Drept comercial. Intreprinderile -note de curs-

1

1. 2. 3. 4.

Dreptul civil comercial Profesionistul si intreprinderea sa Profesionistul persoana fizica Profesionistul persoana juridica

2

Tema I Dreptul civil comercial

1. O noua realitate normativa 1. In conceptia Codului Civil adoptat in 20091, odata ce acest nou cod va fi intrat in vigoare, Codul comercial din 1887 va intra in istorie si, odata cu acesta, si dualismul dreptului privat. Intentia noii reglementari este de a reuni dreptul comercial (precum si celelalte ramuri de drept privat, cum ar fi dreptul familiei) sub reglementarea Codului civil, intr-o singura ramura de drept. In locul dihotomiei drept comercial drept civil, Noul Cod Civil intentioneaza instaurarea unui sistem unitar de reglementare, raporturile juridice dintre profesionisti (comerciantii si ceilalti participanti la raporturile juridice de afaceri) urmind a fi reglementate direct si originar de Codul civil. Cel putin la prima vedere, dualismul dreptului privat (dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial, dar cele doua categorii de norme sunt ramuri autonome ale dreptului) este abandonat de legiuitorul roman incepind cu data de 1 octombrie 2011. Ar aparea ca dreptul comercial ca, de altfel, si dreptul familiei va fi fiind inglobat in dreptul civil. In acest fel, dreptul civil nu va mai fi fost ceea ce in mod traditional intelegem prin acest termen (un drept al particularilor si al averilor statice), ci un drept privat unitar, care vizeaza si activitatile profesionistilor de creare a bunurilor si valorilor si de circularizare a acestora. Am putea denumi aceasta conceptie drept monista , intrucit se poate presupune ca spiritul noii reglementari este acela de a refuza dualitatea sau pluralitatea in sistemul dreptului privat.

1

Noul Cod civil a fost aprobat in anul 2009, prin procedura de asumare a raspunderii Guvernului in fata Parlamentului. Asumarea raspunderii este un procedeu legislativ prin care Guvernul prezinta Parlamentului o lege sau un pachet de legi, invitind Parlamentul sa il adopte fara dezbateri parlamentare sau, dupa caz, sa depuna, in termen de 3 zile de la asumarea raspunderii, o motiune de cenzura. Daca nu se depune nicio motiune in cele trei zile, legea sau pachetul de legi sunt considerate adoptate de plin drept. Daca se depune o motiune de raspundere si aceasta este votata de Parlament, Guvernul este demis (si deci, nici initiativa legislativa nu se adopta). Daca motiunea nu este votata, atunci, din nou, legea sau pachetul de legi sunt considerate adoptate. Se observa ca procedeul este un fel de ruleta ruseasca, din moment ce Guvernul isi pune, practic, mandatul la dispozitia Parlamentului. Daca are majoritatea necesara in Parlament, Guvernul va avea cistig de cauza si va evita, in acest fel, dezbaterile asupra legii, lucru nefiresc intr-o democratie de tip parlamentar. In orice caz, procedeul nu este tocmai potrivit adoptarii unui cod civil atit de masiv si atit de important pentru intreaga populatie a tarii. Dezbaterea publica, mai ales post-factum, a proiectului, nu inlatura importanta dezbaterii in parlament, chiar daca aceasta dezbatere ar fi riscat sa depaseasca o legislatura. Pe de alta parte, nici Codul civil francez din 1804 nu a fost dezbatut in Parlament si, cu toate acestea, el a rezistat peste 200 de ani, fara a suferi modificari masive.

3

Codul muncii apar ine i el dreptului privat, contractul individual de munc fiind un contract civil, i totu i nu a fost integrat n noul Cod civil. Astfel, inten ia integratoare este numai n parte reu it . Pe de alta parte, n dreptul roman, toate aceste raporturi juridice (pe care le denumim acum drept civil, drept comercial, dreptul familiei, dreptul muncii) erau subsumate ideii de drept privat. Dreptul civil (jus civile) reprezenta totalitatea drepturilor si obligatiilor care apartineau sau, dupa caz, incumbau cetatenilor romani, ceea ce includea, pe linga dreptul privat, si dreptul public si chiar dreptul penal. Jus civile nu era conceput in contrapozitie cu alte ramuri de drept, ci ca un corpus de reguli destinate cetatenilor romani si refuzate strainilor sau peregrinilor. 2. Prin art. 220 din Legea nr.71/2011 de punere in aplicare a Codului Civil s-a dispus ca, din 1 octombrie 2011, intra in vigoare Noul Cod civil. Vechiul cod civil (denumit in Legea de punere in aplicare Codul civil de la 1864), precum si o mare parte din Codul comercial de la 1887 fiind abrogate. Noua realitate normativa nu este simpla decit la prima vedere. Legea de punere in aplicare in sine impune concluzia ca, desi vechiul cod civil s-a abrogat, el va supravietui mult timp de-acum incolo, intrucit in materie de contracte, de exemplu, el urmeaza sa ultractiveze. Art. 102 alin.1 din Legea de punere in aplicare dispune ca incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea contractului sunt supuse legii in vigoare la data la care contractul a fost incheiat. Adica, un contract incheiat inainte de 1 octombrie 2011 va fi supus in continuare vechiului cod civil, chiar daca efectele sale se vor produce sau resimti si dupa intrarea in vigoare a Noului Cod Civil. Un contract pe termen lung, asa cum sunt, spre exemplu, contractele de furnizare de utilitati sau contractele de credit ipotecar, va fi in continuare reglementat de vechiul cod civil, chiar daca el va expira peste 25 de ani. In afara de dificultatile de aplicare in paralel a doua reglementari destul de diferite intre ele, poate sa apara si o discriminare nepermisa intre doua categorii de participanti la raporturile juridice civile aflati in situatii identice. Un consumator de utilitati sau de produse bancare, spre exemplu, care a incheiat un contract inainte de 1 octombrie 2011, va fi frustrat de dreptul de a invoca, sa zicem, impreviziunea reglementata de art. 1271 din Noul Cod Civil, in timp ce un consumator ce va fi avut sansa incheierii unui contract de aceeasi natura dupa 1 octombrie 2011, va avea acest drept. De aici potentialul unor exceptii de neconstitutionalitate a noilor dispozitii (in esenta lor laudabile). Ultractivitatea legii este tot atit de periculoasa ca si retroactivitatea. De aceea nu ar trebui sa surprinda pe nimeni faptul ca Noul Cod Civil isi va incepe existenta printr-o serie de excursii nedorite la Curtea Constitutionala. Dar si parti din Codul comercial vor supravietui intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, cel putin o vreme. Unele texte, cum sunt cele relative la probele in materie comerciala, la masurile asiguratorii si la prescriptie, vor ramine in vigoare pina la data punerii in aplicare a Noului Cod

4

de Procedura Civila (aprobat si el in anul 2009 prin aceeasi asumare a raspunderii Guvernului, dar neintrat inca in vigoare). Iar textele din Codul comercial relative la dreptul maritim vor ramine in vigoare pina la adoptarea unui prezumtiv Cod maritim2. Probabil ca practica ne va lamuri asupra modului de aplicare a acestor coduri de tip Voldemort, caci este evident ca spiritul acestor doua vechi si laudabile coduri va dainui intr-o multitudine de horcrux-uri. 3. Noul Cod Civil dispune, in art. 2 alin.1, ca normele sale sunt menite a reglementa raporturile juridice dintre persoane, ca subiecte de drept civil . Conform art. 2 alin.2, Noul Cod civil este alcatuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispozitiilor sale. Asadar, ori de cite ori norma speciala nu dispune, se aplica in subsidiar sau in completare regulile din Codul civil. Daca legea (inclusiv Codul civil) nu dispune, se aplica uzantele, adica obiceiul (cutuma) sau uzurile profesionale. Cu exceptia referintei la spiritul dispozitiilor codului si a referintei la uzante, norma citata nu este o noutate, ea fiind, de exemplu, prezenta si in art. 1 alin.2 din partial-abrogatul Cod comercial. In sistemul acestuia, dreptul comercial se constituie intr-o ramura de drept distincta de dreptul civil, drept completat, cu titlu de drept comun, de dreptul civil. Distinctia intre raportul juridic de drept civil si cel de drept comercial era posibila in baza a doua criterii : cel al faptului de comert, exemplificat in fostul art. 3. Ccom (criteriul principal), si cel al comerciantului, un criteriu subsidiar, care se aplica numai in completarea criteriului principal si numai cu titlu de prezumtie, care poate fi rasturnata in conditiile fostului art. 4 Ccom. Comerciant era, conform fostului art. 7 Ccom, persoana care efectua fapte de comert in mod obisnuit, cu titlu profesional, pe risc economic propriu, precum si societatea comerciala. Un raport juridic de drept privat era considerat comercial daca izvora dintr-un fapt de comert sau, dupa caz, daca obligatia rezulta din exercitiul comertului unui comerciant (caz in care se prezuma natura comerciala a obligatiei, conform fostului art. 4 Ccom) ori daca obligatia era comerciala cel putin pentru una dintre partile raportului juridic (fostul art. 56 Ccom). Consecintele calificarii unui raport juridic ca fiind comercial erau multiple, cea mai importanta fiind aceea a calificarii disputelor sau litigiilor ce ar putea rezulta din acest raport juridic ca fiind comerciale (ceea ce atragea competenta functionala a instantelor comerciale si incidenta regulilor relative la concilierea prealabila obligatorie). Raportul juridic de drept comercial, care se definea, in principal, pe baza criteriului faptului de comert, putea fi legat atit intre comercianti, cit si intre comercianti si simpli particulari, ba chiar, la rigoare, intre parti care erauEste greu de spus cum se va numi dupa 1 octombrie 2011 aceasta parte ramasa vie dintr-un cod abrogat (adica oficial decedat) : Codul Comercial, Codul Comercial astfel cum a fost pastrat in vigoare de Legea de punere in aplicare a Noului Cod Civil sau Codul maritim? Sau ce natura juridica vor avea raporturile juridice rezultate din actele si faptele generate de aplicarea in continuare a acestei parti supravietuitoare din Codul Comercial : raporturi comerciale, maritime, civile etc.?2

