1

DREPT BANCAR

TEME PENTRU PROIECTE/LICENTE

1. Moneda unică europeană între dolarul american şi yenul japonez

2. Viitorul monedei unice europene

3. Băncile comerciale şi băncile de afaceri în România şi în lume

4. Reglementarea juridică a băncilor de emisiune

5. Creditul bancar între reglementarea contractuală şi organismele de credit specializate

6. Răspunderea băncii în situaţia încheierii contractelor bancare

7. Reglementarea juridica a contractului de cont bancar

8. Reglementarea juridica a contractului de cont curent

9. Reglementarea juridica a contractului de card bancar

10. Regimul juridic al metalelor pretioase

11. Reglementarea juridica a contractului bancar de credit

12. Reglementarea juridica a contractului de închiriere de casete de siguranţă

13. Reglementarea juridică a Băncii Naţionale a României

14. Politica monetară condusă de Banca Naţională a României

15. Colaborarea BNR cu autorităţile naţionale şi internaţionale

16. Armonizarea legislaţiei bancare româneşti cu legislaţia europeană

17. Clauzele abuzive in contractele bancare

18. Garantarea creditului bancar

19. Reglementarea Centrului Incidentelor de Plăţi

20. Reglementarea sistemului electronic de plăţi

21. Conducerea şi administrarea Băncii Naţionale a României

22. Reglementarea Fondului de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar

23. Reglementarea creditului bancar ipotecar

2

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVA

1. Nadia Cerasela Anitei si Roxana-Elena Lazar, Drept bancar şi valutar, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,

2011;

2. Manea Merinela Daniela, Rada Postolache, Creditul bancar de la teorie la practica, Ed. C.H. Beck,

Bucuresti, 2009;

3. Rada Postolache, Drept bancar, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2012;

4. Petrut Ciobanu, Infractiunile financiar-bancare. Metodologia investigatiei criminalistice, Ed. Rosetti

International, Bucuresti, 2012;

5. Nemes Vasile, Drept bancar, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011;

6. Dragos Mihail Manescu, Regimul juridic al societatilor bancare, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009;

7. Şaguna Drosu Dan, Ratiu Monica Amalia, Drept bancar şi valutar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

8. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. I-II, Editia a-V-a actualizata

si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

9. Voinea Gheorghe, Mecanisme si tehnici valutare financiare internationale, Editia a III-a revazuta, Ed.

Sedcom Libris, lasi, 2004;

10. Tofan Mihaela, Integrarea României in structurile Uniunii Monetare Europene,Ed. C.H. Beck, Bucuresti,

2008;

11. Sauleanu Lucian, Drept bancar, Ed. Universitaria, Bucuresti, 2007;

12. Silberstein Alfred, Banca Natională a României de la organ al administratiei publice centrale la

institute publica independentă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006;

13. Lazaroiu Petre, Drept bancar, curs, Ed. Bren, Bucuresti, 2006;

14. Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008;

15. Ciutacu Florin, Drept bancar. Culegere de speţe, modele de contracte, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2008;

16. Gheorghe Carmen Adriana, Mureşan Laura, Caiet de seminar la disciplina drept bancar, Ed. Universităţii

Transilvania din Braşov, 2007.

3

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR

1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI BANCAR

Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar şi

activitatea bancară.

Băncile ocupă un rol central într-o economie de piaţă în condiţiile în care, pe lângă operaţiunile

curente pe care le desfăşoară (de depozit, de credit, de scont, de bursă), sunt participante directe la

desfăşurarea unor afaceri fianciare ori industriale.

Trăsăturile dreptului bancar:

- este un drept al subiecţilor calificaţi, reglementând condiţiile de acces la profesiunea bancară şi la

exercitarea activităţilor bancare. Activităţile bancare sunt desfăşurate de către bănci, dar şi de alte

instituţii de credit, cu autorizarea prealabilă şi sub supravegherea unei banci centrale. În România,

calitatea de bancă centrală revine Băncii Naţionale a României.

- este un drept al activităţii bancare, reglementând operaţiunile care pot fi întreprinse conform

obiectului de activitate al societăţilor bancare şi al celorlalte instituţii de credit, potrivit autorizării băncii

centrale.

