de la organul de urmărire penală copia de pe hotărârea de aplicare a măsurii preventive, recunoaştere în calitate de bănuit sau procesul-verbal de reţinere.

în vederea exercitării în bune condiţii a dreptului la apărare în legislaţia procesual penală a Republicii Moldova pentru prima dată se înscrie că persoana reţinută are dreptul (pct. 4) din alin. (2) al art. 64 din CPP) să primească consultaţie juridică în condiţii confidenţiale până la începutul primei audieri. Prin consultaţie juridică confidenţială se are în vedere explicarea sensului legii de către apărător, în mod secret, fără prezenţa unor terţe persoane.

Bănuitul are dreptul să fie asistat de un apărător ales sau numit din oficiu.Fără limită de număr şi durată se înscrie dreptul la întrevederi cu apărătorul

în condiţii confidenţiale.Nu constituie încălcarea confidenţialităţii situaţia în care bănuitul reţinut sau

arestat preventiv şi apărătorul lui sunt urmăriţi cu condiţia că este exclusă categoric posibilitatea de a-i auzi79.

Bănuitul este în drept să recunoască fapta, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, şi să accepte procedura stabilită în cadrul Părţii Speciale, titlul III, capitolele III şi IV (art. 504-505, 510-511 din CPP).

Un alt drept fundamental al bănuitului se referă la capacitatea de a face declaraţii sau de a refuza a le face.

Se cere amintită în acest context prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia persoana bănuită este prezumată nevinovată. Sarcina probaţiunii se pune pe seama organului de urmărire penală şi a procurorului. Prin urmare, bănuitul (Ui poate fi silit să facă declaraţii, nu poate fi tras la răspundere penală pentru refuzul sau eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru declaraţii mincinoase.

. 11. , - , 1 , «-», , 2003, . 78-79.

.'Ml, DKI'.I'T l 'KOCl iSUAI . I'li NA I,

C u r t e a g en eraia .'.(IV

Inevitabil se pune întrebarea: poate bănuitul depune declaraţii false, folosind aceasta drept metodă de apărare? Dispoziţiile art. 64 din CPP nu împiedică şi aplicarea unei asemenea metode.

Este însă posibil ca bănuitul să poarte răspundere în temeiul art. 311 din CP "Denunţare calomnioasă pentru afirmarea cu bună ştiinţă a săvârşirii infracţiunii de către o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei".

Bănuitul are discreţia de a participa la acţiunile procesuale, cu excepţia celor prevăzute de alin. (4) al art. 64 din CPP, şi anume: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei; să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, să fie supus examinării corporale şi percheziţiei corporale; să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea posibilitatea de a i se lua mostre de sânge, de eliminări ale corpului; să fie supus, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare; să se supună dispoziţiilor legale ale persoanei oficiale care efectuează urmărirea penală. La cerere, acţiunea pro-cesuală se va efectua şi cu participarea apărătorului lui. Dacă bănuitului i se îngrădeşte dreptul la apărare prin limitarea accesului apărătorului la efectuarea acţiunii procesuale, datele care au fost obţinute nu pot fi admise ca probe (art. 94 din CPP). Acţiunile organului de urmărire penală sau ale procurorului pot fi contestate potrivit art. 313 din CPP.

în cazul reţinerii bănuitului, organul de urmărire penală are obligaţia de a înştiinţa prin telefon, telefonogramă sau telegramă o rudă sau o altă persoană la propunerea bănuitului despre locul unde este reţinut. Măsura se impune de urgenţă, dar nu mai târziu de 6 ore din momentul privării de libertate. Despre reţinerea unui minor se va comunica în mod obligatoriu părinţilor lui sau persoanelor care-i înlocuiesc (art. 173 din CPP).

Bănuitul reţinut beneficiază, de altfel, şi de drepturile prevăzute în Legea cu privire la arestarea preventivă80, şi anume: dreptul de a primi informaţii privind drepturile şi obligaţiile sale, regimul de deţinere sub arest, cerinţele disciplinare; de a se adresa cu rugămintea de a fi primit în audienţă de către şeful locului de arest preventiv şi de către persoanele care exercită controlul asupra activităţii locului de arest preventiv, în timpul aflării acestora pe teritoriu; dreptul la securitate personală; la întrevederi cu apărătorul, precum şi cu rudele şi alte persoane; dreptul de a ţine asupra sa documente şi note

"" Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preveni iva, nr. 1226 X11 Uliu 27.06.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 69-70/579 din 2 < 10 1997

referitoare la cauza penală, precum şi la exercitarea altor drepturi şi interese legitime, cu excepţia acelor documente şi note care pot fi utilizate în scopuri ilegale; dreptul de apurta corespondenţă cu rudele şi cu alte persoane, de a expedia plângeri, cereri şi scrisori autorităţilor publice şi persoanelor cu funcţii de răspundere, în modul prevăzut la art. 18; de a participa la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, la alegerea Parlamentului; dreptul la alimentaţie gratuită, la asigurarea materială şi a condiţiilor de trai, precum şi la asistenţă medico-sanitară; la o plimbare zilnică cu durata de o oră; dreptul de a purta îmbrăcămintea şi încălţămintea proprie de sezon; de a folosi aşternutul, precum şi alte lucruri şi obiecte de uz personal, lista şi numărul cărora sunt stabilite de Regulamentul de ordine interioară, iar în lipsa îmbrăcămintei şi încălţămintei proprii de sezon, permise spre a fi purtate în locurile de arest preventiv, dreptul de a le primi de la administraţie; de a folosi jocurile de masă, literatura, precum şi presa periodică, luată din biblioteca locului de arest preventiv sau procurată prin intermediul administraţiei din reţeaua comercială; dreptul de a îndeplini, în mod individual, rituri religioase, de a folosi literatură religioasă şi obiecte de cult religios specifice credinţei lui, dacă, în legătură cu aceasta, nu se încalcă ordinea stabilită în locurile de arest preventiv şi nu sunt lezate drepturile altor persoane; dreptul la autoinstruire; dreptul de a primi colete şi pachete cu provizii; de a participa la tranzacţii de drept civil cu autorizaţia persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza.

Bănuitul poate administra probe prin prezentarea înscrisurilor şi a probelor materiale. Aceste măsuri le poate efectua personal sau prin intermediul apărătorului lui.

Potrivit pct. 14) din alin. (2) bănuitul poate cere recuzarea persoanei ce efectuează urmărirea penală (art. 54 din CPP), judecătorului de instrucţie (art. 33 din CPP), interpretului şi traducătorului (art. 86 din CPP).

Bănuitul poate înainta cereri în formă scrisă sau orală organului de urmărire penală sau judecătorului de instrucţie cu scopul de a-i fi asigurate drepturile şi interesele legitime sau pentru a fi constatate circumstanţele ce au importanţă pentru cauză.

în pct. 16) din alin. (2) al art. 64 din CPP este legiferată posibilitatea bă-nuitului de a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea sa (de exemplu, audierea, confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia ş.a.) şi de a face obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale.

Bănuitul poate cere completarea procesului-verbal. După aducerea la Cunoştinţă a procesului-verbal el personal (apărătorul) sau persoana ce efec-

'<>!> DREPT PROCESUAL PENAL P a r t e a g e n e r a l ă 209

tuează urmărirea penală la cererea lui, va completa procesul-verbal cu circum-stanţe care, în opinia sa, se cer menţionate (de exemplu, aplicarea unor metode ilegale, adăugiri sau omisiuni în cele scrise etc.).

Prin semnătura sa bănuitul certifică corectitudinea celor înscrise. Bănuitul nu este obligat să semneze procesul-verbal.

Dacă bănuitul nu posedă limba de procedură sau o posedă în măsură in-suficientă, el îşi va valorifica acest drept cu participarea obligatorie a apărătorului (ales sau numit din oficiu) şi a interpretului, traducătorului (art. 69, 85 din CPP).

Organul de urmărire penală are obligaţia să-1 informeze pe bănuit despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să-i asigure la dorinţa acestuia, primirea cu titlu gratuit a copiilor acestor hotărâri. Este vorba despre procesul-verbal de reţinere (art. 167 din CPP), actul prin care se aplică măsura preventivă (art. 177 din CPP), actele prin care se dispune efectuarea acţiunilor procesuale asupra sa (art. 301 din CPP), ordonanţa de scoatere de sub urmărirea penală (art. 284 din CPP), de încetare a urmăririi penale (art. 285 din CPP) ş.a.

Bănuitul este în drept să formuleze, în scris sau oral, obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară consemnarea lor în procesul-verbal al acţiunii respective.

Acţiunile organului de urmărire penală sau organului care exercită activitatea operativă de investigaţie în condiţiile art. 300 şi 313 din CPP pot fi atacate de către bănuit.

în acelaşi context putem menţiona posibilitatea de a ataca şi acţiunile pro-curorului şi ale judecătorului de instrucţie, potrivit art. 300 şi 312 din CPP.

Plângerea poate fi depusă personal sau prin apărător. Bănuitul poate retrage plângerea, chiar şi în cazul când a fost depusă de către apărător.

Bănuitul se poate împăca cu partea vătămată.împăcarea reprezintă actul care, potrivit alin. (1) al art. 109 din CP, înlătură

răspunderea penală pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravii (infracţiuni uşoare, conform alin. (2) al art. 16 din CP sunt faptele pentru care se prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani inclusiv, iar cele mai puţin grave - de până la 5 ani inclusiv).

Conform dispoziţiilor art. 524-525 din CPP, bănuitul poate solicita repa rărea prejudiciului moral sau material cauzat prin acţiuni ilicite ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată.

în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată bănuitul capătă dreptul la reabilitare. Reabilitarea presupune repunerea în drepturile personale pierdute ca urmare a bănuielii din partea organului de urmărire penală81.

Bănuitul poate solicita reabilitarea în cazul scoaterii de sub urmărire penală (art. 284 din CPP), al încetării urmăririi penale (art. 285 din CPP) în cazul în care lipseşte plângerea victimei şi procesul penal începe conform art. 276 din CPP ori în privinţa bănuitului există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri.

Exercitarea drepturilor prevăzute în alin. (2) al art. 64 din CPP şi a altor drepturi reglementate de Codul de procedură penală ori nedorinţa din diferite motive de a nu le valorifica nu generează nici o consecinţă pentru bănuit, nu poate fi interpretată drept circumstanţă agravantă ori împrejurare prin care se dovedeşte vinovăţia.

Prin alte drepturi şi obligaţii (alin. (5)) se vor avea în vedere:

respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane (art. 10 din CPP);

dreptul de a utiliza limba maternă în procesul penal (art. 16 din CPP); -

libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 21 din CPP);

dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie (art. 215 din CPP) ş.a. Din conţinutul alin. (3) al art. 64 din CPP deducem posibilitatea atragerii bănuitului la răspundere penală doar pentru fapta interzisă de art. 311 din CP (denunţare calomnioasă).

Obligaţiile bănuitului:

Bănuitul este obligat să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.

Bănuitul citat în modul stabilit de art. 236 din CPP este obligat să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta este obligat să in-formeze organul respectiv, anunţând motivul imposibilităţii de a se prezenta.

Consecinţele nerespectării sunt arătate în alin. (3) al art. 235 din CPP. De altfel, organul de urmărire penală poate pune problema aplicării măsurii preventive sau înlocuirii măsurii preventive aplicate în condiţiile art. 176 şi alin. (1) al art. 195 din CPR

"' li. T. , , -. , , 1975, . 74.

.4(1 D R E P T PROCESUAL P E N A I . a r t e a g e n e r a l ă îll

Alte obligaţii:să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus

examinării corporale şi percheziţiei corporale; să accepte, la cererea organului de

urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea

posibilitatea de a i se lua mostre de sînge, de eliminări ale corpului; - să fie

supus, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare. Dacă pentru

efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei

supravegheri îndelungate, bănuitul, conform art. 152 din CPP, poate fi internat

într-o instituţie medicală.

în numele şi în interesul bănuitului minor în procesul penal intervine re-

prezentantul legal abilitat cu drepturile prevăzute în art. 78 din CPP.

§2. învinuitul (inculpatul), noţiunea şi

poziţia procesuală

învinuitul (inculpatul) este recunoscut figură centrală82 a procesului penal, dat

fiind că activitatea procesuală se desfăşoară în jurul faptei săvârşite de această

persoană şi în vederea tragerii sale la răspundere83.

învinuit poate fi numai o persoană fizică. Momentul în care persoana fizică

capătă calitatea de învinuit este ales de către procuror din oficiu sau la propunerea

organului de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din

totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actul procedural prin care

se conferă calitatea de învinuit este ordonanţa de punere sub învinuire (art. 281

din CPP). De altfel, nu are nici o valoare juridică faptul dacă are sau nu are

cunoştinţă învinuitul despre acuzarea înaintată, el deve nind învinuit din

momentul semnării de către procuror a ordonanţei de pu nere sub învinuire. Cât

priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de către procuror în prezenţa

avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub

învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinui tul s-a prezentat sau a fost adus

în mod silit (alin. (1) al art. 282 din CPP).

învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte in-

culpat. Trimiterea în judecată (art. 297 din CPP) a cauzei se efectuează de către

procurorul care a întocmit rechizitoriul, dar nu înainte de a-i prezenta învinui

" . . , . ,

, 2000, , 66. "' Nicolae Volonclu, Drept procesual penal, op.

cil., p. Kr>.

tului şi apărătorului lui materialele de urmărire penală (art. 293 din CPP) şi de a

soluţiona cererile în legătură cu terminarea urmăririi penale (art. 295 din CPP).

Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă, adică împotriva

căreia nu mai există nici o cale ordinară de atac (apel sau recurs), se numeşte:

1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare.

Sentinţa de condamnare (art. 389 din CPP) se adoptă numai în condiţia că

In urma cercetării judecătoreşti vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii I

fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.

Sentinţa poate fi de condamnare pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru

altele.

Sentinţa integral de condamnare se adoptă în cazul în care fapta (faptele)

imputată inculpatului prin rechizitoriu a fost pe deplin dovedită.

2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.

Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. (4) al art. 65, din mo-

i i i i i i t u l dispunerii încetării procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire

penală (a se vedea comentariul la art. 285, 286 din CPP).

Pe parcursul procesului penal, învinuitul (inculpatul) în calitatea sa de

'.ubiect al părţii apărării are numeroase drepturi.

Printre cele mai importante se înscrie dreptul de a şti pentru ce faptă este

învinui t . Procurorul este obligat în decurs de 48 de ore din momentul emiterii

ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinui-i ui

s-a prezentat sau a fost adus în mod silit, să-i aducă la cunoştinţă învinuirea || ift-i

explice conţinutul ei.

Acest drept rezultă în mod expres din conţinutul art. 6, paragraful 3 lit. a)

(Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor I unda

mentale, unde se prevede: "Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie

Inlormat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod

. minţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa"84.

Dreptul de a fi informat nu a fost obiectul CEDO până în 1989. în cauza Brozicek v. Italia (1989), Curtea a conchis în sensul existenţei unei încălcări a dreptului de a fi informat, cftnii O persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale lntr-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba ce-Iri tlc-u doua ţări. în ciuda cererilor de a i se traduce acuzaţiile într-una din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, cea de-a doua ţară a judecat această persoană în lipsă şi a declarat-o, In cele din urmă, vinovată, fără a-i răspunde vreodată. în cauza Kamasinski v. Austria (I9H9), Curtea a respins plângerea reclamantului căruia nu îi fuseseră furnizate anumite Informaţii referitoare la acuzaţiile aduse împotriva sa, la desfăşurarea anchetei, la soluţia adoptată lrttr-0 limbă pe care să o cunoască. ( tea a declarat, într-adevăr, că desemnarea iltu nliestal a unui avocat al apărării în măsură Sft comunice atât in limba tribunalului, cât l| In (ei a reclamantului răspundea condiţiilor puse tie art. (> din Convenţie. In V. Berger, lurhpiuilenia Curţii Huropem a DrcDturiloi Omului, Bucureşti, 1997, u. 212,

.'.i 2 DREPT l'KOCUSUAL PENAL P a r t e a g e n e r a IA

213

! (inculpatul) are dreptul: imediat după reţinere sau după pune-rea sub învinuire să primească de la organul de urmărire penală informaţie în scris despre drepturile de care dispune conform prezentului articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale; în caz de reţinere, are dreptul să primească consultaţie juridică din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de învinuit; din momentul punerii sub învinuire, are dreptul la asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi; să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor; să dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da; să recunoască învinuirea ce i se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei; să anunţe, prin organul de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea, sa, despre locul unde este ţinut sub arest ş.a.

Dreptul consfinţit în pct. 17) din prezentul alineat rezultă din art. 6, para-graful 3, lit. d) a Convenţiei, care prevede dreptul, în special al acuzatului, de a cere ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Drepturile învinuitului la încheierea urmăririi penale sunt reglementate de art. 293-295 din CPP.

Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu parti-ciparea inculpatului, excepţie făcând cazurile prevăzute în alin. (2) al art. 321 din CPP

în lipsa inculpatului cauza va fi judecată cu participarea obligatorie a apă-rătorului, iar în cazul inculpaţilor minori sau iresponsabili şi cu participarea reprezentantului legal.

Inculpatul (pct. 24) din alin. (2)) rosteşte o pledoarie în dezbaterile judiciare în cazurile când apărătorul nu participă în cauză sau dacă va cere instanţei acordarea cuvântului în cazul când apărătorul participă în proces (a se vedea comentariul la art. 377-378 din CPP).

După terminarea dezbaterilor, inculpatului i se acordă ultimul cuvânt care se cere exercitat personal, şi nu prin apărător (a se vedea comentariul la art. 380 din CPP).

învinuitul (inculpatul) are dreptul la reabilitare.învinuitul sau, după caz, inculpatul are şi multiple oblişaţii, motiv pentru care

trebuie: 1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penala sau a instanţei; 2) fiind reţinut, să accepte să fie supus, la cererea organului de urmărire penală, examinării corporale şi percheziţiei corporale; 3) să accepte necondiţional, la cererea organului de urmărire penala, controlul medical,

dactiloscopia, fotografierea; să accepte să dea posibilitate să i se ia mostre de sânge, de eliminări ale corpului; 4) să fie supus, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, expertizei judiciare; 5) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; 6) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără învoirea preşedintelui şedinţei.

învinuitul (inculpatul) trebuie să fie prezent la desfăşurarea procesului penal.în cadrul urmăririi penale participarea învinuitului85 la acţiunile procesuale

este lăsată la latitudinea organului de urmărire penală86. Excepţie fac cazurile de contact obligatoriu prevăzute de lege, adică acţiunile procesuale la care prezenţa învinuitului este necesară (de exemplu, audierea, confruntarea, prezentarea spre recunoaştere ş.a.).

Drepturile învinuitului şi inculpatului minor se exercită conform art. 77-78 din CPP de către reprezentantul legal.

§3. Apărătorul

3.1. Apărătorul. Noţiunea şi persoanele care pot avea calitatea de

apărător în procesul penal

Constituţia Republicii Moldova (art. 26) înscrie în conţinutul dreptului la

apărare posibilitatea de a beneficia de asistenţă juridică calificată, necesară în

mod special celor bănuiţi sau învinuiţi de săvârşirea infracţiunilor. Asistenţa

juridică, fiind o componentă a dreptului la apărare, se realizează prin persoane

speciale, împuternicite prin lege, care poartă denumirea de apărători.

Datorită faptului că asistenţa juridică este acordată de persoane cu pregătire

juridică ea mai este denumită apărare tehnică87. în doctrina sovietică se opera cu

categoria de apărare formală88, care în opinia specialiştilor89 ar fi

1,5 în literatura de specialitate întâlnim opinii privitor la necesitatea şi oportunitatea re-nunţării la calitatea de învinuit în procesul penal, care, după părerea autorului ar avea o serie de consecinţe pozitive în ce priveşte simplificarea procesului, întărirea garanţiilor procesuale şi creşterea operativităţii cu care sunt instrumentate cauzele la urmărirea penală. A se vedea: Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 144-148.

"" Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 86.Giovanni Leone, Diritto procesuale penale italiano, Neapole, 1968, p. 204, apud. Ion Nea-gu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 186.

"" A se vedea: M. . , , , , 1958, . 135; . . , , , , 1983, . 20.

"" , . , , , , 1962, , 127.

•I I DREPT l' lisU I. PENAL

P a r t e a g nr uIă

'..

necorespunzătoare, deoarece evocă ideea de formalism, ceea ce nu corespunde

esenţei apărării în procesul penal.

"Dreptul de a fi asistat" se consideră dreptul oricărei părţi de a fi apărată în

cursul procesului penal.

"Dreptul de a asista la" este dreptul apărătorului de a fi de faţă, de a avea o

prezenţă (fizică) efectivă la efectuarea unor acte procesuale.

Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă

interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin

toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de

către organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana

interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se examinează cu

participarea lui (alin. (1) al art. 67 din CPP).

Prin participarea sa în cadrul procesului penal, apărătorul îndrumă, sprijină şi

lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind, în

acest scop, toate mijloacele legale90.

Funcţia apărătorului se deosebeşte de funcţia procurorului şi a organului de

urmărire penală prin caracterul său unilateral. Procurorul şi organul de urmărire

penală sunt slujitori obiectivi şi imparţiali ai legii, pe când apărătorul este, prin

însăşi esenţa rolului său, un sfătuitor al bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar

dacă rămâne limitat de un anumit cadru pe care nu-1 poate depăşi. Primii sunt

obligaţi de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate

aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât

împrejurările care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât şi

pe cele care-1 dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau

agravează răspunderea. în ceea ce îl priveşte pe apărător, acesta trebuie să

prezinte exclusiv argumentele care pledează împotriva învinuirii.

Asistenţa juridică în sensul alin. (1) al art. 67 din CPP poate fi acordată

numai de către: avocaţi91; avocaţii din străinătate în cazul în care aceştia sunt

GheorghiţăMateuţ.Tlpărăfor»/, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative, în Dreptul, anul VII, seria a IlI-a, nr. 5/1996, p. 78.Potrivit alin. (1) al art. 8 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-XV din 19.07.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-127/1001 din 12.09.2002, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii (capitolul III al Legii RM cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.Profesia de avocat se exercită în cadrul baroului individual de avocaţi sau a baroului asociat de avocaţi.

asistaţi de un avocat din ţara noastră; alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.

Calitatea de apărător, potrivit textului alin. (3) al art. 67 din CPP, se obţine în funcţie de modul în care avocatul este admis. Astfel, avocatul ales obţine calitatea de apărător din momentul în care acesta şi-a asumat angajamentul de a apăra interesele justiţiabilului (prin încheierea contractului de asistenţă juridică); pentru avocaţii desemnaţi din oficiu - din momentul numirii din oficiu printr-o ordonanţă sau încheierea de către organul de urmărire penală, procuror ori instanţa de judecată, fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către şeful baroului de avocaţi.

Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea an-gajamentului de a apăra, comunicându-i datele sale (nume de familie, prenume, număr de telefon, baroul la care activează).

Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului-sau învinuitului la reţinere ori arestare avocatul respectiv se consideră apărătorul lor. Participarea de mai departe în cauză depinde de voinţa bănuitului, învinuitului şi poate dura până la terminarea procesului penal (alin. (4) al art. 67 din CPP).

Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt apărător activitatea avocatului iniţial încetează.

Apărătorul nu este în drept să-şi asume angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi numit în această calitate de organul care desfăşoară procesul penal dacă:

1) nu întruneşte condiţiile indicate în alin. (2) al art. 67 din CPP;

1) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de alin. (3) al art. 8

din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură92; activitatea de

avocat a fost suspendată (art. 12 din Legea RM cu privire la avocatu-

Pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă capacitate de exer-ciţiu a drepturilor; să fie licenţiată în drept; să se bucure de o reputaţie ireproşabilă; să efectueze stagiul profesional şi să susţină examenul de calificare (alin. (2) al art. 8 din Legea cu privire la avocatură).Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care: a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvârşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale; b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni; c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din motive compro-miţătoare; d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată, din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public; e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele (Iodului deontologic al avocatului; f) prin hotărârea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abu/. prin caic ea a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

216 DUIil'T PROCESUAL PENAL P u r i c a gene ra l ă .'.IV

ră) sau exercitarea profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori prin

retragerea licenţei (art. 13 din Legea RM cu privire la avocatură), nu

poate fi apărător conform sentinţei judecătoreşti prin care s-a dispus

privarea de dreptul de a exercita activitatea de avocat, stabilită de in-

stanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 din CP).

3) se interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în

aceeaşi cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva părţii pe

care a consultat-o anterior în legătură cu circumstanţele cauzei concrete;

4) nu se permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă acesta se

află în relaţii de rudenie, adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate,

soră, bunic, nepot sau se găseşte în relaţii de subordonare cu persoana ale

cărei interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;

5) este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză

concretă apărătorul care anterior a participat în calitate de judecător (a

exercitat controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale, a judecat

cauza în primă instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac), în

calitate de procuror (a exercitat urmărirea penală şi a reprezentat

învinuirea în instanţă), persoană care a efectuat urmărirea penală, expert,

specialist, interpret, traducător. De asemenea, este incompatibil

apărătorul care a fost ascultat anterior în calitate de martor în aceeaşi

cauză. Calităţile de martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea de

martor are întâietate faţă de acea de apărător.

Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului

de urmărire penală sau instanţei de judecată prin următoarele documente:

1) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al Republicii

Moldova în care se confirmă apartenenţa la avocatură şi denumirea

baroului în care acesta activează;

2) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător

este licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat. Licenţa se eliberează

pe termen nelimitat şi este valabilă pe întreg teritoriul Republicii

Moldova;

3) mandatul baroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru

exercitarea profesiei de avocat şi data eliberării acesteia; sau un alt

document ce îi confirmă împuternicirile.

Persoana care nu-şi poate confirma calitatea şi împuternicirile de apărător

printr-o hotărâre motivată nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului

penal.

Participarea apărătorului în cauză încetează atunci când:

1) justiţiabilul a renunţat, a reziliat contractul sau a suspendat împuter-

nicirile (art. 71 din CPP);

2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză. Se are

în vedere cazul când au expirat condiţiile contractului de asistenţă

juridică. De exemplu, avocatul a fost angajat pentru acordarea asistenţei

juridice la etapa urmăririi penale, lucru reflectat în mandat. O dată cu

transmiterea cauzei în judecată se consideră expirate şi împuternicirile

apărătorului. Pentru activitatea de mai departe se cere prezentat un nou

mandat;

3) organul de urmărire penală sau instanţa de judecată 1-a înlăturat de la

participare. Prin aceasta se are în vedere emiterea unei ordonanţe mo-

tivate de către organul de urmărire penală şi procuror ori încheierea

motivată a instanţei de judecată în cazul constatării măcar a uneia din

circumstanţele care exclud participarea apărătorului în cauză (alin. (4) al

art. 67). Aceeaşi măsură se poate dispune la cererea apărătorului;

1) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;

4) organul de urmărire penală sau instanţa au admis renunţarea la apărător

declarată de către persoana pe care o apără avocatul numit din oficiu.

3.2. Participarea obligatorie a apărătorului

S-a arătat că asistenţa juridică este un drept al părţilor. în acest sens alin. 11)

al art. 17 din CPP arată că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul irt I ie

asistate, iar alin. (3) din acelaşi articol obligă organul de urmărire penală ii

instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă

alică calificată.

Din cuprinsul art. 17 din CPP şi din alte prevederi legale deducem că foii >

rea acestui drept este facultativă, în sensul că părţile vor aprecia dacă vor ||1

sau nu la apărător.

De la această regulă există şi derogări, atunci când legiuitorul a stabilit

■tyUlii'ile de asistenţă juridică obligatorie. Asemenea dispoziţii legale sunt con-

|Hcinţa concepţiei că apărătorul, prin activitatea sa procesuală, îndeplineşte de

pllenienea o funcţie de interes obştesc, ce se realizează inclusiv în scopul aflării

I eilcvttrului şi justei soluţionări a cauzei93.

Situaţiile în care participarea apărătorului este obligatorie în tot cursul proi

esului penal sunt următoarele:

Vini Dongoroz, Explicaţii teoretice..,, op. cit., p. 350,

21H D K I U ' T PR0CESUA1 PENAL P a r t e a g e n e r a l a

219

1) când o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul. Rezultă din principiul

dreptului la apărare, potrivit căruia în tot cursul procesului penal bă-

nuitul, învinuitul, inculpatul au dreptul să fie asistaţi de un apărător, ales

sau numit din oficiu, şi atâta timp cât nu au renunţat la apărător (art.

71dinCPP);

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul întâmpină dificultăţi pentru a se apăra el

însuşi, fiind mut, surd, orb sau având alte dereglări esenţiale ale vorbirii,

auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale, în urma cărora

persoana a pierdut complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi a

reproduce cele înţelese, sau suferă de asemenea defecte anatomice ori

boli cronice care, deşi nu limitează capacităţile bănuitului, învinuitului,

inculpatului, dar îl lipsesc de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele şi

metodele prevăzute de lege pentru a se apăra de învinuirea înaintată. Prin

persoane care nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare se subînţeleg,

de asemenea, acele persoane care sunt recunoscute responsabile, însă

suferă permanent sau temporar de anumite crize şi stări depresive,

precum şi persoanele care au capacitatea de exerciţiu şi sunt recunoscute

responsabile, însă, în virtutea faptului că sunt analfabete (agramate), nu-

şi pot exercita dreptul de sine stătător la apărare, cât şi alte persoane care

din diferite motive nu-şi pot exercita dreptul la apărare;

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură in-

suficientă limba în care se desfăşoară procesul penal;

4) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor; prin aceasta se înţelege

acordarea ocrotirii persoanelor lipsite de experienţa vieţii. Obligaţia de a

asigura participarea apărătorului se menţine în tot cursul urmăririi penale

şi judecării, indiferent de faptul a devenit sau nu bănuitul, învinuitul,

inculpatul major. Această regulă acţionează şi în cazul învinuirii de

săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni, dacă măcar una din ele a fost

comisă sub vârsta de 18 ani;

5) bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen. Această dispoziţie

legală se explică prin grija legiuitorului de a ocroti persoanele care prin

situaţia în care se află au limitate posibilităţile de a-şi organiza o bună

apărare în cadrul procesului penal. Militar în termen este cetăţeanul care

îndeplineşte serviciul militar de la data la care - încorporat fiind - s-a

prezentat la unitatea sau fo rmaţiunea militară respectivă şi până la data

înmânării documentului de trecere în revistă. Asistenţa juridică este

obligatorie cât timp bănuitul, învinuitul, inculpatul are

această calitate de militar, care poate, deci, surveni sau înceta în cursul

procesului penal9"1;

6) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune

gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă. Infracţiuni grave se

consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu

închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv. Infracţiuni deosebit de

grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea

penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce

depăşeşte 15 ani. Infracţiuni excepţional de grave se consideră infrac-

ţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune

pe viaţă. Pentru aplicarea acestei dispoziţii se ia în consideraţie încadra-

rea juridică a faptei din ordonanţa de punere sub învinuire şi, după caz,

maximul special al pedepsei prevăzute în norma incriminatoare pentru

fapta consumată sau maximul pedepsei derivate în cazul tentativei. Dacă

în cursul procesului se schimbă încadrarea dintr-o infracţiune care nu

prevedea participarea obligatorie a apărătorului într-o infracţiune care

impune acest lucru, se va asigura această participare;

7) bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură

preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de

staţionar. Această obligaţie se păstrează numai pe perioada cât durează

arestarea. în situaţia în care bănuitul, învinuitul, inculpatul a fost pus în

libertate nu mai există obligativitatea participării apărătorului la acţiunile

procesuale ulterioare punerii în libertate. Obligaţia participării

apărătorului este şi în cazul reţinerii sau în executarea unei pedepse

penale;

8) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi cel

puţin unul din ei este asistat de apărător;

9) în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;

10) interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă

instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale ex

traordinară de atac. Determinarea faptului că interesele justiţiei cer

asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de următoarele criterii: a)

complexitatea cazului - cu cât este mai complicat cazul, cu atât mai

mare este necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului, de

exemplu, când în cauză este o pluralitate de infracţiuni şi de infrac-

** Ion Neaga, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 189.

■ ■(,

DREPT I'ROC li SUA I. I» l.i NAI. P a r t e a g e n e r a l a .'..-. i

tori; b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur - se

apreciază pur individual, avându-se în vedere capacităţile, cunoştinţele şi

priceperea fiecărei persoane în parte, de exemplu, bănuitul, învinuitul, inculpatul

se află într-o stare psihică sau fizică anormală, fără însă ca aceasta să-i determine

iresponsabilitatea; c) gravitatea faptei, de săvârşirea căreia persoana este bănuită

sau învinuită, şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru săvârşirea ei - se va ţine

cont de importanţa şi pericolul faptei şi de eventuala sentinţă. Potrivit pct. 6 din

Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 9 noiembrie 1998 interesele justiţiei pot cere

participarea obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o chestiune

de mare importanţă pentru societate, neluând în consideraţie dacă aceasta poate

sau nu ajuta apărării95.

11) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile,

căreia i se incriminează săvârşirea unor fapte prejudiciabile sau în pri-

93 Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales ori de un apărător numit din oficiu, art. 6 (3c). Articolul 6, par. 3 c) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale alătură dreptul de a se apăra şi acordarea unui ajutor judiciar gratuit cerinţelor impuse de "interesele justiţiei", care corespund în esenţă respectării principiului egalităţii de mijloace examinat anterior. In jurispruden-ţa referitoare la această dispoziţie, chestiunea de principiu aflată în joc a fost pînă acum deosebirea dintre protecţia de fapt şi protecţia de drept. în cauzele Artico v. Italia (1980) şi Goddi v. Italia (1984), tribunalele italiene desemnaseră un avocat pentru a-i reprezenta pe reclamanţi. Nici unul dintre avocaţii astfel desemnaţi nu 1-a reprezentat în fapt pe clientul său şi cei doi acuzaţi au fost recunoscuţi vinovaţi de faptele penale (Goddi în contumacie). Curtea a respins argumentul guvernului, conform căruia legislaţia italiană presupune că avocatul desemnat acţionează în numele clientului său cel puţin până în momentul când este în mod oficial înlocuit sau rezultă în orice alt mod că a încetat obligaţia sa de reprezentare. Curtea a concluzionat în sensul că există o încălcare a art. 6, par. 3 c) în ambele cazuri, evidenţiind că articolul obliga la acordarea de "asistenţă", şi nu la "desemnarea" unui avocat. In schimb, ea nu a adâncit argumentul conform căruia s-ar cere un anumit nivel al competenţei profesionale a avocatului desemnat pentru a fi îndeplinite condiţiile ce reglementează dreptul la apărare prin angajarea unui avocat (Kamasinski). Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă judiciară gratuită, atunci când interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra singur, ci un drept independent, cu privire la care se aplică norme obiective. Dacă o cauză ridică probleme juridice ce necesită un înalt nivel de cunoştinţe profesionale, statul nu trebuie să-1 lase pe cel acuzat să răspundă singur acestor exigenţe profesionale - Pakelli v. Germania (1983) şi Artico. în cauza Granger v. Regatul Unit (1990), reclamantului i s-a refuzat ajutorul judiciar pentru a plăti onorariile de avocat în cadrul unei cereri de apel îndreptată împo triva unei condamnări pentru mărturie mincinoasă; jurisdicţia de apel a prelungit apoi ea însăşi audienţa pentru a examina o complexă chestiune de drept privind temein ic ia plângerii. Curtea constatat că statul nu ţinuse seama de paragrafele I şi 3 c) ale art. 6 luate împreună.

vinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvârşirea unor asemenea

fapte; 12) procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane

decedate la momentul examinării cauzei.

3.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului

Apărătorul, exercitând în procesul penal funcţia apărării, apare în calitate de

colaborator preţios96 al justiţiei, contribuind la justa soluţionare a cauzei penale,

dispunând de numeroase prerogative, facultăţi şi posibilităţi acordate de lege

pentru promovarea intereselor bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Drepturile şi obligaţiile apărătorului au căpătat dimensiuni sporite în actualul

Cod de procedură penală.

Alin. (1) al art. 68 din CPP indică asupra drepturilor apărătorului, în funcţie

de calitatea procesuală a persoanei interesele căreia le apără, adică în funcţie de

faptul este acesta bănuitul, învinuitul, inculpatul ori condamnatul.

Printre cele mai importante se înscrie: dreptul de a cunoaşte esenţa bănuielii

sau învinuirii, garantat prin obligaţia organului de urmărire penală şi u

procurorului de a comunica apărătorului procesul-verbal de reţinere, hotărârea de

aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit,

ordonanţa de punere sub învinuire, de schimbare şi completare a învinuirii,

ordonanţele privind scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori Încetarea

urmăririi penale, rechizitoriul.

O componentă importantă a statutului apărătorului prezintă dreptul de a avea

întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi d i i ia ta

lor. Dreptul apărătorului "de a avea întrevederi" cu bănuitul, învinui-lul,

inculpatul nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici im organ

al statului.

Apărătorul participă la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea iu,

iar la celelalte - la propunerea organului de urmărire penală.

Organul oficial este obligat să-i comunice, în formă scrisă, apărătorului

despre locul şi timpul efectuării acţiunii procesuale.

Participând la acţiunea procesuală, apărătorul poate explica justiţiabilului

drepturile; poate pune întrebări persoanelor audiate; poate atenţipnş ofiţerul de

urmărire penală, procurorul şi judecătorul asupra particularităţilor, Însuşirilor şi

semnalmentelor obiectelor cercetate; poate obiecta împotriva oricărei abateri de la

lege, cere completarea proceselor-verbale respective.

NU olae Volonclu, Drepf procesual penal, op. cit., p, 97.

222 DREPT PROCESUAL l'KNAI. P a r t e a g e n e r a l ă 223

Apărătorului i se permite posibilitatea administrării97 probelor prin pre-zentarea documentelor, datelor, obiectelor pentru anexarea la dosarul penal de către organul care efectuează urmărirea penală sau instanţa de judecată. Acestea se pot căpăta prin intervievarea persoanelor, dar numai cu acordul lor. Nu se admite intervievarea în scopul schimbării declaraţiilor date anterior. La cererea apărătorului persoana intervievată poate expune faptele în formă scrisă.

Apărătorul poate atrage pentru îndeplinirea acţiunilor arătate avocaţii stagiari şi specialişti98.

Apărătorul nu poate efectua acţiuni procesuale.în condiţiile art. 54, 33, 86 din CPP el poate cere recuzarea ofiţerului de

urmărire penală, procurorului, judecătorului, expertului, specialistului, inter-pretului, traducătorului, grefierului. Cererea de recuzare trebuie motivată.

Apărătorul poate formula cereri. Acest drept este lăsat la latitudinea lui, astfel fiind liber să aprecieze dacă este cazul sau nu să solicite anumite acţiuni în scopul apărării bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar şi în cazurile de asistenţă juridică obligatorie.

înaintând cereri, apărătorul le va motiva.

Participând la acţiunea organului de urmărire penală ori a procurorului, apărătorul poate face obiecţii şi poate insista asupra includerii lor în procesul-

în literatura de specialitate a fost ridicată problema privitor la lipsa „egalităţii armelor" la urmărirea penală, îngrădirea apărării şi inexistenţa unor mecanisme reale de a administra probe în apărare. A se vedea în acest sens: Igor Dolea, Unele probleme pri-vind asigurarea drepturilor învinuitului în probaţiunea penală, în Conferinţa corpului didactico-ştiinţific "Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002", Rezumatele comunicărilor, Ştiinţe socioumanistice, voi. I, Chişinău, 2003, p. 3-4. Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de efectuare a stagiului profesional. Avocatul stagiar activează sub îndrumarea avocatului care asigură efectuarea stagiului profesional, acesta fiind în drept să corecteze poziţia avocatului stagiar în procesul reprezentării intereselor clientului. Avocatului stagiar i se permite să acorde asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor municipale şi de sector în cauzele civile şi administrative, în judecătoriile economice de circumscripţie şi în cadrul autorităţilor publice. Avocatul stagiar este obligat să păstreze secretul profesional. Pentru îndeplinirea unor activităţi auxiliare în procesul de acordare a asistenţei juridice, baroul de avocaţi poate angaja specialişti din diferite domenii, conform specificului acestor activităţi. Angajarea în calitate de specialist este imposibilă în cazul existenţei unuia din temeiurile specificate la alin. (3) al art. 8 şi la art. 9 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură. Specialistul nu dispune de drepturile avocatului şi nu poate fi admis la îndeplinirea de sine stătător a însărcinărilor de acordare a asistenţei juridice. Specialistul angajat de baroul de avocaţi este obligat sa pnslrrzr secretul profesional. Condiţiile de activitate şi modul de remunerare a specialistului so stabilesc în baza contractului Încheiat in t re baroul ele avocaţi şi angajai.

verbal. De regulă, obiecţiile sunt înscrise personal de către apărător şi sunt

semnate.

La terminarea urmăririi penale, luând cunoştinţă de materialele cauzei,

apărătorul poate ridica copii. Dacă materialele cauzei conţin secret de stat (art.

213 din CPP), înainte de a lua cunoştinţă de conţinutul lor, apărătorul va da, în

scris, o declaraţie de nedivulgare. Dacă apărătorul refuză acest angajament,

potrivit alin. (5) al art. 213 din CPP el este lipsit de dreptul de a participa la

procesul penal în cauză.

Nu este exclusă posibilitatea de a face copii de pe toate materialele cauzei.

Apărătorul poate participa la judecarea cauzei în toate instanţele de judecată,

precum şi la judecarea recursului în anulare şi a revizuirii procesului penal.

Despre locul, ziua şi ora examinării apărătorul trebuie înştiinţat în condiţiile art.

236 din CPP.

Apărătorul capătă un cîmp larg de activitate şi îşi exercită din plin atribuţiile

sale în cursul judecăţii. în principiu, la judecată, apărătorul poate exercita toate

drepturile de care dispune inculpatul, n afară de acelea a căror exercitare este

strict personală (de exemplu, dreptul de a face declaraţii, dreptul de a avea ultimul

cuvânt).

Apărătorul pledează în dezbaterile judiciare, pronunţându-se prin pledoarie şi

replică (art. 378-379 din CPP).

Apărătorul poate solicita primirea cu titlu gratuit a copiilor de pe hotărârile

care se referă la statutul bănuitului, învinuitului, inculpatului; se au în vedere

actele procedurale prin care persoana a fost recunoscută în calitate de bănuit,

învinuit sau a căpătat calitatea de inculpat.

Apărătorul are următoarele dreptri: să participe la împăcarea cu partea

oponentă dacă persoana pe care el o apără participă la împăcare; să facă obiecţii

referitor la plângerile altor participanţi la proces despre care a fost informat de

către organul de urmărire penală sau a aflat despre ele din alte surse, precum şi

să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile .şi propunerile

altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile soluţionate de instanţa de

judecată; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la

proces; să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată; să-

i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesele

căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului; să i se

repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală

sau ale instanţei.

Apărătorul nu este în drept să întreprindă anumite acţiuni împotriva in-

tenselor persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile.

Apărătorul nu poale, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască

.' 'I DREPT PROCESUAL PENAL Par lea g a 1 a225

participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşirea infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără.

Apărătorul este dator să scoată la iveală aspectele care pledează în favoarea inculpatului.

Această sarcină" este cu atât mai dificilă, cu cât vinovăţia celui în cauză este mai evidentă, dar cu cât situaţia inculpatului este mai grea, cu atât mai necesară devine apărarea. A acuza pe un nevinovat este inadmisibil şi criminal, iar a apăra pe un vinovat este pe deplin posibil şi necesar, cu condiţia ca aceasta să se facă prin mijloace legale100.

Prin urmare, apărătorul are o poziţie independentă faţă de parte101. Deşi reprezintă interesele părţii, fiind legat în multe privinţe de voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, apărătorul devine independent prin faptul că este obligat să-i apere numai interesele legitime şi doar în limitele permise de lege.

Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile, să împiedice invitarea unui alt apărător sau participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.

Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze o serie de acţiuni cum ar fi: să o declare vinovată de săvârşirea infracţiunii; să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă; să recunoască acţiunea civilă; să retragă plângerile persoanei pe care o apără; să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.

Apărătorul are următoarele obligaţii procesuale:1) de a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală la efectuarea

acţiunilor procesuale la care acesta are dreptul să asiste, când prezenţa sa este obligatorie; cât şi unde se judecă cauza în care are sarcina de a exercita prin orice metodă neinterzisă de lege apărarea drepturilor şi intereselor inculpatului. Obligaţia priveşte atât apărătorul ales, cât şi cel numit din oficiu; ea trebuie îndeplinită nu numai în cazul de asistenţă obligatorie, ci şi cele de asistenţă facultativă;

2) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

3) să nu părăsească sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

4) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

3.4. Admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului.

Renunţarea la apărător

Apărătorul este admis pentru participare în procesul penal prin una din cele două modalităţi prevăzute în alin. (1) al art. 70 din CPP:

1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal, adică alegerea apărătorului poate fi făcută atât în cazul asistenţei facul-tative, cât şi în cazul asistenţei juridice obligatorii (art. 69 din CPP).

Apărătorul poate fi invitat şi de alte persoane (rude, prieteni) cu respectarea unei condiţii - consimţământul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă, după semnarea contractului de asistenţă juridică bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi dă acordul, în formă scrisă, ori printr-o cerere solicită admiterea apărătorului.

2) la numirea din oficiu; astfel, potrivit art. 69 din CPP, când participarea apărătorului este obligatorie, dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul ori

reprezentantul legal al acestuia nu şi-a ales un apărător, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din

oficiu. La solicitarea organelor ce desfăşoară procesul penal asigurarea asistenţei juridice din oficiu se pune în sarcina Consiliului Baroului. Legiuitorul interzice categoric organului de urmărire penală sau instanţei de judecată recomandarea

bănuitului, învinuitului, inculpatului, invitarea unui anumit apărător102.

Organul de urmărire penală sau instanţa solicită desemnarea din oficiu a apărătorului de către baroul de avocaţi:

1) la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 1) din alin. (3)), în

asemenea situaţii admiterea apărătorului în exclusivitate va depinde de

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 98.

M. S. Strogovici, Procesul penal sovietic, op. cit., p. 437, apud Nicolae Volonciu, Drept

procesual penal, op. cit-, p. 99,

li. Ţ, , Op. cit., p. 82.

Prevederi similare nu conţinea în Codul din 1961. S-a avut în vedere perspectiva as rării dreptului de a alege liber apărătorul. în practică se întâlneau frecvent cazurile "din anumite motive" reprezentanţii organelor oficiale propuneau persoane pentru a exercita apărarea, iar acesta din urmă, în schimbul unor onorarii solid l in iau In soluţionarea cauzei.

'.>(, DREPT PROCESUAL PUNAL P a r t e a g e n e r a l ă 227

voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, iar organul ce desfăşoară

procesul penal are obligaţia asigurării apărării din oficiu, indiferent de

starea materială a persoanei bănuite, învinuite, inculpate.

Se cere însă făcută o remarcă privitor la faptul că aceste prevederi sunt

incidente cazurilor când bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă numirea din

oficiu a apărătorului, nedorind să-şi realizeze dreptul prevăzut în pct. 1) din

alin. (1) din prezentul articol.

2) când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales şi este prezent măcar

unul din cazurile prevăzute în pct. 2)-12) din alin. (1) al art. 69 din CPP. în cazul

în care legea prevede acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea

organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, asigurarea executării

acesteia se pune în sarcina Consiliului Baroului.

Barourile de avocaţi prezintă Consiliului Baroului cererile în care se indică

numele şi prenumele avocaţilor care vor acorda asistenţă juridică din oficiu,

telefoanele de contact ale acestora şi adresa baroului de avocaţi.

Consiliul Baroului întocmeşte listele avocaţilor din numărul persoanelor

indicate în cererile birourilor de avocaţi103. Listele se întocmesc conform uni-

103 De aici deducem caracterul disponibilităţii avocaţilor să acorde asistenţă juridică din oficiu, întrucât nu există anumite prevederi care ar cere avocaţilor să se înscrie în această categorie. Este indiscutabil faptul ca avocaţii cu experienţă şi renume, serviciile cărora sunt solicitate şi corespunzător încasează onorarii mari, evită scrierea unor asemenea cereri, iar legislaţia în vigoare nu prevede dispoziţii care ar determina şi această categorie să intervină în cazurile când se impune apărarea din oficiu. Prin urmare, categoriile de persoane defavorizate social, veniturile cărora nu le permit angajarea unui avocat ales, sunt lipsite de posibilitatea de a beneficia de o apărare de înaltă calitate, impactul căreia este evident, în mod special, în cauzele complexitatea cărora impune o experienţă şi o pregătire teoretică esenţială. Merită atenţie faptul că garantând dreptul la apărare, statul îşi asumă responsabilitatea de a retribui din buget munca avocaţilor din oficiu. Codul de ărocedura penală (CPP) prevede dreptul organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a cere barourilor de avocaţi înlocuirea apărătorului numit din oficiu în situa ţiile dificile de desfăşurare a procesului penal (alin. (4) al art. 70 din CPP). Prin urmare, legiuitorul admite cazuri de asistenţă juridică ineficienta, cu toate acestea, nu găsim nici o prevedere legală privitor la mecanismele de control din partea statului şi a Baroului do Avocaţi asupra calităţii serviciilor prestate de apărătorii desemnaţi din oficiu. Indiscutabil ca asistenţa juridică gratuită necesită a fi acordată celor ce nu-şi pennil servic i i le cu plată. în Republica Moldova o varietate foarte mare de justiţiabili depind de asistenţa juridică gratuită. Cu toate acestea, este ireal să credem că bugetul de stat va permite subvenţionarea mai generoasă a programelor de asistenţă juridică din oficiu. Astfel, se impune necesitatea luării unor decizii corecte cu privire la volumul asistenţei juridice subvenţionate de stat, care sunt domeniile de bază şi cele mai vulnerabile grupe de persoa ne, şi pentru ele să se elaboreze programe speciale. Suntem convinşi că asistenţa juridică din ofi< in trebuie să devină parte componentă a programului de combatere a sărăciei în Kepublu Moldova, Nu exis tă criterii de distribuire a i UU/eloi uvoi Uţllor din oficiu.

taţilor administrativ-teritoriale şi se expediază anual Ministerului Justiţiei, organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti din teritoriile respective nu mai târziu de 15 decembrie.

Pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, Consiliul Baroului numeşte unul sau câţiva avocaţi coordonatori din rândul avocaţilor, care au înregistrat barourile de avocaţi în unităţile administrativ-teritoriale respective, aceştia fiind obligaţi să asigure executarea cererilor din oficiu.

Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să prezinte lista avocaţilor care şi-au manifestat acordul de a acorda asistenţă juridică din oficiu persoanei care se află în proces de urmărire penală sau în proces judiciar şi care nu a încheiat un contract cu un avocat ales. Persoana în cauză alege din lista prezentată avocatul care va exercita apărarea sa.

In cazul când persoana care se află în proces de urmărire penală sau în proces judiciar refuză să aleagă un avocat, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti, avocatul coordonator antrenează în exer-citarea din oficiu a delegaţiei un avocat disponibil inclus în listă. în cazul în care avocaţii incluşi în listă sunt în imposibilitatea de a acorda asistenţă juridică din oficiu, avocatul coordonator este obligat să întreprindă toate acţiunile necesare pentru a asigura acordarea asistenţei juridice din oficiu de către

Astfel, legislaţia nu conţine garanţii juridice pentru asigurarea unei apărări din oficiu de o înaltă ţinută profesională şi nu prevede criterii efective de selectare a avocaţilor care pot acorda asistenţă juridică din oficiu. De aici conchidem că art. 26 al Constituţiei, preluat de alte legi organice, se reduce la declaraţii superficiale. Nu putem afirma nici despre respectarea dreptului persoanei la un proces echitabil, dacă nu există o apărare calificată. Nu găsim în legislaţie care ar fi criteriile de admisibilitate a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu. Judecând după natura, caracterul şi gradul de complexitate al cazurilor când se impune participarea obligatorie a apărătorului în proces, se mizează pe cunoştinţe profunde şi abilităţi practice. Or, faptul că nu se prevăd aceste criterii de admisibilitate face posibilă includerea în listele avocaţilor din oficiu şi a deţinătorilor de licenţă cu puţină experienţă. Considerăm că contribuţia lor la stabilirea adevărului şi activitatea în condiţiile procedurii judiciare contradictoriale în multe cazuri lasă de dorit. Aceste împrejurări constituie un temei de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a face statul responsabil pentru neglijarea obligaţiei de a lua măsurile necesare pentru asigurarea unei protecţii juridice efective şi un tratament legal în faţa legii pentru toate persoanele. Din păcate, apărătorii din oficiu astăzi sunt prezenţi doar la efectuarea anumitor acţiuni de urmărire penală. Nu constituie excepţie nici neprezen-larea în organele de urmărire penală şi instanţele de judecată a avocaţilor din oficiu, ceea ce nu doar îngrădeşte dreptul persoanei la apărare, dar şi blochează desfăşurarea procesului, astfel violând un alt drept fundamentals examinarea şi soluţionarea cauzei lutr un termen rezonabil, garantat prin a r t . 6 CEDO.

22H DREPT I" ROC lis U I, I'li NAI. P r t o a g e n ei- a I ă

229

alţi avocaţi, înregistraţi în unitatea administrativ-teritorială respectivă, sau, cu

acordul Consiliului Baroului - de către avocaţii înregistraţi în alte unităţi

administrativ-teritoriale.

Alin. (4) al art, 70 prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată vor cere înlocuirea apărătorului ales sau numit din oficiu.

Primele două situaţii se referă la apărătorul ales şi cel de-al treilea - la apărătorul

numit din oficiu.

Cerinţa de înlocuire se va executa de către biroul de avocaţi atunci când:

1) apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii - timp de trei ore

din momentul reţinerii; în cazul punerii sub învinuire - timp de patru sau

mai multe zile; în cazul audierii bănuitului, învinuitului - corespunzător

mai mult de trei ore sau patru şi mai multe zile;

2) apărătorul ales nu poate participa la desfăşurarea procesului în decurs de

cinci zile din momentul anunţării lui. Termenul de cinci zile se scurge

începând cu următoarea zi după înştiinţarea în modul cerut de lege. Acest

termen poate fi prelungit în cazurile când apărătorul este în imposibilitate

de a se prezenta pe motive de boală, deplasare, participare într-o altă

cauză penală etc.

înlocuirea apărătorului la judecarea cauzei are loc conform procedurii

prevăzute de art. 32.2 din CPP:

3) organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor constata că

apărătorul nu poate asigura asistenţa juridică eficientă bănuitului, în

vinuitului, inculpatului.

Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului

de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui

apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei.

Renunţarea ia apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire pena lă

sau instanţă numai în cazul în care ea este înaintată de către bănuit, învinuit,

inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa apărătorului care ai

putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care ea

este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau este dictată de

alte circumstanţe. Organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să nu

accepte renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător.

Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului penal numai

din iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în care i-au

fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces (pct. 8 din

Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 9 noiembrie 1998 "Cu privire la practica

aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a

bănuitului, învinuitului şi inculpa tu lu i" ) .

Renunţarea la apărător se face prin cerere scrisă, anexată la materialele Cauzei. în cerere se vor descrie, în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora bă-nuitul, învinuitul, inculpatul a renunţat la apărător.

Dispoziţiile din alin. (2) al art. 71 din CPP stabilesc două categorii de con-d i ţ i i , una pentru admiterea renunţării la apărător şi cea de-a doua - pentru neadmiterea renunţării.

Astfel, dacă renunţarea la apărător este înaintată personal de către bănuit, Învinuit, inculpat benevol, adică făcută de bunăvoie, nesilit din proprie iniţiativă, adică fără a fi îndemnat sau silit de altul şi în prezenţa apărătorului care 1 putea fi numit din oficiu cererea poate fi acceptată.

Prezenţa cumulativă a tuturor condiţiilor este obligatorie. Despre aceasta se va menţiona în actul procedural.

Dacă renunţarea la apărător este determinată de imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică acordată de apărătorul ales, fie din lipsa surselor pentru ti angaja un apărător; ori este dictată de alte circumstanţe, de exemplu, ne-prezentarea apărătorului ales sau numit din oficiu la acţiunile procesuale, Constrângerea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a renunţa la apărător cererea de renunţare se va respinge.

Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător este lăsată la discreţia organului de urmărire penală, procurorului ori instanţei de judecată în cazu-i ilr tie participare obligatorie a apărătorului, stabilite în pct. 2)-12) din alin. (1) al art. 69 din CPP.

Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot respinge cererea de renunţare la apărător în cazurile în care interesele justiţiei cer llistenţa obligatorie a apărătorului. Renunţarea la apărător, conform pct. 8) ■ Im I lotărârea Plenului nr. 30, urmează să fie discutată cu părţile în proces.

Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărare se decide prin ordonanţa mol ivată a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea mot ivată a instanţei de judecată. în hotărâre se vor arăta cine a solicitat renunţarea la apărător, motivele, numele şi prenumele apărătorului care ar putea fi n u m i t din oficiu şi soluţia argumentată.

Din momentul semnării hotărârii privind admiterea renunţării la apă-ffltor se consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de «Ine stătător, adică intrat în posesia prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor BCOrdate de lege apărătorilor pentru apărarea intereselor justiţiabililor.

Renunţarea la apărător nu-1 lipseşte pe bănuit, învinuit, inculpat de dreptul 1 ceară în viitor admiterea participării apărătorului. Organul de urmărire penala, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să admită în proces apără-

230 DREPT PROCESUAL PENAL P a r t e a g e n e r a l ă .Ml

torul ales sau să numească un apărător din oficiu. Apărătorul admis sau numit din oficiu se bucură de drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 68 din CPP.

Din momentul încheierii contractului de participare în proces ori din momentul numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de înde-plinirea obligaţiunilor sale, decât în condiţiile art. 67 din CPP.

în art. 72 din CPP sunt reglementate exhaustiv temeiurile şi procedura în-lăturării apărătorului din procesul penal.

Prin înlăturare a apărătorului se are în vedere îndepărtarea, excluderea lui din procesul penal.

Conform prevederilor alin. (1) al art. 72 din CPP din momentul când s-au constatat măcar una din circumstanţele prevăzute în pct. l)-3) apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal, şi anume:

1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;

2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:

a) persoană care a efectuat urmărirea penală, adică a efectuat măcar una

din acţiunile prevăzute de art. 55, 57 din CPP;

b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal, adică a

dispus de atribuţiile prevăzute de art. 52-53 din CPP;

c) judecătorul care a judecat cauza, în acest caz se are în vedere nu

numai judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă, în apel, în

recurs, ori supuse căilor extraordinare de atac, dar şi judecătorul de

instrucţie care a asigurat, conform art. 41 din CPP, controlul

judecătoresc în cursul urmăririi penale;

d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor (pct. 5) din

alin. (5) al art. 67 din CPP);

3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei de judecată (pct. 2)

din alin. (5) al art. 67 din CPP).

în alin. (2) în calitate de motiv pentru înlăturarea apărătorului din procesul

penal este prevăzută situaţia în care justiţiabilul are temeiuri reale de a-i pune la

îndoială competenţa, adică nu i s-au dat lămuriri, sfaturi; apărătorul nu a avut

intervenţii în cursul procesului; fie i se pune la îndoială buna-credinţă, adică

onestitatea, probitatea, corectitudinea, fidelitatea şi castitatea.

înlăturarea apărătorului din procesul penal poate avea loc la cererea

bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din oficiu la iniţiativa organului ce

desfăşoară procesul penal. în acest sens organul de urmărire penală şi procurorul

emite ordonanţă motivată, iar instanţa încheiere motivată. Hotărârea este

definitivă, nefiind susceptibilă de a fi atacată.

§4. Partea civilmente responsabilă. Noţiunea.

Drepturile şi obligaţiile

între regulile de bază de care se călăuzeşte dreptul penal este şi principiul

răspunderii personale, potrivit căruia pot fi supuse sancţiunii penale numai acele

persoane care au săvârşit infracţiuni104. Spre deosebire de domeniul dreptului

penal, în materie civilă există posibilitatea că răspunderea civilă să revină şi altor

persoane decât acelea care au săvârşit fapte generatoare de prejudicii materiale105.

Partea civilmente responsabilă, potrivit alin. (1) al art. 73 din CPP, este

persoana fizică sau juridică chemată în procesul penal să răspundă, potrivit

prevederilor legislaţiei civile, pentru prejudiciul material cauzat prin fapta în-

vinuitului, inculpatului.

Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a

suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului106.

Prin urmare, norma amintită, prin prezenta calitate procesuală, reglementează

o răspundere complementară indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte

persoane decât autorul faptei penale pentru prejudiciul material cauzat prin

infracţiune. Astfel, suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se

răspunde pentru fapta altuia, nefiind prezentă situaţia de participare directă la

producerea prejudiciului. Răspunderea părţii civilmente responsabile se leagă de

prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului.

Partea civilmente responsabilă este recunoscută prin ordonanţa organului de

urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată numai

după înaintarea acţiunii civile şi punerea sub învinuire.

Pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiunile săvârşite de învinuit,

inculpat nu orice persoană poate fi chemată în procesul penal să răspundă civil, ci

numai anumite categorii prevăzute în art.

Statutul părţii civilmente responsabile este determinat de calitatea sa de

subiect în latura civilă a procesului penal şi de exponent al părţii apărării.

în alin. (2) al art. 74 din CPP sunt prevăzute drepturile părţii civilmente

responsabile: să dea explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată; să prezinte

m Costică lîulai, Drept penal român, op, cit., voi. I, p. 261. "" Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit, p. 162.m Constantin Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura

ŞtlInţlflcS şi Enciclopedică, Bucureşti, 14, p. 6.

232 D R E P T l'KOC U S U A L IM! NAI. P o r t e a g e n e r a l ă 233

documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată; să formuleze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului; să înainteze cereri; să depună benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru asigurarea acţiunii civile pornite; să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea ei şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă pornită împotriva sa; să participe la şedinţa de judecată, inclusiv la cercetarea probelor cauzei referitor la acţiunea civilă înaintată; să pledeze, în lipsa reprezentantului său, în dezbateri judiciare; să fie informată de către organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în cazul în care ea lipseşte de la şedinţele acesteia, despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, gratuit copii de pe aceste hotărâri, precum şi copii de pe sentinţă, decizie sau alte hotărâri judecătoreşti definitive; să înainteze plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărârea instanţei referitoare la acţiunea civilă înaintată; să retragă cererea depusă pe cale de atac de ea sau de către reprezentantul său; să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces, dacă acestea se referă la acţiunea civilă înaintată împotriva sa; să participe, în cadrul şedinţelor de judecată, la judecarea cauzei privitor la acţiunea civilă împotriva sa pe cale ordinară de atac; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celeilalte părţi la acţiunea civilă în proces; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată; să aibă reprezentant şi să sisteze împuternicirile acestuia; să recunoască acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin, în original.

Obligaţiile (alin. (3) al art. 74 din CPP) părţii civilmente responsabile se reduc la: 1) necesitatea prezentării la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Obligaţia apare doar în cazul citării în modul prevăzut de art. 236 din CPP; 2) necesitatea supunerii dispoziţiilor legitime ale repre

Mutantului organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată. Prin "dispoziţii legitime" se au în vedere toate prevederile obligatorii şi măsurile pasibile cuprinse în prezentul act normativ luate faţă de persoana civilmente responsabilă sau bunurile ei în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. în acest sens pot fi enumerate dispoziţiile art. 112, 125, 126, 198, 199, 201, 202 ş.a.; 3) necesitatea respectării ordinii stabilite în art. 333 din CPP pentru judecarea cauzei în condiţiile care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.

Dacă partea civilmente responsabilă tulbură ordinea şedinţei de judecată, nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei sau săvârşeşte fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată prin încheierea instanţei poate fi supusă îndepărtării din sala de şedinţă sau unei amenzi judiciare în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.

în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 74 din CPP, partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată înainte de a începe audierea au obligaţia să întrebe dacă este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul, învinuitul, inculpatul şi să-i explice dreptul de a tăcea (alin. (7) al art. 21,105). In asemenea condiţii partea civilmente responsabilă va fi audiată în calitate de martor doar la dorinţă. De asemenea, i se vor explica prevederile alin. (1) al nrl. 21 privitor la libertatea de mărturisire împotriva sa.

Legiuitorul în alin. (5) al art. 74 din CPP înscrie pentru partea civilmen-le responsabilă sintagma "alte drepturi şi obligaţii" la categoria cărora pot fi enumerate: dreptul de a face declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă pe care o cunoaşte, de a lua cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului prin interpret (alin. (2) al art. 16 din CPP); dreptul de a primi de la organul de urmărire penală, contra semnătură, informaţia despre drepturile ile care dispune şi obligaţiile pe care le are şi explicaţiile asupra lor (art. 277 Sin CPP); dreptul de a-i fi examinate cererile şi demersurile (art. 278, 346 din 1 PP); dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales sau numit din oficiu (alin. fi) al art. 17 din CPP); dreptul de a renunţa la probe (art. 328 din CPP); drep-lul la inviolabilitatea proprietăţii (art. 13 din CPP); dreptul de a fi înştiinţată In scris despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată şi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul lui, cât şi despre posibilitatea formulării obiecţiilor la acesta (alin. (5)-(6) ale art. 336 din CPP) ţf.ti. obligaţia de a repara prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, Inculpatului; obligaţia de a nu divulga informaţia privind urmărirea penală şi depunerea unei declaraţii în scris despre prevenirea de eventuala răspundere i i.nlorm art. 315 din CP (alin. (2) al art. 212 din CPP) s.a.

2 -. i DUEPT PR CMS U Al. PENAL I* n r t e a g e n e r a l ă .>!',

Se va ţine cont de faptul că legea obligă să fie înştiinţată nu numai asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art. 74 din CPP, dar şi asupra altor dis-poziţii legale referitoare la statutul procesual.

Lipsa hotărârii (ordonanţei sau încheierii) de recunoaştere ca parte civilmente responsabilă şi neexplicarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege constituie temei de casare a sentinţei.

între partea civilmente responsabilă şi învinuit sau inculpat există solidaritate procesuală107. Cu toate acestea, partea civilmente responsabilă poate susţine sau dovedi că fapta incriminată învinuitului, inculpatului a fost săvârşită în condiţii care exclud răspunderea sa civilă (de exemplu: învinuitul sau inculpatul minor nu se afla sub supravegherea acesteia la data săvârşirii faptei, fiind internat într-o instituţie specială de reeducare; ori învinuitul, inculpatul salariat al unei întreprinderi a săvârşit fapta în afara atribuţiilor sale de serviciu).

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu constituie temei de satisfacere a pretenţiilor părţii civile.

Drepturile şi obligaţiile sale partea civilmente responsabilă le poate exercita personal sau prin reprezentanţi, adică persoane împuternicite de către aceasta sâ-i reprezinte interesele în tot cursul desfăşurării procesului în cauza penală.

Secţiunea a IV-a. REPREZENTANŢII Şl SUCCESORII ÎN

PROCESUL PENAL

§1. Capacitatea de exerciţiu în procesul penal

Prin capacitate procesuală de exerciţiu înţelegem acea parte a capacităţii'""

care constă în aptitudinea unei persoane ce are folosinţa drepturilor sale de a

valorifica în justiţie singură aceste drepturi, exercitând personal drepturi

procesuale şi asumându-şi, tot astfel, obligaţiile procesuale109. Capacitatea de

folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu.

Capacitatea de a-şi exercita drepturile prevăzute de legislaţia procesual

penală o au toate persoanele majore participante la proces, cu excepţia celor

declarate, în modul stabilit de lege, incapabile.

",7 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 92.'"" în calitate de elemente ale capacităţii procesuale sunt capacitatea de folosinţă şi capacl

tatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a aveadrepturi şi obligaţii procesuale penale. '"" Viorel Ciobanii, Drept procesual civil, voi. I,

Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986,P. 74.

Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 20 din CC110, persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la vârsta de 18 ani, fiind considerate în contextul alin. (1) al art. 75 din CPP persoane majore participante la proces.

Incapabile în procesul penal, potrivit alin. (2) al art. 75 din CPP, sunt con-siderate: persoanele recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale şi partea vătămată, partea civilă care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

Dacă partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă, în urma unei boli psihice temporare sau a debilităţii mintale, nu este capabilă să-şi exercite de sine stătător drepturile şi obligaţiile, instanţa de judecată le poate recunoaşte incapabile conform procedurii penale. Persoana incapabilă participantă la proces, potrivit prevederilor alin. (1) al art. 76 din CPP, îşi exercită drepturile sale prin reprezentantul legal.

în cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, par-ticiparea ei în procesul penal se suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără exa-minare, dacă procurorul nu înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de în-vinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă răspundere materială pentru fcptele învinuitului, inculpatului. în cazul iresponsabilităţii părţii civilmente i rsponsabile, participarea acesteia la proces se suspendă, iar acţiunea înaintată împotriva ei se lasă fără examinare.

Partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul în vârstă de până la 18 ani au capacitatea de exerciţiu limitată. Posibilitatea acestora de a-şi exercita de sine stătător drepturile este limitată. Astfel, participantul la proces cu i iipacitate de exerciţiu limitată, fără consimţământul reprezentantului său legal, i II i este în drept: să retragă cererea privitor la acţiunea prejudiciabilă comisă îm-I» i iva sa; să se împace cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul; să i ci unoască acţiunea civilă înaintată lui; să renunţe la acţiunea civilă înaintată de ; să retragă plângerea depusă în interesele sale (alin. (2) al art. 76 din CPP).

întrucât în procesul penal, capacitatea de exerciţiu a părţii vătămate, părţii 11vile, bănuitului, învinuitului, inculpatului şi părţii civilmente responsabile 'ic stabileşte la momentul desfăşurării procesului penal, organul de urmărire penală sau instanţa recunosc capacitatea de exerciţiu a persoanei care a atins majoratul sau, după caz, vârsta de 14 ani. Instanţa recunoaşte capacitatea de i'xrn iţiu în procesul penal a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinui-i i i l n i , inculpatului care au redobândit capacitatea de a-şi exercita drepturile şi ■ 'I 'I i|'..iţiile de sine stătător.

Codul civil cil Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Re-publicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

236 DREPT PROCESUAL I* ii NAI. P a r t e a g e n e r a 1 ă

237

Realizarea oricărui drept prevăzut de legea procesual penală de către per-

soana incapabilă atrage nulitatea actului procedural (art. 251 din CPP).

§2. Reprezentanţii în procesul penal, drepturile şi obligaţiile

în desfăşurarea procesului penal prezenţa unora dintre părţi este necesară, fie în mod permanent, fie doar la anumite acte. Pentru a nu împiedica normala desfăşurare a procesului penal, s-a admis ca părţile care nu se pot prezenta la citarea organului de urmărire penală, procurorului sau a instanţei de judecată să aibă dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanţi1".

Conţinutul instituţiei reprezentării în dreptul procesual civil rămâne în esenţă acelaşi şi în dreptul procesual penal, prin reprezentanţi avându-se în vedere persoanele împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în interesul unei părţi în proces"2.

S-a menţionat pe bună dreptate că reprezentarea intervine în procesul penal atunci când partea citată nu se poate prezenta sau a cărei prezentare nu este posibilă"3.

Reprezentarea trebuie deosebită de asistenţa juridică. în cazul asistenţei juridice avocatul apără interesele părţii în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, pe când reprezentarea are ca obiect înlocuirea unei părţi în exercitarea drepturilor procesuale ale acesteia şi poate fi efectuată de orice persoană.

Persoanele care reprezintă pe una din părţile în proces devin prin aceasta subiecţi procesuali, nu însă părţi în proces. Reprezentanţii, potrivit prevederilor art. 77 şi 79 din CPP, pot fi clasificaţi în reprezentanţi legali şi convenţionali.

2.1. Reprezentanţii legali. Drepturile şi obligaţiile

Reprezentarea legală este instituită direct de lege în cazul persoanelor care nu

au capacitate de exerciţiu la desfăşurarea procesului penal.

Reprezentanţi în procesul penal pot fi: victima, partea vătămată, partea civilă,

bănuitul, inculpatul.

Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 93.Vasile Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului tnfaţa urmăririi penale şi a judecăţii in prima instanţă, în Revista română de drept, nr. 3, 1973, p, 22. Vlntil8 Dongoroz, op. cit., p. 356.

Reprezentanţi legali sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii (alin. (1) al art. 77 din CPP).

Documentele ce atestă împuternicirile părinţilor şi înfietorilor sunt paşaportul (buletinul de identitate), certificatul de naştere, certificatul de înfiere. Tutorii şi curatorii urmează să prezinte organului de urmărire penală, procurorului ori instanţei de judecată, după caz, adeverinţa de tutore sau curator.

Tutela se poate institui nu numai asupra persoanei, dar, în mod separat, asupra bunurilor ei, dacă acestea sunt situate în afara domiciliului celui aflat sub tutelă.

Tutorele în acest caz, similar tutorelui persoanei iresponsabile, are statut ile reprezentant legal, însă numai privitor la interesele materiale, legate de bunurile pentru apărarea cărora a fost desemnat (de exemplu: tutorele asupra bunurilor persoanei absente).

Organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să numească din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară dacă în cauză nu poate fi atras un reprezentant legal din rîndul persoanelor enumerate mai sus.

Alin. (3) al art. 77 din CPP limitează numărul reprezentanţilor legali la unul singur, admis prin hotărârea motivată a organului de urmărire penală sau a in-stanţei de judecată. Preferenţială va fi candidatura susţinută de toţi ceilalţi repre-zentanţi legali. Aceştia îşi pot manifesta acordul în formă scrisă sau verbală.

în cazul apariţiei unor controverse privitor la admiterea reprezentantului legal decizia aparţine organului ce desfăşoară procesul penal.

Reprezentantul legal este admis prin ordonanţa motivată a ofiţerului de i m nărire penală, procurorului sau încheierea motivată a instanţei de judecată.

Hotărârea privind admiterea în calitate de reprezentant legal al părţii vă-Iflmate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului poate fi atacată de persoanele interesate în condiţii generale.

Nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant legal: 1) al vic-i unei, părţii vătămate şi părţii civile - persoana căreia i se incumbă cauzarea, pi HI infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau i prejudiciului material părţii civile; 2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului persoana căreia, prin infracţiunea imputată bănuitului, învinuitului sau Inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral. în cazul în care, după admiterea persoanei în calitate de reprezentant legal al victimei, părţii vAtftinate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, se constată lipsa limclurilor de a o menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau i i i 'di inţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în n i l i t a le ile reprezentant legal. Cal i ta tea de reprezentant legal încetează o dată

238 l ) K l i l > T I ' K O C I I S U A I . PENAL P a rlea g n crai .'. 14

cu atingerea majoratului de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat şi dobândirea de către aceştia a capacităţii depline de exerciţiu.

Din analiza dispoziţiilor art. 78 din CPP deducem că statutul reprezentantului legal capătă dimensiuni şi conţinut diferit în funcţie de calitatea persoanei reprezentate.

Printre cele mai importante menţionăm: dreptul de a cunoaşte esenţa bă-nuielii, învinuirii; dreptul de a fi înştiinţat despre citarea persoanei, interesele căreia le reprezintă, în organul de urmărire penală sau în instanţă şi de a o însoţi acolo; dreptul de a comunica fără vreo restricţie cu persoana interesele căreia le reprezintă, în condiţii confidenţiale şi fără a se limita numărul şi durata în-trevederilor; dreptul de a prezenta documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată; dreptul de a lua cunoştinţă de materialele prezentate în instanţă de către organul de urmărire penală pentru confirmarea legalităţii şi temeiniciei ţinerii în stare de arest a persoanei interesele căreia le reprezintă; dreptul de a lua cunoştinţă, după ter-minarea urmăririi penale, precum şi în caz de încetare sau clasare a procesului penal, de toate materialele cauzei, de a nota din ele datele necesare, de a face co -pii; dreptul de a depune plângeri, în modul stabilit de lege, împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, de a ataca sentinţa sau, după caz, decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac ş.a.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este în drept: 1) cu consimţământul persoanei interesele căreia le reprezintă: să ceară înlocuirea apărătorului; să retragă plângerea susţinută de reprezentantul legal al părţii vătămate; 2) să cunoască intenţiile persoanei pe care o reprezintă: de a retrage plângerea referitor la comiterea infracţiunii faţă de sine; de a se împăca cu par tea oponentă; de a renunţa la acţiunea civilă intentată de el sau de a recunoaşte acţiunea civilă pornită împotriva lui; de a retrage plângerea depusă în apărarea intereselor sale; 3) să accepte sau nu intenţiile persoanei pe care o reprezintă, enumerate în pct. 2) din alin. (4) al art. 78 din CPP.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este obligat: să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documente ce confirmă împuternicirile sale de reprezentant legal; să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei; să prezinte, la cererea organului de urmărire sau a instanţei, obiecte şi documente; să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului nu este în drept să întreprindă acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o reprezintă, inclusiv să renunţe la apărătorul învinuitului, inculpatului.

Par t ic iparea în procesul penal în calitate de reprezentant nu este un obsta-col în calea citării şi audierii persoanei în calitate de martor. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată în mod obligatoriu asigură realizarea dispoziţiilor alin. (11) al art. 21 şi 90 din CPP privitoare la libertatea de mărturisire.

Reprezentanţii legali îşi exercită în procesul penal drepturile şi obligaţiile personal.

2.2. Reprezentanţii (reprezentarea contractuală) victimei,

părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile

Când o persoană, care are calitatea de parte în procesul penal, este îm-

piedicată de a se prezenta la chemarea organului de urmărire ori a instanţei de

judecată, ea se poate face reprezentată printr-un mandat pentru proces114. Excepţie

de la aceasta face bănuitul, învinuitul, inculpatul, pentru care există restricţii în

ceea ce priveşte reprezentarea convenţională; toate celelalte părţi pol fi

întotdeauna reprezentate (alin. (1) al art. 79 din CPP).

Reprezentarea convenţională (voluntară) constituie tipul obişnuit de repre-ii

ilare, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract încheiat între reprezentat,

persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi

H'prezentant115.

Prin reprezentanţi în sensul prevederilor art. 79 din CPP înţelegem per-iH,

iele împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în mele

şi în interesul victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmen-li'

ii'sponsabile.

Apreciem faptul că reprezentanţii nu sunt părţi în proces, deoarece ei nu NI

măresc în cauză un interes propriu, îndeplinind acte procesuale în numele |l in

contul altei persoane.

Reprezentarea poate fi exercitată la urmărirea penală şi în judecată.

Legiuitorul (alin. (2) al art. 79 din CPP) enumera categoriile de persoane

■Ire pot deţine statutul de reprezentant: 1) avocaţii (pct. 1) din alin. (2) al

'" Vlntllft Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 93.

VrtMilc IWmureanu, op. cit., p. 22.

.Ml)DREPT PROCESUAL PliNAL I' n t tea g e n e r a I ă Ml

art. 67 din CPP); 2) persoana împuternicită prin procură"6; 3) conducătorul unităţii în cazul în care reprezintă persoana juridică recunoscută parte civilă sau parte civilmente responsabilă, la prezentarea legitimaţiei.

Dacă în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei se constată lipsa de temeiuri pentru exercitarea atribuţiilor de reprezentant, adică absenţa împu-ternicirilor perfectate în mod legal, sau expirarea termenului procurii, dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura; declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste; decesul persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste; care sunt determinate de exercitarea funcţiilor de conducător al unităţii respective, organul de urmărire penală sau instanţa încetează participarea acestei persoane în calitate de

reprezentant.Consecinţe similare survin şi în cazul suspendării117 atribuţiilor repre-

zentantului în cazurile în care procura a fost anulată de către persoana care a eliberat-o ori persoana căreia îi este eliberată procura a renunţat la ea.

Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunos-cuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze. Aceeaşi obligaţie o au suc-

6 Procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau

mai multor reprezentanţi.

Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie autentificată

notarial. Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sunt

echivalate cu procurile autentificate notarial. Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial

procurile eliberate de:

a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale

militare, în cazul în care sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme

medicale, de medicul-şef sau de medicul de gardă;

b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau instituţii lor de

învăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte

notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de

comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective;

c) persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful

instituţiei respective;

d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de

administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială

respectiv.

Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură, ea este

valabilă timp de un an de la data întocmirii. Esle nulă procura în care nu este indicată data întocmirii. 117 Pot r iv i i ari. 2T>5 din Codul civil, ar fi mai corectă încetarea atribuţiilor.

cesorii celui care a eliberat procura în cazurile stipulate la lit. d) şi f) din alin. (1) al art. 255 din CC, şi anume, dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura şi respectiv, decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste.

Actele juridice încheiate de reprezentant până la momentul când acesta a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămân valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat. La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat procura.

Notăm faptul că, potrivit alin. (3) al art. 79 din CPP, la categoria reprezentan-ţilor care pot renunţa la împuternicirile respective nu pot fi atribuiţi avocaţii.

Cu toate acestea, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată pot limita numărul celor antrenaţi nemijlocit în acţiuni procesuale ori în şedinţa de judecată până la unul singur.

Una din cerinţele principale înaintate reprezentanţilor este de a nu întreprinde acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei reprezentate.

Statutul reprezentantului are un conţinut complex. Astfel, din textul art. 80 din CPP deducem două categorii de drepturi. Prima dintre ele se referă la drepturile exercitate în vederea protejării intereselor persoanei reprezentate, iar cea de-a doua - la drepturile personale ale reprezentantului.

Printre drepturile exercitate în numele şi interesul persoanei reprezentate se înscriu prevederile alin. (1) al art. 80 din CPP, în special: să cunoască esenţa învinuirii; să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, la propunerea organului de urmărire penală, în cazul în care se prezintă la începutul acţiunii procesuale efectuate cu participarea persoanei reprezentate; să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului; să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată; să facă explicaţii, să înainteze cereri; să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale, inclusiv în cazul clasării procesului penal, să facă copii şi să noteze orice date din dosar privind interesele persoanei reprezentate; să participe la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana reprezentată; să retragă, cu consimţământul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el; să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări, în cazul în care aceste plângeri se referă la interesele persoanei reprezentate; in şedinţa de judecată, să-şi expună părerea referitor la cererile şi propunerile

.'. DREPT PKOCHSUAI, PENAL P a r t e a g e n e r a l ă 243

altor participanţi la proces, precum şi la chestiunile ce se soluţionează de către

instanţă, în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate; să facă

obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces în măsura

în care ele ating interesele persoanei reprezentate; să facă obiecţii împotriva

acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată când acestea se referă la interesele

persoanei reprezentate etc.

Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente

responsabile este limitat în vederea exercitării unor categorii specifice de drepturi,

arătate în alin. (2) al art. 80 din CPP. Acestea ţin de: retragerea cererii despre

săvârşirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate; încheierea tranzacţiilor de

împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul; renunţarea la acţiunea intentată de

către persoana reprezentată; recunoaşterea acţiunii înaintate împotriva persoanei

reprezentate; primirea bunurilor şi banilor care îi revin persoanei reprezentate în

baza hotărârii judecătoreşti.

Excepţie fac cazurile reprezentării persoanei juridice din oficiu şi specificării

în mod expus în procură.

Reprezentantul are următoarele obligaţii: să îndeplinească indicaţiile per-

soanei reprezentate; să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei

documentele care îi confirmă împuternicirile; să se înfăţişeze la citarea organului

de urmărire penală sau a instanţei pentru a reprezenta interesele persoanei

reprezentate; să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a

instanţei, obiectele şi documentele de care dispune; să se supună dispoziţiilor

legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui

şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

§3. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile

Decesul părţii vătămate sau pierderea capacităţii de a-şi exprima conştient

voinţa în timpul procesului penal nu lasă un gol procesual118, ea putând fi în-

locuită prin succesor.

Potrivit dicţionarului limbii române119, succesor este persoana care urmează în locul alteia ori persoana care dobândeşte drepturi şi obligaţii de la o alta.

118 In practica şi teoria procesului penal român decesul părţii vătămate duce la stingerea drepturilor sale o dată cu titularul lor. Se arată că dispariţia părţii vătămate din procesul penal nu trebuie să ducă la concluzia greşită că ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale; în asemenea situaţii acţiunea penală se exercită, în continuare, de către organul judiciar învestit cu rezolvarea cauzei penale. se vedea In acest sens: Ion Neagu, Tratat <lc drept procesual penal, op. cit., p. 151.

"u DKX, ediţia a II a, Univers Enciclopedic, Bucuroşi, 1, p 1036,

Calitatea de succesor, în sensul alin. (1) al art. 81 din CPP, o poate avea ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile în cazul în care: 1) şi-a manifestat voinţa de a deţine această calitate printr-o cerere; 2) partea vătămată sau partea civilă să fi decedat sau care, în urma infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa; 3) nu i se incriminează săvârşirea faptei penale în dauna intereselor părţii vătămate sau părţii civile.

Pentru a fi recunoscut succesorul părţii vătămate sau al părţii civile, se cere întrunirea simultană a tuturor condiţiilor arătate.

Hotărârea privind recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile aparţine procurorului care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţei de judecată. în cazul în care mai multe rude apropiate pretind recunoaşterea în calitate de succesor, decizia aparţine procurorului (judecătorului).

Potrivit alin. (3) al art. 81 din CPP, recunoaşterea succesorului poate fi solicitată repetat, dacă iniţial lipseau temeiurile arătate mai sus.

Dacă după recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, procurorul ori instanţa vor constata lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, aceasta va fi temei de încetare a participării la proces în calitate de succesor. Despre aceasta se va emite o hotărâre motivată (ordonanţă, după caz, încheiere).

Legiuitorul oferă dreptul succesorului părţii vătămate sau al părţii civile de a renunţa la împuternicirile asumate, indiferent de etapa la care se desfăşoară procesul penal.

Succesorul, din momentul adoptării hotărârii privind recunoaşterea acestei ca-lităţi, intră în posesia statutului procesual al părţii în locul căreia stăruie în proces.