5

ambele simpli particulari. Intr-adevar, nu este greu de imaginat ca, un simplu particular putea cumpara o marfa sau un produs, cu intentia de revinzare, dupa care vindea marfa sau produsul unui alt simplu particular. Intrucit fostul art. 3 pct.1-2 Ccom declara ca o astfel de vinzare este un fapt obiectiv de comert (adica, natura acesteia era intrinsec comerciala si nu una derivata din calitatea vinzatorului sau a cumparatorului), inseamna ca raportul juridic generat de aceasta vinzare era un raport juridic comercial. De altfel, solutia rezulta si din fostul art. 9 Ccom care dispunea ca oricine putea, in chip ocazional sa faca acte sau fapte de comert. Pe de alta parte, savirsirea in chip de profesiune a faptelor de comert obiective, pe riscul economic al autorului, determina calitatea de comerciant a acestuia, indiferent de faptul inregistrarii in registrul comertului. Tertii puteau ignora cu buna credinta existenta acestei calitati (pentru terti, cel in cauza era un simplu particular, si nu un profesionist), dar calitatea de comerciant se pastra. Or, conform fostului art. 4 Ccom, toate obligatiile comerciantului generate de exercitiul comertului sau erau prezumate a fi comerciale, iar conform fostului art. 56 Ccom, orice raport juridic in care se angaja un comerciant era un fapt de comert (unilateral sau mixt ori accesoriu), de unde concluzia ca simplul particular, care intra in relatii juridice cu comerciantul putea sa nici nu perceapa faptul ca este parte intr-un contract comercial. De altfel, calitatea de comerciant a cel putin uneia dintre partile intre care se lega un raport juridic obligational era criteriul subsidiar al determinarii naturii juridice a raportului astfel creat. Din modul in care este redactat primul alineat al art. 3 Cciv rezulta, insa, ca Noul Cod Civil se aplica profesionistilor in mod direct, si nu doar in subsidiar ori in completare, ca norma de drept comun3. Adaugind acestei dispozitii si faptul ca, cel putin in privinta institutiilor esentiale ale dreptului comercial clasic romanesc (actul de comert si comerciantul), Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil a dispus abrogarea, se poate pune intrebarea daca dreptul comercial este aneantizat in acest fel. Consider ca o astfel de concluzie ar fi pripita, caci o serie de argumente, unele faptice si economice, altele juridice sau normative, ne conduc indubitabil catre o alta concluzie. 4. Realitatea normativa, alta decit Codul civil sau Legea de punere a sa in aplicare ne impune sa observam ca : (i) Constitutia declara ca statul asigura libertatea comertului si protejeaza concurenta loiala (art. 134 alin.2 lit. a); libertatea comertului inseamna nu doar eliminarea barierelor in exercitarea comertului, ci implica si libertatea profesionistului comerciant de a-si alege profesia, de a contracta sau nu ori de a-si alege partenerul contractual;

Denumirea marginala a art. 3 (Aplicarea generala a codului civil) sugereaza mai degraba ca textul se refera la aplicarea codului civil cu titlu de drept comun (ceea ce este reglementat in art. 2), cind, de fapt, el reglementeaza aplicarea directa, originara, a codului civil in raporturile juridice in care sunt parte profesionistii.

3

6

(ii) sunt inca in vigoare legi speciale care contin particula comercial sau se refera la comercianti : legea societatilor comerciale, legislatia concurentei, legislatia protectiei consumatorilor, legislatia bancara, legislatia asigurarilor, dreptul transporturilor, legislatia insolventei; (iii) registrul comertului este constituit si gestionat, in general, pentru comercianti, care sunt obligati sa se inscrie in acest registru fie pentru valabila constituire (persoane juridice), fie pentru autorizarea exercitiului comertului (persoane fizice) si a exploatarii intreprinderii sau functionarii; (iv) contractele incheiate de comercianti in activitatea lor curenta, in exploatarea unei intreprinderi - pe care le-am putea denumi, in conditiile noii realitati normative impuse de art. 3 Cciv, contracte profesionale - au un specific aparte fata de contractele civile traditionale (clasice); primele presupun continuitate, secundele sunt sporadice, ocazionale; (v) in activitatea profesionistilor sunt aplicabile, ca norme contractuale sau ca norme similare legilor, uzantele comerciale sau profesionale; uzantele cinstite ale comerciantilor, spre exemplu, sunt limite ale activitatilor acestora, dincolo de care comerciantii pot fi sanctionati pentru concurenta neloiala sau pentru incalcarea drepturilor consumatorilor, iar contractele in care sunt implicati comerciantii pot fi sanctionate cu nulitatea absoluta pentru incalcarea uzantelor comerciale cinstite; (vi) in activitatile profesionistilor foarte multe contracte sunt nenumite (nereglementate prin lege sau uzuri normative); acestor contracte li se aplica nu legea, ci uzantele, iar in lipsa, dispozitiile legale relative la situatii juridice similare ori, daca nici acestea din urma nu exista, principiile generale ale dreptului4. 5. In al doilea rind, Noul Cod Civil reglementeaza unitar doar o parte din obligatiile profesionistilor (inclusiv contractele), nu si statutul comerciantilor sau al altor categorii de profesionisti, si nici obligatiile profesionale ale comerciantilor, care ramin reglementate prin legi speciale, cum ar fi, spre exemplu, Legea societatilor comerciale, Legea registrului comertului, legislatia cooperatista, OUG nr.44/2008 privind persoanele fizice autorizate si intreprinderile individuale si familiale etc. De altfel, sunt multe contracte care se incheie de profesionisti si, cu toate acestea, nu sunt reglementate in Codul civil. Poate cel mai edificator exemplu il reprezinta contractul de credit bancar, principalul contract pe care bancile, niste comercianti, le incheie in activitatea lor, si care nu este reglementat in Codul civil (acesta contine doar reglementari cu privire la depozitul de fonduri in banca, facilitatea de credit, inchirierea de casete de valori si contul curent bancar). De asemenea, o larga paleta de contracte care se incheie intre actionarieste regula preconizata de art. 1 alin.1 din Noul Cod Civil; in sensul Noului Cod Civil, prin uzante se intelege obiceiul locului sau uzurile profesionale.4Aceasta

7

sau asociati in vederea gestiunii comune a politicii fata de societatea comerciala emitenta a actiunilor sau a partilor sociale, sunt contracte nenumite, nereglementate de Codul civil : ma refer la acordurile extra-statutare intre actionari (shareholders agreements), la clauzele de preferinta (preemtiune) si de agrement etc., larg utilizate in spatiul juridic romanesc. 6. In al treilea rind, profesionistul nu se confunda cu comerciantul, intrucit ar insemna sa se confunde genul cu specia. Profesionist, in sensul art. 8 alin.1 din Legea de punere in aplicare, inseamna comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alta persoana autorizata sa desfasoare activitati economice sau profesionale (inclusiv profesii liberale). Comerciantul nu este identic cu profesionistul, ci este doar o specie de profesionist. De aceea, nu toti profesionistii pot fi supusi, spre exemplu, procedurii insolventei ci, de lege lata, doar profesionistii care au si calitatea de persoana supusa inregistrarii in registrul comertului (sintagma care, conform art. 6 alin.1 din Legea de punere in aplicare a Codului civil, inlocuieste normativ notiunea de comerciant, la care se refera expres Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei)5. Desi, in genere, comerciant in sensul Legii de punere in aplicare inseamna persoana fizica sau juridica supusa inregistrarii in registrul comertului, totusi termenul de comerciant are alt sens in legislatia protectiei consumatorului, in legea marcilor si in legea pomiculturii. Este ceea ce dispune in mod expres Legea de punere in aplicare a Noului Cod Civil in art. 6 alin.2. Ca regula de tehnica legislativa, un termen juridic ar trebui sa aiba acelasi sens in cuprinsul unui act normativ. In incercarea de a inlocui in toata legislatia actuala notiunile (precise si verificate in peste 150 de ani de practica juridica) de fapt de comert si comerciant, au fost introduse in cod si in intreaga legislatie notiuni juridice imprecise si prolixe, cum sunt cele de profesionist si de exploatare a intreprinderii. Ca si termenul de comerciant , care are doua sensuri destul de diferite in cuprinsul aceluiasi articol de lege, si sintagma activitati de productie, comert sau prestari de servicii (care ar urma sa inlocuiasca notiunile de act sau fapt de comert, asa cum pretinde art. 8 alin.2 din Legea de punere in aplicare a Codului civil) este in suferinta, intrucit Legea de punere in aplicare nu este nici in acest caz consecventa. Notiunea de acte si fapte de comert din art. 1 din Legea societatilor comerciale a fost inlocuita nu cu sintagma activitati de productie, comert si prestari de servicii , cum ne-am fi asteptat, ci cu sintagma activitati cu scop lucrativ . Pentru lamurire, a se observa ca acest art. 1 din Legea societatilor comerciale suna conform Legii de punere in aplicare dupa cum urmeaza : in vederea desfasurarii de activitati cu scop lucrativ, persoanele fizice si cele juridice se pot asocia . Asadar, notiunea clara de fapte de comert, care era oricum inlocuita cu cea de activitati de productie, comert sau servicii , mult mai vaga, este inlocuita in cuprinsul Legii societatilor comerciale cu vechea5

Unele profesii liberale sunt excluse de la insolventa prin faptul ca membrii acestor profesii nu pot fi prin incidenta regulilor care le reglementeaza activitatea - comercianti sau nu pot derula direct operatiuni de comert. Asa e cazul avocatilor sau cel al notarilor.

8

denumire a afacerilor din Decretul nr. 54/1990 privind activitatile cu scop lucrativ emis de CPUN! Ne-am intors de unde am plecat, in 1990, cind inca nu stiam ce inseamna comert sau eram pur si simplu tematori ori pudibonzi si refuzam oficial sa denumim activitatile cu scop lucrativ pur si simplu afaceri. 7. In al treilea rind, cu toate aceste eforturi de unificare a dreptului privat, insasi art. 8 alin. 2 din Legea de punere in aplicare accepta ca exista inca activitati de comert, alaturi de cele de productie si cele de prestari de sevicii. Textul nefacind referire la activitati comerciale (sintagma care, in sens juridic, cuprinde productia, comertul si prestarile de servicii), ci la activitati de comert, s-ar putea trage concluzia ca este vorba de sensul economic care se da notiunii de comert, adica de ciculatie a marfurilor si a valorilor (sectorul secundar al economiei). Dar toate aceste activitati productie, comert, prestari de servicii au ca element comun crearea de valoare adaugata (plus-valoare), adica de bunuri, produse sau servicii. Din definitia exploatarii intreprinderii pe care o emite art. 3 alin.3 din Noul Cod Civil rezulta ca aceste activitati pot constitui exploatarea unei intreprinderi indiferent daca sunt ghidate de un scop lucrativ sau nelucrativ. Bunurile si valorile originare, care exista (resurse naturale sau umane) sau se creeaza natural (in agricultura sau in creatia intelectuala, de exemplu) capata plus valoare in procesul de productie, comert sau prestari de servicii. De aici si consecinta, pe plan fiscal, a aplicarii taxei pe valoare adaugata (tva) in cazul activitatilor comerciale, taxa care este inaplicabila in cazul bunurilor sau valorilor originare. Practic, ceea ce se intimpla in derularea activitatii de comert, se intimpla si in derularea activitatii de productie sau de prestari de servicii, adica se adauga plusvaloare bunurilor si valorilor prelucrate. De aceea, deosebirea intre activitati comerciale si activitati de productie, comert si de prestari de servicii este doar terminologica. Asa fiind, inseamna ca insasi Legea de punere in aplicare admite implicit ca exista un pachet consistent de relatii juridice comerciale care sunt reglementate in Codul civil. Dreptul comercial (mai prcis, obligatiile si contractele generate de activitatile de productie, comert si de prestari de servicii) subzista in Noul Cod Civil. 2. Terminologia aleasa 8. Raporturile juridice care rezulta din activitatile de productie, de comert sau de prestari de servicii sunt raporturi juridice civile, in genere, dar comerciale (de afaceri), ca specie. Dreptul civil, in noua sa haina legala, este genul, iar dreptul activitatilor de productie, comert si prestari de servicii (activitati profesionale, afaceri) este specia. O specie pe care am putea sa o denumim drept civil comercial, pentru a putea opera distinctia terminologica fata de restul dreptului civil, care se aplica exclusiv simplilor particulari, in relatiile dintre acestia. Un drept civil care s nglobeze tot ceea ce nseamn drept privat ar trebui mp r it, asadar, n dou categorii: (i) dreptul civil al simplilor particulari, n care se pot include toate raporturile