Obiectul de reglementare al dreptului bancar este reprezentat de activitatea bancară exercitată cu

titlu profesional de banca centrală.

Clarificări terminologice:

- banca centrală este acea bancă responsabilă cu politica monetară a unui stat. Exemple:

→ în România – Banca Centrală a României;

→ pentru statele membre ale zonei euro – Banca Centrală Europeană. Băncile centrale naţionale a

celor şaisprezece state membre ale eurolandului au transferat atribuţiile lor în domeniul politicii monetare

către Banca Centrală Europeană.

Nu se confundă banca centrală a unui stat cu restul băncilor din acelaşi stat. Astfel, sistemele

bancare din statele europene au o structură similară, existând o bancă centrală (naţională) şi alte bănci,

case de economii, instituţii publice de credit, bănci mutualiste sau cooperative, cooperative de credit

agricol, cooperative de credit industrial, cooperative de credit imobiliar, instituţii financiare specializate.

în Austria – sunt aproximativ 800 de bănci;

în Belgia – aproximativ 100 bănci;

în Cipru – aproximativ 300 bănci;

în Republica Cehă - aproximativ 60 bănci, din care majoritatea în Praga;

4

în Danemarca - aproximativ 200 bănci;

în Estonia – aproximativ 12 bănci, cele mai multe în Tallin;

în Finlanda - aproximativ 200 bănci;

în Franţa - aproximativ 850 bănci;

în Germania - aproximativ 2000 bănci;

în Grecia – aproximativ 60 de bănci, cele mai multe în Atena;

în Ungaria - aproximativ 200 bănci;

în Irlanda - aproximativ 60 bănci, cele mai multe în Dublin;

în Italia - aproximativ 800 bănci;

în Letonia - aproximativ 25 bănci;

în Luxemburg - aproximativ 150 bănci;

în Malta - aproximativ 20 bănci;

în Polonia - aproximativ 700 bănci;

în Portugalia - aproximativ 180 bănci;

în Slovacia - aproximativ 25 bănci;

în Slovenia - aproximativ 25 bănci;

în Spania - aproximativ 350 bănci;

în Suedia - aproximativ 200 bănci;

în Marea Britanie - aproximativ 400 bănci;

în Elveţia - aproximativ 3000 bănci.1 Marile bănci elveţiene s-au constituit în a doua jumătate a

secolului trecut şi au cunoscut o evoluţie fără precedent imediat după al doilea război mondial. Explicaţia

nu rezidă în regimul special al secretului bancar, ci în factorii economici: excedentul economiilor realizate

raportat la nevoile interne de finanţare; politica liberală în domeniul exportului de capital; stabilitatea

preţurilor şi o monedă puternică2.

în România – 39 de instituţii de credit, din care 38 sunt societăţi comerciale bancare3.

II. IZVOARELE DREPTULUI BANCAR

În cadrul dreptului bancar se întâlnesc următoarele categorii de izvoare:

1. Izvoare comune ale dreptului bancar cu alte discipline:

- Constituţia;

1 http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://www.europebanks.info/centralbanks.htm 2 Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 143. 3 Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 36.

5

- Codul comercial;

- Codul civil;

- legile;

- ordonanţele de urgenţă;

- ordonanţele guvernului;

- hotărâri ale guvernului.

2. Izvoare specifice dreptului bancar:

- legile bancare . În această categorie intră legislaţia primară în baza căreia îşi desfăşoară activitatea

băncile centrale, celelalte instituţii financiar monetare şi instituţiile financiare nebancare.

Cu titlu de exemplu, în România, intră în această categorie:

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi

adecvarea capitalului;

Legea nr.227 din 4 iulie 2007 pentru aprobarea, completarea şi modificarea Ordonanţei de Urgenţă

a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 ;

Ordonanta de urgenta nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului ;

Legea nr. 270 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 25/2009 pentru

modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit si

adecvarea capitalului;

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98 din 6 decembrie 2006 privind supravegherea

suplimentară a instituţiilor financiare dintr-un conglomerat financiar ;

Ordonanţa Guvernului nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

instituţiilor de credit, cu modificările ulterioare;

Legea nr. 83 din 21 mai 1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul este acţionar,

cu modificările ulterioare;

Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind statutul BNR.