Recunoaşterea calităţii procesuale de succesor nu este o piedică în ceea ce priveşte citarea şi audierea în calitate de martor.

Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi reprezentat.

Secţiunea a V-a. ALTE PERSOANE PARTICIPANTE

LA PROCESUL PENAL

§1. Asistentul procedural

Efectuarea anumitor activităţi procesuale trebuie făcută, potrivit cerinţelor legale, cu participarea unor persoane dezinteresate în cauză, care, nefiind angajaţi ai organului de urmărire penală, participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere.

2<I4

DII E P T P R E SU A L PUNA LP u r I ge ii a I A

24S

Aceste persoane au calitatea de asistenţi procedurali (alin. (1) al art. 82 din

CPP).Legiuitorul stabileşte participarea obligatorie a asistenţilor procedurali la

efectuarea prezentării spre recunoaştere a persoanei (art. 116 din CPP). Din

conţinutul alin. (3) al art. 116 din CPP rezultă că calitatea de asistent procedural o

poate avea nu orice persoană, ci doar acelea care corespund anumitor criterii şi

particularităţi. Cele arătate în lege sunt sexul şi asemănarea la exterior, în

literatura de specialitate120 s~a arătat că recunoaşterea făptuitorului, victimei,

uneori şi a martorului se efectuează, în majoritatea cazurilor, după înfăţişare,

mers, voce şi vorbire.

Printre semnalmentele pe care se sprijină, de obicei, declaraţiile celor chemaţi

să recunoască persoane, pe primul plan se află trăsăturile anatomice (statice), cum

ar fi constituţia fizică, culoarea tenului (uneori şi a ochilor), culoarea şi natura

părului, formele anatomice ale capului, aspectele feţei, dimensiunile constitutive

ale acesteia, în special ale nasului şi zonei bucale.

O importanţă aparte capătă caracteristicile anatomice care se manifestă

evident sau anumite infirmităţi, defecte, semne şi variaţii morfologice, dobândite

ereditar, în urma unor maladii, intervenţii medicale ş.a.

Alături de semnalmentele similare arătate, asistentul procedural trebuie să

corespundă unor condiţii: să fie neutru, adică să nu fie interesat în cauză şi să nu

fie cunoscut persoanei chemate să facă recunoaşterea.

Asistentul procedural poate fi invitat să participe şi la reconstituirea faptei

(art. 122 din CPP) sau la efectuarea experimentului (art. 123 din CPP) când

prezenţa este considerată necesară.

Fiind subiect al procesului penal, asistentul procedural dispune de drepturi şi

obligaţii.

Drepturile asistentului procedural sunt: să asiste la efectuarea acţiunii pro-

cesuale de la început până la terminarea ei; să ia cunoştinţă de procesul-verbal al

acţiunii procesuale la care a asistat; pe parcursul efectuării acţiunii procesuale,

precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, să facă obiecţii referitor la cele

efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, obiecţii care urmează să fie

înscrise în procesul-verbal al acţiunii respective; să semneze numai acea parte a

procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă circumstanţele percepute de

el; să primească compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la

acţiunea procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiu nile

nelegitime ale organului de urmărire penală (alin. (5) al art. 82 din CPP).

''" Simion Doraş, Criminalistica. Elemente de tactică, voi, II. Ştiinţa, Chişinău, 1999,

p, 20<l 216,

Asistentul procedural este obligat, potrivit alin. (3) al art. 82 din CPP: să se prezinte la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală; să comunice, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective; să îndeplinească indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală; să nu părăsească locul efectuării acţiunii procesuale fără învoirea organului respectiv; să semneze procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la procesul-verbal, să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul-verbal; să nu dea publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau un alt secret ocrotit de lege.

Pentru neîndeplinirea obligaţiilor arătate, asistentul procedural poate fi supus măsurilor procesuale de constrângere arătate în alin. (2) al art. 197 din CPP (obligarea de a se prezenta, aducerea silită şi amenda judiciară).

§2. Grefierul

Potrivit alin. (1) al art. 83 din CPP, grefier în şedinţa de judecată este

Inncţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes personal în cauză şi

întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile

părţilor şi ale martorilor.

Funcţia de grefier se conţine în statele instanţei de judecată. Grefierul este

lllgajat de preşedintele instanţei de judecată.

Potrivit alin. (3) al art. 48 din Legea Republicii Moldova privind organiza-

l'cn judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995 {Monitorul Oficial al Republicii

loldova, nr. 58/641 din 19.10.1995), grefierul are statut de funcţionar public.

în calitate de condiţii obligatorii pentru îndeplinirea funcţiei de grefier am

putea menţiona:

1) lipsa interesului personal în cauză. în caz contrar, aceasta, potrivit pct. 1)

şi 3) din alin. (1) al art. 84, va constitui temei de recuzare (dacă se află în

relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de

serviciu cu vreuna din părţi) (dacă există măcar una din circumstanţele

prevăzute în art. 33, aplicate în mod corespunzător);

2) deţinerea abilităţilor necesare pentru întocmirea procesului-verbal al

şedinţei de judecată şi înregistrarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor.

La capitolul abilităţi s-ar putea concretiza: pregătirea necesară, adică

s tudi i medii generale ori studii medii speciale; posede abilităţi

.'. II. DREPT i' : ii SUA I. PENAL

P a r t e a g o n era Iă .',17

de lucru cu tehnica de calcul; deprinderea de a întocmi în scris pro-cesul-verbal al

şedinţei de judecată. Pentru a-i asigura plenitudinea, poate fi utilizată

stenografierea, înregistrarea audio sau video (art. 336 din CPP). Grefierul în

şedinţa de judecată este obligat: să asigure plenitudinea şi caracterul obiectiv al

celor consemnate în procesul-verbal. Pct. 1) din alin. (2) al art. 83 din CPP

impune grefierului obligaţia de a se afla în sala de şedinţe pe tot parcursul

procesului. Ca şi ceilalţi participanţi la proces, grefierul nu poate părăsi şedinţa

fără permisiunea preşedintelui şedinţei. Prin expunere completă, pct. 2) are în

vedere să reflecte în procesul-verbal în întregime acele acţiuni, cereri, demersuri,

obiecţii, declaraţii, hotărâri ale instanţei etc., care vor fi incluse ori anexate la

procesul-verbal. Expunerea exactă presupune consemnarea celor petrecute în

şedinţă în deplină concordanţă cu realitatea, întocmai, fără nici o abatere;

întocmirea în termen a procesului-verbal. Termenul de întocmire a procesului-

verbal, despre care se arată în pct. 3) este stabilit în alin. (4) al art. 336 şi

constituie 48 ore de la terminarea şedinţei; obligaţia prevăzută în pct. 4 (la cererea

instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal, să comunice despre

relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza respectivă) are

importanţă pentru îndeplinirea de către grefier în bune condiţii a obligaţiilor de

serviciu şi, nu în ultimul rând, pentru asigurarea obiectivitătii şi imparţialităţii. Or,

prin clarificarea relaţiilor dintre grefier şi persoanele care participă la proces în

cauza respectivă se pot curma situaţiile de neîncredere şi suspiciune.

Grefierul este obligat să comunice despre relaţiile cu persoanele arătate la

cererea instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal.

Stabilindu-se circumstanţe arătate în pct. l)-3) din alin. (1) al art. 84 (cazurile

de incompatibilitate), grefierul nu va putea participa în procedura în cauza penală

concretă.

O altă obligaţie ţine de executarea întocmai a indicaţiilor preşedintelui

şedinţei de judecată (pct. 5) care, în principiu, se reduc la luarea măsurilor

pregătitoare necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să

nu fie amânată. Corelaţia preşedintele şedinţei de judecată - grefierul este

reglementată de alin. (1) al art. 318 din CPP.

în pct. 6) din alin. (2) se impune obligaţia de nedivulgare a datelor şedinţei de

judecată închise.

Pentru plenitudinea şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată

grefierul poartă răspundere personală. în caz de falsificare a procesului-verbal al

şedinţei de judecată grefierul poate fi tras la răspundere penală conform art. 310

clin CP.

La întocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul este ibsolut independent de solicitările şi indicaţiile oricărei persoane în ceea ce priveşte conţinutul înscrierilor. Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier si preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul are dreptul să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale, soluţionarea cărora are loc în modul prevăzut de art. 336 din CPP.

Cazurile în care grefierul nu poate participa în procedura în cauza penală sunt prevăzute exhaustiv în art. 84 din CPP şi se referă la următoarele împrejurări:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art. 33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

3) dacă se află în relaţii de rudenie cu vreuna din părţi sau în alte relaţii de

dependenţă personală ori de serviciu cu acestea;

1) dacă se constată incompetenţa lui.

Participarea anterioară a persoanei în calitate de grefier la şedinţa de judecată

nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi i iilitate în

procedura dată.

Recuzarea grefierului se soluţionează de instanţa care judecă cauza şi ho-i .i i

rea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

în cazul când instanţa superioară constată anumite încălcări ale legii pro-

■ • ■••ui penale prin fixarea incompletă în procesul-verbal a mersului

şedinţei ori

întocmirea neglijentă prin corectări de text, adăugiri, fără menţiunea legală,

tui dus la casarea sentinţei, grefierul respectiv nu mai poate participa în

l'im edura în cauza penală concretă. Eventual această împrejurare ar putea fi

dpi (4 iată drept circumstanţă ce atestă incompetenţa grefierului de şedinţă.

I >eşi este prevăzut că hotărârea asupra recuzării grefierului nu poate fi ata-

■ .Hi. lotuşi la exercitarea căii de atac, a apelului poate fi invocat acest

motiv.

§3. Interpretul, traducătorul

U cili za rea procesului penal are loc în asemenea condiţii, încât egalitatea parti-• i| ■ 11 iţilor la această activitate să se înfăptuiască fără nici o discriminare naţională.

Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de procedură are dreptul li in cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret.

248 DKI'll'T I ' K O C l i S U A L PliNAL 1' a r t e a g e ii e r a 1 it > \

Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de

judecată se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în

limba maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.

Astfel, în procesul penal în calitate de subiecţi care asigură buna desfăşurare

a procesului penal apar interpretul şi traducătorul.

Interpretul este persoana, invitată în procesul penal de organele competente,

care traduce oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor surzi ori

muţi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe persoane (pct. 19) al

art. 6 din CPP).

Traducătorul traduce în scris un text dintr-o limbă în alta (pct. 48) al art. 6

din CPP).

Din conţinutul normelor arătate şi din textul art. 85 din CPP conchidem că

interpretul, traducătorul este persoana fizică:

a) care liber (adică fără dicţionar sau ajutorul altor persoane) cunoaşte

limbile necesare pentru traducere ori pentru interpretarea semnelor celor

muţi ori surzi;

b) care cunoaşte terminologia juridică, adică totalitatea termenilor de

specialitate folosiţi în jurisprudenţă;

c) care nu este interesată în cauză;

d) care acceptă să participe în această calitate.

Traducătorul, interpretul este desemnat de organul de urmărire penală, procuror prin ordonanţă şi de instanţa de judecată prin încheiere din oficiu ori la cerere din rândul persoanelor propuse de bănuit, învinuit, inculpat, victimă, parte vătămată şi alţi participanţi.

Este inadmisibilă cumularea calităţii de interpret, traducător cu cea de judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală, apărător, reprezentant legal, grefier, expert şi martor. în cazul neglijării acestor interdicţii, potrivit alin. (2) al art. 251 din CPP, actul procedural este sancţionat prin nulitate.

Pentru asigurarea bunului mers al acţiunii procesuale şi al admisibilităţii probelor administrate, înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Aceasta se consemnează în procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.

Legiuitorul nu a prevăzut necesitatea prezentării obligatorii a unui document care ar confirma competenţa interpretului, traducătorului. Este suficien-

tă convingerea organului de urmărire penală că acesta dispune de cunoştinţele

necesare şi prevenirea de răspunderea penală potrivit art. 312 din CP pentru

traducerea incorectă cu bună ştiinţă.

Pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor de interpret, traducător nu

este prevăzută răspunderea penală.

Interpretul, traducătorul are dreptul: să pună întrebări persoanelor prezente

pentru precizarea traducerii; să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii

procesuale la care a participat, precum şi de declaraţiile persoanelor audiate în

şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii referitor la caracterul

complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-verbal; să

ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea

procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile

nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să primească

recompensă pentru lucrul efectuat.

Interpretul, traducătorul este obligat: să se prezinte la citarea organului de

urmărire penală sau a instanţei de judecată; să prezinte, de regulă, organului de

urmărire penală sau instanţei documentul ce confirmă calificarea de interpret,

traducător, să-i aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce complet şi exact; să

comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre

experienţa sa profesională şi relaţiile cu persoanele participante la procesul penal;

să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atâta timp

cât este necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul

efectuării acţiunii respective fără permisiunea organului care o efectuează sau,

după caz, şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei; să facă

interpretarea, traducerea complet, exact şi la momentul oportun; să îndeplinească

cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să respecte

ordinea stabilită în şedinţa de judecată; să confirme, prin semnătură, caracterul

complet şi exact al interpretării, traducerii incluse în procesul-verbal al acţiunii

procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea traducerii

documentelor care se înmânează persoanelor participante la procesul penal; să nu

divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării

acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii

private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu,

comercial sau alt secret ocrotit de lege.

Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în alin. (4) al art. 85 din CPP

survin consecinţe sub formă de amendă judiciară (art. 201 din CPP), obligarea ile

a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă (art. 198 din CPP),

aducerea silită (art. 199 din CPP), iar în cazul traducerii intenţionat greşite,

răspunderea penală în conformitate cu art. 312 din CP.

,".(1 DREPT PROCESUAL PENAL I' leu g e II I

.".i

Interpretul, traducătorul nu poate participa în procedura în cauza penală, dacă

există măcar una din circumstanţele arătate în alin. (1) al art. 86 din CPP, şi

anume: există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art. 33 din CPP, care

se aplică în mod corespunzător; nu este în drept să fie în această calitate în baza

legii sau a sentinţei judecătoreşti; se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de

dependenţă personală cu persoana care efectuează urmărirea penală sau cu

judecătorul; se află în dependenţă de serviciu de vreuna din părţi ori de specialist

sau expert; se constată incompetenţa lui.

Participarea anterioară a persoanei în calitate de interpret, traducător la

proces nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi

calitate în procedura dată.

Interpretul, traducătorul se pot abţine de la participarea în procedura în cauză

penală dacă se constată prezenţa măcar unuia din temeiurile arătate în alin. (1) al

art. 86.

în virtutea aceloraşi temeiuri el poate fi recuzat de către:

1) părţi (adică de partea apărării şi acuzării);

2) ofiţerul de urmărire penală, procuror, instanţă, specialist sau expert dacă

se constată incompetenţa lui.

Recuzarea interpretului, traducătorului se soluţionează de organul de

urmărire penală sau de instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este

susceptibilă de a fi atacată.

§4. Specialistul

Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită

problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a

contribui la stabilirea adevărului (pct. 43) al art. 6 din CPP).

Prin specialist în procesul penal se are în vedere persoana fizică:

a) care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate umană

(tehnică, ştiinţă, meserie, artă etc.);

b) care a fost chemată la efectuarea acţiunii procesuale în modul prevăzut

de art. 236 din CPP;

c) care nu se află în nici o situaţie de incompatibilitate arătate în art. 86 din

CPP.

întreprinderea, instituţia sau organizaţia, indiferent de statut, formă orga-

nizatorică şi tipul de proprietate au obligaţia de a satisface cererea organului de

urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea şi participarea spe-

cialistului la acţiunea procesuală. Perioada de timp în care specialistul a fost

antrenat în procedura în cauza penală nu poate li considerată absenţă nemotivata

de In serviciu.

Din prevederile alin. (2) al art. 87 din CPP deducem scopul pentru care

specialistul se atrage în procedura în cauza penală şi anume pentru acordarea

ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Prin ajutor se are în

vedere:

contribuirea prin sfaturi, sugestii la descoperirea, fixarea, ridicarea

sau excluderea obiectelor şi a documentelor;

contribuirea la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate

în cursul acţiunii procesuale; - formularea concluziilor de constatare

tehnico-ştiinţifică sau medi-

co-legală;

ajutorul la formularea întrebărilor pentru expert;

explicarea în faţa părţilor şi a instanţei a chestiunilor ce ţin de sfera

cunoştinţelor lui profesionale, în acest scop se pot utiliza certificate,

demonstrarea diapozitivelor, materialelor video, capacităţilor unui sau altui obiect

etc.

Opiniile şi constatările specialistului nu pot înlocui concluzia expertului.

Specialistul dispune de o serie de drepturi şi obligaţii. Drepturile specialistului:

să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de

materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală

respectivă pentru a formula o concluzie adecvată; să ceară completarea

materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru formularea concluziei; să-i

atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea,

ridicarea şi păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării

mijloacelor tehnice şi programelor computerizate; să ilea explicaţii referitor la

chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională; să Iacă obiecţii, care vor fi

incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la

descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii

conform competenţei sale profesionale; să ia cunoştinţă de Iuticesele-verbale ale

acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor ..ui includerea obiecţiilor

sale în procesul-verbal respectiv; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în

cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale

organului de urmărire penală sau ale instanţei; să primească recompensă pentru

lucrul efectuat.

Obligaţiile specialistului: să se prezinte la chemarea organului de urmărire

penală sau a instanţei; să prezinte organului de urmărire penală documentele ce

confirmă calificarea lui de specialist respectiv; să-şi aprecieze obiectiv

Capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist; să comunice, la cererea

Organului de urmărire penală, a insta nţei sau părţilor, despre experienţa sa In

domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală

nspectivă; să se afle la locul efectuării ac ţ iun i i procesuale sau în şedinţa de

'.'..'. D R E P T I> IUK: I;SUAI . PENAL P a r t a g e n e r a 1 ă

253

judecată atâta timp cât este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist

şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii procesuale respective

sau şedinţa de judecată; să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale

pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la

descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a

programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert; să dea

explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională; să tragă

concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medi-co-legală; să se supună

dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală; să respecte ordinea stabilită

în şedinţa de judecată; să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi

rezultatele acţiunii procesuale la care a participat, precum şi caracterul complet şi

exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective; să nu divulge

circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii

procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de

familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt

secret ocrotit de lege.

Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea

interpretului, traducătorului conform prevederilor art. 33 din CPP, care se aplică

în mod corespunzător.

§5. Expertul

Expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un

anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză (pct.

12) al art. 6 din CPP).

Participarea expertului în procesul penal121 este determinată de complexitatea

problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale şi de necesitatea de a

apela la concursul unor oameni cu pregătirea profesională, alta decât cea juridică,

pentru a elucida aspecte ce ţin de diverse ramuri ale ştiinţei, tehnicii, artei etc.122

Din prevederile alin. (1) al art. 88 din CPP deducem condiţiile necesare pentru

deţinerea calităţii de expert:

a) existenţa unei ordonanţe ori încheieri privind dispunerea expertizei

conform procedurii prevăzute în art. 144 din CPP;

b) deţinerea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare în domeniul ştiinţei, teh-

nicii, artei sau meşteşugului pentru constatarea circumstanţelor ce pol

avea importanţă probatorie pentru cauza penală (art. 142 din CPP);

c) lipsa interesului faţă rezultatele cauzei penale.

Cerinţele înaintate unui expert judiciar sunt formulate în articolul 8 din Legea

Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară123.

Potrivit normei arătate, poate fi expert judiciar persoana care:

a) are capacitatea de a acţiona cu discernământ;

b) are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit

domeniu al expertizei judiciare şi a obţinut calificarea de expert judiciar;

c) posedă cunoştinţe speciale în cele mai diverse domenii ale ştiinţei,

tehnicii, medicinei, artei, în alte domenii ale activităţii umane necesare

pentru întocmirea raportului de expertiză;

d) este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;

e) nu are antecedente penale;

f) se bucură de o bună reputaţie profesională.

Calitatea de expert este incompatibilă cu orice alt statut în cauza penală

concretă.

Din conţinutul alin. (2) al art. 88 din CPP deducem inadmisibilitatea dis-

punerii expertizei pentru stabilirea aspectului cauzei penale ce pot fi constatate

printr-o analiză directă a mijloacelor de probă în baza cunoştinţelor profesionale

ale ofiţerului de urmărire penală, procurorului ori judecătorului.

Bunăoară, nu se poate cere expertului să determine dacă baioneta ridicată

prin percheziţie constituie armă albă ori stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei

I '.umitului, învinuitului, inculpatului ş.a., asupra cărora trebuie să se

pronunţe

bfganul de urmărire penală şi judecătorul în baza cunoştinţelor juridice.

Kxpertul dispune de drepturi şi obligaţii.

Hxpertul are dreptul: să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legă-

nii.i cu obiectul expertizei; să ceară să i se pună la dispoziţie materiale supli -

mentare necesare pentru prezentarea concluziilor; să participe, cu aprobarea -l

,.mului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni pro-i 'ii,ile

ce ţin de obiectul expertizei; să pună întrebări persoanelor audiate cu pil

i iciparea lui; să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci ţi Iu

alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma

[hvestigaţiilor efectuate; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor ||

Cure el a participat şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal

II pectiv; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu partici-

Elian Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifica1, Bucureşti, 1971, p. 18-19. Flore» Mauureanu, Drept procesual civil, AU. HI'.CK. Uumreşli, 1999, p. 250,

Lfigeo Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, nr. 1086-XIV din 23.06.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 144-145/1056 din 16.11.2000.

.".IDREPT PROCESUAL P E N A L P a r t e a g n crai a >v>

părea la procesul penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să primească recompensă pentru lucrul efectuat (alin. (5) al art. 88 din CPP).

Expertul este obligat: să formuleze în raportul său concluzii obiective şi în-temeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile trase în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost veri-ficate de el; să refuze să tragă concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicând în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza, cu indicarea motivelor respective; să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor date în scris; să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea lui specială; să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru formularea concluziilor respective; să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată; în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei; să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege (alin. (3) al art. 88 din CPP).

§6. Martorul

Martorul este persoana care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă

care urmează să fie constatată în cauză (art. 90 din CPP).

Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor, potrivit textului dispoziţiei

alin. (1) al art. 90 din CPP, se cer întrunite o serie de condiţii, în special:

- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor de

urmărire penală sau în instanţa de judecată;

- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări cu

privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză;

citarea în modul prevăzut de art. 236 din CPP în această calitate de

martor de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată ori

audierea de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată cu privire la

faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte. Prin urmare, calitatea de martor se

dobândeşte formal prin chemarea unei persoane ca martor în procesul penal.

în alin. (3) al art. 90 din CPP se indică şirul persoanelor care nu pot fi

ascultate ca martor'24. Se cere precizarea că nu este vorba de persoane care nu pot

avea calitatea de martor în nici o cauză penală, ci de persoane care, în anumite

cauze concrete, şi în legătură cu anumite fapte sau împrejurări, nu pot fi chemate

ca martor125.

Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:

1) persoanele care, din cauza defectelor fizice126 sau psihice, nu sunt în stare

să înţeleagă just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă

referitor la ele declaraţii exacte şi juste;

124 In literatura de specialitate a fost abordată problema imunităţilor şi privilegiilor martorului. S-a arătat că termenii "imunitate" şi "privilegiu" nu se utilizează direct în procedura penală, cu toate că instituţia ce-i întruneşte îşi găseşte reglementare şi aplicare nu numai în Codul de procedură penală, dar şi în alte legi. Cu atât mai mult, această instituţie constituie obiectul de studiu al teoriei procesual penale. în acelaşi timp, în doctrină nu există o poziţie unică privind utilizarea termenilor "imunităţi" şi/sau "privilegii". In majoritatea surselor aceste noţiuni sunt utilizate ca sinonime, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte imunitatea ca „ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane". Potrivit aceleiaşi surse, privilegiu înseamnă "avantaj, scutire de obligaţii (către stat), drept sau distincţie socială care se acordă, în situaţii speciale, unei persoane, unui grup..." Scopul imunităţilor şi al privilegiilor este determinat de un factor moral - societatea pune pe cântar ce este primordial: anumite relaţii (fie de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa probantă a unor informaţii (care în unele cazuri pot fi unice şi absolut necesare) pentru descoperirea adevărului.

în concluzie autorul menţionează: imunităţile şi privilegiile au menirea de a proteja anumite relaţii, recunoscute de către societate drept cele mai valoroase. Necesitatea de a diferenţia imunităţile şi privilegiile este determinată de totalitatea de drepturi care survin în urma aplicării instituţiei. în cazul imunităţilor persoana nu poate să participe, în nici o situaţie, în calitate de martor, chiar având această dorinţă. Privilegiul acordă persoanei dreptul de participare în procesul de probaţiune. Privilegiile şi imunităţile au anumite calităţi şi elemente comune: caracterul relaţiilor, scopul comunicării, confidenţialitatea ş.a. Imunitatea sau privilegiul sunt deţinute de către o persoană obişnuită (şi nu de către avocat, medic, oficialitate religioasă), care decide de a da sau nu publicităţii conţinutul comunicării, deoarece secretul i-a aparţinut iniţial. A se vedea: I. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului in procesul penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Drept, nr. 6, Chişinău, 2002.

"'' Ion Ncagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 339. " (1 toate acestea, un orb poate fi

ascultai pentru o împrejurare pe care a auzit-o şi un surd asupra unei împrejurări văzute,

.'.'.(. DKHI'T I'ROCIiSUAI. PENAL

P a r t e a g e n e r a l ă >.;■/

Un bolnav psihic poate fi ascultat, iar declaraţia sa poate fi apreciată în

funcţie de boala de care suferă. Până la urmă, organul de urmărire penală,

procurorul şi instanţa au prerogativa să aprecieze care dintre aceste persoane sunt

apte să furnizeze informaţii necesare stabilirii adevărului în cauză.

2) apărătorii, colaboratorii barourilor de avocaţi - pentru constatarea unor

date care le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru

acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu acordarea acesteia;

3) persoanele care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legă-

tură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;

4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală,

grefierul - cu privire la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în

legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor lor procesuale, cu excepţia

cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de cercetare a

probelor dobândite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la

efectuarea procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în

ordine de revizie sau de restabilire a dosarului pierdut;

5) jurnalistul - pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu

condiţia de a nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana

benevol doreşte să depună mărturii;

6) slujitorii cultelor - referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute

în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor;

7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală -

referitor la viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc.

Art. 21 din CPP, Libertatea de mărturisire împotriva sa, stabileşte că nici o

persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor proprii sau ale

rudelor sale apropiate (ascendenţii şi descendenţii, fraţii sau surorile, copiii

acestora, precum şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere).

Suntem în prezenţa unei excepţii relative. Persoanele arătate nu pot fi obli-

gate să depună mărturii ele însă, au dreptul de a face declaraţii.

Dispoziţiile în cauză au la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere

firească şi realistă a naturii umane.

în lipsa acestei dispoziţii, martorul ar avea de ales între alternativa: de a

spune adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificând sentimentele de

afecţiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând declaraţie

mincinoasă.

Deci, legiuitorul nu-1 obligă şi nici nu-1 înlătură pe martorul rudă apropia tă

cu învinuitul, inculpatul de la darea declaraţiilor.

Aceleaşi drepturi sunt prevăzute pentru soţ, soţie, logodnic, logodnică.

Calitatea de soţ trebuie să fie valabilă la momentul ascultării.

Subiectul oficial prin întrebări prealabile aduce la cunoştinţa soţului sau

rudelor apropiate că nu sunt obligate să facă declaraţii. Dar dacă doresc acest

lucru o pot face, trebuind s*ă spună însă adevărul, în caz contrar pot fi atrase la

răspundere penală pentru declaraţii mincinoase (art. 312 din CP).

Aceste dispoziţii se referă numai la soţul şi rudele apropiate bănuitului,

învinuitului sau inculpatului şi nu la celelalte părţi în proces.

Jurnaliştii, medicii de familie şi persoanele care au acordat îngrijire medicală

pot fi audiaţi doar în scopul prevenirii sau descoperirii infracţiunilor pedepsite cu

privaţiune de libertate pe un termen ce depăşeşte 15 ani ori cu detenţiune pe viaţă.

Persoanele arătate se vor audia cu condiţia că informaţia pe care o deţin este

absolut necesară.

Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu se mai impune dacă persoana

faţă de care exista această obligaţie a dat încuviinţarea de depunere a declaraţiilor.

Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile de persoane şi condiţiile în

prezenţa cărora se admite această derogare. Astfel, se indică asupra apărătorului

şi reprezentantului părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile

(alin. (5) al art. 90 din CPP). în calitate de condiţii sunt arătate:

1) consimţământul persoanelor interesele cărora sunt reprezentate;

2) apărătorul (reprezentantul) să facă declaraţii exclusiv în favoarea celui

apărat (reprezentat);

3) prezenţa unui caz excepţional.

Calitatea de apărător (reprezentant) devine incompatibilă cu noua calitate cea de martor, aceasta di urmă având prioritate.

Ori de câte ori apar îndoieli privitor la capacitatea martorului de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauză şi de face declaraţii despre ele se dispune efectuarea expertizei pentru constatarea stării lui psihice sau fizice.

Organul de urmărire penală şi procurorul, potrivit alin. (6) al art. 90 din CPP, pot dispune această măsură din oficiu, iar instanţa - numai la cererea părţilor.

Martorul în procesul penal are dreptul: să ştie în legătură cu care cauză este citat; să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa; să înainteze cereri; să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate; să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale; la depunerea declaraţi i lor, să utilizeze documente ce

258 DREPT PI lOCIiSUAI. PENAL Puriea g enera I .">

conţin calcule complicate, denumiri geografice şi altă informaţie, expunerea

căreia din memorie este dificilă, notiţe asupra amănuntelor greu de reţinut; să

ilustreze declaraţiile sale cu scheme, desene grafice; la participarea în acţiuni

procesuale din cadrul urmăririi penale, să fie asistat de un apărător ales de el ca

reprezentant; să scrie personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii din

cadrul urmăririi penale; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza

penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de

urmărire penală sau ale instanţei; să i se restituie bunurile ridicate de organul de

urmărire penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe, să primească în

original documentele ce îi aparţin (alin. (12) al art. 90 din CPP).

Martorul are dreptul să fie asistat de un avocat care să-i reprezinte interesele

în faţa organului de urmărire penală şi să-1 însoţească la toate acţiunile procesuale

efectuate cu participarea sa. Avocatul martorului beneficiază de drepturile şi

obligaţiile arătate în alin. (2), (3) al art. 92 din CPP.

Reprezentantul legal al martorului minor îl va însoţi şi îl va asista în mod

obligatoriu la acţiunea procesuală cu participarea minorului, beneficiind de

drepturile prevăzute în alin. (2) al art. 91 din CPP.

Martorul minor este chemat la organul de urmărire penală sau în instanţa de

judecată prin părinţi sau persoanele care-i înlocuiesc. Dacă martorul minor se află

într-o instituţie specială pentru minori, atunci va fi chemat prin administraţia

acestei instituţii.

Martorul în procesul penal este obligat: să se prezinte la citarea organului de

urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii şi a participa la acţi uni

procesuale; să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza

respectivă şi să răspundă la întrebările puse, să confirme, prin semnătură,

exactitatea declaraţiilor sale incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau

anexate la acesta; să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a

instanţei, obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă; să accepte, la

cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală; la cererea organului

de urmărire penală, să fie supus unei expertize în condiţii de ambulatoriu pentru

verificarea capacităţii de a înţelege corect circumstanţele care urmează să fie

constatate în cauza respectivă şi de a face declaraţii juste în cazul în care sunt

temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială o asemenea capacitate; să se supună

dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale

preşedintelui şedinţei de judecată; să nu părăsească sala de şedinţe fără

permisiunea preşedintelui şedinţei; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de

judecată (alin. (7) al art. 90 din CPP).

Pentru neexecutarea fără motiv a obligaţiilor impuse, martorii pot fi sanc-ţ iona ţ i cu amendă judiciară (art. 201 din CPP).

Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform art. 313 din CP, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ş t i inţă - conform art. 312 din CP.

■

Part ea gene ra I >(,i

C a p i t o l u l V

PROBELE Şl MIJLOACELE DE PROBĂ

Secţiunea I. PROBELE

§1. Definirea probelor în procesul penal

în scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesară o activitate cognitivă în care subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective, ale cir-cumstanţelor cauzei. în activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile1. în procesul penal dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe. Legea procesual penală în articolul 93 dă definiţia probelor ca elemente de fapt dobândite în modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei. După cum se vede, probele sunt elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale2. Pornind de la regula conform căreia înfăptuirea justiţiei este în funcţie de sistemul probelor, acest sistem cunoaşte o permanentă perfecţionare pe parcursul istoriei3. Dezvoltarea sistemelor de probaţiune era într-o legătură directă cu concepţiile filosofice privind adevărul şi cognoscibilitatea lumii înconjurătoare, în procesul penal de tip acuzatorial, în care predominau concepţiile empirice şi mistice, probele erau apreciate arbitrar. Stabilirea adevărului era pusă uneori în seama divinităţii. Acest sistem cunoaşte asemenea modalităţi de rezolvare a cauzei cum ar fi: duelul judiciar, ordaliile, jurământul religios etc. Istoria dreptului românesc, de asemenea, cunoaşte diferite genuri de ordalii, dueluri judiciare, jurământul cu brazda pe cap, instituţia conjurătorilor.

în procesul penal de tip inchizitorial, unor probe li se dădea o forţă dinainte prestabilită. Acest proces a născut teoria formală a probelor care se baza pe principiul determinării anticipate a importanţei fiecărei probe stabilite de către

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 331.Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit.,vol.l, p. 168După cum menţionează Ion Tanoviceanu, "întreaga evoluţiune a dreptului procesualpenal se învârteşte în jurul transformaţiunilor prin care sistemul probelor a trecut îndecursul veacurilor", în Ion Tanoviceanu, Tratat tic drept ;.i pi........dură penală, vol. IV,p, 60, Bucureşti, Tipografia "Curierul judiciar", 1427

monarh şi cumulate în norma juridică. Legea stabilea care probe sunt suficiente şi

recunoştea ca fiind perfectă proba recunoaşterii vinovăţiei. De asemenea, se

prevedea că poate fi recunoscută ca probă deplină mărturia a cel puţin doi martori

despre un fapt sau altul. Valoarea probei se determina nu numai de conţinutul

acesteia, dar şi de statutul social sau calităţile personale ale martorului. Astfel,

mărturiile bărbatului predominau asupra mărturiilor femeii, cele ale nobilului

asupra iobagului, cele ale clerului asupra laicului. Legea pe care se baza sistemul

formal de probaţiune a determinat aplicarea torturii în procesul penal pentru a

obţine recunoaşterea vinovăţiei care a devenit obişnuită.

Procesul penal modern, care poartă denumirea de proces mixt, a introdus

teoria liberei aprecieri a probelor. Codul de procedură penală a ridicat această

regulă la nivel de principiu, prevăzând în articolul 27 că judecătorul şi persoana

care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită. După cum se vede,

teoria liberei aprecieri a probelor se circumscrie liberei convingeri a judecătorului

şi persoanei care efectuează urmărirea, formată în urma cercetării probelor

administrate. Libera apreciere a probelor determină regula că instanţa de judecată

nu este ţinută de aprecierea dată probelor de către organul de urmărire penale,

instanţei de apel sau de recurs nu i se impune convingerea primei instanţe asupra

valorii probante a unei sau alte probe. Sistemul liberei aprecieri a probelor este

numit sistem sentimental sau sistem ştiinţific al probelor4. Sistemul liberei

aprecieri a probelor este strâns legat de problema aflării adevărului în procesul

penal, bazată pe anumite concepţii filosofice. O perioadă îndelungată în sistemul

procesual penal naţional predomina ide-ea conform căreia în procesul penal este

necesar să se stabilească un adevăr obiectiv. Această concepţie se baza pe opinia

generală filosofică determinată de concepţiile ideologice predominante în ţară. în

dreptul altor ţări, adevărul nu este conceput ca un obiectiv. Baza filosofică a

acestor concepţii este filo-sofia lui Kant, care neagă posibilitatea pătrunderii în

esenţa lucrurilor. Sunt cunoscute concepţiile adevărului formal şi convenţional5.

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 333.Convenţional este considerat adevărul recunoscut ca fiind manifestat printr-o conven-ţie, printr-un acord. Din această perspectivă, un raţionament poate fi calificat drept ade-văr nu din cauză că ar corespunde realităţii obiective, ci din simplul motiv că oamenii au convenit să-1 considere adevăr. Spre exemplu, recunoaşterea persoanei drept nevino-vată în cazul când nu s-a dovedit vinovăţia (prezumţia de nevinovăţie) este un adevăr convenţional. Adevărul formal este considerat atunci când o aserţiune corespunde altei aserţiuni (nu realităţii obiective), adevărul căreia este admis ca un postulat. în detaliu a se vedea I. (i. Fletcher, 1. Doica, D. Blănării, Concepte de bază ale justiţiei penale, Arc, Chişinău, .'001, p. 281.

.'.<>.' DREPT PROCESUAL PENAI. I' lea g e n r u I ft

28 i

Se susţine teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce coincide

cu un anumit grad de probabilitate în cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în

acest fel certitudinea judiciară imputând, în mod necesar, un anumit procent de

nesiguranţă6. Actualmente în procesul penal al unor ţări sunt utilizate anumite

metode de obţinere a probelor, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza etc., care

sunt recunoscute de unii reprezentanţi ai doctrinei europene ca incorecte.

§2. Clasificarea probelor

în literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra criteriilor de

clasificare a probelor. Probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele

din care provin, după legătura cu obiectul probaţiunii.

I. După caracterul lor, probele sunt clasificate în: probe în acuzare şi probe în

apărare.

Probe în acuzare sunt acelea prin care se face dovadă vinovăţiei învinuitului

sau inculpatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei

acestuia7. Probele în acuzare dovedesc şi existenţa unor circumstanţe agravante,

în totalitatea lor, probele în acuzare servesc la susţinerea învinuirii.

Probele în apărare au sarcina de a constata inexistenţa infracţiunii, dovedirea

nevinovăţiei inculpatului, o vină mai redusă, o circumstanţă atenuantă. Probele în

apărare, ca şi probele în acuzare trebuie administrate de către organul de urmărire

penală din oficiu sau de către instanţă la cererea părţilor. Probele în apărare pot fi

administrate şi de către apărătorul admis în procesul penal, potrivit art. 100 din

CPP.

II. După sursa din care provin, probele pot fi divizate în:

Probe imediate şi probe mediate.

Probele imediate, numite şi probe nemijlocite sau probe primare, sunt obţi-

nute din sursele originale. Astfel de probă este declaraţia unui martor ocular, care

relatează despre faptele care le-a perceput, conţinutul procesului-verbal de

examinare a corpurilor delicte, originalul unui înscris etc.

Probele mediate, numite şi mijlocite sau secundare, sunt obţinute dintr-o altă

sursă decât originală, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unui martor care a auzit

despre unele împrejurări importante în cauza penală.

III. După legătura cu obiectul probaţiunii, probele se împart în:

Probe directe şi probe indirecte.

Probele pot fi clasificate în directe şi indirecte în funcţie de împrejurarea i

iv trebuie dovedită. Probele directe dovedesc în mod direct actul principal t Ire

formează obiectul cauzei penale. Probele indirecte nu pot dovedi vinovăţia sau

nevinovăţia, dar reprezintă anumite împrejurări cu ajutorul cărora se poale

conchide asupra actului principal8. Fiecare element al obiectului probaţ i u n i i

poate fi dovedit atât prin probe directe, cât şi prin probe indirecte. Spre exemplu,

motivul infracţiunii poate fi dovedit prin declaraţiile învinuitului despre motivul

infracţiunii, iar prin probe indirecte, prin declaraţiile mar-lorului despre relaţiile

între învinuit şi victimă. Din punct de vedere logic, probele indirecte, în acelaşi

moment pot fi şi directe, având în vedere împrejurările care le probează. De

exemplu, amprentele digitale la locul săvârşirii omorului ne demonstrează direct

că persoana a fost în acest loc şi indirect că posibil persoana a comis infracţiunea.

în unele situaţii una şi aceeaşi probă poate direct să dovedească un fapt şi indirect

alt fapt, spre exemplu, proba direct dovedeşte deosebita cruzime, iar indirect poate

mărturisi despre iresponsabilitate. La aprobarea vinovăţiei pot fi utilizate şi aşa-

numitele "probe ale Comportamentului". Probe ale comportamentului sunt

anumite date despre noţiunile făptuitorului după comiterea infracţiunii sau care

dau de înţeles că i pi ui torul este conştient de vinovăţia sa, spre exemplu:

încercarea de a se as-

■ muie de urmărire şi judecată, care dau de înţeles că învinuitul cunoaşte

des-

jM*■ împrejurările cauzei etc. Pornind de la faptul că în practică în foarte dese

n/uri probaţiunea se efectuează cu ajutorul probelor indirecte, este necesar

i i ;u este probe să aducă la concluzii unice, luate într-o coroborare, concluzii

nur ar exclude altă posibilă versiune. Probaţiunea cu ajutorul probelor indi-

in le reprezintă un proces multilateral. Spre exemplu, în cazul săvârşirii unui

*, în totalitatea probelor indirecte sunt incluse date cu privire la compor-

h.....ntul făptuitorului şi al victimei, relaţiile dintre ele, mijloacele şi uneltele

■ n 11 acţiunii, caracterul rănilor ş.a., fiecare dintre aceste fapte, la rândul

lor, pot

li I nnstatate cu ajutorul altor probe indirecte.

In literatura de specialitate sunt întâlnite şi alte criterii, nu mai puţin impui i .i

nle, de clasificare a probelor cum ar fi: probe principale, probe secundare m probe

incidentale9.

Probele principale se referă la existenţa faptului, cele secundare privesc

împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului, probele

Ion Ncagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., . 333.

Nicolue Volonciu, Tratat de procedură penala, op. cil., p, (1.

NU ulm' Volonciu, Tratat de procedurii penală, op. cit., voi. I, p. 340.

4/ i i i l i 11\ Dongoroz ş.a., Explicai ii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit.,

|. 115

.'.(. I DREPT PRO 1!S UA I. PENAL I' tea g e n 1 ă

.',

incidentale servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de

exemplu, temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte)10.

§3. Proprietăţile esenţiale ale probelor

Datele de fapt care sunt utilizate în calitate de probă sunt incluse în anumite

mijloace de probă, enumerate în art. 93 din CPP. Acestea sunt declara-ţiile

învinuitului, bănuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii

civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză; corpurile delicte,

procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării

judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video,

fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Datele de fapt care

sunt cuprinse în aceste mijloace de probă nu pot fi recunoscute, prin sine, ca

probe. Pentru ca aceste date să fie recunoscute în calitate de probe ele trebuie să

dispună de anumite proprietăţi juridice, care sunt admisibilitatea, pertinenţa,

concludenta şi utilitatea.

Prin intermediul admisibilităţii se asigură calitatea procesuală a probei.

Potrivit art. 95, sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile admini-

strate în conformitate cu Codul de procedură penală. Doctrina procesual penală

recunoaşte existenţa unor reguli de asigurare a admisibilităţii probelor11.

Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată de un subiect

competent. Subiecţii competenţi sunt enumeraţi în Legea procesual penală. Proba

poate fi administrată atât de organul de urmărire penală din oficiu, prin efectuarea

unor acţiuni procesuale fie de către părţi prin punerea la dispoziţia organului de

urmărire penală sau a instanţei, fie de către instanţă la solicitarea părţilor.

Regula a doua de admisibilitate este regula privind mijlocul cuvenit. Mij-

loacele de probă sunt prevăzute în art. 93 din CPP. Ca o declaraţie, spre exemplu,

să fie recunoscută ca mijloc de probă ea trebuie să fie depusă în cadrul procesului

penal şi nu în afara procesului într-o discuţie. De asemenea, nu poate fi înlocuit

raportul de expertiză cu un act departamental sau cu o opinie a unui specialist.

Regula a treia de asigurare a admisibilităţii este cea privind procedura

cuvenită. Această regulă poate fi caracterizată sub mai multe aspecte, spre

exemplu, respectarea procedurii în ceea ce priveşte termenii procesuali, acţiunile procesuale, cu unele mici excepţii12 pot fi efectuate doar după declanşarea procesului. Regula dată asigură şi respectarea calităţii procesuale a persoanei implicate în proces. Se interzice de a audia în calitate de învinuit persoana faţă de care nu s-a emis ordonanţă de punere sub învinuire şi căreia nu i s-a înaintat acuzarea. De asemenea, se interzice de a audia în calitate de martor persoana care de fapt este bănuită. Interzicerea de a audia persoana bănuită sau învinuită fără a i se lămuri drepturile procesuale este la fel o reflectare a regulii date. Articolul 94 enumera situaţiile când datele prezentate sunt neadmise în calitate de probe.

Regula a patra care asigură admisibilitatea probelor cea regula privind "fructele pomului otrăvit". Proba se consideră inadmisibilă dacă este obţinută din altă probă cu încălcarea procedurii. Regula este utilizată în cele mai dese cazuri când este vorba de percheziţie şi de ridicarea obiectelor.

Regula inadmisibilităţii probelor care conţin date de provenienţă necunoscută este o a cincea regulă care asigură admisibilitatea probelor. Numai acea probă este admisibilă care conţine date autenticitatea cărora poate fi verificată.

Apreciind importanţa respectării regulilor de admisibilitate pentru asigurarea unui proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-un număr considerabil de cazuri s-a pronunţat asupra mai multor chestiuni ce ţin de admisibilitatea probelor. Spre exemplu, CEDO a recunoscut că, chiar dacă admisibilitatea probelor obţinute într-un mod ilegal nu constituie în sine o încălcare a articolului 6, aceasta poate impune bănuieli referitoare la echitatea procesului13.

Prin pertinenţă se înţelege legătura dintre conţinutul probei şi circumstanţele

care necesită a fi probate într-o cauză penală. La soluţionarea chestiunii cu privire

la pertinenţa probelor este necesar să se ţină cont de două aspecte: 1. dacă se

include faptul care va fi dovedit drept probă în obiectul probaţiunii; 2. dacă este în

stare proba dată să constate acest fapt. După cum se vede, pertinenţa joacă un rol

de legătură logică între împrejurarea dată şi obiectul probaţiunii. Pertinenţa este o

premisă pentru constatarea admisibilităţii, în unele cazuri însă probele pertinente

pot fi inadmisibile. Codul de procedură penală prevede mai multe articole care se

referă la pertinenţa pro-

10 Nicolae Volonciu, Trata de procedură penală, op. cit., voi. 1, p. 339.11 se vedea, spre exemplu: . . ,

, «», , 1989.

'•' Excepţie în acest caz o constituie cercetarea la faţa locului (art. 118) şi percheziţia corpo-rală sau ridicarea (art. 130) care pot fi efectuate până la pornirea procesului penal. 1 Schenk v. Elveţia, 12 iulie 1988.

2<><> D R E P T PROCESUAL PENAJ. P tea g n r a I

267

belor. De exemplu, declaraţiile sunt depuse referitor la circumstanţele care au

servit drept temei pentru a recunoaşte persoana în calitate de bănuit, învinuit,

inculpat (art. 103); declaraţiile martorului se depun asupra circumstanţelor care

urmează să fie constatate în cauză (art. 105) ş.a. Examinând chestiunea

pertinenţei, este necesar de luat în considerare următoarele aspecte:

a) sunt incluse datele respective în obiectul probaţiunii?

b) aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitor la esenţa feno-

menului cercetat?

c) permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficienţa şi veridi-

citatea probelor administrate14?

Concludente sunt probele care influenţează asupra soluţionării cauzei penale.

Probele care nu sunt edificatoare, întrucât nu determină în nici un fel soluţia, se

numesc neconcludente15.

Orice probă concludentă este pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este şi

concludentă. Spre exemplu, relaţiile de rudenie între învinuit şi partea vătămată,

fiind pertinente, nu sunt întotdeauna concludente. în cazul când însă poate avea

loc împăcarea părţilor, aceste relaţii sunt concludente.

Utile sunt probele concludente, care prin informaţiile pe care le conţin sunt

necesare soluţionării cauzei. Nu toate probele concludente sunt şi utile. în cazul

când proba nu este necesară pentru soluţionarea cauzei, ea este inutilă. De

exemplu, într-o cauză penală unde sunt mulţi martori oculari este inutil de a-i

audia pe toţi, deoarece informaţia pe care o deţin este aceeaşi. Utilitatea probei

este constatată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,

pornind de la circumstanţele cauzei concrete.

O probă poate fi pusă la baza sentinţei numai dacă întruneşte calităţile de

admisibilă, pertinentă, concludentă şi utilă.

Alin. (3) al art. 95 stabileşte o prezumţie legală privind admisibilitatea

probelor, constatând că se prezumă proba ca admisibilă în cazul când admini-

strarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, atâta timp cât partea

care cere respingerea probei nu a adus argumente care incontestabil vor dovedi că

proba este inadmisibilă. în cazul când administrarea probei a fost efectuată cu

încălcarea dispoziţiilor legale, partea care a administrat-o sau în favoarea căreia a

fost administrată trebuie să aducă argumente convingătoare privind

admisibilitatea acesteia.

" . . , , 1966, . 288. r' Nicolae Volonciu, Tratat de proceură penală, op, cit., voi. I, p, H /

§4. Obiectul probaţiunii

Noţiunea de obiect al probaţiunii (thema probantum)"' include totalitatea circumstanţelor care urmează a fi dovedite într-o cauză penală. Constatarea acestor circumstanţe permite de a soluţiona just cauza penală şi în esenţă de a realiza în fiecare caz concret sarcinile unui proces echitabil. Prin circumstanţe, în sensul articolului 96, se înţeleg fenomenele lumii materiale, adică faptele şi împrejurările de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, pre-zumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele judiciare, cât şi de către justiţiabili17. La descrierea obiectului probaţiunii, o mare importanţă o au normele dreptului penal, care abordează câteva aspecte:

• în dispoziţiile normelor părţii generale a Codului penal sunt indicate cele mai importante semne ale faptei criminale (în principal obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă);

• normele părţii generale conţin semnele subiectului, coparticipării, le-gitimei apărări, extremei necesităţi, riscului întemeiat, cazului fortuit etc. în legătură cu aceasta este necesar de menţionat că normele legii procesual penale nu determină necesitatea constatării şi a circumstanţelor care exclud răspunderea penală, însă constatarea acestora este într-o legătură directă cu chestiunea privind existenţa sau inexistenţa faptei criminale;

• în normele părţii generale a Codului penal sunt enumerate circumstanţele atenuante şi agravante.

Faptele şi împrejurările incluse în obiectele probaţiunii sunt de 2 feluri:

luptele sau împrejurările cu ajutorul cărora este soluţionat fondul cauzei şi fapte

iu Împrejurări care vizează desfăşurarea normală a procesului1". Faptele şi

împrejurările cu ajutorul cărora se soluţionează fondul cauzei, Ia rândul lor, se

divizează în fapte principale (res probantae) şi fapte probatorii [res probantei). I

uptul principal al infracţiunii îl constituie însuşi obiectul procesului penal19.

I ' i ip lu l principal include infracţiunea care constituie un temei de tragere la

rftspimdere penală. Faptele principale, sub aspectul lor, sunt probe directe,

Monrece prin intermediul lor se poate constata existenţa sau inexistenţa fapte-I' II

i onsecinţelor, vinovăţiei sau nevinovăţiei. Spre exemplu, în cadrul unui jaf, I •' i

>ana care a comis infracţiunea a fost reţinută în flagrant. Faptele probatorii

Vinli la Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit.,|V 210,

Ion Nt-agu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 335.

" Ibidem, p. 336.

Nicolae Volonciu, op, cit., p. 342.

268 PROCESUA I. PENA I. I» a r tea g e e r a I a 269

se referă la anumite împrejurări de fapt, care nu sunt incluse în faptul .principal, dar în urma constatării cărora se pot trage concluzii cu privire la faptul principal. Faptele probatorii sunt, sub aspectul clasificării, probe indirecte, deoarece în urma demonstrării acestora se permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. în cazul unei infracţiuni de jaf, faptele probatorii vor fi descoperirea lucrurilor sustrase la făptuitor, observarea de către martori a făptuitorului în regiunea de unde s-au sustras bunurile şi în timpul respectiv ş.a.

Determinarea obiectului probaţiunii într-o cauză penală nu poate fi efectuată printr-o singură acţiune, iar concluziile la care ajunge organul de urmărire sau

instanţa în urma efectuării aceste acţiuni nu pot fi considerate definitive. Cercul de chestiuni care trebuie determinate într-o cauză penală poate să se modifice în

funcţie de analiza probelor care deja au fost colectate. Chiar la întocmirea rechizitoriului, organul de urmărire penală poate să constate că este necesar de a

cerceta unele împrejurări care nu au fost cercetate în prealabil, în cadrul judecării cauzei, procurorul este în drept să se modifice acuzarea în şedinţa de judecată, în sensul agravării, potrivit art. 326, să prezinte probe suplimentare părţile, art. 327.

în toate cazurile cercul de circumstanţe care urmează să fie dovedite trebuie să fie clar determinat ca şi în momentul iniţial de pornire a procesului2". în doctrină se susţine opinia că există un obiect generic şi un obiect specific al probaţiunii, cu

alte cuvinte, un obiect abstract sau un obiect concret, al doilea fiind obiectul probaţiunii într-o cauză penală concretă. Obiectul generic este caracteristic pentru

orice cauză penală sau pentru orice activitate de probare. Obiectul generic este prevăzut de art. 96 din CPP: 1. Faptele referitoare la existenţa infracţiunii,

precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. După cum se vede, într-o cauză penală este necesar de a dovedi în primul rând dacă a existat faptul

infracţiunii şi anume dacă a avut loc în realitate un asemenea fenomen (cum ar fi, spre exemplu, moartea, leziunile corporale, trafic etc.). Constatarea însăşi a

fenomenului nu este suficientă, este necesar de a determina dacă faptele care au fost comise în realitate corespund ele-

în monografia sa referitoare la teoria probelor, A. Vîşinschi a considerat că după regulile procesului sovietic nu se poate de răspuns la chestiunea care circumstanţe au impor-tanţă pentru cauză. . , , , 1950, . 235-237. asemenea opinie a constituit o parte componentă a unei strategii ideologice într-un stat totalitar. Legea nu poate determina cercul de circumstanţe care urmează a fi dovedite în fiecare cauză concretă. Obiectul probaţiunii în fiecare cauză este individual. Totuşi, legea procesual penală determină cercul de circumstanţe care trebuie dovedite în fiecare cauză penală, astfel asigurând posibilitatea determinării obiectului probaţiunii într-o cauză penală concretă.

mentelor componenţei de infracţiune prevăzută de legea penală21; dacă a fost în realitate realizată intenţia, imprudenţa etc., timpul, locul, caracterul acţiunilor ş.a. în funcţie de caracterul cauzei penale, unele circumstanţe au o importanţă determinantă, în alte cazuri nu este necesar de a le constata. Spre exemplu, în infracţiunea de omor este necesar de a constata momentul faptei pe cât e posibil de concret, iar în infracţiunea de evaziune fiscală este necesar de a constata perioada în care nu au fost plătite impozitele. Locul comiterii infracţiunii, ca şi metodele şi mijloacele prin care s-a comis infracţiunea, constatarea vinovăţiei, inclusiv a motivului şi scopului este o cerinţă pentru fiecare cauză penală, în unele cazuri motivul este un element obligatoriu al componenţei de infracţiune, iar în alte cazuri motivul mărturiseşte despre absenţa faptei cu pericol social. în procesul de constatare a faptului infracţiunii este necesar de soluţionat şi chestiunea privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt prevăzute de cap. 3 al CP (legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat). 2. Circumstanţele prevăzute de legea care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului. Art. 76 şi 77 din CP prevăd circumstanţele agravante şi atenuante. De menţionat că circumstanţele atenuante nu sunt exhaustive enumerate în Codul penal. în toate cazurile când se stabileşte o împrejurare care ar putea să influenţeze asupra pedepsei ea trebuie indicată. Enumerarea din art. 77 din CP a circumstanţelor agravante este exhaustivă şi nu poate fi interpretată extensiv, de aceea instanţele judecătoreşti nu pot să invoce ca agravante circumstanţele neprevăzute de art. 7722. Recunoaşterea unei împrejurări ca circumstanţă agravantă sau atenuantă este pusă în sarcina in-stanţei de judecată sau a organului de urmărire. în obiectul probaţiunii se includ asemenea circumstanţe cum ar fi: concursul de împrejurări grele, căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, provocarea unor urmări grave, batjocorirea victimei, mijloacele care prezintă un pericol, interese josnice, folosirea încrederii acordate ş.a. La constatarea circumstanţelor atenuante şi agravante este necesar de probat şi faptul conştientizării

" Calificarea infracţiunii este reglementată de capitolul XII al Codului penal.I lotărarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 24.04.2000 "Cu privire la res-pectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei".

270 DttEl'T I'RC> .'HSU I. I'UNA I.

acestor împrejurări de către învinuit. De exemplu, la probarea stări i de

neputinţă a victimei este necesar de a dovedi nu numai faptul că victima

din cauza unor circumstanţe de ordin fizic, psihic sau a vârstei nu putea

opune rezistenţă, dar şi faptul că învinuitul sau inculpatul conştientizează

că victima se afla într-o asemenea situaţie.

3. Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima sunt incluse în

obiectul generic al infracţiunii. Tratarea datelor care caracterizează

inculpatul au importanţă atât la stabilirea pedepsei, cât şi la executarea

acesteia. în cele mai dese cazuri în obiectul probaţiunii sunt incluse

chestiuni ce caracterizează comportamentul inculpatului până la

comiterea infracţiunii, starea sănătăţii, vârsta, informaţii privind existenţa

unor minori la întreţinere şi alte împrejurări. Potrivit pct. 7) din alin. (1) al

art. 385, la adoptarea sentinţei instanţa de judecată poate lua în

considerare şi recomandările serviciului de resocializare. Un aspect

esenţial la caracterizarea aspectului învinuitului sunt datele despre

comportamentul acestuia după comiterea infracţiunii şi atitudinea faţă de

fapta comisă. Noţiunea de "date care caracterizează victima" le include nu

numai cele care au o importanţă determinantă la calificarea infracţiunii, la

stabilirea circumstanţelor atenuante şi agravante şi la stabilirea pedepsei,

ci şi date care caracterizează personalitatea victimei. în acest sens, în

obiectul probaţiunii pot fi incluse numai date care au importanţă

determinantă în cauză. Nu pot să figureze date care pot aduce o atingere

onoarei şi demnităţii victimei. De exemplu, în cazul infracţiunilor

sexuale, preşedintele instanţei este obligat să ia măsuri pentru ca

clarificarea tuturor circumstanţelor cauzei să fie făcută tacticos, excluzând

înjosirea onoarei şi demnităţii victimei, să omită chestiunile care nu se

referă la dosar şi care cauzează traumă morală victimei23.

4. Caracterul şi mărimea daunei cauzată prin infracţiune este, de asemenea,

un element al obiectului probaţiunii. Noţiunea de "daună" include

prejudiciul moral, fizic sau material. în numeroase cazuri, încadrarea

juridică corectă se efectuează avându-se în vedere consecinţele faptei.

Dacă victima consideră că i s-a cauzat un prejudiciu moral, atunci

împrejurarea dată trebuie inclusă în obiectul infracţiunii, de exemplu,

împrejurările care mărturisesc despre faptul înjosirii cinstei, demnităţii,

încălcării onoarei, cauzând o suferinţă psihică persoanei.

I'a r tea ge e ra Iu 271

5. Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârşirea in-

fracţiunii sau dobândite prin infracţiune, indiferent de faptul cum au

fost ele transmise. în categoria bunurilor se includ nu numai obi-

ectele, dar şi alte venituri sau avantaje care au fost primite de

făptuitor sau de către o altă persoană în urma săvârşirii infracţiunii.

6. Circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei, de asemenea, con-

stituie un element al obiectului generic al probaţiunii. Probele care

sunt incluse în obiectul probaţiunii referitor la acest element trebuie

să asigure pronunţarea unei pedepse echitabile.

în afară de circumstanţele care se referă direct la latura penală şi la

civilă, legea procesual penală obligă subiecţii competenţi de a include în

obiectul probaţiunii condiţiile şi cauzele care au contribuit la săvârşirea

infracţiunii. Stabilirea condiţiilor care au determinat comiterea infracţiunii

este o cerinţă suplimentară faţă de sarcina de bază a justiţiei. Sarcina de a

descoperi cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii are

importanţă atât pen-I ni cauza penală concretă, cât şi pentru prevenirea

comiterii altor infracţiuni.

Obiectul specific sau concret al probaţiunii nu se poate determina decât

în 1 aport cu cazul particular dat, datorită varietăţii sale infinite24.

Mai sus s-a vorbit despre conţinutul obiectului probaţiunii ce ţine de la-1

'iia penală, într-o cauză penală însă există împrejurări care trebuie dovedite

111 legătură cu latura civilă. în ceea ce priveşte despăgubirile civile, în

obiectul probaţiunii sunt incluse multe fapte care constată că a fost produs

prejudiciul. I n cazul aplicării restituţiei trebuie de dovedit că bunurile

aparţin părţii civile, cazurile restituirii echivalentului în bani este necesar

de a proba valoarea oncretă a bunurilor.

' Conform regulii generale, nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită

■tru organul de urmărire sau instanţă. Organul de urmărire sau instanţa

ilelermină care probă este utilă pentru dovedirea unui sau altui fapt. în unele

Mina ţ i i însă, având în vedere specificul circumstanţelor care necesită a fi

dovedite, însăşi legea determină care mijloc de probă trebuie să constate

anumite fcircumstanţe. Dovedirea acestor circumstanţe în cele mai dese

cazuri ţine de posedarea anumitor cunoştinţe speciale într-un domeniu sau

altul. Art. 97 din CPP enumera circumstanţele şi mijloacele de probă prin

care pot fi constatate acestea. în cale mai dese cazuri, mijloacele de probă

prin care se constată ■numite circumstanţe sunt expertizele medico-legale

sau psihiatrice. Aceste circumstanţe sunt: cauza decesului, caracterul şi

gradul leziunilor corporale

" Hotărârea nr. 70 din 29 august 1994 a Pionului Curţii Supreme de Justiţie cu privire In practica judiciară din cauzele clespro infracţiuni sexuale. Nicolue VolonciUi op. cil., p.

343.

272 DREPT P R O C l i S U A I , PENAI I' a r tea y, e n e a I 273

privind infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave; incapaci-tatea persoanei la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau de a le dirija ca urmare a unei boli mintale sau a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau debilităţii; incapacitatea martorului de a percepe şi a reproduce circumstanţele ce urmează a fi constatate în cauza penală, ca urmare a unei boli mintale, a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau a debilităţii; atingerea de către partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat a unei anumite vârste, dacă aceasta are importanţă în cauză; prezenţa antecedentelor penale ale bănuitului, învinuitului, inculpatului. Expertizele pot fi atât ordinare, cât şi complexe, cum ar fi psihologico-psihiatrică; medico-legală şi psihiatrică etc.25 O dată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii este posibil ca lista prevăzută de articolul 97 să se extindă.

Obligaţia pusă în faţa subiecţilor procesuali de a dovedi toate circumstanţele faptei nu este absolută. Există situaţii când într-o cauză penală pot fi examinate anumite fapte care sunt deja cunoscute majorităţii oamenilor şi nu mai este ne-cesar de a aduce anumite probe privind existenţa acestora. în acest sens, art. 98 din CPP prevede anumite situaţii când faptele sau circumstanţele care au un loc de referinţă într-o cauză penală nu trebuie dovedite. Excepţie de la regula generală de a dovedi anumite fapte o au actele unanim recunoscute. Această excepţie este generată de faptul că legea, în cunoştinţele noastre despre lume şi societate, consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări, nemaifiind necesară dovedirea lor26. Evidenţa faptelor decurge, de regulă, din cunoaşterea empirică pe baza unei îndelungate experienţe umane a unor legităţi sau fenomene obiective27. La faptele unanim recunoscute putem atribui faptele evidente sau cele notorii. Faptele evidente sunt cunoştinţele din lumea înconjurătoare, dovedite prin experienţa vieţii şi care nu necesită a fi dovedite. De exemplu, nu trebuie dovedită existenţa legii gravitaţiei sau, că la un anumit timp este zi sau este noapte. Situaţia similară este şi în cazul faptelor notorii {notorium est probantum). Faptele notorii sunt cunoscute de un cerc larg de persoane. Notorietatea faptelor poate fi generală sau locală. Nu trebuie de dovedit într-o

25 Sunt cunoscute şi alte cazuri când anumite circumstanţe se constată prin anumite mij-loace de probă. Spre exemplu, în cazul unui obiect care se atribuie la arma de foc apare problema dacă din arma respectivă se poate deschide focul; dacă obiectele date sau mate-rialele date sunt muniţii, substanţe explozive, radioactive, otrăvitoare. Poate fi recunos-cută şi constatarea atribuirii unor plante la culturi care conţin substanţe narcotice ş.a.

-'' Grigore Theodoru, Drept procesual penal român. Pârlea generalii, voi. 11, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi, 1974, p. 78. Nicolac Voloiu in, op, cit., p. 349.

cauză penală că un oraş este capitala unei ţări, aceasta fiind notorietate generală, însă un cerc mai îngust de persoane cunoaşte că pe o anumită stradă se află o instituţie oarecare, aceasta fiind o notorietate locală. în al doilea rând, nu trebuie dovedită veridicitatea metodelor moderne de cercetare, unanim acceptate, în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi meseriei. Veridicitatea metodelor moderne se caracterizează ca o însuşire sau un caracter al metodelor moderne. Metodele de cercetare ţin de diferite domenii ale vieţii.

în doctrina juridică există şi opinii privind includerea unor fapte similare, auxiliare şi negative în obiectul probaţiunii, chiar dacă legea procesual penală nu menţionează acest fapt. Faptele similare sunt acelea care se aseamănă cu faptul principal, fără să se afle însă în vreo legătură de cauzalitate cu acesta28. Aceste fapte sunt de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvârşită de învinuit sau de inculpat anterior, de exemplu, împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită prin aceeaşi metodă în care presupusul făptuitor a comis anterior o infracţiune identică. Faptele auxiliare nu se referă la probarea anumitor circumstanţe ale cauzei, dar pot furniza anumite informaţii utile, spre exemplu, fapte ce probează reaua-credinţă a unui martor audiat afirmată de altă persoană. Faptele negative sunt anumite împrejurări care nu s-au petrecut, de exemplu, nu se poate proba că o persoană nu a fost într-un loc anumit la ora respectivă, însă această faptă poate fi probată prin fapta pozitivă că persoana în timpul respectiv se afla într-un alt loc (alibi)29.

Secţiunea a ll-a. PROBATORIUL

§1. Noţiuni generale

în desfăşurarea procesului penal, invocarea şi propunerea de probe, admiterea

şi administrarea lor constituie un fascicul de acte procesuale, care poartă

denumirea de probatoriu30. Noţiunea de "probatoriu", care provine din limba

latină deprobatorium, are 2 sensuri, fie cel de culegere a probelor, fie cel de

totalitate a probelor adunate şi prezentate într-un litigiu. în sensul art. 99,

probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi

administrarea lor. Noţiunea de "invocare" provine din latină: invocare sau din

franceză: invoquer şi înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva

Ion Neagu, op. cit., p. 338.Ibidem.

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., voi. I, p. 173.

274 D R E P T PROCESUAL PENAL I' a r tea g e n e r a I 275

care poate servi cuiva ca un argument în susţinerea unei remarce. Noţiunea de "propunere", care vine de la latinescul proponere, înseamnă sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc. "Admiterea", de la latinescul admittere, se defineşte ca situaţia de a fi de acord cu ceva, a îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ş.a. "Administrarea", din latinescul administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un proces3'. După cum se vede, probatoriul, în sensul art. 99, este o totalitate de acţiuni îndreptate spre stabilirea obiectului probaţiunii. Aceste acţiuni sunt efectuate de către instanţă şi părţi. Totuşi, în această activitate, fiecare subiect are unele atribuţii proprii. Instanţa este limitată în activitatea de strângere a probelor. în toate cazurile strângerea probelor de către instanţă poate fi executată doar la cererea părţilor. Verificarea probelor însă se include în obligaţiile atât ale organului de urmărire, cât şi ale instanţei. în acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de probe propuse de către părţi, în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi utilităţii. Aprecierea probelor se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire penală şi judecătorului. "Procesarea" probelor trebuie să se bazeze pe anumite principii determinate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, purtând denumirea de "principii de procedură". Principiile au sarcina de a asigura drepturile persoanelor implicate într-un proces penal şi constau în dreptul de a asista la proces, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a asculta şi urmări procedura32, egalitatea armelor, dreptul la tăcere33. Asistenţa apărătorului este un

V. Pătulea ş.a., Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, în Dreptul, 2002, nr. 6, p. 115. Pentru abordări, a de vedea, spre exemplu: , , 1985; , , 1988; . , , în , 1999, №2, . 55; . . , - , în , 2003, №1, . 57. Ekbatani v. Suedia, 26 mai 1988, Colozza v. Italia, 1985 ş.a. Cauza Stanford. Pot să existe însă excepţii de la acest principiu, de exemplu, în cazul procedurii în instanţa a doua sau a treia. In cauza Foucher v. Franţa din 18 martie 1997, paragraful 44, CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauzele penale dă "dreptul pentru orice acuzat" în sens autonom, pe care art. 6 îl atribuie acestui termen "de a păstra tăcerea şi a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare". Acest drept însă nu este absolut. Curtea Europeană a stabilit că "este evident incompatibil cu dreptul la tăcere în timpul interogării de către poliţie şi a privilegiului contra autoincriminării, de întemeiat condamnarea doar pe tăcerea acuza-tului, refuzul lui de a răspunde la întrebări sau de a depune declaraţii". Pe de altă parte, Curtea consideră evident faptul că aceste imunităţi nu pot şi nu ar trebui să împiedice luarea în considerare a tăcerii acuzatului la aprecierea puter i i de convingere a probelor aduse de procuror, în s i tuaţ i i care necesită explicaţiile lui Acuzatul trebuie totuşi să fie preîntâmpinat de posibilitatea tragerii concluziilor negative «Im lăceren acestuia.

alt principiu, existând numeroase surse la această temă34. Amintim principiul mărturiilor directe, adică dreptul persoanei învinuite de a fi audiată, dreptul de examinare într-un proces public a tuturor probelor35; principiul divulgării, care constă în faptul că autorităţile de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţie toate probele în favoarea sau defavoarea acuzatului. Principiul prezumţiei de nevinovăţie este de asemenea aplicabil în probatoriul penal.

§2. Administrarea probelor

Problema administrării probelor nu poate fi cercetată fără examinarea

chestiunii privind sarcina probei, fiind necesar să se ştie cine are obligaţia de a

dovedi diverse împrejurări36. Prin sarcina probaţiunii (onus probanţi) se înţelege

obligaţia procesuală ce revine participanţilor la procesul penal de a dovedi

împrejurările care formează obiectul probaţiunii37. Plecând de la prezumţia de

nevinovăţie, sarcina de a proba revine întotdeauna celui care acuză. Instanţa de

judecată este doar un arbitru în acest proces, autorizând administrarea unei sau

altei probe. Pornind de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, procurorul,

organul de urmărire penală este obligat să colecteze suficiente probe pentru

dovedirea vinovăţiei persoanei. Sub acest aspect se invocă problema referitor la

rolul părţii vătămate în administrarea probelor, mai ales în cazurile de plângere

prealabilă. Considerăm că şi în asemenea cazuri sarcina de a proba vinovăţia

revine organului de urmărire penală şi procurorului, având în vedere atât

prevederile art. 28 referitoare la principiul oficialităţii procesului penal, potrivit

căruia aceşti subiecţi, în limitele competenţei lor, sunt obligaţi să efectueze acţiuni

necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate, cât şi

prevederile alin. (1) al art. 276, care stabileşte că procedura în procesele de

plângere prealabilă este generală. Desigur că în asemenea cazuri partea vătămată

dispune de capacitatea de a determina soarta procesului acceptând sau nu

împăcarea, însă în sarcina ei nu poate fi pusă probarea vinovă-

A se vedea spre exemplu, Croissant v. Germania, 25.09.1992, Atico v. Italia, 30 aprilie 1980,Kamasinski v. Austria 19.12.1989, Gotti v. Italia, 9 aprilie 1984, L v. Regatul Unit, Ersslin şialţii v. RFC, şi X v. Regatul Unit 15 D.R. 242.; Hoant v. Franţa, 29 august 1992; Derks şi alţiiv. Regatul Unit, 12 octombrie 1999; Cranger v. Regatul Unit, 28 martie 1990 ş.a.In unele cazuri, accesul la martor poate fi limitat în scopul protecţiei celor interesaţiîmpotriva represaliilor sau a unei identificări. A se vedea Doorson v. Olanda, 20.02.1996;Kostovski v. Olanda, 20.11.1989 ş.a.Nicolae Volonciu, op. cil., p. 350.(irlgore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, op. cit., p. 410.

'VI. D R E P T PROCESUAL PENAL Pa t e ruI ft

.'.77

ţiei făptuitorului. în acelaşi timp, partea vătămată, ca şi martorul, este obligată să depună mărturii sincere referitor la circumstanţele cauzei, dacă dispune de

informaţia dată.O altă problemă deosebit de importantă este cea privind participarea în-

vinuitului, inculpatului şi apărătorului în probaţiunea penală şi sarcina probei38. Faptul că învinuitul şi apărătorul participă în faza de urmărire, având dreptul de a cere administrarea unor probe, nu poate fi interpretat ca obligaţia acestor subiecţi de a prezenta probe, aceasta fiind o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, ca şi faptul că învinuitul nu poate fi sancţionat pentru că nu a depus probe39. Faptul că învinuitul nu a prezentat dovezi care ar arăta lipsa de temeinicie a probelor înaintate de acuzare, de asemenea, nu poate fi interpretat ca un eşec al apărării. Atât dreptul învinuitului sau al inculpatului, cât şi al apărătorului de a propune probe şi administrarea lor se păstrează pe tot parcursul procesului penal. în asemenea situaţii nu se poate respinge cererea privind înaintarea unor probe de către partea apărării, fiind invocat motivul că această cerere trebuia înaintată la o altă fază a procesului.

Administrarea probelor este un proces complex, care asigură realizarea sarcinilor procesului penal. Conţinutul acestor activităţi constă într-o totalitate de acţiuni procesuale înaintate spre strângerea şi înaintarea probelor. Aceste acţiuni procesuale sunt efectuate de către subiecţi competenţi - atât organul de urmărire penală sau procurorul din oficiu sau la cererea părţilor, cât şi instanţa de judecată din oficiu. La administrarea probelor participă şi ceilalţi subiecţi procesuali, ai căror drepturi şi interese sunt obiect de cercetare în cadrul procesului penal concret. Conţinutul administrării probelor constituie anumite raporturi procesuale care se stabilesc pe parcursul procesului. Administrarea probelor are loc pe parcursul întregului proces, ţinând cont de specificul fiecărei faze a procesului. Etapele administrării probelor sunt:

a) Strângerea probelor - activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei privind descoperirea unui mijloc (date de fapt), constatarea unei informaţii necesare şi fixarea acesteia, activitate efectuată cu respectarea normelor procesuale prevăzute de legea proce-sual penală. Art. 100 conţine o enumerare a mijloacelor procesuale de

La această problemă a se vedea , - , în Revista de ştiinţe penale, 2004; Igor Dolea, Principiul egalităţii armelor şi dreptul apărării de a administra probe în procesul penal, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2004, p. 371-375. Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, op, cit., p. 170.

colectare a datelor de fapt care au importanţă în cauza penală. Strângerea

probelor se efectuează prin anumite procedee probatorii prevăzute de

Codul de procedură penală. încălcarea acestor reguli poate duce la

dubitatea corespunderii datelor prezentate drept probe. Din prevederile

art. 100 reies anumite reguli generale referitoare la strângerea probelor:

• strângerea probelor se efectuează de către organul de urmărire şi

procuror;

• instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strângerea

probelor din iniţiativa sa;

• apărătorul poate să efectueze strângerea probelor prin prezentarea şi

solicitarea unor obiecte, documente, informaţii necesare pentru

acordarea asistenţei juridice, să poarte convorbiri cu persoanele fizi-

ce, dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege,

să solicite certificate, caracteristici şi alte documente de la diverse or-

gane şi instituţii care pot să le elibereze în modul stabilit, să solicite,

cu consimţământul persoanei pe care o apără, opinia specialistului

pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale;

• la cererea apărării, atât organul de urmărire, cât şi instanţa sunt

obligate să facă o verificare a cererii privind strângerea unor noi

probe şi să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii

unei asemenea cereri, iar în caz de admitere să efectueze strângerea

probelor respective. Apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a

contesta hotărârea organului de urmărire privind refuzul de a efectua

acţiuni procesuale la cererea ei. în cadrul efectuării acţiunilor

procesuale cu scopul de a strânge probe este necesar de a respecta

drepturile constituţionale ale persoanei: inviolabilitatea persoanei,

inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabi-

litatea vieţii intime şi private, libertatea de a mărturisi împotriva sa şi

împotriva apropiaţilor. De asemenea, este obligatoriu de a păstra în

secret anumite date ce ţin de viaţa intimă a persoanei, dacă acestea

au fost descoperite în timpul efectuării acţiunilor procesuale.

b) Verificarea probelor este o activitate a organului de urmărire penală, a

procurorului şi instanţei privind constatarea veridicităţii probei sub

aspectul corespunderii datelor de fapt pe care le conţine proba cu rea-

litatea obiectivă. Verificarea constă în analiza probelor strânse, coro-

borarea lor cu alte probe, strângerea de noi probe şi verificarea sursei de

provenienţă a probelor. Verificarea probelor poate avea loc doar prin

aplicarea procedeelor probatorii prevăzute de cod şi se efectuează la

toate fazele procesului penal. Sunt supuse verificării atât datele de

178 DREPT PROCi: SUA I. PI-NA I. tea g I

174

fapt, cât şi mijloacele de probă din care au fost obţinute. Probele se ve-

rifică atât prin efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de prezentul

cod, cât şi printr-o analiză logică a conţinutului probei, a coroborării lor.

Procesul de verificare a probelor prin efectuarea anumitor acţiuni

procesuale nu exclude şi obţinerea unor probe noi40. în procesul penal

actual sunt pe larg utilizate rezultatele progresului tehnico-ştiinţific, prin

posibilitatea efectuării anumitor expertize, prin aplicarea înregistrării

audio, video, a fotografierii. Rezultatele ştiinţei şi tehnicii pot fi aplicate

şi în activitatea operativă de investigaţii, care este reglementată de Legea

cu privire la activitatea operativă de investigaţii41. Aceste date pot fi

utilizate în procesul penal doar după ce au fost verificate prin intermediul

mijloacelor de probă prevăzute de art. 9342.

§3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul din cele mai importante momente ale pro-

cesului penal, deoarece întregul volum de muncă depusă de către organele de

urmărire, instanţele judecătoreşti, cât şi de părţile din proces, se concretizează pe

soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi43.Literatura juridică a acordat o atenţie suficientă acestei instituţii"4.

10 Spre exemplu, la efectuarea reconstituirii faptei sau experimentului se verifică declaraţiile sau alte

date obţinute în prealabil, dar pot fi obţinute şi date noi, necunoscute până la momentul efectuării

acestor acţiuni procesuale.

" Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii nr. 45-XTII din 12.04.1994.42 Spre exemplu, la transmiterea unei casete video pe care este înregistrat momentul co

miterii infracţiunii, persoanele cu funcţii de răspundere care au efectuat o asemenea

înregistrare sunt obligate să întocmească un raport în care detaliat vor descrie circum

stanţele efectuării înregistrării, aparatajul utilizat etc. Acest proces va fi anexat la dosar

în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, iar materialele respective

vor căpăta statutul de mijloc de probă.43 Ion Neagu, op. cit., p. 344.

14 Pentru abordări teoretice a se vedea spre exemplu: I. Doltu, Consideraţii în legătură cu sistemul probator în dreptul procesual penal, în Dreptul, 2001, nr. 6, p. 73; Consideraţii cu privire la administrarea şi aprecierea probelor, în Dreptul, 2001, nr. 7, p. 170; Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare în teoria probelor, în Dreptul, 2002, nr. 7, p. 159, Alexandru Sava, Despre constituţionalitatea prevederilor alin. (2) al art. 63 din CPP referitoare la aprecierea probelor, în Dreptul, 2002, nr. 7, p. 1H8; Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare, în Revista de drept penal, 2002, nr. 1, p. 27; . , , în , 2000, nr. 12, . 30.

Istoria cunoaşte diferite sisteme de apreciere a probelor, care în esenţă au

determinat dezvoltarea procesului penal. în procesul penal acuzatorial recunos-

când-se că adevărul este divin, aprecierea probelor în confirmarea sau negarea

esenţei învinuirii nu se accepta. Aprecierea se limita la examinarea chestiunilor

care confirmau respectarea procedurii exterioare4'. Teoria formală sau legală a

încercat să stabilească criteriile de suficienţă a probelor pentru constatarea ade-

vărului46. Teoria actuală de apreciere a probelor după intima convingere a apărut o

dată cu Curţile cu juraţi şi de la bun început a fost ajustată la condiţiile de

activitate a acestor instanţe47. Cu toate că pe parcursul istoriei teoria aprecierii

probelor după intima convingere s-a ciocnit de numeroase obstacole48, aceasta

este recunoscută de majoritatea sistemelor actuale de drept.

Convingerea intimă se întemeiază pe examinarea tuturor probelor în an-

samblu, sub toate aspectele complet şi obiectiv. Aprecierea probelor după intima

convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după anumite impresii. Impresia

este produsul unor perceperi emoţionale, neverificată de un proces raţional.

Impresia este o urmă care a lăsat-o un fenomen în conştiinţa noastră. Aprecierea

după intima convingere trebuie să se bazeze pe prevederile legale. Legea

stabileşte că probele admisibile sunt apreciate după pertinenţa, concludenta şi

utilitatea acestora. De menţionat că proba trebuie apreciată şi după veridicitatea

acesteia. Veridicitatea (din franceză veridicite) este însuşirea, caracterul a ceea ce

este veridic, adică ceea ce este conform cu adevărul, adevărat, real. Veridicitatea

probelor poate fi caracterizată ca o corespundere a datei de fapt examinată de

către organul de urmărire sau instanţă cu realitatea pe care o probează această

dată. Toate probele în ansamblul lor sunt apreciate din punctul de vedere al

coroborării lor.

Aprecierea după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea

arbitrară a judecătorului. Convingerea intimă trebuie formată din circumstanţele

prezentate instanţei şi verificate în cadrul şedinţei de judecată. Date

15 A se vedea de exemplu, -, -

, , -, 1995.

"' , . 333.

Ibidem.

■"' Spre exemplu, în anii '20-'30 ai secolului XX a fost înaintată teoria obiectivizării procesului penal care s-a format sub influenţa unor idei ale şcolii antropologice de drept. Recunoscând importanţa principiului liberei aprecieri a probelor, obiectiviştii indicau asupra faptului că convingerea intimă trebuie să fie obiectivă, argumentată, din aceste considerente, după părerea lor, trebuie mărit sectorul material al procesului penal, cum ur fi corpurile delicte, documentele, rapoartele de expertiză şi elaborate unele criterii obiective de apreciere a probelor care să fie obligatorii pentru judecători, cu utilizarea dalelor ş t i i n ţ e i şi tehnici i .

280 DREPT PROCESUAL PUN AL V a r tea g e n e ra 1 281

luate din sursele care nu au fost examinate în cadrul şedinţei nu pot fi acceptate

ca probe49.

Convingerea intimă trebuie să se bazeze pe examinarea şi soluţionarea tuturor

circumstanţelor existente în cauză. Instanţa trebuie să soluţioneze cauza

examinând toate probele în ansamblu. Unele probe pot fi respinse doar prin alte

probe. Aprecierea probelor este un proces continuu, pe parcursul căruia organul

de urmărire constată care sunt lacunele materialului probatoriu şi ce acţiune

trebuie întreprinsă pentru a le înlătura. Regulile de apreciere a probelor privind

admisibilitatea, pertinenţa, concludenta, utilitatea şi veridicitatea sunt aceleaşi la

toate fazele procesului.

Termenul "convingere intimă" exprimă atitudinea imparţială, independentă,

fără prejudecăţi faţă de o probă sau alta. Reprezentantul organului de urmărire

penală şi judecătorul sunt independenţi la aprecierea probelor, ne-fiind legaţi de

opiniile altor persoane sau instanţe. La aprecierea probelor nu pot fi date anumite

indicaţii referitor la valoarea probantă a unei sau altei probe. Aceasta determină

una din regulile esenţiale ale aprecierii probelor - nici o probă nu are o valoare

dinainte stabilită.

Teoria aprecierii probelor după intima convingere găseşte aplicabilitate în

practica organelor de urmărire şi a instanţelor judecătoreşti. Astfel, raportul de

expertiză nu poate determina anumite concluzii dacă intrăJn contradicţie cu restul

materialului probatoriu. Faptul că expertiza este obligatorie în unele cazuri nu

afectează intima convingere. Raportul de expertiză în acest caz nu va prevala

asupra celorlalte probe. în cazul schimbării declaraţiilor de către parte, instanţa

trebuie să verifice motivele unei asemenea atitudini. Declaraţiile nu pot fi

apreciate ca puţin convingătoare din motivul că o parte cere să fie citat un martor

în instanţă fără a-1 fi citat la urmărire, sau dacă martorul este în relaţii apropiate cu

una din părţile în proces. Nu pot fi apreciate în prealabil probele directe sau

indirecte ca probe mai importante sau mai puţin importante. Sentinţa nu poate fi

pronunţată dacă nu au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei,

fiind aplicată regula in dubio pro reo. Aplicabilitatea acestei reguli este

condiţionată de existenţa a două elemente: îndoiala şi imposibilitatea administrării

altor probe, atât de către organul de urmărire penală, cât şi de instanţă la cererea

părţilor. Potrivit regulii in dubio pro reo, dacă în cursul procesului penal o

împrejurare provoacă îndoială cu privire la existenţa ei, dacă poate fi explicată şi

ca inexistentă, şi ca existentă, această împrejurare nu este reţinută

De exemplu, judecătorul cunoaşte unele date despre inculpat şi infracţiunea săvârşită, însă

materialele cauzei nu conţ in asemenea dale. In astfel tie s i t u a ţ i i judecătorul trebuie să se

abţină sau poale fi recuzai.

când este defavorabilă inculpatului. îndoiala este echivalentă cu lipsa totală de probe şi trebuie să ducă la absolvirea învinuitului sau inculpatului50.

Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia când toate probele în apărare au fost combătute de probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei.

Secţiunea a lll-a. MIJLOACELE DE PROBĂ Şl PROCEDEELE

PROBATORII

§ 1. Dispoziţii generale

Datele de fapt care asigură soluţionarea cauzei penale pot fi administrate în

procesul penal prin intermediul mijloacelor de probă. Noţiunea de "mijloc de pro-

bă" necesită delimitare cu noţiunea de "probă". împrejurarea de fapt, care duce la

o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin

care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată51. Noţiunea de "mijloc de

probă" necesită delimitare şi de noţiunea de "procedeu probatoriu". Procedeele

probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda

în folosirea mijloacelor de probă52. într-un sens general, mijloacele de probă pot fi

considerate ca acele căi prin intermediul cărora datele de fapt care au o importanţă

în soluţionarea unei cauze penale pot fi utilizate legal într-o cauză penală.

Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în legea procesual penală. Art.

93 din CPP enumera în calitate de mijloace de probă: declaraţiile bănuitului,

învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente

responsabile, martorului, raportului de expertiză, corpurile delicte, procesele

verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti,

documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile,

constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Enumerarea mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală este

exhaustivă, ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte

mijloace de probă, cum ar fi, spre exemplu, poligraful, hipnoza ş.a.53.

Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, op. cit., p. 177.Nicolae Volonciu, op. cit., p. 358.

Vin t i l ă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, op. cit., voi I, p. 170.

Există reglementări în care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunciativ. Mijloacele de probă indicate în norme au caracter exemplificativ, organul judiciar putând adăuga la mijloacele enumerate în lege şi altele, care nu sunt prevăzute expres. Sistemul astfel creat esle mai elastic, dar în acelaşi limp şi mai p u ţ i n riguros, Nicolae Volonciu, op. cit., p. 'r>4

!82 D R E P T PROCESUAL P E N A L P a r t e a g e n e r a l ă 283

în asigurarea unui proces echitabil este admisă regula potrivit căreia probele

pot fi administrate prin orice mijloc prevăzut de lege. Totuşi de la regula generală

există unele derogări prevăzute de art. 97 din CPP care relevă că unele

circumstanţe pot fi constatate doar prin anumite mijloace de probă.

Legea procesual penală determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi

utilizate, dar şi procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obţinute,

unele mijloace de probă însă pot fi obţinute prin diferite procedee probatorii. Spre

exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi obţinute atât în cadrul cercetării la

faţa locului, cât şi al percheziţiei sau ridicării.

Codul actual de Procedură Penală, în scopul sistematizării utile a normelor

procesual penale, a inclus dispoziţiile ce ţin de reglementarea mijloacelor de

probă şi a procedeelor probatorii în acelaşi titlu.

§2. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului şi moda-

lităţi de obţinere a lor

Declaraţia poate fi definită ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor

convingeri, opinii sau sentimente; ceea ce afirmă cineva cu ur/anumit prilej.

Declaraţiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei şi sunt

recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor

procesuale respective (audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa

locului). Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi, spre

exemplu, percheziţia, nu pot fi recunoscute ca declaraţii. De asemenea, nu pot fi

recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul-verbal de reţinere sau

ordonanţa de punere sub învinuire.

Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente,

concludente şi utile pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului,

învinuitului, inculpatului sunt utilizate în primul rând pentru apărarea intereselor

legitime, constituind un drept şi nu o obligaţie. în afară de faptul că declaraţiile

constituie o modalitate de exercitare a dreptului la apărare, declaraţiile

făptuitorului pot furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei penale.

Declaraţiile conţin nu numai date de fapt, dar şi anumite opinii, presupuneri

etc.;«acestea nu au valoare probantă, dar pot fi utilizate în calitate de versiuni

privind existenţa sau inexistenţa unor împrejurări care fie înlătură învinuirea, fie

atenuează responsabilitatea. După natura lor, declaraţiile bănui tului , învinuitului,

inculpatului sunt asemănătoare. Există însă anumite particularităţi la aprecierea

declaraţiilor acestor subiecţi. Declaraţiile bănuitului au o importanţă probantă

independentă, acestea sunt apreciate în cumul cu

declaraţiile învinuitului sau inculpatului. în obiectul declaraţiilor bănuitului sunt incluse împrejurări care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive sau de recunoaştere a persoanei ca bănuit prin ordonanţă. în unele cazuri rezultatul audierii persoanei reţinute poate determina aplicarea unei măsuri procesuale.

Bănuitul nu poate fi în prealabil audiat în calitate de martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă atât dreptul la apărare, cât şi principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa (art. 21 din CPP). Depunerea declaraţiilor este un drept, şi nu o obligaţie a bănuitului. Din aceste considerente, refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă a vinovăţiei, în acelaşi moment însă nu eliberează persoana de obligaţia de a se prezenta la citare. Dreptul bănuitului de a depune declaraţii presupune şi informarea acestuia în prealabil referitor la esenţa bănuielii. Obiectul declaraţiilor bănuitului este acelaşi ca şi al învinuitului, constituind atât circumstanţele importante pentru cauză, cât şi relaţiile acestuia cu alte persoane, bănuiţi, învinuiţi, relaţiile cu partea vătămată, cu martori etc. Dacă persoana a fost exclusă din proces ca bănuit şi în continuare şi-a căpătat statutul de martor, eşţelhteTzis ca în cadrul cercetării judecătoreşti să se dea citire declaraţiilor acestuia depuse în calitate de bănuit.

Declaraţiile învinuitului, ca şi ale bănuitului, au importanţă pentru cauză, deoarece acesta este atât un mijloc de informare referitor la circumstanţele cauzei, cât şi un mijloc de apărare a drepturilor şi intereselor legitime. Obiectul declaraţiilor învinuitului îl constituie atât datele formulate în ordonanţa de punere sub învinuire, cât şi oricare altă circumstanţă pertinentă la cauza dată. învinuitul poate depune declaraţii referitor la anumite circumstanţe atenuante, relaţiile sale cu alţi învinuiţi, bănuiţi, referitor la circumstanţele care au contribuit la comiterea infracţiunii. învinuitul poate să se pronunţe şi asupra anumitor împrejurări care nu fac obiectul cercetării în cauza dată, astfel el poate să se refere şi la alte infracţiuni care nu sunt urmărite în cauza dată. Vor avea valoare probantă declaraţiile învinuitului sau inculpatului depuse în cadrul acţiunii procesuale, cum este audierea54.

în mod tradiţional, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se divizează în câteva modalităţi:

"' învinuitul, inculpatul poate comunica anumite date care au importanţă în cauză şi la alte etape ale procesului, cum ar fi dezbaterile sau ultimul cuvânt. De asemenea, pot fi comunicate date şi în diferite plângeri. Nu se admite de a face referinţă la aceste informaţii obţinute prin alte modalităţi, dar este necesar de a audia suplimentar persoana, fie printr o audiere suplimentară la urmărire, fie p r in reluarea cercetării judecătoreşti.

28 i PROCESUAL P E N A L Pa r 1 ea ţţe ne r a 1 ft .'.»'.

a) declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei - declaraţiile în care bănuitul,

învinuitul, inculpatul recunoaşte săvârşirea faptei imputate şi explică

circumstanţele comiterii acestei fapte. în acest sens are valoare probantă

nu însăşi recunoaşterea faptei, dar datele de fapt pe care le relatează

făptuitorul55. Recunoaşterea vinovăţiei va fi convingătoare numai în cazul

când învinuitul, conştientizând perspectiva răspunderii pentru

infracţiunea săvârşită, va expune împrejurările faptei comise. în cazul

când învinuitul, recunoscând vinovăţia, nu este în stare să explice

împrejurările comiterii infracţiunii, declaraţiile acestuia nu pot avea

valoare probantă. Cauza recunoaşterii vinovăţiei în acest caz poate fi o

eroare în aprecierea juridică a propriilor fapte ori recunoaşterea inten-

ţionată falsă a vinovăţiei poate avea ca scop asigurarea eschivării de la

pedeapsă pentru o altă infracţiune mai gravă sau în scopul eschivării de la

răspundere a altei persoane etc. Recunoaşterea vinovăţiei susţinută de

declaraţii cu privire la fapta săvârşită va avea valoare probantă când va fi

confirmată de totalitatea probelor din cauza penală. Faptul recunoaşterii

vinovăţiei nu-i dă dreptul persoanei care efectuează urmărirea penală să

întrerupă procesul de administrare a probelor, iar instanţei să înceteze

examinarea altor probe în cauză.

b) A doua modalitate a declaraţiilor învinuitului sunt declaraţiile de negare a

vinovăţiei. Negarea vinovăţiei poate fi condiţionată de diferite motive.

Unul din motivele de negare a vinovăţiei constă în punerea la îndoială a

temeiurilor juridice de atragere la răspundere penală. învinuitul consideră

că fapta incriminată este legală şi nu constituie o infracţiune. în asemenea

situaţii învinuitul poate expune toate împrejurările de fapt ale cauzei care

coroborează cu versiunea învinuirii, însă în acelaşi moment indicând în

favoarea sa numai argumente de ordin juridic. într-o altă ipoteză

învinuitul poate să nege vinovăţia fără a invoca anumite date în susţinerea

poziţiei sale sau, recunoscând fapta, el neagă anumite circumstanţe fără

de care fapta săvârşită nu constituie o infracţiune.

în declaraţiile de negare a vinovăţiei învinuitul poate invoca date noi care

neagă sau pun la îndoială concluziile învinuirii: cu privire la faptul infrac-

In procesele anglo-saxone negarea vinovăţiei de către învinuit înseamnă existenţa unui l i t igiu între părţi, care cere examinarea tuturor împrejurărilor cauzei. Recunoaşterea vinovăţiei soluţionează acest litigiu şi face de obicei i nu t i l ă cercetarea tuturor împre jurărilor. Recunoaşterea vinovăţiei în sensul articolului 103 nu trebuie confundată cu i n s t i t u ţ i a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prevăzuta do cap. III, titlul III din CPP al Republicii Moldova, care are o altă natură j u r i d i c ă .

ţiunii56; cu privire la participarea învinuitului la săvârşirea infracţiunii57, cu privire la latura subiectivă a infracţiunii58; cu privire la legătura cauzală dintre fapta săvârşită şi consecinţele produse59; cu privire la unele împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei60, cu privire la unele împrejurări care exclud vinovăţia61.

Negarea vinovăţiei poate fi totală sau parţială. în cazul când învinuitul recunoaşte parţial vinovăţia sunt posibile mai multe forme de declaraţii: învinuitul neagă săvârşirea unor infracţiuni şi recunoaşte săvârşirea altora în cazul când i se incriminează mai multe infracţiuni, corespunzător invocând în declaraţiile sale mai multe date. învinuitul neagă parţial vinovăţia, dar nu se consideră vinovat de săvârşirea infracţiunii, recunoscând în acelaşi moment fapta săvârşită, sau neagă anumite circumstanţe care agravează responsabilitatea, aducând anumite date care atenuează situaţia62. Un alt caz ar fi negarea vinovăţiei de către învinuit în săvârşirea unei infracţiuni şi recunoaşterea în săvârşirea altei infracţiuni care au legătură cu învinuirea înaintată63.

c) A treia modalitate a declaraţilor învinuitului sunt declaraţiile cu privire la alte persoane: alţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi sau alte persoane, părţi vătămate ş.a. în obiectul declaraţiilor pot fi incluse date privind infracţiunea, unele elemente ale infracţiunii, unele fapte separate etc. Cu toate că declaraţiile învinuitului conţin date cu privire la alte persoane, după regimul lor procesual aceste declaraţii iau categoria declaraţiilor învinuitului. Depunerea declaraţiilor cu privire la alte persoane poate avea mai multe scopuri: învinuitul vinovat, cu scopul de a-şi atenua pedeapsa, declară despre toate împrejurările cauzei, in-

56 Spre exemplu, persoana învinuită de săvârşirea unui omor insistă că victima este în viaţă.57 De exemplu, învinuitul declară că dispune de un alibi sau că infracţiunea a fost săvârşită

de o altă persoană, al cărei nume îl dă.58 în cazul în care învinuitul pune la îndoială forma vinovăţiei, considerând că învinuirea

a fost săvârşită din imprudenţă şi nu din intenţie.59 în cazul în care învinuitul recunoaşte fapta săvârşită, însă consideră consecinţele drept

o urmare a altor circumstanţe, invocându-le.

. învinuitul recunoaşte fapta săvârşită, însă aduce argumente că fapta a fost săvârşită în condiţiile legitimei apărări, reţinerii infractorului, extremei necesităţi, constrângerii fizice sau psihice, riscului întemeiat.

61 De exemplu, starea de iresponsabilitate sau neatingerea vârstei la momentul săvârşiriiinfracţiunii.

62 Spre exemplu, învinuitul consideră că omorul săvârşit de el nu a fost din intenţie de aca

parare, dar ca un omor premeditat.M De exemplu, persoana oficială atrasă la răspundere pentru abuz de putere sau abuz de serviciu

consideră că în acest caz a săvârşit o infracţiune cal i f icată ca neglijenţă.

!86 DREPT PROCESUAL l» li NA I. I' 11 a g n ti r a 1 ft

>!i;

clusiv demascând şi alţi făptuitori. învinuitul vinovat, cu scopul de a se eschiva de

la pedeapsă, caută să declare fals cu privire la alte persoane care nu au participat

la săvârşirea infracţiunii; şi învinuitul eronat declară cu privire la alte persoane, în

situaţia când învinuitul a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost

săvârşită de către o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei,

precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurământ, el poartă

răspundere (alin. (4) al art. 66 din CPP). Bănuitul, învinuitul, inculpatul dispun de

imunitatea de a nu fi obligaţi să depună declaraţii împotriva sa sau a rudelor

apropiate.

Modalitatea de obţinere a declaraţiilor învinuitului este audierea făptui-

torului. Acesta trebuie să fie efectuată imediat atât după reţinere sau aplicarea

unei măsuri preventive ca bănuit sau după .emiterea unei ordonanţe de

recunoaştere în calitate de bănuit, cât şi după înaintarea acuzării învinuitului.

Audierea se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. în

cazul în care făptuitorul solicită, el poate avea întrevedere cu apărătorul său până

la audiere (art. 64-66 din CPP). întrevederea cu apărătorul în condiţii de

confidenţialitate nu poate fi limitată în timp.

Audierea făptuitorului poate avea loc doar cu acordul acestuia. Renunţarea la

depunerea declaraţiilor poate fi determinată nu numai de refuzul de a coopera cu

organele de urmărire, dar şi de starea de oboseală. Din aceste considerente

organul de urmărire penală este obligat de a constata dacă persoana acceptă să

depună declaraţii şi care ar fi motivele neacceptării. Nu se admite audierea

făptuitorul în timpul nopţii, care este cuprins între orele 2200-600. Totuşi, legea

prevede posibilitatea audierii în timpul nopţii a făptuitorului doar în cazul în care

nu suferă amânare. Acestea sunt cazuri când necesitatea audierii a apărut subit, fie

în cadrul executării altor acţiuni procesuale, fie în cazul unui flagrant delict, când

există declaraţii că sunt tentative de a ascunde probele sau de a le distruge. în

cazuri de audiere în timpul nopţii este necesar de a indica în procesul-verbal de

audiere motivul respectiv.

Audierea persoanei în faza de urmărire poate fi efectuată şi în alte locuri decât

locul de plasament al organului de urmărire penală; acestea pot fi locul de trai,

locul de serviciu, locul de tratament al făptuitorului sau locul comiterii infracţiunii

ş.a. Faptul audierii în locurile respective este determinat de mai mulţi factori: fie

că este necesar urgent de a audia persoana după efectuarea unei acţiuni

procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia; fie persoanei îi este dificil de a

depune declaraţii neaflându-se în locul comiterii faptei; fie că starea sănătăţii

învinuitului îi împiedică să se prezinte la citare. în asemenea situaţii în procesul

verbal se indică motivul audierii persoanei în locul respectiv.

Persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să asigure ca bă-nuiţii, învinuiţii să nu comunice între ei în situaţia când într-o cauză penală sunt mai mulţi făptuitori.

Până la audiere, dacă persoana acceptă să fie audiată, este necesar de stabilit limba în care persoana va depune declaraţii, iar în caz de necesitate se invită un interpret.

Modalitatea de depunere a declaraţiilor poate fi diferită. Persoana poate să depună declaraţii în formă verbală, după aceea în formă scrisă, sau poate să se li-miteze fie la forma scrisă, fie la forma verbală, aceste prevederi referindu-se doar la faza de urmărire penală. în cadrul judecării cauzei inculpatul depune verbal declaraţiile care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Dreptul făptuitorului de a depune declaraţii nu este în funcţie de recunoaş-terea sau negarea vinovăţiei. în toate cazurile persoana are dreptul să depună sau să refuze să depune declaraţii. O prevedere legală deosebit de importantă este faptul că audierea nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor depuse de persoană anterior. Conform altei prevederi, făptuitorul nu poate prezenta o declaraţie întocmită anterior, având totuşi dreptul de a utiliza anumite notiţe asupra amănuntelor greu de memorizat.

Audierile bănuitului, învinuitului care îşi recunoaşte vinovăţia trebuie să fie la fel de detaliate ca şi în cazul în care persoana o neagă. Este deosebit de important de a constata motivul schimbării declaraţiilor în cazul în care o ase-menea situaţie s-a produs. Pe parcursul audierii nu pot fi utilizate metode de in-fluenţă fizică sau psihică, sau care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei, fie anumite promisiuni false, ameninţări etc. Sunt interzise întrebările sugestive.

în doctrina modernă este pusă în discuţie folosirea în practică a unor mijloace tehnice de apreciere a declaraţiilor făptuitorului. în literatura de specialitate au fost înaintate opinii privind perspectiva utilizării, spre exemplu, a detectorului de minciuni ca mijloc de probă în procesul penal64. Majoritatea opiniilor susţin faptul că o asemenea modalitate de apreciere a declaraţiilor încă nu poate produce consecinţe procesuale concludente, dar poate fi utilizat un mijloc de investigaţie operativă extrajudiciară, fără a fi recunoscută ca un mijloc de probă.

A se vedea, spre exemplu, Ch. Gandrabur, V. Bujor, Biodetectorul - mijloc de probă in procesul penal, Chişinău, 2002.

•:;:; D R E P T PROCESUAL I'li NAI.I' 1 o a g I

28

§3. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii65

Declaraţiile martorului sunt date depuse de către acesta în cadrul audierii,

asupra oricăror circumstanţe care urmează a fi constatate în cauză. Declaraţiile

martorului reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente în procesul

penal. In doctrină s-a arătat că martorii sunt "ochii şi urechile justiţiei"66.

Declaraţiile martorului rămân până în prezent un mijloc deosebit de important de

probă, fapt confirmat atât de normele de drept naţionale, cât şi cele internaţionale.

Convenţia Europeană pentra Drepturile Omului, în lit. d) din alin. (3) al art. 6,

acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să solicite

interogarea unor martori în apărarea sa conform aceloraşi condiţii. Această

prevedere are legătură directă cu principiul "egalităţii armelor", în calitate de

element principal al unui proces echitabil în sensul alin. (1) al art. 6. Astfel,

Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a prevederii pnc. d) în

lumina celor două prevederi în ansamblu.

Noţiunea de martor este interpretată în mod autonom. Declaraţiile făcute de

persoană în afara şedinţei judiciare, de exemplu, autorităţilor poliţiei, trebuie

considerate drept declaraţii ale martorilor atâta timp cât instanţele judiciare

naţionale le vor lua în consideraţie67. în principiu, Curtea Europeană nu evaluează

dacă declaraţiile martorului au fost administrate în mod corespunzător68.

Evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor naţionale.

Mărturiile depuse într-un proces public şi sub jurământ ar trebui să aibă autoritate

faţă de alte declaraţii ale aceluiaşi martor, chiar dacă sunt contradictorii69.

Obiectul declaraţiilor martorilor pot fi atât circumstanţele prevăzute de art.

96, cât şi orice alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză.

La audierea martorilor sunt constatate şi datele necesare pentru aprecierea

declaraţiilor, date privind persoana martorului, relaţiile cu bănuitul, învinuitul,

inculpatul, partea vătămată, relaţiile cu alţi martori, cât şi alte circumstanţe.

Declaraţiile în care nu sunt fixate locul, împrejurările faptei care constituie

aceste declaraţii nu pot avea valoare probantă. De asemenea, nu pot avea valoare

probantă declaraţiile martorilor care conţin anumite aprecieri vizuale

A se vedea, de exemplu, . , . ,

, , , 2003. Nicolae Volonciu, op.

cit., p. 364. Cazurile Isgro, Asch, Artner. Costovschi vs. Olanda, 20 noiembrie 1989. Cauza

Doorson vs. Olanda, 20 februarie 1996.

despre unele calităţi ale obiectelor7" sau anumite stări ale omului71, deoarece aceste date trebuie să fie constatate prin cercetări speciale stabilite de legea procesual penală. In cazul când persoana face trimitere la spusele altei persoane ea trebuie să indice sursa de informare, pentru ca ulterior aceste persoane să fie audiate. Dacă persoana declară că o informaţie a parvenit de la o persoană necunoscută ea trebuie să indice în ce împrejurări a comunicat cu această persoană, unde poate fi găsită, cine poate să confirme conţinutul discuţiei. Datele enunţate de către martor cu referinţă la o sursă de informaţie care nu poate fi stabilită nu pot servi în calitate de probe. Ca excepţie poate fi invocat cazul când este imposibil de a verifica sursa, deoarece aceasta este pierdută72; în această situaţie declaraţiile martorului obţin statut de probe derivate şi se apreciază după regula generală. Dacă există mai multe declaraţii ale aceluiaşi martor, acestea se apreciază în cumul. Sunt inadmisibile declaraţiile martorilor bazate pe presupuneri, zvonuri etc. In cazul când martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de constatat motivul unei asemenea atitudini.

In calitate de martor poate fi audiată orice persoană care deţine o informaţie privind circumstanţele cauzei urmărite sau judecate, cu excepţia persoanelor care nu pot fi audiate ca martori potrivit alin. (3) al art. 9073.

O deosebită importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului o are cunoaş-terea aspectului psihologic de formare a declaraţiilor74. Procesul de formare a declaraţiilor martorului trece prin câteva etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea. Momentul iniţial în procesul de formare a mărturiei este eveni-mentul judiciar care are loc indiferent de voinţa viitorului martor75. Cea mai des întâlnită formă de recepţie este recepţia vizuală, deoarece în cele mai dese

Spre exemplu, aceasta poate fi declaraţia că un obiect era confecţionat din aur sau acesta era o bijuterie din diamant etc.

Nu va avea valoare probantă declaraţia privind constatarea vizuală a unei comoţii cerebrale.

De exemplu, s-a pierdut documentul pe care 1-a studiat persoana, a decedat persoana de la care martorul a obţinut informaţii etc.

în practică se admite de a fi audiaţi în calitate de martori şi reprezentanţii poliţiei. Aceste declaraţii trebuie să fie apreciate în raport cu celelalte probe în cauză. Totuşi, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mărturisirile colaboratorilor de poliţie ar trebui aplicate doar în circumstanţele excepţionale (Van Mechellen vs. Olanda ş.a.). Reprezentanţii poliţiei pot fi audiaţi în calitate de martori doar în cazul în care ulterior aceştia nu au participat la efectuarea acţiunilor procesuale (audierea, percheziţia, cercetarea la faţa locului ş.a.).

La această problemă în detaliu a se vedea C. Belu, Elemente psihojuridice în probaţiunea judiciară. Cugetarea Tigero, Craiova, 1995. Ibidem, p. 67.

20 , DREPT PROCESUAL PENAL 1' a r tea g e r a I ă .!')!

cazuri mărturia se bazează pe senzaţiile vizuale. Recepţia însuşirilor obiectelor este condiţionată atât de calităţi sau de proprietăţi ale obiectelor, cât şi de anumiţi factori psihofiziologici personali caracteristici martorilor. Un factor obiectiv îl constituie intensitatea luminii; în acest sens la aprecierea declaraţiilor martorului este necesar de luat în consideraţie condiţiile în care a fost efectuată recepţionarea: condiţii cu lumină naturală sau artificială, dacă fapta a fost comisă ziua, în amurg sau pe timp de noapte76. La aprecierea declaraţiilor martorului este important de a lua în consideraţie atât calităţile psiho-fiziologice ale persoanei, cum ar fi starea vederii, unele vicii, spre exemplu, daltonismul, cât şi factorii obiectivi, cum ar fi raportul de distanţă, condiţiile atmosferice (senin, ceaţă). La recepţia auditivă se corelează natura sunetului sau zgomotului cu vârsta martorului, distanţa de la obiectul cercetării şi eventualele obstacole. în ce priveşte recepţia vorbirii, se ia în considerare faptul că martorului i se cere să reproducă în cele mai dese cazuri nu termenii ce alcătuiesc fraza, ci numai sensul convorbirii, cu toate că în unele cazuri au importanţă şi termenii concreţi.

Memorizarea este un proces psihic cu un grad mare de complexitate. La aprecierea declaraţiilor, în primul rând, se va lua în consideraţie faptul că memoria nu este o actualizare simplă sau o fotografiere a informaţiei, ci o reflectare activă care presupune prelucrarea celor memorate77. în al doilea rând, memoria este reflectarea selectivă, ceea ce înseamnă că nu constituie o tipărire şi reflectare a tuturor informaţiilor. Memoria este situativă, adică depinde de situaţia şi de factorii subiectivi ai persoanei. Ea are un caracter inteligibil, fiind relativ fidelă, ceea ce înseamnă că nu se poate memoriza absolut totul; în acelaşi timp, memoria are un caracter logic şi raţional78. Este deosebit de important de a cunoaşte că, evident, cu timpul, memoria scade, dar în unele situaţii poate apare ceea ce s-a pierdut din memorie, de aceea este deosebit de importantă audierea repetată a martorilor.

La aprecierea declaraţiilor martorilor este important să se ia în consideraţie faptul că la momentul expunerii pot fi comise anumite denaturări: prin adiţia,

76 Faptele recepţionate în timpul zilei se percep colorat, la o lumină crepusculară (amurg) se percep într-o imagine bitonală (gri-închis, gri-deschis sau negru). Faptele recepţionate în timpul nopţii se percep unitonal, într-o culoare închisă. în acest sens, susţinerile martorului privind culoarea feţei, pârului, hainelor, observate în timpul nopţii pot fi apreciate fie ca produsul fanteziei provocat de o stare de spaimă, frică, fie prin faptul că martorul declară corect că a perceput aceste caracteristici în condiţiile unei vederi diurne, fie că martorul declară fals. Este important de a lua în consideraţie şi fenomenul adaptării. Adaptarea la întuneric se petrece în primele minute, cotele maxime sunt atinse peste o oră. La trecerea dintr-un mediu mai întunecos la lumină, ochii se acomodează în 2-3 minute. C. Belu, op. cit., p. 73.

- Ibidem, p. .

" Ibidem, p. 89,

adică prin adăugarea unor date care de fapt nu au fost în realitate, prin omisiunea unor date provocată de uitare, când martorul este de bună-credinţă, sau intenţionate, când martorul este de rea-credinţă, denaturări prin substituire, când martorul poate substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament, capacitatea de a expune ş.a.

Audierea martorului se efectuează în urma citării. Citarea martorului se efectuează după regula generală de citare prevăzută de art. 235-242 din CPP. Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate sau este deţinută în stare de arest în altă cauză penală se citează în calitate de martor prin intermediul administraţiei instituţiei de detenţie date care asigură prezenţa persoanei la locul citării. Martorul nu trebuie citat în zile de odihnă sau în timp de noapte, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare.

în cazul neprezentării persoana poate fi adusă silit. Potrivit art. 199 din CPP, în cazul apariţiei unor împrejurări care împiedică persoanei să se prezinte în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei, persoana trebuie să informeze aceste organe. Ca motive întemeiate pot fi recunoscute boala, primirea tardivă a citaţiei sau alte împrejurări care de fapt au lipsit persoana de posibilitatea reală de a se prezenta la timpul indicat. Minorul este citat prin intermediul părinţilor sau al reprezentanţilor legali. Organul care audiază martorul este obligat să stabilească identitatea acestuia prin verificarea actelor personale (buletin, paşaport ş.a.). Este deosebit de important de a stabili în prealabil în care limbă persoana solicită să depună declaraţii, iar în caz de necesitate este invitat un interpret. Această prevedere se referă şi la martorul cu anumite dificultăţi, cum ar fi surdo-mut.

O procedură deosebit de importantă la audierea martorului este explicarea drepturilor acestuia. Nu este suficientă explicarea expresă a drepturilor, dar constatarea că martorul le-a conştientizat. Audierea nu poate avea loc în condiţii periculoase pentru viaţă şi sănătate. Martorul nu poate fi impus să declare despre anumite împrejurări dacă acestea pot trauma psihic persoana, o pot insulta sau umili.

Conform regulii generale, audierea se efectuează în locul desfăşurării urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. în caz de necesitate, audierea poate fi efectuată la locul de trai, la locul de serviciu sau în alt loc de aflare a martorului79, lucru atunci când este necesar de a audia martorul imediat după

I a audierea martorului în alt loc decât locul efectuării urmăririi sau judecării cauzei se iau în considerare aceleaşi împrejurări ca şi în cazul audierii bănuitului, inculpatului.

2y2 I R S U A I, P N 1. Puriea gene t 1u 29 I

terminarea percheziţiei sau altei acţiuni procesuale sau când este necesar imediat

de audiat persoana la declaraţiile căreia e posibil să facă trimitere învinuitul sau

dacă persoanei audiate îi este dificil să expună împrejurările date în alt loc decât

în locul în care s-a consumat evenimentul. De asemenea, martorul poate fi audiat

şi în cazul în care starea sănătăţii nu îi permite să se prezinte la ofiţerul de

urmărire penală sau în instanţă. Martorii pot fi audiaţi la locul de trai şi în cazul

în care câţiva martori locuiesc, învaţă sau lucrează în acelaşi loc, sau nu este

dorită publicitatea faptului că persoana a fost citată pentru a fi audiată.

Prezentarea în faţa ofiţerului de urmărire poate fi dificilă şi având în vedere

anumite circumstanţe familiale etc. In procesul-verbal de audiere se va motiva

faptul că martorul va fi audiat într-un loc anumit, iar în caz de necesitate se vor

anexa anumite acte, cum ar fi, spre exemplu, certificatul de boală.

Ca martor poate fi audiată şi o persoană care se află în stare de arest, fiind

bănuită sau învinuită într-o altă infracţiune. Acest fapt, de asemenea, se va indica

în procesul-verbal. Persoana este audiată în calitate de martor doar în timpul

zilei, adică între orele 6:00 şi 22:00. Totuşi, în cazuri excepţionale, persoana

poate fi audiată şi în timpul nopţii. Cazurile excepţionale sunt cele ieşite din

comun, cazuri deosebite. Această abatere de la regula generală poate avea loc

doar în cazurile în care amânarea audierii poate prejudicia considerabil calitatea

urmăririi penale sau poate pune în pericol siguranţa publică. Codul de procedură

penală dă definiţia cazului care nu suferă amânare: pericol real că se vor pierde

sau distruge probele, că bănuitul, învinuitul se poate ascunde ori se vor comite

alte infracţiuni.

Protecţia stării sănătăţii martorului se exprimă şi prin faptul că audierea

consecutivă a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar în caz de necesitate, durata

poate fi micşorată. Audierea minorului nu poate depăşi 2 ore fără întrerupere.

Dacă este necesar de a efectua audiere mai mult de 4 ore, organul de urmărire

sau instanţa sunt obligate să stabilească o întrerupere nu mai mică de 1 oră,

pentru ca martorul să poată să se odihnească sau să se alimenteze, iar durata

generală pe zi nu poate depăşi 8 ore.

Audierea martorului se face sub prestare de jurământ. Martorul depune

jurământ doar în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată. Potrivit art. 108

din CPP, înainte de a fi audiat în instanţa de judecată martorul depune următorul

jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".

Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova s-a dezis de referire la

divinitate caracteristică altor legislaţii în ceea ce priveşte jurământul martorului,

ce are ca scop asigurarea fidelităţii acestuia. în cadrul urmăririi penale, asigurarea

fidelităţii martorului se efectuează prin semnătura acestuia în procesul verbal do

audiere, iar la judecare, martorul fiind obligat pe lângă

jurământ, să semneze în procesul-verbal menţiunea referitor la prevenirea despre

răspunderea penală pentru declaraţii false.

Audierea propriu-zisă a martorului se efectuează atât prin informarea

prealabilă referitor la obiectul cauzei care se urmăreşte, cât şi prin propunerea de a

declara despre anumite fapte şi circumstanţe pe care le cunoaşte referitoare la

fenomenul a cărui martor el a fost. Audierea martorului se efectuează printr-o

expunere liberă a acestuia asupra anumitor împrejurări pe care le cunoaşte. Pe

parcursul audierii pot fi puse întrebări de concretizare, iar după ce martorul a făcut

declaraţii lui i se pun întrebări asupra altor circumstanţe despre care martorul nu a

vorbit. în timpul audierii martorului i se pot prezenta anumite mijloace de probă,

spre exemplu, anumite corpuri delicte pentru a constata atribuţia martorului la

acestea sau pentru a constata existenţa unor informaţii privind provenienţa sau

importanţa acestor probe. Declaraţiile martorului trebuie detaliate pentru a fi

verificate mai eficient. în cadrul audierii nu se admite de a pune întrebări sugestive

şi întrebări care nu cer o informare factologică, cum ar fi anumite opinii,

presupuneri etc. In cazul descoperirii anumitor contradicţii, fie între declaraţiile

anterioare ale martorului, fie între declaraţiile martorului şi alte declaraţii, este

necesar de a le înlătura, întrebările care nu se referă la premisa probelor sunt cele

din care nu se poate deduce concluzia. Dacă în timpul audierii martorul a utilizat

anumite scheme, înscrieri, documente, acestea se anexează la procesul-verbal.

Legea procesual penală prevede o instituţie nouă pentru procesul penal menită

de a asigura suficienţa probelor în cazuri excepţionale. Este vorba de audierea

martorilor de către judecătorul de instrucţie la solicitarea procurorului. Alin. (3) al

art. 109 stabileşte că motiv pentru o asemenea audiere este plecarea martorului

peste hotare sau alte motive întemeiate care în cele mai dese cazuri reprezintă

boala gravă. Judecătorul de instrucţie determină suficienţa motivelor. Regula dată

este o derogare de la cea generală, potrivit căreia toate probele trebuie examinate

într-un proces penal public în cadrul unei şedinţe de judecată. în vederea asigurării

egalităţii armelor, principiu determinat de art. 6 al CEDO, la audierea persoanei

participă bănuitul, învinuitul, apărătorul acestuia, partea vătămată, care au dreptul

de a pune întrebări martorului audiat. Declaraţiile martorului se consemnează într-

un proces-verbal şi în cadrul ulterioarei judecări a cauzei se va da citire

procesului-verbal fără ca martorul să depună declaraţii în instanţă. Probele

consemnate în procesul-verbal vor avea aceeaşi valoare probantă ca şi probele

care vor fi examinate de către instanţă într-un proces public.

Modalităţile speciale de audiere a martorului şi protecţia lui sunt deter-

mina te în legislaţia penală a Republicii Moldova de către jurisprudenţa Cur ţ i i

294 D R E P T P R O C E S U A L P E N A L P a r t e a g e n e r a U >.<>•■

Europene a Drepturilor Omului. Pornind de la dreptul la uibproces echitabil,

Curtea a dedus că toate probele, în mod normal, ar trebui să fie examinate într-un

proces public, în prezenţa celui acuzat, ţinând cont de principiul

contradictorialităţii. în acelaşi timp, Curtea nu a stabilit că declaraţiile indirecte

sunt inadmisibile, dar a accentuat că înaintea procesului sau pe parcurs acuzatul

trebuie să dispună în mod adecvat şi corespunzător de posibilitatea să

interogheze un martor. Curtea nu permite utilizarea în calitate de probe a de-

claraţiilor făcute în faza urmăririi de către o persoană care, conform legislaţiei

naţionale, ulterior să renunţe la depunerea mărturiilor în judecată. Dacă există

probe care confirmă declaraţia, persoana poate fi condamnată80. Acelaşi lucru

este valabil şi pentru declaraţia unui martor care a dispărut ulterior şi astfel nu a

putut fi citat în judecată81.

Sunt cunoscute în toate ţările situaţii de intimidare a martorilor, care poate

îmbrăca mai multe forme, cum ar fi: priviri ameninţătoare, confruntări directe,

verbale sau fizice. în multe cazuri intimidarea martorului este ca un domeniu al

crimei organizate. Aceşti factori de multe ori determină ezitarea martorului de a

depune mărturii în instanţă. în legătură cu aceasta Curtea şi-a expus opinia în

privinţa admisibilităţii declaraţiilor martorilor anonimi82. Recunoscând că toate

probele trebuie examinate în prezenţa persoanei acuzate, într-un proces public, cu

respectarea principiului contradictorialităţii Curtea admite utilizarea declaraţiilor

martorilor în calitate de probe chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o şedinţă

judiciară. Utilizarea declaraţiilor obţinute în faza urmăririi penale în calitate de

probă nu constituie o încălcare a lit. d) din alin. (3) al art. 6 din CEDO, cu

condiţia că drepturile apărării se respectă. Aceste drepturi includ acordarea unei

posibilităţi adecvate de contestare şi interogare a martorului opoziţiei în timpul

depunerii mărturiilor sau într-o fază ulterioară procesului. Conform Curţii

Europene, o sentinţă de condamnare nu ar trebui să se întemeieze doar pe

declaraţiile martorilor anonimi. Cel mai important este ca interesele apărării să

fie în echilibru cu interesele victimelor sau ale martorilor care trebuie protejaţi.

Curtea recunoaşte şi faptul că, cu condiţia respectării drepturilor apărării, poate fi

legitim pentru autorităţile poliţiei să dorească păstrarea anonimatului unui agent

implicat în activităţi de acoperire, pentru protecţia personală şi cea a familiei

sale, astfel încât să nu prejudicieze viitoarele acţiuni secrete83. Curtea a constatat

şi faptul

câ orice măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie strict necesară. Dacă o măsură mai puţin strictă poate să fie suficientă, atunci anume această măsură trebuie aplicată84.

Potrivit art. 110, audierea în condiţii speciale a martorului se efectuează în scopul protejării vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii, în cazul când sunt motive temeinice, adică atunci când există un pericol real pentru martor sau partea vătămată. Aplicarea modalităţilor speciale de audiere a martorului poate avea loc doar în cazul infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Subiectul care admite aplicarea acestor modalităţi este judecătorul de instrucţie, care emite o încheiere motivată când audierea se efectuează în cazul urmăririi. în faza de judecare judecătorul care examinează cauza în fond decide aplicarea modalităţilor speciale de audiere. în cadrul audierii martorul este asistat de judecător. Datele personale, de regulă, nu se aduc la cunoştinţa părţilor. Datele reale sunt cunoscute doar de către judecător şi se păstrează în sediul instanţei în condiţii de maximă siguranţă. Audierea se efectuează prin intermediul unei teleconferinţe cu imagini şi voci distorsionate, adică cu anumite abateri ale imaginii sau vocii de la forma iniţială. Declaraţia propriu-zisă a martorului se înregistrează prin anumite mijloace tehnice video, se consemnează integral în procesul-verbal, casetele şi procesul-verbal păstrându-se în condiţii de maximă siguranţă în sediul instanţei. La aprecierea declaraţiilor martorului obţinute în condiţii speciale instanţa trebuie să ia în consideraţie că acestea pot să fie utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care ele sunt confirmate de alte probe.

§4. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile,

părţii civilmente responsabile85

Având în vedere faptul că atât partea vătămată, cât şi partea civilă şi cea

civilmente responsabilă au interese într-o cauză penală, conţinutul declaraţiilor

acestora diferă de conţinutul declaraţiilor martorilor. Diferă şi modalitatea de

audiere a părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile. La audierea

părţii vătămate se aplică dispoziţiile referitoare la declaraţiile şi audierea

martorilor. La audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile declaraţiile

acestora se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea

80 Cauza Asch v. Unterpertinger."' Cauza Artner."! Cauza Kostovski, Wintisch, Doorsoon, Van Mechellen.

" Cauza Unii.

Cauza Van Mechellen.A se vedea, de exemplu, . , . , , , , 2003.

296 D R E P T PROCESUAL PENAL I' a r t e e ii e r a 1 fl

27

învinuitului, Aceasta înseamnă că partea vătămată va fi obligată să. depună declaraţii veridice, inclusiv jurământul, iar partea civilă şi partea civilmente responsabilă nu vor fi obligate să depună declaraţii; evident, ascultarea lor nu poate avea loc sub prestare de jurământ.

Declaraţiile părţii vătămate nu pot fi apreciate privind utilitatea datelor conţinute în acestea. Neaudierea părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece declaraţia în măsură coroborată cu alte probe în cauză constituie mijloc de probă86.

Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special în cauza penală, determinat de faptul că este o persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi evident aceasta are un interes în cauza penală. La audierea în instanţă partea vătămată, de regulă, cunoaşte toate materialele cauzei, spre deosebire de martor, având dreptul să ia cunoştinţă de acestea la finisarea urmăririi.

Spre deosebire de martor, partea vătămată nu numai că este obligată să depună declaraţii, dar şi are dreptul de a le depune, astfel promovându-şi in-teresele sale şi ocrotindu-şi un drept legitim al său. în cazul în care victima infracţiunii renunţă la constituirea părţii vătămate, aceasta nu va fi obligată să depună declaraţii în instanţă.

în declaraţiile părţii vătămate sunt incluse nu doar împrejurările faptei, ca şi în cele ale unui martor, dar şi diferite opinii, poziţii ale sale87. La determinarea conţinutului declaraţiilor părţii vătămate este necesar de luat în consideraţie şi faptul că legea ocroteşte viaţa privată a persoanei. Din aceste considerente, art. Ill din CPP stabileşte că în cazul unor infracţiuni sexuale se interzice inculpatului sau apărătorului prezentarea anumitor probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în urma unui demers înaintat instanţei, care este examinat doar în şedinţă închisă, la care participă inculpatul şi procurorului, având dreptul să se expună asupra acestor împrejurări. Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul în care omiterea acestor date prezentate de inculpat ar putea să prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi nu toate probele vor fi prezentate, dar numai acelea pe care le va considera preşedintele şedinţei posibile de administrare.

Regula dată se referă nu numai la datele prezentate de apărare, dar şi la întrebările eventuale care pot fi puse părţii vătămate în infracţiuni sexuale.

în cazul când victima a decedat în urma infracţiunii, drepturile acesteia trec asupra rudelor apropiate. în asemenea situaţii, de regulă, rudele nu sunt audiate în calitate de parte vătămată, dacă nu cunosc anumite date de fapt, care au importanţă în cauza penală. în cazul când dispun de asemenea informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori.

Principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa se referă şi la partea vătămată, ceea ce înseamnă că partea vătămată nu este obligată să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei.

Declaraţiile părţii vătămate au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte probe din cauza penală. în cazul când sunt probe contradictorii şi este imposibil de a confirma veridicitatea declaraţiilor părţii vătămate, acestea nu pot fi puse în baza sentinţei8".

Declaraţiile părţii civile, părţii civilmente responsabile referitoare la obiectul acţiunii civile sunt depuse conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. în asemenea condiţii partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii, prezintă acte, documente etc. în cazul când partea civilă a renunţat la acţiunea civilă, dar în cauză sunt probe că persoanei i s-a cauzat alt prejudiciu material, moral sau fizic, partea civilă poate depune declaraţii în calitate de parte vătămată, dacă instanţa o va recunoaşte. în cazul când partea civilă dispune de informaţii ce depăşesc obiectul acţiunii civile, informaţii care au importanţă în cauza penală, partea civilă va fi audiată în calitate de martor în mod corespunzător dispoziţiilor ce se referă la audierea martorului.

§5. Proceduri speciale de obţinere a declaraţiilor

în afară de procedeele clasice de audiere a persoanelor, legea procesual

penală prevede şi alte modalităţi de obţinere a declaraţiilor, cum ar fi confruntarea

şi verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii.

Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar89 folosit de către

organul de urmărire penală în cazul în care se constată că există divergenţe

86 Nicolae Volonciu, Tratat..., op. cit., p. 363.s7 De exemplu, în cazul în care este înaintată starea de neputinţă a victimei, în obiectul

declaraţiilor poate fi inclusă şi chestiunea de conştientizare de către această persoana a caracterului şi importanţei acţiunilor comise de către făptuitor;, motivul neopunerii rezistenţei sau în obiectul declaraţiilor se poate include şi versiunea privind comporta-mentul provocator sau neglijent al victimei, anumite circuraralanţe care caracterizează personalitatea victimei.

Practica a determinat că nu poate fi dată o apreciere separată "prevalatorie" a decla-raţiilor victimelor din rândul poliţiei, militarilor şi attor reprezentanţi ai organelor de forţă, care au devenit victime ale infracţiunilor în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Declaraţiile acestor persoane trebuie să se aprecieze în cumul cu toate probele constatate într-o cauză penală. Vint i lă Dongoroz ş.a.. Explicaţii teoretice..., op, cit., p. 212-213.

DREPT PROCESUAL I'liShU. P a r t e a g e n e r a l ă 299

între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză. Prin confruntare, pe lângă explicarea divergenţelor existente în declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută. De regulă, confruntarea se efectuează în faza de urmărire penală. Organul de urmărire penală determină dacă este necesară sau nu efectuarea confruntării. Totuşi, pornind de la prevederile art. 375, în cadrul judecării pot fi efectuate şi alte acţiuni procesuale, ceea ce înseamnă că nu există nici o prevedere legală care ar interzice efectuarea confruntării şi în faza de judecată.Confruntarea constă în audierea concomitentă a 2 persoane cu scopul înlăturării divergenţelor în declaraţiile anterioare. în legătură cu aceasta este inadmisibil ca la confruntare să participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în declaraţiile anterioare referitor la unele şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt absente divergenţele, confruntarea nu se efectuează90. Cu toate că efectuarea confruntării este dispusă de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată, efectuarea acesteia o pot cere părţile. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată consideră inutilă efectuarea confruntării, cererea poate fi respinsă motivat printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală sau printr-o încheiere judecătorească. Confruntarea poate fi efectuată între oricare subiect care a depus declaraţii91. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a criticat în unele hotărâri evitarea confruntărilor între bănuit, învinuit, martor în timpul procesului92. Astfel, Curtea a accentuat importanţa confruntării atât dintre partea apărării şi partea acuzării, cât şi martor. Ca şi la audiere, la confruntare participă şi avocatul, fie în calitate de apărător al învinuitului, bănuitului, inculpatului, fie în calitate de avocat al părţii vătămate sau al martorului, în situaţia când aceste părţi sunt asistate.

înainte de începerea confruntării martorii şi partea vătămată sunt pre-întâmpinaţi de răspunderea penală pentru refuzul de a depune declaraţii sau pentru declaraţii false. Ordinea de efectuare a confruntării este stabilită de către persoana care efectuează confruntarea. Această persoană determină şi

911 Divergenţe pot fi considerate neînţelegerile cu privire la calificarea faptei, prejudiciul cauzat, participarea unei persoane la fapta criminală şi alte împrejurări care au o impor-tanţă pentru cauză.

91 Confruntarea poate avea loc în orice formă, fie între 2 învinuiţi, fie între învinuit şi partea vătămată, martor şi partea vătămată etc.

H Cauza Kostovski v. Van Mcchellen.

consecutivitatea chestiunilor care vor fi puse în faţa participanţilor la confruntare, inclusiv participantul care va răspunde primul la întrebări. Este important de a asigura ca între participanţi să nu existe o comunicare necontrolată în timpul confruntării, o influenţă unul asupra altuia, înţelegeri prealabile etc. Dacă în timpul confruntării o parte încearcă să influenţeze o altă parte, să o ameninţe sau să întreprindă alte acţiuni ilegale, este raţional să fie întreruptă confruntarea, iar acest fapt să fie consemnat în procesul-verbal. în timpul confruntării nu pot fi date citirii declaraţiile anterioare ale participanţilor sau reproducerea înregistrărilor sonore sau video. Aceasta se admite doar după ce au fost depuse toate declaraţiile şi consemnate în procesul-verbal. Regula dată este aplicabilă şi în cazul în care o parte a refuzat să participe la confruntare. După terminarea confruntării persoanele participante îşi pot pun întrebări una alteia; întrebări pot pune de asemenea apărătorul - bănuitului, învinuitului, inculpatului; avocatul - părţii vătămate, martorului, pedagogului, psihologului sau reprezentantului legal. întrucât confruntarea se efectuează cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audiere, pe parcursul acesteia pot fi prezentate de către persoana care efectuează confruntarea anumite corpuri delicte, documente şi alte mijloace de probă. La efectuarea confruntării se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor generale.

Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii93 este un procedeu special de obţinere a declaraţiilor, esenţa căruia constă în verificarea unor declaraţii anterioare ale martorilor, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului în faza de urmărire, în scopul stabilirii veridicităţii acestor declaraţii. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută anterior, decide efectuarea acestei acţiuni procesuale cu scopul de a concretiza, de a verifica, dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor la faţa locului are tangenţe cu alte acţiuni procesuale, de exemplu, cu audierea, deoarece persoana depune declaraţii la locul comiterii faptei, ţinând cont de anumite împrejurări. O tangenţă cu această acţiune procesuală o are şi cercetarea la faţa locului, însă aceasta se efectuează doar cu scopul de a verifica declaraţiile, şi nu cu scopul de a cerceta ca atare locul. Totuşi, în timpul efectuării acestor acţiuni procesuale, dacă s-au descoperit anumite obiecte, acestea se ridică şi se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale, nefiind necesară întocmirea unui proces-verbal separat referitor la cercetarea la faţa locului. După cum se vede, scopul verificării declaraţiilor constă în analiza şi precizarea declaraţiilor persoanelor audiate anterior.

). . , în , 2/2004, . 21.

.4)0 DREPT PROCESUAL PE>iAL

----------------------------------------------------Tîn afară de persoana ale cărei declaraţii trebuie verificate şi, evident, repre-

zentantul de urmărire penală, la această acţiune procesuală participă apărătorul bănuitului, învinuitului şi avocatul martorului sau al părţii vătămate, alte persoane. în situaţia când sunt necesare unele cunoştinţe speciale, organul de urmărire penală, din iniţiativa sa sau la cererea părţilor, poate atrage la efectuarea acestei acţiuni un specialist. în cazul când persoanele nu cunosc limba procesului, la acţiunea procesuală poate fi atras un interpret. Ca şi la efectuarea altor acţiuni procesuale, până la începerea verificării declaraţiilor la locul infracţiunii persoanelor li se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lor. Obiectul declaraţiilor este similar celui din cadrul audierii. Persoana declară liber despre împrejurările care îi sunt cunoscute, iar după aceea i se pot pune întrebări.

O prevedere deosebit de importantă a alin. (4) al art. 114 este cea că verifi-carea declaraţiilor la locul infracţiunii poate fi efectuată doar cu condiţia că se va asigura protejarea demnităţii şi onoarei persoanelor care participă la această acţiune şi nu se va pune în pericol sănătatea lor. în cazul în care consideră că există un pericol pentru sănătatea ei sau i se va încălca demnitatea şi onoarea, persoana e în drept să nu participe la această acţiune procesuală. Ca şi în cadrul audierii, se interzice punerea unor întrebări sugestive sau influenţarea, într-o formă sau alta, a rezultatelor acestor acţiuni procesuale. Nu se admite, de asemenea, atragerea concomitentă a mai multor persoane la verificarea de-claraţiilor la faţa locului.

La efectuarea verificării declaraţiilor la faţa locului se întocmeşte un pro-ces-verbal după regula generală; pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe etc., care se anexează la procesul-verbal.

§6. Constatările tehnîco-ştiinţifice şi medico-legale

în anumite situaţii, pentru constatarea unor date de fapt sunt necesare

cunoştinţe speciale94. în cele mai dese cazuri dacă sunt necesare cunoştinţe

speciale organul de urmărire penală sau instanţa apelează la experţi. Există

situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală reclamă o urgenţă, din

cauza pericolului dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor

situaţii de fapt95. în asemenea situaţii este necesară explicarea urgentă a unor

fapte, circumstanţe ale cauzei. în scopul facilitării desfăşurării normale a pro-

I' I a g e n e I I ii

cesului şi soluţionării unor asemenea probleme legea procesual penală prevede ca

mijloc separat de probă constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Constatările sunt mijloace de probă având aceiaşi valoare probantă ca şi alte

mijloace de probă şi se apreciază în coroborare cu alte probe. Specialiştii care

efectuează constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nu îşi pot însuşi

atribuţiile organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să

se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, pe care le ridică

rezolvarea cauzelor penale96.

Atragerea specialiştilor la efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice în cele

mai dese cazuri poate avea loc când este vorba de accidente de circulaţie sau

accidente cu anumite utilaje. Constatările medico-legale se efectuează cel mai des

în cazurile de omor, dacă tergiversarea ar determina pierderea urmelor cu

efectuarea ulterioară a expertizei. în unele cazuri constatările medico-legale pot

determina calificarea infracţiunii, aceasta depinzând de durata tratamentului

medical. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către

specialişti care activează în organul de urmărire penală, dar şi de specialişti din

domeniul medicinei legale, iar în cazuri de necesitate, aceştia pot fi specialişti din

alte domenii ale medicinei. La efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice, în afară

de specialiştii care activează în organul de urmărire penală, pot fi atraşi specialişti

din alte organe sau specialişti independenţi care dispun de o calificare respectivă.

Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atât din oficiu,

cât şi la cererea părţilor. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se

efectuează după proceduri mai simplificate faţă de expertiză, acest fapt fiind

determinat de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Această acţiune procesuală trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al

săvârşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea poate cuprinde aspecte cu

relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale97.

Constatările se dispun printr-o ordonanţă a reprezentantului organului de

Urmărire penală sau a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată,

în ordonanţă este necesar de indicat obiectul constatării, chestiunile la care trebuie

să răspundă specialistul, inclusiv termenul de efectuare. Organul de urmărire

penală sau instanţa anunţă părţile privind efectuarea constatării, acestea urmând

să propună anumite chestiuni specialistului, indiferent de faptul dacă constatarea

s-a efectuat de către organul de urmărire, din oficiu, sau la

'" A se vedea, spre exemplu: E. , , în

,

№7, . 45. '' Ion Neagu, 'Tratat..., op.

cit., p. 379,

Grlgore Theodoru, Luciu Moldovan, Drept procesual penal, op. cit., p. 145. Ion Neagu, Tratat.... op, cil., p. 380.

DU KPT PUOCUSUAL WIN I. P a r t e a g e n e r a l a (03

cererea părţilor. Este deosebit de important la dispunerea constatării să se sta-

bilească termenul de efectuare, fapt determinat de caracterul urgent al acestor

acţiuni procesuale. Organul de urmărire penală sau instanţa pun la dispoziţia

specialistului toate materialele necesare. Specialistul nu este în drept să caute

materiale din propria sa iniţiativă. în caz de necesitate, acesta solicită intervenţia

organului de urmărire sau a instanţei. Constatările efectuate de către un specialist

nu trebuie confundate cu participarea specialistului la efectuarea anumitor acţiuni

procesuale, cum ar fi cercetarea la faţa locului, exhumarea, examinarea

cadavrului. în toate cazurile acestea sunt acţiuni procesuale distincte cu sarcini

separate. Constatarea medico-legală poate fi efectuată şi cu scopul de a descoperi

pe corpul învinuitului, a părţii vătămate existenţa unor infracţiuni. Dacă

constatarea medico-legală a fost efectuată în cadrul altei acţiuni procesuale, cum

ar fi examinarea cadavrului, exhumarea, examinarea corporală, acestea se includ

în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se consemnează

într-un raport, în care sunt indicate atât metoda utilizată la constatarea tehni-co-

ştiinţifică şi medico-legală, cât şi concluziile care s-au făcut în urma efectuării

investigaţiilor. în cazul în care organul de urmărire penală, din oficiu, sau instanţa

la cererea uneia din părţi constată că raportul tehnico-ştiinţific sau medico-legal

nu este complet sau concluziile nu sunt precise, se dispune efectuarea expertizei.

Concluziile nu sunt complete în situaţia când specialistul nu a dat răspuns la toate

întrebările puse în faţa lui sau când raportul nu este destul de clar şi nu se poate

face o concluzie clară privind chestiunile care au importanţă în cauză, fapt ce

provoacă unele dubii în privinţa raportului.

Legislaţia nu acordă o forţă probantă privilegiată raportului de constatare

tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.

§7. Expertizele

Rezolvarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoştinţe speciale într-un domeniu dat, care poate fi domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului. O dată cu progresul tehnico-ştiinţific cercul acestor domenii se lărgeşte98. în scopul asigurării unei juste şi obiective soluţionări a cauzei penale, legea procesual penală admite ca în anumite situaţii, când sunt necesare cunoştinţe speciale, să se apeleze la specialişti în domeniu care ar avea sarcina de a soluţiona unele chestiuni importante pentru justa rezolvare a cazului dat.

** so vodca, spre exemplu, . , . , --11 , în , 1/20011, . 30.

Acest fapt a condiţionat existenţa în legea procesual penală a unui mijloc de probă

numit raport de expertiză".

Raportul de expertiză, ca mijloc de probă, este o totalitate de date de fapt

stabilite în urma cercetării obiectelor materiale şi de date administrate într-o cauză

penală, cercetare efectuată de către expert. Expert este recunoscută persoana care

posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi este abilitată, în

modul stabilit de lege, să facă o expertiză. Expertiza constituie o acţiune de

cercetare efectuată de către un expert în scopul soluţionării unor chestiuni puse în

faţa lui de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în urma

căreia se întocmeşte un raport în ce conţine concluziile la care a ajuns expertul în

urma efectuării investigaţiei. Dispunerea expertizei este o acţiune procesuală

întreprinsă atât de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea

părţilor, cât şi de câtre instanţa de judecată din oficiu în vederea soluţionării unor

chestiuni ce se includ în obiectul probaţiunii şi care necesită cunoştinţe speciale.

Având în vedere specificul raportului de expertiză pe care îl întocmeşte un

specialist dintr-un domeniu care nu este cunoscut suficient organului de urmărire

penală sau instanţei de judecată, în literatura juridică s-a înaintat opinia că

expertul ar face o "judecată ştiinţifică". în opinia dată, raportul de expertiză are o

valoare probatorie mai mare decât celelalte mijloace de probă, în practică se

întâlnesc cazuri când raportul de expertiză influenţează asupra convingerii intime

a subiecţilor, care apreciază proba determinând soarta cauzei penale. "Judecata

ştiinţifică" este negată de cea mai mare parte a reprezentanţilor doctrinei, care

consideră că asemenea opinii sunt străine gândirii juridice contemporane şi vin în

contradicţie cu dispoziţiile legii care nu permit ca probele să aibă putere dinainte

stabilită100. A admite contrariul înseamnă a lăsa soluţionarea cauzei pe seama

expertului, or acesta nu se poate transforma în organ de urmărire penală sau

judecată10'.

Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul şi care sunt reflectate în

raportul de expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează

prin însăşi natura de obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală specială102.

Expertiza poate fi efectuată în diverse domenii cu excepţia dreptului. In literatură se consideră că este posibilă şi expertiza în unele aspecte ale dreptului, a se vedea: . , «» , în , 9/2004, . 21; . , , în , 4/2000, . 24.

"'" Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 393."" Ibidem."" . ,

, , 1959, . 19.

304 DREPT PROCESUAtM^ENAL I' ]• t I

305

Expertul nu poate avea acelaşi statut ca şi martorul. Martorul obţine anumite date

informaţionale importante pentru cauză în afara procesului, parale] cu activitatea organelor

de urmărire sau judecătoreşti, depunând declaraţii asupra unor împrejurări care îi sunt

cunoscute. Expertul nu dispune de nici o informaţie despre împrejurările cauzei până la

momentul efectuării expertizei, în situaţia când expertul cunoaşte anumite împrejurări şi a

fost audiat ca martor, el nu mai poate participa în calitate de expert, aceasta fiind o situaţie

de incompatibilitate prevăzută de art. 89 din CPP. Spre deosebire de martor care nu poate fi

înlocuit, la efectuarea expertizei poate participa orice expert competent în domeniul dat.

în literatura de specialitate au fost întreprinse încercări de a clasifica expertizele,

recunoscându-se în esenţă următoarele criterii103: natura problemelor ce urmează a fi

lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

expertizei; modul de desemnare a expertului; modul de organizare a expertizei.

în ceea ce priveşte natura problemelor ce urmează a fi lămurite, se cere de menţionat

că în esenţă este imposibilă o enumerare exhaustivă a totalităţii formelor de expertiză, mai

ales în situaţia când progresul tehnico-ştiinţific determină atât apariţia noilor domenii ale

ştiinţei şi tehnicii, noilor metode de cercetări, cât şi perfecţionarea metodelor de comitere a

infracţiunilor, fapt ce provoacă deseori necesitatea elaborării unor metode noi. Totuşi, cel

mai des sunt utilizate expertiza criminalistică (care poate fi de mai multe feluri: balis tică,

dactiloscopică, autotehnică, grafică), expertiza medico-legală, expertiza psihiatrică şi

altele.

Un alt criteriu este modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei

şi în acest sens expertizele se divizează în facultative şi obligatorii. Expertizele facultative

sunt dispuse de către organul de urmărire; din oficiu; la cererea părţilor şi de către instanţa

de judecată la cererea părţilor, în toate cazurile când consideră că sunt necesare cunoştinţe

speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Efectuarea expertizei poate fi

cerută de părţi din iniţiativa lor proprie şi pe contul lor propriu. în acest caz, raportul

expertului are aceeaşi valoare probantă ca şi raportul de expertiză întocmit în ordinea

generală.

Expertize obligatorii104 sunt expres prevăzute de art. 143 din CPP:

Se dispune expertiza în mod obligatoriu pentru constatarea cauzei morţii. în

asemenea situaţii se efectuează o expertiză medico-legală. Unica excepţie de la

această regulă este situaţia când examinarea cauzei cu privire la omor poate avea

loc fără efectuarea expertizei medico-legale, când cadavrul nu a fost descoperit şi

au fost epuizate toate posibilităţile de a-1 descoperi105. Până la efectuarea

expertizei poate fi efectuată autopsia, rezultatele căreia se includ în constatarea

medico-legală care poate servi ca temei pentru declanşarea procesului.

Constatarea medico-legală nu substituie raportul de expertiză şi după declanşarea

procesului se va efectua expertiza medico-legală,

- Pentru constatarea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale poate fi efectuată o constatare medico-legală care va determina declanşarea procesului, expertiza medico-legală fiind efectuată obligatoriu. în competenţa expertului nu se include constatarea comportamentului crud sau a mutilării feţei, deoarece aceste chestiuni nu sunt din domeniul medicinei şi se soluţionează de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către instanţă.

- Pentru stabilirea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, in-culpatului - în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal - se efectuează obligatoriu expertiza psihiatrică. Expertiza psihiatrică care se dispune în situaţia când apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a persoanei. Pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesar de a lua în consideraţie toate circumstanţele cauzei, motivele şi scopul infracţiunii, date cu privire la maladiile pe care le-a suferit persoana, comportarea anterioară a inculpatului, modul de comportare a inculpatului în cadrul procesului. Expertiza psihiatrică se efectuează în instituţii specializate.

- O altă expertiză obligatorie se efectuează pentru stabilirea vârstei bănuitului,

învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate - în cazurile în care această

circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă

vârsta lipsesc sau prezintă dubiu, La

1111 se vodca Ion Neagu, op. cit., p. 383."" . ,

, în , 3/2004, . 44,

' Aceste cazuri sunt foarte rar întâlnite în practica, iar în asemenea situaţii nu se va efec -tua O expertiza canei întregul material probator constata ca faptul infracţiunii a avut loc In realitate şi aceasta infracţiune a fost săvârşită de persoana învinuita.

) DRi; I' !• USUAL l'UNAI. 1' .i I , i' n I

307

constatarea vârstei trebuie de luat în consideraţie faptul că în urma expertizei ziua

de naştere se consideră ultima zi a anului stabilită de expertiză. Dacă expertiza

determină un număr maximal sau minimal de ani, ziua de naştere se consideră

ultima zi a anului care corespunde numărului minim de ani. Persoana se consideră

că a împlinit vârsta de 14-16 ani la expirarea orei 24 a zilei considerate ziua de

naştere, adică începând cu următoarea zi, ora 00. - Expertiza obligatorie se

efectuează şi în cazul stabilirii stării psihice sau fizice a părţii vătămate,

martorului, dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just

împrejurările care au importanţă pentru cauza penală şi a capacităţii de a face

declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv

sau în principal, în baza hotărârii în cauza dată. La dispunerea unei asemenea

expertize este necesar să se ţină cont de următoarele aspecte: expertiza se dispune

doar în cazurile în care declaraţiile vor sta în mod exclusiv sau la principal în baza

hotărârii: expertiza se dispune în cazul când apar îndoieli privind capacitatea

persoanei de a percepe just împrejurările, cu scopul determinării stării organelor

de percepere şi atitudinii faţă de împrejurările care au fost percepute. Practica

cunoaşte alte cazuri când fără efectuarea expertizei este imposibilă stabilirea

adevărului.

După modul de organizare se cunosc: expertiza simplă, care este o denumire

recunoscută în literatura de specialitate106, dar Codul de procedură penală nu

prevede expres acest termen, el fiind utilizat mai mult în ştiinţa criminalistică şi

în practică.

Expertiza de comisie se efectuează de către o comisie compusă din câţiva

experţi de acelaşi profil. în comisie pot fi incluşi atât experţi numiţi de către

instituţia de expertiză, cât şi experţi propuşi de părţi. Comisia de experţi, ajun-

gând la o opinie comună, semnează raportul de expertiză. în cazul când sunt

dezacorduri, fiecare expert semnează raportul separat vizavi de chestiunile cu

privire la care sunt dezacorduri. Efectuarea expertizei de comisie este pusă în

competenţa organului de urmărire sau a instanţei de judecată. Ordonanţa prin care

se dispune efectuarea expertizei de comisie este obligatorie pentru şeful instituţiei

de expertiză. în unele situaţii şeful instituţiei de expertiză din iniţiativa sa dispune

efectuarea unei expertize de comisie, dacă este de părere că

"'" Ion Neagu, op. cit., p. 385.

astfel vor fi obţinute rezultate eficiente107. Expertiza complexăm se efectuează în cazul în care constatarea unei circumstanţe ce poate avea importanţă pro-batorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza de comisie. Ambele expertize se bazează pe principiul colegialităţii, procedura de dispunere a expertizei şi însăşi efectuarea expertizei fiind similare. Deosebirea esenţială care caracterizează expertiza complexă constă în faptul că aceasta se efectuează de către experţi de diferite specialităţi sau diferite specializări în cadrul aceleiaşi specialităţi. în cele mai dese cazuri, în practică, expertize complexe sunt cele medico-criminalistice, medico-autotehnice, financiar-bancare etc.

Contraexpertiza se efectuează în cazurile când concluziile expertului nu sunt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei. Contraexpertiza este efectuată de alţi experţi. Este important ca în ordonanţa de executare a expertizei să fie indicate motivele care au determinat necesitatea efectuării unei contraexpertize. La efectuarea atât a expertizei suplimentare, cât şi a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă acesta nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

Expertiza se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penal sau încheierea instanţei. Ordonanţa sau încheierea constă din părţile introductivă, descriptivă şi rezolutivă. în partea introductivă sunt indicate locul şi data întocmirii, numele persoanei care a întocmit-o; în partea descriptivă sunt Indicate împrejurările cauzei, temeiurile pentru efectuarea expertizei, domeniul cunoştinţelor speciale necesare pentru efectuarea expertizei, iar în partea rezolutivă conţine informaţia privind felul expertizei, datele, numele şi prenumele expertului sau denumirea instituţiei de expertiză în care trebuie să fie efectuată, chestiunile puse în faţa expertului. în partea rezolutivă sunt enumerate materialele puse la dispoziţia expertului, inclusiv obiectele de cercetare, mostre pentru cercetare comparativă, unele materiale din dosarul penal.

De obicei, expertiza de comisie se efectuează în cazurile complicate ori în cazurile când este o probabilitate că investigaţiile pot purta un caracter subiectiv, dacă va fi efectuată de un singur expert. în practică expertizele de comisie se organizează în cazurile când se dispune efectuarea unei expertize psihiatrice sau neurologice, a unor expertize medi-60-legale, expertizele autotehnice sau când sunt necesare expertize criminalistice com-plicate. Toate contraexpertizele, de regulă, trebuie efectuate în comisie. se vedea . , , în , 2/2001, . 18.

Kit! i) E v T i' u i; s i, 4: N i.

I' I r Ic a g ii 1

»)'.)

De regulă expertizele se efectuează în instituţiile specializate ale Ministerului

Justiţiei sau ale Ministerului Sănătăţii. în cazul când la efectuarea expertizei se

citează un expert care nu activează în cadrul acestor instituţii, organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată verifică dacă se respectă toate cerinţele legii

privind posibilitatea participării expertului la efectuarea expertizei, inclusiv dacă

nu sunt cazuri de incompatibilitate. Ordonanţa sau încheierea prin care se dispune

efectuarea expertizei este obligatorie pentru instituţiile sau persoana abilitată să

efectueze expertiza. Doar în cazurile în care persoana nu dispune de cunoştinţe

respective sau invocă anumite motive de incompatibilitate este în drept să nu

efectueze expertiza109. Expertiza pe contul propriu al părţilor se efectuează în

aceleaşi condiţii ca şi expertiza dispusă de către organele de urmărire sau instanţa

de judecată. O dată ce a fost dispusă expertiza din contul părţilor, organul de

urmărire este obligat să pună la dispoziţia expertului toate obiectele şi materialele

necesare expertizei, întocmind în acest sens un proces-verbal. Expertul este în

drept să solicite materiale suplimentare şi să participe la efectuarea acţiunilor

procesuale.

O deosebită importanţă o are informarea părţilor referitor la obiectul ex-

pertizei. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de ordonanţa prin care se dispune

efectuarea expertizei până la transmiterea acesteia expertului sau instituţiei de

expertiză. Părţile au dreptul de a face obiecţii privind chestiunile puse în faţa

expertului, de a cere modificarea lor, de a propune chestiuni suplimentare. Părţile

pot recomanda includerea în grupul de experţi a unui alt expert, motivând acest

fapt. Termenul de efectuare a expertizei indicat de organul de urmărire penală sau

de către instanţă este obligatoriu pentru expert. în cazul când expertul nu este în

stare să efectueze expertiza, el este obligat să informeze organele care au dispus

efectuarea expertizei, indicând motivele. Expertul este prevenit despre

răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false. în

situaţia când expertiza se efectuează în instituţia de expertiză, conducătorul

instituţiei are sarcina de a aduce la cunoştinţa expertului această prevedere legală,

iar în cazul efectuării expertizei în afara instituţiei, această obligaţie este pusă în

seama organului care a dispus efectuarea expertizei.

Rezultatele investigaţiilor sunt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de probă. Raportul de expertiză trebuie să corespundă după formă CU prevederile art. 151, alin. 2. La raport se anexează toate materialele ce au relevanţă în cauza dată110.

în raport, expertul dă răspuns la toate chestiunile puse în faţa lui, iar în caz de imposibilitate de a răspunde la unele chestiuni se arată motivele. Părţile au dreptul de a lua cunoştinţă de raportul de expertiză, iar organul de urmărire 8 obligat să-1 pună la dispoziţia lor în termen de trei zile. Această prevedere se referă şi la cazul când expertul, din anumite motive, nu poate prezenta concluzii şi întocmeşte o declaraţie în acest sens.

Părţile dispun, de asemenea, de dreptul de a da explicaţii, de a face obiecţii, de a cere punerea întrebărilor suplimentare.

în caz de necesitate, determinată de neclaritatea raportului sau de unele deficienţe sau din alte motive enunţate în art. 153, organul de urmărire penală poate audia expertul după regulile audierii martorului.

§8. Procedura de descoperire şi ridicare a probelor

Codul de procedură penală prevede diferite procedee de descoperire şi ridi-care a probelor. Printre acestea un loc aparte îi revine cercetării la faţa locului. Termenul "faţa locului" semnifică locul în perimetrul căruia s-a desfăşurat activitatea infracţională, precum şi cel în care s-au manifestat consecinţele acesteia"1.

Scopul cercetării la faţa locului, după cum este prevăzut în art. 118, constă Iii

descoperirea urmelor infracţiunii, ale mijloacelor materiale de probă pentru tt

stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru

cauză112. Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală care poate fi

efectuată până la pornirea urmăririi penale potrivit art. 279. Având în vedere

faptul că cercetarea la faţa locului poate avea loc la domiciliu şi în scopul asi -

gurării inviolabilităţii domiciliului, în cazul când cercetarea la faţa locului se

efectuează la domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează dreptul,

"w Avem unele rezerve faţă de prevederea alin. (2) al art. 144, potrivit căreia ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată să efectueze expertize. Actualmente, când expertiza poate să fie efectuată atât de o instituţie de stat sau o instituţie privată, cât şi de o persoană fizică, organele statului nu pol să impună efectuarea unei expertize. în opinia noastră, această prevedere este depăşită, originea ei fiind în sistemul vechi, când expertizele erau efectuate doar de către organele statului.

" Corpuri delicte, probe grafice, alte materiale rămase după efectuarea investigaţiilor, fotografii, schiţe şi grafice. 111 S. Doraş, op. cit., p. 43.

In literatură a fost abordată suficient problema respectivă. A se vedea, spre exemplu: (. . ), , , 2001. Printre abordări mai recente se poate menţiona spre exemplu: . , npoue- , în , 4/2004, . 22.

110 DREPT PROCESUAL PfcNAL. in-

I' a r teu g e 11 1 ă ui

aceasta se efectuează în baza ordonanţei, dar cu autorizaţia judecătorului de

instrucţie. Acţiunea procesuală constă în cercetarea vizuală a locului faptelor, a

terenurilor, a încăperilor, obiectelor, documentelor, a cadavrelor umane sau ale

animalelor. Cercetarea la faţa locului are ca sarcină cercetarea şi fixarea împre-

jurărilor în care s-a comis infracţiunea cu scopul de a descoperi caracterul şi

mecanismul fenomenului; descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii care în

continuare poate să servească în calitate de corpuri delicte; descoperirea unor

semne care ar caracteriza persoanele care au participat la comiterea infracţiunii,

cum ar fi numărul lor, vârsta aproximativă, datele fizice, prezenţa anumitor

deprinderi, capacităţi, diferite devieri psihice, cât şi cunoaşterea de către făptuitor

a unor date privind activitatea victimei ş.a. Stabilirea unor circumstanţe care

caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, timpul, modul, acţiunile făptuitorului,

consecinţele infracţiunii, legătura cauzală dintre fapt şi consecinţe, descoperirea

unor evenimente care ar caracteriza motivul şi scopul infracţiunii, descoperirea

circumstanţelor care ar contribui la comiterea infracţiunii.

Pornind de la faptul că orice acţiune procesuală poate fi efectuată atât în cadrul

urmăririi penale, cât şi în cadrul judecării, cercetarea la faţa locului poate fi

efectuată şi în instanţa de judecată. Rezultatele cercetării la faţa locului şi ridicării

anumitor obiecte pot fi folosite în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi

expertiza, experimentul, audierea, prezentarea spre recunoaştere. în unele cazuri

cercetarea la faţa locului permite de a întreprinde anumite acţiuni pentru

reprimarea activităţii criminale sau pentru preîntâmpinarea comiterii altor

infracţiuni; din aceste considerente cercetarea la faţa locului trebuie să fie efectuată

cât se poate de operativ. Legea eliberează organul de urmărire penală de obligaţia

de a întocmi o ordonanţă în legătură cu cercetarea la faţa locului, limitându-se doar

la proces-verbal. Doar în cazuri excepţionale, când este vorba de cercetarea la faţa

locului la domiciliu, este necesară ordonanţa organului de urmărire penală şi

încheierea judecătorului de instrucţie, dar şi în asemenea situaţii acţiunea

procesuală poate fi efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie în baza

ordonanţei motivate a procurorului, fapt motivat de caracterul flagrant al

infracţiunii (art. 301). în cadrul cercetării la faţa locului poate participa şi un

specialist sau alte persoane, dacă organul de urmărire penală sau instanţa consideră

necesar acest lucru.

Cercetarea la faţa locului poate fi efectuată de mai multe ori, acest fapt fiind

determinat de împrejurările concrete ale cauzei.

Cercetarea poate fi suplimentară sau repetată. în cadrul cercetării supli-

mentare se examinează anumite obiecte care nu au fost examinate în cadrul

cercetării primare şi nu s-a cunoscut despre existenţa acestora. Cercetarea

repetată osie necesară în cazul când a fost efectuată ini ţ ia l , în condiţii nefavora-

bile climaterice, fie din alte motive, care nu au permis o cercetare calitativă. La

efectuarea cercetării organul de urmărire penală poate atrage atât specialiştii, cât

şi forţele poliţiei; poate participa şi procurorul care poate efectua de sine stătător

această acţiune procesuală. Bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul pot

participa, dacă prin aceasta vor contribui la buna desfăşurare a procesului penal.

în cazurile când la cercetarea la faţa locului participă bănuitul sau învinuitul,

obligatoriu va participa şi apărătorul. Când este necesar, persoanele care participă

la cercetarea la faţa locului sunt preîntâmpinate de a nu face publice datele

cunoscute în cadrul participării. în anumite situaţii la cercetarea la faţa locului pot

fi efectuate măsurări, fotografieri, filmări, întocmite desene, schiţe, mulaje, tipare.

Obiectele ridicate se sigilează şi se împachetează. Este raţional de a aplica

înregistrarea video în cazul în care starea de lucruri este în permanentă modificare

sau când este necesar de a înlătura urgent consecinţele fenomenului"3, în cazul

când este necesară modificarea împrejurărilor pentru descoperirea urmelor

infracţiunii, când sunt anumite condiţii climaterice care pun în pericol dispariţia

urmelor, când teritoriul cercetat este imens.

La cercetarea la faţa locului se întocmeşte un proces-verbal, care constituie

un mijloc de probă. în procesul-verbal se includ toate datele privind persoana care

a efectuat acţiunea procesuală, participanţii la această acţiune procesuală, locul,

timpul, data, condiţiile în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, iluminarea,

condiţiile meteorologice etc. în cazul când s-au utilizat anumite mijloace lehnice,

despre acest fapt, de asemenea, se menţionează în procesul-verbal.

Examinarea corporală este o altă acţiune procesuală care în esenţa sa con-

stituie o modalitate a cercetării, specificul căreia constă în faptul că obiectul de

incetare este corpul omenesc. Obiect de cercetare poate fi corpul învinuitului,

bănuitului, inculpatului, martorului şi al părţii vătămate. Atât persoanele amintite,

cât şi apărătorul pot înainta o cerere privind efectuarea cercetării. La efectuarea

cercetării se emite o ordonanţă a organului de urmărire şi se solicită autorizarea

judecătorului de instrucţie. în cazul unui delict flagrant cercetarea poate fi

efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, care este înştiinţat in termen

de 24 de ore. Informarea constă în prezentarea tuturor materialelor pertinente în

această acţiune procesuală. în caz de necesitate, la examinarea cor-I 'i >i ilă poate

participa medicul. Participarea medicului este obligatorie în cazul In care va fi

supusă examinării corporale o persoană de sex opus, când este necesară

dezbrăcarea acesteia. Scopul examinării corporale este de a constata dacă pe

corpul persoanei există urme ale infracţiunii sau există semne particulare. în

'" De ixemplu, în cazul accidentelor rutiere.

312 DREPT PROCESUAL 1> 1. P a r t e a g e neraiă i

urma examinării corporale pot fi descoperite urme de infracţiuni, componente

chimice, zgârieturi, cicatrice, tatuaje, unele leziuni corporale, unele defecte ale

constituţiei corpului, semne congenitale ş.a. La urmele infracţiunii se pot atribui

urme de leziuni, arsuri, urmele armelor albe sau de foc.

Se prezumă în cele mai dese cazuri că examinarea corporală este o acţiune la

care persoana participă benevol. Doar în cazuri excepţionale, când nu există o altă

posibilitate de a obţine date importante pentru cauză, examinarea corporală poate

fi efectuată forţat. în toate cazurile însă nu se admit acţiuni care ar înjosi

demnitatea persoanei examinate sau ar pune în pericol sănătatea.

Este inutilă examinarea corporală în cazurile când pentru constatarea

anumitor semne ale infracţiunii pe corpul omului este obligatorie expertiza

medico-legală, din aceste considerente legea stabileşte că examinarea se face doar

în cazurile când nu este necesară expertiza medico-legală.

Examinarea cadavrului este o acţiune procesuală independentă şi se

efectuează în cazurile în care nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului în in-

fracţiunile ce au drept consecinţă decesul persoanei. Examinarea cadavrului poate

fi efectuată şi în cadrul cercetării la faţa locului. în asemenea situaţii se

întocmeşte un singur proces-verbal de cercetare la faţa locului, în care se includ şi

date privind starea cadavrului, poziţia cadavrului etc.

Ca o acţiune procesuală independentă, examinarea cadavrului se efectuează în

cazul când acesta a fost descoperit în alt loc decât locul presupus de comitere a

infracţiunii (de exemplu, a fost aruncat într-un lac, a fost îngropat sau alte situaţii).

în toate cazurile la examinarea cadavrului obligatorie este participarea unui medic

legist sau a altui medic, când prezenţa medicului legist este imposibilă.

Specialistul care a participat la examinarea cadavrului poate în continuare să

participe în calitate de expert la efectuarea expertizei medico-legale. în toate

cazurile, după examinarea exterioară a cadavrului se va efectua şi expertiza. Pe

parcursul examinării cadavrului se constată locul aflării lui, plasarea lui în raport

cu împrejurările, poziţia cadavrului în raport cu obiectele şi urmele descoperite,

sexul, vârsta aproximativă, prezentarea leziunilor, starea îmbrăcămintei etc. în

cazul când cadavrul nu este identificat, el trebuie obligatoriu fotografiat. De

asemenea trebuie, luate anumite mostre (probe de piele, sânge ş.a.). Pe parcursul

examinării cadavrului se întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate

datele respective.

Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure transportarea cadavrului în

instituţia medico-legală, iar administraţia instituţiei este obligată să ia măsuri

pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor

acestuia.

Exhumarea cadavrului este o acţiune de dezgropare a osemintelor unui cadavru. Scopul deshumării este examinarea cadavrului, prezentarea spre recunoaştere sau efectuarea expertizei medico-legale. Exhumarea cadavrului este o acţiune care depăşeşte aspectul pur procesual, implicându-se în cele de ordin moral. Din aceste considerente, acţiunea procesuală se efectuează doar în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Obligatorie în aceste cazuri este înştiinţarea rudelor. Acordul rudelor însă nu este obligatoriu. La exhumarea cadavrului este obligatorie prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinei legale; serviciul sanitar epidemiologie din localitate, fiind informat, poate delega o persoană. Toate persoanele care sunt anunţate şi care participă la exhumarea cadavrului pot fi prevenite referitor la nedivulgarea datelor exhumării.

Cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a cadavrului pot fi efectuate atât la locul exhumării, cât şi în alt loc. în cazul în care este necesară efectuarea expertizei medico-legale, cadavrul poate fi dus la instituţia respectivă.

Reconstituirea faptei este un procedeu probatoriu, care constă în reconsti-tuirea integrală sau parţială a faptei la faţa locului cu participarea făptuitorului prin reproducerea anumitor acţiuni sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta în scopul verificării şi precizării unor date. Prin reconstituirea faptei se în-cearcă determinarea posibilităţii reproducerii anumitor fapte sau circumstanţe în condiţii determinate de timpul şi de spaţiul stabilit. Prin reconstituire se încearcă precizarea anumitor date obţinute în prealabil, putând fi obţinute unele probe noi. La reconstituirea faptei este obligatorie participarea făptuitorului. Acţiunea procesuală trebuie efectuată în condiţii maximale ajustate la cele în • are s-a produs fapta. în caz contrar, aceasta poate duce la pierderea valorii probante a datelor obţinute. Reconstituirea faptei se efectuează cu scopul de a verifica datele de fapt obţinute în urma audierii făptuitorului şi a altor subiecţi, a cercetării la faţa locului sau a altor acţiuni procesuale, existând posibilitatea de a obţine probe noi, care confirmă sau neagă informaţia iniţială.

în cauza penală are importanţă orice dată obţinută în urma reconstituirii Lipici , fie că aceasta confirmă sau infirmă anumite date obţinute în prealabil. I .i reconstituirea faptei în faza de urmărire participă făptuitorul şi alţi subiecţi, la discreţia organului de urmărire penală. în cadrul judecării participă toate părţile.

Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată în cazurile când apare pericol pentru sănătatea persoanei sau dacă există pericolul că va fi înjosită onoarea UiUi demnitatea acesteia. Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată şi în cazul i And poate avea drept consecinţă cauzarea unor prejudicii bunurilor, încălcarea secur i tă ţ i i publice sau a normelor moralităţii.