9

juridice de dreptul familiei, drepturile si obligatiile relative la persoane i la starea civil , precum i contractele care se ncheie doar ntre simpli particulari i (ii) dreptul civil comercial (dreptul activitatilor profesionale, dreptul afacerilor), adica cea mai mare parte a dreptului civil, care este dreptul pe care l practic profesioni tii, dintre care cei mai importan i i ca volum i ca valoare sunt comercian ii (acei comercian i despre care ni se vorbe te n termenii incoeren i mai sus criticati). Sintagma drept civil comercial nu acopera, insa, intregul concept traditional de drept comercial . Parti consistente din ceea ce in mod traditional intelegem prin Dreptul comercial rezida in inca-ne-abrogatul Cod comercial precum (partea privind Dreptul maritim, spre exemplu) si in legile speciale care reglementeaza statutul organic al profesionistului-comerciant sau obligatiile sale profesionale. 3. Expansiunea dreptului civil comercial 9. Dreptul civil comercial este o specie a dreptului civil, dar el covr e te dreptul civil prin volum i prin valoare si in plus il contamineaza, inducindu-i propriile reguli si uzante. Ca volum, aceasta specie a dreptului civil pe care am denumit-o drept civil comercial, acapareaza majoritatea absoluta a raporturilor juridice civile , in timp ce cealalta specie dreptul civil, altul decit dreptul activitatilor profesionale sau de afaceri ocupa un spatiu mult mai redus. Acest din urma segment al dreptului civil presupune acte sau fapte juridice intre simpli particulari si se refera la persoane, bunuri si patrimonii in ipostaza lor statica. Aceste raporturi juridice, mai ales cele generate de acte juridice, sunt sporadice si de mica anvergura. Vorbim de raporturi de familie, de mostenire, de drepturile personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (cu ar fi arenda) si foarte rar de acte de vinzare-cumparare, schimb sau locatiune. Ca simpli particulari si in relatiile cu alti simpli particulari, cei mai multi dintre noi incheiem acte juridice de citeva ori in viata. In schimb, fiecare dintre noi, ca simpli particulari, suntem si consumatori, intrind in raporturi juridice cu unul sau mai multi profesionisti, pentru a cumpara marfurile si serviciile pe care acestia le comercializeaza. Deci, vrind-nevrind, suntem parte, chiar ca simpli particulari, in raporturi juridice de drept civil comercial, adica, in limbajul Legii de punere in aplicare, in raporturi juridice de dreptul activitatilor de productie, comert sau de prestari de servicii (mai simplu si mai comprehensiv numite activitati profesionale sau afaceri). Profesioni tii sunt cei care ncheie si executa in permanenta contracte in derularea activitatii sau a afacerii lor. Chiar i dac nu ncheie ntre ei contractele respective, totu i profesionistii ncheie contracte cu consumatorii : din perspectiva Noului Cod Civil, putem fi califica i simpli particulari, dar din perspectiva legisla iei consumatorilor to i suntem consumatori.

10

Dreptul civil comercial, a a cum l cunoa tem acum, este un laborator unde se creeaz noi si foarte multe institu ii juridice. Asa cum spunea prof. Yves Guyon in 1994, dreptul comercial este un drept existentialist, intrucit existenta sa precede esenta sa. Dupa ce institutia juridica necesara tratarii juridice a unei situatii sau a unui fapt economic este creata si utilizata in pratica afacerilor, legiuitorul o integreaz in lege. Adica faptele, dreptul empiric (spontaneu) creat de profesionisti, se esentializeaza, transformindu-se in norma de drept pozitiv. Comerciantii creeaza drept inainte ca acesta sa devina drept pozitiv. Asa a fost, spre exemplu, cazul contractului de franciz sau al contractului de leasing care n Romnia, pn n 1997, erau contracte nenumite, dup care au devenit contracte numite prin reglementarea lor prin lege. De asemenea, prin clauzele contractuale repetate de comercianti la infinit se ajunge ca legiuitorul s ncorporeze aceste texte n coduri; exact asa s-a intimplat cu Codul civil francez de la 1804 (denumit si Codul Napoleon) care, n foarte mare parte, este o colec ie de clauze-tip care au fost denumite norme supletive, norme menite a se aplica in subsidiar raporturilor juridice dintre partile unui contract care au omis sa reglementeze in amanunt raporturile lor contractuale. In fine, uzan ele comerciale, uzurile, sau practicile statornicite de parti sunt recunoscute in Noul Cod Civil ca avind putere normativa. Cele mai multe astfel de norme sunt create, evident, de comercianti, care sunt parti in infinitul de contracte care le jaloneaza activitatea sau afacerea. Insasi art. 1 alin.1 din Noul Codul Civil ridica uzantele la rangul de izvoare ale dreptului civil, izvoare care se aplica mai ales in cazurile neprevazute de lege. Asadar, in realitate ar trebui s se vorbeasc nu de o civilizare a dreptului comercial , ci de o comercializare a dreptului civil , profesionistii insisi, dar mai ales comerciantii, fiind creatori de drept civil. Contractele dintre profesionisti si contractele dintre profesionisti, pe de o parte, si simpli particulari (consumatori), pe de alta parte, vor fi reglementate de Codul civil, dar aceasta nu inseamna ca acest gen de contracte vor deveni contracte civile clasice (traditionale). Prin contagiune, de fapt, insasi aceste contracte civile clasice, atitea cite sunt, se comercializeaza. Dreptul civil devine un drept civil comercial. De aceea, am putea spune ca Noul Cod Civil este, de fapt, un nou cod comercial. Patrimoniul de afectatiune, fiducia, contractul de adeziune, clauzele standard, uzurile, contractele comerciale tipice (comision, report, cont curent, agentie, expeditie, transport, societate etc.), vin din dreptul comercial sau din dreptul afacerilor si remodeleaza si celelalte contracte. Iar regimurile matrimoniale, care pot fi create prin contracte intre soti, au fost determitate de presiunea comerciantilor care, avind afaceri care implica un mare numar de stakeholder-i, sunt interesati sa puna patrimoniile lor de afectatiune profesionala la adapost de un partaj sau de un sechestru judiciar care ar bloca afacerea.

11

De altfel, deplina egalitate a partilor a fost inlocuita in dreptul afacerilor cu interesul de a incheia contractul, iar acest trend se manifest plenar in Noul Cod Civil. Deplina egalitate a partilor a fost considerata piatra unghiulara a dreptului privat pe tot parcursul secolului XIX si al primei jumatati a secolului XX, pentru ca presupunea libertatea de negociere. Dar acest principiu a devenit treptat un simplu deziderat filosofic, el ne mai fiind demult omniprezent in dreptul privat. Egalitatea partilor prespune egalitatea in negociere, care inseamna vointa libera de a contracta (care implica si vointa de a nu contracta, precum si vointa de a alege partenerul contractual si de a determina continutul contractului). Dar afacerile si economia secolului XX au demonstrat ca o vointa libera in contractele profesionale, care sunt intr-o proportie covirsitoare contracte de adeziune sau fortate, este o rara avis. Cind vointa : (i) nu exista, pentru ca un anume contract trebuie incheiat, partile sau una dintre ele fiind fortate sa o faca sau (ii) este limitata ori alterata, pentru ca, spre exemplu, in contractele de adeziune, partenerul celui care practica acest gen de contracte nu isi exprima o vointa libera sau nu isi exprima pe deplin vointa, aceasta vointa este inlocuita sau completata de interes. Acordul p r ilor a fost mult vreme considerat ca fiind la fel de important ca legea. De aici concluzia ca singura vointa explica si justifica orice contract. Pentru ca orice contract are la baza o vointa libera, orice contract este just. Dar principiul libert ii de voin apar ine sec. al XIX-lea, iar acele rela ii sociale care l justificau nu mai exist . Acest principiu nu mai este de actualitate, el fiind propriu doar contractelor negociate, din ce in ce mai rare in lumea de azi. Faptul ca principiul libertatii de vointa este pe cale de disparitien nu este un lucru laudabil si nici dezirabil, dar este un fapt care s-a impus odata cu aparitia marilor concentrari economice si, ulterior, a globalizarii. Unele contracte sunt incheiate fortat, in caz de refuz de incheiere cel vizat fiind pasibil de sanctiuni patrimoniale, contraventionale sau penale. Asigurarile de raspundere civila sau asigurarile obligatorii de pensii private se incheie indiferent de vointa asiguratului. Contractele de adeziune se incheie sub imperiul constringerii de ordin economic sau chiar psihologic al interesului de a incheia acel contract6. In lipsa unei vointe liber exprimate (ceea ce presupune deplina capacitate de exercitiu, adica valabilitatea consimtamintului, si libertatea expresiei de vointa, adica libertatea consimatamintului), principiul libertatii de vointa trebuie nlocuit cu principiul echilibrului prestatiilor, adica al concilierii intereselor partilor in a ncheiaSe ncheie un antecontract de vnzare-cump rare pentru ob inerea unui credit ipotecar; se stabile te intre vinzator si cumparator un termen de 30 zile pentru plata restului de pre , cu sanc iunea pierderii avansului. Cumparatorul nu are bani pentru plata avansului, motiv pentru care incerrca accesarea unui credit ipotecar. Se ntrzie de c tre banc ncheierea contractului, pe motiv de verificare a rating-ului potentialului client. Cumparatorului ii mai ramin la dispozitie o zi-doua pina la expirarea termenului convenit cu vinzatorul. Aproape de sfr itul termenului, se mai poate vorbi de un acord de voin e cu banca, potentialul imprumutat fiind sub presiunea pierderii avansului? Pe de alta parte, din punct de vedere economic, isi permite debitorul sa negocieze contractul (adica sa isi exprime vointa in contract) cind banca, precum intregul sistem financiar-bancar foloseste contracte tip, preformulate, nenegociabile? In mod evident, vointa imprumutatului este alterata sau limitata la semnarea sau refuzul semnarii contractului (uneori, legea permitind chiar incheierea contractului prin simpla trimitere de catre banca a formularului sau a actului aditional; a se vedea, in acest sens, art. 96 din OUG 50/2010).6