Explicitând categoria instituţiilor financiare nebancare, precizăm că în această categorie sunt incluse

casele de amanet, societăţile de leasing4.

Instituţiile financiar monetare sunt instituţiile de credit. Acestea pot fi naţionale şi internaţionale. În

ultimul an numărul acestor instituţii la nivelul Uniunii Europene a scăzut cu 2,7% în anul 2009. Astfel,

cea mai mare scădere a numărului de instituţii financiar monetare s-a înregistrat în Franţa (56), Irlanda

4 Pentru lista completă a instituţiilor financiare nebancare în România, a se vedea

6

(54) şi Spania (50). În România, acestea au scăzut de la 52 la 51 în ultimul an.

- reglementările profesionale emise de banca centrală. De exemplu, în România, sunt aplicabile :

Regulamentul nr.1 din 30 martie 2000 republicat privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de

BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili ;

Norma BNR nr.4 din 29 mai 1995 privind funcţionarea pieţei monetare interbancare;

Norma nr. 12 din 24.10.2008 pentru completarea Normei Băncii Naţionale a României nr. 4/1995

privind funcţionarea pieţei monetare interbancare;

Norma nr. 14 din 1.11.2007 pentru modificarea şi completarea Normei nr. 4/1995 privind

funcţionarea pieţei monetare interbancare;

Reguli privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR5. În legătură cu aceste denumiri se

impune definirea lor.

- reglementări regionale şi cele internaţionale.

Prezintă importanţă armonizarea cadrului legislativ românesc cu dispoziţiile comunitare, altfel spus

armonizarea dreptului bancar românesc cu dreptul bancar comunitar. Parte dintre reglementările

comunitare se pliază pe cadrul legislativ românesc în materie, parte din ele însă vin în contradicţie cu

reglementările naţionale.

Directiva 2002/87/CE privind supravegherea suplimentară a entităţilor reglementate dintr-un

conglomerat financiar, transpusă în legislaţia românească prin O.U.G. nr. 98/2006 privind supravegherea

suplimentară a instituţilor de credit, a societăţilor de asigurare, a societăţilor de reasigurare, a societăţilor

de servicii de investiţii financiare şi a societăţilor de administrare a investiţiilor dintr-un conglomerat

financiar. Scopul a fost acela de a asigura stabilitate financiară şi protecţia deponenţilor, asiguraţilor şi

investitorilor. Exercitarea supravegherii suplimentare este asigurartă de către o autoritate coordonatoare

desemnată dintre autorităţile competente cu supraveghere sectorială, în baza unor criterii prevăzute în

actul comunitar. Astfel autoritatea competentă cu supravegherea bancară în România este Banca

Naţională a României. În acest context, băncile comerciale româneşti îşi pot deschide sucursale în alte

state membre ale Uniunii Europene în condiţiile adresării unei notificări Băncii Centrale Europene.

http://www.bursaasigurarilor.ro/Institutii_financiar_nebancare.html 5 Rata ROBID pentru fiecare scadenţǎ este calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare Participant la Fixing pentru depozitele atrase într-un interval de 15 minute înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un Participant pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt acceptate depozite în RON de la alt Participant timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către Împuternicit. Rata ROBOR pentru fiecare scadenţǎ este calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare Participant la Fixing pentru depozitele plasate într-un interval de 15 minute înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un Participant pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt oferite depozite în RON unui alt Participant timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către Împuternicit.( http://www.bnro.ro/Reglementari-ale-pietei-monetare--2104.aspx)

7

Există posibilitatea ca Banca Naţională a României să se opună unei astfel de extinderi.;

Directiva nr. 2006/48/CE privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor de

credit şi directiva nr. 2006/49/CE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de

credit, ale căror prevederi au fost transpuse în legislaţia românească prin O.U.G. nr. 99/2006 rivind

instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Cele două directive reglementează, cu caracter unitar, la

nivelul Uniunii Europene, noile cerinţe de capital, aşa cum au fost stabilite în cadrul Comitetului de la

Basel pentru supraveghere bancară, cunoscute şi sub denumirea de „Noul acord de capital Basel II”. După

cum rezultă şi din denumirea acestuia, Acordul Basel II este succesorul Acordului Basel I. Acesta din

urmă (instituit în 1988) s-a dovedit insuficient, conferind o interpretre rigidă a riscului de credit. Basel II

se concentrează pe stabilirea unei metodologii de calcul bancare, mult mai precisă, a rezervelor de capital,

ţinându-se cont de riscurile de credit şi operaţional.