DREPT PRO lis A i. FE-NAL-------------------------------------------------------------------------------------------------\

Experimentul se efectuează în scopul verificării şi precizării datelor ce au

importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării

unor experimente sau a altor activităţi de investigaţie. Spre deosebire de re-

constituirea faptei, experimentul se efectuează fără reconstituirea momentelor

faptei. în multe cazuri experimentul implică concursul specialistului. La efec-

tuarea experimentului participarea făptuitorului este facultativă. Spre deosebire de

reconstituirea faptei, experimentul se efectuează numai în faza de urmărire penală

şi constă în acţiuni ce au ca scop verificarea şi precizarea unor date ce au

importanţă pentru cauză. La efectuarea experimentului nu sunt necesare anumite

cunoştinţe speciale, deoarece în acest caz va fi numită o expertiză114.

Datele obţinute în urma experimentului pot să afirme sau să infirme posi-

bilitatea existenţei unui anumit fenomen. în funcţie de circumstanţele cauzei,

procurorul sau ofiţerul de urmărire penală constată necesitatea participării

învinuitului, bănuitului, martorului cu scopul fie al verificării datelor declarate de

către aceste persoane, fie cu alte scopuri. în funcţie de natura experimentului,

organul de urmărire penală poate atrage un specialist. Consultaţiile specialistului

nu vor avea o importanţă probantă separată şi vor fi incluse în procesul-verbal al

acţiunii procesuale respective. în cadrul efectuării experimentului, ca şi în cadrul

altor acţiuni procesuale se întocmeşte un proces-ver-bal, dar se poate efectua

înregistrarea video, audio sau fotografierea.

Ca şi în cadrul altor acţiuni procesuale, la efectuarea experimentului este necesar

de a asigura securitatea vieţii şi sănătăţii participanţilor, de a nu leza onoarea şi

demnitatea lor şi de a nu cauza prejudicii materiale participanţilor115. Percheziţia

trebuie efectuată cu respectarea art. 8, paragraful 1 al CEDO, care stipulează că

orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului şi a corespondenţei sale.

în unele situaţii însă, în scopul luptei cu criminalitatea, legea admite o de-

rogare de la principiul general, dar cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Percheziţia presupune o oarecare constrângere şi se efectuează fără voinţa sau

acordul proprietarului sau posesorului. Scopul percheziţiei este descoperirea şi

ridicarea anumitor instrumente care au servit la săvârşirea infracţiunii, obiecte şi

valori dobândite în urma infracţiunii, precum şi a altor obiecte sau documente

care ar putea avea importanţă pentru cauză şi descoperirea unor

'' Ca obiectiv al experimentului poate fi: constatarea posibilităţilor perceperii anumitor împrejurări, survenirea anumitor consecinţe, stabilirea mecanismului de producere a unui fenomen, traversarea unui anumit teritoriu într-un anumit timp cu utilizarea anu-mitor mijloace tehnice etc.

''' In detaliu a se vedea-, 1'. , . , rt>( -, 11, Moi , 1997,

tea g I

persoane căutate sau a unor cadavre. Pe parcursul efectuării percheziţiei pot fi descoperite şi ridicate anumite obiecte care nu sunt căutate, dar a căror circulaţie liberă este interzisă116.

Având în vedere că această acţiune procesuală aduce atingere principiului inviolabilităţii domiciliului, percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea procesului penal. Efectuarea percheziţiei până la pornirea urmăririi se consideră o încălcare flagrantă a legii procesual penale şi rezultatele obţinute nu pot avea valoare probantă. Un alt deziderat important este faptul că percheziţia poate fi efectuată numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Doar în cazuri excepţionale, când este un delict flagrant real, percheziţia poate fi efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, însă în baza unei ordonanţe motivate. Judecătorul de instrucţie urmează a fi informat imediat, dar nu mai târziu de 24 ore despre efectuarea acestei acţiuni procesuale, prezentându-i-se toate materialele. în ordonanţă trebuie indicate obligatoriu motivele efectuării percheziţiei fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. Examinând materialele prezentate, judecătorul de instrucţie se pronunţă asupra legalităţii sau ilegalităţii percheziţiei, iar în caz de recunoaştere a percheziţiei ca ilegală, toate materialele obţinute nu vor avea valoare probantă, fiind inadmisibile.

Percheziţia se poate efectua în orice loc, încăpere, teritoriu etc. în care, la presupunerea întemeiată a organului de urmărire, pot fi obiecte, documente sau persoane ce sunt implicate în cauza penală urmărită. Cercul de persoane la care se poate efectua percheziţia nu este stabilit. Acestea pot fi atât subiecţii procesului, cum ar fi făptuitorul, partea vătămată, martorul şi alţii, cât şi oricare altă persoană.

Temei pentru efectuarea percheziţiei poate constitui presupunerea organului de urmărire bazată pe probe administrate în cauza penală respectivă sau materialele de investigaţie operativă. Probele care reprezintă temei de efectuare a percheziţiei trebuie, de asemenea, administrate cu respectarea legii procesual penale, iar materialele de investigaţie operativă trebuie transmise cu respectarea prevederilor legislaţiei procesual penale. Percheziţia poate fi efectuată la orice etapă a urmăririi, în funcţie de prezenţa temeiurilor"7. Jude-

'"' Spre exemplu, arme, substanţe narcotice, substanţe toxice, explozibile ş.a.117 Deşi art. 125 din CPP stabileşte că percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate

a organului de urmărire penală, fără a preciza că acesta trebuie să fie ofiţerul de urmărire penală sau procurorul, considerăm că toată responsabilitatea pentru efectuarea întocmirii ordonanţei motivate, cât şi pentru efectuarea percheziţiei în caz de delict flagrant fără au-torizaţia judecătorului de instrucţie este pusă în seama procurorului, inclusiv procurorul eu responsabil de urmărire penală înaintează demersul judecătorului de instrucţie, emite ordonanţa în cazul efectuării percheziţiei fără autorizare. Procurorul este obligai să anunţe imediat judecătorul de instrucţie despre efectuarea percheziţiei fără autorizaţia acestuia,

114115

116 DKKPT PROCESUAL l'I^LAI I' a r I e n Jţ I .117

cătorul de instrucţie, recunoscând percheziţia legală, întocmeşte o rezoluţie, în

cazul în care percheziţia este ilegală, judecătorul întocmeşte o încheiere,

încălcările depistate de judecătorul de instrucţie pot fi de diferit gen: fie că nu a

existat motivul efectuării percheziţiei, fie că percheziţia a fost efectuată fără

autorizaţia judecătorului de instrucţie, fie că au fost comise încălcări în timpul

efectuării percheziţiei ş.a.

Persoanele ale căror drepturi au fost limitate prin efectuarea percheziţiei pot

să înainteze judecătorului de instrucţie o plângere care să vizeze acţiunile

organului de urmărire în timpul efectuării percheziţiei, inclusiv cerându-se

recunoaşterea percheziţiei ca fiind ilegală.

Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală, în urma căreia

sunt ridicate anumite obiecte sau documente din locuri cunoscute de către organul

de urmărire penală. Spre deosebire de percheziţie, ridicarea presupune

cunoaşterea prealabilă atât a existenţei însuşi a documentelor sau obiectelor, cât şi

a locului aflării lor.

Ridicarea anumitor documente ce conţin informaţii reprezentând secret de

stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile

telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării dispune de particularităţi

comune. La ambele acţiuni procesuale trebuie să participe persoana la care se face

percheziţia sau ridicarea, sau un membru al familiei acesteia ori al repre-

zentanţilor, iar în caz de imposibilitate participă un reprezentant al autorităţii

executive a administraţiei publice locale. Pentru a asigura efectuarea normală a

acestor acţiuni procesuale pot fi atraşi şi reprezentanţi ai organelor de for ţă, cum

ar fi poliţia, serviciul de informare şi securitate ş.a. Aceste persoane asigură ca la

locul efectuării percheziţiei sau ridicării să nu se întreprindă tentative pentru

împiedicarea desfăşurării normale a acestor acţiuni, pentru ascunderea unor

lucruri sau documente căutate etc. Pot fi atraşi specialişti la efectuarea acestor

acţiuni procesuale când este necesară identificarea anumitor documente,

deschiderea anumitor încăperi sau safeuri etc. în cazul când percheziţia sau

ridicarea se întreprinde în unităţile militare, este necesară prezenţa persoanelor

responsabile pentru păstrarea şi utilizarea obiectelor sau documentelor căutate şi

ridicate. Apărătorul este în drept de a participa atât la percheziţie, cât şi la

ridicarea obiectelor sau documentelor. Aceleaşi drepturi le au şi reprezentanţii.

Apărătorul este în drept de a face obiecţii, declaraţii în orice moment al

percheziţiei, acest fapt fiind consemnat în procesul-verbal al acţiunii procesuale.

Conform regulii generale, percheziţia sau ridicarea trebuie efectuate în timp de zi.

Desfăşurarea acestor a c ţ i u n i procesuale în timpul

nopţii este o excepţie de la regula generală şi se admite doar în cazuri de delict flagrant"*. Persoanelor la care se face percheziţia sau ridicarea li se pune la dispoziţie copia ordonanţei de efectuare a percheziţiei autorizată de către judecătorul de instrucţie. Persoana la care se efectuează percheziţia trebuie să dispună de posibilităţi reale de a lua cunoştinţă de ordonanţă. La efectuarea percheziţiei trebuie să se ia în consideraţie faptul că o dată predate benevol, obiectele sau documentele determină întreruperea acţiunii procesuale, aceasta limitându-se doar la ridicarea obiectelor. Doar în situaţii excepţionale, când nu au fost predate toate obiectele indicate în ordonanţa de efectuare a percheziţiei, organul de urmărire penală poate purcede la efectuarea percheziţiei sau poate continua acţiunea procesuală începută. La efectuarea percheziţiei şi ridicării este necesar de evitat oricare deteriorare a bunurilor, doar în cazuri excepţionale, când proprietarul sau posesorul refuză să deschidă anumite încăperi, se admite deschiderea forţată a acestora. La deschiderea forţată a încăperilor poate fi atras un specialist.

Indicaţiile persoanei care efectuează percheziţia sunt obligatorii pentru toţi participanţii la această acţiune procesuală. Astfel, acesta poate interzice persoanelor care asistă să comunice între ele sau să părăsească încăperea. în scopul asigurării inviolabilităţii vieţii intime se interzice de a da publicităţii oricare circumstanţă referitoare la viaţa intimă a persoanei, constatate în urma efectuării acţiunilor procesuale.

în procesul efectuării percheziţiei sunt ridicate şi obiectele sau documentele circulaţia liberă a cărora este interzisă de lege, chiar dacă acestea nu au importanţă în cauza penală urmărită. Sunt ridicate, de asemenea, obiectele pentru confecţionarea, comercializarea sau păstrarea cărora este prevăzută răspunderea penală. La acestea se atribuie: substanţele narcotice, psihotrope, otrăvitoare, armele, muniţiile etc.

în cadrul percheziţiei sau ridicării pot fi efectuate înregistrări video. în lo-calurile misiunilor diplomatice şi în locuinţele membrilor misiunilor diplomatice şi ale familiilor lor, percheziţia sau ridicarea poartă un caracter deosebit, determinat de faptul că această acţiune procesuală poate avea loc doar cu acordul sau la cererea misiunii diplomatice respective, ceea ce exclude elementul de brţâ la efectuarea lor. Spre deosebire de alte modalităţi, organul de urmărire poate impune persoana să predea anumite bunuri sau documente, iar în

In unele cazuri, în practică se admite efectuarea percheziţiei după ora 22:00, dacă per-cheziţia a început in timp de zi, iar amânarea pentru a doua zi poate prejudicia conside-rabil urmărirea penală.

1)IU!1>T PROCESUAL I'li NA I.

V artea g e n ia I a 319

caz de necesitate să efectueze ridicarea lor forţată. Când există informaţii certe că într-un local sau într-o locuinţă sunt anumite obiecte sau documente care pot avea importanţă pentru cauză, organul de urmărire înaintează un demers Procurorului General, care, la rândul său, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova solicită consimţământul şefului misiunii diplomatice. Percheziţia sau ridicarea poate fi efectuată şi la cererea misiunii diplomatice, în funcţie de caz119. La efectuarea percheziţiei în localurile misiunii diplomatice sau la domiciliul acestora, în toate cazurile este obligatorie prezenţa atât a procurorul care conduce cauza dată, cât şi a unui reprezentant al MAE şi a reprezentanţilor misiunii diplomatice, daca aceştia consideră necesară prezenţa lor.

O modalitate a percheziţiei şi ridicării este Percheziţia corporală şi ridicarea, care constă în cercetarea îmbrăcămintei, corpului omenesc şi a lucrurilor aflate la persoană în scopul descoperirii şi ridicării anumitor obiecte, documente şi lucruri de preţ, care pot avea importanţă în cauza penală. în unele cazuri scopul percheziţiei poate fi descoperirea anumitor obiecte cu care se pot cauza anumite leziuni sie însuşi sau altei persoane. în cadrul efectuării percheziţiei corporale pot fi supuse verificării hainele, corpul, încălţămintea. în caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei poate să participe un specialist. La arestarea sau la reţinerea persoanei, în cadrul percheziţiei care se efectuează fără emiterea unei ordonanţe, sunt ridicate toate lucrurile care nu sunt permise în locurile de detenţie preventivă. Fără ordonanţă se efectuează şi percheziţia în cazul când există suficiente temeiuri de a se presupune că persoana care este prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probantă în cauza penală. Obiectele şi documentele ridicate în cadrul percheziţiei corporale sunt examinate în aceeaşi acţiune procesuală, fapt consemnat în procesele-verbale. Aceste obiecte însă pot fi examinate sau cercetate suplimentar în cadrul altei acţiuni procesuale, dacă există o asemenea necesitate. Lucrurile ridicate sunt anexate la dosar în calitate de mijloace de probă, dacă corespund cerinţelor mijloacelor materiale de probă şi pot fi supuse unei expertize. în afara cazurilor enumerate în alin. (2) al art. 130, efectuarea percheziţiei poate avea loc cu emiterea ordonanţei organului de urmărire şi autorizaţia judecătorului de instrucţie. în caz de delict flagrant, autorizaţia judecătorului de instrucţie nu este obligatorie, dar el trebuie anunţat în termen de până la 24 de ore despre un asemenea fapt.

"" în cele mai dese cazuri aceasta poate avea loc în infracţiunile contra membrilor misiunii diplomatice sau contra membrii familiilor acestora.

La efectuarea percheziţiei corporale este necesar de respectat demnitatea umană. Din aceste considerente, alin. (3) al art. 130 prevede că percheziţia cor-porală sau ridicarea de obiecte se efectuează de către reprezentantul organului de urmărire penală cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.

La efectuarea percheziţiei şi a ridicării obligatoriu se întocmeşte un pro-ces-verbal. Acest proces-verbal este mijloc de probă în procesul penal, în el consemnându-se descrierea tuturor acţiunilor efectuate în cadrul acestui mijloc probatoriu. La procesul-verbal în care se descriu toate acţiunile întreprinse se anexează o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate. Pe lângă date generale pe care trebuie să le conţină un proces-verbal, se menţionează drepturile şi obligaţiile participanţilor, declaraţiile făcute de aceste persoane, faptul privind modalitatea de predare a obiectelor (benevol sau ridicate forţat), locul descoperirii acestora şi împrejurările, încercări de încălcare a ordinii de către persoanele participante sau încercări de distrugere sau ascundere a obiectelor sau documentelor, măsurile întreprinse în vederea reprimării acestor acţiuni. Obiectele ridicate se descriu amănunţit, indicându-se numărul, măsura, cantitatea, elementele caracteristice şi pe cât este posibil - valoarea lor. Obiectele ridicate trebuie împachetate, sigilate, pachetele sigilate fiind semnate de către persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea. Copia procesului-verbal se înmânează persoanei la care a fost efectuată percheziţia sau membrilor familiei, iar în cazul absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale sau reprezentantului întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, instituţiei militare, dacă percheziţia s-a efectuat în localul acestor instituţii.

Sechestrarea corespondenţei este o acţiune procesuală care aduce atinge-!<■ unui drept esenţial al persoanei, ocrotit atât de normele internaţionale, cât şi de cele internaţionale. Codul de procedură penală, în art. 14 asigură secretul 4>respondenţei. Potrivit art. 14, limitarea acestui drept se admite numai în baza mandatului judiciar. Pornind de la valoarea dreptului care îl afectează, legea stabileşte că sechestrarea corespondenţei poate avea loc doar în cazul infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, cu condiţia Că prin alte procedee probatorii nu au fost obţinute probe şi deci nu poate fi Stabilit adevărul. Pentru efectuarea acţiunii procesuale trebuie să fie prezente temeiuri suficiente de a presupune că o corespondenţă poştală primită sau expediată poate conţine informaţii ce ar avea importanţă probantă în cauza penală. Legea nu defineşte noţiunea de temeiuri suficiente şi în toate cazurile aceasta este pusă la discreţia organului de urmărire penală, procurorului şi, evident, judecătorului de instrucţie, care autorizează efectuarea acestei acţiuni procesuale. Potrivit art. 133, în toate cazurile de sechestrare, una dintre părţi

.uo D R E P T C R O C K S U I. I ' K N A I . I' lea (ţ e n o t a i ri

i.'.l

trebuie să fie bănuitul sau învinuitul. Sechestrarea corespondenţei120 constă în

interdicţia de a transmite corespondenţa adresatului. Scopul e de a exclude

posibilitatea comunicării între anumite persoane. Sechestrarea poate avea ca scop

constatarea faptului dacă persoanele se cunosc între ele, care sunt relaţiile dintre

ele, unde locuieşte persoana care a expediat corespondenţa şi alte date.

Sechestrarea coletelor sau a containerelor poştale poate avea ca scop obţinerea

unor documente care pot avea importanţă pentru cauză. Sechestrul se instituie pe

un termen care nu poate depăşi termenul urmăririi penale şi poate fi instituit într-o

instituţie poştală sau în mai multe, în funcţie de faptul dacă în acestea pot fi

primite sau expediate anumite corespondenţe. Pot fi puse sub sechestru toate

genurile de corespondenţă sau doar anumite genuri, în funcţie de circumstanţele

cauzei urmărite.

în situaţia când s-a constatat necesitatea sechestrării corespondenţei, pro-

curorul întocmeşte ordonanţa cu privire la sechestrarea corespondenţei, în care se

indică motivul dispunerii sechestrului, denumirea instituţiei poştale asupra căreia

se pune obligaţia de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei a

cărei corespondenţă urmează să fie reţinută, adresa exactă a acestei persoane,

genul de corespondenţă care se sechestrează şi durata sechestrului. Judecătorul

autorizează sechestrarea stabilind durata acestuia. Durata poate fi prelungită, dar

nu mai mult decât durata urmăririi penale. Cu toate că judecătorul de instrucţie

dispune sechestrarea corespondenţei, anularea sechestrului poate fi dispusă atât de

procurorul care a emis ordonanţa, cât şi de procurorul ierarhic superior, evident şi

de către judecătorul de instrucţie care a autorizat sechestrarea, în legătură cu

anularea sechestrului este sesizată instituţia poştală.

Examinarea corespondenţei se efectuează de către organul de urmărire

penală. în caz de necesitate, la examinare participă specialistul şi traducătorul, în

legătură cu efectuarea examinării şi ridicării corespondenţei se întocmeşte un

proces-verbal după regulile generale, cu unele precizări făcute în alin. (3) al art.

134. în urma examinării, corespondenţa poate fi ridicată şi anexată la dosar, pot fi

făcute copii, iar în cazul când în corespondenţă s-au descoperit documente false,

acestea se anexează în original în calitate de corpuri delicte. Organul de urmărire

penală, în funcţie de tactica pe care a luat-o, poate transmite destinatarului

corespondenţa, chiar dacă aceasta conţine date importante pentru cauză. Toţi

participanţii în această acţiune procesuală sunt preîn-

,2U Potrivit alin. (3) al art. 133, la corespondenţa care poate fi sechestrată se referă; scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax, prin poştă electronică.

tâmpinaţi despre obligativitatea nedivulgării informaţiei cunoscute, inclusiv despre responsabilitatea în cazul când vor încălca asemenea obligaţii.

Interceptarea comunicărilor, ca şi sechestrarea corespondenţei, este o intervenţie în viaţa privată a persoanei. Acest fapt determină necesitatea re-glementării minuţioase a acestei acţiuni procesuale. Prin noţiunea de "comuni-cări" se înţeleg orice feluri de convorbiri telefonice, prin radio sau alte convorbiri. Legea stabileşte că interceptarea unor asemenea convorbiri se admite doar în cazul infracţiunilor deosebit de grave sau excepţional de grave. Iniţiativa de a efectua audierea parvine de la organul de urmărire penală. în toate cazurile, rezultatul poartă un caracter de probabilitate. Totuşi, este necesar ca la emiterea ordonanţei cu privire la interceptarea comunicărilor să existe anumite date administrate în cauza penală, inclusiv prin activitatea operativă de investigaţie, care ar servi drept temei pentru efectuarea interceptării. Interceptarea co-municărilor poate avea loc pe orice cale, fie personal a bănuitului, învinuitului, fie a persoanei juridice etc. Acesta poate fi canalul de la locul de trai, hotel, prieteni, cunoscuţi. Modalitatea şi locul efectuării interceptării determinate de organul de urmărire penală. în unele cazuri, interceptarea poate fi efectuată în scopul protejării martorului şi a părţii vătămate sau a membrilor familiilor. La efectuarea unei asemenea interceptări este obligatorie cererea persoanelor a căror securitate este pusă în pericol.

în toate cazurile de interceptare este obligatorie ordonanţa emisă de către procuror şi autorizată de către judecătorul de instrucţie. Procurorul este obligat să indice de fiecare dată, în ordonanţă, motivele care au determinat necesi-latea efectuării interceptării. în cazurile care nu suferă amânare, de asemenea, procurorul poate efectua interceptarea fără obţinerea prealabilă a autorizaţiei judecătorului de instrucţie. Cazuri care nu suferă amânare, de urgenţă, sunt acele situaţii când tergiversarea efectuării cercetărilor poate prejudicia considerabil urmărirea penală. Acestea sunt cazurile când s-a făcut tentativă de ascundere a urmelor infracţiunii, de continuare a acţiunilor criminale, de dispariţie a făptuitorului etc. Procurorul, fiind responsabil de efectuarea unei asemenea cercetări, este obligat ca imediat, dar nu mai târziu decât 24 de ore, sfl informeze judecătorul de instrucţie, care la rândul său este obligat ca în termen de 24 de ore să ia o hotărâre asupra acestui fapt. Judecătorul confirmă sau infirmă legalitatea efectuării acţiunii procesuale, interceptarea; în caz de infirmare, acţiunea imediat se întrerupe, iar înregistrările efectuate sunt nimicite. Termenul interceptărilor este strict stabilit de către legea procesual penală - 30 de zile. în cazuri când sunt temeiuri justificate, acest termen poate fi prelungit cu câte 30 de zile, dar nu poate depăşi 6 luni. Interceptarea comunicărilor H efectuează doar în faza de urmărire penală, iar o dată cu finisarea fazei se

122 I I U I ' I ' T I' IIS UA I. I'liNAl.I' a r l e a g e n I ii

323

sistează interceptarea comunicărilor, chiar dacă nu a fost depăşit termenul de 6

luni. Interceptarea comunicărilor se sistează şi în cazul când pe parcursul urmăririi

au dispărut motivele care au condiţionat interceptarea. Persoana ale cărei

comunicări au fost interceptate are dreptul de a fi informată referitor la acest fapt.

Informarea persoanei trebuie să fie efectuată în cadrul urmăririi, nu mai târziu

decât terminarea acesteia, în termen rezonabil stabilit de către procuror. Anunţarea

se efectuează printr-o înştiinţare în scris, semnată de către judecătorul de

instrucţie. Interceptarea propriu-zisă se efectuează de către organul de urmărire

penală care atrage specialişti fie din instituţiile de telecomunicaţii, fie din organul

care efectuează activitatea operativă de investigaţii. Specialiştii sunt obligaţi să

păstreze secretul în legătură cu toate informaţiile pe care le-au cunoscut în cadrul

efectuării interceptării. Despre efectuarea interceptării se întocmeşte un proces-

verbal, în care se indică toate datele prevăzute de alin. (2) al art. 136. Conţinutul

integral al înregistrărilor se înscrie în procesul-verbal, verificându-se şi

contrasemnându-se de către procuror, în caz de necesitate, textul poate fi tradus.

înregistrările şi reproducerea în scris a acestora se transmit în 24 de ore

procurorului care, fiind responsabil de calitatea urmăririi penale, apreciază

utilitatea acestor informaţii. Casetele şi înscrierile se transmit judecătorului de

instrucţie pentru păstrare în locuri separate, speciale, într-un plic sigilat. Datele

interceptate în urma comunicărilor, care nu au tangenţă cu această cauză, nu pot fi

utilizate în alte cauze penale.

Codul de procedură penală, în art. 137 prevede şi o asemenea acţiune pro-

cesuală de colectare a probelor cum ar fi înregistrarea de imagini, care constă în

fixarea, prin intermediul mijloacelor tehnice, a anumitor fapte, acţiuni etc.

importante pentru cauza penală. înregistrarea de imagini poate fi efectuată doar

după pornirea urmăririi penale în baza unei ordonanţe a procurorului, cu

autorizaţia judecătorului de instrucţie. înregistrarea de imagini este efectuată de

către specialişti, care pot fi audiaţi în instanţă la judecarea cauzei. La dosar se

anexează şi înregistrările efectuate, inclusiv fotografiile sau imprimările video

înregistrate prin mijloace tehnice. Dacă în cadrul judecării cauzei una din părţi

invocă anumite motive, poate fi efectuată expertiza pentru verificarea

autenticităţii imaginilor înregistrate. înregistrarea imaginilor se efectuează în baza

unei ordonanţe12' cu autorizarea judecătorului de instrucţie, rezultatele fiind

înscrise în procesul-verbal. La procesul-verbal se anexează materialele

obţinute (fotografiile, casetele video etc.) înregistrările obţinute în cadrul acti-v i t ă ţ i i operative de investigaţie pot fi admise în cadrul procesului penal numai dacă au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală.

înregistrările pot fi verificate prin intermediul expertizei. Potrivit art. 28, aceasta este o expertiză tehnică, dispusă la cererea părţilor sau din oficiu 122. Expertiza tehnică se dispune în diferite situaţii, fie că sunt dictate de dubii privind modificarea într-un fel sau altul, falsificată etc. a înregistrării, fie de situaţia în care este necesar de a stabili în ce condiţii a fost efectuată cercetarea sau dacă apare necesitatea de a stabili date despre persoanele vocea cărora a fost înregistrată, fie în cazul când înregistrarea este neclară etc. Raportul de expertiză tehnică va avea aceeaşi valoare probantă ca şi alte probe administrate în faza de urmărire penală.

Secţiunea a IV-a. MIJLOACE MATERIALE DE PROBĂ §1.

Documentele

Documentele sunt mijloace separate de probă care se deosebesc atât de procesele verbale ale actelor de urmărire şi judecătoreşti, cât şi de corpurile delicte. Documentele conţin date care pot fi recunoscute ca probe derivate. Procesele-verbale se deosebesc de documente prin faptul că sunt întocmite în cadrul unei acţiuni procesuale, pe când documentele sunt întocmite în afara procesului penal de persoane care pot să nu fie subiecţi ai procesului penal. Corpurile delicte, spre deosebire de procesele-verbale, reprezintă sursa iniţială referitoare la anumite circumstanţe123.

Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă sunt respectate

cerinţele de admisibilitate, pertinenţă, concludentă şi utilitate a acestora.

Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite.

Documentele pot fi ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (spre

exemplu, documentele contabile ş.a.) sau pot fi prezentate la cererea organului de

urmărire sau a instanţei (spre exemplu, ancheta socială întocmită de serviciul de

resocializare). în calitate de documente pot fi recunoscute şi actele Întocmite în

urma unor controale, cum ar fi acte de revizie, rapoarte etc.

121 Inter alia, în ordonanţa despre efectuarea înregistrării de imagini este necesar de indicat şi perioada efectuării înregistrărilor de imagini, persoana care va efectua înregistrarea, aparatajul la care se va efectua înregistrarea, tipul aparatajului, tipul peliculei şi alte date.

O modalitate mai nouă a expertizei tehnice este expertiza holoscopică sau fonografică (prima provine din greacă "urmărirea sunetului", a doua din "phone" - sunet şi "grapho" înscrie.

'" Spre exemplu, un document fals, care este corp delict.

324DREPT PROCESUAL 1'IiN/U

1 e e 1

325

Una din condiţiile obligatorii ce ţine de admisibilitatea documentelor ca

mijloc de probă este existenţa în dosarul penal a datelor referitoare la modul în

care documentai a fost inclus în materialele dosarului (spre exemplu, proce-sul-

verbal de anexare, procesul-verbal al unei acţiuni procesuale ş.a.). La dosar pot fi

anexate şi copiile documentului în situaţia când originalul trebuie să se păstreze

în instituţia unde s-a întocmit. în cazul când în dosar există copia documentului,

aceasta trebuie să fie confirmată de către persoana care efectuează urmărirea sau

de către instanţă.

în unele cazuri, pentru a fi admisibil, documentul acesta trebuie să cores-

pundă anumitei forme prevăzută pentru asemenea tip (cu semnăturile respective,

aplicarea sigiliului etc.). La examinarea infracţiunilor ce ţin de încălcarea

atribuţiilor de serviciu, la materialele dosarului penal trebuie să fie anexate şi

instrucţiunile respective sau extrase din anumite instrucţiuni.

La documente se atribuie nu numai actele scrise, dar şi scheme, grafice, date

statistice, datele conţinute în informaţii computerizate, descrieri ale anumitor

procese şi persoane etc. în calitate de probe pot servi, spre exemplu, datele care

descriu condiţiile de viaţă şi educaţie ale minorului, diferite rapoarte ale

organului de poliţie, acte ale inspectorilor tehnici ş.a. în cazul recidivei •sunt

solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei

pentru prima infracţiune.

în calitate de probe sunt recunoscute, de asemenea, şi actele medicale privind

starea sănătăţii învinuitului şi a victimei, dacă victima s-a tratat după infracţiune.

în asemenea situaţii sunt solicitate documente din instituţia medicală.

Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la

cetăţeni, întocmite atât la cererea organului de urmărire şi a instanţei, cât şi care

nu au legătură cu dosarul (diferite scrisori, cereri etc.). Nu poate fi recunoscută ca

document caracteristica dată de vecini sau colegii de serviciu. în caz de

necesitate, aceste persoane pot fi audiate în calitate de martori.

Este deosebit de utilă ancheta socială întocmită de serviciul de resociali-zare,

care poate caracteriza detaliat calităţile personale ale învinuitului, spre deosebire

de caracteristica de la locul de muncă sau de trai.

în cazul când datele prezentate sunt controversate, instanţa trebuie să mo-

tiveze în sentinţă admiterea sau respingerea anumitor date. în cazul în care este

inutil de anexat toate documentele la dosarul penal şi aceasta nu pune în pericol

examinarea completă a cauzei, documentele pot fi doar examinate. în asemenea

cazuri se întocmeşte un proces-verbal privind examinarea documentelor.

Dacă documentul dispune de unele calităţi ale corpurilor delicte, ridicarea şi

anexarea acestuia la dosar are loc potrivii art. 158, 162 din (IPP.

Materialele care au servit drept temei de pornire a urmăririi penale rămân în dosarul penal în calitate de documente. Materialele noi prezentate de către părţi în căile de atac au importanţă procesuală ca documente, servind drept motiv de probare a temeiurilor sau a lipsei de temerari de a reexamina cauza penală, iar în caz de reexaminare servesc drept date care probează circumstanţe importante în cauză.

Nu se admite respingerea anticipată a documentului din motivul că parvine de la o persoană sau alta. Verificarea şi aprecierea documentului are loc în baza regulilor generale.

Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa probantă a acestuia. Datele care probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar care, de asemenea, se consideră document.

Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în ţările în care Republica Moldova are acord de asistenţă juridică reciprocă şi care corespund cerinţelor generale faţă de documente, nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova.

§2. Corpurile delicte124

Corpurile delicte sunt anumite obiecte din lumea materială, care conţin

informaţii importante pentru justa soluţionare a cauzei penale. Alin. (1) al art. 158

din CPP prezintă o caracteristică generală a temeiurilor de recunoaştere a

obiectelor în calitate de corpuri delicte - acele obiecte din lumea materială

obiectivă cu ajutorul cărora s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii (arma, în

unele cazuri mijlocul de transport, substanţele explozibile etc.). Mijlocul de

transport poate fi recunoscut în calitate de corp delict dacă a fost utilizat în

procesul de comitere a infracţiunii sau pentru realizarea scopurilor infracţiunii. în

cauze penale în care are importanţă soluţionarea chestiunii privind înarmarea

participanţilor, corpuri delicte pot fi recunoscute nu numai obiectele care sunt

arme albe sau de foc în deplinul sens al cuvântului, dar şi alte arme, obiecte care

s-au găsit la participanţii la infracţiune şi cu care pot fi cauzate leziuni corporale.

La fixarea obiectului este necesar de constatat dacă există indicii care să confirme

că posesorul îl deţinea la moment pentru a asigura eficacitatea atacului, care a fost

scopul concret al purtării unui asemenea obiect ş.a. Aceste împrejurări se stabilesc

la audierea făptuitorului.

"■' se vedea . , , , 2002.

326 DREPT PROCESUA I. PENAL I' r t n g e ii e 1 ii

Ml

Transportul auto, motociclete şi alte surse de transport care aparţin făp-

tuitorilor pot fi recunoscute în calitate de corpuri delicte cu condiţia că direct au

fost utilizate în procesul de comitere a infracţiunii cu scopul de a atinge rezultatul

scontat. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când unitatea de transport a fost utilizată

pentru ca făptuitorul să dispună realmente de bunuri.

Banii, alte valori sau obiecte şi documente care au fost obţinute în urma unor

acţiuni criminale sunt recunoscute, de asemenea, corpuri delicte. Prin noţiunea de

valori se are în vedere orice proprietate care are o oarecare valoare pecuniară,

inclusiv unele obiecte din aur, argint, platină, alte metale preţioase, pietre scumpe,

perle, hârtii de valoare, obiecte de anticariat, casă, automobil, mobilă procurate pe

banii obţinuţi în urma comiterii unor infracţiuni, inclusiv din vânzarea bunurilor

obţinute în urma infracţiunii.

Sarcina organului de urmărire este de a dovedi că banii şi alte lucruri de

valoare au fost obţinute pe cale ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire

trebuie să respingă orice alt argument privind provenienţa acestor valori (spre

exemplu, prin dovedirea necorespunderii valorii bunurilor cu veniturile legale ale

persoanei). Nedescoperirea banilor sau a valorilor trebuie recunoscută în instanţă

ca o probă de apărare.

în calitate de obiecte care au păstrat urmele acţiunii criminale pot fi hainele

cu urme de deteriorări sau cu urme de sânge, lacăte cu urme de spargere ş.a. Dacă

din unele motive urma nu poate fi ridicată, va fi utilizată copia acesteia care a fost

obţinută cu respectarea prevederilor legale.

Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat

indicii ale acţiunilor criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită,

poate dovedi faptul aflării persoanei într-un loc concret etc.

Certificatele care confirmă dreptul la hârtiile de valoare sunt corpuri delicte

numai în cazul când acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor figura în

cauza penală în calitate de documente.

La corpuri delicte se referă şi bunurile obţinute pe cale ilegală în infracţiuni

ecologice, cum ar fi braconajul (cu animale, peşti, copaci ş.a.). în calitate de

corpuri delicte pot fi recunoscute şi probele de aer, apă, sol în infracţiunile

ecologice legate de poluarea aerului, apei, solului ş.a.

După regula generală, corpurile delicte se păstrează anexate la dosar. Alte

modalităţi speciale de păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de art. 159 din

CPP.

Alin. (3) al art. 158 din CPP stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a

obiectelor în calitate de corpuri delicte. Obiectul trebuie să fie descris detaliat în

procesul-verbal de efectuare a acţiunilor procesuale enumerate în pct. 2) din alin.

(3). în descriere se va atrage atenţie deosebită asupra semnelor particulare

ale obiectelor şi se va asigura posibilitatea de a identifica obiectul din rândul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului sau al armei etc.). Obiectele ridicate sunt sigilate în funcţie de volumul şi genul lor.

Prin "alte acţiuni" prevăzute de pct. 1) din alin. (3) sunt considerate fo-tografierea sau filmarea obiectelor, copierea ş.a. Toate aceste acţiuni au drept scop evitarea unei substituiri sau modificări esenţiale a acestora. în cazul când părţile prezintă un obiect, considerând că acesta poate fi recunoscut în calitate de corp delict, este obligatoriu de a audia în prealabil părţile în calitatea pe care o poartă acestea în proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă sau parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă).

Pot prezenta obiecte şi alţi subiecţi procesuali, cum ar fi martorul.în toate cazurile, la audierea participanţilor este necesar de a constata pro-

venienţa obiectului, modalitatea prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă obiectul nu a suferit unele modificări, cât şi alte împrejurări care ar confirma autenticitatea obiectului. în situaţia când apărătorul prezintă un obiect, acesta nu se audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, a martorului. în cererea pe care o înaintează apărătorul privind anexarea la dosar a obiectului, el trebuie să indice provenienţa obiectului. Dacă este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa cer de la apărător lămuriri suplimentare. Respingerea cererii de anexare la dosar a obiectului în calitate de corp delict poate fi doar în cazuri excepţionale, însă participanţii au dreptul de a cere anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază a procesului125.

Curtea Supremă de Justiţie în unele hotărâri a determinat noţiunea de corpuri delicte în funcţie de caracterul infracţiunii. în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.06.1997 cu modificările introduse prin Hotărârile Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi nr. 24-25 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale" s-a stabilit: prin bunuri se înţeleg mărfuri ale persoanei fizice şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vânzare-cumpărare, schimb, arendă sau alte tranzacţii economice; prin obiecte - orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de transport, valută naţională şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal, care prezintă valori culturale trecute peste frontiera vamală; document fals este documentul totalmente fabricat, fals sau original, în care sunt introduse informaţii denaturate, de exemplu, pe calea nimicirii unei părţi din text, introducerea în el a unei informaţii suplimentare etc.; document nul este documentul obţinut pe cale ilegală, care însă din anumite cauze şi-a pierdut valabilitatea, de exemplu, a expirat termenul de acţiune; documentul obţinut pe cale ilegală este documentul obţinut de persoana interesată prezentând persoanei împuternicite pentru aceasta în calitate de teniei pentru eliberarea lui a datelor vădit false sau a documentelor contrafăcute sau obţinute în urma abuzului unei persoane cu funcţie de răspundere, cure s-a folosit de situaţia de serviciu, sau de neglijenţa acestei persoane la eliberarea documentului; document care conţine dale neautentice este documentul autentic, însă

128 D R E P T PROCESUAL PENAL I* a r t « g e n e r a I

129

Conform regulii generale, corpurile delicte trebuie să se păstrezeîn dosar,

împachetate şi sigilate. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu

dosarul, de regulă, sunt lăsate la locul unde au fost descoperite, în cele mai dese

cazuri acest fapt fiind condiţionat de volumul lor. Corpurile delicte sunt lăsate în

păstrare persoanelor cu funcţii de răspundere de la întreprinderi, organizaţii etc.

Dacă există posibilitatea, încăperile în care se afla corpuri delicte se sigilează. La

dosar se anexează recipisa persoanei în păstrarea căreia au fost transmise corpurile

delicte. Este raţional ca la procesul-verbal de cercetare a corpului delict să fie

anexate şi unele acte care confirmă starea obiectului (contractul de cumpărare-

vânzare, paşaportul tehnic etc.). Ofiţerul de urmărire penală anexează la dosar

recipisa privind transmiterea bunurilor în păstrare persoanelor fizice sau juridice.

în cazul când există substanţe explozibile sau alte substanţe care pot prezenta

pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, după efectuarea expertizei, ofi-

ţerul de urmărire penală solicită concluzia specialistului referitor la posibilitatea păstrării sau necesitatea distrugerii acestor substanţe. în caz de necesitate, ofiţerul de urmărire penală emite o ordonanţă privind nimicirea substanţelor. Ofiţerul de urmărire penală înaintează un demers judecătorului de instrucţie, la care anexează ordonanţa motivată cu privire la necesitatea nimicirii substanţelor explozibile.

Metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, cârdurile, carnetele de plată, hârtiile de valoare, obligaţiile care nu conţin semne individuale, dar care pot fi recunoscute în continuare în calitate de corpuri delicte se transmit spre păstrare la instituţiile bancare.

Banii marcaţi care au fost transmişi în cazurile de mită, anumite obligaţii falsificate etc. se păstrează în dosar.

în cadrul efectuării urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor

delicte este pusă în seama organului de urmărire. Pe măsura creării

în care sunt introduse informaţii ce nu corespund realităţii. Concomitent, el păstrează elementele şi indicii originalului (se execută formularul oficial, numele şi posturile per-soanelor împuternicite să îl semneze), însă informaţiile incluse în el, textul, materialele numerice sunt false; document vamal - documentul eliberarea căruia este prevăzută în legislaţia vamală în vigoare (declaraţiile vamale, chitanţele, certificatele etc.) autentificate în modul stabilit de persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile vamale. La „alte documente" sunt raportate documentele necesare pentru controlul vamal care permit trecerea peste frontiera vamală a mărfurilor şi obiectelor şi sunt eliberate şi autentificate de instituţiile competente şi de persoanele cu funcţii de răspundere respective (permise de trecere a valutei străine peste hotare, eliberate de o bancă autorizată sau de Banca Naţională a Moldovei, licenţe, autorizaţii, certificate, procuri etc.). Prin noţiunea de bani trebuie să se înţeleagă bancnote ca bilete de hârtie, monedele metalice emise de BNM, precum şi valuta străină ca ban al altui stat sub formă de bancnote ori monede metalice aflate în circulaţie (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 29.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi").

în calitate de armă urmează a fi considerate armele de foc sau albe, precum şi armele de acţiune explozivă. Drept alte obiecte folosite în calitate de armă sunt considerate orice obiecte cu care pot fi cauzate leziuni corporale, periculoase pentru viaţă şi sănătate. Totodată nu are nici o importanţă dacă ele au fost pregătite în prealabil sau infractorul a folosit obiectul care întâmplător s-a aflat la locul săvârşirii infracţiunii. Hotărârea Ple-nului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 "Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului".Prin obiecte predestinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hârtiile de valoare, va-lorile materiale, precum şi alte foloase atât de ordin patrimonial (transmiterea valorilor materiale, folosirea gratuită a unei locuinţe sau a altor valori materiale, procurarea gra luită a biletelor la sanatoriu şi turistice, acordarea nclegali a premiilor, prestarea gratuită a unor servicii etc.), cât şi de ordin nepatrimonial (acordarea unui litiu, a unui grad sau a altei dist incţ i i onorifice ele). (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.

6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire".)

Drept obiecte special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale vor fi considerate obiectele adaptate de vinovat pentru un anumit scop din timp sau în timpul săvârşirii acţiunilor huliganice, precum şi obiectele care, deşi nu au fost supuse unei prelucrări criminale, au fost special adaptate de vinovat şi se aflau la el cu acelaşi scop. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărârea Plenului nr. 38 din 20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10,2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism".)

Substanţe toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de praf, a căror utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate provoca moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul, strihana, clorura mercurică, cianura de potasiu etc.). Substanţe cu efect puternic se consideră mijloacele medicamentoase şi alte mijloace, a căror utilizare fără prescripţia medicului sau cu în-călcarea normelor de dozare poate cauza daune grave organismului omului (de exemplu, preparatele hormonale). Substanţele menţionate se evidenţiază prin următoarele carac-teristici comune:

a) sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului;b) nu sunt mijloace narcotice;

c) regimul lor juridic este reglementat de actele normative speciale.Mijloace narcotice se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale şi sin-tetice, prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi substanţe care prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se face abuz de ele (Hotărârea Plenului CSJ nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Ho-tSrarea Plenului CSJ nr. 25 din 29.10.2001 "Despre practica aplicării de către instanţele Judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substan-ţele CU efect puternic şi toxice".)

) It E i' T i'« : ii s i. i' N i.

P a r I a g II r u I ft

HI

condiţiilor în fiecare organ de urmărire penală trebuie creată o cameră pentru păstrarea

corpurilor delicte. Corpurile delicte sunt transmise în această cameră, purtând un număr de

identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de urmărire penală şi procurorul.

Obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte în organul de urmărire penală o

poartă persoana responsabilă pentru camera de păstrare a corpurilor delicte. în instanţa de

judecată corpurile delicte se păstrează anexate la dosar, în caz de necesitate judecătorul

trebuie să dispună de condiţiile pentru păstrarea corpurilor delicte. Toată responsabilitatea

pentru păstrarea corpurilor delicte este pusă în seama judecătorului.

Listele de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect puternic şi toxice sunt confirmate de Comitetul permanent de control asupra drogurilor al Republicii Moldova. Prin arme de foc se înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile. Principiul de funcţionare a armei de foc are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături. Arme de foc sunt recunoscute armele militare din dotarea colaboratorilor organelor securităţii de stat şi a afacerilor interne, altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă, utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge, dacă posedă caracteristicile unei arme militare. De asemenea sunt considerate arme de foc ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de percuţie, cu ţeava în stare de a produce împuşcături, struţ confecţionat din arme de vânătoare cu ţeava lisă tăiată, pistoale: de semnalizare cu gaze, pistoane adaptate pentru efectuarea împuşcăturilor cu muniţii etc.).

Substanţe explozive sunt: praful de puşcă, dinamita, trotilul, nitroglicerina, alte amestecuri chimice produse în mod industrial sau meşteşugăresc, care au capacitatea de a exploda în urma aprinderii, lovirii sau detonării. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor".)

Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, fabricate industrial sau confecţionate în mod meşteşugăresc, astfel încât existenţa lor să nu fie vizibilă ori bănuită (mecanism de împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă etc.). Nu se consideră armă de foc partea componentă a ei, care nu poate fi utilizată pentru efectuarea împuşcăturii: ţeava, patul armei, piedica, închizătorul, trăgaciul etc., dacă nu există probe că persoana care le deţine are intenţia de a le asambla alte segmente sau subseg-mente pentru o armă sau un segment pentru efectuarea împuşcăturii cu muniţii. Armă albă se consideră cea destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane cu aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit prin tăiere (săbii, tesacuri etc.), înţepare (baionete unghiulare, stilete etc), prin înţepare, tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş etc.), prin spargere, fărâmiţare (box, buzdugan, mlăciu, nunciache).

Când păstrarea corpurilor delicte anexate la dosar poate prejudicia drep-tu r i l e persoanelor care nu au fost implicate în procesul penal sau care sunt victime în procesul penal, se admite ca aceste obiecte să fie transmise fie proprietarului, fie posesorului. Dreptul de a transmite aceste bunuri îl are în exclusivitate procurorul - dacă hotărârea se ia în faza de urmărire - şi instanţa - dacă hotărârea se ia în faza de judecare. în asemenea cazuri se emite o ordonanţă a procurorului sau după caz de încheiere a instanţei de judecată prin care se motivează faptul că aceste corpuri delicte se transmit proprietarului sau posesorului. Dacă obiectul care este corp delict se transmite proprietarului sau posesorului, la dosar se anexează cererea persoanei şi recipisa care să confirme că aceste bunuri au fost primite. Dacă se transmit bunuri care nu sunt uşor alterabile, de la proprietar sau posesor se ia o obligaţie că obiectul va fi păstrat până la finisarea procesului penal.

Produsele uşor alterabile se transmit proprietarului sau posesorului, cu excepţia cazurilor când el este necunoscut sau nu poate primi aceste obiecte, bunuri (este bolnav, este în deplasare) etc. sau când obţinerea lor de către făp-tuitor a fost legată de acţiunile ilegale ale însuşi proprietarului sau ale pose-sorului, în asemenea situaţii produsele se transmit spre comercializare sau se utilizează conform destinaţiei.

Automobilul sau alt mijloc de transport nu se transmite proprietarului sau posesorului doar în cazul sechestrării. Dacă instanţa ierarhic superioară a anulat încheierea judecătorului de instrucţie privind sechestrarea automobilului sau altui mijloc de transport, acesta se transmite proprietarului sau posesorului.

Condiţiile speciale de păstrare a corpurilor delicte voluminoase sunt deter-minate de parametrii tehnici de păstrare a acestora. Parametrii tehnici sunt enumeraţi în paşaportul tehnic al obiectului. în caz de necesitate, ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa pot solicita consultanţa unui specialist, în baza concluziilor specialistului se emite o ordonanţă, prin care se dispune transmiterea corpurilor delicte instituţiilor fiscale. Transmiterea are loc doar în cazul când în instituţia fiscală sunt condiţii speciale de păstrare a corpurilor delicte. în condiţiile alin. (2) al art. 161 spre păstrare pot fi transmise şi alte corpuri delicte, cu excepţia cazului când acestea au servit la săvârşirea infracţiunii sau păstrează pe ele urmele infracţiunii.

în categoria uneltelor care au servit la săvârşirea infracţiunii se includ armele numite utilaje tehnice, care au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc., unităţile de transport care au fost utilizate la comiterea infrac-ţ iun i i , instrumente şi unelte care au servit la efectuarea unor activităţi ilegale,

332 DREPT PROCESUAL l'KNAI.Pa r tea g en era 1 u 333

obiectele mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură sau uşurează comiterea infracţiunii sau ascunderea urmelor infracţiunii126.

Deţinătorii legali ai corpurilor delicte sunt înştiinţaţi despre dreptul lor de a le obţine. Este raţional de a înştiinţa instituţiile respective privind dreptul de a solicita corpurile delicte în cazurile prevăzute de pct. 1), 3) şi 5) ale art. 162. Chestiunea cu privire la remiterea documentelor persoanelor interesate este în funcţie de caracterul şi importanţa acestor documente. Documentele cu urmele infracţiunii, de regulă, nu se transmit. în caz de transmitere a documentelor este necesar de a verifica în ce măsură corespunde corespunde procesul-verbal de examinare a acestui document, având în vedere faptul că dosarul poate fi exa-

126 Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii", se confiscă: bunurile destinate pentru săvârşirea infracţiunii, obiectele pregătite pentru a fi folosite în orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul dacă au fost folosite sau nu. Bunurile folosite la săvârşirea infracţiunii sunt obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii (de exemplu: şperacle, instrumente pentru spargerea uşilor etc.). în cazul în care obiectul folosit la săvârşirea infracţiunii aparţine altei persoane, care nu e implicată în săvârşirea infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost folosit la săvârşirea infracţiunii, nu este confiscabil, deoarece nu aparţine condamnatului şi, fiind întors proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol. Dacă obiectul care a servit la săvârşirea infracţiunii prezintă un pericol prin sine însuşi, acesta urmează a fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă caracterul periculos, asemenea obiecte fiind confiscabile în baza unei dispoziţii legale speciale (de exemplu: cuţite sau arme improvizate, instrumente de vânat interzise etc.). Automobilul condamnatului urmează a fi confiscat ca bun destinat sau folosit la săvârşirea infracţiunii premeditate în cazul în care el a uşurat considerabil activitatea ilicită a infractorului sau a fost folosit nemijlocit ca unealtă pentru săvârşirea infracţiunii (exemplu: folosirea automobilului noaptea pentru vânatul ilegal la lumina farurilor, accidentarea intenţionată a victimei cu scopul de a o lipsi de viaţă, folosirea automobilului special amenajat pentru a ascunde obiectele de contrabandă sau pentru trafic ilicit etc.). Automobilul folosit la transportarea bunurilor sustrase poate fi confiscat doar în cazul în care sustragerea bunurilor în funcţie de modul în care a fost concepută şi realizată nu ar fi fost posibilă fără folosirea automobilului. Sunt confiscate ca bunuri folosite la săvârşirea infracţiunii şi mijloacele de demonstrare a lucrărilor pornografice săvârşite prin organizarea de către condamnat a vizionării filmelor respective, atât a casetelor video, cât şi a utilajului electronic. Bunurile rezultate din săvârşirea infracţiunilor sunt bunurile obţinute prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al infracţiunii săvârşite. Bunurile rezultate în urma săvârşirii infracţiunii sunt: bunuri produse prin săvârşirea infracţiunii care constituie lucruri ce nu existau înainte de săvârşirea infracţiunii, fiind rezultate prin activitatea infracţională, de exemplu: monede, bani, documente, hârtii de valoare, t i t lur i de credite false, fabricarea de arme, de substanţe cu efect puternic şi toxice, de mijloace narcotice, alimente sau băuturi contrafăcute ş.a.

minat în căile extraordinare de atac. Documentele personale, în cazul când per-soana a fost achitată sau s-au aplicat unele sancţiuni neprivative de libertate, se remit posesorului. Bunurile personale ale persoanelor condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea în vigoare a sentinţei la instituţiile respective.

Mărfurile şi obiectele care constituie obiectul contrabandei sau al contra-venţiei administrative vamale, precum şi mijloacele de transport şi alte mijloa-

Bunuri dobândite prin infracţiune care existau anterior săvârşirii ei şi au ajuns direct sau indirect în posesia condamnatului prin comiterea infracţiunii, acesta fiind un mijloc de însuşire, şi nu de producere a bunurilor.

Sunt confiscate lucrurile care au căpătat prin săvârşirea infracţiunii o calitate sau o pozi ţie de fapt pe care nu ar fi putut să o dobândească decât prin căi ilegale (exemplu: lucrurile aduse în ţară prin contrabandă, medicamente care conţin o doză sporită de stupefiante preparate în baza unei prescripţii medicale abuzive etc.), cât şi sumele dobândite prin traficarea acestor bunuri.

Nu sunt confiscabile bunurile sau sumele care reprezintă contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit (spre exemplu, nu pot fi confiscate bunurile rezultate din practica ilegală a activităţii de întreprinzător). Asemenea bunuri pot fi confiscate doar în cazul în care legea interzice producerea unor astfel de bunuri sau ele prezintă un pericol social. Banii şi cadourile primite nelegitim se confiscă atât în cazul bunurilor primite pentru a-1 determina pe condamnat să săvârşească infracţiunea, cât şi în cazul bunurilor primite ca răsplată. Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea nu a fost consumată sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decât cea proiectată de făptuitor.

In cazul eliberării de răspundere penală a persoanei care a dat mită obiectul mituirii se confiscă. în situaţia în care a avut loc estorcarea mitei, iar persoana benevol a declarat despre un asemenea fapt, după transmiterea mitei şi ridicarea acesteia de către organele de urmărire banii şi lucrurile se reîntorc proprietarului.

în sentinţă trebuie să fie enumerate strict atât bunurile confiscate, cât şi bunurile care sunt valorificate de către organele financiare. Armele şi alte obiecte care prezintă un interes criminalistic pot fi transmise în muzee de criminalistică, centre de cercetări ştiinţifice, instituţii de învăţământ. Obiectele care pot fi utilizate legal se transmit instituţiilor respective.

Prin obiecte a căror circulaţie este interzisă se subînţeleg substanţe explozibile şi radioactive, arme, substanţe toxice, substanţe cu efect puternic, mijloace narcotice, obiecte pornografice ş.a. Corpurile delicte care trebuie să fie transmise proprietarului sunt transmise în natură, iar în caz de pierdere sau distrugere se transmite contravaloarea acestora.

Reprezentanţii instanţelor de judecată şi ai organelor de urmărire nu sunt în drept de sine stătător

să valorifice corpurile delicte sau alte obiecte, cât şi să procure aceste obiecte. Toate documentele

referitoare la transmiterea bunurilor proprietarului, transmiterea în Instituţiile respective,

distrugerea corpurilor delicte sunt anexate la dosar, în acest scop ati'ibuindu-se o pagină, filă din

dosar.

Dacă banii sau alte valori posibil obţinute pe cale criminală nu au fost recunoscute în eftlltate de

corpuri delicte şi nu au fost examinate atât de organul de urmărire penală, cât şi de ins t an ţă ,

transmiterea în venitul s t a l u l u i este inadmisibilă.

334DREPT l'KOCKSUAI. PKNAI.

1' a r tea g n e r a I .US

ce destinate, folosite pentru transportarea sau tăinuirea acestora şi recunoscute drept instrumente ale infracţiunii ca fiind corpuri delicte pot fi confiscate în beneficiul statului127. Bunurile dobândite (procurate) ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a banilor falşi urmează a fi confiscate128.

§3. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale

Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise, în care ofiţerul

de urmărire penală, procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivi-tatea

efectuării acţiunilor procesuale, circumstanţele constatate la efectuarea acestor

acţiuni procesuale şi cererile participanţilor la acţiunea procesuală.

Cu toate că în art. 163 sunt enumerate acţiunile procesuale, procesele-ver-

bale ale cărora pot fi recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu

este exhaustivă. Instanţa de judecată, în funcţie de caz, poate recunoaşte şi alte

procese-verbale în calitate de mijloace de probă, dacă aceste acţiuni au fost

efectuate în conformitate cu Codul de procedură penală şi procesele-verbale au

fost întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală.

în noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar

actele procesuale întocmite de către subiecţi competenţi. în cazul întocmirii altor

procese-verbale, acte etc. acestea vor fi recunoscute ca document.

O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor

procesuale în calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi

336 şi corespunderea cu prevederile legale privind efectuarea acţiunii procesuale

concrete.

Verificarea şi aprecierea datelor înscrise în procesele-verbale ale acţiunilor

procesuale se efectuează după regula generală de apreciere a probelor.

încălcarea regulilor de întocmire a proceselor-verbale, fapt care nu poate fi

reparat prin alte modalităţi, duce la inadmisibilitatea acestor procese verbale în

calitate de probe, spre exemplu, întocmirea procesului-verbal după efectuarea

acţiunii procesuale.

Anexele la procesele-verbale trebuie să fie apreciate ca o parte componentă

a procesului-verbal.

127 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.07.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi nume-rele 24-25 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale".

'-'" Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23din 21.10.2001 "CAI privire la practica judiciari in cazurile penale despre fabricarea sau punerea in circulaţie a banilor falşi".

în unele situaţii există excepţii de la regula generală privind admisibilitatea

proceselor-verbale. Spre exemplu, în situaţia când există un flagrant delict se

admite efectuarea percheziţiei, cercetarea la faţa locului a încăperii ş.a. fără

autorizaţia judecătorului de instrucţie. în procesul-verbal de efectuare a per-

cheziţiei, cercetare la faţa locului, în domiciliu etc. fără autorizaţia judecătorului

de instrucţie trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor

acţiuni procesuale cu abatere de la regula generală. Doar în asemenea cazuri

procesele-verbale vor fi admisibile în calitate de mijloace de probă. Instanţa de

judecată la aprecierea admisibilităţii acestor procese-verbale trebuie să verifice

dacă în realitate au existat circumstanţele respective, care au determinat

necesitatea efectuării acestor acţiuni procesuale de urgenţă, fără autorizarea

judecătorului de instrucţie.

Materialele, obiectele care au fost ridicate la efectuarea acţiunilor procesuale

şi anexate la dosar, cum ar fi urme, diferite obiecte etc., sunt mijloace

independente de probă, dacă acestea contribuie la stabilirea circumstanţelor

faptei.

Procesele-verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de

probă doar în cazul când aceste acte vor conţine date care pot fi utilizate în

calitate de probă. Astfel, nu va servi ca mijloc independent de probă procesul-

verbal de audiere a persoanei. în cazul prevăzut de alin. (3) al art. 109 (audierea

martorului fără prezentarea lui la judecarea cauzei) procesul-verbal de audiere va

fi ca mijloc de probă, deoarece însuşi martorul nu va putea depune declaraţii. La

interceptarea convorbirilor telefonice, spre exemplu, va fi considerat mijloc de

probă procesul-verbal doar dacă în el va fi descris detaliat conţinutul

convorbirilor telefonice. în asemenea situaţii, în calitate de mijloc de probă

separat va fi şi fonograma. La aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc

de probă se aplică regula generală privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenta

şi utilitatea.

înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de informaţie

înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtător de

informaţie sunt mijloace de probă noi pentru procedura penală a Republicii

Moldova. Până la adoptarea Codului nou acestea erau recunoscute fie ca do-

cumente, fie în calitate de corpuri delicte, în funcţie de conţinutul informaţiei pe

care o purtau.

336 KPT I' CHS UA I, PENAL

înregistrările audio sau video, fotografiile sau alte modalităţi de înregistrare

se anexează la dosar şi se păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă

posibilitatea pierderii informaţiei, folosirii informaţiei de către alte persoane,

multiplicării informaţiei, inclusiv în condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii

înregistrării pentru a putea fi cercetată.

C a p i t o l u l VI

MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

Secţiunea I. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND MĂSURILE

PROCESUALE PENALE DE CONSTRÂNGERE

§1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile măsurilor

procesuale de constrângere în procesul penal

Elementul constrângerii persistă în majoritatea acţiunilor procesuale penale,

când acestea se înfăptuiesc contrar voinţei părţilor şi altor persoane participante la

procesul penal, dar în dependenţă de funcţionalitatea acestora, în legea procesuală

penală, în sens restrâns, sunt menţionate măsurile procesuale de constrângere

(Titlul V al Părţii generale a Codului de procedură penală al Republicii

Moldova) ca o categorie distinctă1.

în cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăţi

de natură să pericliteze eficacitatea activităţii judiciare. Astfel, dacă nu se

întreprind măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârşi în

continuare alte infracţiuni, care ar îngreuna stabilirea adevărului prin ştergerea

urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă

materiale sau chiar ar putea să dispară, încercând să zădărnicească aplicarea

sancţiunii penale. în alte situaţii sunt necesare măsuri care să preîntâmpine riscul

ca executarea silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a

pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate2. Prin urmare, toate măsurile proce-

suale de constrângere sunt instituite pentru a asigura comportamentul învinui-

lului conform cerinţelor legii procesual penale, iar unele măsuri pot fi aplicate în

acelaşi scop şi altor participanţi în condiţiile prevăzute expres de lege.

Pornind de la funcţionalitatea şi caracterul lor, asemenea măsuri au fost

definite în doctrina dreptului procesual penal ca «instituţii de drept procesual

penal care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale,

determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul

Până la adoptarea noului Cod de procedură penală, în Republica Moldova se utilizau Categoriile "măsuri procesuale" sau "măsuri procesuale de constrângere" ca noţiuni doctrlnale în literatura juridică ştiinţifică sau instructivă. Nicolae Volonclu, Tratat de. proceduri) penală, o/>. cit., voi. I, p. 399.

3.18 DREPT PROCESUAL PENAL 1' I) r ten g o n e a 1 139

penal"5 sau "mijloace de constrângere folosite de organele judiciare penale pentru

garantarea executării pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune,

precum şi pentru asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor lor

procesuale»4.

într-o altă sursă, măsurile procesuale de constrângere au fost definite ca

"mijloace procesuale cu caracter restrictiv, aplicate în strictă conformitate cu

legea de către organul de cercetare penală (persoana care efectuează cercetarea

penală), anchetator, procuror şi instanţa de judecată în privinţa învinuitului,

bănuitului, părţii vătămate, martorilor şi altor persoane pentru lichidarea ob-

stacolelor reale şi posibile ce pot apărea în procesul cercetării şi soluţionării

cauzelor penale, în scopul asigurării eficiente a sarcinilor procesului penal"5.

Din definiţiile menţionate mai sus rezultă că măsurile procesuale de con-

strângere asigură desfăşurarea normală a procesului penal, deşi prin lege în

sistemul măsurilor procesuale de constrângere sunt incluse diverse categorii ale

acestora, având fiecare un scop distinct, dar toate contribuind la excluderea unor

inconveniente procesuale determinate de comportamentul subiecţilor neoficiali în

procesul penal.

Măsurile procesuale şi cele de constrângere în mod special, după cum s-a

arătat în literatura de specialitate, nu fac parte din desfăşurarea activităţii

principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente celei

principale6.

Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă

în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare

impune luarea lor. Este posibil ca desfăşurarea cauzei penale să nu necesite luarea

unor măsuri procesuale, ceea ce demonstrează că instituţia nu intră obligatoriu în

fondul principal al activităţilor legate de rezolvarea pricinii7. Astfel, măsurile

procesuale de constrângere, fiind acţiuni procesuale facultative şi auxiliare,

contribuie la desfăşurarea actelor principale (procedeelor probatorii) şi altor

acţiuni procesuale importante prin asigurarea prezenţei

participanţilor la proces, fie prin prevenirea împiedicării aflării adevărului, fie prin garantarea recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau executării pedepsei amenzii.

§2. Sistemul şi clasificarea măsurilor procesuale de con-

strângere

Prin legea procesuală, art. 165-210 din Partea generală a Codului de pro-

cedură penală al Republicii Moldova, în sistemul măsurilor procesuale de

constrângere au fost incluse următoarele categorii: 1) reţinerea; 2) măsurile

preventive şi 3) alte măsuri procesuale de constrângere8.

Reţinerea este prevăzută într-un capitol separat de măsurile preventive

datorită faptului că această măsură procesuală de constrângere se dispune, de

regulă, de organele de urmărire penală până la aplicarea măsurilor preventive, iar

în urma reţinerii bănuitului în flagrant delict este posibilă identificarea

făptuitorului şi descoperirea infracţiunii. Deşi, după cum s-a menţionat în

literatura de specialitate9, reţinerea are acelaşi scop ca şi măsurile preventive, ea

se dispune în condiţiile prevăzute de lege în mod urgent, fără aprobarea

procurorului sau judecătorului de instrucţie, orgnul de urmărire penală având

timpul (72 ore) să strângă probele necesare pentru aplicarea unei măsuri pre-

ventive de către procuror sau, după caz, de către judecătorul de instrucţie.

Măsurile preventive: 1) obligarea de a nu părăsi localitatea; 2) obligarea de i

nu părăsi ţara; 3) garanţia personală; 4) garanţia unei organizaţii; 5) ridicarea

provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport; 6) transmiterea

sub supraveghere a militarului; 7) transmiterea sub supraveghere a minorului; 8)

liberarea provizorie sub control judiciar; 9) liberarea provizorie pe cauţiune; 10)

arestarea la domiciliu; 11) arestarea preventivă formează o categorie distinctă de

măsuri procesuale de constrângere, care au fost sistema-l izate şi în vechiul Cod

de procedură penală al Republicii Moldova.

3 Vintilă Dongoroz ş.a„ Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român, op. cit.,voi. I, 1975, p. 308. 1 Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, voi. II, Editura

Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1994,p. 38. 5 . . ,

,, 1978, . 20. " Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii

teoretice..., op. cit., voi, 1, p. 308.Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi, I, p, 399.

O asemenea clasificare legală a măsurilor procesuale de constrângere este prevăzută în noul Cod de procedură penală al Federaţiei Ruse din 22 noiembrie 2001, până la adop-tarea căruia în această privinţă au fost înaintate multiple opinii şi proiecte legislative de sistematizare a măsurilor procesuale de constrângere într-un titlu separat în partea generală a codului. Dar cum menţionează unii autori, nu este posibilă sistematizarea tuturor măsurilor procesuale cu caracter restrictiv (. . , . . , ( 14 ), , , 2003, . 36).

. . , . , , 1989, . .

310DK KPT I'ROC US UA I. I'UN I, I1 a i" 1 ea ge n ia I

a341

în categoria "alte măsuri procesuale de constrângere" sunt incluse: 1) obligarea

de a se prezenta; 2) aducerea silită; 3) suspendarea provizorie din funcţie; 4)

amenda judiciară; 5) punerea sub sechestru a bunurilor. Nu au fost sistematizate în

capitolul III al titlului V din Codul de procedură penală următoarele măsuri de

constrângere: 1) internarea în instituţia medicală; 2) îndepărtarea din sala şedinţei

de judecată; 3) interdicţia de a părăsi încăperea sau de a pătrunde în încăperea unde

se efectuează o percheziţie. în schimb, au fost prevăzute ca măsuri procedurale luate

cu ocazia înfăptuirii unei expertize, percheziţii sau pentru asigurarea ordinii în

timpul şedinţei de judecată. Măsuri speciale de constrângere sunt prevăzute în cazul

procedurii speciale de urmărire penală şi al judecării cauzelor privind infracţiunile

săvârşite de persoane juridice, în cadrul controlului judiciar asupra persoanei

juridice care include: 1) depunerea unei cauţiuni în cuantum de cel puţin 1000

unităţi convenţionale; 2) interdicţia de a exercita anumite activităţi; 3) interdicţia de

a emite cecuri ori de a folosi cărţi de plată.

Măsurile procesuale de constrângere pot fi clasificate după anumite criterii: 1)

După subiectul care este abilitat să aplice anumite măsuri:

a) măsuri aplicate de organul de urmărire penale (reţinere, aducere

silită, obligarea de a se prezenta);

b) măsuri aplicate de procuror (măsurile preventive neprivative de

libertate, măsurile procesuale aplicate de organul de urmărire pe-

nală);

c) măsuri aplicate de instanţa judecătorească (judecătorul de instrucţie),

măsurile preventive privative de libertate, amenda judiciară, punerea

sub sechestru a bunurilor, suspendarea provizorie din funcţie,

ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de

transport, măsuri speciale în privinţa persoanei juridice).

2) După subiectul faţă de care se aplică;

a) măsuri aplicate bănuitului, învinuitului, inculpatului (toate măsurile

procesuale de constrângere, cu excepţia amenzii judiciare);

b) măsuri aplicate martorilor, părţii vătămate şi altor participanţi (obligarea

de a se prezenta, aducerea silită, amenda judiciară).

3) După valoarea socială asupra căreia se îndreaptă acestea:10

a) măsuri personale (reţinerea, aducerea silită, obligarea de a nu părăsi

localitatea, arestarea preventivă şi altele);

111 (Irigore (ih, Theodoru, op. cit., voi. II, . 12.

b) măsuri reale (sechestrul bunurilor, amenda judiciară, liberarea pro-

vizorie pe cauţiune, depunerea unei cauţiuni de persoană juridică).

4) După natura lor:"

a) măsuri preventive (măsuri prevăzute în alin. (3) al art. 175 din CPP);

a) măsuri asigurătorii (sechestrul bunurilor).

5) După funcţionalitatea lor:12

a) măsuri ce preîntâmpină survenirea unor consecinţe negative în

procesul penal (reţinerea măsurilor preventive, suspendarea pro-

vizorie din funcţie, sechestrul bunurilor);

b) măsuri de răspundere procesuală (amenda judiciară, trecerea

cauţiunii sau sumelor depuse în condiţiile art. 179,180 din CPP în

contul statului).

6) După gradul de constrângere a anumitor drepturi şi libertăţi:

a) măsuri privative de libertate (reţinerea, arestarea preventivă, in-

ternarea într-o instituţie medicală, arestarea la domiciliu);

b) măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi (obligarea de a nu părăsi

localitatea sau ţara, ridicarea provizorie a permisului de conducere a

mijloacelor de transport, liberarea provizorie sub control judiciar,

suspendarea provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bunu-

rilor, aducerea silită, controlul judiciar al unei persoane juridice).

§3. Condiţiile generale, temeiurile şi ordinea aplicării

măsurilor procesuale de constrângere

Luând în consideraţie faptul că activitatea procesuală penală este în general

de origine restrictivă, datorită oficialităţii procesului penal13, legiuitorul

Republicii Moldova a prevăzut printr-o normă generală dispoziţia imperativă

(alin. (3) al art. 1 din CPP) cu următorul conţinut: "organele de urmărire penală şi

instanţele judecătoreşti în cursul procesului sunt obligate să activeze în aşa mod

încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca

nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor

procesuale de constrângere".

11 Gh'eorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 39." . , , - , ,

, 1985, . -102. " hui Noagu, Drept procesual penal.

Purica generală, op. cil., voi. 1, p. 54,

.('12 DREPT PROCESUAL PENAL 1* a i' I 1-' i1 • ru I

343

Măsurile procesuale de constrângere se aplică atunci când există necesitatea

întrunirii cumulative a următoarelor condiţii generale:

1) Procesul penal să fie declanşat. Astfel, până la începerea urmăririi penale

nu se admite aplicarea măsurilor restrictive (cu excepţia reţinerii

persoanei în flagrant delict; şi în acest caz, înregistrarea infracţiunii

urmează a fi făcută imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul

aducerii persoanei reţinute potrivit alin. (3) al art. 166 din CPP);

2) Să existe anumite temeiuri faptice şi juridice expres prevăzute de lege. Pentru a

exclude arbitrariul, în funcţie de gradul diferenţiat de constrângere, legea

procesuală penală a stabilit anumite temeiuri faptice (în cazul reţinerii - alin. (1) şi

(2) ale art. 166 din CPP; al măsurilor preventive - alin. (1) al art. 176 din CPP,

aducerii silite - alin. (1) şi (2) ale art. 199 din CPP, amenzii judiciare - alin. (3) al

art. 201 din CPP, punerii sub sechestru a bunurilor - alin. (1) al art. 205 din CPP)

şi juridice (recunoaşterea în calitate de bănuit, învinuit - în cazul reţinerii şi mă-

surilor preventive; ori de învinuit - în cazul suspendării provizorii din funcţie;

încadrarea juridică a faptei într-o componenţă de infracţiune ce se pedepseşte cu

închisoarea - în cazul reţinerii şi arestării preventive; înaintarea acţiunii civile - în

cazul punerii sub sechestru a bunurilor);

3) Să existe o hotărâre legală şi motivată a organului de urmărire penală, procurorului,

judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în cazurile şi procedurile prevăzute de

lege. Astfel, pentru a evita subiectivismul sau abuzurile, în procedura aplicării măsurilor

procesuale de constrângere au fost diferenţiate atribuţiile organului de urmărire penală,

procurorului şi judecătorului de instrucţie, asigurându-se imparţialitatea, iar uneori şi

contradictorialitatea la soluţionarea chestiunii privind dispunerea unei măsuri restrictive.

în acest sens, aplicarea măsurilor procesuale de constrângere care afectează grav drepturile

şi libertăţile persoanei sunt atribuţii exclusive ale judecătorului de instrucţie sau ale

instanţei judecătoreşti. Procedura aplicării măsurilor de constrângere în faţa judecătorului

de instrucţie prevede posibilitatea participării în şedinţa de judecată a persoanei faţă de

care se soluţionează demersul privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere, fie

posibilitatea atacării actelor procedurale prin care s-a dispus aplicarea acestora, în

condiţiile generale prevăzute de art. 298 din CPP, măsurile procesuale de constrângere

aplicate de organul de urmărire pot fi atacate cu plângere judecătorului de instrucţie.

§4. Actele procedurale prin care se dispune aplicarea măsu-

rilor procesuale de constrângere

Organul de urmărire penală şi procurorul se pronunţă prin ordonanţă asupra măsurilor procesuale prevăzute de lege. în anumite situaţii, măsura reţinerii este dispusă prin proces-verbal, potrivit alin. (1) al art. 167 din CPP, sau prin ordonanţă, în cazurile prevăzute de art. 169, 170 din CPP.

Măsura obligării de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la in-stanţă se aplică prin întocmirea unui înscris propriu-zis cu aceeaşi denumire, potrivit art. 198 din CPP.

Judecătorul de instrucţie se pronunţă prin încheiere, conform art. 306 din CPP, sau prin autorizaţie asupra ordonanţei organului de urmărire penală, conform alin. (2) al art. 205 în cazul punerii sub sechestru a bunurilor.

Instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor procesuale de constrângere fie prin încheiere separată în timpul examinării cauzei, fie prin sentinţă la soluţionarea cauzei în fond, fie prin decizie la examinarea recursului sau, după caz, a apelului.

§5. Particularităţile aplicării măsurilor de

constrângere a minorilor

Potrivit art. 477 din CPP, la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii

preventive în privinţa minorului, în fiecare caz, se discută, în mod obligatoriu,

posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere, conform art. 184 din CPP.

Reţinerea minorului, precum şi arestarea preventivă în temeiurile prevăzute în

art. 166, 176, 185, 186 din CPP pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale, când

au fost săvârşite infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

Despre reţinerea minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi re-

prezentanţi legali ai minorului, iar demersul privind arestarea preventivă se

soluţionează cu participarea obligatorie a reprezentantului legal.

Conform alin. (4) al art. 186 din CPP, durata ţinerii în stare de arest a în-

vinuiţilor minori nu poate depăşi 4 luni.

Martorul minor în vârstă de până la 14 ani nu poate fi supus aducerii silite,

ţinând cont de dispoziţia alin. (5) al art. 199 din CPP.

.14 4 D R E P T PROCESUAL PENAL i ■ a i (cu g n e i .i I .i 5

Secţiunea a ll-a. REŢINEREA

§1. Noţiunea reţinerii procesuale penale.

Felurile, scopul şi durata acesteia

Constituie reţinere privarea de libertate a persoanei bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an prin hotărârea organului de urmărire penală pentru o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore în izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne. Definiţia dată rezultă din conţinutul art. 165,166,167,169,170 din CPP. Termenul "reţinere", prevăzut de art. 25 din Constituţia Republicii Moldova, se referă la această măsură procesuală penală de constrângere14.

în afara formei generale de reţinere a bănuitului sau învinuitului ca mijloc eficient utilizat de organele de urmărire şi procuror, noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova (art. 171, 172) prevede 2 forme speciale de reţinere dispuse de instanţa de judecată sau judecătorul de instrucţie: 1) reţinerea persoanei care săvârşeşte o infracţiune de audienţă; 2) reţinerea persoanei condamnate până la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

Spre deosebire de reglementările anterioare privind măsura reţinerii (art. 104 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 1961), actualul Cod de procedură penală (art. 165-174) prevede diferite feluri ale acestei măsuri de constrângere:

1) După statutul procesual al subiectului reţinut:

a) reţinerea bănuitului (art .166, 169, 171 din CPP);

b) reţinerea învinuitului (art. 169, 170 din CPP);

c) reţinerea condamnatului (art. 172 din CPP);

d) reţinerea inculpatului15.

Măsura reţinerii procesual penale se deosebeşte după caracterul juridic de "reţinerea ad-ministrativă" conform art. 246,249 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985 (Veştile RSSM, 1985, nr. 3).Potrivit alin. (2) al art. 130 din CPP, este posibilă şi reţinerea inculpatului. într-o situaţie ipotetică analogică celei prevăzute de art. 170 din CPP, când procurorul trimite cauza în judecată, poate dispune reţinerea inculpatului printr-o ordonanţă în scopul aplicării arestării preventive în continuare de către instanţa de judecată competentă să examineze în şedinţă preliminară chestiunea măsurii preventive conform pel. 6) din alin. (4) al art. 345 din CPP. Reţinerea inculpatului poale li înlAInllA IVui veni In procedura specială p r iv ind urmări ren şi judecarea unor infracţiuni fiacru ni r

2) După subiectul oficial care dispune luarea acestei măsuri:

a) reţinerea dispusă de organul de urmărire penală (art. 166 din CPP);

b) reţinerea dispusă de către procuror (art. 179, 170 din CPP);

a) reţinerea dispusă de instanţa de judecată sau, după caz, de judecă-

torul de instrucţie (art. 171, 172 din CPP).

3) După actul procedural prin care se dispune aplicarea acesteia:

a) prin proces-verbal (art. 166 din CPP);

b) prin ordonanţă (art. 169, 170 din CPP);

c) prin încheiere (art. 171, 172 din CPP).

Având în vedere diversitatea felurilor măsurii de reţinere, prin aplicarea

acesteia se asigură realizarea următoarelor sarcini procesuale:

1) prevenirea sustragerii bănuitului de la urmărirea penală;

2) prevenirea împiedicării stabilirii adevărului în procesul penal;

3) curmarea acţiunii criminale şi prevenirea săvârşirii altor infracţiuni;

4) stabilirea identităţii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni;

5) efectuarea percheziţiei corporale a persoanei bănuite de comiterea unei

infracţiuni;

6) asigurarea prezenţei învinuitului în faţa procurorului pentru a i se înainta

acuzarea;

7) prevenirea sustragerii învinuitului de urmărirea penală până la arestarea

preventivă a acestuia;

8) asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii în

legătură cu anularea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau

anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

în toate cazurile prevăzute de lege (cu excepţia art. 172 din CPP) măsura

reţinerii nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate. Aici

momentul privării de libertate se consideră timpul când persoana a fost capturată

de organele de poliţie sau de persoane private, conform art. 168 din CPP. Astfel,

timpul aducerii forţate a persoanei la organul de urmărire penală, al verificării

temeiurilor reţinerii şi întocmirii procesului verbal cu privire la reţinerea până la

încarcerarea persoanei în izolatorul de detenţie provizorie se include în durata

reţinerii.

în cazul reţinerii condamnatului în condiţiile prevăzute de art. 172 din CPP,

măsura reţinerii nu poate depăşi 10 zile din momentul privării de libertate,

Reţinerea condamnatului conform art. 172 din CPP pe un termen de până la 10

zile nu contravine Constituţiei (art. 25), ţinând cont de faptul că această varietate

a reţinerii se dispune de judecătorul de instrucţie în scopul executării unei

sent inţe de condamnare la privaţiune de libertate.

l-Ic. DREPT PROCESUAL PENAL I' I e a gc n ti f a I II/

în cazul reţinerii persoanei în baza încheierii instanţei de judecată în caz de

infracţiune de audienţă, potrivit art. 171 din CPP, legea nu prevede expres durata

acestei măsuri, dar pornind de la sintagma "persoana reţinută va fi trimisă ne-

întârziat procurorului" considerăm că procurorul nu poate depăşi termenul general

de 72 de ore, soluţionând chestiunea declanşării urmării penale. Totodată, după

cum s-a menţionat în literatura de specialitate16, limitările aduse persoanei sunt de

interpretare restrictivă. Astfel, în cazul reţinerii potrivit ar. 171 din CPP chiar dacă

se dispune prin încheierea instanţei de judecată, durata acesteia nu poate fi mai

mare de 72 de ore - termen maxim de reţinere a bănuitului, învinuitului până la

aplicarea arestării preventive sau altei măsuri preventive.

Reţinerea ca măsură procesuală de constrângere, definită în art. 165 din CPP,

se deosebeşte prin scopul urmărit şi durata acesteia de măsuri similare

procesuale17:

reţinerea persoanei de către organul de poliţie pentru executarea unei or-

donanţe de aducere silită conform art. 199 din CPP; fie pentru executarea

unui mandat de arestare preventivă (art. 307,308 din CPP), încheierea de

arestare preventivă (art. 329 din CPP); fie pentru executarea unei ordo-

nanţe de dare în căutare a învinuitului conform art. 288 din CPP;

interdicţia de a părăsi sala şedinţei de judecată până la terminarea

cercetării judecătoreşti dispusă de către preşedintele şedinţei faţă de

martorii ascultaţi (alin. (5) al art. 370 din CPP); interdicţia de a părăsi

locul efectuării unei percheziţii până la terminarea acestei acţiuni de către

persoanele care se aflau în încăpere sau au venit în acest loc în timpul

percheziţiei (alin. (10) al art. 128 din CPP).

§2. Condiţiile şi temeiurile reţinerii

Pentru ca reţinerea să fie legală, este necesar să fie îndeplinite cumulativ o

serie de condiţii generale şi speciale prevăzute de lege, care sunt considerate

garanţii procesuale de asigurare a libertăţii individuale a persoanei.

Pentru prima dată în istoria Europei, Cezare Beccaria în lucrarea "Despre

infracţiuni şi pedepse", în anul 1764, în Italia, a încercat să formuleze teoretic

temeiuri legale de reţinere şi arestare a persoanei. Acestea au căpătat forţă juridică

în "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", apărută în 1789 în Franţa

împotriva reţinerilor şi arestărilor arbitrare, răspândindu-se în continuare şi în alte

state.18

'" Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. 1, p. 404. 1

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., voi. II. p. 47.'" Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual peuah reglementate in Ro-

mania şi in Republica Moldova. Rezumatul tezei de iloi tarat, < Ihlflnftu, 1997, p. 17.

. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru aplicarea măsurii

reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea infracţiunii sunt:

a) existenţa unor temeiuri stabilite de lege (art.166 din CPP) că bănuitul

a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

b) infracţiunea de care este bănuită persoana se pedepseşte cu închi-

soare pe un termen mai mare de un an;

c) procesul penal să fie declanşat sau infracţiunea să fie înregistrată;

d) subiectul reţinut întruneşte unele condiţii speciale19.

Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, temeiurile reţinerii bănuitului sunt:

1) dacă acesta a fost prins în flagrant delict;

1) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată vor indica direct că anume

această persoană a săvârşit infracţiunea;

2) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea de

transport vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii;

3) alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a

săvârşit infracţiunea, numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are

loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata identitatea.

Prinderea în flagrant delict (în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat

după săvârşire) este un temei ce apare înainte de începerea urmăririi penale, dar

prin forţa juridică a probelor prin care se constată infracţiunea flagrantă

necesitatea reţinerii este justificată o dată cu declanşarea urmăririi penale, în cazul

prinderii în flagrant delict legea procesuală nu prevede obligatoriu reţinerea

bănuitului, aceasta fiind lăsată la latitudinea organului de urmărire penală, dar, de

regulă, bănuitul este adus la organul de urmărire penală pentru constatarea

identităţii şi împrejurărilor privind săvârşirea infracţiunii20.

Datele prin care martorul ocular, partea vătămată (victima) vor arăta direct că

o anumită persoană a săvârşit infracţiunea se constată, în primul rând, prin

acţiunile de urmărire penală (audiere, prezentare spre recunoaştere) în cazul când

urmărirea penală este pornită sau în urma unor acţiuni de investigaţie operativă.

Aceste date ce stau la baza aplicării reţinerii sunt declaraţiile sau comunicările

unor persoane care indică direct şi convingător faptul săvârşirii infracţiunii de o

anumită persoană.

Datele obţinute în urma cercetării la faţa locului, a percheziţiei, examinării

corporale, acţiunilor de investigaţie operativă, precum şi în urma unor

Idem, p. 18.Pentru detalii a se vedea procedura speciala privind urmărirea şi judecarea unor infrac-ţiuni flagrante prevăzută de art. 513-519 din CPP.