12

contractul. Despartind contractul in cele doua componente ale lui (vointa, care inseamna capacitatea juridica deplina si consimtamintul, adica expresia vointei; interesul, care inseamna obiectul contractului, adica ce vor partile, plus cauza contractului, adica de ce vor partile), vom observa ca in lipsa vointei, din contract mai ramine doar interesul. Contractul astfel subtiat se justifica, totusi, prin interesul incheierii si executarii sale, adica prin emolumentul urmarit de parti. Intr-adevar, daca unele contracte se incheie pentru ca trebuie sa fie incheiate, orice contract se incheie pentru ca este menit a facilita atingerea de catre fiecare parte a unui scop, patrimonial sau nepatrimonial. Contractul nu se incheie in abstract, ci pentru ca partile urmaresc acest emolument : un contract de vinzare-cumparare se incheie pentru pret sau, in contrapartida, pentru obtinerea bunului vindut, dar un contract de asigurare de raspundere profesionala se incheie pentru confortul economic sau psihic al acoperirii unei eventuale pagube cauzate tertilor de prostul exerctiu al profesiei ori al respectarii legii, cu evitarea aplicarii de sanctiuni; un contract de furnizare de utilitati se incheie pentru a obtine, in locuinta proprie, confortul urban necesar vietii in secolul XXI; un contract de credit ipotecar se incheie pentru a obtine finantarea cumpararii unei case etc. De aici ideea de solidarism contractual, care face din partile contractului parteneri la atingerea scopului comun al contractului, adica emolumentul (cistigul) contractului pentru fiecare dintre parti, precum si la pierderile rezultate din executarea contractului (riscul contractului). Contractul este facut pentru ca este instrumentul unor interese. Contractul este un mijloc si nu un scop in sine. El nu este un obiect sau un legamint sacrosanct; e, de fapt, cel mai mirean lucru, prin care omul isi modifica viitorul in permamenta, prin alegerile mai mult sau mai putin libere si inspirate pe care le face. Dreptul afacerilor instrumentalizeaza contractul. Ideea conforn careia contractul este un mijloc si nu un scop in sine, aparuta in executarea contractelor pe termen lung sau cu executie succesiva, proprii dreptului afacerilor, a patruns in forta in dreptul civil clasic, tinzind la inlocuirea vechilor percepte ale acestuia cu noile concepte de solidarism, cooperare, persisenta a cauzei in timp, interes etc. Egalitatea p r ilor este, deci, mult atenuat n cazul simplilor particulari i nlocuit de interes n cazul profesioni tilor. Codul civil nu e un cod al libertatii, ci un cod al intereselor care trebuie sa se mentina in echilibru. 10. Impreviziunea, institutie complet noua in dreptul pozitiv romanesc (nu si in spatiul nostru juridic), reprezinta un bun exemplu al modului in care profesionistii creaza drept, dupa care acest drept este recunoscut ca drept pozitiv si, prin contaminare, determina o noua fizionomie a raporturilor juridice civile, in genere. Institutia a fost creata de profesionisti, ghidati de necesitatea de a imbraca intr-o haina juridica realitati faptice si economice inerente activitatii lor.

13

Elementul de noutate care caracterizeaza la modul cel mai profund teoria generala a obligatiilor din Noul Cod Civil este echilibrul prestatiilor contractuale. Noul Cod Civil nu reglementeaza acest echilibru, ci inversul sau, adica dezechilibrul prestatiilor. Leziunea este un dezechilibru originar, contemporan cu incheierea contractului, iar impreviziunea este un dezechilibru survenit, contemporan cu executarea contractului. Intinderea obligatiilor partilor este limitata de buna credinta, echitate si uzante, iar cazurile de imposibilitate fortuita temporara de executare a contractului permit suspendarea efectelor acestuia. In caz de impreviziune, Noul Cod Civil permite revizuirea amiabila ori judiciara a contractului. judecatorul poate, de asemenea, in cazul in care impreviziune face imposibila continuarea contractului, sa dispune incetarea efectelor acestuia, in scopul limitarii pagubelor suferite de una dintre parti. Orice contract, mai ales cele de lunga durata, urmeaz s fie v zut de acum incolo ca un instrument care pune n practic interesele partilor in vederea obtinerii unui emolument i, atunci cnd interesele respective sunt puse n pericol de o situatie neprevazuta ori de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contractul se poate revizui prin acordul p r ilor sau prin apelul la un judec tor care s -l reconstruiasc , facindu-l suportabil partii care se afla in situatie de impreviziune sau de dezechilibru al prestatiilor si, deci, executabil in continuare, in interesul ambelor parti. Ca si in caz de leziune, si in cazul impreviziunii judecatorul restabileste echilibrul contractual, in acest fel facind posibila continuarea lui pe baze echitabile, echilibrate, sau il desfiinteaza, in acest fel reducind proportia pierderii suferite de una dintre parti prin executarea in continuare a contractului. Ideea de echilibru al prestatiilor nu era noua pentru spatiul nostru juridic, fiind prezenta inca din 2000 in reglementarea clauzelor abuzive in contractele dintre comercianti si consumatori (din Legea nr.193/2000 rezulta ca clauzele abuzive nu sunt altceva decit o forma speciala de leziune). Cu toate acestea, spatiul juridic romanesc nu a reactionat pozitiv, comentand critic (uneori chiar vehement) acest concept de echilibrare a contractului, printre altele din cauza prejudecatii conform careia un contract este n mod absolut o lege a p r ilor care nu poate s fie niciodat modificat fara acordul lor de vointa, nici macar prin lege sau prin interventia judecatorului. nsa art. 1271 din Noul Cod Civil, care are denumirea marginal de Impreviziune , contrazice aceasta reactie de respingere. Textul ne explic , un pic cam prolix, care este modalitatea n care un contract poate s fie revizuit sau reconstruit fie amiabil, fie prin interven ia judec torului. Textul este plasat imediat dupa principiul fortei obligatorii a contractelor si reprezinta (alaturi de institutia reglementata la art. 1272 cu denumirea marginala de intinderea obligatiilor ). Impreviziunea este o limita a acestui principiu al fortei obligatorii a contractelor, stabilind o intindere a efectelor contractului diferita de cea stipulata in contract, in masura situatiei de impreviziune constatata. Textul permite revizuirea contractului nu pur i simplu pentru ca legiuitorul si-a propus sa permita judec torului s intervina n rela iile dintre p r i i eventual s transforme acest parteneriat, acest affectio contractus, ntr-un complicat menage a trois, ci pentru c trebuie ca acel contract s supravie uiasc , s fie n continuare executat, pentru c14

este n interesul ambelor p r i ca el s fie executat. Este evident ca e mai bine s previi executarea silit , asa cum n medicin este mai simplu, mai eficient si mai putin costisitor s previi boala dect s ncerci s o vindeci cu medicamente. Alaturi de revizuirea contractului pentru impreviziune (art. 1271 Cciv), precum si de limitarea efectelor contractului partilor in functie de obicei, buna credinta si de echitate (art. 1272 Cciv), Noul Cod Civil reglementeaza si suspendarea efectelor contractului pentru imposibilitatea fortuita temporara de executare. Astfel, art. 1634 alin 3 Cciv dispune ca, in acest caz, executarea obligatiei se suspenda pentru un termen rezonabil, apreciat in functie de durata si urmarile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. Criza economica, somajul, insolventa partenerilor de afaceri, embargoul etc. pot reprezenta atit motive de revizuire a contractului pentru impreviziune, cit si motive de suspendare a efectelor sale. Noul Cod Civil a dat efect unui trend care se instalase chiar i n Romnia nc dinainte de anul 2006 (cind a fost emisa Legea medierii) i care trend este impus de oamenii de afaceri. Teama fata de nou si dificultatea de a renunta la percepte nu doar invechite, dar si fundate pe cauze false (de exemplu, ne-am obisnuit sa auzim ca un contract este obligatoriu pentru ca este legea partilor, cind in realitate textul art. 969 din vechiul cod civil dispune doar ca o conventie are putere de lege intre partile contractante daca este legal facuta) impiedica marea masa a juristilor sa accepte revizuirea contractului, ca i cnd contractul ar fi ceva sacrosanct, cind el este, de fapt, cel mai mirean lucru. n schimb, oamenii de afaceri revizuiesc contractele, acceptind ideea de mediere, pentru c , economic vorbind, este mai bine s p strezi rela ia de lung durat cu partenerul de afaceri, dect s o tai din r d cin . Acele b nci care, spre exemplu, nu au avut n elepciunea s observe acest trend pentru ca si-au consultat juristii si avocatii care nu au mai citit drept civil in ultimii 20 de ani au ajuns s desfiin eze contracte n propor ii uria e, de peste 20%. Sunt chiar unele b nci care au portofolii de credite neperformante de peste 25%. Un sfert din totalul creditelor acordate pe pierdere nseamn pentru orice banca din lume insolventa. Nu si pentru cele din sistemul bancar romnesc. Dar, dincolo de acest paradox al afacerilor esuate care nu mor, probabil ca dac ar fi acceptat s revizuiasc contractele, bancile respective nu ar fi ajuns la o rat de credite neperformante (pierdere) de 25%. 11. Diviziunile patrimoniale si fiducia sunt, de asemenea, tehnici juridice create in dreptul afacerilor care au contaminat dreptul civil clasic, sfirsind prin a fi reglementate in Codul civil, cu aplicabilitate, teoretic, extinsa la orice participant la raporturile juridice private.