Regulamentul CE 25/2009 al Băncii Centrale Europene din 19 decembrie 2008 privind bilanţul

sectorului instituţii financiare monetare;

- uzanţele bancare. În legătură cu acestea, se observă că dacă uzanţele bancare sunt aplicate fără

restricţie în raporturile dintre bănci, aplicabilitatea uzanţelor în raporturile dintre clienţi şi bancă este

pendente de cunoaşterea acestora de către client. Astfel, dacă clientul a luat cunoştinţă de existenţa şi

conţinutul uzanţelor, atunci acestea îi sunt opozabile.

III. EVOLU ŢIA MONEDELOR ŞI A OPERAŢIUNILOR BANCARE

Moneda stă la baza apariţiei şi dezvoltării operaţiunilor bancare. În doctrină s-a concluzionat că, din

punct de vedere etimologic, noţiunea de “monedă” provine de la numele zeiţei Junon Moneta, cea care

avea ca obligaţie împărţirea averilor.6 În cazul economiei naturale familiale, o economie de subzistenţă,

nu s-a pus problema unui instrument de schimb cu rol de echivalent general. Odată cu apariţia economiei

naturale de schimb (trocul), s-a cristalizat ideea necesităţii unui astfel de instrument. În acest context este

plasată economia monetară.

Iniţial monedele erau reprezentate de mărfuri, ulterior ele sunt reduse la metale. Primele monede-

mărfuri au fost: animalele de turmă la popoarele care se ocupau cu păstoritul; scoicile şi mărgeanul la

pescari; pieile de animale la popoarele de vânători, cerealele la agricultori. Civilizaţiile precolumbiene,

spre exemplu, utilizau ca monedă sâmburii de cacao şi porumbul. Dificultatea în cazul folosirii

monedelor-mărfuri a condus la apariţia monedelor metalice. Iniţial, acestea aveau forma unor bare sau

chiar a podoabelor. Metalele utilizate în baterea monedelor au fost: arama, argintul şi aurul.

8

Nu există încă un punct de vedere unitar referitor la locul şi momentul apariţiei monedelor. Astfel,

unii autori consideră că primele monede au apărut în China, în secolul al-IX-lea î.Chr. Alţi autori

precizează că primele monede au fost emise pe teritoriul lydian, în timpul regelui Cresus (562-546 î.Chr.).

În ţara noastră, primele monede sunt cele din Histria, din sec. V î.Chr., ce apar în forma unor

monede-ligou. Ulterior au apărut drahmle din argint, şi aşa-numitele “obolii” şi “hemiobolii”. Singurele

monede dacice lucrate în aur sunt aşa numitele “kosoni” din Transilvania7.

Se pare că primele depozite erau realizate în cadrul templelor. Ele nu aveau doar funcţia de lăcaşe

de cult, ci erau şi locuri de depozitare a avuţiilor. În doctrină se arată că primii care au obţinut profituri

din depozitarea avuţiilor au preoţii. Ei obţineau astfel respectul semenilor, dar şi un avantaj material. În

situaţia în care obeictul depozitelor erau bunuri perisabile (de exemplu: cereale), unica modalitatea de

păstrare era împrumutul de consumaţie, restituirea împrumutului făcându-se din recolta următoare. Prima

bancă descoperită se pare că datează din perioada 3400-3200 î.Chr., descoperirea fiind realizată în

Mesopotamia, unde s-au găsit table de contabilitate8.

Primele operaţiuni de bancă (împrumuturi) sunt plasate în Grecia şi Imperiul Roman. Astfel, în

Grecia, primul bancher consemnat în scrieri este Philostefanos.

Adevăratele operaţiuni de bancă apar în Evul Mediu. Se dezvoltă acum operaţiunile cambiale.