148 DREPT PROCESUAL PENAL l'ii t ea go ne 1 a

149

acţiuni administrative prevăzute de art. 13 din Legea cu privire la poliţie din

18.12.19902' (de exemplu: controlul mijloacelor de transport, controlul bagajului,

controlul corporal al pasagerilor) ce constată urme evidente ale infracţiunii pe

corpul sau hainele persoanei, la domiciliu ori în unitatea de transport sunt, de

regulă, corpuri delicte.

Alte circumstanţe ce presupun faptul săvârşirii infracţiunii de către o persoană

pot fi orice date obţinute în urma acţiunilor de urmărire penală sau de investigaţie

operativă, forţa probantă a cărora este întărită de împrejurările că bănuitul a încercat

să se ascundă sau nu are loc permanent de trai ori există dificultăţi la stabilirea

identităţii. Aceste împrejurări sunt arătate ca temeiuri de arestare preventivă la alin.

(2) al art. 185 din CPP şi respectiv justifică temeinicia reţinerii bănuitului chiar în

lipsa unor probe suficiente. Alin. (1) al art. 166 din CPP prevede posibilitatea

reţinerii bănuitului numai în cazul când fapta penală se pedepseşte cu închisoare pe

un termen de cel puţin 2 ani, condiţia fiind prezentă şi în cazul când sancţiunea

normei penale are o altă pedeapsă alternativă, încadrarea juridică a faptei este făcută

de organul de urmărire penală obligatoriu prin actul de începere a urmăririi penale şi

procesul-verbal de reţinere22.

Potrivit alin. (3) al art. 166 din CPP, reţinerea bănuitului pentru temeiurile

arătate la pct. 1-3 poate avea.loc până la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit

de lege. înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore

de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, iar în

cazul când fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este înregistrată în modul

corespunzător, persoana se eliberează imediat, înregistrarea infracţiunii nu este

identică în sens juridic cu declanşarea procesului penal (pornirea urmăririi penale),

dar constituie un act procedural care determină obligativitatea începerii urmăririi

penale conform art. 274 din CPP. Astfel, legea prevede cel puţin înregistrarea

infracţiunii în modul prevăzut de art. 262-265 din CPP, care confirmă perspectiva

declanşării unui proces penal, iar reţinerea bănuitului, chiar dacă se dispune până

la declanşarea acestuia, se menţine în termenul de 72 de ore numai în cadrul unui

proces penal.

O altă condiţie privind legalitatea reţinerii se referă la subiectul reţinut, care

trebuie să întrunească o serie de particularităţi prevăzute de lege. Con-

form regulii generale, subiectul reţinut poate fi orice persoană fizică, care a atins

vârsta răspunderii penale (art. 21 din CP - minorii în vârstă de 14-16 ani pentru

unele infracţiuni prevăzute expres şi în vârstă de la 16 ani - pentru toate

infracţiunile). Măsura reţinerii poate fi aplicată şi persoanelor iresponsabile din

cauza unei boli psihice evidente, în scopul aplicării de către instanţa de judecată a

unor măsuri de constrângere cu caracter medical.

în situaţia când necesitatea reţinerii apare spontan (de exemplu, în cazul

prinderii în flagrant delict) este imposibil de stabilit identitatea persoanei (deci şi

vârsta), iar persoana bănuită este minoră, poate fi reţinută şi până la vârsta de 14

ani, în cazul unor infracţiuni grave, cu scopul stabilirii identităţii persoanei în

cauză. Dacă după stabilirea vârstei, minorul reţinut nu poartă răspundere penală

conform art. 21 din CP, se va elibera imediat ori în caz de necesitate va fi reţinut

în instituţiile de detenţie provizorie23.

Pentru unele categorii de funcţionari ai serviciului public legislaţia privind

statutul acestora prevede unele condiţii speciale de aplicare a măsurilor

procesuale de constrângere. Potrivit art. 19 din Legea cu privire la statutul

judecătorului din 20 iulie 1995, persoana judecătorului este inviolabilă24. Ju-

decătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii forţate sau arestului fără acordul

Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau în

cazul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie fără acordul Parlamentului.

Judecătorul reţinut în cazul că este bănuit de săvârşirea unei infracţiuni urmează

să fie eliberat imediat după identificare.

Judecătorul Curţii Constituţionale nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat,

cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, fără acordul prealabil al Curţii

Constituţionale (art. 16 din Legea cu privire la Curtea Constituţională din 13

decembrie 1994)25.

Deputatul Parlamentului Republicii Moldova, în caz de infracţiune flagrantă,

poate fi reţinut la domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea

prealabilă a procurorului general. Acesta va informa imediat Preşedintele

Parlamentului asupra reţinerii. Dacă Parlamentul consideră că nu există temei

pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri26.

Veştile Sovietului Suprem al RSSM, nr. 12/321, 1990.Dacă în urma verificării temeiurilor reţinerii s-a constatat că faptei imputate persoanei i se va da o altă încadrare juridică, ce nu se pedepseşte cu închisoare mai mult de un an, persoana reţinută urmează să fie eliberată imediat. Eroarea la încadrarea juridică a faptei persoanei reţinute constituie ca/ de reţinere ilegală (. , , / i , 11, , . 36).

Potrivit pct. 8) al art. 13 din Legea cu privire la poliţie, organele de poliţie au dreptul să reţină şi să deţină în instituţiile de detenţie provizorie, în cazurile stabilite de lege, per-soanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, dacă este necesară izolarea lor urgentă.

" Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-60 din 26.10.1995. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8 din 7.02.1995.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. '1, 199-1.

. DREPT PROCESUAL PENAL I» arlon g e e r a 1 a t.'.i

Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din

18.02.1961 şi Convenţiei privind relaţiile consulare de la Viena din 24.04.1963",

cetăţenii străini care se bucură de imunitate diplomatică nu pot fi reţinuţi sau

arestaţi sub nici o formă.2. Condiţiile reţinerii persoanei pentru a fi pusă sub învinuire sunt:

a) urmărirea penală să fie începută;

b) existenţa probelor ce presupun comiterea infracţiunii de o anumită

persoană suficiente pentru întocmirea unui raport de către ofiţerul de

urmărire penală, potrivit art. 280 din CPP sau a ordonanţei de punere

sub învinuire de către procuror, potrivit art. 281 din CPP;

c) bănuitul sau învinuitul nu se află în localitatea dată sau locul aflării

lui nu este cunoscut, alin. (1) al art. 169 din CPP;

d) infracţiunea săvârşită se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai

mare de un an.

3. Condiţiile reţinerii învinuitului până la arestare:

a) învinuitul încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de

libertate sau ale măsurii prevăzute de art. 198 din CPP - obligarea de

a se prezenta la organul de urmărire penală, dată în scris de către

bănuit sau învinuit, art. 170 din CPP;

b) infracţiunea săvârşită se pedepseşte cu închisoare, alin. (2) al art. 170

şi alin. (2) al art. 176 din CPP;

c) procurorul a înaintat demers judecătorului de instrucţie privind

aplicarea arestării preventive, art. 170 din CPP.

4. Condiţiile reţinerii persoanei în caz de infracţiune de audienţă sunt:

a) săvârşirea unei infracţiuni în cursul şedinţei de judecată, care se

pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mare de un an, art. 171

din CPP;

b) procesul penal nu este declanşat, dar menţinerea măsurii în conti-

nuare timp de 72 de ore se admite numai dacă procurorul dispune

începerea urmăririi penale conform legii.

5. Reţinerea persoanei condamnate la închisoare cu suspendarea executării

pedepsei sau liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen sunt:

a) încălcarea în decursul termenului de probe în mod sistematic a

obligaţiilor prevăzute de alin. (6) al art. 90 din CP stabilite de

instanţa de judecată sau încălcarea ordinii publice, fiind supus

răspunderii administrative în cazul suspendării condiţionate a executării

pedepsei cu închisoare, fie eschivarea cu premeditare de la îndeplinirea

obligaţiilor stabilite conform art. 91 din CP sau încălcarea ordinii publice

pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, în termenul

de pedeapsă rămas neexecutat, în cazul eliberării condiţionate de

pedeapsă înainte de termen; b) înaintarea demersului de către organul

care execută sancţiunile penale, judecătorului de instrucţie, la care sunt

anexate materialele ce confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de

instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau comiterea

încălcărilor flagrante ale condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în

faţa condamnatului, alin. (1) art. 172 din CPP.•

§3. Procedura aplicării reţinerii

1. Reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni

în cazurile prevăzute de art. 166 din CPP, reţinerea persoanei bănuite de

săvârşirea unei instrucţiuni se dispune prin întocmirea unui proces-verbal de

reţinere în termen de până la 3 ore de la momentul privării de libertate de către

organul de urmărire penală. în situaţia dată se presupune că bănuitul este prezent

în faţa organului de urmărire penală, fie prins şi adus forţat de către organele de

poliţie, fie prins şi adus de către oricare cetăţean, potrivit art. 168 din CPP, sau de

persoana ce practică activitatea particulară de detectiv şi de pază, conform art. 8

din Legea privind activitatea particulară de detectiv şi de pază din 04.07.200328.

în procesul-verbal de reţinere se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna,

ziua şi ora reţinerii, fapta săvârşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei

corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal.

Procesul-verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui

apărător ales sau numit din oficiu. Bănuitul reţinut poate renunţa la apărător

numai în cazul când i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea

avocatului în proces29.

Totodată, bănuitului reţinut i se înmânează în scris informaţia despre

drepturile prevăzute de art. 64 din CPP, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu

mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se înregistrează în procesul-ver-

v Republica Moldova a aderat la aceste convenţii prin hotărârea Parlamentului din 04.08.1992, în

vigoare din 25.02.1993.

■'" Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.200-203 din 19.09.03.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului" din 9,11.1998 (Bu le t inu l C u r ţ i i Supreme de Jus t i ţ i e , nr, 12, 1998).

.(52 DREPT I' CMS UA I, PENAL P a r ( e a g e ii e i; a 1

353

bal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi a face declaraţii în prezenţa

acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal de reţinere, alin. (1) al art.

167 din CPP.

Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care 1-a întocmit şi de

persoana reţinută. Persoanei reţinute i se înmânează în copie procesul-verbal de

reţinere la cererea acesteia, pct. 3) din alin. (2) al art. 64 din CPP.

în decurs de până la 6 ore de la întocmirea procesului verbal de reţinere,

persoana care 1-a întocmit prezintă procurorului o comunicare în scris privind

aplicarea acestei măsuri.

Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere imediat, dar nu mai

târziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una

din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul

unde acesta este deţinut sau o anunţă singură, alin. (1) al art. 173 din CPP.

în cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere

este informată, în termenul prevăzut de lege, ambasada sau consulatul acestui

stat, dacă persoana reţinută o cere.

în cazuri excepţionale, dacă acesta o cere caracterul deosebit al cauzei, în

scopul asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale, cu con-

simţământul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi

amânată până la 12 ore, conform pct. 2) din alin. (1) al art. 302 din CPP.

2. Reţinerea persoanei pentru a fi pusă sub învinuire se dispune de către ofi-

ţerul de urmărire penală sau, după caz, de către procuror prin ordonanţă. Or-

donanţa privind reţinerea persoanei va cuprinde menţiunile arătate la art. 255 din

CPP, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o

întocmeşte, cauza la care se referă, dispoziţia de aplicare a reţinerii, temeiul legal

şi motivele aplicării acestei măsuri. Ordonanţa privind reţinerea persoanei se

semnează de către persoana care a întocmit-o şi se trimite spre executare

organelor de poliţie.

în cazul când ordonanţa de reţinere nu poate fi executată din motivul ne-

găsirii persoanei în cauză, se va proceda în conformitate cu art. 280, 281 din

CPP, persoana fiind pusă sub învinuire, iar pentru înaintarea acuzării procurorul

va dispune căutarea învinuitului, în conformitate cu art. 288 din CPP.

Dacă ordonanţa de reţinere este executată, adică persoana respectivă este

găsită şi adusă la organul de urmărire penală, se va întocmi un proces-verbal de

reţinere, în conformitate cu art. 167 din CPP, fiind aplicabile şi celelalte reguli

procedurale ale reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni.

Motivele reţinerii şi învinuirea vor fi aduse imediat la cunoştinţa persoanei

reţinute în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.

3. Reţinerea învinuitului până la arestare se dispune de către procuror prinordonanţă motivată care, pe lângă menţiunile arătate la art. 255 din CPP, vacuprinde şi dispoziţia de reţinere. Ordonanţa de reţinere a învinuitului se semnează de către procuror şi se trimite spre executare organelor de poliţie.

Dacă învinuitul este găsit şi adus forţat Ia procuror, se întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în conformitate cu art. 167 din CPP explicându-i-se dreptul de a participa la examinarea demersului privind aplicarea arestării preventive potrivit art. 308 din CPP. Dacă între timp demersul privind aplicarea arestării preventive a fost examinat în lipsa învinuitului, iar judecătorul de instrucţie a emis mandat de arestare, învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă motivele arestării în prezenţa obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu şi dacă nu i s-a înaintat acuzarea, se va proceda în conformitate cu art. 282 din CPP.

4. Reţinerea persoanei în caz de infracţiune de audienţă se dispune de cătreinstanţa de judecată prin încheiere. în încheiere se menţionează: data şi loculîntocmirii, numele şi prenumele judecătorului (lor) dispoziţia de trimiterea materialelor privind constatarea faptului săvârşirii infracţiunii în timpulşedinţei de judecată procurorului, precum şi dispoziţia de reţinere a făptuitorului, indicându-se numele şi prenumele acestuia. încheierea se certifică cusemnătura judecătorului (lor) şi cu ştampila instanţei judecătoreşti.

Copia de pe încheiere şi persoana reţinută vor fi trimise neîntârziat procu-rorului sub escorta poliţiei judiciare. După ce va primi materialele ce constată faptul săvârşirii unei infracţiuni de audienţă şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va întocmi un proces-verbal de reţinere şi va decide începerea urmăririi penale conform art. 274 din CPP. Dacă procurorul refuză începerea urmăririi penale sau după începerea urmăririi penale nu este necesară menţinerea măsurii reţinerii, procurorul eliberează imediat persoana reţinută.

După înregistrarea infracţiunii şi întocmirea procesului-verbal de reţinere sunt aplicabile toate regulile procedurale privind reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de art. 166, 167 din CPP.

5. Reţinerea persoanei condamnate pană la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se dispune prin încheierea jude-cătorului de instrucţie în baza demersului organului care execută sancţiunea penală, la care sunt anexate materiale ce confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau comiterea încălcării flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa ei.

Demersul privind aplicarea măsurii reţinerii condamnatului se examinează în conformitate cu art. 305 din CPP, la care participă reprezentantul organului ce execută sancţiunea penală şi condamnatul, dacă acesta este găsit şi

354 D E P T P ) U S U A L PENAL ten general i i 355

adus forţat. încheierea judecătorului de instrucţie privind reţinerea condamnatului

va cuprinde menţiunile arătate la art. 306 din CPP: data şi locul întocmirii, numele

şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de răspundere şi

organul care a înaintat demersul, autorizarea reţinerii condamnatului (numele,

prenumele), termenul şi scopul acestei măsuri, persoana cu funcţie de răspundere

sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura judecătorului de instrucţie

certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.

încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea reţinerii persoanei

condamnate se transmite pentru executare organului care execută sancţiunea

penală, dacă condamnatul este prezent, iar în cazul când acesta se eschivează,

organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află domiciliul condamnatului,

pentru căutarea acestuia, conform alin. (3) al art. 172 din CPP.

§4. Drepturile, obligaţiile persoanei reţinute, precum şi

obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie a

persoanelor reţinute în procesul penal

Persoana reţinută în conformitate cu art. 166, 169, 170, 171 din CPP bene-

ficiază de drepturile şi are obligaţiile prevăzute de art. 64 din CPP.Administraţia instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute este obligată,

conform art. 187 din CPP:1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi

ajutorul necesar;

2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţa medicală indepen-

dentă;

3) să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele

procesuale parvenite în adresa lor;

4) să asigure înregistrarea plângerilor şi cererilor persoanelor deţinute;

5) să trimită în aceeaşi zi plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute

adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai

organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii;

6) să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi

adusă în instanţă;

7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul,

reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a

limita numărul şi durata întrevederilor;

8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală

sau la ins tan ţă în timpul indicat de acestea;

9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, po-sibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;

10) să înmâneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor alin. (3) al art. 174 din CPP.

Potrivit alin. (7) al art. 195 din CPP administraţia locului de reţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută în cazul expirării termenului de 72 de ore.

§5. Eliberarea persoanei reţinute

Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut (alin. (6) al art. 25 din Constituţie).

Prin "motivele reţinerii" menţionate în norma constituţională şi normele procesual penale (alin. (5) al art. 11, alin. (1) şi (2) ale art. 167dinCPP)sesubîn-(eleg acele date concrete care confirmă temeiurile reţinerii prevăzute de lege.

Sintagma "motivele reţinerii au dispărut" presupune situaţiile când aceste date nu se confirmă ori apar noi circumstanţe privind fapta săvârşită şi persoana făptuitorului, iar motivele vechi nu sunt suficiente pentru menţinerea în continuare a persoanei în stare de reţinere.

Potrivit alin. (1) al art. 174 din CPP, sunt arătate următoarele cazuri în care persoana reţinută urmează să fie eliberată:

1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a săvârşit infracţiunea;

2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;

3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;

4) a expirat termenul reţinerii;

5) a expirat termenul reţinerii şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.

Dacă, în cazul verificării faptului săvârşirii infracţiunii de către persoana

Wţlnută, în termen de 72 de ore se stabileşte lipsa de probe în învinuire ori (Unt

administrate probe în apărare care combat circumstanţele prevăzute de ttlin. (1) şi

(2) ale art. 166 din CPP, sau se constată că fapta penală este săvârşită ilr o altă

persoană, persoana reţinută urmează a fi eliberată. în confirmarea BlT.sliii temei

pot fi următoarele cazuri: a) dacă în decursul a 3 ore de la mo-meniul aducerii

persoanei reţinute organul de urmărire penală nu înregistrea-U infracţiunea; b)

dacă în timp de 72 de ore nu se dispune începerea urmăririi Beiinle ori rezoluţia

sau, după caz, procesul verbul de începere a u r m ă r i r i i

356 DREPT PROCESUAL PENAI I» a tea g n a 1 a

/

penale nu se confirmă de către procuror ori este confirmată rezoluţia de neîn-

cepere a urmăririi penale; c) dacă după începerea urmăririi penale se constată unul

din cazurile care exclud urmărirea penală arătate la art. 257,235 din CPP şi se

dispune de către procuror prin ordonanţă încetarea urmăririi penale sau scoaterea

persoanei reţinute de sub urmărire penală. în cazul constatării de către procuror

sau de către organul de urmărire penală a lipsei temeiurilor de aplicare a arestării

preventive faţă de bănuitul reţinut, sau luându-se în consideraţie ocupaţia, vârsta,

starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări ce privesc persoana reţinută,

nu este oportună arestarea preventivă a acesteia constituie temei de a elibera

persoana din stare de reţinere, potrivit pct. 2) din alin. (1) al art. 174 din CPP.

In cazul constatării de către procuror10 a încălcării esenţiale a legii de către

organul de urmărire penală la aplicarea reţinerii, persoana poare fi eliberată.

încălcările esenţiale ale legii la aplicarea reţinerii au fost denumite în literatura

de specialitate cazuri de reţinere ilegală-'1.

Constituie încălcare esenţială a legii:

a) reţinerea în lipsa temeiurilor indicate în alin. (1), (2) ale art. 166, art.

169, 170,171 şi 172 din CPP;

b) încadrarea juridică greşită a faptei, ce nu se pedepseşte cu privaţiune de

libertate mai mare de un an;

c) subiectul reţinut n-a atins vârsta răspunderii penale sau este subiect

special, care se bucură de imunitate prevăzută de lege şi nu s-au respectat

condiţiile speciale;

d) lipseşte procesul-verbal sau ordonanţa cu privire la reţinere sau acestea sunt întocmite cu încălcări grave (lipseşte indicaţia cu privire la ora reţinerii, semnătura reprezentantului organului de urmărire penală);

e) neînştiinţarea persoanei reţinute despre motivele reţinerii în prezenţa

unui apărător.

Expirarea termenului de 72 ore obligă administraţia locului de deţinere a

persoanei reţinute să elibereze imediat această persoană, constituind un caz de

încetare de drept a măsurii reţinerii, potrivit alin. (5) şi (7) ale art. 195 din CPP.

în pct. 3) din alin. (1) al art. 174 din CPP s-a strecurat o inadvertenţă: în locul sintag-mei "organului de urmărire penală" trebuie de înţeles "procurorul", fiindcă procurorul efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei conform pct. 13) din alin. (1) al art. 52 din CPP. în caz contrar, este greu de înţeles că organul de urmărire penală dispune aplicarea reţinerii şi tot acest organ constată încălcările esenţiale ale legii la aplicarea reţi-nerii în urma autocontrolului.. , ,

, , ,

1989,. 103.

în cazul când judecătorul de instrucţie, examinând demersul privind aplicarea

faţă de bănuit a arestării preventive potrivit art. 307 din CPP, respinge demersul

sau aplică o măsură preventivă mai uşoară, bănuitul reţinut se eliberează după

expirarea termenului de 72 de ore, iar dacă în procesul examinării demersului se

constată o încălcare esenţială a legii la reţinerea persoanei, aceasta va fi eliberată

imediat din sala şedinţei de judecată.

Eliberarea persoanei reţinute poate avea loc în primele 3 ore din momentul

privării de libertate, când nu se întocmeşte procesul-verbal de reţinere în legătură

cu faptul că nu s-a înregistrat nici o infracţiune, fie că s-a decis ne-aplicarea

reţinerii în continuare, măsura reţinerii asimilându-se cu aducerea forţată la

organul de urmărire penală, precum şi după întocmirea procesului, verbal de

reţinere în timp de 72 de ore. în ambele situaţii, la eliberare persoanei reţinute i se

înmânează un certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută,

temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării conform alin. (3) al

art. 174 din CPP.

Legea procesuală penală nu prevede expres prin ce act procedural şi care

subiect oficial dispune eliberarea persoanei reţinute. Din aceste considerente

menţionăm că actul procedural şi subiectul responsabil de eliberarea persoanei

diferă în funcţie de anumite împrejurări. Astfel, eliberarea persoanei reţinute în

primele 3 ore, când nu se întocmeşte proces-verbal de reţinere, se dispune de către

organul de urmărire penală prin ordonanţă sau rezoluţie motivată3-. Eliberarea

persoanei reţinute după întocmirea procesului-verbal de reţinere şi încarcerarea

persoanei în camera de izolare preventivă se dispune de către procuror prin

ordonanţa motivată în cazurile arătate la pct. 1), 2), 3) şi 4) din alin. (1) ai art. 174

din CPP, pornind de la pct. e) al art. 4 şi art. 12 din Legea cu privire la procuratură

din 14.03.200333.

în cazul prevăzut de pct. 5) din alin. (1) al art. 174 din CPP eliberarea se

dispune prin încheierea judecătorului de instrucţie, dacă s-a respins demersul

privind aplicarea arestării preventive faţă de bănuitul reţinut.

în cazul când faţă de bănuitul reţinut se aplică o măsură preventivă nepri-

vativă de libertate de către procuror prin ordonanţă, potrivit art. 177 din CPP,

eliberarea celui reţinut se decide prin acest act procedural.

Dacă bănuitul reţinut este scos de sub urmărire penală sau în privinţa lui s-a

decis de către procuror încetarea urmăririi penale, eliberarea celui reţi-

Potrivit alin. (1) al art. 255 din CPP, în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmă-rire penală, prin ordonanţă sau prin rezoluţie, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale. Monitorul Oficiul al Republicii Moldova, nr. 73-75 din 18.04.03.

138 DIllil'T I M ( O t ; l i S U A I . I ' H N A I . I' I a g II I

IV)

nut se decide prin ordonanţa care prevede soluţiile date în conformitate cu alin. (6) al art. 285 din CPP.

Potrivit alin. (2) al art. 174 din CPP persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. Astfel dacă a fost reţinută pentru temeiurile arătate la art. 166 din CPP şi eliberată, poate fi reţinută repetat doar numai pentru temeiurile prevăzute la art. 169, 170 din CPP.

Secţiunea a lll-a. MĂSURILE PREVENTIVE

§1. Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive

Potrivit alin. (1) al art. 175 din CPP, măsurile preventive sunt definite ca

măsuri de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să

întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau

asupra asigurării executării sentinţei. O definiţie similară este dată în literatura de

specialitate română34, unde măsurile de prevenţie sunt definite ca "instituţii de

drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau

inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge

negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului

acestuia".

Instituirea şi reglementarea măsurilor preventive sunt determinate de spe-

cificul justiţiei penale şi realizarea principiului inevitabilităţii pedepsei penale

pentru infracţiunea săvârşită, în urma căruia deseori cel bănuit, învinuit sau

inculpat se opune cu înverşunare acţiunilor de tragere la răspundere penală,

zădărnicind astfel realizarea acesteia. într-o altă definiţie este accentuat caracterul

preventiv şi profilactic al acestor măsuri, caracterizate ca "măsuri de constrângere

statală cu caracter preventiv, aplicate numai în caz de necesitate reală în scopul

îndeplinirii sarcinilor justiţiei de către organele de urmărire penală şi de judecată

faţă de bănuit, învinuit şi inculpat pentru preîntâmpinarea sustragerii de la

urmărirea penală şi judecată, împiedicării stabilirii adevărului în procesul penal,

săvârşirii acţiunilor infracţionale şi pentru asigurarea executării sentinţei"35.

Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual

penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege (alin. (2) al

art. 175 din CPP). Hie sunt orientate spre asigurarea bunei desfăşurări a procesului

penal sau pentru a-1 împiedica pe bănuit, învinuit, inculpat să se ascundă de

urmărirea penală sau de judecată, să zădărnicească stabilirea adevărului ori pentru

asigurarea executării sentinţei de condamnare. Aplicarea măsurilor preventive în

alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor de la bănuit, învinuit în

faza urmăririi penale) este inadmisibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă a

măsurilor preventive în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, sunt

reglementate expres condiţiile, temeiurile dispunerii acestor măsuri de

constrângere, precum şi alte garanţii procesuale. Astfel, chestiunea privind

temeiurile aplicării măsurilor preventive este indisolubil legată de probabilitatea

producerii acelor evenimente a căror excludere constituie scopul aplicării

măsurilor preventive36.

Prin urmare, scopul general al măsurilor preventive este buna desfăşurare a

procesului penal, scop pe care îl urmăresc şi alte măsuri procesuale, dar prin alte

modalităţi de influenţare a participanţilor în procesul penal, cât şi prin caracterul

de limitare a unor drepturi sau libertăţi.

în raport cu alte măsuri procesuale de constrângere, măsurile preventive se

caracterizează printr-o serie de scopuri imediate, pornind de la alin. (2) al art. 175

din CPP:

a) Preîntâmpinarea sustragerii învinuitului (inculpatului) de la urmărire şi

judecată şi asigurarea prezenţei lui în faţa organelor judiciare;

b) înlăturarea posibilităţilor învinuitului (inculpatului) de a împiedica

stabilirea adevărului în cauza penală fie prin distrugerea probelor, fie prin

ameninţarea martorilor sau alte asemenea acţiuni;

c) Asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii.

Din conţinutul alin. (1) al art. 176 din CPP rezultă şi un alt scop imediat -

preîntâmpinarea posibilităţii învinuitului (inculpatului) de a săvârşi alte infracţiuni

legate de cauza penală dată sau oricare alte infracţiuni.

Esenţa măsurilor preventive este determinată de următoarele particularităţi:

1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal

declanşat;

2. Măsurile preventive se aplică numai bănuituku, învinuitului şi incul-

patului;

Grigore Gh. Theodoru, op. cit., voi. II, p. 194.

). . , , , 1964,

Victor Orîndaş, Procedura penală, Analele Ştiinţifice ale USM, voi. I, Chişinău, 2001, |). 87.

160 DREPT î'; i;s A i, IM; NA i.

I' u r tea g e n e r a I aK.l

3. Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz

judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată; având un caracter

facultativ;

4. Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, având

un caracter adiacent faţă de activitatea procesuală principală;

5. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în

momentul în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora;

6. La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiţii ce

trebuie realizate cumulativ şi existenţa în această privinţă a unui obiect

autonom, auxiliar de probaţiune alături de obiectul principal al

probaţiunii37.

§2. Felurile şi clasificarea măsurilor preventive

Potrivit alin. (3) al art. 175 din CPP, sunt prevăzute în mod exhaustiv ur-

mătoarele categorii de măsuri preventive:

1) obligarea de a nu părăsi localitatea;

2) obligarea de a nu părăsi ţara;

3) garanţia personală;

4) garanţia unei organizaţii;

5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

6) transmiterea sub supraveghere a militarului;

7) transmiterea sub supraveghere a minorului;

8) liberarea provizorie sub control judiciar;

9) liberarea provizorie pe cauţiune;

10) arestarea la domiciliu;

11) arestarea preventivă.

Din conţinutul alin. (4), (5) al art. 175 din CPP rezultă următoarele clasificări:a) măsuri preventive generale aplicate oricărui bănuit, învinuit;b) măsuri preventive speciale aplicate acuzatului minor sau militar;c) măsuri preventive principale;

d) măsuri preventive complementare (ridicarea provizorie a permisului de

conducere a mijloacelor de transport);

17 Dumitru Roman, Sistemul masurilor de prevenţie procesau! penale reglementate în Ro-mânia si in lie publica Mohlova, Rezumatul tezei de doclonu, Ghişinuu, 1497, p, 5 (>.

e) măsurile preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu);

e) măsuri preventive neprivative de libertate;

f) măsuri alternative arestării (arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune).

în doctrina dreptului procesual penal s-au propus şi alte clasificări deter-minate de următoarele criterii:

a) caracterul restricţiilor impuse;

b) modul de influenţare asupra învinuitului;

c) durata aplicării38 sau

a) natura juridică a regimului de asigurare a sarcinilor măsurilor preven-tive39.

§3. Condiţiile, temeiurile şi circumstanţele care se iau

în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive

Luând în consideraţie faptul că măsurile preventive limitează drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, legiuitorul a instituit multiple garanţii procesuale care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.40

Garanţiile procesuale stabilite de lege se constituie din multiplele condiţii ce trebuiesc realizate cumulativ pentru a se putea dispune luarea unei măsuri preventive41.

Pornind de la conţinutul art. 175, 176 din CPP, care prevede că măsurile

preventive se aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie

pentru luarea oricărei măsuri preventive este existenţa probelor că o anumită

persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind atrasă în calitate de

bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare (rechi-

zitoriu). Astfel, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie

indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenţa probelor ce

stabilesc faptul săvârşirii infracţiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat42.

. . , . . , , , -, 2003, . 54-57.

B.. , , , 1996,C. 57-58.

loan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Proarcadia, Bucureşti, voi. 1,1993, p. 249.

Ion Neaga, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., Bucureşti, 1994, p. 313. B. M. , , (', 17, . 63.

W.,'DREPT PROCESUAL PENAL 1' I e a ge n

I 363

Condiţia dată are însă un caracter formal în faza urmăririi penale în cazul aplicării

măsurii preventive faţă de bănuit sau învinuit datorită faptului că nu se admite

luarea cunoştinţei de materialele dosarului până la terminarea urmăririi penale.

Această condiţie este confirmată doar de hotărârea de începere a urmăririi penale,

de actul de atragere în calitate de bănuit sau de ordona-nţa de punere sub

învinuire.

Formalitatea acestei condiţii persistă şi în cazul aplicării arestării preventive,

unde, potrivit legii (art. 307, 308 din CPP), la demersul privind aplicarea sau

prelungirea acestei măsuri nu sunt anexate probele de învinuire, ci doar actul

procedural de atragere în calitate de bănuit sau învinuit43.

A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este

existenţa "temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau

inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să

împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte

infracţiuni", alin. (1) al art. 176 din CPP. Aici prin "temeiuri rezonabile"

înţelegem datele obţinute în urma activităţii procesuale penale sau activităţii de

investigaţie operativă, care presupun survenirea acelor consecinţe negative ale

desfăşurării procesului penal; datele ce se iau în consideraţie la aplicarea

măsurilor preventive au un caracter prezumativ, iar posibilitatea survenirii

consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă.

Date care presupun că învinuitul (bănuitul) ar putea să se ascundă pot fi: a)

lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai; b) neprezentarea la

citaţiile făcute; c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind

procurarea biletelor în legătură cu plecarea în străinătate; d) înstrăinarea

apartamentului (casei) şi altor imobile; e) starea de recidivă periculoasă sau

deosebit de periculoasă.

Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt: a)

influenţarea martorilor, părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau

ameninţare; b) distrugerea ori alterarea probelor materiale.

Date ce presupun continuarea săvârşirii acţiunilor infracţionale de către

învinuit (bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de

Anterior, vechiul Cod de procedură penală (art. 195', 1952) modificat şi completat prin Legea nr 258- din 3 noiembrie 1994 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 19 din 22.12.1994) prevedea procedura controlului judecătoresc al mandatului de arestare emis de procuror, în urma căreia se verifica şi condiţia "dacă vinovăţia persoanei deţinute sub arest este confirmată prin probe". în acest caz instanţa de judecată nu era în drept să se pronunţe asupra "chestiunii vinovăţiei persoanei arestate" (. , , In , №2, , 1994, 'IS).

pregătire pentru săvârşirea unor infracţiuni; ) ameninţarea reală cu răfuiala faţă

de victimă sau martori.

Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, măsurile preventive, de asemenea, pot fi

aplicate de către instanţa de judecată pentru asigurarea executării sentinţei şi în

lipsa oricăror date care ar presupune eschivarea inculpatului de la executarea

pedepsei. Astfel, instanţa de judecată aplică măsura preventivă în funcţie de

gravitatea infracţiunii săvârşite, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare - de

gravitatea pedepsei stabilite.

în afara condiţiilor generale menţionate mai sus, la aplicarea măsurilor

preventive se cere întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale.

Astfel, potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile

preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârşirii unei

infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen

mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede

pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică numai

dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile negative faţă de

desfăşurarea procesului (de exemplu, s-a ascuns; a săvârşit o altă infracţiune; a

ameninţat martorii; a încălcat condiţiile unei măsuri preventive neprivative de

libertate).

Prin urmare, la aplicarea arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării

provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune o importanţă

deosebită o are încadrarea juridică a faptei imputate. Acest fapt se confirmă prin

diferite acte procedurale: actul de începere a urmăririi penale, ordonanţa de

aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,

sentinţa de condamnare.

Pentru aplicarea arestării la domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar

şi liberării provizorii pe cauţiune, legea procesuală penală (art. 188, 191, 192 din

CPP) prevede şi alte condiţii speciale privind: a) gravitatea infracţiunii; b) vârsta

şi starea sănătăţii bănuitului, învinuitului, inculpatului; c) antecedentele penale şi

comportamentul postinfracţional al învinuitului (inculpatului).

Pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea pro-

cesuală nu prevede anumite condiţii privind gravitatea infracţiunii, prin urmare,

acestea pot fi aplicate atât în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedepse

nonprivative de libertate, cât şi în cazul săvârşirii infracţiunilor pedepsite cu

Închisoare.

Suplimentar la condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea

chestiunii privind necesitatea aplicări i măsurii preventive respective organul de

urmărire penală (avându-se în vedere procurorul) şi instanţa de judecată

w,-lDREPT PROCESUAL PENAL I' ;i tea g n r a

I .165

vor lua în consideraţie o serie de criterii complementare prevăzute de alin. (3)

al art. 176 din CPP:

1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;

2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;

3) vârsta şi starea sănătăţii lui;

4) ocupaţia lui;5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;

6) starea lui materială;

7) prezenţa unui loc permanent de trai;

.8) alte circumstanţe esenţiale.

Prin urmare, criteriile complementare sunt circumstanţe care determină

oportunitatea aplicării sau neaplicării unei măsuri preventive faţă de cel învinuit

(bănuit) sau inculpat.

în cazul lipsei temeiurilor prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se

admite aplicarea nici uneia din măsurile preventive, dar pentru asigurarea

prezenţei bănuitului, învinuitului sau inculpatului în faţa organelor judiciare se ia

obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a

instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

§4. Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi

actele prin care se aplică aceste măsuri

Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul

care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul

organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată

adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau

învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea

datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive. în ordonanţa

procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că

învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive

aplicate. Această dispoziţie a legii este necesară la aplicarea oricărei măsuri

preventive, cu excepţia arestării preventive. Arestarea preventivă, arestarea la

domiciliu, liberarea provizorie a persoanelor pe cauţiune şi liberarea provizorie a

persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărârii instanţei de

judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât şi din oficiu atunci când

judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune

sau sub control judiciar se aplică

de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării.

în faza urmăririi penale procurorul aplică orice măsură preventivă neprivativă de libertate (cu excepţia: ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport şi liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune) la demersul ofiţerului de urmărire penală, din oficiu sau în cazurile prevăzute de art. 179, 180 din CPP la cererea garanţilor.

Judecătorul de instrucţie aplică orice măsură preventivă privativă de libertate sau alternativă acesteia prin încheiere la demersul reprezentantului organului de urmărire penală sau, după caz, a procurorului, precum şi a oricărei măsuri preventive neprivative de libertate în cazul când aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu este inoportună în faza de urmărire penală.

Instanţa de judecată, la examinarea cauzei în fond, aplică orice măsură preventivă prin încheiere la cererea părţilor sau din oficiu până la deliberare sau prin sentinţă de condamnare - până la rămânerea definitivă a acesteia.

Instanţele de apel sau recurs soluţionează chestiunea măsurilor preventive

prin decizie.

Pe lângă chestiunile arătate la alin. (1) al art. 177 din CPP, ordonanţa pro-

curorului şi încheierea instanţei de judecată trebuie să cuprindă şi menţiunile

prevăzute de alin. (2) al art. 255 din CPP, precum şi datele de anchetă ale

bănuitului, învinuitului sau inculpatului: ora, ziua, luna şi anul întocmirii; durata

aplicării măsurii preventive. încheierea instanţei de judecată privind arestarea la

domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune va include şi

interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste măsuri.

în actele procedurale prin care se aplică măsura preventivă se va menţiona

obligatoriu modul şi termenul de atac al acestor hotărâri în conformitate cu alin.

(2) al art. 196, 311, 329 din CPP.

Ordonanţa sau, după caz, încheierea instanţei de judecată se emite în mai

multe exemplare atât pentru a fi trimise spre executare organelor respective, cât şi

pentru a fi înmânate celui faţă de care se aplică măsura preventivă.

Astfel, potrivit alin. (3) al art. 177 din CPP, copia de pe ordonanţă sau de pe

încheierea privind luarea măsurii preventive se înmânează neîntârziat persoanei

faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul de atac al

acestor hotărâri în conformitate cu legea.

Potrivit art. 307, 308 din CPP, la aplicarea arestării preventive în faza de

urmărire penală judecătorul de instrucţie întocmeşte şi un mandat de arestare în

baza încheierii pronunţate în şedinţa de judecată.

Codul de procedură penală în vigoare nu conţine dispoziţii privind structura

şi conţinutul mandatului de arestare, spre deosebire de Codul de proce-

166 DREPT I'ROC liS U A I, PENA I. I' a r tea g e n r a I ;1 .167

dură penală din 1961, care prevede expres asemenea chestiuni în alin. (7) al art.

78 clar mandatul de arestare, fiind un act de executare a măsurii arestării

preventive, va cuprinde toate menţiunile încheierii privind arestarea preventivă

prevăzute de art. 306 din CPP.

§5. înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept

a măsurilor preventive

Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţie de

anumite împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului,

pot fi înlocuite una cu alta în funcţie de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la

luarea măsurii preventive iniţiale44.

Potrivit alin. (1) al art. 195 din CPP, măsura preventivă poate fi înlocuită cu

una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una

mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al

bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului

penal şi al asigurării executării sentinţei.

Dacă în timpul urmăririi penale s-au administrat probe în legătură cu faptele

inculpatului şi nu mai există pericolul că acesta să zădărnicească aflarea ade-

vărului prin influenţarea martorilor, inculpatul poate fi eliberat, înlocuindu-se

măsura arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea45.

Modificarea învinuirii atât în sensul atenuării, cât şi în sensul agravării ei,

schimbarea stării sănătăţii sau situaţiei familiale ori încălcarea condiţiilor unei

măsuri preventive neprivative de libertate luate anterior, ori pronunţarea sentinţei

de condamnare la pedeapsa închisorii, când inculpatului anterior îi este aplicată o

măsură preventivă neprivativă de libertate, sunt temeiuri de înlocuire a măsurilor

preventive.

înlocuirea măsurii preventive poate fi dispusă în faza urmăririi penale, de

regulă, la cerere sau demers, iar în faza judecării cauzei şi din oficiu de către

instanţa judecătorească.

Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată numai înlocuirea unei

măsuri preventive neprivative de libertate cu alta neprivativă de libertate (cu

excepţia, liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune). Ofiţerul de

urmărire penală, dacă constată necesitatea înlocuirii unei măsuri preventive,

înaintează demers motivat procurorului.

Potrivit alin. (3) al art. 195 din CPP, măsura preventivă sub formă de arestare

preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar şi

liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul de

instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată.

Conform alin. (2) al art. 195 din CPP, măsura preventivă se revocă de către

organul care a dispus-o în cazul când au dispărut temeiurile pentru aplicarea

acesteia.

Revocarea măsurii preventive presupune desfiinţarea tuturor obligaţiilor

impuse anterior în cadrul unei măsuri (cu excepţia, liberării provizorii sub control

judiciar sau pe cauţiune, când se revine la starea de arestare preventivă).

De regulă, oportunitatea înlocuirii sau revocării măsurii preventive este decisă

la latitudinea procurorului, judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de

judecată, care apreciază faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii

preventive în continuare. Dar în privinţa măsurilor privative de libertate revocarea

trebuie interpretată mult mai categoric46 - prin prisma dispoziţiilor constituţionale

(alin. (6) al art. 25 din Constituţie care prevede că "eliberarea celui reţinut sau

arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut"). O soluţie

similară revocării este anularea măsurii preventive dispusă în urma soluţionării

recursului de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de

judecată, unde se constată lipsa temeiurilor legale de aplicare a măsurii

preventive, precum şi faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii în

continuare. După consecinţele juridice, anularea şi revocarea măsurii preventive

sunt identice, deosebirea fiind nu prin efecte, dar prin procedura după care se

dispune.

Revocarea măsurii preventive se dispune prin încheiere de către judecătorul

de instrucţie sau, după caz, de instanţa judecătorească, care nu sunt susceptibile de

a fi atacate47.

Instanţa de judecată dispune revocarea măsurii preventive prin sentinţă la

soluţionarea cauzei în prima instanţă, precum şi prin decizie la soluţionarea

apelului potrivit art. 416 din CPP sau recursului pentru care nu este prevăzută

calea de atac apelul, conform art. 450 din CPP.

Potrivit alin. (4) al art. 195 din CPP, încheierea, dispozitivul sentinţei sau

decizia de înlocuire ori de revocare a arestării preventive se execută imediat, în-

vinuitul sau inculpatul arestat fiind eliberat din sala şedinţei de judecată, iar co-

Ion Neagu, Drept procentul penal. Partea generală, op, cil., p. 316.(Jeorge Anloniu, Nicolae Volonciu, Practica judiciară penală, voi, IV, Procedura penală,lullluru Ai ndemiei Romano, Bucureşti, 1993, p, 147,

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 408.Gheorghiţă Mateuţ, Arestarea preventivă. Revocarea măsurii. Teniei juridic. Starea sănătaţii inculpaţilor, în Dreptul, nr. 2, 1996, p. 99.

168 D R E P T PROCESUAL I» li NA I, Pa r t ea gc n era 1 ă

369

piile acestor hotărâri se înmânează imediat apărătorului sau reprezentantului

persoanei arestate şi administraţiei locului de deţinere pentru a fi executate.

Revocarea măsurii preventive nu se poate dispune decât pe o durată ne-

determinată, având în acest sens caracter definitiv, deşi este posibilă aplicarea din

nou a măsurii procesuale date dacă sunt temeiuri legale.

Spre deosebire de revocarea măsurilor de prevenţie, care este un act procesual

a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor

de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestor măsuri48.

Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive obligă organele com-

petente să dispună desfiinţarea măsurii sau restricţiile impuse prin orice măsură

preventivă care îşi pierd efectul fără decizia expresă de revocare.

Potrivit alin. (5) al art. 195 din CPP, măsura preventivă încetează de drept:

1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de

urmărire penală (avându-se în vedere de către procuror) sau instanţă dacă

nu a fost prelungită în conformitate cu legea;

2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a

procesului penal sau de achitare a persoanei;

3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.

Pe lângă situaţia arătată la alin. (6) al art. 195 din CPP, măsura preventivă

privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de con-

damnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.

Astfel, expirarea termenelor de 10 zile de arestare preventivă sau a oricărei

măsuri preventive aplicate bănuitului conform alin. (5) al art. 307 din CPP sau

alin. (2) al art. 63 din CPP, de 30 de zile de arestare a învinuitului, alin. (2) al art.

186 din CPP, sau de 6 luni, de 12 luni ori de 4 luni de prelungire a arestării

preventive a învinuitului, alin. (3), (4) ale art. 186 din CPP, de 30 de zile de obli-

gare de a nu părăsi localitatea sau ţara de către învinuit, alin. (3) al art. 178 din

CPP sunt temeiuri de încetare de drept a acestor măsuri. Prin urmare, încetarea de

drept pentru temeiul expirării termenelor prevăzute de lege ori stabilite de

organele judiciare intervine numai în cazul măsurilor preventive care se aplică

pentru o anumită durată (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, obligarea de

a nu părăsi localitatea sau ţara).

Când organul judiciar dispune luarea măsurii preventive pe un termen mai

mic decât termenul maxim prevăzut de lege şi acest termen fixat de organul

judiciar s-a scurs, se poate spune că măsura de prevenţie a încetat de drept,

deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar'19. în cazul expirării

termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare, administraţia

locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana

reţinută sau arestată, alin. (7) al art. 195 din CPP.

Când procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori

încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată adoptă soluţia achitării

persoanei sau după caz încetarea procesului penal, menţinerea oricărei măsuri

procesuale de constrângere este inadmisibilă datorită faptului că cel acuzat a fost

reabilitat sau, după caz, absolvit de răspundere penală.

Astfel, potrivit art. 284, 285 din CPP, în faza urmăririi penale, procurorul prin

ordonanţă adoptă soluţiile în care trebuie să menţioneze şi faptul încetării de drept

a măsurii preventive, şi instanţa de judecată, prin sentinţa de încetare conform art.

391 din CPP ori sentinţa de achitare conform art. 390 din CPP, se pronunţă şi

asupra măsurilor preventive50.

Măsurile preventive se aplică până la intrarea în vigoare a sentinţei de con-

damnare şi o dată cu punerea în executare a hotărârii respective scopul măsurilor

preventive este realizat şi încetarea de drept operează prin menţiunea specială în

dispozitivul sentinţei. Indiferent de categoria de pedeapsă penală stabilită prin

sentinţă sau felul sentinţei de condamnare, menţinerea măsurii preventive după

punerea în executare a hotărârii, adică până la executarea pedepsei este contrară

legii. Dacă sentinţa de condamnare privind pedeapsa închisorii se pune în

executare prin detenţia condamnatului şi epuizarea măsurii arestării preventive

este evidentă, în cazurile de punere în executare a sentinţei de condamnare cu

stabilirea pedepsei neprivative de libertate (de exemplu, a amenzii) măsura

preventivă neprivativă de libertate urmează a fi desfiinţată din momentul

rămânerii definitive a sentinţei în conformitate cu alin. (2) al art. 466 din CPP, dar

nu după executarea pedepsei. Măsura privativă de libertate încetează de drept şi în

alte cazuri analogice:

1. condamnarea cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executare, pct. 2)

din alin. (3) al art. 389 din CPP;

2. condamnarea fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală,

pct. 3) din alin. (3) al art. 389 din CPP;

3. condamnarea la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei, alin. (2) al art. 389 din CPP.

Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Academiei Romftne, 198H, p. 311, 4' Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 318. ''" In dispoziţiile alin. (6) al art. 285 şi pct. 3) al art. 396 din CPP este stipulat termenul "revocare", care trebuie înţeles în sensul al in. (5) al art. 195 din CPP ca "încetare de drept".

1,(1 DREPT I' HSU Al, PENAL Pa r tea g en era 1 .c/i

în asemenea cazuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 398 din CPP,

inculpatul arestat se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată.

în cazul scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale, procurorul este obligat să trimită imediat copiile de pe ordonanţele

respective administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate preventiv pentru

executare. Dispoziţia de eliberare a persoanei arestate menţionate în ordonanţa de

scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale este obligatorie pentru

administraţia locului de detenţie şi nu este necesară confirmarea acesteia de către

judecătorul de instrucţie51.

în cazul achitării persoanei, al încetării procesului penal şi în alte cazuri de

încetare a măsurii preventive privative de libertate copiile acestor hotărâri

(sentinţe sau decizii) se trimit imediat spre executare administraţiei locului de

detenţie, chiar dacă aceste hotărâri, potrivit legii, nu sunt definitive.

§6. Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive

Legislaţia procesuală penală mai veche a Republicii Moldova nu prevedea

posibilitatea atacării exprese a hotărârilor privind măsurile preventive, decât în

ordine generală prin procedura plângerii împotriva actelor organului de cercetare

penală, anchetatorului penal şi procurorului în conformitate cu art. 193-195 din

Codul de procedură penală din 1961. Asemenea plângeri se examinau de către

procuror sau după caz de procurorul ierarhic superior.

O dată cu adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova s-a

introdus elementul controlului judecătoresc asupra aplicării măsurii arestării

preventive în faza urmăririi penale. Astfel, în alin. (4) al art. 25 din Constituţie se

prevedea că "Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecă-

torului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată". în acest sens, prin

Legea din 3 noiembrie 1994 s-a reglementat controlul judiciar al legalităţii

mandatului de arestare eliberat pe un termen de cel mult 30 de zile52. Prelungirea

arestării preventive de către procurorul raional până la 2 luni de către locţii-

torul Procurorului General până la 5 luni, de către Procurorul General până la 6

luni şi de către Parlament până la 12 luni nu era supusă nici unui control53.

Aderarea Republicii Moldova, la 12 septembrie 1997, la Convenţia Euro-

peană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a impus

garantarea libertăţii individuale în procesul penal în conformitate cu prevederile

acestei convenţii. Ca urmare, prin Legea din 27.02.1998, se modifică şi se

completează Codul de procedură penală cu dispoziţia "arestarea preventivă se

face în baza mandatului" de arestare emis de judecător sau în baza deciziei

tribunalului54. Prin aceeaşi Lege din 27.02.1998 se introduce art. 72/2 CPP ce

prevedea controlul legalităţii sau refuzului de a aplica măsura preventivă sub

formă de arest de către tribunale, care examinau materialele în complet din trei

judecători, în termen de cel mult cinci zile de la primirea lor 55. Recursul împotriva

mandatului de arestare sau împotriva încheierii privind refuzul aplicării măsurii

preventive sub formă de arest se înainta în termen de trei zile. Revocarea sau

schimbarea măsurii arestării preventive în faza urmăririi penale şi fixarea,

schimbarea sau revocarea măsurii preventive în faza judecării cauzei nu era

supusă atacării, deşi în practică asemenea hotărâri au fost atacate cu recurs, care

era respins de unele instanţe de judecată ca inadmisibil (neprevăzut de lege) sau

era admis spre examinare, invocându-se dispoziţiile art. 5, parag. 4 al CEDO, care

prevede că "orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are

dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru acesta să statuteze într-

un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă

deţinerea este ilegală".

în problema dată s-a pronunţat Curtea Constituţională, care prin Hotărârea nr.

7 din 13.02.2001 declară "neconstituţionale prevederile art. 82 şi art. 223 din CPP

în partea în care, potrivit sensului atribuit de practica judiciară, nu oferă

persoanelor interesate dreptul de a ataca cu recurs încheierile privind fixarea sau

schimbarea măsurii preventive sub formă de arest"56.

Prin urmare, până la adoptarea noului Cod de procedură penală au existat

reglementări privind atacarea actelor prin care se aplică, se schimbă sau se revocă

numai măsura arestării preventive.

51 Potrivit alin. (8) al art. 195 din CPP, se prevede că judecătorul de instrucţie trimite co-piile hotărârilor de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dar potrivit legii procesual penale judecătorul de instrucţie nu este abilitat să adopte asemenea soluţii în faza urmăririi penale. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea şi temeinicia acestor hotărâri adoptate de procuror, dar legea obligă să fie trimise imediat asemenea hotărâri spre executare.

"' Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 19, 1994, ari. 204.

Dumitru Roman, Controlul judecătoresc şi asigurarea libertăţii individuale în faza ur-măririi penale, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, voi. I, Chişinău, 2001, p. 445-446.

"' Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39, 1998, art. 276.S5 Art. 78/2 CPP modificat prin Legea din 16.07.1998, Monitorul Oficial al Republicii Mol-

dova, nr. 69, 1998, art. 462.•" Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 19-20, 2001, art. 6.

172D R E P T 1' : IIS U I. P E N A L I' lea g e n e r a I

A(73

Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea atacării hotărârilor

privind măsurile preventive atât prin dispoziţii generale (art. 196), cât şi prin

dispoziţii speciale (alin. (6) al art. 181; alin. (4) al art. 185; alin. (10) al art. 186;

alin. (2) al art. 194; art. 311; alin. (2) al art. 329). Astfel potrivit alin. (1) al art.

196 din CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau

înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de

instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal57. Având

în vedere faptul că procurorul este abilitat să aplice numai anumite măsuri

preventive neprivative de libertate, de regulă, se face plângere numai împotriva

ordonanţei privind aplicarea şi prelungirea măsurii obligatorii de nepărăsire a

localităţii sau de nepărăsire a ţării.

Legea procesuală penală nu prevede expres termenul şi procedura examinării

plângerii împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive, dar sunt

aplicabile dispoziţiile art. 298, 299 din CPP privind termenul de examinare a

acestor plângeri, precum şi dispoziţiile alin. (4) şi (5) ale art. 313 din CPP privind

procedura examinării şi hotărârile pronunţate58.

Potrivit alin. (2) al art. 196 din CPP, hotărârea judecătorului de instrucţie sau

a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive

poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Pe lângă hotărârile

menţionate la alin. (2) al art. 196 din CPP, care sunt dispoziţii generale, legea

procesuală penală prevede şi dispoziţii speciale privind atacarea hotărârilor

judecătorului de instrucţie în faza urmăririi penale. Astfel, conform art. 311 din

CPP, pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind

aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi

durata ei sau privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii.

Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau

neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea

sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul

liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau

reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară, direct sau prin intermediul

instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin

Printr-o interpretare logică "per a contrarie" a alin. (1) al art. 196 din CPP, conchidem că nu sunt susceptibile de a fi atacate cu plângere următoarele hotărâri emise de către procuror privind măsurile preventive: 1) refuzul de a aplica sau a înlocui o măsură pre-ventivă; 2) revocarea sau refuzul revocării unei măsuri preventive. In detal iu a se vedea procedura controlului judiciar al procedurii prejudiciale.

intermediul administraţiei locului de deţinere în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii59, alin. (1) al art. 311 din CPP.

Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-1 în-registreze şi imediat să-1 expedieze conform competenţei, aducând faptul la cunoştinţa procurorului.

Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei, alin. (3) al art. 311 din CPP. Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii respective sau a prelungirii duratei ei, alin. (4) al art. 311 din CPP.

Dispoziţiile art. 311 din CPP privind termenul şi modul de depunere a recursului sunt aplicabile şi în cazurile de aplicare a măsurilor neprivative de libertate (de exemplu, a ridicării provizorii a permisului de conducere a mij-loacelor de transport).

Pornind de la faptul că, potrivit alin. (2) al art. 193 din CPP, în cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive, conchidem că şi asemenea încheieri sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs în condiţiile art. 311 din CPP. Nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind:

a) revocarea sau refuzul revocării arestării preventive ori a arestării la

domiciliu, precum şi refuzul înlocuirii acestor măsuri;

b) ridicării controlului judiciar conform alin. (5) al art, 191 din CPP;

c) soluţionarea plângerilor împotriva ordonanţei procurorului privind

aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurilor preventive în condiţiile

alin. (4), (5) ale art. 299, 313 din CPP.

Deciziile Curţilor de Apel adoptate conform alin. (5) al art. 312 din CPP cu ocazia examinării recursului împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie prin care s-au dispus soluţiile: a) anularea măsurii preventive; b) anularea prelungirii duratei acestora; c) aplicarea arestării preventive sau aplicarea unei alte măsuri, sau cu prelungirea duratei acesteia pot fi atacate cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie numai dacă sunt contrare legii potrivit alin. (2) al art. 453 din CPP.

Având în vedere faptul că judecătorii de instrucţie activează în cadrul judecătoriilor, recursul împotriva încheierilor privind măsurile preventive se examinează de către Cur ţ i l e de Apel.

174 DREPT i 'K()c: i ; suAi . PENAL P a r t e a g e n e r a l ă 375

în faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile

privind măsurile preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate, potrivit alin. (2)

al art. 329 din CPP, numai încheierea privind aplicarea arestării preventive sau

înlocuirii unei măsuri preventive neprivative de libertate cu arestarea preventivă

celelalte hotărâri ale instanţei de judecată privind aplicarea, înlocuirea, revocarea

sau refuzul aplicării, înlocuirii ori refuzul revocării, precum şi alte hotărâri pot fi

atacate cu apel sau recurs numai o dată cu sentinţa, potrivit art. 400, 437 din CPP.

§7. Caracteristica generală a măsurilor preventive

7.1. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de

a nu părăsi ţara

Potrivit alin. (1) al art. 178 din CPP, obligarea de a nu părăsi localitatea con-

stă în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către

procuror sau, după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului

de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi localitatea, în care domiciliază

permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se

ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea

cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de

judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă

psihologică bazată pe încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta

interdicţiile şi obligaţiile impuse de această măsură. Acţiunea psihologică asupra

conştiinţei bănuitului (învinuitului) constă în preîntâmpinarea persoanei că i se va

aplica o altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate.

în conţinutul legii prin noţiunea de "localitate" se înţelege în sens larg atât

oraşul (municipiul), cât şi raionul. Cu acordul procurorului sau al instanţei de

judecată persoana poate părăsi localitatea pentru un anumit termen în caz de

necesitate motivată.

Nu constituie încălcarea acestei obligaţii părăsirea temporară a localităţii în

cazul unor calamităţi naturale, al decesului rudelor apropiate şi alte cazuri

ecepţionale60.

Nu va constitui încălcarea acestei obligaţii părăsirea localităţii fără scopul de

a se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, având legătură permanentă cu

domiciliul sau reşedinţa, fapt ce-i permite prezentarea la orice citaţie61. Prin

urmare, constituie încălcare a acestei măsuri neprezentarea învinuitului la citaţie,

dar nu faptul că a fost văzut în altă localitate. Obligarea de a nu părăsi localitatea

nu se aplică faţă de militari în termen, fiindcă din obligaţiile serviciului militar

rezultă nepărăsirea unităţii militare.

Nu se aplică această măsură unor categorii de persoane în legătură cu spe-

cificul muncii prestate, care implică părăsirea localităţii şi chiar a ţării (membrii

echipajelor aeriene, maritime şi ai garniturilor de tren, conducătorilor auto),

fiindcă această măsură s-ar echivala cu interdicţia de a munci62.

în cazul când aplicarea obligării de a nu părăsi localitatea nu este raţională, se

poate dispune obligarea de a nu părăsi ţara, care este o măsură mai blândă în

comparaţie cu prima şi mai eficientă datorită faptului că o copie a ordonanţei sau

încheierii de aplicare a acestei măsuri se trimite organelor de frontieră pentru

executare şi ridicarea provizorie a paşaportului conform alin. (4) al art. 178 din

CPP.

Obligarea de a nu părăsi ţara include, pe lângă interdicţia de a trece frontiera

de stat, şi obligaţiile prevăzute la alin. (f) al art. 178 din CPP: a) de a se prezenta la

citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată; b) de a comunica

despre schimbarea domiciliului; c) de a nu împiedica urmărirea penală; d) de a nu

se ascunde de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi aplicată atât cetăţenilor Republicii

Moldova, cât şi cetăţenilor străini sau apatrizilor.

Dacă în timpul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara bănuitul, învinuitul

sau inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune, se consideră o încălcare a măsurii

preventive, având în vedere scopul general prevăzut de alin. (1) al art. 176 din

CPP.

La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit,

învinuit sau inculpat se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile

prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art. 178 din CPP. Totodată, persoanei faţă de care

se aplică această măsură i se înmânează în copie ordonanţa sau încheierea,

explicându-i consecinţele nerespectării acestor obligaţii.

în scopul realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea, o

copie a ordonanţei sau încheierii se trimite organelor de poliţie în a cărei rază te-

- , -, , 1966, . 90.

3. 3. , - , ,, 1981, . 69.. . , ti , 1layica, , 199, . 229.

376 DREPT I' US UA I. IM'NAI, P a r t e a g er a 1ă

1/7

ritorială locuieşte învinuitul (bănuitul) sau inculpatul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură presupune, de asemenea, interdicţia de a părăsi ţara.

Copia actului de aplicare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara se trimite numai organelor de frontieră.

Ridicarea provizorie a paşaportului de către organele de frontieră se va face dacă învinuitul, inculpatul va încerca să treacă frontiera de stat.

Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru învinuit în faza de urmărire penală pe o durată de 30 de zile, care, după caz, poate fi prelungită motivat de către procuror. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, alin. (3) al art. 178 din CPP. Orice prelungire se dispune de către procuror prin ordonanţă, care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor respective pentru executare. Faţă de bănuit măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi aplicată numai pentru o durată de cel mult 10 zile, pornind de la dispoziţiile art. 63 din CPP.

Faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru o durată nedeterminată - până la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare la o pedeapsă neprivativă de libertate.

7.2. Garanţia personală

Potrivit art. 179 din CPP, garanţia personală constă în angajamentul în scris

pe care persoane demne de încredere şi-1 iau în sensul că, prin autoritatea lor şi

suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului,

învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice şi prezentarea lui

când va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum

şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic

de 2 şi mai mare de 5.

Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din

partea garanţilor asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că aceasta va

respecta următoarele obligaţii:

1) nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată;

2) se va prezenta la orice citaţie;

3) nu va împiedica aflarea adevărului;

4) va comunica despre schimbarea domiciliului;

5) va respecta ordinea publică (nu va săvârşi contravenţii sau alte infrac-

ţiuni).

Garanţia se bazează atât pe încrederea garanţilor faţă de cel învinuit (bănuit),

cât şi a procurorului sau a instanţei faţă de garanţi şi cel acuzat.

Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală

bazată pe autoritatea garanţilor în faţa procurorului şi a instanţei, ea este de natură

juridică mixtă, fiind completată şi cu garanţia reală, adică cu suma bănească

respectivă depusă la aplicarea acestei măsuri. Astfel, la prezentarea în scris a

garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de depozit al procuraturii

sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi convenţionale,

alin. (3) al art. 179 din CPP. Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere,

adică să fie persoane cunoscute, cu o reputaţie ireproşabilă şi cu capacităţi reale

de a influenţa pozitiv asupra celui bănuit (învinuit) sau inculpat. La aplicarea

garanţiei personale procurorul sau, după caz, instanţa de judecată verifică

credibilitatea garanţilor. Legăturile de rudenie între garanţi şi învinuit nu au

importanţă primordială, dar acest fapt poate fi luat în consideraţie la stabilirea

credibilităţii garanţilor63. Credibilitatea garanţilor poate fi verificată prin

efectuarea unor acţiuni procesuale sau acţiuni de investigaţie operativă sau în

urma prezentării unor documente de către garanţi.

Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii

învinuitului de la urmărirea penală sau judecată sau există date care confirmă că

cel acuzat va împiedica aflarea adevărului ori va săvârşi alte infracţiuni.

Conform alin. (2) al art. 179 din CPP, garanţia personală se admite doar la

cererea în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă

garanţia. Garanţia personală poate fi aplicată din iniţiativa învinuitului, apă-

rătorului, rudelor apropiate sau a garanţilor.

Cererea de acordare a garanţiei personale se îndeplineşte de fiecare garant

aparte şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

1) locul şi data întocmirii;

2) numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte date ce caracte-

rizează garantul;

3) faptul că garantează prezentarea la citaţie a bănuitului, învinuitului,

inculpatului (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de

muncă) la organele de urmărire penală sau la instanţa de judecată,

precum şi respectarea altor obligaţii.

La cererea de acordare a garanţiei se anexează copia actului de identitate a

garantului, precum şi a altor documente. Legea procesuală penală nu prevede

expres durata aplicării garanţiei personale, prezumându-se că aceasta se dispune

până la rămânerea definitivă a sentinţei, dar garanţii pot cere limitarea duratei la

un anumit termen.

MCCP, op. cit., p. 90.

378 DREPT l ' R O C K S U A I . PENAL I' a r i a g n e r n I ă

v/4

Potrivit alin. (1) al art. 181 din CPP garanţia personală se dispune de către

procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de

către instanţa de judecată - prin încheiere. Garanţia personală poate fi aplicată faţă

de învinuit (inculpat), indiferent de starea libertăţii în care se află. Astfel, această

măsură poate fi aplicată atât cu ocazia soluţionării chestiunii privind luarea unei

măsuri preventive faţă de cel acuzat, care se află la libertate, cât şi în cazul

soluţionării problemei prelungirii sau înlocuirii arestării preventive.

în cazul când s-a înaintat un demers privind necesitatea arestării învinuitului

(bănuitului) sau când acesta se află în stare de arest preventiv, chestiunea aplicării

garanţiei personale se soluţionează de către judecătorul de instrucţie.

în privinţa inculpatului, indiferent de starea de libertate, măsura garanţiei se

dispune de către instanţa de judecată prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.

Conform alin. (2) al art. 181 din CPP, procurorul sau instanţa, stabilind că

garantul este demn de încredere şi bănuitului, învinuitului, inculpatului îi poate fi

aplicată garanţia personală, decide aplicarea unei asemenea măsuri preventive,

făcându-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După aceasta,

garantul susţine solicitarea sa sau o retrage, fapt consemnat în procesul-verbal.

Totodată în procesul-verbal se menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este

de acord să i se aplice această măsură, precum şi faptul că a luat cunoştinţă de

consecinţele nerespectării obligaţiilor procesuale ce rezultă din această măsură.

Prin urmare, procesul verbal trebuie semnat şi de către învinuit (inculpat).

La soluţionarea cererii de acordare a garanţiei de către procuror sau de in-

stanţa de judecată se stabileşte suma care trebuie depusă de fiecare garant.

După prezentarea dovezii de către garanţi a sumei depuse, procurorul sau

instanţa întocmesc ordonanţa sau încheierea de aplicare a acestei măsuri, în-

mânând în copie învinuitului (inculpatului) actul respectiv.

Potrivit alin. (3) al art. 181 din CPP, garantul este în drept, în orice moment al

procesului penal, să renunţe la garanţia asumată. în cazul în care renunţarea la

garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei învinuiri noi, al apariţiei

unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul

asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe

comportamentul respectiv al învinuitului, inculpatului din cauza plecării în altă

localitate sau trecerii în altă organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma

depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie garantului de către organul care

a dispus garanţia.

Garantul poate primi suma depozitată în scopul as igurăr i i garanţiei şi în

cazul dacă procurorul sau ins tan ţa de judecată a schimbul măsura preventivă

din motive care nu sunt legate de comportamentul învinuitului, inculpatului sau dacă au revocat măsura preventivă. Suma depozitată se restituie şi în alte cazuri (de exemplu, la expirarea termenului garanţiei, dacă garanţii şi-au asumat garanţia pentru o anumită durată; în cazul încetării de drept a măsurilor preventive, în cazul decesului unui garant).

Renunţarea la garanţie trebuie făcută în formă scrisă, înştiinţând organul ce desfăşoară procesul penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, în cazul garanţiei personale, dacă un garant renunţă, procurorul sau instanţa de judecată dispune înlocuirea sau revocarea acestei măsuri, anunţând garantul care n-a renunţat la garanţie, precum şi învinuitul (inculpatul). La cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoane garant şi cu acordul învinuitului (inculpatului).

Renunţarea la garanţia asumată în baza altor motive decât cele arătate în alin. (3) al art. 181 din CPP poate fi admisă de către procuror sau instanţă dacă sunt recunoscute întemeiate.

Renunţarea la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de survenirea consecinţelor ce constituie încălcări ale măsurilor preventive.

Conform alin. (5) art. 181 din CPP, suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărârii instanţei, în cazul în care garantul:

1) nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2) a renunţat nemotivat la garanţia asumată.

Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza

urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procu-

rorului.

Hotărârea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în

asigurarea garanţiei poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, alin.

(6) al art. 181 din CPP.

încheierea judecătorului de instrucţie privind trecerea în contul statului a

sumei depozitate ca garanţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, potrivit

art. 302, 312 din CPP, care se aplică corespunzător.

în faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor depuse

de către garanţi se soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată prin

încheiere, care poate fi atacată cu recurs o dată cu sentinţa, conform alin. (5) al

art. 201 din CPP, care se aplică prin analogie. Recursul împotriva acestei încheieri

este exercitat conform art. 437-449 din CPP.

.» I': i:s I, I ' l i N A i .

1' a r I e ^ e n e I .tu

i

7.3. Garanţia unei organizaţii

Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane

juridice demne de încredere care şi-1 ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma

bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,

inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice, prezentarea lui când va fi citat

de organul de urmărire penală sau instanţei de judecată, precum şi îndeplinirea

altor obligaţii procesuale; alin. (1) al art. 180 din CPP.

în calitate de garant în cadrul acestei măsuri pot fi organizaţiile de stat,

neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde, de regulă, activează

bănuitul, învinuitul sau inculpatul.

Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii, ca şi garanţia perso-

nală, adică numai la demersul organizaţiei şi cu acordul celui acuzat.

Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni:

1) denumirea şi adresa juridică a organizaţiei;

2) faptul că garantează prezentarea la citaţie şi respectarea altor obligaţii de

către bănuit, învinuit sau inculpat (numele, prenumele, data, anul naşterii,

domiciliul, locul de muncă), precum şi durata asumării acestei garanţii. In

cazul când termenul luării acestei garanţii nu este indicat, se prezumă

până la intrarea în vigoare a sentinţei.

Demersul se semnează de către conducătorul acestei organizaţii.

Potrivit alin. (2) al art. 180 din CPP, asumându-şi o asemenea garanţie,

persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau al

instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300 la 500 unităţi

convenţionale,'stabilite de către procuror sau, după caz, de instanţă cu ocazia

soluţionării demersului privind acordarea garanţiei. Drepturile şi obligaţiile

organizaţiei garant, precum şi modul de aplicare a acestei măsuri sunt prevăzute

de art. 181 din CPP, fiind similare garanţiei personale.

7.4. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a

mijloacelor de transport

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o

măsură preventivă64, care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infrac-

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport ca măsură pre-ventivă se deosebeşte de măsura administrativă - ridicarea permisului auto (permisului de conducere a navei fluviale sau a ambarcaţiei) prevăzute de alin. (5) al art. 251 din Codul cu privire la contravenţiile administrative - prin faptul că în cazul acesteia din urmă, con-ducătorului i se eliberează un permis provizoriu de coiului ere a mijlocului de transport nftnft la adoptarea dm r/ioi definitive privind aplici suni ţiuiţii administrative,

ţ iu i ţ i lo r în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii, alin. (1) al art. 182 din CPP.

Această măsură preventivă se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale prevăzute de art. 65 din CP "Privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate", precum şi pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor de transport.

Potrivit alin. (2) al art. 182 din CPP, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsură principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţă - prin încheiere. în faza urmăririi penale procedura examinării demersului procurorului de către judecătorul de instrucţie, precum şi contestarea acestei măsuri este similară cu modul prevăzut de art. 302, 305, 311, 312 din CPP, care se aplică corespunzător.

Legea procesuală penală nu prevede durata aplicării acestei măsuri, prin urmare, prezumându-se termenul "până la intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare" Durata măsurii preventive "ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport" nu se include în termenul pedepsei penale complementare "privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport" şi, respectiv, nu se deduce din durata acesteia, având în vedere dispoziţia legii penale (alin. (4) al art. 65 din CP) ce prevede calcularea acestei pedepse din momentul rămânerii definitive a sentinţei sau din momentul executării pedepsei principale.

Măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca măsură complementară împreună cu o măsură preventivă, de regulă, neprivativă de libertate.

Conform alin. (3) al art. 182 din CPP, copia de pe încheierea instanţei de judecată sau a judecătorului de instrucţie privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare. Poliţia rutieră de la locul de trai al învinuitului (inculpatului) va înştiinţa judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată despre executarea încheierii.

7.5. Transmiterea sub supraveghere a militarului

Potrivit alin. (1) al art. 183 din CPP, transmiterea sub supraveghere a bănui-tului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul

D U I i l ' T I'IU) O MS I, l'LNAI,

de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se

dispune de către procuror sau, după caz, de către instanţă.

Aplicarea acestei măsuri este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizai

un regim de supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac

serviciul militar în termen în baza obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub

supravegherea comandamentului militar. Faţă de militarii angajaţi prin contract în

serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării acestora în

regim de cazarmă. Totodată, această măsură poate fi aplicată în privinţa supuşilor

militari în timpul concentrărilor, precum şi în privinţa persoanelor ce satisfac

serviciul militar de scurtă durată. Această măsură preventivă se poate aplica şi

faţă de studenţii din instituţiile de învăţământ militar65.

Comandantului unităţii militare i se înmânează ordonanţa (sau, după caz,

încheierea) de aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a

militarului; i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea

lui, fapt care se consemnează în procesul-verbal, alin. (2) al art. 183 din CPP.

Comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe la exercitarea

supravegherii învinuitului (inculpatului) militar. Executarea supravegherii asupra

militarului este înfăptuită de comandantul nemijlocit (comandantul de companie)

în subdiviziunea căreia îşi satisface serviciul militar învinuitul (inculpatul).

Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere,

comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute

de Statutul disciplinar al Forţelor Armate, alin. (3) al art. 183 din CPP. Astfel,

potrivit art. 46 al Legii cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al

Forţelor Armate din 13.03.199666, pot fi aplicate următoarele măsuri: 1)

neacordarea permisiei cuvenite din amplasamentul unităţii; 2) numirea peste rând

de serviciu (cu excepţia de gardă şi de alarmă) sau la munci de gospodărie; 3)

ţinerea la arest de până la 10 zile.

Pe perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere

comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în

afara unităţii militare, alin. (4) al art. 183 din CPP.

Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în alin. (1)

al art. 176 din CPP (s-a eschivat de la urmărirea penală sau judecată,

Potrivit art. 4 al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18.07.2002,

instruirea în instituţiile de învăţământ m i l i t a r este considerată serviciu mi litar (Monitorul

official al Republicii Moldova, nr. 137-138 din 10.10.2002). Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. '16-47 din 11,07,1996,

I' II r t cu g e n e I a

u încercat să împiedice aflarea adevărului în procesul penal, a săvârşit alte in-fracţiuni), comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa de judecată în vederea înlocuirii acestei măsuri preventive cu alta mai aspră, tie regulă, cu arestarea preventivă.

Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Statutul disciplinar al Forţelor Armate.

7.6. Transmiterea sub supraveghere a minorului

în cauze penale cu bănuit, învinuit sau inculpat minor procurorul sau, după

caz, instanţa de judecată în mod obligatoriu vor examina posibilitatea aplicării

faţă de minor a măsurii preventive - transmiterea sub supraveghere, conform cu

dispoziţiile imperative ale alin. (1) al art. 477 din CPP.

Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a

obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană

demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ

speciale67 unde învaţă minorul de a asigura prezenţa acestuia, când va fi citat, la

organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara acţiunile

prevăzute la alin. (1) al art. 176 din CPP.

Potrivit alin. (2) al din art. 184 din CPP, până la transmiterea sub supra-

veghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară

informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub

supraveghere, pentru a se convinge că acestea sunt capabile să asigure

supravegherea lui. în caz de necesitate, este acumulată informaţia despre minor

necesară pentru soluţionarea problemei68. Constatând că această măsură

preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar

instanţa - o încheiere de aplicare a acesteia. Conţinutul ordonanţei sau Încheierii

se aduce, de asemenea, şi la cunoştinţa minorului, atrăgându-se atenţie asupra

unei eventuale posibilităţi de schimbare a măsurii respective cu

Aici, prin "instituţie de învăţământ specială" se are în vedere instituţia de învăţământ şi de reeducare sau instituţia curativă şi de reeducare, unde este internat minorul prin sentinţa instanţei judecătoreşti ca măsură de constrângere cu caracter educativ, potrivit ari. 54, 93, 104 din Codul penal sau în baza hotărârii judecătoreşti conform art. 29 din Legea cu privire la drepturile copilului din 15.12.1994.

V i t a l i e Rusu, Particularităţi de procedură penală in privinţa minorilor, Pontos, Chişinău,

2002, p. 44.

IU • 383

IHI DREPT PROCESUAL I'i:NAI. I' a r u- a g n e raia

385

una mai aspră în cazul unei purtări fără răspundere64. Transmiterea sub supra-veghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 184 din CPP, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal.

După conţinut, cererea de transmitere sub supraveghere a bănuitului, în-vinuitului, inculpatului minor este similară cererii de acordare a garanţiei.

înainte de aplicarea acestei măsuri, persoanele ce-şi asumă obligaţia să supravegheze minorul sunt preîntâmpinate despre răspunderea conform alin. (4) din art. 184 din CPP. Astfel, în cazul când persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Judecătorul de instrucţie în faza de urmărire penală examinează chestiunea aplicării amenzii la demersul procurorului, iar instanţa de judecată din oficiu.

încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, conform art. 302, 312 din CPP, iar împo-triva încheierii instanţei de judecată poate fi exercitat un recurs în condiţiile art. 437-449 din CPP.

Măsura preventivă de transmitere sub supraveghere a minorului se aplică până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. în cazul în care în cursul procesului penal învinuitul (inculpatul) atinge vârsta de 18 ani, măsura pre-ventivă respectivă poate fi menţinută în continuare, dacă nu apar temeiuri de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive. Totodată, măsura supravegherii minorului poate fi înlocuită cu alte măsuri preventive la cererea de renunţare la exercitarea acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane din motive întemeiate, fie în cazul săvârşirii de către minor a uneia din acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 176 din CPP.

7.7. Generalităţi privind liberarea provizorie a

persoanei arestate preventiv

Potrivit art. 5, §3 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi libertăţilor fundamentale, orice persoană reţinută sau arestată pre-

ventiv are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să

asigure prezentarea persoanei în cauzala audiere.

Ibidem, p. 44.

Până la adoptarea şi punerea în vigoare a Legii din 23-06.20007" privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova din 1961 nu au existat expres modalităţi de liberare provizorie din stare de arest preventiv, decât prin cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura garanţiei personale din partea a doi garanţi sau a unei organizaţii obşteşti71.

Prin Legea nr. 1090-XIV din 23.06.2000 legislaţia procesuală penală până la adoptarea noului Cod de procedură penală a prevăzut două modalităţi de liberare provizorie a învinuitului (inculpatului) arestat preventiv - liberarea sub control judiciar şi liberarea pe cauţiune.

Potrivit alin. (3) al art. 175 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sunt prevăzute ca măsuri preventive, dar nu ca modalităţi de liberare din stare de arest preventiv. Aceste măsuri preventive pot fi aplicate ca măsuri alternative arestării atunci când persoana este reţinută ori când se află la libertate, dar procurorul a înaintat un demers privind arestarea acesteia. Dar aceste măsuri preventive sunt modalităţi de liberare provizorie din stare de arest preventiv, dacă persoana este arestată efectiv şi solicită eliberarea în condiţiile legii.

Astfel, potrivit art. 190 din CPP, persoana arestată preventiv în condiţiile art. 185 din CPP poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Aici prin "persoana arestată" se are în vedere bănuitul, învinuitul şi inculpatul arestat preventiv. în opinia noastră, de acest drept poate beneficia şi persoana arestată la domiciliu în condiţiile art. 188 din CPP. Dreptul de a cere liberare provizorie din stare de arest preventiv persistă în faza de urmărire penală şi în cursul judecării cauzei, până la terminarea cercetării judiciare în prima instanţă, având în vedere conţinutul alin. (1) al art. 309 din CPP. Astfel, în acest sens Curtea Europeană a menţionat că dreptul de a cere să fie eliberată pe garanţie, potrivit art. 5, §3, persistă numai în cazul când persoana se află în detenţie prejudiciară, adică până la emiterea sentinţei. Persoana condamnată de prima instanţă şi deţinută în timpul înaintării apelului său nu poate fi considerată "deţinută pentru a-1 aduce în faţa instanţei de judecată pentru faptul că a comis o infracţiune" referitor la fapta pe care a comis-o. Curtea a menţionat că încetarea detenţiei prejudiciare duce la încetarea aplicabilităţii art. 5, §3 al Convenţiei72.

" Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16-18, 2001, art. 60.71 Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penală reglemenetată în

România şi în Republica Moldova. Rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 22." Comentariu la Decizia din 26 iunie 1991 Lettellier versus Franţa, 7-9. Traducere efectua-

ta de PNUD Moldova.

1H<> < PR0CE8UA I. PUN I 1' r tea «e n r a I

IH7

Liberarea provizorie a persoanei arestate este facultativă, deoarece acorda rea

ei după verificarea în prealabil a îndeplinirii condiţiilor legale este lăsată la

latitudinea instanţei de judecată sau, după caz, a judecătorului de instrucţie. In

acest sens, Curtea Europeană a menţionat că din conţinutul art. 5, §3 al Con

venţiei "nu înseamnă, însă, că există un drept absolut de a elibera pe cauţiune, dar

instanţele de judecată naţionale ar trebui să examineze foarte serios orice cerere

de eliberare în cazul când persoana deţinută oferă garanţii suficiente"71.

In stricto sensu, pornind de la conţinutul art. 190 din CPP, cel arestat pre-

ventiv poate cere liberarea provizorie în funcţie de gravitatea infracţiunii fie sub

control judiciar, fie pe cauţiune. în sens larg, avându-se în vedere că există,

potrivit art. 179, 180 din CPP, garanţia personală şi garanţia unei organizaţii,

pentru cel arestat preventiv pot solicita eliberarea în schimbul depunerii sumelor

de bani prevăzute de lege de către garanţi (persoane fizice sau persoane juridice).

Din modalităţile de liberare provizorie din stare de arest preventiv liberarea

provizorie pe cauţiune este cea mai veche, care a apărut în dreptul anglo-saxon pe

parcursul secolului al XII-lea. în acea perioadă judecătorii călătoreau pe teritoriul

statului, dintr-un oraş în altul, pentru a face justiţie. Adesea, de la momentul când

persoana comitea un act criminal şi până la organizarea procesului propriu-zis

treceau ani în şir, de aceea bănuitul nu putea fi ţinut în detenţie din simplul motiv

că sistemul penitenciar nu exista ca atare. Unica soluţie eficientă pe atunci (şi în

prezent) era lăsarea în libertate a persoanei suspecte sub garanţia cauţiunii până la

sosirea judecătorului şi organizarea procesului. Bănuitul, la rândul său, se folosea

de acest prilej pentru a-şi construi apărarea. Cu toate acestea, liberarea acuzatului

până la proces nu era obligatorie, ci se afla la discreţia trimisului regal. Cauţiunea

era posibilă doar în cazul în care un prieten sau o rudă a acuzatului promiterea să

transmită o sumă de bani instanţei de judecată dacă acuzatul nu se va prezenta la

proces74.

Lăsarea în libertate a celui acuzat de săvârşirea unui delict sub control

judiciar este cunoscută în dreptul francez. Astfel, art. 144 din CPP francez

modificat printr-o lege din 1970 permite ca, în materie de delicte, împotriva

inculpatului să se ia măsura controlului judiciar, arestarea nefiind permisă decât

dacă obligaţiile impuse inculpatului cu ocazia măsurii controlului judiciar sunt

insuficiente pentru bunul mers al cauzei sau inculpatul se sustrage cu rea credinţă

obligaţiilor care i s-au impus. în felul acesta, pentru faza de

Ibidem, p. 7-9.

Victor Orîndaş, Liberarea provizorie pe cauţiune - alternativă a arestului preventiv indreptul procesual penal, Analele Ştiinţifice ale USM, voi. I, Chliln8u, 2001, p, 435.

urmărire, cel puţin în materia delictelor, starea de libertate devine regulă şi

arestarea o excepţie7^.

Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii obşteşti au fost prevăzute în

dreptul procesual sovietic ca măsuri preventive bazate pe garanţie nepatrimonială

începând cu anul 191876. în cazul nerespectării obligaţiilor de către garanţi

(persoane fizice), legea prevede aplicarea unei amenzi judiciare acestora77. în

etapa actuală, aceste măsuri preventive sunt bazate pe garanţie patrimonială prin

faptul că legea prevede o condiţie obligatorie - depunerea unei sume de bani de

către fiecare garant. Prin acest fapt garanţia personală şi garanţia unei organizaţii

apar ca modalităţi ale lăsării în libertate pe cauţiune pentru oricare cauză penală,

indiferent de gravitatea infracţiunii şi alte condiţii prevăzute expres pentru

liberarea provizorie pe cauţiune propriu-zisă prevăzută de art. 192 din CPP.

în continuarea modalităţilor de liberare condiţionată din stare de arest

preventiv putem menţiona oricare cerere de înlocuire a măsurii preventive cu alte

măsuri preventive neprivative de libertate (de exemplu, cu obligarea de nepărăsire

a localităţii sau ţării) fie cu măsura arestării la domiciliu care prezintă un regim

mai favorabil pentru cel acuzat, fiind în esenţă un regim de cvasidetenţie.