Diviziunile patrimoniale : s-a renun at la principiul unicit ii patrimoniului; pn la Codul civil, art. 407 C.proc.civ. prevede c sunt insesizabile bunurile afectate exerci iului unei profesii, iar art. 36 C.fam. prevedea ca astfel de bunuri sunt bunuri proprii ale unuia dintre so i, neintrnd n comunitatea de bunuri

15

Cu titlu generic, art. 31 din Noul Cod civil dispune c orice persoan fizic sau juridic are un patrimoniu. Dar acest patrimoniu, n func ie de dimensiunea sa ori de calitatea pe care o detine persoana respectiv (profesionist sau neprofesionist), se poate frac iona n dou sau mai multe mase patrimoniale, care sunt considerate ele insele universalit i juridice. Masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitiului unei profesii autorizate, precum si cele anume prevazute in lege sunt considerate patrimonii de afectatiune. Un patrimoniu de afectatiune este si nava comerciala odata ce a fost lansata in largul marii, precum si bunurile contribuite de asociatii unei societati simple, fara personalitate juridica, bunuri care sunt in coproprietatea asociatilor pe perioada existentei societatii. Dar patrimoniul unic al persoanei poate fi supus si altor diviziuni patrimoniale, asa cum rezulta din art. 2324 alin.2-4 Cciv. Afectatiunea patrimoniala este, in sensul acestor reglementari, o specie a diviziunii patrimoniale. Alte forme de diviziune patrimoniala pot fi : bunurile comune ale sotilor, bunurile insesizabile, universalitatea de fapt (asa cum este, de exemplu, fondul de comert) etc. Patrimoniul de afecta iune profesional a fost reglementat pentru prima oara in Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, dupa care a fost reglementata si in OUG nr.86/2006 privind organizarea si activitatea practicienilor in insolventa, dupa care a fost preluata (gresit, greseala fiind corectata de-abia prin Legea de punere in aplicare a Codului civil) in Legea avocaturii. Patrimoniul de afecta iune este o universalitate ce se constituie intr-o masa de bunuri afectata unui anume scop si, din acest motiv, este afectata garantarii generice a executarii obligatiilor aferente acelui scop. Cita vreme cele doua sau mai multe mase de bunuri exista, creditorii personali ai titularului nu se pot interfera cu creditorii aferenti scopului constituirii masei de bunuri. De exemplu, in cazul patrimoniului profesional de afectatiune, ct vreme se exercit profesia respectiv , cele dou mase de bunuri nu se pot confunda sau reuni, ceea ce nseamn c principiul garantiei comune a creditorilor (fostul gaj general al creditorilor chirografari) nu se mai aplic n leg tur cu acea frac iune de patrimoniu si c exist dou tipuri de creditori care, cel pu in pn la finalul activitatii profesionale a titularului, nu se pot interfera, deci nu pot intra n concurs la urmarirea bunurilor afectate. Creditorii personali nu pot s urm reasc bunurile afectate dect n condi ii cu totul excep ionale. Ce-a de-a doua form de separa ie de patrimoniu este fiducia : o frac iune dintr-un patrimoniu este desprins de a a numitul constituent i pus la dispozi ia fiduciarului (echivalentul trusteeului din dreptul anglo-saxon), care va putea s fac inclusiv acte de dispozi ie cu privire la acele bunuri, in scopul fixat de constituent. Fiduciarul este, practic, un proprietar al acelor bunuri ct vreme acele bunuri sunt n administrarea sa sau sub puterea sa de administrare i dispozi ie. De altfel, el este chiar inscris in cartea funciara sau in arhia electronica in calitate de fiduciar cu drept de dispozitie asupra bunurilor date in fiducia. Fiduciar poate fi o banc , o societate de

16

administrare a investi iilor, un broker de instrumente financiare (societate de servicii in investitiile financiare, SSIF), un avocat sau un notar. Fiduciarul, chiar si dac intr n faliment, va avea dou tipuri de patrimonii (sau chiar mai multe, daca este si profesionist persoana fizica, titular al propriului patrimoniu de afectatiune profesionala) si, in functie de numarul acestora, va avea doua sau mai multe categorii de creditori care nu se vor putea interfera. Desigur ca aceasta institutie are un potential ridicat de frada, intrucit constituentul, fie cu inten ii onorabile, fie cu inten ii neonorabile, i va putea ascunde o parte din patrimoniu, punnd acest patrimoniu sub puterea unui fiduciar; n consecin , creditorii nu vor putea s urmareasca dect acele bunuri care au r mas n patrimoniul constituentului f r s fie afectate de fiducia. Exceptiile de la principiul separarii celor doua tipuri de mase patrimoniale sunt strict limitative : unul sau mai multe bunuri care fac parte din masa transferata fiduciarului sunt purtatoare de garantii reale constituite anterior incheierii contractului de fiducia si, respectiv, contractul de fiducia in sine a fost anulat sau declarat inopozabil prin hotarire judecatoreasca. Creditorii beneficiari ai garantiilor sau creditorii reclamanti in actiunea in anulare sau in declararea inopozabilitatii vor avea dreptul sa urmareasca si bunurile transferate fiduciarului. Ca si celelalte forme de mase patrimoniale distincte de patrimoniul constituentului, fiducia este o creatie a profesionistilor, determinata de necesitatile practice ale afacerilor. Faptul ca, dupa ce dreptul civil de sorginte francez (inclusiv cel romanesc) a refuzat cu obstinatie, timp de peste 200 de ani, orice forma de fractionare a patrimoniului, in timp ce Noul Cod Civil introduce aceste multiple forme de separatie si de fractionare a patrimoniului nu face decit sa confirme alegatia ca dreptul civil se comercialieaza, acceptind contaminarea dreptului civil clasic cu institutii care se impuneau a fi reglementate intrucit faptele si economicul o cereau. Fiducia, spre exemplu, era utilizata de mediul de afaceri destul de frecvent, chiar daca nu isi gasea un echivaent in legea romana, intrucit partile contractului alegeau ca lex causae dreptul anglosaxon, care are o lunga traditie in materie de trust (echivalentul actualei fiducii din Noul Cod Civil). Pe de alta parte, trust-ul era deja nostrificat in legea noastra, in materia fondurilor de investitii si a fondurilor private de pensii organizate ca societati civile fara personalitate juridica, societati care nu erau simple contracte, ci trust-uri, de tipul celui reglementat in dreptul anglosaxon. 4. Specificul dreptului civil comercial 12. Raporturile juridice in care sunt implicati profesionistii se caracterizeaza la modul cel mai profund prin risc, incredere si continuitate. Ideea de risc si ideea de incredere, fara sa fie intru totul straine dreptului civil, sunt totusi atasate ombilical continuitatii care este presupusa de activitatea profesionistilor. Acest specific reclama constructia unui drept al profesionistilor, distinct de dreptul civil (care este un drept al relatiilor dintre simplii particulari).

17

Profesorul Yves Guyon7 remarca, in 1994, ca, in timp ce dreptul civil se preocup mai ales de persoane i de averi (patrimonii), adic , n final, de averi stagnante, dreptul afacerilor reglementeaz produc ia i distribu ia bog iilor . Acest drept al profesionistilor (sau drept al afacerilor, cum este denumit uneori) este mai larg decit ceea ce inca intelegem prin drept comercial, intrucit legea reglementeaza si alte categorii de profesionisti decit comerciantii, iar acesti profesionisti nu exploateaza exclusiv intreprinderi comerciale, ci orice ntreprindere ce releva un risc economic asumat de titularul sau. Titularul unei astfel de ntreprindere, cel ce o exploateaza, este, in sensul Noului Cod civil, un profesionist. Pe de alta parte, spre deosebire de dreptul comercial, care se defineste prin cele doua criterii ale comercialitatii raportului juridic (faptul de comert, care este criteriul principal, si comerciantul, care este criteriul subsidiar), fiind un drept de tip obiectiv8, acest drept al profesionistilor este un drept de tip subiectiv, intrucit el se defineste prin raportare la calitatea de profesionist a cel putin uneia dintre partile raportului juridic analizat. Intr-adevar, sunt contracte profesionale atit cele care se incheie intre profesionisti, cit si cele care se incheie intre profesionisti si simpli particulari (consumatori sau clienti ai persoanelor ce exercita profesii liberale). Riscul, adica sansa de cistig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esential al economiei de piata libera, functionala, atribut care justifica libera concurenta si care defineste, practic, afacerea, intreprinderea, profesionistul, societatea comerciala, concurenta si insolventa. Afacerea, ca activitate, se defineste prin risc9. Intreprinderea este un complex de acte, fapte sau operatiuni comerciale, organizate de intreprinzator in vederea obtinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, intreprinderea este o afacere pentru ca presupune un risc. Profesionistul dobindeste aceasta calitate in momenul in care incepe exploatarea unei intreprinderi adica in momentul in care isi asuma riscul presupus de intreprindere. Societatea comerciala se constituie de catre asociati in vederea obtinerii de profituri sau a impartirii pierderilor ce ar putea rezulta; asadar, societatea comerciala este o forma de organizare a unei intreprinderi, deci a unui risc. Concurenta, in special cea comerciala, este un joc al oportunitatilor de afaceri, in care hazardul este mai mult sau mai putin prezent; concurentii cistiga sau pierd in defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care concureaza; concurenta loiala este cazul unic in care concurentul are un adevarat drept de a-l prejudicia pe celalalt concurrent, prin acapararea clientelei acestuia. Insolventa este esecul (sau chiar catastrofa)Yves Guyon, Droit des affaires, Tome I (Droit commercial general et societes), Paris, ed. Economica, 1994, p.2. un drept de tip obiectiv, dreptul comercial clasic se putea aplica nu numai raporturilor juridice dintre comercianti sau celor dintre comercianti si simplii particulari, ci si raporturilor juridice dintre simplii particulari (ne-comerciantii), intrucit si acestia pot incheia acte comerciale sau savirsi fapte de comert cu titlu ocazional. 9 In limba engleza, afacerea nu se defineste doar ca ocupatie (business, starea de a fi ocupat), ci si ca risc (venture). Foarte sugestiv din acest punct de vedere este termenul adventure (aventura, asumarea unui risc), el fiind construit tot pe ideea de risc (ad-venture). Asadar, afacerea este un fel de aventura, caci afacerea este asumarea unui risc.7 8Fiind