Pe teritoriul ţării noastre, în timpul domniilor fanariote, sunt reglementate împrumuturile pe gaj şi

pe ipotecă, este interzisă cămătăria. Primii practicanţi ai comerţului de bancă purtau denumirea de zarafi.

Totodată, sunt reglementate două forme de credit: de consum şi public. Prima instituţie bancară de pe

teritoriul ţării noastre, denumită “Casa Meitani”, a fost înfiinţată de doi fraţi aromâni: Ştefan şi Gheorghe

Meitani9.

Prima bancă, în sensul modern al cuvântului, apare în secolul al-XII-lea, fiind înfiinţată de Dogele

Michele al XI-lea, şi poartă denumirea Banco de Venezia. Ulterior apar Banca Amsterdam (1609), Banca

din Hamburg (1619), Banca Regală a Suediei (1668), Banca Angliei (1694).

În decursul timpului, plăţile s-au efectuat în aur. Relaţiile internaţionale şi nu numai au determinat

efectuarea de plăţi în valute şi devize.

Aurul reprezintă şi în prezent un mijloc universal de plată, fiind echivalentul general al mărfurilor.

Totodată, aurul reprezintă şi un instrument de acumulare de rezerve.

În relaţiile comerciale internaţionale, în mod tradiţional, aurul a fost utilizat în una din următoarele

trei forme: etalonul aur-monedă, etalonul aur-lingouri, etalonul aur-devize. În ultimul timp, ca urmare a

6 Drosu Dan Şaguna, Raţiu Monica Amalia, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.3. 7 Ibidem, p.9. 8 Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 18.

9

desfăşurării tranzacţiilor comerciale internaţionale şi pe cale electronică, se vorbeşte despre e-gold, adică

despre etalonul aur-electronic.

La Conferinţa monetară şi financiară de la Bretton Woods a fost instituit etalonul aur-dolar. Acesta

a funcţionat până în 1971, când s-a renunţat la funcţiile monetare ale aurului, etalonul aur-dolar fiind

înlocuit cu etalonul dolar.

În timp, aurul ca mijloc de plată în comerţul internaţional a înregistrat o evoluţie cel puţin

interesantă. Astfel, ca urmare a preţului fluctuant şi a distribuţiei inegale a acestuia, aurul a decăzut de la

rangul său de mijloc principal de stingere a unei creanţe internaţionale. A fost utilizat pe mai departe ca

mijloc de plată în relaţiile comerciale internaţionale în cazurile în care nu putea fi utilizat un alt mijloc de

plată.

Actualmente, evoluţia aurului ca mijloc de plată în comerţul internaţional este evident pozitivă. Nu

numai că acest metal este utilizat cu succes în echilibrarea balanţei de plăţi, dar el “circulă” astăzi, fiind

folosit la stingerea creanţelor internaţionale în forma e-gold (a aurului-electronic).

Astfel, etalonul aur-electronic se caracterizează prin aceea că aurul nu circulă fizic, ci doar pe cale

electronică. E-gold presupune totuşi existenţa unei cantităţi reale de metal preţios. Etalonul aur-electronic

de astăzi este succesorul etalonului aur-lingouri; aceasta înseamnă că aurul este depozitat (în formă

electronică) în rezervele emitentului. E-gold permite ca toate plăţile efectuate prin acest mijloc de plată să

fie exprimate în moneda naţională cerută de importator sau de exportator.

Aurul-electronic a fost creat pentru ca toţi aceia care apelează la un astfel de mijloc de plată să fie la

adăpost de orice risc financiar (aceasta deoarece e-gold nu se raportează la nici o monedă naţională şi nici

nu presupune păstrarea în conturi bancare). Totuşi, lipsa riscului financiar nu înseamnă absenţa riscului de

schimb; astfel, raportat la o monedă naţională, valoarea e-gold continuă să fluctueze.

Valuta este moneda naţională a unei ţări, utilizată ca mijloc de plată în decontările internaţionale.

Valutele îmbracă mai multe forme, clasificîndu-se în raport de criterii diferite:

I. În funcţie de posibilităţile de preschimbare, valutele sunt de două tipuri:

• Valute convertibile – pot fi preschimbate în alte valute;

• Valute neconvertibile – nu pot fi preschimbate în alte valute. Acestea nu pot fi folosite decat in

statul emitent. Ele pot fi schimbate intr-un unic sens, adica de la valuta convertibila la cea neconvertibila.