§8. Liberarea provizorie sub control judiciar a

persoanei deţinute

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţi-

nute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una sau

mai multe din următoarele obligaţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP:

1) să fiu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decât în condiţiile

stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;

2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de

judecată orice schimbare de domiciliu;

3) să nu meargă în locuri anume stabilite;

Nicnlae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 427. , .

, op. cit., p. 229.

Alin. (2) al art. 76 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 1961 a prevăzut

posibilitatea aplicării fiecărui garant unei sancţiuni băneaşti în mărime de până la o lUtâ d«

s a l a r i i minime (1800 lei). Până în 1993 amenda aplicată garanţilor era de până la t()0 de ruble.

111.4 DREPT I* CMS UA I, PENA I.

P ar tea g nerai a 389

4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de

judecată ori de câte ori este citată;

5) să nu intre în legătură cu alte persoane;

6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în

procesul penal;

7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia

de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii. Instituirea altor restricţii

decât cele prevăzute de lege nu se admite.

Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de

instrucţie sau, după caz, de instanţă în funcţie de următoarele condiţii (premise)

ce se referă la:

a) natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite;

b) comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi

perspectiva acestui comportament după declanşarea procesului penal78.

Astfel, alin. (1) al art. 191 din CPP prevede că liberarea provizorie sub

control judiciar poate fi acordată numai în cazul infracţiunilor din

imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea

prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare79. Aici se are în

vedere limita maximă fixată la închisoarea respectivă şi fără a ţine seama

de circumstanţele din Partea generală sau specială a Codului care pot

influenţa deseori substanţial limitele pedepsei80.

Această condiţie este confirmată prin actele emise de organele de urmărire

penală sau de procuror, care stabilesc încadrarea juridică a faptei săvârşite (actul

de începere a urmăririi penale, procesul-verbal de reţinere, ordonanţa de punere

sub învinuire, rechizitoriul). Aici judecătorul de instrucţie nu apreciază dacă în-

cadrarea juridică a faptei prejudiciabile este făcută corect, fiindcă nu examinează

probele ce stau la baza acestor hotărâri făcute, de regulă, de către procuror, dar

verifică numai faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal.

Instanţa de judecată, cu ocazia examinării cauzei în fond, poate da o apreciere

nouă a probelor privind încadrarea juridică în sensul atenuării situaţiei inculpa-

tului, soluţionând cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar

nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta

are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau

excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca

să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.

Potrivit principiului contradictorialităţii, procurorul este obligat să prezinte

date privind existenţa acestor condiţii, privind antecedentele penale, precum şi cu

referire la posibilitatea survenirii consecinţelor negative menţionate.

Pornind de la dispoziţiile alin. (4) al art. 191 din CPP, o copie de pe în-

cheierea privind aplicarea liberării provizorii sub control judiciar se trimite

organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul,

inculpatul, organ care efectuează controlul asupra respectării de către acesta a

obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată81. în caz de încălcare a acestor

obligaţii, organul de poliţie va informa procurorul, care la rândul său va face

demers judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată privind

revocarea liberării provizorii şi emiterea unui nou mandat de arestare.

La cererea persoanei liberate provizoriu, la demersul procurorului sau din

oficiu instanţa de judecată poate ridica total sau parţial controlul judiciar, pentru

motive întemeiate prin încheiere.

Ridicarea totală a controlului judiciar echivalează cu desfiinţarea tuturor

obligaţiilor impuse anterior. Astfel, inculpatul faţă de care s-a ridicat controlul

judiciar se află în aceeaşi situaţie ca un inculpat care nu a fost arestat sau faţă de

care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept82.

în cazurile prevăzute de art. 193 din CPP, liberarea provizorie sub control

judiciar se revocă atunci când:

a) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data

admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;

b) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite

sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie. Astfel, după aplicarea

liberării provizorii sub control judiciar în faza de urmărire penală se poate

modifica învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune cu o pedeapsă

ce depăşeşte limita legală de acordare a acestei liberări,, sau după

acordarea liberării se află despre existenţa condamnărilor pronunţate în

străinătate şi recunoscute de instanţele de judecată ale Republicii

Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de

grave, care sunt temeiuri de revocare a liberării provizorii.

Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 332-334.Anterior, alin. (1) al art. 79/3 din CPP vechi prevedea condiţia să nu depăşească 7 aniprivaţiune de libertate.Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 429.

In cazul când la liberarea provizorie sub control judiciar s-a stabilit şi obligaţia nepărăsi-rii localităţii vor fi informate şi organele de frontieră, pentru a exclude părăsirea ţării de către învinuitul sau inculpatul în cauză. Nicolae Volonciu. op. cil., voi. I, p. 434.

190 DREPT IMUH:I;SUAI. IM;NAI. P a r t e a g e n e r a l ă

391

Revocarea poate fi dispusă când există date că ar putea să săvârşească unele

acţiuni prevăzute de alin. (1) al art. 16 din CPP, precum şi în scopul executării

sentinţei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea. Potrivit alin. (2) al art. 193

din CPP, în cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării

preventive.

Revocarea liberării provizorii sub control judiciar se dispune în faza urmăririi

penale la demersul procurorului de către judecătorul de instrucţie, iar în faza

judecării de către instanţă şi din oficiu, prin încheiere, iar la pronunţarea sentinţei

de condamnare la pedeapsa închisorii - prin această hotărâre, în cazul revocării

liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul de instrucţie, pe lângă

încheiere, emite un nou mandat de arestare pentru o durată de 30 de zile, iar

instanţa dispune arestarea preventivă prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.

§9. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute

Potrivit alin. (1) al art. 192 din CPP, liberarea provizorie pe cauţiune a per-

soanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de

arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului

cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiune stabilită de judecătorul de instrucţie

sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită o infracţiune din imprudenţă, precum şi

o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25

de ani închisoare.

Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit

art. 203-208 din CPP. Condiţia este realizată şi în cazul în care prejudiciul este

reparat, nu există sau nu s-a înaintat acţiunea civilă. în cazul când există

prejudiciu, dar acţiunea civilă nu este înaintată, judecătorul de instrucţie sau, după

caz, instanţa de judecată va înştiinţa victima sau partea vătămată despre

examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în sensul dacă acestea nu au

pretenţii materiale faţă de învinuit (inculpat).

Dovada depunerii cauţiunii pe contul procuraturii sau, după caz, a instanţei

de judecată o face partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune

de către soţul, rudele apropiate sau apărătorul bănuitului, învinuitului,

inculpatului, menţionându-se în cauza penală respectivă.

Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă bănuitului, învinuitului,

inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru

infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el

va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze martorii, să distrugă

mijloacele de probă sau să fugă.

Conform alin. (3) al art. 192 din CPP, în perioada liberării pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. La demersul procurorului sau din oficiu al judecătorului de instrucţie sau instanţa pot aplica celui liberat provizoriu pe cauţiune şi alte restricţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP, specifice liberării sub controlul judiciar. în cazul stabilirii unor restricţii prevăzute de alin. (1) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind liberarea provizorie pe cauţiune se va trimite organului de poliţie, ca şi în cazul controlului judiciar.

Potrivit alin. (4) al art. 192 din CPP, cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la 300 la 100.000 unităţi convenţionale (6000-2 milioane lei), în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii. La stabilirea cuantumului cauţiunii se va ţine cont de starea materială a învinuitului sau a persoanei care depune cauţiunea pentru acesta, în valoare care să constituie o pierdere considerabilă în cazul în care învinuitul se va sustrage de la urmărirea penală şi judecată sau va încălca şi alte obligaţii stabilite.

Stabilirea cuantumului cauţiunii în funcţie de prejudiciul material cauzat nu este un criteriu admisibil deoarece cauţiunea asigură respectarea de către învinuit a obligaţiilor stabilite, dar nu şi repararea prejudiciului părţii civile83. Tot în acest sens s-a expus opinia că încercarea de a determina plafonul garanţiei în funcţie "de prejudiciul cauzat nu pare a fi în conformitate cu art. 5 §3 al Convenţiei Europene pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Astfel de garanţie tinde să asigure prezenţa acuzatului la audienţă, şi nu a reparaţiei prejudiciului. Mărimea cauţiunii trebuie să fie stabilită în raport cu arestatul, a resurselor sale şi a legăturii lui cu persoanele chemate să plătească cauţiunea"84.

La soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii se vor prezenta documente privind venitul anual al familiei celui învinuit (inculpat).

Revocarea liberării provizorii pe cauţiune se dispune în aceleaşi condiţii ca şi liberarea provizorie sub control judiciar. în funcţie de temeiul revocării distingem:

într-o altă opinie s-a menţionat: "cauţiunea nu poate fi mai mică în nici un caz decât va-loarea acţiunii civile" (. . , - , , RIF ARSIS LTO, 1998, . 213).

Michcle Picard, Patrie Titiun, La convention europeane des droits de l'homme, Commen-laire article par article, Ed. Economica, Paris, 1995, p. 227.

D R E P T PROCESUAL PENA I. I' a r t e a g e n e r a I ă 393

a) revocarea liberării provizorii cu trecerea cauţiunii în bugetul de stat;

b) revocarea liberării provizorii cu restituirea cauţiunii persoanei care a depus-

o.

In cazul când învinuitul (inculpatul) cu rea-credinţă nu îndeplineşte obli-

gaţiile stabilite sau săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, cauţiunea nu se

restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau,

după caz, de instanţă85. Hotărârea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului

poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate în conformitate cu alin. (4) al

art. 194, 302, 321, 437-449 din CPP.

în cazul când se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la

data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie pe

cauţiune se dispune revocarea acestei măsuri cu restituirea cauţiunii şi eliberarea

unui nou mandat de arestare conform art. 193, pet. 1) din alin. (1) al

art. 194 din CPP.Cauţiunea se restituie şi în alte cazuri prevăzute de alin. (1) al art. 194 din

CPP:

1) când judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există

temeiurile care au justificat măsura arestării preventive86;

2) când se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub

învinuire sau achitarea acesteia;

3) când instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărâre definitivăm

pedeapsă.

Prin urmare, chestiunea restituirii cauţiunii se dispune prin actul care constată

temeiurile arătate la alin. (1) al art. 194 din CPP fie prin ordonanţa procurorului,

fie prin încheierea judecătorului de instrucţie, fie prin încheierea sau, după caz,

prin sentinţa instanţei de judecată.

Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de nerestituire a cau-ţiunii dispusă pentru temeiurile prevăzute la pct. 2) din alin. (1) al art. 193 din CPP rămâne în vigoare indiferent de faptul dacă ulterior în privinţa inculpatului se pronunţă o sentinţă de achitare, încetare, condamnare cu liberare de executarea pedepsei sau de liberare de răspundere penală.Acest temei rezultă din regula conform cărei liberarea provizorie se menţine atîta timp cât subzistă temeiurile şi motivele arestării preventive. Dacă între timp intervin anumite împrejurări (de exemplu, modificarea învinuirii în sensul atenuării ce nu admite ares-tarea preventivă), este un temei de revocare a arestării preventive şi respectiv al ridicării liberării provizorii pe cauţiune cu desfiinţarea oricăror obligaţii stabilite. Această situaţie este similară cazului de ridicare totală a controlului judiciar asupra persoanei liberate provizoriu conform alin. (5) al ari. 191 din CPP.

§10. Procedura de liberare provizorie sub

control judiciar sau pe cauţiune

Procedura de liberare provizorie este comună ambelor măsuri preventive şi

poate fi efectuată în trei etape: 1) depunerea cererii şi verificarea admisibilităţii

acesteia; 2) examinarea cererii; 3) contestarea încheierii privind soluţionarea

cererii.

Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi acordată

numai la cerere şi cu acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului.

Potrivit art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie poate fi depusă de

către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi

penale şi în cursul judecării cauzei, până la terminarea cercetării judiciare în

prima instanţă.

De regulă, cererea de liberare provizorie sub control pe cauţiune se înaintează

pentru cel învinuit sau inculpat, dar legea prevede aplicarea acestor măsuri

preventive şi celui bănuit. Avan în vedere durata scurtă (10 zile) de menţinere a

calităţii de bănuit, asemenea cerere practic poate fi depusă când bănuitul este

reţinut şi reprezentantul organului de urmărire penală a înaintat demers privind

arestarea acestuia conform art. 307 din CPP. Astfel, în cazul adoptării hotărârii

privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest

până ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al

procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile,

conform alin. (6) al art. 307 din CPP. Evident, în privinţa bănuitului pot fi aplicate

măsurile liberării provizorii sub control judiciar pe cauţiune, dar aceste măsuri se

vor menţine după expirarea termenului de 10 zile numai dacă persoana va fi pusă

sub învinuire de către procuror.

Potrivit alin. (2), (3) ale art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie

trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o

depune;

b) menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de revocare a

liberării provizorii;

c) obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii legii privind

cazurile de nerestituire a cauţiunii, în cazul de liberare pe cauţiune.

Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite

instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore. Aici prin "instanţă de

judecată competentă" se are în vedere în faza urmăririi penale judecătoria în raza

teritorială a căreia se desfăşoară urmărirea, iar în faza judecării cauzei

I'llDU HPT I'ROC MS U A I. I'M NAI. I* a r I u g n e r a I

ă195

de către judecătorie, judecătoria militară sau Curtea de Apel care examinează

cauza în fond.

Legea procesuală penală nu prevede anumite termene privind verificarea

admisibilităţii cererii de liberare provizorie de către judecătorul de instrucţie; avan

însă în vedere faptul că această cerere vizează starea de libertate a învinuitului,

conchidem că trebuie examinată fără întârziere. Astfel, judecătorul de instrucţie

sau instanţa de judecată, primind cererea de liberare provizorie, verifică

corespunderea acesteia cu prevederile art. 191, 192 din CPP şi printr-o încheiere,

respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor, dacă nu sunt întrunite

condiţiile formale prevăzute de lege. Pentru a verifica corespunderea cererii de

liberare provizorie cu condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) ale art. 191 din CPP

sau, după caz, cu alin. (1) şi (2) ale art. 192 din CPP, judecătorul de instrucţie sau

instanţa urmează să se informeze în acest sens. Deşi legea nu prevede expres în ce

mod o pot face, conchidem că procurorul urmează să prezinte informaţia necesară

în ordinea prevăzută de alin. (4) al art. 311 din CPP, care se aplică prin analogie.

Potrivit alin. (2) al art. 310 din CPP, dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute

de lege şi este depusă de către bănuit, învinuit, judecătorul de instrucţie decide

admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia, cu citarea părţilor.

Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege, dar este depusă de

către soţul, rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului, atunci judecătorul de

instrucţie dispune aducerea bănuitului, învinuitului, cerându-i să consemneze

însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

Conform alin. (4) al art. 310 din CPP, la deciderea admisibilităţii cererii de

eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa

de judecată stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoştinţând despre aceasta

persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii

pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea

cererii.

Examinarea cererii de liberare provizorie se face potrivit alin. (5) al art. 310

din CPP cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi

reprezentantului lui legal, precum şi a persoanei care a depus cererea.

Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de

instrucţie, prin încheiere motivată, dispune eliberarea provizorie a bănuitului,

învinuitului, stabilind şi obligaţiile ce vor fi respectate de acesta (alin. (6) al art.

310 din CPP). în aceeaşi ordine se examinează cererea de liberare provizorie de

către instanţa de judecată în cursul judecării cauzei în fond, începând

cu şedinţa preliminară, potrivit art. 345 din CPP, până la terminarea cercetării judecătoreşti.

Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de deţinere a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, precum şi organului de poliţie în raza teritorială a căruia locuieşte cel liberat provizoriu.

încheierea privind liberarea provizorie se execută din momentul pronunţării, iar bănuitul, învinuitul sau, după caz, inculpatul arestat preventiv se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată.

în cazul când procurorul prezintă date suplimentare privind posibilitatea reală de survenire a consecinţelor negative prevăzute la alin. (2) al art. 191 din CPP, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată poate respinge cererea de liberare provizorie ca neîntemeiată. în cazul dat, dacă cauţiunea a fost deja depusă, se va dispune restituirea ei prin încheierea de respingere a cererii de liberare provizorie pe cauţiune.

Potrivit art. 311 din CPP, încheierea judecătorului de instrucţie privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile de la data adoptării de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal. Recursul se depune direct la instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel), prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere87.

§11. Arestarea la domiciliu

Arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate prin faptul că

constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa

acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.

Potrivit alin. (2) al art. 188 din CPP, arestarea la domiciliu se aplică persoa-

nelor care se învinuiesc de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau

grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Conform alin. (2)

al art. 176 din CPP şi având în vedere faptul că arestarea la domiciliu este o

măsură privativă de libertate alternativă arestării preventive, ea poate fi aplicată în

cazurile menţionate mai sus dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede

pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani, sau pe un

Procedura examinării recursului împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie poate fi examinata în detalii în Partea specială, capitolul "Controlul judiciar al procedurii prejudiciare".

6DREPT I» ROC US UA I. IM'NAI. I' i l ti ii e r

a I 397

termen mai mic de 2 ani dacă cel învinuit, inculpat a comis cel puţin una din

acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 176 din CPP.

Faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de

gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până

la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a

unei infracţiuni deosebit de grave.

Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza

hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în condiţiile care

permit aplicarea arestării preventive, însă izolarea lui totală nu este raţională în

legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.

Arestarea la domiciliu se dispune în faza urmăririi penale la demersul

procurorului, iar în cazul când procurorul solicită arestarea preventivă, jude-

cătorul de instrucţie din oficiu poate dispune aplicarea arestării la domiciliu ca

măsură alternativă, potrivit alin. (3) al art. 185 din CPP88.

Potrivit alin. (4) al art. 188 din CPP, arestarea la domiciliu este însoţită de

una sau mai multe din următoarele restricţii:

1) interzicerea de a ieşi din locuinţă89;

2) limitarea convorbirilor telefonice, a recepţionării şi expedierii cores-

pondenţei şi a utilizării altor mijloace de comunicare;

3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi a primirii altor persoane

în locuinţa sa.

Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă suplimentar obligaţiilor arătate

la alin. (5) al art. 188 din CPP:

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi

de a le purta permanent;

2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnalele telefonice

de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la

instanţa de judecată la timpul fixat.

Caracterul şi numărul restricţiilor şi obligaţiilor din cadrul regimului arestării

la domiciliu se indică în încheierea judecătorului de instrucţie sau,

s" Conform alin. (3) al art. 185 din CPP, la soluţionarea chestiunii privind arestarea prevcntivă, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată sunt în drept să dispună arestareala domiciliu. m Pornind de la caracterul acestei restricţii, arestarea la domiciliu poale

fi dispusă nu mulîn cazul când cel acuzat locuieşte împreună cu a l ţ i membri ni familiei, Cttre-1 pol asigur»cu cele necesare în timpul detenţiei la domiciliu.

ilupn caz, a instanţei de judecată. O copie de pe încheierea privind arestarea In domiciliu se trimite organului învestit prin lege să supravegheze executarea rtcestei măsuri.

Potrivit alin. (7) al art. 188 din CPP, termenul, modul de aplicare, de pre-lungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate Iu arestarea preventivă.

Persoanei arestate la domiciliu i se înmânează o copie de pe încheiere con-form alin. (3) al art. 177 din CPP, explicându-i totodată dispoziţiile prevăzute de alin. (8) al ari. 188 din CPP conform cărora în caz de nerespectare de către ICesta a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie »t\u instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau de demersul procurorului.

în caz de încălcare a restricţiilor impuse, organul învestit cu supravegheau executării arestării la domiciliu va informa procurorul sau instanţa de judecată, care vor proceda în conformitate cu legea.

§12. Arestarea preventivă

Potrivit alin. (1) al art. 185 din CPP, arestarea preventivă constă în deţine-iea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi condiţiile prevăzute de lege90.

Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată bănuitului, învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată auu inculpatului în faza judecării cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea prevăzute de legea procesuală penală, dacă pentru infracţiunea săvârşită, conform legii penale, poate fi aplicată pedeapsa închisorii.

Temeiurile pentru aplicarea arestării preventive prevăzute de alin. (1) şi (2) ill uri. 176 din CPP se referă la comportamentul postinfracţional al celui acuzat ţi gravitatea infracţiunii:

1) în cazurile în care există suficiente date rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni, ori pentru asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii;

focurile şi modul de deţinere a persoanelor arestate preventiv sunt reglementate de I egCU CU privire la arestarea preventivă din 27.06.1997 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 69 70 din 23.10.1997, ari. 579).

39 DREPT I'IU) lis I. PENAL I' ;i r leu jţ n e i- ii I ă 199

2) în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa

privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei

infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen

mai mic de 2 ani arestul preventiv se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a

comis una din acţiunile menţionate mai sus. Aceste două condiţii generale

urmează a fi întrunite cumulativ la soluţionarea chestiunii arestării preventive.

Legea procesuală (alin. (2) al art. 185 din CPP) prevede expres şi anumite

circumstanţe ce se referă la prima condiţie, când este posibilă arestarea preventivă

şi anume:

1) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe

teritoriul Republicii Moldova.

2) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat.

3) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri

preventive aplicate în privinţa sa.

Astfel, lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova se

constată prin anumite acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul este cetăţean străin,

apatrid sau cetăţean al Republicii Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată

prezenţa vizei de reşedinţă nu este suficientă pentru a stabili că persoana are loc

permanent de trai; în acest caz se vor lua în consideraţie şi alte date care confirmă

faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau îşi schimbă frecvent locul de

trai. In conformarea acestui temei se va verifica faptul dacă persoana lucrează

permanent sau dacă învaţă.

Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă

numai în cazul când există suficiente probe că anume această persoană a săvârşit

infracţiunea şi nu are acte de identitate, actele de identitate sunt false sau persoana

în cauză se împotriveşte stabilirii identităţii. De regulă, aceste situaţii se pot

întâlni în cazul persoanei bănuite şi mai rar în cazul persoanei învinuite sau

inculpate.

încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau

inculpat constituie temei de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvârşită

legea penală prevede fie o pedeapsă privativă de libertate, fie arest sau închisoare.

în cazul când învinuitul sau inculpatul încalcă condiţiile unei măsuri preventive

neprivative de libertate, iar pentru infracţiunea săvârşită legea nu prevede

pedeapsa privaţiunii de libertate, unicul mijloc eficient care ar asig'ura prezenţa

celui acuzat la urmărire sau la judecată este măsura aducerii silite, potrivit art. 199

din CPP.

Pentru anumite categorii de funcţionari de stat, prin legi speciale, care reglementează statutul acestora, sunt prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea arestării preventive, şi anume acordul unor organe".

§13. Procedura şi durata arestării preventive a bănuitului

Bănuitul în procesul penal apare ca un participant episodic şi facultativ, ca primă figură procesuală faţă de care se efectuează urmărirea penală în funcţie de existenţa unor probe ce presupun săvârşirea unei fapte penale de către această persoană, aplicându-se măsura reţinerii sau o măsură preventivă, inclusiv arestarea preventivă.

Potrivit art. 307 din CPP, reprezentantul organului de urmărire penală,

constatând necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării pre-

ventive, înaintează în judecătorie un demers privind aplicarea acestei măsuri

preventive. în demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut

necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive. La demers se

anexează materialele care confirmă temeinicia acesteia. De regulă, demers în

privinţa arestării bănuitului se adresează când acesta este în stare de reţinere şi,

prin urmare, se anexează şi procesul-verbal cu privire la reţinerea persoanei, care

este actul de recunoaştere în calitate de bănuit.

Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive se examinează

fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea

reprezentantului organului de urmărire penală, a apărătorului şi a bănuitului. Prin

urmare, demersul privind aplicarea arestării preventive faţă de bănuit se

examinează numai în prezenţa lui, acesta fiind reţinut sau prezent benevol92.

a) Arestarea preventivă a judecătorului este posibilă numai cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau după caz cu acordul Parlamentului (art. 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului din 20.07.1995, Monitor Oficial al Republicii Moldova, rir. 59-60 din 26.10.1995).

b) Judecătorul Curţii Constituţionale poate fi arestat numai cu acordul prealabil al Curţii Constituţionale (art. 16 din Legea cu privire la Curtea Constituţională din 13.12.1994, Monitor Oficial al Republicii Moldova, nr. 8 din 07.02.1995).

c) Avocatul parlamentar poate fi arestat numai cu acordul prealabil al Parlamentului (art. 12 din Legii cu privire la avocaţii parlamentari din 17.10.1997, Monitor Oficial al Republicii Moldova, nr. 282-283 din 11.12.1997).

d) Deputatul Parlamentului Republicii Moldova poate fi arestat numai cu acordul Parlamentului după ascultarea sa (art. 70 din Constituţie, art. 10 din Legea despre statutul deputatului în Parlament din 07.04.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4,1994).

In caz contrar, nu se examinează demersul în lipsa bănuitului, dar se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală reţinerea acestuia, conform art. 169 din CPP, pentru a li pus sub învinuire, după care se procedează conform art. 308 din CPP ce reglemen leiv/.A procedura apl icăr i i arestării preventive l a t ă de Î n v i n u i t .

III!)DU I;I>T i'uoi:!•:si)I, IM;NAI. Part ea gc ne I 101

Prezentând demersul în judecată, reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea în şedinţă a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. în cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu (alin. (2) al art. 307 din CPP). La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi reprezentantul organului de urmărire penală argumentează demersul, după care sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.

Dacă la examinarea demersului despre emiterea mandatului de arestare în şedinţa de judecată va fi stabilit că bănuitul (învinuitul) la început a fost reţinut fără întocmirea procesului-verbal al reţinerii, se va ţine cont de faptul că această încălcare prin sine însăşi nu atrage refuzul de admitere a demersului. însă la emiterea mandatului de arestare se indică data şi ora la care se calculează durata arestului, cu luarea în consideraţie a reţinerii de fapt a persoanei şi motivarea corespunzătoare în încheierea judecăţii.

Această încălcare poate fi obiect al deciziei interlocutorii în adresa organelor de urmărire penală93.

în urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive sau respinge demersul"1. în baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare, care se înmânează reprezentantului organului de urmare penală şi bănuitului, mandat care se execută imediat, în baza alin. (4) al art. 307 din CPP.

Pornind de la alin. (5) al art. 25 din Constituţie, care prevede că "Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea - în cel mai scurt termen...", legea procesuală penală (alin. (5) al art. 307 din CPP) concretizează că termenul ţinerii în stare de arest nu va depăşi 10 zile. Conform alin. (1) al art. 186 din CPP, termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la momentul executării93. în

1,1 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova "Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv" din 9 noiembrie 1998 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 1998, p. 8).

în acest caz judecătorul de instrucţe este în drept să dispună aplicarea arestării la do -miciliu, iar dacă a fost înaintată o cerere de liberare provizorie să dispună liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune.

" Regula dată se referă la arestarea învinuitului care poate fi dispusă şi în lipsa lui. Pentru bănuit, care trebuie sil fie prezent la examinarea chestiunii arestării, încheierea se execu-tă imediat, prin urmare, termenul curge din momentul pronunţării acestei hotărâri .

termenul ţinerii bănuitului în stare de arest se include timpul în care persoana a tost reţinută. Prin urmare, în mandatul de arestare a bănuitului se va indica data expirării termenului de 10 zile, calculându-se din momentul reţinerii sau, după caz, din momentul pronunţării încheierii, dacă bănuitul n-a fost reţinut anterior, dar este prezent în faţa instanţei.

La expirarea termenului de 10 zile, bănuitul arestat preventiv este pus sub în-vinuire, iar în caz contrar va fi eliberat prin încetarea de drept a acestei măsuri.

§14. Procedura şi durata arestării preventive a învinuitului

Potrivit art. 308 din CPP, numai procurorul este în drept să înainteze demers

în instanţa judecătorească privind arestarea sau prelungirea arestării preventive a

învinuitului.

Astfel, dacă la expirarea termenului de 10 zile de la arestarea bănuitului,

acesta este pus sub învinuire, procurorul va înainta un demers de prelungire a

arestării preventive. Dacă persoana învinuită la momentul punerii sub învinuire

este în stare de libertate şi procurorul constată necesitatea de a aplica învinuitului

măsura arestării preventive, el înaintează la judecătorie un demers privind

alegerea acestei măsuri. în demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea

cărora a apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive şi

prelungirea duratei arestării. La demers se anexează materialele care confirmă

temeinicia acestuia. De asemenea, în mod obligatoriu se va anexa ordonanţa de

punere sub învinuire. Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive

se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă,

cu participarea procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care

învinuitul se eschivează de a participa la judecată la locul efectuării urmăririi

penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi cu participarea reprezentantului

legal al învinuitului. Prezentând demersul în judecată, procurorul asigură

participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi

reprezentantul legal al învinuitului. în cazul neprezentării apărătorului înştiinţat,

judecătorul de instrucţie asigură învinuitul cu apărător din oficiu (alin. (2) al art.

308 din CPP).

La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi

examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după care sunt audiate alte

persoane prezente la şedinţă. Potrivit alin. (4) al art. 308 din CPP, în urma

examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată

privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive sau respinge

demersul. în baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se

înmânează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat.

402 DREPT PROCESUAL PENA I I' ii r 1 n I

403

în cazul eliberării mandatului de arestare în lipsa învinuitului, termenul in-

dicat în mandat curge din momentul reţinerii, iar persoana reţinută trebuie să fie

adusă de îndată înaintea instanţei care a eliberat mandatul de arestare pentru a da

lămuriri şi a-i anunţa motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a-1

contesta în ordinea stabilită, fapt care se indică în procesul-verbal96.

în cazul respingerii demersului, adresarea repetată cu demers privind aplica-

rea măsurii arestării preventive în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză se

admite, conform alin. (5) al art. 308 din CPP, dacă apar circumstanţe noi ce ser-

vesc drept temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive.

Potrivit alin. (6) al art. 308 din CPP, judecătorul de instrucţie este în drept să

soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive

mai uşoare. în cazul pronunţării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei

pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest până când cauţiunea stabilită de

judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.

Constituţia Republicii Moldova (alin. (4) al art. 25) prevede că "Arestarea se

face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de

zile...". în acest sens legea procesuală (alin. (2) al art. 186 din CPP) precizează că

termenul dat se referă la arestarea învinuitului. Astfel, ţinerea persoanei în stare de

arest în faza urmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30

de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul de procedură penală (alin. (3) al

art. 186 din CPP).

Termenul ţinerii în stare de arest curge din momentul privării persoanei de

libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - din momentul

executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. în

termenul ţinerii învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care

persoana:

1) a fost reţinută şi arestată preventiv;

2) a fost sub arest la domiciliu;

1) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie

sau a instanţei, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la

tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrângere cu

caracter medical97.

% Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preven-tiv din 09/11.1998" (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12, 1998, p. 7).

97 Toate acestea sunt forme de privare a libertăţii şi se calculează pentru a fi luate în con sideraţie la prelungirea arestării preventive în faza urmăririi penale, precum şi pentru computarea acestei durate din pedeapsa stabilită de către Instanţa de judecată potrivit art. 88 CP. Totodată, conform alin. ('I) al art. 88 din CP, în termenul arestării preventive se include şi timpul aflării in stare de arest preventiv pe lei itorlul unui slat strain până Iu extrudare confoi m art, 541, 542 din CPP.

Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, când arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate (alin. (2) al art. 186 din CPP).

Calcularea termenelor arestării preventive se face potrivit art. 233 din CPP în zile şi luni. Fiecare lună are 30 de zile. Totodată, în încheierea de aplicare a arestării preventive sau de prelungire a acesteia în faza urmăririi penale se va indica data şi ora când expiră termenul acestei măsuri98.

Potrivit alin. (3) al art. 186 din CPP, în cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al executării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv în faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1) până la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de până la 15 ani închisoare;

2) până la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infrac-

ţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de până la 25 de ani

închisoare sau detenţie pe viaţă.

Prin urmare, legea stabileşte două condiţii care trebuie întrunite cumulativ

pentru prelungirea arestării preventive a învinuitului.

Prima condiţie se referă la existenţa în continuare a posibilităţii survenirii

consecinţelor nefavorabile procesului penal. Această condiţie este lăsată la

aprecierea instanţei de judecată. A doua condiţie este formală, determinată de

infracţiunea imputată învinuitului. Dar gravitatea faptei imputate prin ea înseşi nu

legitimează o detenţie provizorie foarte lungă, dacă nu există temeiuri arătate la

prima condiţie. Astfel, Curtea Europeană, în cauza Letellier versus Franţa, decizia

din 26 iunie 1991, a menţionat că după expirarea unui anumit timp de detenţie

prejudiciară nu mai este suficientă invocarea temeiurilor iniţiale, dar pentru

confirmarea cercetării în stare de arest sunt necesare alte motive relevante şi

suficiente, precum şi o insistenţă deosebită a autorităţilor la desfăşurarea

procedurilor.

La expirarea termenelor-limită de 6 luni sau, după caz, de 12 luni de arestare

preventivă cauza penală trebuie trimisă în judecată, conform art. 297 din

Hotftrarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 09.11.1998, pct. 12 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12, 1998, p. 8).

• DREPT PROCESUA I. PENA I, I' ii f I a gc n e r a I a 405

CPP, sau urmărirea penală continuă, învinuitul fiind obligatoriu eliberat din stare

de arest prin încetarea de drept a acestei măsuri.

Potrivit alin. (4) al art. 186 din CPP, în cazul învinuiţilor minori durata ţinerii

în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai până la 4 luni. Totodată, la

arestarea şi la prelungirea arestării preventive a unui învinuit minor în faza de

urmărire penală se vor lua în consideraţie obligatoriu dispoziţiile art. 477 ce

prevede aplicarea acestei măsuri ca excepţie în cazul săvârşirii infracţiunilor

grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Din conţinutul alin. (2) al art.

474 din CPP, conform căruia completările şi derogările procedurii în cauze

privind minorii se aplică în privinţa persoanelor care la momentul săvârşirii

infracţiunii nu au împlinit vârsta de 18 ani rezultă că ter-menul-limită de 4 luni de

arestare preventivă este aplicabil şi învinuitului care a împlinit vârsta de 18 ani la

etapa desfăşurării urmăririi penale sau, după caz, învinuiţilor majori care se

învinuiesc de săvârşirea cel puţin a unei infracţiuni comise până la atingerea

majoratului.

Conform alin. (5) al art. 186 din CPP, fiecare prelungire a duratei arestării

preventive a învinuitului nu poate depăşi 30 de zile.

în cazul în care este necesar de a prelungi durata arestării preventive a în-

vinuitului, procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de

arestare, înaintează judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea

acestui termen (alin. (6) al art. 186 din CPP). Termenul "nu mai târziu de 5 zile"

este un termen de recomandare şi înaintarea demersului privind prelungirea

arestării preventive mai târziu de 5 zile, dar până la expirarea termenului stabilit

anterior nu este temei de refuz de a prelungi arestarea preventivă. Dacă un astfel

de demers este prezentat judecăţii după expirarea termenului ţinerii sub arest a

învinuitului, el urmează a fi respins cu eliberarea imediată a învinuitului".

Potrivit alin. (9) al art. 186 din CPP, prelungirea arestării preventive până la 6

luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului

din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în

caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat - în

baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţământul Procurorului General sau

al adjuncţilor lui.

Procedura examinării demersului privind prelungirea arestării preventive este

similară cu cea a aplicării acestei măsuri, fiind prevăzută de art. 308 din CPP.

In cazul în care instanţa refuză prelungirea duratei ţinerii sub arest, învinuitul urmează a fi eliberat de sub arest la expirarea termenului ţinerii lui sub arest, indicat în mandatul de arestare sau în decizie, iar dacă termenul ţinerii sub arest expiră în ziua şi ora examinării demersului, atunci persoana va fi eliberată imediat100.

Potrivit alin. (7) al art. 186 din CPP, la soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată101 este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau liberarea provizorie pe cauţiune.

In cazul expirării termenului arestării preventive sau al refuzului de a prelungi arestarea preventivă, învinuitul este eliberat, dar poate fi arestat din nou la adresarea repetată cu demers, dacă apar circumstanţe noi ce servesc drept temei pentru aplicarea faţă de învinuit a acestei măsuri preventive în faza urmăririi penale şi dacă nu au expirat termenele-limită de 6 luni sau, după caz, de 12 luni.

Potrivit alin. (10) al art. 186 din CPP, hotărârea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară în condiţiile art. 311 din CPP. Conform art. 311 din CPP, poate fi atacată cu recurs de către procuror şi încheierea privind refuzul de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului.

§15. Procedura şi durata arestării preventive a inculpatului

Potrivit art. 186 alin. 8 din CPP, după trimiterea cauzei în judecată, toate

demersurile cu privire la arestarea preventivă se soluţionează de către instanţa

care judecă cauza. începând cu soluţionarea chestiunilor privind punerea pe rol a

cauzei şi pe parcursul judecăţii instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu, poate

dispune arestarea inculpatului prin încheiere sau la deliberarea prin sentinţă pe un

termen nedeterminat - până la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare.

Inculpatul poate fi arestat preventiv în faza urmăririi penale şi o dată cu

trimiterea în judecată această măsură se menţine şi pe durata judecării cauzei

"" Ibidem

10(1 Ibidem."" Aici se are în vedere instanţa de recurs (curţile de apel) la examinarea recursului împotri-

va încheierii judecătorului de instrucţie, potrivit pct. b) din alin. (5) al art. 312 din CPP.

406 DREPT l ' R O C K S U A l . I'li NAI. I' tea g e n e r a 1 a io/

în fond, fără o pronunţare expresă asupra prelungirii acestei măsuri102. Prelungirea

arestării inculpatului nu se dispune în cazul în care cauza a ajuns la instanţa de

judecată pornind de la dispoziţia prevăzută de alin. (2) al art. 186 din CPP, care

prevede că "curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se

întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare"

Termenul arestării inculpatului se întrerupe o dată cu trimiterea cauzei în

judecată, în sensul că nu este prevăzută o anumită durată a acestei măsuri la

această fază, dar timpul aflării inculpatului în stare de arest preventiv în cursul

judecării se calculează pentru a fi computat în caz de condamnare103.

Potrivit art. 329 din CPP, instanţa de judecată poate dispune aplicarea

arestării preventive faţă de inculpat prin încheiere care, de regulă, durează până la

pronunţarea sentinţei.

încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată în termen de 3 zile în

instanţa ierarhic superioară cu recurs. Aceasta se va judeca conform prevederilor

art. 312 din CPP, care se aplică în mod corespunzător (alin. (2) al art. 329 din

CPP). în cazul în care instanţa de judecată a respins cererea de aplicare a arestării

preventive, o nouă cerere în acest sens poate fi depusă dacă au apărut temeiuri

pentru aceasta, dar nu mai devreme decât peste o lună după ce încheierea

precedentă a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care

condiţionează noua cerere (alin. (1) al art. 329 din CPP).

Măsura arestării menţinută sau aplicată inculpatului de către instanţa de

judecată durează până la adoptarea sentinţei104. Astfel, instanţa de judecată la

deliberare soluţionează în mod obligatoriu, conform pct. 15) din alin. (1) al art.

385 din CPP, chestiunea revocării, înlocuirii sau aplicării măsurii preventive în

funcţie de pedeapsa penală stabilită. Pentru asigurarea sentinţei de condamnare la

pedeapsa închisorii, instanţa de judecată dispune menţinerea măsurii arestării

preventive sau, după caz, aplică arestarea preventivă până la rămânerea definitivă

a hotărârii în cauză.

1,12 Instanţa de judecată în şedinţa preliminară sau la numirea cauzei spre judecare, conform art. 345, 351 din CPP, poate soluţiona chestiunea măsurii preventive în sensul prevăzut de art. 329 din CPP ce prevede că "instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului".

103 Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penal reglementate in România si în Republica Moldova, Rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 28.

'"'' Deşi legea procesuală penală nu prevede o anumită durată a arestării preventive în timpul judecării cauzei, inculpatul arestat are dreptul, potrivit art. 5 §3 al CEDO, să fie judecat în termen rezonabil. în acest sens, dispoziţia alin. (3) al art. 20 din CPP obligă instanţele de judecată să examineze cauzele penale cu i n c u l p a ţ i arestaţi preventivii! regim de urgenţă şi în mod preferenţial.

în cazurile prevăzute de art. 398 din CPP, aplicarea arestării preventive este inadmisibilă, iar dacă inculpatul se află în stare de arest, se va pune în libertate imediat la pronunţarea sentinţei105.

§16. Recursul împotriva hotărârilor

privind măsura arestării preventive

Potrivit art. 5 §4 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană privată de libertate prin arestare sau

detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, care să se pronunţe

în cel mai scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi să ordone eliberarea dacă

detenţia persoanei este ilegală".

în acest sens Constituţia Republicii Moldova, alin. (4) al art. 25 prevede că

asupra legalităţii mandatului de arestare se poate depune recurs, în condiţiile legii,

în instanţa ierarhic superioară. De fapt, art. 311 din CPP prevede recursul

împotriva încheierii judecătorului, dar, evident, este îndreptat şi împotriva man-

datului. Astfel, conform alin. 1 al art. 311 din CPP, recursul împotriva încheierii

judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive,

privind prelungirea sau refuzul prelungirii arestării preventive se depune de către

procuror, bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa

ierarhic superioară (Curtea de Apel), direct sau prin intermediul instanţei

(judecătoriei) care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului

de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii.

Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-1 în-

registreze şi imediat să-1 expedieze conform competenţei, aducând faptul la

cunoştinţa procurorului.

Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce

confirmă necesitatea aplicării arestării preventive sau a prelungirii duratei ei.

Procurorul este obligat să prezinte în instanţă judecătorească materialele

respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia

locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul

5 Arestarea este inadmisibilă în cazurile când inculpatul este:

1) achitat;

2) eliberat de pedeapsă sau eliberat de executarea pedepsei;

3) condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate; ■I) în

privinţa lui a fost încetat procesul;

5) condamnat la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

408 D R E P T PROCESUAL P E N A I I' a r tea g e n e t a I a 409

înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce

confirmă necesitatea aplicării sau prelungirii arestării preventive, alin. (4) al art.

311 din CPP. Având în vedere caracterul definitiv al încheierilor judecătorului de

instrucţie care se execută imediat, potrivit art. 307, 308 din CPP, recursul depus

nu suspendă acţiunea acestor hotărâri106.

Potrivit art. 312 din CPP, recursul împotriva încheierilor judecătorului de

instrucţie privind arestarea preventivă se examinează într-un complet format din 3

judecători în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.

Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă,

cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a repre-

zentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de

libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de

lege, nu împiedică examinarea recursului (alin. (3) al art. 312 din CPP).

La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs preşedintele anunţă

ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le

sunt clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la

şedinţă, argumentează recursul, apoi sunt audiate celelalte persoane prezente la

şedinţă (alin. (4) al art. 312 din CPP).

în urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din

următoarele decizii:

1) admite recursul prin:

a. anularea arestării preventive dispuse de judecătorul de instrucţie

sau anularea prelungirii duratei acesteia şi dacă este cazul, elibera

rea persoanei de sub arest;

b. aplicarea măsurii arestării preventive care a fost respinsă de

judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare

sau aplicarea unei alte măsuri preventive la alegerea instanţei de

recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procuro

rului, sau cu prelungirea duratei arestării preventive.

2) respinge recursul.

Verificând legalitatea aplicării sau a refuzului de a aplica măsura preventivă sub formă de arest, instanţa de recurs este obligată să controleze temeinicia hotărârii judecătoreşti adoptate, însă nu este în drept să dea o apreciere probelor care vor fi obiect de examinare de către instanţa de judecată la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei.

La anularea încheierii despre refuzul de aplicare a măsurii preventive sub formă de arest şi despre stabilirea măsurii preventive sub formă de arest cu in-dicarea duratei ţinerii sub arest în decizia instanţei de recurs este necesar să se indice data şi ora de la care se calculează durata arestului107.

Potrivit alin. (6) al art. 312 din CPP, în cazul în care în şedinţă de judecată nu au fost prezentate materialele ce confirmă legalitatea aplicării arestării preventive sau prelungirea duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive sau, după caz, de neprelungire a duratei ei sau eliberează persoana reţinută sau arestată.

Copia de pe decizia instanţei de recurs sau după caz, mandatul de arestare se înmânează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată.

în caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei arestării preventive (alin. (8) al art. 312 din CPP).

Decizia instanţei de recurs este definitivă, dar poate fi atacată cu recurs în anulare, potrivit alin. (2) al art. 453 din CPP, numai dacă este contrară legii.

Potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs separat numai încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive faţă de inculpat, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel sau, după caz, Curtea Supremă de Justiţie). Recursul se exami-nează în ordinea prevăzută de art. 312 din CPP.

Noul Cod de procedură penală prevede efectul suspensiv al recursului, conform art. 440 din CPP, împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, iar recursul împotriva deciziilor de apel, potrivit art. 420 din CPP, respective nu este sus-pensiv. Dar legea procesuală actuală nu prevede expres efectul nesuspensiv al recursului împotriva încheierilor atacate separate, spre deosebire de vechiul Cod de procedură pe-nală, care reglementa acţiunea nesuspendării mandatului (încheierii recurate), potrivit alin. (14) ni art. 78/1, introdus prin Legea nr. 1579 din 27.02.1998.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 09.11.1998 (Buletinul Curţii Supreme de Just i ţ ie nr. 12, 1998, p. 8-9).

no D R E P T PROCESUAL P E N A L I'll i'l ou ii cr In III

§17. Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a

persoanelor reţinute sau arestate

Potrivit art. 187 din CPP, administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor

reţinute sau arestate este obligată:

1) Să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le asigure protecţia şi

ajutorul necesar.

Bănuitul, învinuitul sau inculpatul arestat, indiferent de faptul dacă cola-

borează sau nu cu organele de urmărire penală, are dreptul la securitatea perso-

nală. Astfel, în cazul apariţiei vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea preveni-

tului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest preventiv o

cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte. în cazul dat,

persoana cu funcţii de răspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a

transfera prevenitul într-un loc nepericulos (art. 17 al Legii cu privire la arestarea

preventivă). Potrivit art. 15 al Legii cu privire la protecţia de stat a părţii vătămate,

a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal din

28.01.1998108, faţă de persoanele arestate preventiv pot fi aplicate şi alte măsuri de

protecţie de stat. Refuzul administraţiei de a lua măsuri de protecţie în privinţa

prevenitului poate fi atacat la procuror, care are obligaţia să exercite controlul

legalităţii aflării persoanelor în locurile de detenţie.

2) Să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă medicală inde

pendentă.

în cazul în care prevenitului îi este necesară o asistenţă specializată urgentă

ce nu poate fi acordată în instituţiile curative ale sistemului penitenciar, această

asistenţă i se acordă în instituţiile specializate ale Ministerului Sănătăţii,

asigurându-i-se paza respectivă.

în cazul cauzării leziunilor corporale prevenitului, la cererea acestuia,

examinarea medicală poate fi efectuată de lucrătorii altor instituţii curative (alin.

(4), (5) ale art. 25 din Legea cu privire la arestarea preventivă).

3) Să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documen

tele procesuale parvenite în adresa lor.

înmânarea copiilor de pe documentele procesuale privind acţiunile procesuale

efectuate fără persoana arestată sau când aceasta refuză să participe la procedurile

în cauză se face sub semnătura prevenitului. La categoria acestor acte procedurale

se atribuie şi răspunsurile la plângerile şi cererile prevenitului care trebuie

înmânate în aceeaşi zi.

4) Să asigure înregistrarea plângerilor şi cererilor persoanelor deţinute.

Sunt înregistrate atât plângerile şi cererile preveniţilor ce se referă la procesul

penal, cât şi plângerile şi cererile cu privire la alte chestiuni înaintate potrivii

Legii cu privire la petiţionare. Preveniţilor li se interzice să expedieze cereri

anonime (alin. (8) al art. 18 din Legea cu privire la arestarea preventivă).

5) Să trimită în aceeaşi zi plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute

adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai

organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii.

Plângerile, cererile sau scrisorile adresate altor persoane decât instanţei de

Judecată, procurorului sau organelor de urmărire penală se supun controlului ^i

dacă acestea conţin date a căror nedivulgare poate să împiedice stabilirea

adevărului în procesul penal, acestea nu se expediază destinatarului, ci se remit

spre examinare organului ce desfăşoară procesul penal, comunicându-se despre

aceasta prevenitului şi procurorului (alin. (5) al art. 18 din Legea cu privire la

arestarea preventivă).

6) Să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinutede a fi adusă în instanţă.

Procesul-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în faţa instanţei trebuie să fie semnat şi de prevenit, indicându-se motivele invocate de acesta. Acest proces-verbal va fi expediat instanţei de judecată care examinează cauza sau alte materiale privind prevenitul respectiv.

7) Să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul,reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără alimita numărul şi durata întrevederilor.

Pentru întrevedea cu apărătorul, reprezentantul legal şi mediatorul este necesară doar confirmarea faptului că aceste persoane au fost admise în eonii milate cu legea (art. 70, 77, 276 din CPP) în această calitate. întrevederea l ' i i ' vcni tu lu i cu alte persoane se face potrivit art. 19 al Legii cu privire la ares-tarea preventivă.

8) Să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penalăsau la instanţă la timpul indicat de acestea.

Pentru efectuarea acţiunilor procesuale cu participarea prevenitului, acesta tie

citat prin administraţia instituţiei de detenţie, conform art. 238 din CPP. 4) S3

asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei,

posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei

deţinute la locul deţinerii. 10) In baza hotărârii organului de urmărire

penală sau a instanţei, să

transfere persoana deţinută în a l t loc de deţinere, precum şi să exercite

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ni". 2d 27 din 26,0 t.l'WH,

■II.' DKii i 'T P R O C K S U A I . IM; NAI. V n i' ten g II 1

'113

şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin

regimului de deţinere stabilit prin lege. Transferul persoanelor arestate

preventiv în izolatoarele disciplinare ale coloniei de corecţie sau coloniei de

reeducare se dispune în cazul când acestea execută pedeapsa închisorii pentru

unele infracţiuni, dar se cercetează pentru alte fapte penale.

Pentru efectuarea acţiunilor procesuale de lungă durată pe teritoriul căruia

nu există izolator de anchetă, preveniţii se transferă în izolatoarele de detenţie

provizorie ale organelor afacerilor interne (art. 6 al Legii cu privire la arestarea

preventivă).

11) Cu 7 zile până la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să in

formeze despre aceasta organul respectiv.

Obligaţia administraţiei instituţiei penitenciare de a înştiinţa procurorul care

conduce urmărirea penală cu 7 zile până la expirarea termenului arestării subzistă

în faza urmăririi penale, în scopul soluţionării chestiunilor prevăzute de alin. (6)

al art. 186 din CPP.

12) Să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărârea judecătorului,

precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător;

Pe lângă cazurile menţionate, obligaţia eliberării imediate a persoanei

arestate survine şi în alte cazuri prevăzute de lege la prezentarea hotărârilor

respective:

a) încetării de drept a măsurii arestării preventive conform alin. (5) şi pct.

2) din alin. (6) ale art. 195 din CPP;

b) înlocuirii sau revocării arestării preventive conform art. 195 din CPP;

c) anulării arestării preventive sau anulării prelungirii duratei acesteia

conform alin. (5) al art. 312 din CPP.

13) să înmâneze persoanelor eliberate certificat conform prevederilor

alin. (3) al art. 174 din CPP.

Persoanelor eliberate de sub arest li se înmânează actele, lucrurile, banii

păstraţi pe conturile personale în instituţia dată, precum şi un certificat în care se

indică durata aflării sub arest şi temeiurile eliberării.

§18. Dreptul persoanei reţinute sau arestate la

măsuri de ocrotire

Potrivit art. 189 din CPP, în cazul în care persoana reţinută sau arestată are

sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a

instituit curatela sau persoane care, din cauza vârstei, bolii sau din alte cauze, au

nevoie de ajutor, despre aceasta vor fi informate autorităţile competente pentru a

lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia de a informa despre

necesitatea aplicării măsurilor de ocrotire îi revine organului care a efectuat

reţinerea sau arestarea preventivă"19.

înştiinţarea organelor competente să ia măsuri de ocrotire se face imediat

după aplicarea măsurilor privative de libertate prin actul procedural în cauză sau

prin dispoziţia separată.

Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării

măsurilor de ocrotire faţă de persoanele incapabile, rămase fără ocrotire, sunt

executorii pentru autoritatea tutelară, precum şi pentru conducătorii instituţiilor

medicale şi sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate

transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub

ocrotirea rudelor, cu consimţământul acestora (alin. (2) al art. 189 din CPP).

Persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urma reţinerii,

arestării preventive sau arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor

bunuri, inclusiv îngrijirea şi hrănirea animalelor domestice, asigurată de organul

de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi din contul ei. Dispoziţiile

organului de urmărire penală sau ale instanţei privitor la asigurarea supravegherii

bunurilor persoanei şi îngrijirii lor sunt obligatorii pentru conducătorii respectivi

ai instituţiilor de stat (alin. (3) al art. 189 din CPP).

La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se poate asigura

gestionarea bunurilor rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane

apropiate.

Potrivit alin. (4) al art. 189 din CPP, măsuri de ocrotire se vor lua şi în

privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate, în privinţa

bunurilor şi domiciliului acestora"0.

" Această dispoziţie este aplicabilă şi în cazul internării bănuitului, învinuitului sau incul-patului într-o instituţie medicală, conform art. 152 CPP, sau în cazul aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical, potrivit art. 499 CPP, precum şi în cazul pronunţării unei sentinţe de condamnare la pedeapsa închisorii, conform pct. 4) al art. 397 din CPP.

"' Aici se are în vedere situaţia când partea vătămată a decedat în urma acţiunilor criminale sau a devenit incapabilă şi au rămas fără supraveghere persoane şi bunuri, care necesită luarea măsurilor de ocrotire.

IIIDREPT PROCESUAL I'KNA I.

I'll r 1 « a ge ne ia I ă 115

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată informează neîntârziat

persoana reţinută, arestată preventiv sau arestată la domiciliu, precum şi alte

persoane interesate, despre măsurile de ocrotire luate (alin. (5) al art. 189

dinCPP).

Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate. în

cazul când cel acuzat este eliberat, organul de urmărire penală sau, după caz,

instanţa de judecată anunţă organele de stat care exercită măsurile de ocrotire

despre încetarea acestor măsuri.

Secţiunea a IV-a. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE

CONSTRÂNGERE

§1. Obligarea de a se prezenta la organul de

urmărire penală sau la instanţă

Conform alin. (1) al art. 198 din CPP, în cazurile în care aplicarea măsurilor

preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională pentru asigurarea

desfăşurării normale a procesului penal, organul de urmărire penală sau instanţa

poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest organ la

data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze

despre aceasta. în obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării

acesteia. Măsura procesuală respecivă, de regulă, se aplică obligatoriu în toate

cazurile când faţă de cel bănuit (învinuit) nu se aplică măsura preventivă. Măsura

obligării de a se prezenta la citaţie şi de a informa despre schimbarea domiciliului

este binevenită, având în vedere faptul că anterior, până la adoptarea noului Cod

de procedură penală111, nejustificat se aplica declaraţia în scris de nepărăsire a

localităţii, de regulă, în toate cazurile când nu era posibilă aplicarea altor măsuri

preventive.

Obligaţia de a se prezenta şi a înştiinţa despre schimbarea domiciliului im-

pusă bănuitului, învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal nu

restrânge dreptul acestuia de a se deplasa liber şi de a-şi schimba locul de trai pe

teritoriul Republicii Moldova. însă despre plecarea pe durată lungă sau despre

schimbarea domiciliului peste hotarele Republicii Moldova se va anunţa organul

de urmărire penală sau instanţa de judecată care vor decide aplicarea

111 Vechiul Cod de procedură penală, alin. (2) al art. 371 prevedea aplicarea acestei măsuri numai în

procedura specială "Forma protocolară de pregătire prejudicierii a materiale lor" în cauze penale

privind unele infracţiuni flagrante.

Uiiei măsuri preventive. Legea procesuală penală nu prevede expres actul pro-

cedural prin care se aplică această măsură procesuală. Procedura este simpli-ficată

prin întocmirea unui înscris în care sunt arătate obligaţiile prevăzute de lege şi

consecinţele nerespectării acestora, fără emiterea unei ordonanţe sau, după caz, a

unei încheieri112. Acest înscris este semnat de ofiţerul de urmărire penală, de către

procuror sau judecător şi de către cel bănuit, învinuit sau in-v ulpul. Un exemplar

al acestui înscris se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, explicându-i-

se consecinţele nerespectării acestor obligaţii.

Pentru încălcarea obligaţiilor de a se prezenta şi de a informa despre

schimbarea domiciliului, bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate fi adus silit mui

i se va aplica o măsură preventivă. în cazul când sunt temeiuri de a aplica măsura

arestării preventive, învinuitul care a încălcat aceste obligaţii poate fi Mţinut până

la soluţionarea chestiunii aplicării acestei măsuri preventive.

Potrivit alin. (2) al art. 198 din CPP, obligaţia în scris de a se prezenta la

organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată,

martor, precum şi de la alte persoane participante la proces"3 pentru lllgurarea

prezentării lor la desfăşurarea procesului penal.

în privinţa părţii vătămate, martorului şi altor persoane măsura obligării In

scris de a se prezenta la citaţie şi de a informa despre schimbarea domiciliului""

se aplică în caz de necesitate, după cum s-a menţionat în literatura ile

specialitate115, atunci când: a) declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate au o

importanţă deosebită; b) există date că anterior aceste persoane nu s-au prezentat

la citaţie nemotivat; c) aceste persoane locuiesc în alt loc decât locul efectuării

urmăririi penale sau judecării cauzei.

Pentru încălcarea obligaţiilor luate, părţii vătămate, martorilor şi altor i" i

nanele pot fi aplicate măsura aducerii silite şi amenda judiciară.

' lntr-o opinie contrară s-a menţionat necesitatea întocmirii unei ordonanţe sau încheieri, pornind de la regulile generale ale procesului penal (. . , --i(ii i , , 1997, . 48).

1 l'i'ln alte persoane se au în vedere specialistul, expertul, interpretul, traducătorul, asistentul procedural.

1 în kgf nu este menţionată şi obligaţia "de a informa despre schimbarea domiciliului", diir considerăm că această obligaţie poate fi impusă martorului şi părţii vătămate pentru iltfitfaşuraiea eficientă a procesului penal.

1 li II. liymvi'OB, . . , - ( imt i t r hi ), , , 2003, . 41.

' D R E P T PROCESUAL PINAL I' n r lea g e r n I /

§2. Aducerea silită

Aducerea silită este o măsură procesuală prin care se realizează înfăţişarea

persoanelor în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti.

Potrivit alin. (1) al art. 199 din CPP, aducerea silită constă în aducerea forţată a

persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul în care aceasta,

fiind citată în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu

a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar

prezenţa ei era necesară.

Aducerea silită este o măsură procesuală de constrângere prin faptul că

persoana în cauză este condusă în faţa organului judiciar116. Caracterul de

constrângere al acestei măsuri procesuale se manifestă prin faptul că persoana

este adusă contrar voinţei sale în faţa organului care desfăşoară procesul penal,

iar dacă aceasta opune rezistenţă, se poate aplica forţa fizică, mijloace speciale

sau, după caz, şi arma"7.

Conform alin. (2) al art. 199 din CPP, poate fi supusă aducerii silite numai

persoana participantă la proces, pentru care este obligatorie citarea organului de

urmărire penală sau a instanţei şi care:

1) se eschivează de la primirea citaţiei;

2) se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;

3) nu are loc permanent de trai.Din conţinutul acestei dispoziţii rezultă că aducerea silită poate fi dispusă

numai după declanşare procesului penal. Astfel este inadmisibilă aducerea silită a

persoanei până la începerea urmăririi penale pentru a se lua o explicaţie.

O altă chestiune importantă care urmează a fi precizată este cercul per-

soanelor participante la proces, care pot fi aduse silit. Din sintagma "pentru care

este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau a instanţei", prevăzută în

alin. (2) al art. 199 şi art. 197 din CPP, rezultă că pot fi aduse silit: 1) bănuitul,

învinuitul, inculpatul; 2) partea vătămată; 3) martorul; 4) alte per-

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 460. Conform Legii cu privire la

poliţie (art. 15), se aplică forţa fizică pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă

metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Mijloacele speciale (cătuşe,

bastoane de cauciuc) pot fi aplicate conform art. 16 alin. 1 pct. 6) pentru curmarea neîndeplinirii

premeditate a cerinţelor legitime. Arma de foc poate fi utilizată în condiţiile prevăzute de art. 17

împotriva unei persoane înarmate ce refuză să se subordoneze cerinţelor legale (Veştile Sovietului

Suprem ni RSSM.m: 12/321, 1990).

soane participante la proces (specialistul, expertul, interpretul, traducătorul, asistentul procedural)"8.

Aducerea silită se dispune numai după citarea prealabilă a persoanelor, cu excepţia cazurilor prevăzute de pct. 2) şi 3) din alin. (2) al art. 199 din CPP.

Partea vătămată, martorul şi alte persoane participante la proces, cu excepţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, pot fi aduse silit, de regulă numai după citarea repetată şi neprezentarea nemotivată, precum şi neinformarea organului judiciar despre imposibilitatea prezentării.

Constituie motive întemeiate circumstanţele care împiedică prezentarea la citaţie (boala participantului la proces, precum şi a rudelor apropiate, decesul rudelor apropiate, calamităţile naturale, primirea citaţiei cu întârziere, starea de război). în literatura de specialitate şi practica organelor de urmărire penale sunt recunoscute motive întemeiate: lipsa mijloacelor băneşti pentru deplasarea la locul efectuării acţiunilor procesuale; accidente şi alte dereglări în domeniul transportului; plecarea persoanei în deplasare de serviciu înainte de citaţie119.

Astfel, până la luarea hotărârii de aducere silită, organul competent trebuie să constate prin mijloacele posibile faptul neprezentării nemotivate120.

Aducerea silită, conform alin. (3) al art. 199 din CPP, se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a în-cheierii instanţei de judecată121.

Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită, pe lângă dispoziţiile prevăzute în alin. (2) al art. 255 din CPP sau, după caz, art. 306 din CPP, va cuprinde şi menţiuni privind numele, data, anul, locul naşterii, domiciliul

118 Deşi prin lege se prevede obligaţia de a se prezenta la citaţie a părţii civile (pct. 1) din alin. (2) al art. 62 din CPP), a apărătorului (pct. 1) din alin. (6) al art. 68 din CPP), a părţii civilmente responsabile (pct. 1) din alin. (3) al art. 74 din CPP), a reprezentantului legal (pct. 2) din alin. (6) al art. 78 din CPP), a reprezentantului (pct. 3) al art. 80 din CPP), pentru neprezentarea nemotivată la citaţie pot surveni alte consecinţe, iar aducerea silită nu este oportună.

Potrivit alin. (5) al art. 199 din CPP, nu pot fi supuse aducerii silite minorii în vârstă de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat.

115 . . , , , . 93.

120 . . , : , , 2000, . 211.

121 Nu constituie aducere silită, în sensul art. 199 CPP, aducerea la organele de poliţie încondiţiile pct. 1) şi 3) din alin. (1) al art. 166, art. 168 din CPP precum şi însoţirea persoanei de către colaboratorii organelor de poliţie, fiind citată pentru efectuarea acţiunilorprocesuale urgente conform alin. (2) al art. 236 din CPP.

DREPT PROCESUAL PENAL

persoanei care trebuie adusă forţat şi calitatea procesuală a acesteia, motivele

aducerii şi numele persoanei cu funcţie de răspundere (ofiţer de urmărire penală,

procuror sau judecător) la care trebuie adusă.

Potrivit alin. (4) al art. 199 din CPP, persoana nu poate fi supusă aducerii

silite în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare122.

Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită se trimite organului de

poliţie conform alin. (6) al art. 199 din CPP, care execută această măsură pro-

cesuală de constrângere123.

Persoana împuternicită cu executarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită

trebuie să respecte dispoziţiile art. 29 din Constituţie şi art. 12 din CPP privind

inviolabilitatea domiciliului, care prevede "că nimeni nu poate pătrunde sau

rămâne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia".

Astfel, în cazul executării încheierii instanţei de judecată, persoana împuternicită

poate pătrunde în încăpere şi fără acordul persoanei, în cazul executării ordonanţei

ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului, pătrunderea în încăperea

persoanei care trebuie adusă silit este posibilă cu acordul acesteia, iar în caz

contrar se va lua autorizaţia judecătorului de instrucţie în modul prevăzut de art.

304-306 din CPP.

Legea nu prevede expres posibilitatea atacării actului de aducere silită, dar

împotriva ordonanţei privind aplicarea acestei măsuri de către organul de ur-

mărire penală poate fi făcută plângere în ordinea generală stabilită de art. 298 din

CPP, care se examinează de judecătorul de instrucţie.

§3. Suspendarea provizorie din funcţie

Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată

învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a rea liza

activităţi cu care aceasta se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public,

alin. (1) al art. 200 din CPP.

Legea procesuală penală nu defineşte scopul acestei măsuri şi, respectiv, nu

prevede temeiurile aplicării. în literatura de specialitate s-a menţionat că măsura

122 Conform pct. 6) al art. 6 din CPP, cazuri ce nu suferă amânare sunt: pericolul real case vor pierde sau distruge probele; se poate ascunde bănuitul sau învinuitul ori că voicomite alte infracţiuni. 121 Pentru neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere

sililă colaboratorii poliţiei responsabili de această activitate pot fi sancţionaţi cu amendă in conformitate cu ari. 201din CPP.

I'II ile a g e n e r a l a 419

suspendării provizorii din funcţie face parte din categoria măsurilor cu caracter

pieventiv12'1 sau este o măsură apropiată după scop măsurilor preventive125.

Astfel, necesitatea aplicării acestei măsuri este condiţionată de circumstanţele

cauzei ce presupun posibilitatea că învinuitul poate: a) să continue act ivi ta tea

infracţională cu folosirea situaţiei de serviciu; b) să împiedice aflarea adevărului

prin nimicirea documentelor, influenţarea martorilor din rândul subalternilor; c)

să împiedice efectuarea reviziei sau expertizei contabile126.

Suspendarea provizorie din funcţie se dispune şi în cazurile când persoana cu

funcţie de răspundere deţine o funcţie incompatibilă cu statutul de Învinuit

(inculpat), iar în cazurile prevăzute de legi speciale este incompatibilă ţ[ cu

statutul de bănuit.

în primul rând, măsura suspendării din funcţie se dispune în privinţa în-

vinuitului (persoană cu funcţie de răspundere şi altor funcţionari publici) în

sensul Legii serviciului public din 04.05.1995127, dar această măsură procesuală

poate fi dispusă şi în privinţa altor persoane care nu au statut de funcţionar

public, dar care practică activităţi în interes public (de exemplu: medicul în

CRZul infracţiunilor prevăzute de capitolul II al Codului penal; pedagogul în

CIZul infracţiunii săvârşite împotriva unui elev sau împotriva minorilor).

Potrivit alin. (3) al art. 200 din CPP, suspendarea provizorie din funcţie

decide judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată în baza ■ I.-

mersului motivat depus de către procuror.

Demersul procurorului se examinează în faza urmăririi penale de către

iiidreătorul de instrucţie în conformitate cu alin. (2) al art. 305 din CPP, unde

lfearticipă învinuitul şi apărătorul acestuia. Procurorul, la demersul motivat

privind necesitatea suspendării din funcţii . va anexa în mod obligatoriu

ordonanţa de punere sub învinuire.

IPentru unele categorii de funcţionari publici (persoane cu înalte funcţii de

răs-|n11 Icre) procedura suspendării din funcţie este reglementată de legi

speciale'28.

. 'I. I , - . ,, 1985, . 81. , . . , , , 2000, . 188.

, |>, , . . , op. cit., . 75-76.Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 61 din 02.11.1995.II. Judecătorul este suspendat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii care

H prezintă Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului, art. 20

al Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19.07.1996 {Monitorul Qfittul al Republicii Moldova, nr. 64 din 03.10.1996).

b Judecătorul Cur ţ i i Constituţionale, prin Hotărârea Curţii Constituţionale la demer-■,nl ui om lui General, art, 16 al Legll cu privire la Curtea Constituţională. Pi

418

IVIIK! alte persoane cu înalte l'uiu ţ i i de răspundere, conform procedurii numir i i Im în funcţie de către l'arlaiminet imn Preşedintele Republicii Moldova (Procuror ueneral. avoial DiirlamenUii. ineniliiii t luvei iiuliu. membrii Curţii de Conturi).

42 D

I'

i

Potrivit alin. (4) al art. 200 din CPP, copia de pe încheierea judecătorului de

instrucţie sau a instanţei de judecată privitor la suspendarea provizorie din funcţie

a persoanei se trimite imediat pentru executarea administraţiei la locul de lucru al

învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii copiei, persoana indicată va fi

înlăturată sau nu va fi admisă în câmpul muncii.

în cazul în care persoana responsabilă de executarea acestei măsuri proce-

suale de constrângere nu îndeplineşte hotărârea judecătorească respectivă, ju-

decătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată pot aplica o amendă

judiciară în conformitate cu art. 201 din CPP. Persoanei suspendate provizoriu din

funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru care

persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de măsură procesuală

de constrângere se ia în calcul în vechimea generală de muncă, alin. (2) al art. 200

din CPP.

Hotărârea judecătorului de instrucţie privind suspendarea provizorie din

funcţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile în instanţa ierarhic supe-

rioară, conform alin. (2) al art. 302 din CPP.

Suspendarea provizorie din funcţie poate fi revocată de către judecătorul de

instrucţie sau, după caz, de instanţă, la cererea părţilor în proces, dacă dispune

necesitatea aplicării unei asemenea măsuri (alin. (5) al art. 200 din CPP).

Suspendarea provizorie din funcţie ca măsură procesuală de constrângere într-o

cauză penală se aplică din iniţiativa procurorului în ordinea prevăzută de Codul de

procedură penală (art. 200), iar practica suspendării contractului individual de

muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor prevăzute în art. 76 Codul

muncii al Republicii Moldova din 28.03.2003129 determinate de faptul punerii sub

învinuire a salariatului13" trebuie să fie în conformitate cu legislaţia procesuală

penală.

Totodată, menţionăm faptul că aplicarea unei măsuri preventive privative de

libertate (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu) constituie în esenţă şi

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162 din 29.07.2003.Art. 76 din Codul muncii prevede diferite cazuri de suspendare de drept a contractuluiindividual de muncă, printre care:a. Trimiterea în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către sala

riat a unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată până la rămânerea definitivăa hotărârii;

b. Cerere a organelor de control sau de drept, conform legislaţiei în vigoare, sunt temeiuri determinate de existenţa unei cauze penale împotriva salariatului. Acestereglementări din Codul muncii permit interpretări diferite în problema condiţiilorşi organului competent să dispună suspendarea provi'/.orie din funcţie (suspendareacontractului individual de muncă),

0 suspendare tacită din funcţie a celui bănuit, învinuit sau inculpat, având în vedere imposibilitatea celui prevenit să presteze muncă. în aceste cazuri este su-ficientă trimiterea copiei mandatului de arestare angajatului pentru a suspenda contractul individual de muncă cu salariatul ce se află în detenţie provizorie.

Legea procesuală penală nu prevede expres durata măsurii suspendării provizorii din funcţie, prezumându-se până la rămânerea definitivă a sentinţei în caz de incompatibilitate cu funcţia ocupată, iar celelalte cazuri pe durata urmăririi penale.

în concluzie putem menţiona că suspendarea provizorie din funcţie se aplică ca măsură procesuală în privinţa învinuitului pentru a preîntâmpina împiedicarea aflării adevărului de către acesta, care, de regulă, se află în stare de libertate, în alte cazuri măsura dată se dispune ţinând cont de incompatibilitatea statutului persoanei cu funcţie de răspundere şi actul punerii sub învinuire a acesteia.

§4. Amenda judiciară

Amenda judiciară este o sancţiune procesuală, aplicabilă în caz de săvârşire a

vreuneia dintre abaterile judiciare prevăzute de Codul de procedură penală.

Rolul amenzii judiciare este de a asigura desfăşurarea normală a activităţii

procesuale prin efectuarea corect şi la timp, de către subiecţii procesuali, a în-

datoririlor ce le revin potrivit legii'".

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 201 din CPP, amenda judiciară este o sancţiune

bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în

cursul procesului penal.

Amenda judiciară se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale

(alin. (2) al art. 201 din CPP)132.

Potrivit alin. (3) al art. 201 din CPP, constituie abatere procesuală şi se

sancţionează cu amendă:

1) Neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a

măsurilor luate de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele

art. 334 din CPP.

Această abatere se poate săvârşi prin încălcarea disciplinei şedinţei, prin

tulburarea liniştii acesteia, prin nesupunerea dispoziţiilor preşedintelor şedinţei de

judecată, fie prin alte acţiuni sau inacţiuni care denotă desconsiderare vădită faţă

de judecată. în mod special, condiţiile şi persoanele care pot fi

1" Vintilă Dcmgonoz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului..., op. cit., voi. I, p. 412. "' O unitate convenţională este 20 lei, potrivit alin. (2) al art. 64 din CP.

i ! ' D U H I ' T PROCESUAL I ' l i N A I . I' a r lea g o n e r a I '12.1

sancţionate cu amendă sunt reglementate de art. 334 din CPP. Din dispoziţiile art.

334 din CPP rezultă că pentru încălcarea ordinii în timpul şedinţei de judecată

poate fi sancţionată cu amendă orice persoană, cu excepţia inculpatului, care este

îndepărtat din sala şedinţei.

Abaterea dată poate fi săvârşită în faza de judecată, în orice etapă s-ar afla

aceasta, precum şi în faza urmăririi penale în faţa judecătorului de instrucţie

la soluţionarea chestiunilor prevăzute de lege.

„ 2) Neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită.

Abaterea dată poate fi săvârşită de către cei care sunt obligaţi, potrivit legii,

să execute hotărârea de aducere silită. Astfel, tergiversarea nejustificată privind

executarea hotărârii de aducere silită sau neanunţarea despre imposibilitatea

executării acestei hotărâri de către colaboratorul poliţiei, precum şi neprezentarea

la timp spre executare de către conducătorul organului de poliţie constituie o

abatere în sensul prevăzut de pct. 2) din alin. (3) al art. 201 din CPP. Această

abatere presupune rea-voinţa care trebuie dovedită.

3) Neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului,

interpretului, traducătorului sau apărătorului legal, citaţi la organul

de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă

şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când pre

zenţa lor este necesară.

Abaterea dată priveşte obligaţia martorului (art. 90 din CPP), expertului (art.

88 din CPP), specialistului (art. 87 din CPP), a interpretului sau traducătorului

(art. 85 din CPP) de a se prezenta în faza organului care i-a citat, precum şi

obligaţia să informeze la timp despre imposibilitatea prezentării. Această abatere

poate fi săvârşită şi de partea vătămată, care poate fi sancţionată cu amendă

pentru neprezentarea nejustificată şi neinformarea organului competent la timp

despre imposibilitatea prezentării, pornind de la dispoziţiile generale prevăzute de

alin. (2) al art. 197 din CPP şi dispoziţiile speciale arătate la alin. (5) al art. 323

din CPP numai în cazurile când declaraţiile părţii vătămate prezintă importanţă

pentru aflarea adevărului în procesul penal şi deci este necesară audierea ei.

Subiect al acestei abateri poate fi şi procurorul, precum şi apărătorul cu

condiţia că lipsa nemotivată a acestora şi neinformarea la timp despre imposi-

bilitatea prezentării au dus la cheltuieli judiciare suplimentare, având în vedere

dispoziţiile speciale ale legii (alin. (3) al art. 320; alin. (3) al art. 322 din CPP).

4) Tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării în

sărcinărilor primite.

Tergiversarea care formează elementul material al abaterii se comite prin

inacţiunea (omisiunea) de a îndeplini la timp sarcina privitoare la efectuarea

expertizei sau de traduce înscrisul133.

Tergiversarea presupune rea-voinţa din partea expertului sau traducătorului,

care trebuie dovedită.

5) Neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectue

ze o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia.

Abaterea constituie neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 149 din CPP

de către conducătorul instituţiei de expertiză.

6) Neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmă

rire penală sau a instituţiei, a obiectelor sau a documentelor de către

conducătorul unităţii sau de către persoane însărcinate cu aducerea la

îndeplinire a acestei obligaţii.

Această abatere judiciară se săvârşeşte printr-o inacţiune (omisiune), care

constă în neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la cererea organului judiciar a

obiectelor şi înscrisurilor aflate în posesia sa. Constituie abatere nu numai ne-

prezentarea acestor obiecte sau înscrisuri, ci şi nepredarea organelor judiciare134,

organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în condiţiile alin. (3) al art.

157 din CPP a documentelor şi obiectelor ce se află într-o instituţie de stat.

Nu constituie abatere judiciară, în sensul prevăzut de pct. 6) din alin. (3) al

art. 201 din CPP, neprezentarea obiectelor şi documentelor în cazul efectuării

unei percheziţii sau ridicării de obiecte şi documente în conformitate cu art. 128

din CPP.

7) Nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă.

Această abatere judiciară poate fi săvârşită de către persoanele fizice sau ju-

ridice care au primit la păstrare, li s-a restituit sau au fost transmise pentru efec-

tuarea expertizei şi au încălcat obligaţia de păstrare a corpurilor delicte şi altor

obiecte prevăzută de art. 160 din CPP. Abaterea dată se manifestă prin pierderea,

deteriorarea, alterarea sau amestecul corpurilor delicte şi altor obiecte.

8) Alte abateri pentru care Codul de procedură penală prevede amenda

judiciară. Astfel de cazuri sunt:

a. neexecutarea hotărârii de suspendare provizorie din funcţie de către

administraţia locului de lucru conform alin. (4) al art. 200 din CPP;

V i n t i l ă Dongonoz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului..., op. cit., voi. I, p. 415.

Ibidem.

I.'..I I) RPT PROCESUA I, PRNA L I' a r tea e n e r a I '125

b. neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor prevăzute de

art. 82 din CPP; înaintarea cererii de recuzare în mod repetat cu rea-

credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta

judecata sau din alte intenţii răuvoitoare de către părţi la proces în

conformitate cu alin. (4) al art. 34 din CPP.

Potrivit alin. (4) al art. 201 din CPP, pentru abaterile comise în cursul

urmăririi penale, amenda judiciară se aplică de către judecătorul de instrucţie la

demersul persoanei care efectuează urmărirea penală. Astfel, ofiţerul de urmărire

penală sau, după caz, procurorul vor întocmi un demers motivat, unde se va

menţiona esenţa abaterii procesuale, anexând materialele necesare ce confirmă

faptul încălcării obligaţiilor procesuale de către subiecţi, precum şi rea-voinţa, în

funcţie de caz.

Examinarea demersului privind aplicarea amenzii judiciare se face de către

judecătorul de instrucţie în conformitate cu art. 305 din CPP cu participarea per-

soanei care a înaintat demersul şi a persoanei care a comis abaterea procesuală.

Potrivit alin. (6) al art. 201 din CPP, încheierea judecătorului de instrucţie

privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic

superioară (Curtea de Apel) de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată

amenda.

Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică

de către instanţa care judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii se

include în procesul-verbal al şedinţei de judecată (alin. (5) al art. 201 din CPP).

Instanţa de judecată, în cazul săvârşirii unei abateri judiciare, aplică amenda

judiciară din oficiu.

încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare nu este

susceptibilă de a fi atacată cu recurs separat, conform dispoziţiilor alin. (7) al art.

201 din CPP, dar poate fi atacată numai o dată cu sentinţa cu apel sau recurs în

condiţiile art. 408-4118 din CPP sau, după caz, a art. 437-450 din CPP.

Potrivit alin. (8) al art. 201 din CPP, aplicarea amenzii judiciare nu înlătură

răspunderea penală în cazul în care fapta constituie infracţiune.

în cazul când abaterea judiciară constituie o contravenţie administrativă (de

exemplu, prevăzută de art. 200/7, 200/8 din Codul cu privire la contravenţiile

administrative), instanţa de judecată aplică sancţiunea administrativă în

corespundere cu art. 209 al Codului cu privire la contravenţiile administrative,

fără a aplica amenda judiciară potrivit art. 201 din CPP135.

1 r' Art. 200/7, manifestarea lipsei de respect faţă de judecată, art. 200/8, ofensa adusă jude-cătorului sunt contravenţii administrative ce atentează la înfăptuirea justiţiei.

§5. Punerea sub sechestru a bunurilor 5.1. Definiţia şi scopul

aplicării sechestrului asupra bunurilor

Actualul Cod de procedură penală (art. 202-210) reglementează punerea sub sechestru a bunurilor în cadrul măsurilor procesuale de constrângere, definind-o ca măsură asiguratorie, spre deosebire de legislaţia procesuală penală precedentă care a plasat materia normativă (art. 155) în cadrul actelor de urmărire penală alături de sechestrarea corespondenţei poştale. Prin urmare, doctrina juridică sovietică trata punerea sub sechestru a bunurilor ca acţiune procesuală efectuată în caz de necesitate în faza urmăririi penale'36. Pe bună dreptate s-a expus opinia că "După natura juridică şi scopul urmărit, aceasta nu este o acţiune de aflare a adevărului, ci este o acţiune organizaţional-dispozitivă efectuată pentru asigurarea neînstrăinării anumitor bunuri"137.

în acelaşi sens s-a menţionat că "acţiunea dată nu este un procedeu proba-toriu, dar constituie o măsură procesuală de constrângere aplicată nu numai în faza urmăririi penale, dar şi în faza trimiterii în judecată, precum şi în faza judecării cauzei"138.

Potrivit art. 202 din CPP, organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate lua în cursul procesului penal măsuri asigurătorii, pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art. 203-210 din CPP. în lege se menţionează despre "măsuri asigurătorii", dar în esenţă se reglementează o singură măsură - punerea sub sechestru a bunurilor. în aspect doctrinal, putem interpreta dispoziţia legii (art. 202 din CPP) privind existenţa mai multor măsuri asigurătorii pornind de la regimul juridic al bunurilor sechestrate şi din procedura aplicării sechestrului. Din acest punct de vedere deosebim diverse forme ale sechestrului139:

M. . , , 2, , 1970, . 121. . . , . , , 1981, . 24.. . , , , 1976, . 10.Legislaţia altor state prevede expres diferite forme ale sechestrului penal: 1) Codul de procedură penală al României (art. 165-167) -

a. Sechestrul;b. Inscripţia ipotecară; Poprirea;

(26 D R E P T PROCESUAL l'KNAI. I' a r tea g 0 n o r a I ii ■t/v

1) sechestrul propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile;

2) sechestrul bunurilor imobile cu notarea acestuia în registrul bunurilor

imobile;

3) sechestrul depozitelor (conturilor) bancare;

4) sechestrul valorilor mobiliare (materializate sau nematerializate) cu

blocarea conturilor personale în registrul valorilor mobiliare.

Potrivit art. 203 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor este definită ca o

măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor

materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în

cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a

conturilor şi a depozitelor bancare sunt încetate orice operaţiuni în privinţa

acestora140.

în literatura de specialitate, măsurile asigurătorii au fost definite ca "măsuri

procesuale cu caracter real, care au efect indisponibilitatea bunurilor mobile şi

imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii responsabile civil-mente

în vederea acoperirii despăgubirilor civile şi a executării pedepsei amenzii"141.

Aceste instituţii îşi justifică prezenţa în cadrul măsurilor procesuale, deoarece,

până la soluţionarea definitivă a cauzelor penale şi rămânerea definitivă a

hotărârii prin care a fost admisă acţiunea civilă, reparatorie sau prin care s-a

pronunţat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar

putea să înstrăineze bunurile pe care le au şi să devină insolvabili.

Prin efectul lor, măsurile asigurătorii garantează executarea obligaţiilor de

ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi acţiunii civile în

procesul penal142.

Prin urmare, punerea sub sechestru a bunurilor limitează dreptul de

proprietate în sensul interdicţiei de înstrăinare, iar în cazul când bunurile

sechestrate sunt ridicate sau sigilate şi interdicţia folosirii acestora. Conform

2) Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse (art.115, 116) -a. Sechestrul;

b. Sechestrul titlurilor de valoare.140 Prin "încetarea oricăror operaţiuni în privinţa conturilor şi depozitelor bancare" sechestrate se are în

vedere atât debitarea, cît şi creditarea contului bancar. Din punct de vedere practic, nu există nici un raţionament care să justifice interdicţia creditării contului bancar. Totodată, nu poate fi justificată uneori interdicţia oricăror operaţiuni de debitare a contului bancar, care duce la blocarea activităţii agentului economic. Din aceste considerente este raţională şi eficientă practica dispunerii sechestrului mijloacelor băneşti în suma acţiunii civile, dar nu a contului bancar.

"' Ion NeagU, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 347.

"■' Ibidem.

dispoziţiilor art. 202, 203 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor se dispune pentru următoarele scopuri:

1) asigurarea reapărării prejudiciului cauzat de infracţiune;2) garantarea executării pedepsei amenzii;

3) garantarea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.Aplicarea sechestrului asupra bunurilor în alte scopuri decât cele prevăzute de lege este inadmisibilă143.

5.2. Bunurile care pot fi puse sub sechestru

Problema bunurilor care pot fi puse sub sechestru include următoarele condiţii: 1) bunurile cărui subiect pot fi sechestrate; 2) categoria (natura juridică) bunurilor asupra cărora se aplică sechestrul; 3) bunurile care, potrivit legii, nu pot fi puse sub sechestru.

Potrivit alin. (3) al art. 202 din CPP combinat cu alin. (1) al art. 204 din CPP, pot fi puse sub sechestru bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile în cazurile prevăzute de lege144, indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află, pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune în suma valorii probabile a pagubei. Aplicarea sechestrului pentru garantarea executării pedepsei amenzii se dispune, potrivit alin. (4) al art. 202 din CPP, numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Bunurile destinate sau folosite la săvârşirea infracţiunii care urmează a fi confiscate sunt supuse sechestrului numai dacă sunt în proprietatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului145.