18

intreprinzatorului, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite; procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri; intreprinderea insolventa este o afacere care a esuat, adica o intreprindere in care riscul de pierdere s-a intimplat; daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost. Riscul in afacerile comerciale, desi este asemanator riscului in contractele aleatorii, nu se confunda cu acesta. La baza contractelor aleatorii sta elementul alea, adica un eveniment viitor, posibil, dar incert, fara de care contractul este nul, intrucit dispare ansa de c tig sau pierdere pentru una sau ambele p r i10. F r acest element, nu pot exista raporturi juridice valabile intre parti11. In comparatie cu partile in contractele comutative, care isi cunosc, inca de la momentul incheierii contractului, intinderea drepturilor si obligatiilor, partile in contractele aleatorii nu au o reprezentare certa a acestora sau a cuantumului lor. Tranzactiile profesionistilor, mai ales cele denumite in mod traditional comerciale , au in general caracterul unor contracte comutative, fiind facute cu intentia ambelor parti de a cistiga (win-win situation). Este fara indoiala ca riscul in afaceri nu este o conditie de valabilitate a actului juridic implicat12, ci un element fara de care tranzactia in cauza isi pierde caracterul profesional : operatiunea in cauza nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizata pe care o desfasoara profesionistul nu mai este o intreprindere, ci un joc in care toate cartile cistigatoare sunt in mina profesionistului . Asa cum am aratat mai sus, esecul in afaceri inseamna faliment. Daca o intreprindere care a esuat in activitatea sa, fiind in insolventa, supravietuieste totusi, fie pentru ca statul intervine cu ajutoare de stat sau inlatura prin lege consecintele insolventei, fie pentru ca judecatorii ezita sa deschida procedura insolventei sau trecerea la faliment, este evident ca nu mai suntem pe tarimul economiei de piata si ideea de concurenta devine absurda. De altfel, ne putem intreba in ce mod suporta riscul propriei afaceri marile corporatii, mai ales cele financiare, care au fost si inca sunt salvate de la faliment de stat pentru ca sunt prea mari pentru a esua. Riscul inerent crizei economice o criza creata sau chiar indusa de marile corporatii financiare este transferat de stat de la aceste corporatii catre simplii particulari platitori de taxe sau consumatori, incit pare ca este mai profitabil sa creezi o criza decit sa o eviti. Paradoxul de-a dreptul iritant este ca acesteFrancisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Universul Juridic, Bucure ti, 2001, pag. 451. Ibidem. 12 Lipsa totala a riscului uneia dintre parti poate, totusi, sa duca la nulitatea actului juridic implicat, pentru lipsa sau iliceitatea motivului determinant (cauza actului juridic). Unele dispozitii legale chiar reglementeaza expres nulitatea contractului sau numai a clauzei ce elimina riscul pentru una dintre parti : este cazul clauzei leonine in contractul de societate, potrivit careia una dintre parti fie isi asigura totalitatea cistigului, fie isi asigura neparticiparea la pierderi, al clauzelor abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii (art. 4-6 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive) sau a deciziilor monopoliste de asociere (art.5-6 din Legea nr.21/1996 a concurentei). Pe de alta parte, unele afaceri, cum ar fi speculatiile la bursa (tranzactile in marja sau vinzarile in lipsa) sau unele tranzactii cu instrumente financiare (contractele options si alte operatiuni de hedging) chiar sunt contracte aleatorii.10

11

19

corporatii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetateni, nu numai ca nu au pierdut datorita crizei dar, dimpotriva, si-au majorat profiturile in criza. Si, in mod evident, managerii acestora au fost rasplatiti cu bonusuri uriase. Intr-adevar, pentru acesti manageri, lacomia este buna (greed is good)13. ncrederea (creditul, credibilitatea) inseamna credinta pe care o investesc partenerii de afaceri ai profesionistului in capacitatea acestuia de a-si duce la bun sfirsit afacerea si de a-si face datoria. Credibilitatea nseamn succes pe pia ; in schimb, lipsa credibilit ii nseamn e ec, faliment. ncrederea poate fi m surat n sens negativ (lipsa de credibilitate) sau pozitiv (bonitate), prin opera iunile de: a) rating (o clasificarea modest nseamn o credibilitate redus ; o clasificare bun nseamn credibilitate ridicat ); b) scoring (m soar gradul de ncredere, de bonitate a unui comerciant; pe baza acestei clasific ri, o banca poate mai u or acorda un credit, un produc tor de ma ini poate mai u or s ncredin eze produc ia de componente sau concesiunea exclusiv comerciantului cu scoring-ul bun etc.). Creditul personal (credibilitatea) este o condi ie a existen ei pe pia ; ca i n celelalte rela ii umane, lipsa ncrederii n rela iile dintre profesionisti duce la haos. Profesionistul (intreprinzatorul), in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi sau trebui sa fie eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul - persoana fizica, fie pe managerii debitorului - persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice. Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential sau masina de facut bani a titularului sau, ci si un centru vital in jurul caruiPentru modul in care statele au sustinut cu ajutoare de stat bancile, a se vedea Gh. Piperea, Shall we die for the banks ? la adresa www. presseurope.eu, precum si in Phenix, revista Insol Europe, numarul din aprilie 2011. Varianta in romana este intitulata To big to let fail iar cea in franceza Mourir pour les banques ? Non, merci. In Romania, este simplu de vazut cum bancile mari din sistem si principalii furnizori de combustibil au declarat pentru 2010 profituri cu mult mai mari decit cele obtinute in 2008-2009.13

20

graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. In schimb, in relatiile dintre simpli particulari, unde conventiile sunt ocazionale, creditul personal (credibilitatea) nu are o importanta hotaritoare, ceea ce conteaza fiind marimea patrimoniului fata de totalitatea datoriilor. Si aceasta comparatie este, oricum, relevanta doar pentru o zona redusa ca intindere a dreptului civil, respectiv, insolvabilitatea (denumita si deconfitura ). Intrucit creditul, n relatiile dintre profesionisti, are un caracter personal, in timp ce creditul, in relatiile dintre simpli partculari, are un caracter real (pentru ca se refera la patrimniu si la bunuri), este posibil ca un profesionist insolvabil din punct de vedere civil s fie solvabil din punct de vedere comercial, economic au profesional i invers. Dar increderea nu inseamna naivitate si nici manipularea sau exploatarea acestei naivitati. Sistemul financiar global este dominat in prezent de cutuma conform careia marii actori ai economiei si ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se imprumuta pentru a functiona, desi ar trebui ca taxele si impozitele platite de contribuabili sa fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) sa fie supusi unor evaluari ale unor agentii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusa a acestor opinii, s-au creat afaceri uriase care se concentreaza exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supusi scanarii acestor emitenti de opinii platesc chiar pentru emiterea acestor opinii. Cu cit mai mari sunt agentiile de rating sau firmele de audit, cu atit mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cit mai scumpe sunt aceste opinii, cu atit mai credibile sunt. La instalarea si in executarea acestei cutume s-au omis, insa, doua elemente - simplu de decelat pe care s-a construit aceasta cutuma : (i) suntem in prezenta unor opinii, si nu a unor certitudini, care sa angajeze, eventual, raspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plateste serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei in conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul si consultanta, toate sunt simple opinii, dar frumos impachetate in aceste opinii , credibilitatea de fatada a marilor actori ai economiei si intrumentele financiare derivate emise de acestia, transformate usor in active toxice, au putut fi vindute mai scump decit aurul, iar cind o singura carte de la temelia acestui castel de carti de joc a fost miscata din locul ei, s-a dezlantuit furtuna. Continuitatea si complexitatea raporturilor juridice in care sunt implicati profesionistii si, mai ales, ideile de risc si incredere ratasate acestei continuitati sunt realitati care nu pot fi tratate prin simpla introducere a profesionistilor sub reglementarea directa a Codului civil. Trebuie observat ca raporturile juridice in care se implica profesionistii sunt, intr-o proportie covirsitoare, non-conflictuale. Intr-adevar, legislatia speciala relativa la profesionisti este21

destinata statutului profesionistului, organizarii comertului sau a profesiilor reglementate, activitatii de afaceri si obligatiilor profesionale, si mai putin conflictelor dintre profesionisti (cu exceptia procedurii insolventei, care este reglementata aproape exclusiv de norme de procedura, intrucit insolventa este o procedura judiciara). Dreptul afacerilor si, mai ales, ramura sa clasica, dreptul comercial, este un drept al compromisului, un drept al negocierii, in care fiecare parte contractanta trebuie sa cistige (win-win situation). Conflictele dintre profesionisti care, oricum, reprezinta, din punct de vedere statistic, cam 10% din totalul raporturilor juridice dintre acestia, ajung rar in fata instantelor de judecata obisnuite, profesionistii imaginind o suma importanta de tehnici alternative de solutionare a disputelor. Acestia ajung in fata instantelor de judecata fie atunci cind instanta nu poate fi evitata (proceduri de insolventa sau proceduri in care arbitrajul sau medierea sunt interzise), fie atunci cind alternativele de solutionare a disputelor au fost epuizate, fara a da rezultate. Mijloacele alternative de solutionare a disputelor (de genul medierii, concilierii si arbitrajului) pot fi utilizate, spre exemplu, si in scopul preventiei insolventei, ceea ce permite o evitare indirecta a competentei exclusive a instantelor de drept comun. Toate mijloacele extrajudiciare de solutionare a disputelor, de la tranzactia pura si simpla, pina la mediere, conciliere si arbitraj, au la baza acordul de vointe al partilor14, adica debitorul si creditorii sai. Fiind vorba de un acord de vointe, care presupune increderea intre parti, inseamna ca insasi incheierea unor astfel de contracte in vederea solutionarii amiabile a disputei debitorului cu creditorii sai este un cistig in sine pentru debitor, intrucit ceea ce ii lipseste in primul rind unui debitor care ajunge in stare de dificultate financiara sau in stare de a fi dat in judecata de creditorii sai este increderea creditorilor sai. Prin semnarea unor astfel de acorduri, debitorul recapata, cel putin in parte, increderea pierduta a creditorilor si a partenerilor de afaceri. Pe de alta parte, acordul de vointe presupune drepturi si obligatii reciproce ale partilor. Debitorul se obliga la concesii fata de creditori, ca de exemplu, in situatia insolventei, la restructurarea intreprinderii sale in vederea redresarii, prin masuri ce tin de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piata, refinantarea sau diversificarea surselor de finantare, asumarea unor costuri suplimentare de catre actionari sau cooptarea unor investitori care sa asigure sursele de finantare a redresarii etc. Creditorii consimt la o serie de facilitati in beneficiul debitorului, care sa favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau intreruperea urmaririlor silite, inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, ori chiar renuntarea la penalitati, re-esalonarea debitelor, continuarea furnizarii de utilitati etc.

14

Ion Deleanu, Medierea in procesul civil, in Dreptul nr.10/2006, nota 7 subsol arata ca, intr-o acceptiune mai larga si mai putin rigida, justitia de proximitate este o chestiune de calitate a justitiei printr-o procedura mai umana si mai simplificata, mai rapida si mai putin costisitoare, accentuand responsabilitatea partilor prin inlesnirea participarii personale a acestora la gestionarea conflictului. Ea este o stare de spirit, implicand dejuridicizarea conflictului si reducerea lui la elemente factuale, psihologice sau afective, un sistem de derivare a contenciosului, facand loc echitatii, bunului simt, oportunitatii, astfel incat analiza juridica devine adeseori superflua.