De exemplu, in prezent este neconvertibil won-ul nord-coreenilor.

Neconvertibilitatea monedelor trebuie apreciata prin prisma faptului ca, uneori, emitentului unei

enumite monede (de exemplu BNR pentru leul romanesc din perioada comunista) nu îi convine cursul de

9 Ibidem, p. 14.

10

piața, adică cursul pe îl stabilește piața în mod natural, prin mecanismele cererii și ofertei, așa că impune

ea, în mod unilateral, un curs de schimb convenabil. Pentru că nimenu nu vrea să tranzacționeze la acel

curs, tranzacțiile oficiale încetează și și dezvoltî cele care alimentează piața neagră. Astfel, înainte de anul

1989, dolarul american avea un curs oficial de 6 lei românești, dar avea un cu totul alt curs pe piața

neagră unde în decurs de zece ani (1979-1989) s-a tranzactionat fluctuant, între 25 si 100 lei pentru un

dolar. De aici și concluzia că la acel moment leul nu era convertibil (adică era convertibil pe piața

neagră).

II. În raport de forma lor, valutele pot fi:

• Valute efective – se prezintă în formă de numerar, bancnote sau monede divizionare;

• Valute în cont – se prezintă în formă de disponibil la o bancă.

Valuta efectivă, dacă este depusă într-un depozit bancar, se transformă în valută în cont, iar valuta

în cont, când este ridicată, devine valută efectivă.

Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă raportul valoric dintre moneda unui stat şi moneda unui

alt stat. După modul în care este stabilit, cursul de schimb este oficial sau liber.

• Cursul oficial este un curs fix determinat de autoritatea monetară competentă.

• Cursul liber (cursul pieţei) este un curs flotant, fiind determinat de cererea şi oferta existente pe

piaţa valutară.

Cursul de schimb se poate abate de la paritate numai în limita unor marje de fluctuaţie.

Cursul liber (cursul pieţei) este determinat prin cotaţie. Determinarea cotaţiei se face prin două

metode:

• Cotaţia directă (cotaţia incertă) este acea cotaţie prin care unitatea monetară străină se exprimă în

monedă naţională. Acesta este tipul de cotație cel mai intâlnit;

• Cotaţia indirectă (cotaţia certă) este acea cotaţie prin care unitatea monetară naţională se exprimă

în monedă străină). Acesta este tipul de cotație întâlnit în Marea Britanie.

Modalitatea de stabilire a cotaţiilor este specifică fiecărei burse.

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate în monedă străină.

I. După formă, devizele se prezintă astfel:

• cambii;

• bilete la ordin;

• cecuri;

• obligaţiuni;

• acţiuni ale societăţilor comerciale.

11

II. După regimul de utilizare sau calitate, devizele sunt:

• convertibile;

• neconvertibile;

• de clearing.

Devizele reprezintă o componentă majoră a disponibilităţilor băneşti ale unui stat. Acestea provin

din exportul de mărfuri, prestări de servicii, credite externe sau alte operaţiuni efectuate cu străinătatea.

În încheiere, facem câteva consideraţii legate de moneda S.U.A. şi yen-ul japonez.

Moneda S.U.A.

Constituţia S.U.A. a conferit Congresului american dreptul de a emite monedă. Din 1792 în S.U.A.

a fost cunoscut bimetalismul (aur-argint). În anul 1900 S.U.A. trece la monometalism (dolarul-aur).

Evoluţia dolarului nu a fost liniară: ascensiunii puternice din perioada 1914-1933 îi urmează trei perioade

de dominaţie: 1939-1960, 1973-1976 şi ulteioranilor 198010. Sistemul financiar american areca organ

principal Federal Reserve System, alcătuit din 12 bănci federale (corespunzătoare districtelor), condus de

Consiliul Guvernatorilor. Cea mai mare bursă de valori din lume este localizată tot în S.U.A.: New York

Stock Exchange.