Potrivit alin. (2) al art. 204 din CPP, se pun sub sechestru bunurile ce

constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună

a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este

dobândită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga

proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi. Tot în

acest sens pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi

organizaţiilor, cotă-parte din proprietatea colectivă

'''■' De exemplu, nu poate fi aplicat sechestrul bunurilor pentru recuperarea cheltuielilor de judecată prevăzute de art. 227 din CPP sau a amenzii judiciare conform art. 201 din CPP.

Mr| Se au în vedere dispoziţiile Codului civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002 (art. 1406-1410).

W Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 privind practica aplică r i i de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii (Culegere de hotărâri explicative, Chişinău, 2002, p. 284).

•I ■:;DREPT PROCESUAL PENA I.

1' I a g I ă

429

dobândită ilicit de către bănuit, învinuit, care poate fi separată fără a se aduce

prejudiciu activităţii economice (alin. (4) al art. 204 din CPP)146.

în cazul când bănuitul, învinuitul sau inculpatul este fondator sau membru al

unei societăţi, cooperative, organizaţii necomerciale, sechestrul poate fi aplicat în

condiţii speciale asupra cotei-părţi din proprietatea persoanei juridice. Astfel,

potrivit Codului civil (alin. (3) al art. 14; alin. (3) al art. 156; alin. (3) al art. 171;

alin. (5) al art. 181), bunurile transmise de către învinuit în capitalul social al

organizaţiei devin proprietatea acesteia şi organizaţia (asociaţia) nu răspunde

pentru faptele personale ale fondatorilor, aşa cum fondatorii nu răspund cu

proprietatea lor pentru obligaţiile acesteia. Prin urmare, punerea sub sechestru a

bunurilor asociaţiei, întreprinderii, organizaţiei pentru fapta penală săvârşită de

către fondatorul acestora se admite numai în următoarele cazuri şi condiţii:

1) pentru asigurarea confiscării speciale a acelei cote-părţi (părţi sociale,

acţiunilor) dobândite pe cale criminală de către fondator;

2) pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat sau a executării pedepsei

amenzii asupra cotei de participare în cooperativă de către învinuit, dacă

acesta nu are alte bunuri (alin. (7) al art. 177 din Codul civil).

în cazul tragerii la răspundere penală a persoanelor juridice în condiţiile

prevăzute de alin. (3) al art. 21 din CP, sechestrul poate fi aplicat asupra întregii

proprietăţi a acesteia, în scopul recuperării prejudiciului cauzat, precum şi pentru

garantarea executării pedepsei amenzii.

După natura juridică şi alte criterii pot fi sechestrate bunurile mobile şi

imobile (alin. (2) al art. 202 din CPP).

Potrivit alin. (1) al art. 203 din CPP, sunt puse sub sechestru bunurile, adică

valorile materiale, inclusiv conturile şi depozitele bancare.

Prin "valori materiale" se subînţeleg bunurile corporale, precum şi valorile

mobiliare (inclusiv cele nematerializate).

Nu poate fi aplicat sechestrul pentru asigurarea acţiunii civile în procesul

penal asupra bunurilor incorporate (denumirea de firmă, emblemă, marcă,

invenţie, dreptul de autor, denumirea de origine şi indicaţie geografică). Potrivit

alin. (2) al art. 203 din CPP, sunt supuse sechestrării în scopul confiscării speciale

bunurile destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din

infracţiune.

La aplicarea sechestrului asupra bunurilor întreprinderilor, organizaţiilor sau persoa-, nclor fizice cu statut de întreprinzător se vor lua în consideraţie dispoziţiile Codului de procedură civila al Republicii Moldova din 30 mai 2003 (alin. (1) al art. 176) {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.Ul-115/451 din 12.06.2003).

Sechestrarea bunurilor rezultate din infracţiune se dispune asupra oricăror bunuri, indiferent de natura acestora. Astfel, potrivit hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999, bunurile rezultate din infracţiune constituie şi avantajul economic obţinut în urma săvârşirii faptelor penale. Avantajul economic poate consta într-un bun de orice natură, corporal sau incorporai, mobil sau imobil, precum şi acte juridice sau documente care atestă un titlu sau un drept asupra unui bun14''.

Bunurile rezultate din infracţiune sunt supuse sechestrului indiferent de faptul dacă se află în proprietatea învinuitului (inculpatului) sau în proprietatea altor persoane fizice sau juridice. Sunt supuse sechestrului bunurile mobile dobândite pe cale criminală de către bănuit, învinuit sau inculpat, chiar dacă au fost înstrăinate în mod legal altor persoane (cu excepţia banilor, titlurilor de valoare la purtător, bunurilor procurate la licitaţie)148.

Sunt supuse sechestrării bunurile arătate la alin. (2) al art. 106 din CP care urmează a fi confiscate de la făptuitor, chiar şi în cazul existenţei unui temei de absolvire de răspundere penală.

Pot fi puse sub sechestru sumele de bani care se află pe conturile analitice ale persoanelor juridice sau persoanelor fizice (curent, de depozit, de credit, temporar).

Potrivit alin. (3) al art. 204, nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare

necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor,

combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională,

vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sunt de mare preţ,

precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi

ulterior supuse confiscării149.

Culegere de hotărâri explicative, Chişinău, 2002, p. 2S5.Potrivit alin. (2) al art. 331 din Codul civil, dobânditorul de bună credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazurile când bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui (cu excepţia banilor, titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie). Potrivit anexei nr. 1 a Codului de procedură civilă al RSSM din 26 decembrie 1964, în vigoare până în prezent, sunt prevăzute şi alte bunuri care nu pot fi urmărite şi respectiv nu poate fi aplicat sechestrul asupra bunurilor de necesitate vitală: 1) unicul animal şi păsările de curte, de pe lângă casă; 2) nutreţul necesar pentru hrana animalelor; 3) îmbrăcămintea şi încălţămintea strict necesară şi albiturile de pat (Veştile Sovietului Su-jnvin ui RSSM, 1964, nr. 36).

•!.»() D R E P T l ' K O C l i S U A I , I M i N / V I . I* a t tea g e n e»a IA 431

5.3. Temeiurile şi procedura punerii sub sechestru a bunurilor

Conform conţinutului alin. (1) al art. 205 din CPP, punerea sub sechestru a

bunurilor poate fi dispusă în următoarele condiţii care urmează a fi întrunite

cumulativ:

1) sa fie începută urmărirea penală;

2) dacă probele acumulate permit de a presupune întemeiat că bănuitul,

învinuitul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite le pot tăinui,

deteriora, cheltui;

3) dacă s-a înaintat acţiunea civilă, dacă pentru săvârşirea infracţiunii

incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului poate fi aplicată

pedeapsa amenzii sau dacă există unul din bunurile prevăzute de alin. (2)

al art. 106 din CP.

Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de

urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a

încheierii instanţei de judecată. Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile,

înaintează judecătorului de instrucţie demers însoţit de ordonanţa organului de

urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucţie,

prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de

judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, prin încheiere, dacă

vor fi administrate probe suficiente pentru confirmarea temeiurilor prevăzute de

lege (alin. (2) al art. 205 din CPP).

Până la înaintarea demersului privind aplicarea sechestrului, la indicaţia

procurorului sau din oficiu ofiţerul de urmărire penală, conform pct. 13) din alin.

(2) al art. 57 din CPP, va constata prin ordonanţă existenţa bunurilor care pot fi

urmărite. Pentru stabilirea bunurilor care pot fi urmărite ofiţerul de urmărire

penală efectuează acţiuni procesuale sau acţiuni de investigaţie operativă.

în cazul constatării inexistenţei bunurilor care pot fi urmărite, ofiţerul de

urmărire penală înştiinţează procurorul şi partea civilă.

în faza urmăririi penale demersul procurorului se examinează de judecătorul

de instrucţie în ordinea prevăzută de art. 305 din CPP.

în faza de judecată chestiunea aplicării sechestrului se examinează de către

instanţa de judecată la cererea părţii civile sau, după caz, la demersul procurorului

(pentru asigurarea executării pedepsei amenzii sau confiscării speciale), potrivit

art. 346, 364 din CPP, în urma căreia se adoptă o încheiere sub forma unui

document aparte, în conformitate cu alin. (2) al art. 342 din CPP.

Potrivit alin. (3) al art. 205 din CPP, în ordonanţa organului de urmărire

penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire la punerea

bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura în care ele sunt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile.

Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor \materiale, autorizează şi percheziţia (alin. (4) al art. 205 din CPP). în cazul când s-a autorizat de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată punerea bunurilor sub sechestru, iar acestea sunt tăinuite, ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, executorul judecătoresc efectuează căutarea bunurilor urmărire, pătrunzând în încăperi şi fără autorizaţie specială privind percheziţia, în conformitate cu norma constituţională (pct. a) din alin. (2) al art. 29) ce prevede derogarea privind executarea unei hotărâri judecătoreşti.

în caz de delict flagrant sau în cazul ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procesuale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabi-litatea acesteia. în caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune scoaterea totală sau parţială a bunurilor de sub sechestru (alin. (5) al art. 205 din CPP).

Prin urmare, executarea punerii sub sechestru a bunurilor poate fi efectuată în acelaşi timp cu efectuarea unei percheziţii, a ridicării de obiecte sau documente sau de sine stătător.

La determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se vor lua în consideraţie preţurile medii de pe piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient (alin. (1) al art. 206 din CPP).

Valoarea bunurilor puse sub sechestru în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror nu poate depăşi valoarea acţiunii civile (alin. (2) al art. 206 din CPP).

în cazul când pentru infracţiunea săvârşită legea penală prevede pedeapsa amenzii, sechestrul se va dispune asupra bunurilor învinuitului în limita maximală a cuantumului acesteia.

In cazul când banii, codurile sau valoarea serviciilor primite nelegitim nu IU fost găsite de către organele de urmărire penală pentru a fi puse sub sechestru, se vor pune sub sechestru oricare bunuri ale învinuitului (inculpatului)

•i ia DREPT PROCESUAL PENAL Pil r tea gen era 1 ft 433

pentru încasarea în beneficiul statului a sumei de bani echivalentă, pornind de la

valoarea acestora la momentul săvârşirii infracţiunii15".

Potrivit alin. (3) al art. 206 din CPP, determinând cota-parte a bunurilor ce

urmează a fi puse sub sechestru aparţinând fiecăruia din mai mulţi învinuiţi, in-

culpaţi sau câtorva persoane care poartă răspundere pentru acţiunile lor, se ia în

considerare gradul de participare a acestora la săvârşirea infracţiunii. în scopul

asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a uneia

din persoane. în situaţia arătată mai sus este aplicabilă dispoziţia art. 1414 din

Codul civil privind răspunderea solidară. Astfel, în cazul când dauna a fost cau-

zată în comun de mai multe persoane, sechestrul poate fi aplicat asupra bunurilor

fiecărui învinuit (inculpat) în cote-părţi determinate de gradul de participare la

săvârşirea infracţiunii de către fiecare participant, sau în cote egale, dacă este

imposibil de a determina cota despăgubirilor fiecărui participant. în cazul când

învinuiţii nu dispun de bunuri, sechestrul pentru asigurarea acţiunii civile poate fi

aplicat numai asupra bunurilor unui învinuit (inculpat), iar acesta va avea dreptul

de regres faţă de ceilalţi coinculpaţi, potrivit art. 1415 din Codul civil.

Conform alin. (3) al art. 207 din CPP, la punerea bunurilor sub sechestru

poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul aproximativ al

bunurilor materiale în scopul excluderii sechestrării bunurilor în valoare ce nu

corespunde valorii indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în

hotărârea instanţei de judecată.

Executarea ordonanţei sau, după caz, a hotărârii cu privire la punerea

bunurilor sub sechestru se face de către ofiţerul de urmărire penală în faza ur-

măririi penale sau în faza judecării cauzei de către executorul judecătoresc în

conformitate cu art. 207 din CPP, care reglementează procedura sechestrării

bunurilor mobile.

Executarea propriu-zisă a punerii sub sechestru a bunurilor urmează să se

efectueze în timpul zilei (de la 6uo-2200), cu excepţia cazurilor arătate la alin. (5) al

art. 205 din CPP.

Reprezentantul organului de urmărire penală înmânează contra semnătură,

proprietarului sau posesorului bunurilor, copia de pe ordonanţă, iar executorul

judecătoresc copia încheierii judecătoreşti şi cere predarea lor. în caz de refuz de a

executa benevol această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează

forţat.

111 I [otărftrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999, în Culegere de hotă-rări explicative, op. cil., p. 285.

Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sunt tăinuite de către pro-

prietar sau posesor, organul de urmărire penală, având împuternicirile legale, este

în drept să efectueze percheziţie (alin. (1) al art. 207 din CPP).

Inventarierea bunurilor urmărite se face în prezenţa proprietarului sau a

posesorului, iar în lipsa acestora în prezenţa unui membru major al familiei lui sau

a reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Jnainte de

începerea inventarierii bunurilor care urmează a fi puse sub sechestru, ofiţerul de

urmărire penală sau executorul judecătoresc stabilesc identitatea şi competenţa

specialistului-merceolog, domiciliul şi relaţiile în care se află el cu persoanele care

participă la acţiunea dată, îi explică drepturile şi obligaţiile în conformitate cu alin.

(5) al art. 87 din CPP, consemnând aceste date în procesul-verbal de punere sub

sechestru a bunurilor sau, după caz, în lista de inventariere prin semnătura

specialistului.

Proprietarul sau posesorul bunurilor, prezent la acţiunea de punere sub se-

chestru, este în drept să indice care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în

primul rând, pentru a fi asigurată suma indicată în ordonanţa organului de

urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată (alin. (4) al art. 207 din

CPP).

Potrivit alin. (5) al art. 207 din CPP, la punerea sub sechestru a bunurilor se

întocmeşte un proces-verbal de către ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, de

către executorul judecătoresc o listă de inventariere. în procesul-verbal sau în lista

de inventariere, pe lângă menţiunile arătate la art. 260,261 din CPP, se va

consemna informaţia privind:

1) toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul,

măsura sau greutatea lor, materialul din care sunt confecţionate şi alte

elemente de individualizare şi, pe cât e posibil, costul lor;

1) bunurile materiale ridicate şi cele lăsate pentru păstrare;

2) declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre apartenenţa

bunurilor puse sub sechestru.

Copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmânează,

contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar

dacă acesta lipseşte - unui membru major al familiei lui sau reprezentantului

autorităţii executive a administraţiei publice locale. Punând sub sechestru

bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau instituţiei, copia de pe

procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmânează contra semnătură

reprezentantului administraţiei.

Legea procesuală penală nu reglementează care este procedura punerii sub

sechestru a bunurilor imobile, valorilor mobiliare şi mijloacelor băneşti pe con-

I I

DREPT 1» HOC US UA I. I» li NA I.

1* a r tea g I ă

i ,

turile bancare, dar prin analogie considerăm că se vor aplica dispoziţiile generale

şi se vor efectua alte acţiuni, ţinând cont de specificul bunurilor sechestrate.

Astfel, în cazul sechestrării unui imobil ordonanţa autorizată de judecătorul

de instrucţie sau încheierea instanţei de judecată se va trimite în mod obligatoriu

la organul teritorial care ţine registrul bunurilor imobile pentru notarea

sechestrului în conformitate cu art. 508 din Codul civil şi pct. b) din alin. (6) al

art. 4; art. 27 din Legea cadastrului bunurilor imobile151. O copie de pe hotărârea

de punere sub sechestru a imobilului se va înmâna proprietarului.

în cazul sechestrării conturilor şi depozitelor bancare ale persoanelor fizice

sau juridice, hotărârea de punere sub sechestru autorizată de judecătorul de

instrucţie sau emisă de instanţa de judecată se trimite în instituţia financiară

respectivă152. în hotărârea de punere sub sechestru a conturilor bancare se va

menţiona şi dispoziţia art. 251 din CP. O copie de pe hotărârea sechestrării

mijloacelor băneşti de pe contul bancar se va înmâna persoanei faţă de care s-a

dispus această măsură.

în cazul sechestrării valorilor mobiliare, ordonanţa sau încheierea se va

prezenta la locul aflării valorilor mobiliare materializate (depozitarului) sau la

locul aflării registrului deţinătorilor de valori mobiliare nematerializate

(registratorului). Hotărârea de punere sub sechestru a valorilor mobiliare se

execută prin blocarea în registrul valorilor mobiliare a conturilor personale ale

deţinătorilor, fapt care se menţionează în rubrica respectivă din registru.

Cu ocazia sechestrării valorilor mobiliare se întocmeşte un proces-verbal sau

o listă de inventariere, unde se menţionează:

a) cantitatea valorilor mobiliare, categoria şi seria;

b) valoarea nominală;

c) numărul în registrul de stat (codul în litere şi cifre).

Copia procesului-verbal sau a listei de inventariere se înmânează contra

semnătură depozitarului sau registratorului, fiind prevenit de răspunderea penală

potrivi art. 251 din CP, iar o copie se va înmâna şi deţinătorului de valori

mobiliare.

151 Monitorul Oficial al Republica Moldova, nr. 44-46/318 din 21.05.1998.152 Potrivit cap. III al Regulamentului, suspendarea operaţiunilor, sechestrarea mijloacelor

băneşti din conturile bancare/trezoreriale şi perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare, aprobat prin Hotărârea Băncii Naţionale nr. 113 din21.05.2003 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/172 din 27.06.2003),banca primeşte spre executare hotărârea privind aplicarea sechestrului pe mijloacelebăneşti din conturile debitorului imediat, o înregistrează în Registrul documentelor desuspendare şi de sechestrare a mijloacelor băneşti din conturile bancare şi este obligatăsă pftstreze In cont suma înscrisă în hotărârea de aplicare a sechestrului.

în cazul sechestrării valorilor mobiliare la purtător, acestea se ridică cu

întocmirea procesului-verbal sau, după caz, a listei de inventariere în conformitate

cu alin. (5) al art. 207 din CPP

Bunurile mobile sechestrate se păstrează în condiţiile prevăzute de art. 208

din CPP. Astfel, bunurile mobile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu ex-

cepţia obiectelor cu dimensiuni mari.

Potrivit alin. (2) al art. 208 din CPP, metalele şi pietrele preţioase, perlele, \

valuta străină, bonurile şi hârtiile de valoare, obligaţiile se transmit spre păstrare în

instituţiile Băncii Naţionale; sumele de bani se depun la contul de depozit al

instanţei de judecată în a cărei competenţă este judecarea cauzei penale respective;

celelalte obiecte ridicare se sigilează şi se păstrează de către organul la al cărui

demers bunurile au fost puse sub sechestru sau se transmit pentru păstrare

reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale.

Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat se remit

în natură inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare. Potrivit

Regulamentului din 11.09.2001 cu privire la modul de evidenţă, evaluare şi

vânzare a bunurilor confiscate, fără stăpân, sechestrate, uşor alterabile sau cu

termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia

statului cu drept de succesiune şi a comorilor153, la transmiterea bunurilor

inspectoratului fiscal de stat, bunurile sechestrate trebuie să fie însoţite de

următoarele documente:

1) ordonanţa sau încheierea (organului de urmărire penală sau a instanţei

judecătoreşti) de predare a bunurilor Inspectoratului Fiscal de Stat;

2) procesul-verbal de sechestru al bunurilor;

3) titlul executoriu;

4) rezultatele expertizei bunurilor predate;

5) contractul de păstrare a bunurilor predate împreună cu calculele de plată.

La transmiterea bunurilor sechestrate Inspectoratul Fiscal de Stat întocmeşte

un proces-verbal de predare a bunurilor la evidenţă într-un număr necesar de

exemplare.

în funcţie de caracterul bunurilor sechestrate, păstrarea acestora poate fi în-

fflptuită de către agenţii economici în baza contractului de păstrare încheiat de

către organele care au aplicat această măsură şi persoanele juridice respective.

Potrivit alin. (3) al art. 208 din CPP, bunurile puse sub sechestru care nu au

losl ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesoru-

' Aprobat prin hotărârea Guvernului nr. 972 din 11.09.2001 {Monitorul Oficial al Republi-cii Moldova, nr,ll2 113 din 18.09,2001).

|| 16 DREPT I ' U O C l i S U A l , PENALI' ii r tea g I 437

lui ori unui membru adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată răspunderea

prevăzută în art. 251 din CP, pentru însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau

tăinuirea acestor bunuri, după care i se ia un angajament scris.

5.4. Contestarea aplicării sechestrului şi scoaterea bunurilor

puse sub sechestru

Potrivit alin. (1) al art. 209 din CPP combinat cu art. 302 din CPP, punerea

sub sechestru în faza urmăririi penale poate fi contestată de către bănuit, învinuit,

iar refuzul aplicării sechestrului de către procuror în termen de 3 zile, care se

examinează în condiţiile art. 311, 312 din CPP, poate fi constatat în instanţa

ierarhic superioară. Plângerea sau recursul înaintat nu suspendă executarea acestei

măsuri asigurătorii.

Persoanele în privinţa cărora este aplicat sechestrul bunurilor pot înainta

cereri de scoatere a bunurilor de sub sechestru atât în ordinea procedurii penale,

cât şi în ordinea procedurii civile.

In conformitate cu alin. (2) al art. 209 din CPP, alte persoane decât bănuitul,

învinuitul, inculpatul care consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este

efectuată ilegal sau neîntemeiat sunt în drept să ceară organului de urmărire

penală sau instanţei de judecată să scoată bunurile de sub sechestru. în cazul în

care acesta refuză să satisfacă rugămintea sau nu i-a comunicat persoanei

respective despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul primirii ei,

persoana este în drept să solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru în ordinea

procedurii civile. Hotărârea instanţei de judecată în privinţa acţiunii civile privind

scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de către procuror în instanţa

ierarhic superioară cu recurs în termen de 10 zile, însă după intrarea ei în vigoare,

este obligatorie pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţa de judecată

care judecă cauza penală în cadrul soluţionării chestiunii privind persoana,

bunurile căreia trebuie să fie confiscate sau, după caz, urmărite.

Astfel, conform art. 180 din Codul de procedură civilă, persoana faţă de care

s-a aplicat sechestrul asupra bunurilor poate înainta o cerere de anulare a măsurii

sechestrului (de scoatere de sub sechestru a bunurilor) la judecătorul sau instanţa

care a ordonat aplicarea acestei măsuri. La examinarea acestei cereri instanţa va

analiza legalitatea şi temeinicia acestei măsuri asigurătorii pornind de la probele

privind modul de dobândire a dreptului de proprietate a altei persoane decât cea

acuzată asupra bunurilor sechestrate.

Potrivit alin. (3) al art. 181 din Codul de procedură civilă, recursul procuro-

rului împotriva încheierii de anulare a măsurii sechestrului bunurilor suspendă

executarea încheierii.

Potrivit art. 210 din CPP, este reglementată scoaterea bunurilor de sub sechestru în ordinea procedurii penale în următoarele cazuri:

1) retragerea acţiunii civile;

1) modificarea încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului,

învinuitului, inculpatului;

2) din alte motive (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi

penale, achitarea persoanei sau încetarea procesului penal, repararea

benevolă a prejudiciului de către învinuit sau inculpat) menţiunea acestei

măsuri asigurătorii nu mai este necesară sau oportună. Bunurile se scot

de sub sechestru prin hotărârea organului de urmărire penală sau, după

caz, a instanţei de judecată.

Instanţa de judecată, judecătorul de instrucţie sau procurorul, în limitele

competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată

ilegalitatea punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală

fără autorizaţia respectivă.

Scoaterea bunurilor de sub sechestru după caz poate fi făcută de către organul

de urmărire penală, procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată din

oficiu sau la cerere. Potrivit alin. (2) al art. 210 din CPP, ia cererea părţii civile

sau a altor persoane interesate de a cere repararea prejudiciului material

(succesorilor) în ordinea procedurii civile, organului de urmărire penală sau

instanţa de judecată este în drept să menţină bunurile sub sechestru şi după

încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau

achitarea persoanei, timp de o lună de la intrarea în vigoare a hotărârii

respective154.

Prin urmare, în orice caz de soluţionare a chestiunii scoaterii bunurilor de sub

sechestru, urmează a fi anunţată din timp partea civilă pentru a decide înaintarea

cererii de menţinere a sechestrului asupra bunurilor pentru o durată de o lună de

zile, termen suficient pentru a înainta o acţiune civilă potrivit procedurii civile.

Ordonanţa sau încheierea privind scoaterea bunurilor de sub sechestru în

condiţiile şi ordinea prevăzută de Codul de procedură penală nu sunt susceptibile

de a fi atacate de către partea civilă sau de procuror.

[.u soluţionarea chestiunii privind menţinerea sechestrului timp de o lună sau respingerea cererii p ă r ţ i i civi le şi, respectiv, scoaterea bunurilor ide sub sechestru sunt aplicabile dispoziţi i le alin. (2) al art. 387 din CPP p r i v i n d soluţionarea acţiunii civile.

I' teu g o n 1 ă

i t'i

C a p i t o l u l VII

MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII,

MĂSURI DE PROTECŢIE Şl ALTE MĂSURI

PROCEDURALE PENALE

Secţiunea I. MĂSURI DE PĂSTRAREA CONFIDENŢIALITĂŢII

§1. Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de

urmărire penală

Potrivit art. 211 din CPP, dosarele penale şi materiale de urmărire penală se

păstrează la arhivele instanţelor judecătoreşti care au judecat cauza în prima

instanţă1.Pentru păstrarea provizorie a documentelor în arhivele instanţelor judecă-

toreşti este stabilit termenul-limită de 15 ani, iar a dosarelor judiciare de 75 de

ani2. După expirarea termenului-limită de păstrare provizorie documentele se

transmit spre păstrare permanentă în arhivele de stat, în funcţie de valoarea

istorică, ştiinţifică, culturală etc. a documentelor determinată în procesul ex-

pertizei lor efectuată de Serviciul de Stat de Arhivă.

Modul de distingere a documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic al

Republicii Moldova este stabilit de Organul de Stat pentru Supravegherea şi

Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova, alin. (3) al art. 27 din

Legea privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sunt înaintate în

instanţa judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit, alin.

(2) al art. 211 din CPP. Astfel dosarele penale şi materialele de urmărire penală

ale procuraturii şi organelor de urmărire penală se păstrează în arhivele şi

depozitele speciale de stat. La Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de

Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova se creează depozite speciale de stat

(art. 22 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova).

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală examinate de instanţele judecătoreşti în prima instanţă fac parte din fondul arhivistic de stat şi se păstrează provizoriu în arhivele instanţelor judecătoreşti (art. 5 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova din 22.01.1992 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 30.01.1992). Regulamentul Fondului Arhivistic de Stat, pcl.l2 din 27.051992 aprobat prin hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 352 din 27.05.1992.

Documentele acestor organe de urmărire penală se păstrează permanent în depozitele speciale de stat.

Documentele organelor procuraturii şi celorlalte organe de urmărire penală (cu excepţia MAI şi SIS) se păstrează provizoriu în arhivele departamentale ale acestor organe. Termenul-limită pentru păstrarea documentelor în arhivele acestor organe este de 15 ani; el poate fi prelungit de Serviciul de Stat de Arhivă în temeiul demersului organizaţiilor interesate (pct. 12) al Regulamentului Fondului Arhivistic de Stat).

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în arhivele instituţiilor menţionate, în condiţii speciale prevăzute de legislaţia în vigoare (alin. (3) al art. 21 din CPP)3.

Potrivit alin. (4) al art. 211 din CPP, accesul la dosarele şi materialele de urmărire penală care se păstrează provizoriu sau permanent în arhivele instanţelor judecătoreşti, procuraturii şi organelor de urmărire penală se decide de către conducătorul organul sau, după caz, preşedintele instanţei la care se păstrează acestea, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală (art. 212-214)4.

§2. Confidenţialitatea urmăririi penale

Sarcinile urmăririi penale pot fi realizate numai dacă publicitatea procesului,

proprie fazei judecăţii, este limitată. în condiţiile în care elementele cauzei penale

nu s-au conturat încă, probele urmând abia a se strânge, desfăşurarea activităţilor

în mod public ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de ordin tactic

organului de urmărire în confruntarea sa cu infractorul. La aceasta se adaugă

împrejurarea că desfăşurarea în condiţii de publicitate a unor acte de urmărire

penală ar influenţa rezultatele activităţii şi operativitatea realizării lor3.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat şi au menţiu-nea "De importanţă deosbită" şi "Strict secret" sunt supuse restricţiilor de utilizare pen-tru o perioadă de până la 25 de ani, iar cele cu menţiunea "Secret" - de până la 10 ani de la data apariţiei lor (art. 34 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova). Arhivele de stat, depozitele speciale de stat, arhivele departamentale, care păstrează documentele ce fac parte din Fondul Arhivistic, în scopul organizării utilizării do-cumentelor de arhivă pun la dispoziţia cetăţenilor Republicii Moldova şi persoanelor juridice documentele Fondului sau copiile lor pentru investigaţii ştiinţifice şi eliberează certificate de arhivă, şi copii ale documentelor în modul stabilit de Serviciul de Stat de Arhivă, pct. 16 al Regulamentului Fondului Arhivistic de Stat. Nicolae Volonciu, Tratat tic procedură penală, op.cil., voi. II, p. 13.

440 D R E P T PROCESUAL P E N A I . I' a t tea g e n e r a I in

Totodată, nu poate fi calificată secretă o procedură la efectuarea căreia participă, în afară de persoanele care aparţin organelor de urmărire penală, şi unele persoane neoficiale, martori, tehnicieni, experţi, interpreţi, apărători''.

Uneori organele de urmărire penală se adresează către populaţie, solicitând colaborarea, informând astfel despre săvârşirea unei infracţiuni. Adresările, precum şi informaţia trebuie formulate după conţinut, luându-se în consideraţie că cercetarea nu este terminată, şi destăinuirea anumitor informaţii poate împiedica aflarea adevărului şi realizarea eficientă a sarcinilor acestei faze7.

Potrivit alin. (1) al art. 212 din CPP, materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale.

Informaţia ce ţine de activitatea operativă şi de urmărire penală a organelor respective constituie informaţie oficială cu accesibilitate limitată şi se dă publicităţii în măsura în care nu prejudiciază urmărirea penală sau securitatea fizică a persoanelor participante la proces (pct. d) al art. 7 din Legea privind accesul la informaţie din 28.07.20008). Persoanele oficiale (ofiţerul de urmărire penală, conducătorul organului de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie) au obligaţia profesională de a păstra confidenţialitatea9, iar faţă de subiecţii neoficiali se ia măsura procedurală - declaraţia în scris de nedivulgare a datelor aflate în cadrul urmăririi penale.

Astfel, potrivit art. 212 din CPP, dacă este necesar a se păstra confiden-ţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală10 despre faptul că nu au

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cil., voi. II, p. 11.7 . . . .

, ,

, 1995, . 252.8 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 88-90 din 28.07.2000.9 Potrivit alin. (3) al art. 212 din CPP, divulgarea datelor urmăririi penale de către per

soana care efectuează urmărirea penală sau de persoana abilitată cu controlul asupraactivităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materialemartorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul deurmărire penală, constituie infracţiune prevăzută de art. 315 din CP.

1,1 Prin "alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală" se subînţelege: asistentul procedural, ari. 82 din CPP, reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale, art. 127 d in CPP, colaboratorii organelor de poliţie care asigură paza încăperilor unde se efectuează o percheziţie, ari. 128 clin l !PP.

voie să divulge informaţia privind urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o vor purta conform art. 315 din CP.

Interdicţia de a nu divulga datele urmăririi penale se impune persoanelor participante la proces pentru o durată nedeterminată - până la terminarea urmăririi penale.

Faţă de bănuit şi învinuit nu se poate aplica măsura prevăzută de alin. (2) al art. 212 din CPP, dar în conformitate cu legea se iau măsuri privative de libertate (reţinerea şi/sau arestarea) pentru a preveni împiedicarea aflarea adevărului şi respectiv pentru păstrarea confidenţialităţii anumitor date ale urmăririi penale.

In cadrul luării de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale procurorul este în drept să limiteze accesul la informaţia confidenţială în conformitate cu alin. (5) al art. 293 din CPP.

§3. Apărarea secretului de stat în procesul penal

în procesul penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat, se întreprind măsurile prevăzute de Codul de procedură penală, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte acte normative (alin. (1) al art. 213 din CPP).

Potrivit art. 5 al Legii cu privire la secretul de stat din 17.05.1994", la secretul de stat pot fi atribuite anumite informaţii din domeniul militar, din domeniul economiei, ştiinţei şi tehnicii, din domeniul politicii externe şi al relaţiilor economice externe, din domeniul activităţii de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de investigaţii.

Persoanele care au acces la datele ce constituie secret de stat depun o de-claraţie scrisă de nedivulgare, potrivit art. 11 al Legii privind secretul de stat pe un termen de până la 10 ani sau până la 25 de ani, în funcţie de gradul de secretizare.

Conform alin. (2) al art. 213 din CPP, persoanele cărora organul de urmărire

penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie

secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se Colectează

pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de

a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală «ou instanţa le

solicită să comunice sau să prezinte12 date ce constituie secret

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 d in 25.08.1994.

Ridicarea obiectelor şi documentelor ce conţin secret de stat se face cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, pct. 3) al art. 41 din CPP.

442 DREPT PROCESUAL I'Ii NAI. I' ii r 11 a g e n e r a I a in

de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivând prin necesitatea

păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana

care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicaţie care ar confirma

necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în

procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sunt în-

credinţate şi care constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt

conducătorului organului de stat care dispune de această informaţie, în cazul în

care comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de urmărire penală

sau instanţă (alin. (3) al art. 213 din CPP).

Potrivit alin. (4) al art. 213 din CPP, efectuarea urmăririi penale sau judecarea

cazului în cauzele legate de informaţia ce constituie secret de stat se încredinţează

(ofiţerului de urmărire penală, procurorilor şi judecătorilor) care au dat în scris

declaraţii de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgarea

se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei

şi se anexează la dosarul penal respectiv.

Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane13 cărora, în con-

formitate cu normele de procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act de

comunicare în alt mod date ce constituie secret de stat, vor da în prealabil în scris

o declaraţie de nedivulgare a acestor date. în cazul în care apărătorul sau un alt

reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel de

declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar

celelalte persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat.

Declaraţia de nedivulgare de la persoanele menţionate se ia de către persoana care

efectuează urmărirea penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal

respectiv.Obligaţia de nedivulgare asumată de către participanţii la proces nu împiedică

să ceară examinarea datelor ce constituie secret de stat în şedinţa de

judecată închisă.

în luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale, conform alin. (5) al

art. 293 din CPP, datele ce constituie secret de stat nu vor fi prezentate părţilor

care nu au dat declaraţie de nedivulgare.

§4. Păstrarea secretului comercial şi altui secret

ocrotit de lege

în cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret

comercial sau un alt secret ocrotit prin lege se întreprind măsurile prevăzute de

Codul de procedură penală, Legea cu privire la secretul comercial şi de alte acte

normative (alin. (4) al art. 214 din CPP).

Potrivit art.l al Legii cu privire la secretul comercial din 06.07.199414, prin

secret comercial se înţeleg informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin de

producţie, tehnologie, administrare, de activitate financiară15 şi de altă activitate a

agentului economic a cărei divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă

atingere intereselor lui.

Prin "alt secret ocrotit de lege" se subînţeleg informaţiile ce reflectă re-

zultatele finale intermediare ale unor investigaţii ştiinţifice şi tehnice a căror

divulgare privează autorii investigaţiilor de prioritate de publicare sau influen-

ţează negativ exercitarea altor drepturi protejate prin lege (pct. e) al art. 7 din I

,egea privind accesul la informaţie). Potrivit alin. (2) art. 214 din CPP, în cursul

procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspândite fără necesitate

informaţii ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege.

Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să co-

munice sau să prezinte16 date care constituie secret comercial sau un alt secret

ocrotit prin lege au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează

pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de

a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le

solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret comercial sau un nil

secret ocrotit prin lege nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivând prin

necesitatea păstrării secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de la

persoana care solicită informaţii o explicaţie în scris care ar confirma necesitatea

furnizării datelor menţionate (alin. (3) al art. 214 din CPP). Prin urmare, pentru

comunicarea datelor ce prezintă secret comercial sau alt secret Oi rotit de lege nu

se prevede decât motivarea necesităţii accesului la această Informaţie, pe când

pentru ridicarea obiectelor şi documentelor ce prezintă lecret comercial sau alt

secret ocrotit de lege se cere autorizarea judecătorului

'■' Prin alte persoane se presupune: specialistul, experul, interpretul, traducătorul, grefie rul, asistentul procedual, iar în ca/, de necesitate martorii si părţile.

14 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din 10.11.1994.In pct, e) al art. 41 din CPP se menţionează "secretul bancar" care în esenţă se include în noţiunea generică "secret comercial".Ridicarea obiectelor şi documentelor ce constituie secret comercial se face cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, pct. \) al art, 41 din CPP.

4-14DREPT P K O C K S U A L P l i N A I .

I* ti t lea g e n e r a I

445

de instrucţie sau a instanţei judecătoreşti. în unele cazuri prevăzute de lege unele instituţii, organizaţii au obligaţia să comunice din oficiu organului de urmărire penală date ce constituie secret comercial.17

Potrivit alin. (4) al art. 214 din CPP, funcţionarul public, angajatul între-prinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sunt încredinţate şi care constituie secret co-mercial sau un alt secret ocrotit prin lege comunică acest fapt conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de urmărire penală sau de instanţă. în scopul asigurării păstrării secretului comercial sau unui alt secret ocrotit prin lege, procurorul, la prezentarea materialelor de urmărire penală, conform alin. (5) al art. 293 din CPP, poate limita dreptul de a face note din materialele urmăririi penale. Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege, iar la judecată la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

Secţiunea a ll-a. MĂSURI DE PROTECŢIE

§1. Dispoziţii generale privind reglementarea

măsurilor de protecţie

Până la adoptarea Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate, a mar-

torilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal din 28.01.1998IS,

problema măsurilor de protecţie a fost reglementată doar prin dispoziţii generale

ale Codului de procedură penală din 1961, art. 51/219, care prevede că "dacă există

temeiuri suficiente că victima, martorul sau alte persoane participante la proces,

precum şi membrii familiilor acestora ori rudele apropiate sunt ameninţate cu

moartea, cu aplicarea violenţei, cu exterminarea sau distrugerea bunurilor ori cu

alte acte ilegale, organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul,

instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie, pentru

ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor

Astfel, potrivit art. 22 din Legii privind instituţiile financiare (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 01.01.1996), Banca Comercială are obligaţia să anunţe organul de urmărire penală privind sumele de bani, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 243 din CP - spălarea banilor.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 26-27 din 26.03.1998.

Prin Legea din 4 august 1992 (Monitorul Oficiat al Republicii Moldova, nr. 8, 1992, art. 207) Codul de procedură penală din 1961 a fost competat cu a r t i co lu l 51/2.

acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere". în acest sens, Codul de procedură penală prevedea ca măsură de protecţie doar examinarea cauzei la judecată în şedinţă închisă (alin. (2) al ari. 12). Pentru luarea altor măsuri de protecţie, organele de urmărire penală sau instanţa de judecată aveau posibilitatea să sesizeze în ordine generală organele de poliţie care, potrivit pct. 1) al art. 12 din Legea cu privire la poliţie din 18.12.1990 sunt obligate "să ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi averii cetăţenilor în cazurile în care ei sunt ameninţaţi de acţiuni nelegitime, de alt pericol"20. Aceste măsuri, de regulă, erau acţiuni de investigaţie operativă efectuate de organele de poliţie. Astfel, prin Legea privind activitatea operativă de investigaţii din 12.04.199421, pct. f) al art. 12 organele care execută activitatea operativă de investigaţii sunt obligate "să contribuie la asigurarea securităţii şi la păstrarea bunurilor colaboratorilor, ale membrilor familiilor acestora, ale rudelor, precum şi ale participanţilor la procedura penală, ale membrilor familiilor acestora, ale rudelor contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilicite".

Actualul Cod de procedură penală (art. 215) reglementează printr-o normă generală obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces şi altor persoane, precum şi prin alte norme speciale procesuale privind măsuri procedurale de protecţie, dar condiţiile, categoriile măsurilor de protecţiile pro-priu-zise, procedura aplicării şi organele responsabile sunt prevăzute de Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi altor persoane care acordă ajutor în procesul penal (în continuare - Legea din 28.01.1998).

§2. Noţiunea şi clasificarea măsurilor de protecţie

Potrivit art. 1 al Legii din 28.01.1998, protecţia de stat a persoanelor care nu

participat la depistarea/prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor,

la examinarea judiciară a dosarelor penale se asigură prin înfăptuirea de către

organele de stat abilitate a măsurilor juridice, organizatorice, li'hnice şi de altă

natură, menite să apere viaţa, sănătatea, averea, precum şi alte drepturi şi interese

legitime ale persoanelor menţionate şi ale membrilor familiilor acestora ori ale

rudelor lor apropiate împotriva acţiunilor şi atentatelor ilegale.

111 Vlftlla Sovietului Suprem al RSSM, nr. 12/321, 1990.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5 din 30.05.1994.

<> DREPT l ' U O C K S U A l . PENAL I' a I' lea g I -I-IV

Conform art. 8 al Legii din 28.01.1998, măsurile de protecţie de stat sunt

clasificate în ordinare şi extraordinare. Măsuri ordinare sunt:

1) paza personală, paza locuinţei şi averii;

1) eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi de

informare privind pericolul;

2) plasarea temporară în locuri lipsite de pericol;

4) tăinuirea datelor despre persoana protejată.

Măsuri extraordinare sunt:

1) schimbarea locului de muncă (serviciu) sau studii;

2) strămutarea în alt loc de trai, cu atribuirea obligatorie a locuinţei (casă,

apartament);

3) schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui şi patroni-

micului, schimbarea exteriorului;

4) examinarea cauzei în şedinţă judiciară închisă22.

După natura juridică şi modul de reglementare deosebim următoarele

categorii de măsuri de protecţie:

1) măsuri procedurale penale, prevăzute de Codul de procedură penală;

2) măsuri de protecţie speciale, prevăzute de Legea din 28.01.1998;

3) măsuri de protecţie prin acţiuni de investigaţie operativă, prevăzute de

Legea privind activitatea operativă de investigaţii.

Măsurile procedurale penale2* sunt:

1) examinarea cauzei în şedinţă închisă conform art. 18 din CPP;

2) audierea martorului în condiţii speciale prevăzute de art. 110 din CPP ce

exclude aflarea identităţii acestuia;

3) prezentarea persoanei spre recunoaştere în condiţiile prevăzute de alin.

(3) al art. 116 din CPP, ce exclude vizibilitatea persoanei care urmează a

fi recunoscută în raport cu persoana ce recunoaşte;

4) interceptarea comunicărilor în cazul unor ameninţări de aplicare a

violenţei împotriva părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor

lor, potrivit alin. (3) al art. 135 din CPP;

5) tăinuirea datelor privind identitatea martorului şi altor persoane prin limitarea de către procuror a dreptului de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale conform alin. (5) al art. 293 din CPP.

Măsuri de protecţiei speciale sunt:

1) paza personală, paza locuinţei şi averii;

2) eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi de informare privind pericolul;

3) plasarea temporară în locuri lipsite de pericol;

4) schimbarea locului de muncă (serviciu) sau studii;

5) strămutarea în alt loc de trai, cu atribuirea obligatorie a locuinţei (casă, apartament);

6) schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui, prenumelui şi

patronimicului; schimbarea exteriorului;

7) nedivulgarea datelor despre persoana protejată24.

Potrivit alin. (2) din art. 8 al Legii din 28.01.1998, în scopul asigurării măsurilor de protecţie de stat se pot efectua şi măsuri operative de investigaţie arătate în art. 6 din Legea privind activitatea operativă de investigaţii (de exemplu: 1) culegerea de informaţii; 2) urmărirea vizuală; 3) urmărirea şi do-cumentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice moderne; 4) interceptarea convorbirilor şi alte convorbiri; 5) culegerea informaţiei de pe canalele tehnice de comunicaţii şi altele).

în funcţie de statutul juridic şi starea libertăţii persoanei protejate, putem clasifica măsurile de protecţie în măsuri principale şi suplimentare.

Potrivit art. 15 al Legii din 28.01.1998, în cazul persoanei protejate aflate în stare de arest sau în locuri de detenţie se pot lua suplimentar următoarele măsuri:

1) strămutarea dintr-un loc de ţinere sub arest sau de detenţie în altul;

1) schimbarea măsurii preventive în modul stabilit de Codul de procedură penală.

Deşi Legea din 28.01.1998 califică "examinarea cauzei în şedinţă judiciară închisă" ca măsură extraordinară, în opinia noastră, aceasta este o măsură ordinară care nu necesită acţiuni organizaţionale complexe şi cheltuieli financiare.

De exemplu, legislaţia Federaţiei Ruse prevede luarea măsurilor de protecţie numai prin efectuarea măsurilor procedurale penale ce exclud posibilitatea aflării identităţii mar torilor şi altor persoane (. . , - , , , 2002, . 196).

Măsura de protecţie "nedivulgarea datelor despre persoana protejată" este reglementată în mod special de către Legea din 28.01.1998, completând astfel reglementările Codului de procedură penală privind această măsură.

I l!i I M I U I ' T I' : I-S I. I'KNA I I' tea n e i" a I

449

§3. Caracteristica generală a măsurilor de

protecţie de stat speciale

1. Paza personală, paza locuinţei şi averii.

Conform art. 9 al Legii din 28.01.1998, în caz de necesitate, organele abili

tate asigură paza personală, paza locuinţei şi averii persoanei protejate.

Cu acordul persoanei protejate locuinţa şi averea ei pot fi echipate cu in

stalaţii de semnalizare de pază, pot fi schimbate numerele de telefon, numerele de

înmatriculare ale mijloacelor de transport pe care le foloseşte.

2. Eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi

de informare privind pericolul.

Potrivit art. 10 al Legii din 28.01.1998, în cazul unui pericol real pentru vi aţa

şi sănătatea persoanei protejate, organul care asigură măsurile de securitate pot să

elibereze persoanei respective mijloace speciale de apărare individuală, de

legătură şi de informare.

3. Plasarea temporară în locuri lipsite de pericol, precum şi schimbarea

locului de muncă sau studii.

în caz de necesitate, la cererea sau cu acordul persoanei protejate care a atins

vârsta majoratului, iar minorii cu acordul părinţilor sau al altor reprezentanţi

legali ai lor, persoanele sau minorii pot fi plasaţi temporar în locuri lipsite de

pericol, transferaţi temporar sau permanent la un alt loc de muncă (serviciu) sau

studii, strămutaţi temporar sau permanent la alt domiciliu (art. 11 al Legii din

28.01.1998).

4. Schimbarea actelor de identitate, precum şi schimbarea exteriorului.

în cazuri excepţionale se poate efectua schimbarea actelor de identitate

prin schimbarea numelui, prenumelui, patronimicului şi a altor date despre

persoana protejată, precum şi schimbarea exteriorului acesteia (art. 13 al Legii din

28.01.1998).

5. Nedivulgarea datelor despre persoana protejată.

Conform art. 12 al Legii din 28.01.1998, nedivulgarea datelor despre per-

soana protejată se asigură prin:

a) schimbarea acestor date în declaraţia (informaţia) despre crimă, în

materialele dosarului penal. Datele despre persoana protejată se păstrează

separat, în modul stabilit de legislaţia în vigoare;

b) prezentarea pentru identificare a persoanei care urmează să fie recu-

noscută fără observarea vizuală a celui ce o identifică, efectuarea în

aceleaşi condiţii a confruntării;

c) interogarea părţii vătămate, a martorului în condiţii care asigură se-

curitatea şi anonimatul acestora;

d) scutirea persoanei protejate de prezenţa în şedinţa judiciară, dacă în alt mod

nu i se poate asigura securitatea şi dacă lipsa ei nu se răsfrânge asupra cercetării

sub toate aspectele, complete şi obiective, a circumstanţelor cauzei, în acest caz,

judecătorul dă citire depoziţiilor date de persoana protejată In procesul urmăririi

şi/sau reproduce înregistrarea sonoră sau video anexată la dosar.

§4. Persoanele pasibile de protecţie de stat şi organele

care asigură protecţia de stat

Potrivit art. 2 al Legii din 28.01.1998, sunt pasibile de protecţie de stat:

1) Persoanele care au declarat organelor de drept despre crimele comise, au

participat la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea

acestora25. De regulă, aceste persoane sunt investigatorii sub acoperire

din rândul persoanelor civile (pct. 20) al art. 6 din CPP), precum şi vic-

tima până la recunoaşterea ei în calitate de parte vătămată sau martor.

2) Martorii;

3) Părţile vătămate şi reprezentanţii lor legali în procesele penale;

4) Persoanele bănuite, învinuite, inculpaţii şi reprezentanţii lor legali în

procesele penale, persoanele condamnate;

5) Rudele apropiate ale persoanelor enumerate mai sus (soţul/soţia, părinţii

şi copiii, înfietorii şi înfiaţii, fraţii şi surorile drepte, bunicii şi nepoţii),

iar în cazuri excepţionale şi alte persoane, prin intermediul cărora se fac

presiuni asupra persoanelor enumerate.

Organele ce asigură protecţia de stat potrivit art. 3 al Legii din 28.01.1998

NUnl divizate în:1) organe care decid aplicarea măsurilor de protecţie de stat;

2) organele care efectuează măsurile de protecţie de stat.Conform art. 215 din CPP, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată

au obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a

altor persoane, în sensul că decid aplicarea măsurilor de protecţie.

Deşi Legea din 28.01.1998 nu prevede "expertul" în calitate de persoană pasibilă de pro-Iri ţia de stat, în opinia noastră, acest participant la procesul penal se bucură de dreptul dl .i I i protejat prin măsurile prevăzute de lege în cazul când se fac presiuni asupra lui sau HUprn membrilor familiei lui. Această concluzie rezultă şi din dispoziţia art. 40 ai Legii i u privire la expertiza judiciară ti in 23,06.2000 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iu, 144 M5 din 16.11.2000), care prevede cil "expertul judiciar şi membrii familiei lui se iflU sub protecţia stalului",

DREPT PROCKS IM I. P li NA I. P n r 1 n g e n e r a I

IM

Ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot decide şi

efectua în limitele competenţei lor măsurile procedurale penale ca măsuri de

protecţie, fără a apela la organele specializate, care efectuează măsuri de protecţie

de stat speciale.

în cazul aplicării măsurilor de protecţie ordinare decizia se ia conform alin.

(2) din art. 3 al Legii din 28.01.1998 de către şeful organului în procedura căruia

se află declaraţia (informaţia) despre crimă sau dosarul penal.

Decizia privind aplicarea măsurilor de protecţie extraordinare se ia de către

şefii organelor în a căror componenţă există subdiviziuni operative speciale ce

înfăptuiesc protecţia de stat a persoanelor protejate în temeiul unei ordonanţe

(încheieri) motivate, emise de judecătorul, procurorul sau ofiţerul de urmărire

penală în a cărui procedură se află declaraţia (informaţia) despre crimă sau

dosarul penal, iar după ce sentinţa devine definitivă - şi de către organul

corespunzător de la locul unde persoana protejată îşi ispăşeşte pedeapsa (alin. (3)

din art. 3 al Legii din 28.01.1998).

Efectuarea măsurilor de protecţie de stat privind persoanele protejate se pune

în sarcina organelor afacerilor interne, Serviciului de Informaţii şi Securitate al

Republicii Moldova, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi

Corupţiei pentru dosarele aflate în procedura acestora sau atribuite în competenţa

lor, precum şi în sarcina altor organe de stat cărora li se poate atribui, în

conformitate cu legislaţia în vigoare, efectuarea unor asemenea măsuri în baza

alin. (4) din art. 3 al Legii din 28.01.1998, avându-se în vedere la faza urmăririi

penale.

Conform alin. (5) din art. 3 al Legii din 28.01.1998, măsurile de protecţie de

stat privind persoanele protejate în legătură cu dosare aflate în procedura

instanţelor judecătoreşti sau a procuraturii se efectuează în temeiul deciziei

judecătorului sau a procurorului de către organele afacerilor interne, organele

teritoriale ale Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova sau ale

Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei de la locul aflării

persoanelor protejate.

Măsurile de protecţie de stat privind militarii şi rudele lor apropiate se

efectuează, de asemenea, de către comandamentul unităţii militare respective, iar

în ce priveşte persoanele aflate în stare de arest sau în locurile de detenţie - şi de

către organele instituţiilor respective (alin. (6) din art. 3 al Legii din 28.01.1998).

§5. Procedura aplicării, contestării

şi anulării măsurilor de protecţie de stat

Conform art. 5 al Legii din 28.01.1998, constituie motiv pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele protejate declaraţiile (cererile) acestora primite de către organul care asigură protecţia de stat, a informaţia ope-rativă sau alte date despre ameninţarea securităţii persoanelor respective.

Drept temei pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat privind persoana protejată serveşte stabilirea datelor despre existenţa reală a ameninţării cu moartea, despre aplicarea violenţei; a pricinii sau despre deteriorarea averii ori alte acţiuni nelegitime în legătură cu acordarea de ajutor de către persoana respectivă în procesul penal.

Potrivit alin. (2) al art. 215 din CPP, cererea privind luarea măsurilor de protecţie se înaintează la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată care o examinează şi o soluţionează în mod confidenţial. Ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul, primind declaraţia (informaţia) despre ameninţarea securităţii protejate, este obligat să verifice această declaraţie (informaţie) şi în termen de 3 zile, iar în cazurile ce nu permit tărăgănarea, de îndată, să ia decizia despre aplicarea sau refuzul de aplicare a măsurilor de protecţie de stat privind persoana respectivă. Asupra deciziei luate se emite ordonanţa (încheierea) motivată, care este executorie pentru organele ce efectuează măsurile de protecţie (art. 6 al Legii din 28.01.1998).

Ordonanţa sau încheierea trebuie să conţină date despre perspectiva depis-tării, prevenirii, curmării, cercetării şi descoperirii crimei, precum şi a examinării judiciare a dosarului penal din punctul de vedere al persoanei protejate (alin. (3) din art. 3 al Legii din 28.01.199826).

Ordonanţa sau, după caz, încheierea prin care s-a refuzat aplicarea măsurii de protecţie de stat este susceptibilă de a fi atacată la procuror, la judecătorul de instrucţie sau, după caz, în instanţa ierarhic superioară, în conformitate cu dispoziţiile generale ale art. 6 al Legii din 28.01.1998.

Prin ordonanţă sau încheiere se dispune necesitatea luării măsurilor de protecţie, fără a preciza care anume măsură trebuie aplicată, aceasta fiind lăsată la latitudinea organului care efectuează aceste măsuri.

In cazul în care declaraţia (informaţia) conţine date despre comiterea crimei, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul ia decizia despre intentarea sau refuzul de a intenta un dosar penal ori despre înaintarea declaraţiei (informaţiei) la organul de drept competent, fapt despre care se comunica petiţionarul (alin. (3) din ari. 6 al Legii din 28.01.1).

452 I.) E P T P It ) S U I, I' !• N I, I' r 11' ;i g e n e r a I

453

Astfel, organul sarcina căruia a fost pusă efectuarea măsurilor de protecţie de

stat stabileşte măsurile necesare şi modalităţile de realizare a acestora in funcţie

de circumstanţele concrete (alin. (2) din art. 6 al Legii din 28.01.1998).

Măsurile de protecţie de stat se anulează prin ordonanţa organului care

înfăptuieşte protecţia în cazul când temeiurile aplicărilor dispar sau în cazul

încălcării de către persoana protejată a condiţiilor de efectuare a acestor mă suri

(art. 7 al Legii din 28.01.1998).

Secţiunea a lll-a. MĂSURI DE ÎNLĂTURAREA CONDIŢIILOR

CE AU CONTRIBUIT LA SĂVÂRŞIREA

INFRACŢIUNILOR Şl ALTOR ÎNCĂLCĂRI

ALE LEGISLAŢIEI

§1. Sesizarea organului de urmărire penală privind luarea

măsurilor de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au

contribuit la săvârşirea infracţiunii

Potrivit alin. (2) al art. 96 din CPP, precum şi art. 216 din CPP, în cursul urmăririi

penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală (ofiţerul de urmărire penală şi

procurorul) are obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea

infracţiunii. Prin "cauzele ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii" înţelegem

circumstanţele care au format intenţia infracţională, precum şi cele care au fost imboldul

comportamentului infracţional.

Prin "condiţii ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii" înţelegem cir cumstanţele

care au favorizat realizarea intenţiei infracţionale.

De regulă, cauzele şi condiţiile săvârşirii infracţiunii se stabilesc o dată cu constatarea

laturii subiective şi laturii obiective a componenţei infracţiunii, acestea incluzându-se

uneori în caracteristica elementelor componenţei in fracţiunii, care au importanţă pentru

stabilirea faptei infracţiunii, motivului infracţiunii şi ale circumstanţelor care caracterizează

persoana făptuitorului. Evident, cauzele şi condiţiile săvârşirii infracţiunii au importanţă

pentru aflarea adevărului în procesul penal şi pot fi luate în consideraţie la individualiza rea

pedepsei inculpatului, dar în sensul atribuit de art. 216 din CPP se are în vedere precizarea

acestor împrejurări în mod expres prin sesizare sau încheie re interlocutorie în scopul luării

măsurilor profilactice de către organele com petente. Astfel, pentru a preveni săvârşirea de

noi infracţiuni sau fapte i legale, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul au o b l i g a ţ i a

de a stabili cauzele şi

cond i ţ i i l e săvârşirii infracţiunii, indiferent de faptul dacă aceste împrejurări se inc lud

sau nu în elementele componenţei infracţiunii.

Potrivit alin. (1) al art. 217 din CPP, dacă organul de urmărire penală a con-slalal

existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvârşirea infracţiunii, el esle obligat

să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere cu privire la luarea

unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.

Totodată, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate27, organele de urmărire

penală nu sunt în drept să dea indicaţii privind activitatea admi-nistrativ-economică sau

organizaţional-dispozitivă a organelor sesizate.

Măsurile ce urmează a fi luate pentru lichidarea cauzelor şi condiţiilor cure au

contribuit la săvârşirea infracţiunii pot fi administrative, economice, disciplinare,

legislative.

In funcţie de caracterul cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea

infracţiunii, de faptul că aceste condiţii şi cauze există şi în continuare ofiţerul de urmărire

penală sau procurorul întreprind următoarele acţiuni de sine stătătoare: 1) suspendarea

provizorie din funcţie; 2) aplicarea măsurilor preventive; 3) începerea urmăririi penale şi

atragerea la răspundere penală a persoanelor responsabile de crearea condiţiilor favorabile

pentru săvârşirea infracţiunilor28; 4) dispunerea măsurilor de protecţie de stat; 5)

dispunerea Înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii.

Astfel, conform art. 217 din CPP, ofiţerul de urmărire penală sau pro-■ murul

întocmesc un act procedural (sesizare) care se trimite la instituţii, organizaţii, persoane cu

funcţii de răspundere, în cazul când luarea măsurilor esare de înlăturare a cauzelor şi

condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea Infracţiunii nu ţine de competenţa organelor de

urmărire penală.

Sesizarea privind lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la lAvrtrşirea

infracţiunii se va face atât cu ocazia terminării urmăririi penale, cât Şl tn cazul încetării

urmăririi penale.

în legătură cu o cauză unică pot fi sesizate mai multe instituţii şi organi- ..1(11. pentru

a fi luate măsuri complexe de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ■ iu contribuit la săvârşirea

infracţiunii. La înaintarea sesizării de către

I.....uror sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 7 al Legii cu privire la Procuratură

«Im I4,03.2003w, ce prevede posibilitatea participării procurorului la şedinţa "i I nuilui

colegial privind examinarea sesizării.

■ . . . . , < InapK, , 1996, . 210. . . . , , , 2000, . 233. MmilUniiI Oficial al Republicii Moldova, ni. 73-75 din 18.04.2003,

454 D K I v P T IMtOCHSUAI. PENAL P a r t e a g e n e r a l ă r.'.

Potrivit alin. (2) al art. 217 din CPP, dacă în procesul urmăririi penale, or-

ganul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare sau

a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat respective în

privinţa acestor încălcări.

Dacă sunt constatate cazuri de încălcare a legislaţiei sau a drepturilor şi

libertăţilor omului care constituie infracţiuni, ofiţerul de urmărire penală va

proceda în conformitate cu art. 274 din CPP privind începerea urmăririi penale,

iar procurorul va porni procesul penal prin ordonanţă conform art. 8 din Legea cu

privire la Procuratură.

în cazul altor încălcări procurorul va intenta prin ordonanţă proceduri privind

tragerea la răspundere administrativă sau disciplinară, iar prin intermediul acţiunii

civile inclusiv tragerea la răspundere materială sau civilă (art. 8, 9 din Legii cu

privire la Procuratură).

în cazul depistării încălcării legislaţiei sau a drepturilor omului procurorul

poate sesiza organele de stat competente pentru luarea altor măsuri decât cele de

tragere la răspundere juridică a persoanelor vinovate.

Procurorul poate reacţiona şi prin alte mijloace prevăzute de lege30.

în sesizare organul de urmărire va menţiona şi dispoziţiile alin. 3 al art. 217

din CPP care prevăd că în termen de cel mult o lună, organul sesizat va lua

măsurile necesare, iar despre rezultatele obţinute se va comunica obligatoriu

procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului de

urmărire.

Totodată, în sesizare se va indica şi dispoziţia ar. 174/9 al Codului cu privire

la contravenţiile administrative - privind răspunderea pentru neluarea măsurilor

corespunzătoare sau înştiinţarea cu întârziere a procurorului.

Copia sesizării făcute de către ofiţerul de urmărire penală sau procuror,

precum şi comunicarea scrisă a organului sesizat se anexează la materialele

dosarului penal.

3,1 De exemplu, potrivit art. 6 din Legea cu privire la Procuratură, procurorul poate ataca cu recurs actul ilegal emis de către un organ sau o persoană cu funcţie de răspundere. Recursul suspendă acţiunea actului atacat şi va fi examinat de organul respectiv sau de persoana cu funcţie de răspundere în termen de 10 zile de la data primirii lui, iar în cazul examinării de un organ colegial, la prima şedinţă. Rezultatele examinării recursului se comunică imediat în scris procurorului.

§2. încheierea interlocutorie a instanţei de judecată

Potrivit alin. (1) al art. 218 din CPP, instanţa de judecată, constatând în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărârii, emite şi o încheiere interlocutorie, prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţii de răspundere şi procurorului.

Prin urmare, încheierea interlocutorie este un act de reacţionare la încălcările legii, a drepturilor şi libertăţilor omului constatate de către instanţele de judecată (judecător de instrucţie) cu ocazia examinării materialelor urmăririi penale, cauzelor penale în prima instanţă, în apel, în recurs, în revizuire, precum şi la examinarea recursului în anulare.

Obiectul încheierii interlocutorii pot fi:

1) acţiunile ilegale ale unor persoane care au contribuit la săvârşirea in-fracţiunii;

2) acţiunile ilegale comise de organele de urmărire penală şi procuror în cursul urmăririi penale;

3) acţiunile ilegale comise de către participanţii la proces în timpul judecării cauzei;

4) acţiunile ilegale ale unor cetăţeni sau persoane cu funcţii de răspundere;

5) acte ilegale emise de către ministere, departamente şi alte autorităţi

publice centrale şi locale (cu excepţia celor care se supun controlului

constituţionalităţii potrivit legii).

în încheierea interlocutorie instanţa de judecată va menţiona conţinutul

faptelor prin care se încalcă legalitatea31, drepturile şi libertăţile omului, precum şi

dispoziţia legii concrete care este încălcată. Totodată, se va menţiona necesitatea

lichidării acestor încălcări sau luarea măsurilor corespunzătoare legii, fără a face

recomandări în domeniul activităţii economico-financiare sau de producere.

Potrivit alin. (2) al art. 218 din CPP, în termen de cel mult o lună, instanţa de

judecată urmează a fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în

încheierea interlocutorie.

în încheierea interlocutorie se va menţiona dispoziţia art. 200/10 al Codului

cu privire la contravenţiile administrative pentru neexaminarea sau neluarea de

măsuri în legătură cu încheierea dată.

în încheierea interlocutorie nu se admite să fie menţionat faptul vinovăţiei în săvârşirea unei infracţiuni de către anumite persoane, dacă acestea nu au fost condamnate potrivit legii { . , , 1996, . 'II).

456 DREPT PROCESUAL I'li NAI.

O copie a încheierii interlocutorii se va trimite obligatoriu procurorului pentru luarea măsurilor prevăzute de lege fie pentru intentarea unui proces penal, a unei proceduri administrative sau disciplinare, fie pentru atacarea actelor ilegale în procedură de contencios administrativ în condiţiile legii.

încheierea interlocutorie este un act de justiţie şi trebuie anunţată public în şedinţa de judecată o dată cu sentinţa sau decizia.

încheierea interlocutorie se anexează la materialele cauzei, iar despre adop tarea acestei hotărâri se va menţiona în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

încheierea interlocutorie nu este susceptibilă de a fi atacată separat prin căi de atac.

Cap i to lu l Vili

TERMENELE PROCEDURALE

Şl ACTE PROCEDURALE COMUNE

Secţiunea I. TERMENELE PROCEDURALE

§1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea

termenelor procedurale

Potrivit alin. (1) al art. 230 din CPP, termene în procesul penal sunt inter-Viile de limp in cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale.

1 )upă cum s-a menţionat în literatura de specialitate1, termenul este o limi-Irtie de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuareaUnor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui||Ui i val, a unei durate de timp, înăuntrul căruia actul să se efectueze sau aMI.......loment procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini actul.

Termenul operează deci asupra unui drept, a unei facultăţi sau îndatoriri aubiri ţi lor procesuali, pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal. Ast-i. I i (inform alin. (2) al art. 230 din CPP, în cazul în care pentru exercitarea unuiiii i'pi procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune

l|i dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen.

Iii < priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndepli-Hfco acestora poate avea loc oricând2.

măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut if li-ge, expirarea lui impune încetarea efectului acestei măsuri (alin. (3) al .ui MO din CPP).

i Dacă legea nu prevede durata unei măsuri, aceasta se menţine în procesul )•• ii până când nu apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acesteiHi I HI|

Vllilllft Dongonoz ş.a., Explicaţii teoretice... op. cit., voi. V, p. 383.Iblilrin, (Prin noţiunea "oricând" se are în vedere în faza urmăririi penale sau în faza (IUIPI Arii cauzei. în unele cazuri prevăzute de lege noţiunea "oricând" are o semnificaţie mull inel largă, de exemplu, recursul în anulare în favoarea persoanei condamnate sau a ■trtOttriil luţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricând, chiar şi după liiucniil acestora, în ce priveşte latura penală, alin. (1) al art. 454 din CPP, revizuirea în iiivmiH'ii condamnatului nu este limitata da nici un termen, alin. (2) al art. 459 din CPP).

458 DREPT I»IU)CMS U I. I ' K N A I . P r tea g en er a 1ă !'.<>

Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul opera-tivităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţii3.

La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, luând în consideraţie termenele prevăzute de lege ori în lipsa unor asemenea reglementări, pot fixa anumite termene sau un termen mai mic4.

Termenele stabilite de lege se numesc termene legale, iar cele fixate de or-gane poartă denumirea de termene judiciare5.

în raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii6.

Dilatorii (din latină dilator - care amână) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea anumitor activităţi procesuale. Deci termenul dilatoriu reprezintă un impediment pentru efectuarea unui act sau pentru îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui, respectiv înainte de expirarea lui. El amână efectuarea actului până la expirarea termenului. In acest fel, termenele dilatorii au menirea de a asigura părţii timp suficient pentru o anumită activitate procesuală prin oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul lor anumite acte7.

Dilatorii sunt, de exemplu, termenele prevăzute de art. 466 din CPP, după expirarea cărora hotărârile se pun în executare; termenul de 1 an prevăzut de art. 511 din CPP, după care procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere penală, Termenele dilatorii se mai numesc prohibitive, întrucât ele apar ca obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale8.

Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie în-deplinit sau efectuat un act9. Termenul peremptoriu (din latină peremptorius,

:i Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, op. cit., p. 466.4 De pildă, procurorul fixează termenul urmării penale (pct. 7) al art. 52 din CPP), ofiţerul de urmărire

penală fixează data prezentării martorului, părţii vătămate, învinuitului şi altor participanţi în

legătură cu efectuarea unor procedee probatorii; judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa

de judecată stabileşte data şi ora examinării materialelor sau cauzei penale. Nicolae Volonciu, op.

cit., voi. I, p. 466.6 Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice... op. cit., voi. V, p. 385.7 Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, op. cit., voi. II, p. 109.H Ibidem.

' Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 385.

a, um - definit, anulator, hotărâtor) obligă la îndeplinirea anumitor acte mai

înainte de expirarea lui. Neîndeplinirea actului înăuntrul termenului prevăzut de

lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului. Din această cauză, termenele

peremptorii se mai numesc imperative10.

Peremptorii sunt, de pildă, termenele de 3, 5,10, 15 zile sau 2 luni de atacare

cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata măsurilor procesuale de

constrângere, durata sechestrării corespondenţei sau durata interceptării

comunicărilor.

Termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă înăuntrul căreia se

recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat. Termenul

orânduitor, în caz de neobservare, nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate

atrage sancţiuni disciplinare pentru personalul oficial, când se constată

neglijenţa". Deseori prin lege nu este arătat expres caracterul peremptoriu

(imperativ) sau orânduitor (de recomandare) al termenului, fapt care conduce la

diferite interpretări privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orânduitor

rămâne la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti,

dacă prin lege nu este prevăzută expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din

dreptul procesual şi declararea actului procedural ca tardiv.

Astfel, în opinia noastră, orânduitorii sunt următoarele termene: de 24 de ore

pentru confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform alin. (3) al art.

274 din CPP; de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art. 282 din CPP; de

3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art. 296 din CPP.

După modul de exprimare sunt termene cu determinare relativă şi deter-

minarea absolută. Limitele determinate relativ în timp nu sunt termene în sens

tehnic, întrucât nu sunt predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate la

aprecierea organului judiciar12. Astfel de limitări se exprimă prin formulele:

"imediat" (art. 11, 295 din CPP); "fără întârziere" (art. 308 din CPP); "rezonabil"

(art. 19, 20, 135, 259 din CPP); "de urgenţă" (art. 20, 290 din CPP). Prin aceste

expresii se impune accelerarea ritmului procesual13.

Termenele cu determinarea absolută sunt termene cu indicaţii cronometrice

(pe ore, zile, luni sau ani) ori determinate prin anumite formule cum sunt: "până

la terminare cercetării judiciare în prima instanţă" (art. 309 din CPP); "de la

pornirea procesului penal până la terminarea cercetării judecătoreşti" (alin.

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 109-110.

V i n t i l ă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 385.

Gheorgiţă Mateuţ, op. cit., p. 107.

Nicolae Volonciu, Tratat tic procedură penală, op, cit., voi. 1, p. 466.

46(1 D R E P T I') US l) I, I'll NA I. P tea g ener a 1 ă 46]

(1) al art. 221 din CPP); "până la începerea cercetării judecătoreşti" (alin. (6) al

art. 504 din CPP). După interesul ocrotit şi finalitatea pentru care au fost impuse

termenele pot fi:

a) substanţiale;

b) procedurale11.

Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind ne-

cesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe când

termenele substanţiale privesc proteguirea unor drepturi sau interese extra-

procesuale, în situaţiile care atrag restrângerea sau privarea de acele drepturi ori

îngrădirea unor interese15. De regulă, termenele substanţiale (materiale) sunt

prevăzute de Codul penal (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală, art.

60; termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, art. 91;

termenele prescripţiei executării sentinţei de condamnare, art. 97 şi altele), dar în

mod excepţional Codul de procedură penală prevede anumite termene

substanţiale (termenele măsurilor preventive, termenul reţinerii).

§2. Calcularea termenelor procedurale şi

termenelor substanţiale

Potrivit legii procesuale, termenele se calculează pe ore, zile, luni şi ani. Ca

excepţie, în cazurile prevăzute de art. 433, 447 din CPP, termenul este calculat în

minute16.

La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul

indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care

legea dispune altfel (alin. (2) al art. 231 din CPP). Prin urmare, termenele au un

moment iniţial, de începere, (aquo - de la care), un moment final, de împlinire (ad

quem - până la care) şi o durată17.

Orice termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a pro-

vocat curgerea. în actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, re-

chizitoriu, sentinţă, decizie) se indică ora, ziua, luna şi anul de la care începe să

curgă anumite termene procedurale sau, după caz, substanţiale. Pentru cazuri

expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial, de la care începe să curgă

" Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 108.15 Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 384.16 Conform art. 433,447 din CPP, luările de cuvânt pentru argumentarea recursului nu pot

depăşi 30 de minute.17 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 469.

termenul (de exemplu: "din momentul privării de libertate", art. 166 din CPP; "din momentul primirii", art. 209 din CPP; "de la intrarea în vigoare", art. 210 din CPP; "din momentul anunţării", art. 70 din CPP; "de la înmânarea copiei", art. 402 din CPP; "de la data începerii executării", art. 404 din CPP).

Potrivit alin. (3) al art. 231 din CPP, la calcularea termenelor procedurale pe ore sau pe zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă terme nul, nici ora sau ziua în care aceasta se împlineşte1", consacrând astfel sistemul exclusiv sau al unităţilor libere (prima şi ultima zi a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat la începutul şi sfârşitul numărului de zile indicate în lege)19. De exemplu: un termen de 24 de ore care începe luni la ora 8 şi 30 de minute se împlineşte marţi la ora IO00; un termen de 48 de ore care începe luni la ora 16 şi 40 de minute se împlineşte miercuri la ora 1800; un termen de 3 zile care începe vineri se împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele 2400.

Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare a termenelor pe ore sau zile este benefic pentru părţile la proces, în mod special privind calcularea termenelor atacării cu recurs, apel sau plângere. De pildă, titularul dreptului la apel are la dispoziţie circa 16 zile să depună apelul conform art. 402 din CPP, deşi legea prevede termenul de 15 zile.

Conform alin. (4) al art. 231 din CPP, este prevăzut sistemul calendaristic unde termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni20. De exemplu, termenul de o lună început la 12 februarie expiră la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 şi expiră la 20 noiembrie 2004; termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie expiră la 28 (29) februarie, un termen de 2 luni început la 31 iulie expiră la 30 septembrie21.

Excepţie de la această regulă sunt reglementările privind termenele pe ore sau zile cu următoarele

formulări: "imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore", art. 12, 125, 135, 205, 279 din CPP; "imediat,

dar nu mai târziu de 4 ore", art. 305 din CPP; "imediat, dar nu mai târziu de 3 zile", art. 151, 246,

271 CPP; "imediat, dar nu mai târziu de 5 zile", art. 265. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură

penală, op. cit., voi. I, p. 469-470. Ibidem.

Codul de procedură penală în alin. (4) al art. 231 aplică sistemul computaţiunii civile (copulaţia civiles) pentru lună şi an, în sensul că acestea se calculează după calendarul legal, ad ică luna se socoate de 28, 29, 30 sau 31 zile, după câte zile are respectiva lună (februarie, martie, iulie, august), iar anul de 365 sau 366 de zile, în funcţie de cum este - comun sau bisect (Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p, 115).

462 DREPT PROCESUAL PENAL Part « a g e n e t a 1 a

Aşadar, în calcului termenelor procedurale pe luni şi ani, ziua de la care

începe să curgă termenul intră în calculul duratei acestui termen, iar ziua în care

se sfârşeşte termenul (ziua ce urmează epuizării termenului) nu intră în acest

calcul, deci este zi liberă22.

Potrivit alin. (5) al art. 231 din CPP, dacă ultima zi a unui termen cade într-o

zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

Zilele nelucrătoare din interiorul termenului nu influenţează asupra modului de

calculare23.

Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale, pentru ele

fiind aplicabilă dispoziţia art. 233 din CPP ce prevede că, la calcularea termenelor

privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfârşeşte

termenul intră în durata acestora.

La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi, în opinia noastră,

inclusiv a termenului reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce

priveşte starea de libertate a persoanei) se aplică sistemul inclusiv al unităţilor

pline. Termenele respective se socotesc curgătoare (de momento ad momentum şi

de die ad diem)24. Astfel, termenul reţinerii de 72 de ore care a început sâmbătă la

ora 22 şi 25 de minute, expiră marţi la ora 22 şi 25 de minute; un termen de

arestare de 10 zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie ora 11°"

expiră pe data de 20 februarie ora 11"°; un termen de arestare a învinuitului de 30

de zile care a început sâmbătă, 31 ianuarie 2004, ora 1400, expiră duminică, 29

februarie 2004, ora 1400.

în cazul când legea prevede termenul măsurilor preventive în luni (de

exemplu, durata arestării şi prelungirea ei, alin. (3), (4) ale art. 186 din CPP),

fiecare lună se consideră de 30 de zile, conform alin. (5) al art. 186 din CPP,

pentru a exclude obţinerea rezultatelor diferite la calcularea arestării preventive în

luni după regula prevăzută la alin. (4) al art. 231 din CPP.

§3. Acte considerate ca făcute în termen

şi restabilirea termenului omis

în general, un act procesual sau procedural este considerat ca făcut în termen

dacă este îndeplinit de către participantul la procesul penal înainte de expirarea

termenului legal.

Cu toate acestea, legea, ţinând seama de anumite împrejurări obiective, a

prevăzut situaţii speciale când anumite acte sunt considerate ca făcute în termen,

deşi au fost îndeplinite după expirare25.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 232 din CPP, actul depus în cadrul termenului

prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere, la unitatea militară, la

administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată

este considerat ca făcut în termen. înregistrarea sau confirmarea făcută de către

administraţia locului de deţinere, a unităţii militare sau a instituţiei medicale pe

actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre actul primit pe actul depus,

servesc drept dovadă a datei depunerii actului.

Dacă actul procedural a fost trimis printr-o scrisoare nerecomandată, mo-

mentul depunerii se determină după ştampila oficiului poştal aplicată cu ocazia

repartizării corespondenţei, însă, după cum s-a menţionat în literatura de spe-

cialitate26, pentru a fi considerat făcut în termen, actul trebuie să sosească la or-

ganul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru îndeplinirea lui.

în ceea ce priveşte actele procedurale făcute de procuror, se consideră că sunt

depuse în termen conform alin. (2) al art. 232 din CPP, dacă data la care au fost

trecute în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege

pentru efectuarea actului. De la această regulă se prevede o excepţie şi anume

privind termenul pentru căile de atac. Prin urmare, în cazul atacării hotărârilor

judecătoreşti de către procuror, recursul, apelul sau recursul în anulare, deşi se

înregistrează în cancelaria procuraturii, momentul depunerii actului se consideră

timpul înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective.

Potrivit art. 234 din CPP, dacă persoana respectivă a omis termenul proce-

dural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea

organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii.

Termenul omis poate fi restabilit numai în privinţa persoanei menţionate mai sus,

dar nu şi în privinţa altor persoane. Dispoziţiile generale ale legii privind

restabilirea termenului omis sunt aplicabile, de regulă, în cazurile termenelor

procedurale de atacare a hotărârilor organului de urmărire penală sau instanţelor

judecătoreşti. Astfel, în cazurile prevăzute de art. 209, 302, 311, 313, 329, 402-

404, 422, 439 din CPP titularii de a ataca cu plângere, recurs sau apel pot solicita

restabilirea termenului omis, invocând motive întemeiate27.

" Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice... op. cit., voi. V, p. 388. 21 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 470. " Idem, p. 470-471.

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 115.Vinti la Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 387.Pentru detali i privind restabilirea termenului de apel şi recurs împotriva hotărârilorjudecătoreşti pentru care nu este prevăzuta calea apelului a se vedea art. 403, 404 din CPP.

464 DREPT ( ' R O C K S U Al. IM: NA I, I' a f tea g e n e r a I ă 165

în cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de pildă, art. 119, 125, 135, 136, 258, 259, 273, 274, 279, 282, 295, 296, 299, 345, 383 din CPP) de către ofiţerul de urmărire penală, de către procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 234 din CPP, privind restabilirea termenului, dar este posibilă prelungirea anumitor termene, în funcţie de caz. în cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat (pct. 1) din alin. 5 al art. 195 din CPP).

Potrivit alin. (2) al art. 234 refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile Codului de procedură penală la instanţa ierarhic superioară. Astfel, împotriva încheierii judecătorului de instrucţie de respingere a plângerii prevăzute de art. 313 din CPP introduse cu întârziere se poate face recurs examinat în conformitate cu art. 312 din CPP la Curtea de Apel.în faza judecării cauzei refuzul instanţei de apel de a restabili termenul de 15 zile omis poate fi atacat prin recurs în conformitate cu art. 420-422 din CPP. Nu orice refuz de restabilire a termenului omis poate fi atacat (de exemplu: în faza urmăririi penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 3 zile omis, prevăzut de art. 302, 311 din CPP, nu este susceptibil de a fi atacat; refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 15 zile omis, prevăzut de art. 439 din CPP sau, după caz, de 2 luni prevăzut de art. 422, nu poate fi atacat, având în vedere faptul că recursul este ultima cale ordinară de atac, iar prin căi extraordinare de atac această chestiune nu poate fi examinată).

Secţiunea a ll-a. CITAREA Şl COMUNICAREA ALTOR

ACTE PROCEDURALE

§1. Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de

urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură

prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului

penal, alin. (1) al art. 235 din CPP.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă, majoritatea absolută a participanţilor la proces sunt chemaţi prin

intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă,

partea civilmente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul,

specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi

apărătorul sunt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei reglementate de art. 236-242 din CPP.

Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării.Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de

imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicând motivul im-posibilităţii de a se prezenta (alin. (2) al art. 235 din CPP).

în cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art. 201 din CPP sau aducerii silite conform art. 199 din CPP.

Citarea se face, de regulă, după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi până la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform pct. 3) al art. 13 din Legea cu privire la poliţie sau de către procuror conform pct. c) al art. 5 din Legea cu privire la Procuratură28.

Modul de citare conform art. 236 din CPP prevede că chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice. în cazul când citarea este făcută prin notă telefonică ori prin mijloace electronice, ea urmează să fie însoţită de măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art. 239, 240 de CPP.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citaţie cu cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte, conform citaţiei, în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, alin. (2) al art. 236 din CPP.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi neres-pectarea acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la timpul indicat în citaţie. în cazurile care nu suferă amânarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă, Hind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.

Dacă persoana este citată de către organul de urmărire penală sau procuror până la începerea urmăririi penale şi aceasta nu se prezintă nemotivat, poate fi supusă sancţiunii administrative conform art. 174/7 al Codului CU privire la contravenţiile administrative.

466 DREPT PROCESUAL PENAL I' a r tea g n e r a 1 ii ,/

Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea citaţiei

(colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al

instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de

organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul

poştal (alin. (3) al art. 236 din CPP).

Angajatul serviciului poştal înmânează citaţia făcută prin notă telegrafică sau

scrisoare recomandată.

Conform art. 237 din CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă29:

1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care

emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi

indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul

casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza

adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionân-du-se

consecinţele legale în caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei

urmează a fi certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei

de judecată. Pornind de la art. 58, 60, 64, 66, 90 din CPP, citaţia victimei, părţii

vătămate, bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a

se prezenta împreună cu un avocat.

Potrivit art. 238 din CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea

directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin

serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a

indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. în caz de

schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă

numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre

schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină

că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin

administraţia acestora.Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de

detenţie.

29 în citaţie nu pot fi menţionate două sau mai multe persoane, chiar dacă locuiesc la

aceeaşi adresă.

Militarii încazarmati30 se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală".

Persoanele juridice, când au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se citează la sediul acestora.

în acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau reprezentantul desemnat, în cazul urmăririi penale şi al judecării cauzei prin infracţiuni săvârşite de persoane juridice, conform art. 520-523 din CPP şi art. 239 din CPP, citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces-verbal.

în cazul în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective este obligată să înmâneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înmânează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa32 (alin. (1) al art. 240 din CPP).

Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 240 din CPP, citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă persoana

Avându-se în vedere militarii în termen.Procedura citării persoanelor de peste hotare se efectuează în conformitate cu art. 539 din CPP, dacă tratatele de asistenţă juridică în materie penală între Republica Moldova şi statul solicitat nu prevăd alte condiţii. în detalii a se vedea art. 539 din CPP. Citaţia poate fi înmânată vecinilor, dacă nu se găseşte soţul, rudele sau alte persoane care locuiesc împreună, cu condiţia că aceştia sînt împuterniciţi să recepţioneze corespon-denţa persoanei citate.

468 DREPT : i;s I. I» 1. NAI

I' ii It'll g n I a

|<>

nu vrea sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa

locuinţei, întocmind proces-verbal conform art. 242 din CPP.

în lipsa persoanelor cărora le este admisă înmânarea sau predarea citaţiei,

agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i

înmâna citaţia. Dacă nici pe această cale nu reuşeşte să o înmâneze, agentul

afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal conform

art. 242 din CPP.

în cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apar-

tamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori

camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla

aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa

principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-verbal

şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea

citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa

locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionând

în procesul-verbal datele obţinute (art. 241 din CPP). Astfel, în proce-sul-verbal

privind imposibilitatea înmânării citaţiei se vor menţiona şi datele obţinute privind

noua adresă pentru repetarea citării sau, după caz, imposibilitatea stabilirii locului

aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie

operativă de către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal,

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia,

numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data

pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data

înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează

citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-

a înmânat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia (alin. (1) al art. 242 din

CPP).