22

Din aceasta perspectiva, Codul Civil are un anumit grad de inadecvare. Limbajul Codului civil apare ca fiind livresc si prolix, iar dispozitiile sale, aplicabile in mod direct si profesionistilor, invit p r ile la contencios, la conflict. Spre exemplu, contractul este considerat ncheiat cnd p r ile s-au n eles asupra p r ilor esen iale. Pentru p r ile secundare, asupra carora partile nu au agreat, se poate apela la judec tor, care va completa contractul cu aceste parti secundare. Grav este ca din Codul Civil lipseste un criteriu pe baza caruia sa se poata stabili care este diferen a dintre elementele esen iale i elementele secundare ale contractului. Textele Codului Civil, mai ales cele in domeniul obligatiilor, sunt concepute intr-o asemea maniera incit punctul final si inexorabil este procesul. Dar in raporturile juridice de afaceri, litigiul nu numai ca este rar, ci este si sistematic evitat, inclusiv prin tehnici alternative solutionare a disputelor (de genul medierii, concilierii sau arbitrajului), care sunt chiar menite a evita procesul de drept comun. Iar contractele sunt facute pe termen lung cu intentia de a obtine emolumentul acestor contracte pe termen lung, de unde intentia partenerilor de afaceri de a pastra in viata aceste contracte si stabilitatea acestora, mai indelungata decit stabilitatea legii. 5. Izvoarele dreptului civil comercial 13. Corpus-ul de reguli aplicabile contractelor profesionale si, in genere, dreptului civil comercial, este compus din izvoare sau surse specifice caracterului de continuitate al activitatii profesionistilor, avind o extensie mult mai larga decit cel aplicabil in raporturile dintre simplii particulari. Considerind dreptul din perspectiva holistica15, vom observa ca dreptul (jus) este o realitate distincta, ce integreaza dreptul pozitiv (lex), contractele si precedentul judiciar, sub determinarea principiului echitatii. Echitatea este ceea ce da sens dreptului si ceea ce permite rezolvarea pasnica sau prevenirea conflictelor sociale, adica este principiul inalt, imaterial si relativ incognoscibil care da consistenta sistemului si face din el o valoare distincta de elementele sale compnente. Echitatea este fundamentul dreptului inca de la originile societatii umane, conceptul care a facut posibila organizarea societatii si a pacii sociale. Daca echitatea este temeiul dreptului, atunci dreptul ca intreg este modul in care se organizeaza pacea sociala. Toti cei care concura la realizarea pacii sociale (si, deci, inclusiv profesionistii), creaza drept. Legile, in sens de drept pozitiv, contractele, uzurile si precedentul judiciar sunt trecatoare. Doar dreptul, ca realitate distincta de partile componente este etern, in timp ce partile sale componente sunt efemere.

Holistic, conform Dex : derivat din holism; holismul este o conceptie metafizica de la inceputul sec. XX care interpreteaza mistic lumea, pe baza teoriei ireductibilitatii intregului la suma partilor sale componente, socotind drept factor integrator al lumii un principiu imaterial si incognoscibil.15

23

14. Echitatea, in sine, poate sa fie chiar un izvor tacit de drept. In litigiile arbitrale, pe baza conventiei partilor litigante, arbitrul poate solutiona cauza in echitate , pronuntind hotariri obligatorii in baza unor principii de echitate care, la rigoare, ar putea fi si contra legem. De altfel, art. 1272 Cciv (fostul art. 970 din Cciv de la 1864) asimileaza echitatea cu legea, din moment ce conventiile intre particulari nu obliga numai la ceea ce este expres stipulat ( ceea ce este expres intr-insele , in limbajul expresiv al Codului civil de la 1864), ci si la urmarile (efectele) pe care echitatea le da obligatiei dupa natura ei. Asadar, echitatea (ca si practicile statornicite intre parti, uzantele sau legea) este o clauza implicita in contract. Pe de alta parte, pe un plan mult mai general decit cel al relatiilor de afaceri, trebuie precizat ca atit Constitutia Romaniei, cit si Conventia Europeana a Drepturilor Omului reglementeaza asa-numitul drept la un proces echitabil . Incalcarea acestui drept la un proces echitabil da dreptul victimei la o actiune in contra Statului roman, care poate fi sanctionat prin plata unor despagubiri, precum si prin recomandarea (care este, mai degraba, o obligatie, din perspectiva publicitatii negative facute legislatiei statului roman printr-o astfel de decizie) de schimbare a legislatiei interne pentru ca aceasta sa fie pusa de acord cu echitatea. In plus, o hotarire judecatoreasca irevocabila (care beneficiaza, deci, de autoritate de lucru judecat) care s-a dovedit a fi fost inechitabila intrucit a incalcat dreptul la un proces echitabil este supusa revizuirii. Intr-adevar, in conditiile art. 322 pct.9 Cpr.civ., o hotarire judecatoreasca poate fi revizuita daca CEDO a pronuntat o decizie prin care s-a constatat ca o hotarire judecatoreasca interna a incalcat dreptul la un proces echitabil iar urmarile incalcarii dreptului la un proces echitabil continua sa sa produca si nu pot fi inlaturate decit prin revizuirea hotaririi. Asadar, in litigiile in care ar fi implicati profesionistii, lipsa echitatii, constatata de CEDO, antreneaza sanctiuni in sarcina Statului roman si, in plus, duce la desfiintarea unei hotariri judecatoresti, chiar si in cazul in care aceasta a intrat de mult in puterea lucrului judecat. De aici concluzia ca echitatea este un veritabil izvor tacit de drept caci, in prezenta unui proces echitabil, interventia CEDO nu s-ar mai fi justificat. Pentru relatiile de afaceri, in care profesionistii ocupa pozitia centrala, consacrarea dreptului la un proces echitabil este de o importanta capitala. Echitatea in afaceri se poate exprima fie sub forma principiului rezonabilitatii in afaceri, fie sub forma prevalentei faptelor (a economicului) asupra juridicului, putind fi vazut ca o reintoarcere la vechea jurisdictie realista si echitabila practicata de justitia vechilor tirguri medievale sau la jurisdictia statutara si consulara a vechilor bresle16. Ideea unui drept natural, a unei justitii eterne si imuabile, care exista deasupra regulii de drept pozitiv si care trebuie sa se impuna oricind si oriunde, nu mai este un simplu curent filosofic17. Natura faptelor, acel drept natural, care se impune de la sine ca un ideal si o ratiuneexpunere ampla asupra acestor jursidictii ne ofera I.L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. I, Bucuresti, 1946, (re-editat de CH Beck, in 2008, in colectia Restitutio), p.23-27. 17Pentru istoria acestei idei, a se vedea Giorgio del Vechio, Lecons de philosofie du droit, Sirey, 1936, p.3-4, cit. si de I.L Georgescu, op.cit., p.4. 2416O

ce determina norma de drept si se afla deasupra acesteia transforma dreptul dintr-un produs aprioric si aparent irational intr-un produs social adaptat ideii de justitie si echitate, idei care pur si simplu dau sens dreptului18. Principiile democratice si constitutionale, avind ca fundament aspiratia catre bine a umanitatii, pun deasupra regulii de drept un corpus de idei de forta, creatoare de drept, o ratiune comuna si ultima care duce la elaborarea regulii de drept19. Echitatea reprezinta spiritul realist si social al dreptului. 15. Dreptul pozitiv este totalitatea actelor normative in vigoare la un moment istoric, pe un spatiu georgrafic. De aceea, el este in mod esential trecator, avind intotdeauna un anumit grad de impredictibilitate. Dispozi iile Codului civil aplicabile profesionistilor se cantoneaz la Cartea a V-a ( Obliga iile ) si la unele dispozitii relative la diviziunea patrimoniului, persoana juridica, universalitatea de fapt, administrarea bunurilor, fiducia si reprezentarea. Dispozi iile referitoare la bunuri si la familie sunt aplicabile regimului profesioni tilor foarte pu in sau chiar deloc. Statutul organic al profesionistului (modul de organizare, de autorizare, de func ionare si de ncetare a existen ei unui profesionist) este reglementat prin legi speciale. De exemplu, Legea societatilor comerciale nr. 31/1990 reglementeaza statutul organic al profesionistului - societate comercial .

In raporturile juridice in care sunt parti profesionistii, dreptul civil nu este totul, intrucit, asa cum s-a vazut, Codul civil reglementeaz numai o parte din obligatiile comerciale. De altfel, in acest domeniu, nici dreptul pozitiv nu este totul. Dreptul comercial este mai mult un drept contractual, creat de comercian i (si, in ultima vreme, de ceilalalti profesioni ti). Uzan ele si normele supletive sunt creatii ale comerciantilor rezultate din practicile statornicite intre acestia. De asemenea, data fiind continuitatea ce caracterizeaza activitatea comerciantilor, de o importanta ridicata este si precedentul judiciar20, care are avantajul stabilitatii si predictibilitatii intr-o situatie de inflatie legislativa.16. Profesionistii incheie contracte in numar mare si in mod continuu. Cum conventia partilor, daca este in conformitate cu legea, este la fel de puternica in relatiile dintre ele ca si legea (art.

18Desi nu refuza in totalitate idea, I. L. Georgescu (op.cit., p.139) a considerat-o riscanta. Autorul afirma totusi (op.cit., p. 139, nota 64 subsol) ca Cesare Vivante, cel mai cunoscut comercialist al tuturor timpurilor, atribuia naturii faptelor (adica echitatii) rolul de izvor de drept. 19I. L. Georgescu, op.cit., p.4.

Dreptul pretorian roman a fost cel care, alaturi de jurisconsultii romani, au creat dreptul roman, intepretind si comentind Legea Celor XII Table (despre care nu se stie ca a existat decit prin intermediul dreptului pretorian si al jurisconsultilor), ba chiar suplinind-o, acolo unde se constatau lacune. Pretorii romani creau astfel drept, prin aplicarea principiilor generale ale dreptului, a ideii de justitie (fiat justitia pereat mundi), a analogiei juridice si, desigur, prin apelul la solutiile inaintasilor, adica la precedentul judiciar. De aceea, in dreptul roman, dreptul de tip pretorian era izvor de drept.