Moneda Japoniei

În Japonia moneda din metal apare în secolul al-VIII-lea (monedele din aramă şi din argint).

În anul 1870 este instituită monetăria de la Osaka, fiind adoptat yen-ul ca monedă. Sistemul bancar

japonez numără aproximativ 8000 de instituţii financiare.

10 Ibidem, p. 113.

12

DEZVOLTAREA DURABIL Ă ŞI

PREVENIREA FOLOSIRII SERVICIILOR FINANCIARE ÎN SCOP UL SPĂLĂRII

BANILOR ŞI A TERORISMULUI FINANCIAR

Intrat în vigoare la data de 14 iulie 2008, Regulamentul nr. 9/2008 al Băncii Naţionale a României

are menirea de a transpune prevederile Directivei a-III-a a Uniunii Europene privind prevenirea utilizării

serviciilor bancare pentru acte de spălare de bani şi finanţare a terorismului. Totodată, acesta este în acord

cu prevederile Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu dispoziţiile

Hotărârii Guvernului nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a prevederilor legii

656/2002, cu prevederile Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, ţinând cont şi

de recomandările emise de Financial Action Task Force on Money Laundering.

La nivelul Uniunii Europene, necesitatea de a lua măsuri în direcţia prevenirii actelor de spălare de

bani, dar şi a finanţării terorismului s-a concretizat în prevederile directivei 2005/60/EC a Parlamentului

European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea folosirii serviciilor financiare în

scopul spălării banilor şi a terorismului financiar.

La nivel internaţional, cu acelaşi scop a fost înfiinţat cu ocazia summitului celor şapte (G-7) de la

Paris, organismul interguvernamental Financial Action Task Force on Money Laundering. În decursul

timpului, acest organism neguvernamental a statuat un număr de patruzeci de recomandări şi nouă

recomandări speciale în direcţia prevenţiei actelor de spălare a banilor şi de terorism financiar. Cei

treizecişicinci de membri (Argentna, Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, China, Danemarca,

Comisia Europeană, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Hong-Kong, Consiliul Statelor Arabe din Golf –

Bahrain, Kuwait, Omar, Katar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite -, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia,

Olanda, Luxembrug, Mexic, Noua Zeeleandă, Norvegia, Portugalia, Republica Coreea, Rusia, Singpore,

Africa de Sus, Spania, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) evidenţiază,

prin cele patruzecişi nouă de recomandări, preocuparea pentru prevenţia spălării banilor, pornind de la

sistemul judiciar şi ajungând la sistemul financiar şi cooperarea internaţională. Aceste recomandări nu

îmbracă forma unei convenţii internaţionale care să oblige aderenţii la respectare după adoptarea acesteia

ci, multe state şi popare şi-au asumat un angajament de ordin politic în sensul respectării acestora. Cele

nouă recomandări speciale se referă la: ratificarea şi implementarea Convenţiei Internaţionale a Naţiunilor

Unite pentru suprimarea activităţilor de finanţare a terorismului; incriminarea actelor de finanţare a

terorismului, a actelor de terorism şi a organizaţiilor teroriste; sechestrarea bunurilor aparţinând

teroriştilor, ale celor care finanţează terorismul şi organizaţiilor teroriste; raportarea imediată de către

13

instituţiile financiare a oricărei suspiciuni legate de eventuale transferuri de bani sau alte asemenea

operaţiuni în strictă legătură cu acte de terorism; cooperarea internaţională; licenţierea şi autorizarea

tuturor persoanelor fizice ori juridice care asigură servicii de transmitere a banilor ori a diverselor alte

valori; viramentele electronice; reglementarea atentă a organizaţiilor non-profit sub apanajul cărora există

posibilitatea desfăşurării de acte de terorism; reglementarea şi sancţionarea severă a celor care

intenţionează să scoată bani dintr-o ţară, fără să îi declare, în astfel de situaşii putând plana suspiciunea

finanţării de acte de terorism, aceste fonduri fiind supuse confiscării.