Ori de câte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii, se întocmeşte un

proces-verbal, acesta va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi îm-

prejurările arătate la alin. (2) al art. 239, 240, 241 din CPP, care fac imposibilă

dovada înmânării sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau, după caz, a altei

persoane şi procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru

informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul-verbal de predare sau afişare a

citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale docu mentare care

confirmă respectarea procedurii citării. în caz contrar, păr ţ i l e

au lipsit la judecată pot invoca în cererea de apel sau de recurs temeiul prevăzut de pct. 5) din alin. (1) al art. 444 din CPP.

§2. Comunicarea altor acte procedurale

Potrivit art. 243 din CPP, comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor cap. II, titlul VIII al Codului de procedură penală, care re-glementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştinţează persoanele care participă la procesul penal despre acţiu-nile procesuale efectuate, hotărârile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate33, comunicarea poate Ii efectuată prin următoarele moduri:

a) transmiterea (înmânarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b) înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale.

Astfel, pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate

în scris sau verbal, în funcţie de caz, despre efectuarea sau refuzul desfăşurării

unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre ditta examinării

cererii de strămutare, art. 48 din CPP; comunicarea părţilor privind raportul de

expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor,

alin. (5) al art. 151 din CPP; înştiinţarea despre reţinere, art. 173 din CPP;

informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de

ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea urmăririi

penale, alin. (5) al art. 274 din CPP; comunicarea In scris a părţilor privind

semnarea sentinţei redactate, alin. (2) al art. 399 din ( l'l'; înmânarea copiei de pe

ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor interesate,

art. 285, 286 din CPP; înmânarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, alin.

(1) al art. 399 din CPP).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire

penală sau, după caz, de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor

pi ' r . i iane interesate.

Când comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei, nu m

inimile citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmâna

un act, cu excepţia cazului când aceasta se află în detenţie provizorie.

Qheoi'ghiţu Mateuţ, op. cil., p. 100: Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Op, ii., p. 166,

470 DREPT l 'UOCl-SUAI. I'li NAI. I* a r ten g ii e i a 1.1 471

Neprezentarea persoanei chemate pentru a lua cunoştinţă de anumite acte sau

pentru a i se înmâna în copie hotărârile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau, după

caz, prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmânează sub re-cipisă

învinuitului şi reprezentantului lui legal, alin. (5) al art. 296 din CPP).

în lipsa comunicării, uneori nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de

exemplu, pentru inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmânarea copiei

de pe sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei

- de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, alin. (2) al art. 402 din

CPP).

Secţiunea a lll-a. CERERI Şl DEMERSURI

§1. Cererea, noţiunea şi formele

Cererea este un act procedural comun, prin care orice persoană interesată se

poate adresa ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de

instrucţie şi instanţei de judecată pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a

obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor pretenţii juridice34 determinate de

faptul săvârşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal.

Potrivit alin. (1) al art. 244 din CPP, cererile în procesul penal constituie

solicitările adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane

interesate organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în legătură cu

desfăşurarea procesului, cu constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru

cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Necesitatea cererii în procedura penală este impusă de principiul "ne pro-

cedat ex officio"35.

în funcţie de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului,

pot fi înaintate diverse forme de cereri: 1) plângere (art. 263, 276, 298, 313,473

din CPP); 2) denunţ (art. 263 din CPP); 3) garanţie personală (art. 179 din CPP);

recuzare (art. 346 din CPP); 5) acţiune civilă (art. 221 din CPP); 6) tranzacţie de

împăcare (alin. (5) al art. 226,276 din CPP); 7) concluzie orală sau scrisă (art.

378, 381 din CPP); 8) apel (art. 400 din CPP); 9) recurs (art. 302,

311, 420, 437, 472 din CPP); 10) recurs în anulare (art. 452 din CPP); 11) obiec-ţie (alin. (6) al art. 336 din CPP); 12) demers (alin. (2) al art. 244 din CPP).

§2. Demersul. Noţiunea şi formele

Demersul în esenţă este o formă a cererii înaintată de o persoană oficială sau din partea unui colectiv.

Potrivit alin. (2) al art. 244 din CPP, demersurile constituie acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale în condiţiile Codului de procedură penală. Astfel, noţiunea de "demers" este determinată doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de urmărire penală) sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea atribuţiilor sale ori pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime, fie pentru obţinerea unui rezultat36.

Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei judecătoreşti.

Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de urmărire penală sau instanţei.

Demersul se înaintează în următoarele forme: 1) ordonanţă; 2) demersul propriu-zis.

Demersul se înaintează de către organul de urmărire penală pentru obţinerea autorizării la efectuarea unor acţiuni procesuale (procedee probatorii) fie pentru aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere (de exemplu, examinarea corporală; exhumarea cadavrului; percheziţia; ridicarea de documente ce conţin secret ocrotit de lege; sechestrarea corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi înregistrarea de imagini). în asemenea cazuri, organul de urmărire penală înaintează judecătorului de instrucţie un demers în forma unei ordonanţe. Astfel, art. 304 din CPP defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca demersuri privind autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală, măsuri de investigaţie operativă.

în scopul solicitării aplicării unor măsuri de constrângere (de exemplu, arestarea preventivă, suspendarea provizorie din funcţie) se înaintează demers propriu-zis.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 456.

Gheorghiţ» Mateuţ, op. cit., p. 90.

Termenul "demers" provine din limba franceză "demarche" - acţiune întreprinsă (pe lângă cineva) în susţinerea unei cauze; intervenţia în scopul obţinerii unui anumit rezul-tai (DEX, op. cit., p. 275).

IV I) BPT PROCESUAL I» li NA L I' v tea g e t a 1 a 17 1

Organizaţia obştească sau colectivul de muncă înaintează demersuri în

interesul unor părţi (de exemplu, privind acordarea garanţiei prevăzute de art. 180

din CPP).

§3. înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor

Potrivit art. 245 din CPP, cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a

desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să

indice în legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale

respective sau adoptarea hotărârii. Cererile şi demersurile scrise se anexează la

dosarul penal, iar cele orale se includ în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau

al şedinţei de judecată.

Cereri şi demersuri pot fi făcute şi până la pornirea procesului penal.

Cererea se face, de regulă, în formă scrisă. în cazul când legea nu prevede

expres conţinutul cererii, acesta va cuprinde următoarele menţiuni:

1) organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată solicitată;

2) numele, prenumele şi adresa solicitantului;

3) obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);

4) motivarea în fapt şi în drept a cererii;

5) data şi semnătura solicitantului;

6) anexa unor documente sau altor mijloace de probă.

Demersul se înaintează de organizaţii numai în formă scrisă. Structura şi

conţinutul demersului, în principiu, sunt identice cererii.

Procurorul, la judecarea cauzei, poate formula demersuri şi oral, care se

consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale

în faţa organului de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea

urmează să fie audiate în condiţiile legii, iar cererile urmează să fie incluse în

procesul-verbal de audiere.

Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de

muncă, vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul

căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea

urmează să fie soluţionate nu mai târziu de 3 zile de la data primirii lor (alin. (1)

al art. 246 din CPP37).

•" a. Dispoziţiile art. 246 din CPP privind termenul soluţionării cererilor şi demersurilor sunt aplicabile în cazurile când legea nu prevede expres alt termen. Astfel, în cazul când legea (de exemplu, art. 295 din CPP prevede 24 de ore) a prevăzut un alt termen, se dispozi ţ i i le speciale a le legii.

în laza judecării cauzei, cererile şi demersurile se examinează, de regulă,

imediat.

Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele şi

procedura prevăzute expres de lege (de exemplu, de alin. (2) al art. 135; alin. (3)

al art. 305; alin. (2) al art. 307; alin. (2) al art. 308 din CPP).

Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a or-

ganului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, dacă acestea se referă la

cauza penală respectivă. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 247 din CPP, cererea sau,

după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează să

fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi

obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intere-

selor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces.

în caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului

organizaţiei obşteşti ori a colectivului de muncă, organul de urmărire penală

adoptă o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la

cunoştinţa solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a

instanţei de judecată cu privire la respingerea cererii sau demersului pot fi ataca te

în cazurile şi modul prevăzute expres de lege (alin. (2) al art. 247 din CPP).

De regulă, hotărârile prin care se respinge o cerere nu sunt susceptibile de a fi

atacate, solicitantul având dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele

etape ale procesului38, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute expres de lege.

Astfel, poate fi atacat refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea

sau denunţul (alin. (2) al art. 265 din CPP); refuzul judecătorului de instrucţie

privind cererea de liberare provizorie (art. 311 din CPP); refuzul procurorului de a

satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii preventive a

garanţiei (subpct. b) al pct. 1) din alin. (2) al art. 313 din CPP).

Demersurile organului de urmărire penală (procurorului) înaintate în faza

urmăririi penale se examinează şi se soluţionează în condiţiile prevăzute de art.

304-308 din CPP39.

b. Plângerile şi denunţurile privind săvârşirea infracţiunilor sunt forme speciale de cereri şi se

examinează în condiţiile prevăzute de art. 265 CPP, precum şi de Instrucţiunea privind modul de

primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre infracţiuni din

26 august 2003 nr. 124/319/46/172-0/101. Potrivit alin. (2) al art. 245 din CPP, respingerea cererii

sau demersului nu privează persoana, organizaţia obştească sau colectivul de muncă de dreptul de

a le reiniţia în altă etapă a procesului penal. se vedea în de ta l i i capitolul "Controlul j ud ic i a r

al procedurii prejudiciare".

474 DREPT PROCESUAL P E N A L P a r t e g n e I

475

Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge o cerere sau un

demers se anexează la dosar.

în cazurile când legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca

hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte

urmează a fi înmânate solicitanţilor.

Secţiunea a IV-a. MODIFICAREA ÎN ACTELE PROCEDURALE,

CORECTAREA ERORILOR MATERIALE Şl

ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE

§1. Modificări în actele procedurale

Pentru a feri actele procedurale constatatoare de intervenţii de natură să le

altereze conţinutul, legea prevede expres cum pot fi modificate aceste acte40.

Conform art. 248 din CPP, orice modificare (adăugare, corectare, suprimare)

făcută în cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată

în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cei care l-au semnat.

în literatura de specialitate41 s-a menţionat că se procedează la modificări în

actul procedural numai atunci când cu ocazia întocmirii unor acte procedurale se

poate constata că din conţinutul lor lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau

că unele din acestea sunt consemnate greşit ori au fost trecute constatări, date,

menţiuni ce nu au fost voite sau nu corespund cu activitatea procesuală

desfăşurata ori cu realitatea.

Instituţia modificării în actele procedurale este aplicabilă în cazurile când nu

este necesară reîntocmirea42 actului procedural. Astfel, instituirea acestei

proceduri, simplă şi rapidă, de modificare a actelor procedurale cu defecte de

conţinut, care nu necesită operaţiuni procedurale complicate, necesită timp

îndelungat pentru efectuarea lor şi nici nu atrage intervenţia altor organe şi

subiecţi procedurali, corespunde şi serveşte principiului celerităţii şi rapidităţii

procesului penal şi înlesneşte exercitarea drepturilor şi facultăţilor organelor şi

subiecţilor procesuali43.

40 Ion Neagu, op. cit., p. 368." Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 399; Gheorghiţă Mateuţ, op.

cit., p. 103.12 La momentul întocmirii actului procedural (de exemplu, a unei hotărâri) ofiţerul de urmă-

rire penală, procurorul sau instanţa de judecată, pentru a evita procedura modificării actu-lui, poate recurge la reîntocmirea acestuia fără anumite corectări sau suprimări de text.

" Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 399.

Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile (alin. (2) al art. 248 din CPP). Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări (alin. (3) al art. 248 din CPP). Astfel, în procesul-verbal de audiere a unor participanţi urmează a fi barate toate spaţiile nescrise în prezenţa persoanei audiate.

Dacă necesităţile efectuării unor modificări apar după întocmirea actului procedural, se procedează, după caz, potrivit art. 249, 250 din CPP.

§2. Corectarea erorilor materiale

Uneori, cu ocazia redactării actelor procedurale, se pot strecura unele erori

materiale.

Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea

greşită în actele procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a

unei cifre etc.44, cu excepţia erorilor de conţinut45.

Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă du-

bii, certitudinea ei fiind manifestă, nefiind necesară dovedirea prin administrarea

de probe sau stabilirea ei ca urmare a unor deliberări şi ca urmare a unei con-

vingeri (de exemplu, indicarea unui text de lege decât cel cuvenit în dispozitivul

hotărârii privitor la calificarea faptei constituie o eroare materială evidentă)46.

Instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea

numelui, prenumelui şi altor date biografice ale condamnatului, de asemenea,

greşelile în scris şi aritmetice, precum şi să corecteze tipul coloniei de corectare

prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la privaţiune de libertate, dacă

în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit ca un sinonim neprevăzut de

lege47.

Potrivit art. 249 din CPP, erorile materiale evidente din cuprinsul unui act

procedural se corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de

instrucţie sau de instanţa de judecată care a întocmit actul48, la cererea celui

interesat ori din oficiu.

" Ion Neagu, op. cit., p. 368.1' Erorile de conţinut nu se îndreaptă în procedură simplificată, dar numai prin intermediul

căilor de atac şi cu administrarea probelor necesare (Nicolae Volnciu, op. cit., p. 464; Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 104).Vinli lă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 402.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 14 din 20.XII.1993 cu modificările in-troduse prin hotărârea nr. 38 din 20.XI I .1999 "Cu privire la unele chestiuni de procedură circ au apărut în cadrul executării sentinţelor".

"' Potrivit alin, (3) al ari. 470 din CPP, chentiunlle privind explicarea suspiciunilor şi ne i l.n llăţilor la punerea in exei ului'e pedepseloi se soluţionează de i ftlrc instanţa i .ne .i iidoplal ho lă ta ieu rămasă definitivă,

476 DREPT I» ROC liS U A I. PENAL Part ea g en era 1 a i/v

Existenţa erorii poate fi constatată şi de un alt organ judiciar decât cel care a

întocmit actul; îndepărtarea erorii nu poate fi însă efectuată decât de organul care

a întocmit actul procedural care conţine eroarea. Organul care a constatat

existenţa erorii va sesiza organul care a întocmit actul, pentru a proceda la în-

dreptarea erorii44.

De regulă, îndreptarea erorilor materiale se face fără chemarea părţilor, cu

condiţia ca organul care procedează la îndreptarea unei erori să aprecieze că

pentru a efectua această corectare este necesară ascultarea părţilor. Conform alin.

(2) al art. 249 din CPP, la corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre

a da explicaţii50.

Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un pro-

ces-verbal, iar judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată - o încheiere, fă-

cându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat (alin. (3) al art. 249 din CPP).

§3. înlăturarea unor omisiuni vădite

Potrivit art. 250 din CPP, în cazul în care organul de urmărire penală (pro-

curorul), judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra

sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, asupra restituirii

obiectelor, corpurilor delicte sau a ridicării măsurilor asigurătorii, precum şi a

altor măsuri, ca urmare a unei omisiuni vădite, va proceda la înlăturarea acestora

în ordinea prevăzută de art. 249 din CPP.

Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială, întrucât nu presupune

consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural, ci absenţa unor

menţiuni pe care trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu,

menţiuni care privesc soluţionarea de către organul judiciar a unor aspecte legate

da rezolvarea cauzei51.

Astfel, procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale se va referi şi la chestiunile arătate de alin. (6) al art.

285 din CPP, iar instanţa de judecată se va referi în dispozitivul sentinţei la

chestiunile arătate la pct. 4) şi 5) din alin. (1) al art. 395; pet. 3) şi 4) ale 396; art.

397 din CPP.

Instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare

arătate la art. 416 din CPP.

49 Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice,.., op. cit., p. 402.5(1 Potrivit alin. (7) al art. 336 din CPP, obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le a formulat. 11 Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 104,

Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmânării actului procedural redactat ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti.

După cum s-a menţionat în practica judecătorească precedentă52, pot fi înlăturate următoarele omisiuni privind:

a) anularea măsurii preventive când condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă;

b) anularea măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmi-terii acţiunii civile ori neaplicării confiscării acestei măsuri nu au fost anulate;

a) includerea detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;c) includerea pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai

multor sentinţe, dacă includerea nu a fost efectuată53;

b) soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;

c) determinarea mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;

d) soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta copiilor condamnatului, care

au rămas fără supraveghere.

înlăturarea omisiunilor vădite de către procuror se face cu întocmirea pro-

cesului-verbal, iar de către instanţa de judecată prin încheiere, care se anexează la

hotărârile respective, fiind înmânate totodată în copie părţilor interesate.

La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate să dea explicaţii.

Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare

părţile şi alte persoane interesate pot folosi calea apelului sau, după caz, a re-

cursului54 în condiţiile legii, fapt care nu împiedică instanţa de fond să înlăture in

termenul prevăzut de art. 402 din CPP omisiunile vădite, potrivit procedurii

simplificate prevăzute de art. 249,250 din CPP. în acest sens s-a menţionat55

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la unele chestiuni de procedu-ră care au apărut în cadrul executării sentinţelor" din 1993 cu modificările ulterioare din 1999.

Anterior, Codul de procedură penală din 1961 nu reglementa instituţia "înlăturării omisiunilor vădite" şi, respectiv, prin practica instanţelor de judecată aceasta s-a extins şiasupra omisiunilor vădite privind unele chestiuni ale aplicării legii penale. Actualmente,irt, 250 din CPP reglementează limitativ obiectul omisiunilor vădite; fiind extindereaprivind alte chestiuni decît cele prevăzute de lege este inadmisibilă.lntr-o opinie contrară s-a menţionat că "recursul declarat de apărătorul din oficiupentru că instanţa a omis să dispună asupra onorariului este admisibil; potrivit legii,omisiunea se poate înlătura pe calea procedurii prevăzute de art. 195 CPP al României"(Nlcolae Volonciu, op. cil., p. 465).V i n i i l a I longoro/, ş.a., Rxplicu\ii teorelit e >/u i t . , p. 404,

478 DREPT PROCESUAL PENAL P a r t e a g n e r u I ii

479

că, deşi omisiunile vădite din hotărârile judecătoreşti pot fi reparate pe calea

recursului, procedura înlăturării reglementate expres este mai operativă, scutită de

noi cheltuieli şi deci mai echitabilă pentru cei interesaţi.

Secţiunea a V-a. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE

§1. Reglementarea, definiţia şi

clasificarea nulităţilor

Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut56 instituţia nulităţilor prin

dispoziţii speciale (art. 325) care atrag casarea sentinţei sub denumirea "în-

călcarea esenţială a legii de procedură penală".

Noul Cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor

sub aspect general (art. 251), precum şi sub aspect special (art. 94; alin. (2) al art.

255; 427, 444; pet. 2) din alin. (1) al art. 453 din CPP).

Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine în general atunci când

un act procedural s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă

prevăzute de lege.

Nulitatea are ca efect ineficienta actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor

legale. Actul nul nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de forţa juridică

conform regulii "quard nullum est, nullum producit effectum"57.

Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a

justiţiei represive. Astfel, în primul rând, ea asigură respectarea regulii de bază a

legalităţii procesuale; fără prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile proce-

suale ar fi simple recomandări. Prin aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie

preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea

procesului penal, având astfel şi un caracter de garanţie procedurală.

Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din

conţinutul procesului penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sunt

presupuse sau dovedite ca vătămătoare pentru înfăptuirea justiţiei penale58.

Nulităţile pot fi clasificate având în vedere diferite criterii, cum sunt modul

de exprimare în norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele

şi altele59:

a) Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; cele dintâi sunt prevăzute de lege,

cele din urmă decurg din reglementarea generală (de exemplu, din alin.

(1) al art. 257 din CPP);

b) Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricând, în tot

cursul procesului penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate

în timp util de către cel interesat, care trebuie să facă dovada unei

vătămări60;

c) Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul

viciat sau numai o parte din acesta.

§2. Caracteristica condiţiilor nulităţii

Potrivit alin. (1) al art. 251 din CPP, încălcarea prevederilor legale care re-

glementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural

numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu

poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act. Prin urmare, nu orice încălcare a

prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar numai încălcările esenţiale (de

exemplu, neînmânarea ordonanţei sau încheierii de aplicare a unei măsuri

preventive, potrivit alin. (3) al art. 177 din CPP, nu duce la nulitatea acestor acte

procedurale, având în vedere faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita

revocarea, înlocuirea sau poate ataca aplicarea acestei măsuri; în acelaşi sens, în

cazul când învinuitul n-a luat cunoştinţă de materialele dosa-i ului conform art.

293 din CPP sau nu i s-a înmânat copia rechizitoriului con-Ibrm art. 297 din CPP,

nu putem considera nul rechizitoriul, învinuitul având posibilitatea să ia

cunoştinţă de materialele dosarului şi să primească copia n-t hizitoriului în cadrul

şedinţei preliminare la numirea cauzei spre judecare . onlorm alin. (6) al art. 351

din CPP)61.

Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii62. Pentru a I

mustaţa nulitatea, aceasta se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevă-/iile

de art. 251 alin. 2 din CPP sau de către părţile interesate în toate cazu-i tic

Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi prin intermediul cererii, l'l.îngerii

sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, indicându-se o excepţie din nulitate.

în căile de atac, nulitatea poate fi invocată ca motiv de apel, temei

Art. 325 din CPP din 1961 în redacţia legii din 01.04.1992 (Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova, nr. 4, 1992).Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 120.Vintila Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 406.Nicolae Volonciu, op. cil., p. 479.

Vlnlila Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 406.In acelaşi sens erorile materiale şi omisiunile vădite sunt înlăturate potrivit art. 249, 250(IPP, clar nu se aplică dispoziţiile nulităţilor.

Ntcolne Volonciu, op. cit., p. 4K2.

Hill O l t l i P T I» It HSU A I. Pi; NAI. l'a r l ea g e n e r a la 481

de recurs (art. 427, 444 din CPP) sau temei de recurs în anulare (pct. 2) din alin.

(1) al art. 453 din CPP).

Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată

în faţa cărora se invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condiţiile

privind nulitatea şi să dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia

sau fără refacere ori, după caz, refacerea actului fără anularea acestuia.

Procurorul în faza urmăririi penale, conform art. 52 din CPP, controlând

legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează

ordonanţele şi procese-verbale ilegale sau restituie dosarele penale organului de

urmărire penală cu indicaţii în scris privind refacerea anumitor acte procedurale.

încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă după materie sau după

calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea

şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa

interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea

actului procedural (alin. (2) al art. 251 din CPP).

Prin dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea per-

soanei se au în vedere reglementările arătate la art. 36-39,41-46 din CPP. Această

sintagmă se referă numai la competenţă după materie a instanţelor de judecată şi

calitatea persoanei. Prin urmare, încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa

organelor de urmărire penală prevăzută de art. 266-270 nu constituie caz de nuli-

tate absolută, pornind de la dispoziţiile art. 271,272 din CPP, care stabilesc valabi-

litatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de urmărire penală.

Instanţele de judecată, fiind sesizate cu examinarea cauzelor obligatorii,

examinează chestiunea competenţei şi procedează în conformitate cu art. 44, 345,

348 din CPP.

Prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei se are în

vedere orice act de sesizare a instanţei prevăzut de lege prin următoarele moda-

lităţi:

1) rechizitoriu (art. 296, 297 din CPP);

2) ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată privind aplicarea

măsurilor de constrângere cu caracter medical (art. 495 din CPP);

3) demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală a minorului

(art. 483 din CPP);

4) demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală în condiţiile

prevăzute de art. 510-512 din CPP;

5) ordonanţa procurorului de modificare a acuzării în judecată în sensul

agravării (art. 326 din CPP);

6) cererea de revizuire cu concluziile procurorului (art. 460, 461 din CPP);

7) decizia instanţei de recurs prin care se casează o hotărâre cu trimitere la rejudecare în apel (subpet. c) al pct. 2) din alin. (1) al art. 435 din CPP) sau cu trimitere la rejudecare în fond (subpet. c) al pct. 1) din art. 449 din CPP);

8) încheierea de declinare a competenţei (art. 44 din CPP);

9) încheierea prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă (alin. (6), (7) ale art. 45 din CPP);

10) hotărârea Curţii Supreme de Justiţie privind strămutarea cauzei penale (art. 49 din CPP);

11) demersul organului de urmărire penală privind autorizarea unor acţiuni, aplicarea sau prelungirea unor măsuri procesuale şi cererea de liberare provizorie (art. 172, 182, 200, alin. (4) al art. 201; alin. (2) al art. 205; art. 304, 307, 308, 309 din CPP).

Instanţele de judecată, fiind sesizate privind modalităţile arătate mai sus, vor verifica respectarea legii privind condiţiile şi conţinutul actului de sesizare.

Astfel, la punerea pe rol a cauzei penale potrivit art. 344-353 din CPP in-stanţele de judecată vor examina prin analogie şi chestiunea legalităţii actului de sesizare, deşi expres această chestiune nu este menţionată la alin. (4) al art. 345 din CPP. în cazul constatării unor neregularităţi în actul de sesizare nu există norme juridice ce ar indica cum să procedeze instanţa de judecaţii, decât soluţia declarării actului de sesizare nul, pornind de la dispoziţia ftlin. (1) al art. 251 din CPP. Dacă aceste neregularităţi în actul de sesizare pot Ci înlăturate în şedinţă preliminară potrivit art. 345-347 din CPP, instanţa ermite aducerea în corespundere a actului de sesizare cu cerinţele legii, fără a ispune anularea lui, conform dispoziţiilor alin. (1) al art. 251 din CPP.

Potrivit alin. (3) al art. 251 din CPP, nulitatea prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi articol nu se înlătură în nici un mod; poate fi invocată în orice etapă tt procesului de către părţi şi se ia în consideraţie de instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Prin urmare, în alin. (2) şi (3) ale art. 251 din CPP sunt menţionate condiţiile nulităţilor absolute. Aceasta înseamnă că în •Ituaţiile arătate mai sus, abaterile sunt lichidate numai prin anularea actului, excepţie făcând anumite neregularităţi în actul de sesizare. Nulitatea absolută poate fi invocată atât la momentul îndeplinirii actului procedural, cât şi ulterior în faza urmăririi penale, judecării cauzei în fond, ori prin intermediul ţftilor ordinare sau extraordinare de atac.

Potrivit alin. (4) al art. 251 din CPP, încălcarea oricărei alte prevederi legale dm ftt cele prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol atrage nulitatea actului, dacă lost invocată în cursul efectuării ac ţ iun i i - când partea este prezentă; la ter-

482 DREP.T PROCESUAL 1'li NA I,

minarea urmăririi penale - când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului; sau

în instanţa de judecată - când partea a lipsit de la efectuarea acţiunii procesuale,

precum şi în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă.

Astfel, în alin. (4) al art. 251 din CPP sunt menţionate condiţiile nulităţilor

relative.

Particularităţile nulităţilor relative63 sunt:

1) invocarea nulităţii se face prin voinţa părţilor. în acest caz, conform

principiului contradictorialităţii procesului penal, părţile pot ridica

excepţie de nulitate în cazul unor abateri sau pot accepta desfăşurarea

procesului în continuare fără să contesteze neregularităţile în cauză. în

cazul când partea invocă excepţia de nulitate relativă, instanţa de judecată

este obligată să se pronunţe asupra acestei chestiuni;

2) nulitatea trebuie invocată la o anumită etapă. Astfel, invocarea nulităţii

relative este restrânsă în anumite limite de timp şi anume: a) în cursul

efectuării acţiunii - când partea este prezentă sau la terminarea urmăririi

penale când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului; b) în instanţa de

judecată când partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale,

avându-se în vedere la etapa judecăţii, precum şi a acţiunii procesuale din

faza urmăririi penale, dacă n-a luat cunoştinţă de materialele cauzei

conform art. 293 din CPP, sau când proba este prezentată nemijlocit în

instanţa de judecată.

Această particularitate impune părţile să invoce excepţia nulităţii relative în

mod operativ într-o anumită perioadă. Neinvocarea nulităţii relative în termenul

prevăzut de lege atrage tardivitatea excepţiei de nulitate şi acoperirea nulităţii,

care nu mai poate fi cerută de partea interesată în altă etapă a procesului penal ori

printr-un alt mijloc procesual64.

Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanţa de apel sau de

recurs, decât dacă s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima

instanţă sau la instanţa de apel, după caz.

Când excepţia de nulitate relativă a fost invocată la prima instanţă ori la

instanţa de apel şi a fost respinsă, soluţia poate fi atacată la instanţa ierarhic

superioară (de apel sau de recurs, după caz).

C a p i t o l u l IX

CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea I. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

§1. Consideraţii generale

în urma unei infracţiuni por fi provocate nu numai daune morale şi fizice, ci şi

un prejudiciu material care naşte dreptul la repararea acestuia. Dreptul celui

vătămat de a cere repararea prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune se

realizează prin intermediul acţiunii civile în cadrul procesului penal. De-a lungul

istoriei, acţiunea civilă cunoaşte o evoluţie similară celei a procesului penal. în

sistemul acuzatorial, procedura fiind orală, publică şi contradictorie, printr-o

unică acţiune era rezolvată atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei. Această

confuzie a celor două acţiuni conducea atât la pedepsirea făptuitorului, cât şi la

despăgubirea persoanei vătămate'. Acuzaţia în acest sistem era susţinută iniţial de

însăşi victima infracţiunii sau de familia sa, deci acuzarea era privată. Separarea

absolută a celor două acţiuni - penală şi civilă s-a produs o dată cu apariţia aşa-

zisului sistem inchizitorial în desfăşurarea procesului penal, caracterizat prin

aceea că acţiunea penală (acuzarea) era susţinută de un organ specializat ca

reprezentant al statului, în formă preponderent scrisă, pe bază de probe, apărarea

fiind mult limitată2. Sistemul procesual mixt a apărut o dată cu Codul de

instrucţiune criminală din 1808 al lui Napoleon, îmbinând trăsături ale celor două

sisteme anterioare. Acesta este un sistem mixt şi sub aspectul posibilităţii

exercitării celor două acţiuni, penală şi civilă3.

Privitor la reunirea celor două acţiuni în doctrina juridică s-au ridicat probleme

referitoare la avantaje şi dezavantaje. Dezavantajele sunt următoarele4:

Misiunea specifică a justiţiei represive se dublează în cazul rezolvării

aspectului de interes individual cu interes general. Aspectele civile fiind

complexe, încetinează soluţionarea cauzei penale şi, evident, îngrădesc

operativitatea care trebuie să fie caracteristică procesului penal.

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 126-127. litem, p. 127.

I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Socec&Co, Bucureşti, 1937, p. 28-38.Tănase I. foiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Naţional, Bucureşti, 1999, p. 19.Ibidem.In detaliu a se vedea Nicolae Volonciu, Tratai de procedură penală. Partea generală, op,ell., vol, I, p. 253,

II! I DU ' I' Ci; SUA I, I'liNA I, I' ;i r i a g e ii e i- a I A

185

Prin implicarea victimei în procesul penal se agravează poziţia inculpatului,

care urmează să fie confruntat cu doi adversari - statul şi victima. Alăturarea

acţiunii civile la procesul penal poate atrage unele inconveniente procedurale

pentru cel vătămat. Referitor la avantaje, acestea ar fi:

Interesele justiţiei, deoarece este mai simplu de soluţionat ambele acţiuni

într-un singur proces, astfel evitându-se dificultăţile care pot apărea la

soluţionarea cauzei de către două instanţe, în mod succesiv, a unei

singure acţiuni care este rezultatul aceluiaşi fapt material, justiţia se

înfăptuieşte mai eficient şi astfel partea civilă obţine operativ

despăgubirile.

Instanţa are o viziune mai clară, deoarece examinează cauza în ansamblu,

ceea ce asigură o soluţie legală şi temeinică. Pentru partea vătămată

soluţia este mai operativă şi fără cheltuieli judiciare.

Prin intermediul procesului partea se poate bucura de unele măsuri procesuale,

cum ar fi sechestrarea operativă a bunurilor, percheziţia, identificarea

făptuitorului etc. Acţiunea civilă în procesul penal se supune regulilor răspunderii

civile delictuale. Totuşi, acţiunea civilă în procesul penal prezintă unele

particularităţi, care o fac distinctă chiar faţă de acţiunea civilă întemeiată pe

răspunderea civilă delictuală. în procesul penal, acţiunea civilă dispune de

anumite particularităţi:

• Ea se deduce dintr-o infracţiune. Numai în cazul declanşării unui

proces penal poate fi înaintată acţiunea civilă, care poate fi soluţionată

doar în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti într-o cauză pe

nală.

Acţiunea este exercitată în faţa organelor care aplică normele procesual

penale.

în unele situaţii, acţiunea poate fi exercitată din oficiu. Alin. (4) al art.

221 prevede dreptul procurorului de a înainta acţiunea sau de a susţine

acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică sau juridică cu

drept de înaintare a acesteia nu are posibilitatea de a-şi proteja interesele.

Procurorul poate înainta acţiunea civilă privitor la prejudiciul moral,

numai la cererea părţii vătămate, care nu are posibilitatea de a-şi proteja

interesele.

• Acţiunea civilă are un caracter accesoriu faţă de latura penală a cauzei,

ceea ce înseamnă că soluţionarea acţiunii civile este într-o dependenţă

directă de soluţionarea acţiunii penale.

§2. Condiţii de exercitare a acţiunii civile

în procesul penal5

Ca şi în procesul civil, în procesul penal se menţine principiul disponibilităţii de exercitare a acţiunii civile. Spre deosebire de acţiunea civilă exercitată în procesul civil, cea exercitată în procesul penal dispune de anumite condiţii de exercitare, care sunt, în principiu, recunoscute în doctrina juridică6.

Infracţiunea trebuie să fi produs un prejudiciu. Pornind de la faptul că nu orice infracţiune generează şi un prejudiciu, nu în orice proces penal se poate exercita acţiunea civilă. Dreptul de a pretinde la repararea pagubei depinde exclusiv de existenţa prejudiciului, indiferent dacă acesta rezultă din lezarea unui drept subiectiv sau a unui interes7. Interesul trebuie să fie licit şi moral. Prejudiciul poate să fie material, patrimonial şi moral, adică faptele aduc anumite atingeri unor valori ce definesc personalitatea umană ca o fiinţă biologică, socială şi morală. Acţiunile sunt îndreptate atât asupra integrităţii corporale, sănătăţii fizice sau psihice a persoanei, cât şi asupra sensibilităţii psihicului, cinstei, demnităţii, onoarei etc8.

Pentru analiză generală, a se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 "Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune".

A se vedea Ion Neagu, op. cit, p. 254, Nicolae Volonciu, op. cit., p. 249, Tănase I. Joiţă, op. cit., p. 33 ş.a.

Tănse I. Joiţă, op. cit., p. 39.

Prejudiciile nepatrimoniale pot avea anumite forme: a) prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, denumite în doctrină, de asemenea, prejudicii corporale, care la rândul lor pot fi grupate în: 1 - prejudicii constând în dureri fizice şi/ sau psihice, 2 - prejudiciul estetic, care cuprinde acele vătămări şi leziuni corporale prin care se aduce atingere unui atribut important al persoanei umane, adică înfăţişării sale fizice, 3 - prejudiciu de agrement, care duce la restrângerea posibilităţii fiinţei umane de a se bucura de viaţă, de a avea deplinătatea satisfacţiilor materiale sau spirituale, 4 - prejudiciul juvenil, ca fiind un prejudiciu moral special suferit de către o fiinţă umană tânără; b) prejudicii afective, care constau în suferinţe psihice, cauzate prin lezarea sentimentelor de afecţiune şi dragoste, cum ar fi cele determinate de moartea unei persoane apropiate; c) prejudicii care constau în atingerea adusă cinstei, onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane, cum ar fi cele aduse prin insulte, calomnii, defăimări sau alte lapte; d) prejudicii care constau în atingerea adusă dreptului la nume, denumire, pseudonim, care se produc mai ales prin folosirea abuzivă a acestor elemente de identificare a persoanei fizice sau juridice; e) prejudicii care constau în atingeri aduse drepturilor nepatrimoniale de autor, de inventator şi altor drepturi conexe (în detaliu, a se vedea Tănase I. Joi ţă, op. cit., p. 48-65.

I!i(, DREPT 1' US UA I, PUN A I. I' ii r Ic a g e n r a I a

487

Legătura de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul recla-

mat este o altă condiţie de exercitare a acţiunii civile. Raportul de cauzalitate este

obiectul cercetării atât a teoriei răspunderii juridice în general, cât şi a răspunderii

penale sau civile în particular.

Există în toate cazurile o legătură între raportul de cauzalitate în răspunderea

penală şi raportul de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale, atunci

când prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu. Ambele raporturi urmează a fi

examinate separat, cu toate că pot exista situaţii când raportul de cauzalitate este

identic, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile împotriva patrimoniului. în cazul

infracţiunilor împotriva patrimoniului existenţa prejudiciului este o condiţie de

existenţă a infracţiunii, deci raportul de cauzalitate îmbracă forma cauzalităţii

directe şi este identic în cele mai dese cazuri cu raportul de cauzalitate ca element

al răspunderii civile delictuale.

Prejudiciul să fie cert. Pentru a se putea pretinde repararea prejudiciului

cauzat prin infracţiune, se cere ca acesta să îndeplinească o altă condiţie şi anume

să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului înseamnă că acesta este un prejudiciu

sigur, s-a produs în realitate, poate fi evaluat. în acest sens, în doctrină şi practica

judecătorească se susţine opinia că cererile de despăgubiri simbolice trebuie

respinse9. Prejudiciul poate fi actual sau viitor. Prejudiciul viitor trebuie să fie

sigur şi susceptibil de evaluare10.

Prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat. Acţiunea civilă în procesul penal

nu poate servi ca un prilej de dobândire a unor avantaje materiale, a unor venituri.

în unele situaţii prejudiciul poate să fie reparat, fie de către învinuit, fie de către

alte persoane, până la soluţionarea acţiunii civile. în legătură cu această condiţie,

în practică apar diferite situaţii, când prejudiciu este reparat de către alte persoane

decât învinuit sau partea civilmente responsabilă. Aceste situaţii pot exista atunci

când:

a) victima beneficiază de anumite pensii de asigurări sociale (pensie de

invaliditate, de urmaş);

b) victima a fost despăgubită de o societate de asigurări;

c) prejudiciul a fost acoperit de o terţă persoană, deşi aceasta nu era obligată

să repare prejudiciul.

în asemenea ipoteză acţiunea civilă va fi promovată sau nu în funcţie de titlul

cu care au fost plătite despăgubirile. în cazul când o persoană a reparat prejudiciul

în interesul inculpatului sau în locul inculpatului, atunci partea

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 250.

Ibidem.

civilă nu va putea pretinde la despăgubiri. în cazul când terţa persoană a reparai prejudiciul dintr-o eroare, atunci instanţa va obliga inculpatul la repararea prejudiciului, deoarece terţa persoană va avea dreptul să solicite restituirea sumei de la partea civilă. în situaţia când terţa persoană are ca scop ajutorarea victimei, aceasta nu se va considera ca o reparare a prejudiciului şi partea civilă va avea dreptul să solicite repararea prejudiciului de la inculpat, iar instanţa îi va acorda despăgubiri".

Să existe constituire ca parte civilă. Persoana fizică sau juridică care a

înaintat acţiunea civilă este recunoscută în calitate de parte civilă fie prin or-

donanţa organului de urmărire, fie prin încheierea instanţei de judecată. După

emiterea acestor hotărâri, părţii civile i se înmânează obligaţiile în scris privitor la

drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de art. 62 din CPP. în cazul când organul de

urmărire penală sau instanţa consideră că lipsesc temeiurile de înaintare a acţiunii

civile, prin aceleaşi hotărâri motivate, ele pot să refuze să recunoască în calitate de

parte civilă persoana fizică sau juridică. în asemenea situaţii, persoana are dreptul

la un recurs în instanţa ierarhic superioară, prin care atacă această hotărâre. în

cazul când persoanei i s-a refuzat recunoaşterea ca parte civilă, ea are dreptul de a

înainta o acţiune civilă într-un proces civil. în cazul când acţiunea civilă se

înaintează de către procuror în interesul statului, nu este necesar de a constitui ca

parte civilă statul. Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei fizice sau

juridice şi de către reprezentanţii acestora. Partea civilă poate fi constituită o dată

cu înaintarea acţiunii civile, care, potrivit alin. (5) al art. 219, poate fi înaintată în

orice moment de la pornirea procesului penal până la terminarea cercetării

judecătoreşti. în toate cazurile, pentru a fi examinată acţiunea civilă, este necesară

manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau fizice cu capacitate

deplină de exerciţiu de a fi despăgubită.

§3. Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului,

precum şi a părţii civilmente responsabile12. Tragerea la răspundere civilă a celor

arătaţi se realizează prin obligarea lor la repararea pagubei provocate prin

infracţiune, acesta fiind şi scopul exercitării acţiunii civile de către partea ci-

Intr-o speţă s-a decis că nu pot fi scăzute din cheltuielile datorate de inculpat familiei victimei unei infracţiuni de omor, sume de bani cu care au contribuit voluntar unitatea şi colegii celui decedat, aceste ajutoare având un caracter de libertate, făcute exclusiv în Interesul persoanei păgubite. Tănase I. Joiţa, op. cit., p. 93. Tunase I. Joiţu, op. cit., p. 110.

-1KH DREPT I ' l t O C K S U A I . IT. NAI. F nrtea g e I ui')

vilă, anume obţinerea reparării prejudiciului suferit1'. Articolul 219 stabileşte că

repararea prejudiciului se efectuează prin:

1. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori

nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală;

2. Compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori

nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi re-

pararea bunurilor deteriorate;

3. Compensarea venitului ratat în urma acţiunii interzise de legea penală;

4. Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a unei daune aduse repu-

taţiei profesionale.

1. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori

nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală constă în restituirea

lucrului de care a fost deposedată partea civilă, deci un bun anume determinat,

individualizat, cert şi nu unul asemănător. Este însă posibil ca partea civilă să

accepte restituirea şi a altui bun în locul celui de care a fost deposedată, în

asemenea situaţie este vorba despre restituirea prin echivalent. Pornind de la

principiul disponibilităţii care guvernează materia răspunderii civile, partea civilă

determină modalitatea de restituire şi, în legătură cu aceasta, ea poate să refuze să

primească un bun echivalent, chiar fără a motiva acest lucru. în cazul în care se

restituie bunul care a aparţinut părţii civile, acesta fiind deteriorat, instanţa poate

să oblige inculpatul sau partea civilmente responsabilă să acopere cheltuielile

privitor la aducerea bunului în forma iniţială, de până la comiterea infracţiunii.

Restituirea lucrului se face ori de câte ori acesta este găsit la învinuit, la inculpat

ori la altă persoană. în asemenea situaţii, organul de urmărire penală este obligat

în momentul descoperirii de a ridica bunurile şi a le sechestra. Dacă s-a stabilit cu

certitudine că bunul aparţine părţii civile şi a ajuns prin infracţiune în posesia

învinuitului, inculpatului sau altor persoane, acesta poate fi restituit până la

soluţionarea în fond a cauzei. Lucrurile pot fi restituite nu numai părţii civile, dar

şi altor persoane, dacă se constată că le aparţin acestora. Deci măsura restituirii

lucrurilor este o măsură cu caracter real şi vremelnic de reparare imediată şi în

natură a pagubei14.

2. Compensarea cheltuielilor prin procurarea bunurilor pierdute ori nimicite

sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor

deteriorate este o altă modalitate de despăgubire. La examinarea acţiunii civile

'■' Ibidem.11 Vint Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. I, p. 372.

sunt aplicate normele dreptului civil. Astfel, cap. XXXIV al Codului civil[S

stabileşte obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune. Art. 1418 al Codului civil stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii, iar art. 1419 - răspunderea în caz de deces al persoanei vătămate.

3. Compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea pe-nalău\ Alin. (2) al art. 14 din Codul civil stabileşte că "Dacă cel care a lezat o persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezată este în drept să ceară, pe lângă repararea prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparare".

4. Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.

Alin. (4) al art. 219 constată că la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale, a prejudiciului moral instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul de agrement sau estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate rudelor apropiate etc. După cum se vede, legea nu prevede exhaustiv criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor morale17. în istoria universală a dreptului se întâlnesc diverse abordări privind problematica daunelor morale, care s-au conturat pe tărâm delictual, în cadrul dreptului roman era concepută atât noţiunea de daună nepatrimonială, ce viza atingerile fizice aduse unei persoane sau moralităţii, demnităţii

Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/ 661 din 22.06.2002.

In art. 1422 din Codul civil se fac referinţe la prejudiciul moral.

Atât pentru doctrina procesual penală naţională, cât şi pentru cea a majorităţii ţărilor din fostul lagăr socialist, repararea daunelor morale este o problemă relativ nouă. Acest fapt era determinat de o concepţie mai mult ideologică decât juridică, potrivit căreia într-un stat al întregului popor nu poate să existe atentate la morala personală, existând o unică morală acceptată de întreaga populaţie. După înlăturarea regimurilor dictatoriale, în doctrina juridică s-au făcut numeroase cercetări în acest domeniu. Ca exemplu poate fi adusă doctrina românească, prin diverse exemple de asemenea abordări: Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, Daunele morale. Studiu de Doctrină şi Jurisprudents, ALL BECK, Bucureşti, 2002; Ilie Urs, Repararea daunelor morale, Lumina Lex, Buicureşti, 2001; Mircea Boar, Metode şi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, în Dreptul, anul VII, seria a IH-a, nr. 10, 1996, p. 42-53; Mircea Boar, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, în Dreptul, anul VII, seria a IH-a, nr. 8, 1996, p. 23-35; loan Albu, Consideraţii in legătură cu revenirea juri-sprudents române la practica reparării băneşti a daunelor morale, în Dreptul, anul VII, seria a IH-a, nr. 8, 1996, p. 23-35; Tureanu, Răspunderea civilă pentru daunele morale, în Dreptul, an. IV, scria a Ill-a, 1943, p. 21-24.

40 D R E P T PROCESUAL PENAL P n r tea g e n e r a I îi 491

sau reputaţiei sale prin delicte private, cât şi sancţionarea cu amenzi" 1. Răs-

punderea pentru daune morale a continuat să fie preponderent delictuală şi în

dreptul medieval, în care pentru sancţionarea unor delicte private existau amenzi19.

Dreptul modern a abordat răspunderea delictuală pentru daune morale în mod

diferit. în unele sisteme, cum ar fi cel francez sau român, a existat interpretarea

unor dispoziţii legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, lipsind texte

exprese privind răspunderea morală. în alte sisteme, cum ar fi cel elveţian sau

german, răspunderea a fost prevăzută numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Dreptul englez nu reglementează această răspundere, în schimb, ea este pe larg

admisă pe cale jurisprudenţială20. Actualmente trebuie avute în vedere

recomandările Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale , făcute

la Colocviul de la Londra, în 196921.

Există diferite criterii de clasificare a prejudiciilor morale, care determină şi

clasificarea modalităţilor de reparare a acestor prejudicii. Clasificarea acceptată de

majoritatea autorilor este în funcţie de criteriul legăturii acesteia cu vătămările

fizice. Astfel, prejudiciile sunt clasificate în prejudicii morale, rezultate din leziuni

sau vătămări fizice, şi prejudicii morale, independente de orice leziuni fizice.

Primele se mai numesc prejudicii corporale, cele din urmă - prejudicii afective. în

legătură cu această clasificare există următoarele modalităţi de reparare bănească:1) Repararea prejudiciilor morale constând în dureri fizice (lezarea demnităţii

fizice prin loviri sau vătămări). în cele mai dese cazuri leziunile corporale provin din loviri sau cauzarea unei boli22. La pronunţarea hotărârilor, instanţa se întemeiază pe caracteristicile leziunilor descrise de către medici în expertizele medico-legale. Medicul însă descrie doar natura leziunilor, durata şi intensitatea durerilor, urmând ca judecătorul să aprecieze pe baza acestor informaţii gravitatea prejudiciilor şi să fixeze cuantumul indemnizaţiei. în acest sens, sarcina probei cauzării prejudiciului moral este pusă în seama victimei. în categoria prejudiciilor morale cauzate de leziuni sau vătămări se includ şi prejudiciile morale, care constau atât în dureri fizice, cât şi în suferinţe ......

psihice. Acestea decurg tot din lezarea integrităţii fizice a persoanei, dar constau

atât din dureri fizice, cât şi din suferinţe psihice. Faptele respective sunt descrise

tot de către medic23 în actul de expertiză me-dico-legală. în categoria dată de

prejudicii se încadrează prejudiciile morale, de exemplu, cele survenite din

infracţiunile de viol, tentativă de omor, prejudicii estetice, prejudicii de agrement

ş.a., fapt ce are o mare importanţă în soluţionarea cauzelor penale. Infracţiunea de

viol se consumă prin constrângerea victimei în vederea realizării raportului

sexual. Constrângerea poate fi psihică sau fizică. Prejudiciul în acest caz constă

atât în dureri fizice, cât şi în suferinţe psihice. Violul poate provoca suferinţe

fizice şi morale deosebit de grave, care pot avea anumite urmări asupra dezvoltării

psihice armonioase, prin trauma-rea gravă a persoanei, provocarea unor puternice

stări depresive, diminuarea potenţialului intelectual.

Prejudiciile ce decurg din comiterea tentativei, de asemenea, pot fi reparate

pecuniar, deoarece acestea pun în pericol viaţa persoanei şi aduc anumite suferinţe

fizice şi psihice suportate în urma faptului ilicit, întrucât însuşi faptul de a fi

bolnav implică o suferinţă psihică ce presupune necesitatea unei compensaţii. în

toate cazurile, evaluarea leziunilor corporale este pusă în seama medicului legist,

care precizează durata tratamentului, durata şi intensitatea suferinţelor, măsura în

care leziunile au pus sau nu în primejdie viaţa persoanei etc. Această evaluare a

medicului are importanţă nu numai pentru calificarea justă a infracţiunii, dar şi

pentru aprecierea realităţii prejudiciului moral.

Prejudiciul estetic este o varietate a prejudiciilor corporale şi constă în

anumite leziuni sau vătămări prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau

fizionomiei persoanei24. Acest prejudiciu constă în mutilări, desfigurări sau

cicatrice cauzate persoanei, iar urmările constau în influenţa asupra posibilităţilor

de a se afirma pe deplin în viaţă, precum şi în suferinţele psihice simţite la

momentul conştientizării de către victimă a unor asemenea situaţii. La aprecierea

suferinţelor psihice care însoţesc prejudiciul estetic este necesar

Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, op. cit., p. 37.Ibidem, p. 39.Ibidem, p. 40.Conţinutul recomandărilor le putem vedea şi la Ion Neagu, op. cit., p. 265.Ilie Urs, op. cit., p. 62.

Acestea pot fi leziunile suferite de persoana vătămată, suferinţele fizice şi psihice, durata şi intensitatea acestora, urmările fizice ale leziunilor, dacă persoana a rămas cu o inva-liditate totală sau parţială, temporară sau permanentă, măsura în care i-a fost afectată capacitatea de muncă, urmările psihice, cum ar fi traumele psihice, măsura în care i-a fost afectai potenţialul şi randamentul intelectual. [lie Urs, o/», cit., p. 74.

192 D R E P T l ' K O C K S U A I . l'KNAI. I'ii i I ca g e n e r a I 493

de luat în consideraţie că fiecare persoană resimte în mod diferit un asemenea

prejudiciu25.

Prejudiciul de agrement este o variantă a prejudiciilor morale cauzate prin infracţiune. Acest tip de prejudiciu rezultă din atingerea adusă satisfacţiei şi plăcerilor vieţii, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală26. Se exprimă atât prin dureri fizice, cât şi prin suferinţe psihice ca urmare a perceperii de către victimă a unor situaţii de restrângere în ceea ce priveşte unele agremente ale vieţii - divertisment, plăceri şi satisfacţii pe care viaţa le poate oferi etc., acestea fiind cultura, sportul, călătoriile, ocupaţiile dezinteresate, relaţiile familiale şi sociale. în toate cazurile se are în vedere pierderea plăcerilor unei vieţi normale. în acest sens, victima nu poate pretinde că în urma infracţiunii şi-a pierdut anumite plăceri care sunt anormale sau sunt interzise, spre exemplu, imposibilitatea de a consuma alcool sau droguri. Prejudiciul de agrement nu poate fi gândit şi conceput într-un sens restrâns, unilateral, exclusiv, prin prisma aspectului său subiectiv, el constând în suferinţe psihice determinate de imposibilitatea de a se consacra unor activităţi specifice, determinate, care sunt variabile de la un individ la altul27.

2) A doua categorie de prejudicii morale sunt prejudiciile afective, care sunt independente de orice leziune fizică. în această categorie sunt incluse acele

prejudicii care constau doar din suferinţe psihice, fără a fi prezente leziunile corporale, de exemplu, prejudiciile morale ce decurg din atingerea cinstei, onoarei,

reputaţiei, demnităţii, prestigiului persoanei28. O altă modalitate este repararea prejudiciilor morale în caz de deces. Aceasta constă în dreptul persoanelor

apropiate victimei decedate la repararea propriului lor prejudiciu afectiv, care constă în lezarea sentimentelor de afecţiune. Punctul 3 al recomandărilor

Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale, făcute în anul 1969 la Londra, prevede că, în caz de deces, repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei, dacă repararea este justificată în mod deosebit. în

acest caz nu trebuie de confundat

25 Pentru un bărbat suferinţele morale în urma cauzării unui prejudiciu estetic vor fi mai reduse decât

pentru o femeie. De asemenea, are importanţă vârsta persoanei, pregătirea sau nivelul intelectual,

echilibrarea şi sensibilitatea psihică ş.a. Prejudiciul estetic va li considerat cu atât mai important

cu cât persoana este o actriţă, manechin, prezentatoare etc.!" Ilie Urs, op. cit., p. 81.

" Ibidem, p. 94.'" Aceste prejudicii pot fi, de exemplu, în cazul unei denunţări calomnioase.

repararea prejudiciului moral în caz de deces cu repararea prejudiciului material

exprimat în cheltuieli pentru înmormântarea victimei. Cercul de persoane care se

consideră apropiate trebuie să fie determinat, acestea fiind rudele apropiate ale

victimei decedate29.

Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a

victimei este o altă modalitate de reparare a prejudiciilor afective. în acest sens se

pune problema dacă victima, total inconştientă, ca urmare a leziunilor suferite, are

sau nu dreptul la reparaţia morală, sau dacă rudele acesteia au un asemenea drept.

Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din alte ţări constată că în asemenea situaţii

victima are dreptul la repararea prejudiciului moral. Totuşi, este raţional ca

instanţa să se bazeze pe concluziile medicilor psihiatri care ar constata că starea

de inconştienţă a victimei duce la incapacitatea acesteia sau la capacitatea acesteia

de a simţi fie durere, fie mutilare fizică, fie un sentiment al frustrării, fie plăcerile,

fie grijile existenţei. în ce priveşte rudele apropiate ale persoanei care a devenit

inconştientă total şi definitiv, repararea prejudiciului poate fi aplicată după regula

reparării daunelor victimei decedate.

O altă modalitate a prejudiciilor afective sunt prejudiciile morale cauzate prin

imixtiunea ilegală în viaţa privată. Constituţia protejează dreptul la respectarea

vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei. Aceste drepturi sunt

recunoscute şi de Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Respectarea

vieţii private presupune respectarea secretelor acesteia împotriva divulgării,

imixtiunilor nelegale sau a anumitor împrejurări cum ar fi starea sănătăţii

persoanei, viaţa sa intimă, veniturile pe care le realizează şi impozitele pe care le

plăteşte, modul cum îşi petrece timpul liber şi concediile etc. în toate cazurile

acest prejudiciu trebuie să fie un rezultat al unei infracţiuni.

Aprecierea prejudiciului moral se face în funcţie de circumstanţele cazului,

de la caz la caz. La aprecierea prejudiciului moral este necesar de luat în

Ilie Urs, op. cit., p. 111. Rezoluţia 75-7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la repararea prejudiciilor în caz de leziuni corporale şi de deces, adoptată la 14 martie 1975 în cap. 19 precizează că sistemele juridice care actualmente nu acordă un drept la reparare pentru suferinţele psihice îndurate de o terţă persoană în urma decesului victimei nu ar trebui să acorde o astfel de reparare altor persoane decât tată şi mamă, soţ sau soţie, logodnic şi copiii victimei. Chiar şi în aceste cazuri, repararea trebuie supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul decesului. în sistemele juridice care actualmente acordă anumitor persoane un astfel de drept la reparare, acesta nu trebuie să fie lărgit nici în ceea ce-i priveşte pe cei care au dreptul, nici în ceea ce priveşte mărimea indemnizaţiei. Chiar şi în cazul când este vorba de iude apropiate, enumerate mai sus, repararea ar trebui să fie supusă condiţiei ca aceste persoane să li avut legături strânse de afecţiune cu v ic t ima în momentul decesului, deoa ici nu in toate cazurile între nulele apropiate şi victimă există o asemenea legătură.

I'M DREPT PROCESUAL l'KNAI, I* a r t e a g e n e r a 1

considerare valoarea nepatrimonială lezată, însemnătatea pe care o are această

valoare pentru persoana vătămată, pornind de la faptul că fiecare persoană vă-

tămată acordă o însemnătate diferită valorilor lezate. La aprecierea unui prejudiciu

trebuie de avut în vedere şi vârsta, profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de

cultură generală a persoanei. Un alt criteriu constă în durata menţinerii

consecinţelor vătămării, adică durata prejudiciului, deoarece urmările pot fi

temporare, trecătoare sau permanente. Durata menţinerii consecinţelor este un

criteriu de apreciere a prejudiciului distinct de criteriul importanţei'". Un alt

criteriu este cel al intensităţii durerilor fizice şi psihice31, aceasta depinde de

valoarea morală lezată32.

§4. Subiecţii acţiunii civile

Subiect al acţiunii civile este partea civilă care poate fi o persoană fizică sau

juridică păgubită material sau moral pentru o infracţiune. Aceste persoane mai

sunt numite subiecţi ai acţiunii civile33. Condiţia principală de a recunoaşte

persoana ca parte civilă este să existe legătura cauzală între prejudiciul suferit de

această persoană, adică acea care exercită acţiunea civilă şi infracţiunea săvârşită.

Subiect activ al acţiunii civile în procesul penal pot fi diferite categorii de

persoane fizice sau juridice. Pot avea calitate de parte civilă persoanele fizice

victime ale infracţiunii, care au suferit, pe lângă consecinţele infracţiunii

respective, şi un prejudiciu material şi/sau moral, cât şi persoane juridice care au

suferit un prejudiciu material sau moral34.

în caz de deces al victimei în urma unei infracţiuni, acţiunea civilă de re-

parare a daunei poate fi depusă de către persoane care au dreptul de reparare a

daunei în legătură cu pierderea întreţinătorului, precum şi persoane care au

suportat cheltuieli pentru înmormântare35. Atunci când bunurile materiale

Ilie Urs, op. cit., p. 205.Ibidem, p. 207.De exemplu, dacă în urma vătămării, lipsite de mare importanţă, persoana trebuie săsuporte un tratament îndelungat şi dureros, prejudiciul moral constă în acele suferinţe.Ibidem, p. 207.Tănase Joiţă, op. cit., p. 159.In doctrină nu există o opinie unică privind posibilitatea inaintării de către că persoanajuridică a acţiunii privind prejudiciul moral cauzat ei. Totuşi, în unele ţări europene se acceptă ca persoanele juridice să înainteze acţiuni pentru repararea daunelor morale. în ceea ce priveşte cazurile când acestea pot figura ca parte civilă, doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unanime. A se vedea pentru detalii Tănase 1. Joiţă, op. cit., p. 161. I lot&r&rca Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 5.

sustrase, nimicite sau deteriorate se află în baza legitimă la posesor (transportator, chiriaş, depozitar etc.), acţiunea civilă poate fi înaintată atât de către proprietar, cât şi de către posesorul bunurilor'". Subiect activ al acţiunii civile poate fi şi organizaţia de asigurare. Aceasta va avea de plătit despăgubirea pentru asigurarea bunurilor în limitele sumei date; la ea, de asemenea, trece dreptul pe care îl are asiguratul de a formula pretenţii faţă de persoana care poartă răspundere pentru dauna cauzată. Acelaşi drept îl are serviciul de pază extradepartamental, dacă încăperea din care s-a săvârşit furtul era păzită prin contract de către acest serviciu. în asemenea situaţii serviciul recuperează paguba proprietarului, de la condamnat paguba fiind încasată în beneficiul serviciului în ordine de regres. Drept la acţiune civilă va avea şi organizaţia care a plătit concediul de boală al victimei în urma acţiunilor criminale. Ulterior, această organizaţie va avea dreptul să înainteze acţiune civilă despre restituirea pagubei de către condamnat37.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile exercitate în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum şi persoana civilmente responsabilă. Aceasta din urmă este recunoscută prin hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei în cazul când se constată că poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de acţiunile învinuitului sau inculpatului. în asemenea situaţii persoana civilmente responsabilă este informată în scris, prin indicarea tuturor drepturilor prevăzute de art. 174 din CPP. La determinarea persoanei civilmente responsabile este necesar de aplicat prevederile legislaţiei civile.

§5. Exercitarea acţiunii civile

Exercitarea acţiunii civile este facultativă, deoarece depinde de voinţa părţii

care consideră că a suferit un prejudiciu în urma infracţiunii. Partea îşi exprimă

voinţa de a fi constituită ca parte civilă prin înaintarea unei cereri scrise de către

ea însăşi sau de către reprezentantul ei, începând cu pornirea proce-lului penal şi

până la terminarea cercetării judecătoreşti. Exercitarea acţiunii civile poate avea

loc şi în cadrul unui proces civil. Pentru exercitarea acţiunii civile sunt necesare

anumite condiţii. în primul rând, desigur, este necesar ca procesul penal să fie

declanşat. în cazul când procesul penal nu este declanşat, persoana vătămată poate

înainta acţiune doar în cadrul unui proces civil. în cererea de înaintare a acţiunii

civile se arată cauza penală, în procedura căreia

Ibidem. Ibidem.

496 DREPT PROCESUAL PENAL P arten g e n ern I ■fi/

urmează să fie înaintată acţiune civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea,

valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire. Partea civilă poate depune şi o cerere

de concretizare a acţiunii civile. Persoana are opţiunea de a înainta acţiunea civilă

fie în cadrul unui proces civil, fie în cadrul unui proces penal. în cadrul unui

proces civil persoana are dreptul de a înainta acţiunea dacă aceasta nu a înaintat-o

în cadrul procesului penal, precum şi în cazul când acţiunea a rămas

nesoluţionată. Dacă acţiunea civilă intentată în instanţa civilă a fost respinsă,

reclamantul nu mai are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului

penal. în cazul în care acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal,

reclamantul nu este în drept să înainteze această acţiune în cadrul procesului

penal38.

în cazuri excepţionale, când este imposibil de a determina exact suma des-

păgubirilor cuvenite părţii civile fără suspendarea judecării cauzei, instanţa poate

să admită acţiunea civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite

să decidă instanţa civilă. Dacă însă mărimea pagubelor influenţează încadrarea

acţiunilor, stabilirea pedepsei condamnatului şi soluţionarea altor chestiuni ce

urmează a fi examinate la adoptarea sentinţei, instanţa nu poate să nu se pronunţe

asupra acţiunii civile35.

Partea civilă este în drept să-şi retragă acţiunea civilă în orice moment al

procesului penal, însă nu mai târziu de retragerea completului în camera de

deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Acest drept persoana îl are în

orice situaţie, fie când ea însăşi a înaintat acţiunea civilă, fie când acţiunea civilă

a fost înaintată în interesul ei de către procuror. Exercitarea acestui drept de către

persoană duce la încetarea procesului în ceea ce priveşte latura civilă. Acest drept

al persoanei este irevocabil, adică o dată ce persoana a renunţat la despăgubiri

materiale, ea nu mai poate reveni asupra acestor revendicări în cadrul procesului

penal40. Totuşi, în unele situaţii, când această retragere poate duce la lezarea

anumitor drepturi ale unei persoane, atât organul de urmărire penală, cât şi

instanţa poate respinge cererea de retragerea a acţiunii civile.

în legislaţia română este expres prevăzut faptul că pentru buna desfăşurare a procesului penal există dreptul de opţiune care este irevocabil, în sensul că persoana fizică sau juridică prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi, iar în cazul în care părăseşte calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune. Ion Neagu, op. cit., p. 267. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 5.Persoana poate reveni asupra acestor cerinţe în cadrul procesului civil. Pot exista situa ţii când persoana a î n a i n t a t acţiune civi lă în cadrul procesului civil, inclusiv în cadrul procesului penal şi pentru soluţionarea rapidă a procesului penal ea îşi retrage acţiunea ivilă, lăsând o să fie examinată in cadrul procesului i ivii

Există şi situaţia când persoana vătămată a înaintat iniţial în cadrul procesului civil acţiunea civilă până la declanşarea procesului penal. în asemenea situaţii, persoana nu este obligată de a renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, fiind în drept de a lăsa ca ambele instanţe să examineze laturi diferite. O dată ce instanţa civilă a pronunţat o hotărâre, chiar dacă ea nu este definitivă, partea civilă nu poate renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, intentând una în cadrul procesului penal.

§6. Soluţionarea acţiunii civile

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care

a fost alăturată acţiunii penale şi împreună au ajuns în faţa instanţei penale41.

Instanţa care examinează cauza în fond este competentă să judece acţiunea civilă

în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii. La examinarea cauzei instanţa

dispune de câteva soluţii în ceea ce priveşte acţiunea civilă, şi anume admite total

sau parţial acţiunea, respinge acţiunea, nu se pronunţă asupra acţiunii civile,

admite în principiu acţiunea civilă.

Admiterea acţiunii civile nu ţine de soluţia în ceea ce priveşte latura penală,

cu excepţia prevederilor art. 387 din CPP în cazul condamnării, instanţa îl poate

obliga pe inculpat să acopere prejudiciul cauzat prin faptele sale, în măsura în care

acestea au fost dovedite, cu respectarea tuturor condiţiilor legale. în cazurile în

care paguba a fost cauzată prin acţiunile comune ale inculpatului şi ale altor

persoane, în privinţa cărora cauza a fost încetată pentru anumite temeiuri, instanţa

poate impune condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime

deplină şi explică părţii civile dreptul de a intenta în procedura civilă o acţiune

pentru persoanele în privinţa cărora cauza a fost încetată despre restituirea

pagubei în mod solidar cu condamnatul42. în cazul în care paguba materială ii fost

pricinuită de către condamnat şi alte persoane, în privinţa cărora cauza penală a

fost disjunsă într-o procedură separată, instanţa impune condamnatului

responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină. Pronunţând ulterior

sentinţa de condamnare a persoanei în privinţa căreia cauza penală a fost disjunsă

într-o procedură separată, instanţa e în drept să o facă responsabilă de restituirea

întregii pagube în mod solidar cu persoana condamnată anterior43. In sentinţă

instanţa judecătorească va motiva concluzia cu privire la repararea

№ Ion Neagu, op. cit., p. 272.

*< Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 5.

'■' Ibidem.

I'll! D R E P T PROCESUAL PENAL Pn r t e a g e n e r a l ă 499

daunei materiale, va indica prin ce acţiuni sau inacţiuni a fost cauzată, prin care

probe se confirmă aceasta, va prezenta calculele respective, vizând mărimea

daunei şi va indica legea în baza căreia a fost intentată acţiunea civilă44. Cuantu-

mul prejudiciului pricinuit prin sustragere, nimicire sau deteriorarea bunurilor

proprietarului se determină conform preţurilor stabilite pe piaţă.

Atunci când nu se cunosc preţurile stabilite pe piaţă, valoarea bunurilor

sustrase, nimicite sau deteriorate poate fi stabilită pe baza concluziilor spe-

cialistului, în caz de modificare a preţurilor la bunuri în legătură cu inflaţia,

cuantumul plăţii despăgubirii se stabileşte conform preţurilor existente la ziua

adoptării hotărârii45. în toate cazurile când se constată că prin infracţiune au fost

cauzate prejudicii părţii civile, instanţa va obliga fie pe inculpat, fie pe partea

civilmente responsabilă la plata despăgubirilor. în cazul pronunţării unei soluţii de

încetare a procesului, hotărârilei pot fi diferite. în cazul când plângerea prealabilă

a fost retrasă sau părţile s-au împăcat, acţiunea civilă se stinge. Acest fapt se

explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a

procesului, atât sub aspect penal, cât şi sub aspect civil46.

în unele situaţii părţile pot să se înţeleagă asupra modalităţii de soluţionare a

acţiunii civile, despăgubirile fiind achitate până la împăcarea părţilor47.

O dată cu împăcarea, partea civilă pierde dreptul de a exercita acţiunea civilă

în cadrul unui proces civil. Aceeaşi situaţie este în cazul retragerii plângerii

prealabile, care are acelaşi efect ca şi împăcarea părţilor.

în cazul când a intervenit decesul inculpatului, instanţa nu poate respinge

acţiunea civilă sau rezervă părţii calea unei acţiuni separate în instanţă, dar atrage

în calitate de părţi civilmente responsabile moştenitorii inculpatului.

în situaţia pronunţării unei sentinţe de încetare a procesului pe motivul

neatingerii vârstei pentru atragere la răspundere penală, instanţa, în cazul când

există o hotărâre judecătorească definitivă a aceleiaşi instanţe, asupra aceleiaşi

fapte, sau există o hotărâre a organului de urmărire penale asupra aceleiaşi

persoane, pentru aceeaşi faptă, de încetare a urmăririi penale, de scoatere a

persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului, persoanei i se

propune de a înainta o acţiune în cadrul procesului civil.

4 Ibidem.45 Ibidem.'"' Costică Bulai, Drept penal român, op. cit.'" Nu este exclusă situaţia în care, prin hotărârea de încetare a procesului penal, datorită

împăcării părţilor, instanţa să-1 oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat prin in-fracţiune, când părţile s-au înţeles şi asupra acestui aspect. A se vedea Ion Noagu, op. cit., p. 275,

Respingerea acţiunii civile are loc în cazul când, în principiu, nu se exclude posibilitatea acordării despăgubirilor civile, dar instanţa constată că fapta nu a produs prejudicii materiale. Respingerea are loc şi în cazurile expres prevăzute de art. 387 din CPP, şi anume în cazul când nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat.

Nu poate fi respinsă acţiunea civilă în cazul neprezentării părţii civile la faza de judecată, dacă aceasta a fost constituită ca parte în cadrul urmăririi penale. în asemenea situaţii, instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare, iar partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă (alin. (2) al art. 324).

Instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 35 din CP. Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă, deoarece nu a fost constatată infracţiunea. în ase-menea situaţii cel interesat se poate adresa cu acţiune în cadrul procesului civil.

Instanţa admite în principiu acţiunea civilă în cazuri excepţionale, de exemplu, în cazul când stabilirea exactă a sumei despăgubirilor datorate părţii civile ar dura o anumită perioadă. în unele situaţii stabilirea sumei despăgubirilor se efectuează printr-o expertiză care poate dura o anumită perioadă, astfel acest fapt poate să prejudicieze examinarea operativă a laturii penale, în asemenea situaţii, instanţa civilă nu va mai constata dacă există sau nu prejudiciul, sarcina ei fiind de a calcula valoarea concretă a prejudiciilor care trebuie acordate părţii civile.

Secţiunea a ll-a. CHELTUIELILE JUDICIARE

§1. Consideraţii generale privind cheltuielile judiciare

Desfăşurarea procesului penal prilejuieşte unele cheltuieli care se fac fie de

organele de urmărire penală, instanţele de judecată, fie de către părţi sau de către

alte persoane atrase în scopul asigurării realizării scopurilor procesului arătate în

art. 1 din CPP. De cele mai dese ori cheltuielile de judecată sunt determinate de

efectuarea acţiunilor procesuale, administrarea probelor, conservarea mijloacelor

materiale de probă ş.a.

Pe de altă parte, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele pe care le au în

legătură cu procesul, părţile vor trebui să facă o serie de cheltuieli cu angajarea

unui avocat (apărător ori reprezentant), deplasări, efectuarea unor expertize

500 DREPT PROCESUAL PENAL I' a r tea g e n crai a :;oi

pe care le solicită sau de care înţeleg să se folosească în proces etc., în legătură cu

toate efectuând o serie de cheltuieli48.Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea de

cheltuieli judiciare.în literatura de specialitate49 s-a subliniat că cheltuielile judiciare nu se pot

confunda cu despăgubirile civile, acestea din urmă putându-se acorda numai în

măsura în care infracţiunea a produs pagube materiale. Cu atât mai mult că

cheltuielile judiciare există în orice proces penal, în timp ce despăgubirile civile

pot fi acordate numai dacă în procesul penal a fost înaintată o acţiune civilă.

Cheltuielile judiciare necesită a fi deosebite de cheltuielile legate de admi-

nistrarea justiţiei în care se includ sumele alocate pentru retribuirea muncii

colaboratorilor organelor de urmărire penală, a procurorilor, judecătorilor, a

personalului auxiliar, pentru întreţinerea localurilor unde funcţionează aceste

organe, a locurilor de deţinere şi întreţinere a bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor

deţinuţi preventiv.

Potrivit alin. (2) al art. 227 din CPP, în cheltuielile judiciare intră: sumele

plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor

lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali;

sumele cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;

care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice; cheltuite

pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de

efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei; cheltuielile în legătură cu

efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.

Cheltuielile judiciare pot fi împărţite în două categorii: cheltuielile avansate

de stat şi cheltuielile făcute de părţi sau de alţi subiecţi procesuali50.

Cheltuielile avansate de stat, denumite şi cheltuieli de procedură, sunt cele

care au fost necesare pentru efectuarea actelor dispuse de organele oficiale, de

exemplu: cheltuielile determinate de înmânarea citaţiilor, păstrarea corpurilor

delicte etc.Cheltuielile făcute de părţi, denumite şi cheltuieli de judecată, sunt con-

siderate acelea care au fost suportate de părţile în proces sau impuse lor în

exercitarea drepturilor sau facultăţilor procesuale, de exemplu: angajarea unui

avocat, cheltuieli de deplasare în perioada procesului, scoaterea copiilor etc.

Cheltuielile făcute de alţi subiecţi procesuali sunt cele suportate de aceşti subiecţi în calitatea lor procesuală, de exemplu, cheltuieli de întreţinere şi de-plasare a martorilor, experţilor, interpreţilor.

Dat fiind caracterul complex al obligaţiei suportării cheltuielilor judiciare în procesul penal, se cere abordare a temeiurilor legale în virtutea cărora survin acestea. în procesul civil, bunăoară, teoria culpei procesuale oferă răspuns la majoritatea aspectelor ridicate.

în toate cazurile de condamnare, precum şi în alte situaţii arătate în art. 229 din CPP, obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare nu decurge dintr-o culpă procesuală, ci este o "consecinţă directă a încălcării legii penale prin săvârşirea infracţiunii"51. Prin urmare, nu calitatea procesuală de bănuit, învinuit, inculpat se pune la baza obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare, ci lâpta prejudiciabilă, care, pe lângă răspunderea penală şi civilă, atrage şi obligaţia restituirii sumelor legate de desfăşurarea urmăririi penale şi judecării cauzei.

Cu toate acestea, găsim cazuri şi în procesul penal când se poate pune problema culpei procesuale ca temei de suportare a cheltuielilor judiciare. Ne-îndoielnic, se susţine52 că pentru cheltuielile făcute de organele de urmărire penală şi instanţa de judecată în baza plângerii neîntemeiate sau pentru stabilirea caracterului nefondat al cererilor de despăgubiri civile trebuie să răspundă în baza unei culpe procesuale partea vătămată sau partea civilă. în aceeaşi formulă s-ar proceda şi faţă de învinuit şi inculpat în ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată legate de exercitarea acţiunii civile în procesul penal.

Astfel, dacă ar fi fost reparată de bună voie dauna morală sau materială cauzată prin infracţiune, nu ar mai fi fost posibilă înaintarea acţiunii civile şi, în consecinţă, cheltuielile făcute se datorează culpei procesuale a inculpatului. In virtutea aceluiaşi temei şi partea civilmente responsabilă poate fi obligată să Suporte cheltuielile judiciare.

în doctrină5-5 au fost relevate o serie de trăsături definitorii ale cheltuielilor

Judiciare care le individualizează între instituţiile procesului penal.

într-o prezentare succintă acestea sunt: a) atribuirea cheltuielilor judiciare

flte o măsură cu caracter real şi procesual, în sensul că instanţa obligă prin

sentinţă la cheltuieli judiciare sub sancţiunea constrângerii reale; b) acestea au

48 Grigore Teodora, Culpa procesuală şi cheltuielile judiciare în procesul penal, în Justiţia

Nouă, nr. 12/1963, p. 22. ''' [.on Ncagu, Tratat de drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 477. '" Vintilku Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. i ii-, p. .192.

Grigore Teodorii, Cidpa procesuală şi cheltuielile judiciare în procesul penal, injustiţia Nouă, nr, 12/1963, p. 24; Apud: Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 232. Nk'olae Volonciu, Drept procesual penal, op, cit., p. 232-233.A. Vasiliu, Teoria generală a aclelor de procedură penală, Bucureşti, ALL BECK, 2003, P 2.

502 DREPT 1'ROCK SUA I, l'KNAL I' u r I a g e n e r a l a

503

în vedere întregul proces penal; c) apariţia obligaţiilor cu privire la suportarea

cheltuielilor judiciare este subsecventă modului de soluţionare a procesului

(condamnare, achitare, admiterea sau respingerea acţiunii civile).

§2. Compensarea şi plata cheltuielilor judiciare

A compensa, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă a

înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal în valoare)54.

Legiuitorul a prevăzut în alin. (1) al art. 228 din CPP exhaustiv categoriile

persoanelor55 participante la procesul penal, care beneficiază de compensarea

cheltuielilor avansate de stat.

Astfel, martorilor, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului din oficiu, asistenţilor

procedurali, interpreţilor, traducătorilor, experţilor, specialiştilor, reprezentanţilor

legali ai părţii civile şi ai părţii vătămate li se cuvine compensarea: 1) Cheltuielilor

făcute în legătură cu prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi în

instanţă, categorie care cuprinde deplasarea persoanelor tur-retur la locul de trai

permanent ori provizoriu conform biletelor de călătorie (transportul aerian, feroviar,

pe apă, transportul în comun, cu excepţia taximetrelor), incluzând plăţile de

asigurare privind asigurarea de stat a pasagerului transportat, achitarea serviciului

prestat la vânzarea în prealabil a biletelor de călătorie, inclusiv cheltuielile fără

prezentarea documentelor confirmate pentru folosirea lenjeriei de pat în trenuri, în

cazul neprezentării documentelor de călătorie, achitarea pentru transport pe teritoriul

Republicii Moldova se efectuează conform tarifului minim. Persoanelor enumerate

li se vor achita cheltuielile pentru călătoria în transportul de uz comun (cu excepţia

taxiurilor) până/ de la staţia, aerogara, cheiul, amplasate în afara localităţii unde au

fost citate.

5,1 DEX, ediţia a Ii-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 202.55 Persoanelor arătate în alineatul 1 li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu

înfăţişarea la organul de urmărire penală, procuror sau în instanţa de judecată pentru deplasare, cazare, li se plătesc diurne, precum şi recompensa pentru sustragerea de la ocupaţiile lor obişnuite, în modul stabilit de Instrucţiunea cu privire la restituirea chel-tuielilor suportate de martori, părţile vătămate şi de reprezentanţii legitimi ai acestora, de experţi, specialişti, pedagogi, traducători şi martori asistenţi în legătură cu citarea lor în organele de cercetare penală, anchetă preliminară, în instanţele de judecată sau în alte instituţii, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 653 din 5 octombrie 1992 cu modifi-cările şi completările introduse prin Hotărârile Guvernului nr, 322 din 17 august 1993

2) Cheltuielilor de cazare (cu excepţia camerelor "lux"), inclusiv achitarea serviciilor obligatorii, prestate de către hoteluri, conform cerinţelor privind utilitatea camerelor din hoteluri, precum şi plata pentrurezervarea locurilor în hoteluri în mărime de 50% din preţul de compensare a locului pentru 24 ore, conform documentelor anexate la decontul de avans care adeveresc cheltuielile suportate.

în cazul în care nu sunt prezentate documentele care ar confirma cheltuielile efectuate la închirierea locuinţei persoanelor li se compensează cheltuielile în mărime de 5 lei.

3) Persoanele citate pentru toată perioada de participare în procesulpenal primesc pentru fiecare oră ce le-a fost sustrasă ocupaţiei lorobişnuite o recompensă în mărime de 1,8% pe zi.

Pentru calcularea recompensei cuvenite, organul care a înfăptuit citarea determină timpul folosit cu complinirea până la o jumătate de oră.

4) Dacă în cadrul acţiunii procesuale la cererea organului de urmărirepenală sau a instanţei au fost deteriorate obiecte în urma utilizării lorse vor compensa cheltuielile de reparare şi restabilire confirmate prindocumente.

Organelor, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor li se impune obligaţia de a păstra salariul mediu pentru toată perioada de participare a persoanei în procesul penal. Apreciem că aceste prevederi sunt adresate organelor, între-prinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor de stat (alin. (2) al art. 228 din CPP).

Această prevedere instituie o obligaţie de interes general, prin care se asigură buna desfăşurare a procesului penal, prin care sunt soluţionate chestiuni de interes public56.

Experţilor li se plăteşte pentru efectuarea expertizei o recompensă în mărime de la 2,9% până la 4,1% din salariul minim pe oră, de asemenea, li se recuperează costul materialelor care le aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea însărcinărilor respective.

şi nr. 507 din 12 septembrie 1996 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr 10/307 din 30.10.1992) şi Regulamentul cu privire la modul de delegare a salariaţilor de la întreprin-derile, instituţiile şi organizaţiile Republicii Moldova aprobat prin Hotărârea Guver-nului Republicii Moldova nr. 805 din 7 noiembrie 1994 cu modificările şi completările introduse prin Hotărârile Guvernului nr. 251 din 6 mai 1996 şi nr. 676 din 4 decembrie 1996 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16/133 din 08.12.1994). A, Vasiliu, op. cil., p. 303.

504 DREPT I» ROC US UA 1, PENAL I* a r tea g e n e r a I ă Mi:,

Traducătorilor li se plăteşte pentru traducerea în scris de la l%-2% până la 1,8 % din salariul minim pentru fiecare 1000 semne tipărite (sau scrise de

mâna)

Interpreţilor pentru traducerea orală li se plăteşte de la 1,8% până la 2,4% din

salariul minim pe oră.

Specialiştilor şi pedagogilor li se plăteşte pentru îndeplinirea obligaţiilor o

recompensă în mărime de la 1,8% până la 2,4% din salariul minim pentru

fiecare oră.

Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă

pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile când le-au executat în cadrul unei

însărcinări de serviciu.

Mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei

juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor

judecătoreşti sunt reglementate prin Regulamentul din 31.03.200357.

Mărimea remunerării se calculează în unităţi convenţionale (o unitate

constituind echivalentul a 20 lei) şi se stabileşte după cum urmează:

a) 4 unităţi convenţionale pentru participare în fiecare proces judiciar sau în

fiecare procedură de anchetă, dar nu mai mult de 80 lei pe zi;

b) 3 unităţi convenţionale pentru fiecare acţiune întreprinsă: luarea de

cunoştinţă cu materialele dosarului în faza pregătirilor către şedinţa de

judecată, alcătuirea acţiunii sau referinţei la acţiune, pentru studierea

procesului-verbal al şedinţei de judecată după terminarea acesteia;

c) în funcţie de volumul şi gravitatea cauzei - până la 5 unităţi convenţionale

pentru întocmirea cererii de apel şi de recurs de către avocatul care a

participat la examinarea cauzei penale în prima instanţă, până la 10 unităţi

convenţionale - avocatului care nu a participat la examinarea cauzei

penale, astfel, cuantumul minim al remunerării nu poate fi mai mic de 5

unităţi convenţionale;

d) pentru susţinerea apărării sau reprezentarea a două sau mai multe per

soane în aceeaşi cauză se încasează o plată suplimentară de 50% din

onorariul stabilit la lit. a). în cazurile când persoana refuză serviciile

avocatului numit la prima procedură de anchetă ori prima şedinţă de

judecată, avocatului i se achită o sumă de 1,5 unităţi convenţionale,

57 Regulamentul cu privire la mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acor-darea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a install ţelor judecătoreşti din 31.03.2003, aprobat de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi coordonat cu Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova şi Consiliul Baroului de Avocaţi din Moldova (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47 98/137).

restul lucrului efectuat anterior se achită potrivit prevederilor prezentului Regulament.

în cazul în care acordarea asistenţei juridice este legată de deplasarea avo-catului în altă localitate, acestuia i se compensează şi cheltuielile de deplasare în conformitate cu normele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru detaşarea angajaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor.

Cheltuielile suportate de persoanele menţionate în alin. (1) al art. 228 din CPP vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărâri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.

în vederea suportării cheltuielilor judiciare legiuitorul a prevăzut în alin. (1) al art. 229 din CPP obligaţia condamnatului sau trecerea lor în contul statului.

în situaţia în care inculpatul este condamnat el va suporta toate cheltuielile judiciare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.

Indiferent de soluţia pronunţată în cauză, sumele plătite interpreţilor, tra-ducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat din oficiu, atunci când aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de mijloacele necesare, nu se pot pune în sarcina condamnatului.

Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, con-damnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de in-solvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa sub-stanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor.

Dacă sunt mai mulţi inculpaţi într-o cauză, instanţa, în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 229 din CPP, va hotărî partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare, ţinând seama de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a fiecăruia.

în situaţia în care procesul penal încetează în urma împăcării părţilor, cheltuielile judiciare se vor suporta de către inculpat şi partea vătămată sau de către unul dintre ei.

în această ipoteză suportarea cheltuielilor judiciare are temeiuri diferite. Inculpatul va suporta cheltuieli judiciare din cauza culpei sale infracţionale, pe când partea vătămată va suporta cheltuieli în temeiul culpei sale procesuale.

în caz de deces al condamnatului până la intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.

în cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor ju-diciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată neajunsuri serioase la îndeplinirea obl igaţ i i lor lor faţă de minor.