20

25

1270 Cciv, fostul art. 969 din Cciv de la 1864), inseamna ca partile contractului - in primul rind profesionistii - creaza drept. In relatiile dintre profesionisti se creeaza, prin practici indelungate, uzuri comerciale care, si ele, inseamna drept, fie pentru ca partile le insereaza in contractele lor ca atare sau prin trimitere la diversele codificari (de tipul Incoterms, de exemplu), fie pentru ca partile au convingerea ca acele uzuri li se aplica intocmai ca si legea. De altfel, chiar Noul Cod Civil da putere interpretativa si, uneori, chiar normativa uzurilor (art.1), asa cum, de altfel, o face si sus-citatul art. 1272 Cciv. Uzan ele sunt, conform art. 1 alin. 6 Cciv, uzurile profesionale si obiceiurile (cutumele); dar art. 1272 Cciv face referire si la practici statornicite intre parti, fara a le defini. In limbaj mai putin tehnic, uzantele sunt obi nuin e, obiceiuri ale p r ilor. Practicile comerciale sunt caracterizate de stabilitate si continuitate, fiind aplicate n raporturi pe termen lung. Practicile statornicite intre parti sunt clauzele contractuale tip, aplicate intre parti cu o mare frecventa si continuitate. Aceste clauze contractuale tip sunt sursa normelor supletive din codul civil, transformate illo tempore de legiuitor in norme legale. Practicile statornicite intre parti sunt alte clauze contractuale tip, care nu au ajuns inca sa fie ridicate la rangul de norme supletive. Dificultatea in ce le priveste este aceea de a le proba. Desi dificila, prba acestor practici statornicite intre parti nu este imposibila. In mod evident, trebuie sa fie vorba de relatii de afaceri de lunga durata intre doua sau mai multe parti (chiar daca, de exemplu, partile fac parte din grupuri de societati sau, dupa caz, contractele fac parte dintr-un grup de contracte, menit a atinge un scop unic) si trebuie sa fie vorba de raporturi juridice sau de parti ale acestora care s-au derulat, cu regularitate, intr-un anumit fel, considerat de parti ca fiind regula. In fine, este evident ca, in prezenta unor contracte detaliate, aplicabilitatea acestor practici iese din discutie, caci ele nu se pot referi decit la raporturi juridice care rezulta din livrari sau prestari reciproce care se efectueaza in baza unor contracte incheiate in forma simplificata (oferta urmata de acceptare; comanda urmata de excutarea comenzii). Spre deosebire de reglementarea anterioara (Codul civil de la 1864 acorda obiceiului putere de norma intepretativa, considerindu-l o clauza contractuala implicita; Codul comercial nu se refera la uzante), art. 1 C.civ. prevede c uzan ele au putere normativ , in doua situatii : (i) in cazurile neprevazute de lege, adica atunci cind nu exista reglementare (ex :contracte nenumite); in aceste cazuri se aplica uzantele, iar in lipsa, dispozitiile de la institutia cea mai asemanatoare si, in lipsa, principiile generale de drept; (ii) in materiile reglementate de lege, uzantele se aplica numai in masura in care legea trimite in mod expres la ele; daca partile fac referire la uzante in contractul lor, uzantele se transforma in clauze contractuale, devenind obligatorii intre parti in acest mod.

26

Nu sunt recunoscute ca avind caracter de izvor de drept decit uzantele conforme cu ordinea publica si cu bunele moravuri. Ca sa poata fi aplicate, uzantele trebuie dovedite. Sunt scutite de proba (se prezuma ca exista) acele uzante care sunt publicate in culegeri elaborate de organisme competente in domeniu. Uzantele sunt clauze contractuale implicite din moment ce contractul nu obliga numai la ceea ce este expres stipulat, ci si la urmarile pe care uzantele le dau contractului dupa natura sa. In fine, clauzele repetate la infinit in anumite contracte au fost adoptate de legiuitor ca norme supletive. Acestea nu sunt altceva decit clauze contractuale-tip care, in lipsa de stipulatie expresa, completeaza sau suplinesc vointa partilor. Prin repetabilitate si continuitate, dreptul creat de profesionisti prin semnarea si executarea contractelor este mai stabil decit legea21. Dreptul pozitiv este actualitatea normativa teritoriala, ceea ce inseamna ca legea este diferita in functie de teritoriul pe care se aplica si este schimbatoare, in functie de contextul social, economic si chiar politic al vremii. De aceea, dreptul pozitiv este mai putin predictibil decit contractul si poate de aceea, in prezent, asistam la o uniformizare la nivel european si chiar global a regulilor de formare si executare a contractelor. 17. Judecatorii pronunta hotariri judecatoresti, aplicind legea (sau, in caz de contradictie, legea comunitara europeana sau dispozitiile din tratatele relative la drepturile omului si jurisprudenta CEDO), contractul, uzul etc. si spunind dreptul (jurisdictio). Hotaririle judecatoresti pot deveni, in anumite conditii, precedent judiciar, care se impun justitiabililor ca si legea sau, uneori, chiar in contra legii interne. In fine, contractele partilor pot fi revizuite de judecator, fie aplicarea sanctiunii nulitatii partiale a contractului pentru incalcarea normelor de ordine publica sau a bunelor moravuri, fie prin reconstruirea contractului in vederea continuarii executarii sale in conditiile restabilirii echilibrului contractual, echilibru rupt fie la incheierea contractului (pentru motive de leziune sau de inserare in contrac a unor clauze abuzive, interzise de lege), fie pe parcursul executarii sale (pentru motive de impreviziune). 18. Intr-un stat de drept modern, o victorie a unei persoane sau a unui grup de persoane contra detinatorilor puterii economice sau politice care abuzeaza de putere va fi inceputul unei victorii generale, a tuturor victimelor abuzurilor. Justitia nu este un joc de poker al avocatilor (cf. Alain Pellet, expertul desemnat de Romania pentru delimitarea spatiilor maritime in litigiul de la

21 Conform lui Georges Ripert, Lordre conomique et la libert contractuelle, in Recueil dtudes sur les sources du droit el lhonneur de Fr. Gny, tome II, p. 347 si 391 (autorul este citat si de Gh. Stancu, V. Patulea, in Dreptul contractelor, ed. CH Beck, 2008, p. 109), dac odinioar ordinea public reprezenta un element stabil al societ ii, n timp ce contractul era destinat s satisfac interesele indivizilor, ast zi contractual a devenit mai stabil dect legea, care a ajuns chiar s ncerce s distrug , n mod voit, aceast stabilitate contractual care i se pare legiuitorului c ar fi incompatibil cu mi carea economic.

27

Haga dintre Romania si Ucraina relativ la Insula Serpilor), ci sensul dreptului, echitatea si dreptatea catre care cetatenii se indreapta ca ultim resort, pentru a-si realiza drepturile. Judecatorii sunt cei care, dind prioritate la aplicare Tratatelor relative la drepturile omului la care Romania este parte si dreptului Uniunii Europene (Dreptul comunitar European la care se refera art. 148 alin.2 din Constitutie), declara legea romana ca fiind inaplicabila si recunosc drepturile cetatenesti, in contra legii interne. Asadar, dreptul cetatenilor iese la iveala in contra legii romane22. Dar drepturile cetetanilor (ca, de altfel, si drepturile tuturor participantilor la raporturile juridice profesionale) se pot realiza chiar si in contra contractului pe care l-au semnat, mai prcis in contra clauzelor contractuale impovaratoare. Conventiile, chiar legal facute, nu pot incalca ordinea publica si bunele moravuri. O conventie care incalca, de exemplu, ordinea publica economica de protectie (legislatia protectiei consumatorului si legislatia muncii) sau ordinea publica de directie (legislatia concurentei) este nula, total sau partial. Legislatia de protectie (codul muncii, codul consumului) este menita a actiona ca un levier in favoarea partii slabe in contract, pentru a re-echilibra contractul, din start construit pe temelia unui dezechilibru major in favoarea comerciantului si in defavoarea consumatorului, care este tinut sa suporte toate riscurile contractului. In plus, un contract de lunga durata este un parteneriat intre creditor si debitor, care sunt solidari in executarea contractului, fiecare avind obligatia sa il puna pe celalalt in postura de a-si executa obligatiile, dar si de a-si insusi emolumentul contractului. Un contract de lunga durata este facut pentru a asigura cistiguri ambelor parti (win-win situation) sau, dupa caz, pentru a partaja pierderile sau riscurile executarii sale (lose-lose situation). Daca acest echilibru nu exista sau nu este pastrat pe toata perioada contractului, judecatorul are dreptul de a interveni pentru a revizui si a reconstrui contractul intr-o maniera care sa faca posibila continuarea sa, in beneficiul ambelor parti. O conventie care nu respecta conditia proportionalitatii (echilibrul contractual) este nula pentru ca imperativul concilierii intereselor partilor ceea ce reprezinta, de fapt, obiectul contractului - este imposibil de realizat. O conventie trebuie executata cu buna credinta si ea obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insa, ci si la ceea ce legea, echitatea, practicile statornicite intre parti sau uzantele dau conventiei dupa (art. 1272 Cciv). In baza acestor reguli de interpretare, judecatorul poate22 Pe de alta parte, cf. Gh. Stancu, V. Patulea, op.cit., p.111. intrucit legiuitorul nu dispune de mijloacele adecvate pentru a realiza, pe calea legilor, o individualizare suficient a situa iilor juridice, a acelor situa ii care cer intr-adevar m suri excep ionale de protec ie (sau clemen ), chiar cu pre ul sl birii accidentale a principiilor n diferite domenii, inclusiv n domeniul contractual, o atare individualizare nu poate fi dect opera judec torilor care opereaz n cazuri individuale, i, nu la nivelul general i abstract la care opereaz legiuitorul.

28

revizui contractul in vederea continuarii sale sau il poate rezilia, daca executarea sa devine imposibila, date fiind conditiile economice si imprejurarile ostile executarii (impreviziune). Detinatorii puterii politice se intreaba surprinsi (la fel si juristii neavizati) cum este posibil ca un drept sa se realizeze in contra legii interne. In prezenta unei legislatii impredictibile si care se departeaza de la principiile democratiei, fiind ilegitima, judecatorul este chemat sa aplice o lege mai inalta, cea relativa la drepturile omului si la principiile Uniunii Europene, lege la care Romania a aderat, renuntind in parte la suveranitatea sa. Este o lege mai inalta pentru ca este ghidata de idea de justitie si pe idea de echitate, care sunt ideile ce au dat dintotdeauna sens legii. O lege care neaga idea de justitie si echitatea este o lege lipsita de sens si, deci, ilegitima. Cind legea interna este gresita, ilegitima, lipsita de sens, dreptul se realizeaza in contra legii, pentru ca legea incalca principiul echitatii si bunul simt comun. Detinatorii puterii economice se lamenteaza (la fel si juristii neavizati) ca legea sau judecatorul intervin in contracte, care ar trebui sa fie guvernate de principiul sacrosanct al libertatii de vointa. In afara de faptul ca nu se vede deloc de ce ar putea fi considerat sfint un contract, prin excelenta mirean si pamintean, contractele, mai ales cele de lunga durata, sunt rareori la libera negociere a partii slabe in contract, fiind impuse de comercianti, care abuzeaza de pozitia lor dominanta in piata si de forta lor economica, juridica si chiar politica. Unele contracte sunt chiar impuse prin lege consumatorului (asigurarea obligatorie este un exemplu), in timp ce alte contracte sunt impuse de cvasi-monopolul, protejat de autoritati, pe care il detin comerciantii (contractele de utilitati si contractele de credit de retail sunt alte doua bune exemple). In cazul contractelor intra-grup, adica al acelor contracte care se incheie intre societatile din grup in vederea atingerii obiectivului comun al grupului, cu greu se poate vorbi de o vointa de a contracta intre ele a societatilor din grup, din moment ce contractele se incheie in baza unui plan elaborat de societatea dominanta a grupului, care plan se impune prin votul in adunarea generala a societatilor subsidiare si prin dreptul de reprezentare legala a societatilor din grup care este incredintat exclus