Regulamentul BNR nr. 9/2008 vizează şi concretizează o atitudine preventivă raportat la

infracţiuni de maximă gravitate, sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate. Acest regulament vine în

continuarea legislaţiei pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, dar şi a elaborării de către Oficiul

naţional de prevenire şi combatere a spălării banilor a procedurii de raportare a tranzacţiilor cu numerar şi

a transferurilor externe, a deciziilor aceluiaşi Oficiu a metodologiei de lucru privind transmiterea

rapoartelor de tranzacţii cu numerar şi a rapoartelor de tranferuri externe.

Acest regulament este totodată rezultat al poziţiei comune împotriva acţiunilor ilicite de spălare de

bani şi de finanţare a terorismului. Este, de fapt, o încercare de a controla transferurile de bani, începând

cu provenienţa lor şi terminând cu beneficiarul acestora. Suntem de părere că dacă acest regulament ar

putea avea o oarecare înrâurire asupra faptelor penale ce se circumscriu infracţiunii de spălare de bani, nu

are o aceeaşi influenţă asupra activităţilor de finanţare a terorismului. Un exemplu elocvent din punctul

nostru de vedere îl reprezintă incidentele de la 11 septembrie 2001. S-a dovedit că transferurile de bani

utilizate pentru finanţarea evenimentelor din 11 septembrie 2001 au avut la bază sistemul cunoscut sub

denumirea de hawala, sistem de transmitere a banilor ce nu implică instituţiile financiare, menţionat în

jurisprudenţa islamică încă din secolul al-VIII-lea. Întregul sistem hawala se bazează pe încrederea dintre

părţi, pe rapiditatea şi discreţia tranzacţiilor ce au loc în lipsa oricăror documente. Transferul fondurilor în

sistemul hawala se realizează fără a fi nevoie a stabili identitatea plătitorului. Comisioane mici, lipsa

formularelor de transmitere a banilor, evidenţe nesemnificative, limbajul criptat în care sunt ţinute acestea

explică preferinţa pentru un astfel de sistem de transfer al banilor. În acest context, Regulamentul BNR

nr. 9/2008 reprezintă o modalitate de combatere a infracţiunilor de spălare de bani şi de finanţare a

terorismului specifice unor state în care dreptuirle şi libertăţile omului reprezintă o primă treaptă a

democraţiei. Doar că activităţile teroriste nu sunt întreprinse, de regulă, de cetăţeni ai unor state ce

promovează valorile democraţiei. De aceea, din punctul nostru de vedere, astfel de prevederi, în acord cu

valorile civilizaţiei în general, nu vor produce efectele scontate, în sensul de a conduce la depistarea celor

care se fac vinovaţi de astfel de activităţi ilicite, deoarece sistemele de finanţare proprii acestora scapă atţt

14

iniţiativelor existente la nivelul Uniunii Europene, în particular, la nivel internaţional, în general, cu

trimitere la Financial Action Task Force on Money Laundering

Spălarea de bani reprezintă un complex de acţiuni prin care infractorii încearcă să ascundă originea

şi posesia reală a veniturilor ce provin din activităţile lor ilegale. Prin procesul de spălare a banilor se dă

sau se încearcă a se da o aparenţă de legalitate unor profituri obţinute ilegal de către infractorii care, fără a

fi compromişi, beneficiază ulterior de veniturile respective.

Motivul pentru care atitudinea preventivă a statului român faţă de fenomenul de spălare de bani a

îmbrăcat forma indirectă a Regulamentului nr. 9/2008 îl reprezintă faptul că prin intermediul procedeelor

lor ilicite, infractorii pot investi în sectoare importante ale economiei. Sistemul bancar modern permite

transferul rapid de fonduri, iar lipsa de control asupra acestui fenomen infracţional poate submina

stabilitatea financiară. Într-o ţară cu o situaţie financiară precară – astfel cum este şi cazul statului român,

scoaterea a milioane sau miliarde de valută forte anual din procesul normal de creştere economică

reprezintă un real pericol pentru credibilitatea, stabilitatea economica şi securitatea sa naţională11.

Pe de altă parte, entităţile teroriste acţionează recurgând la violenţă, creând stări de nelinişte,

nesiguranţă, teamă, panică şi teroare pentru populaţia în întregul ei, punând în pericol, în egală măsură,

factorii umani şi materiali, urmărind obiective de natură politică. Definit ca cel mai periculos fenomen al

crimei organizate, terorismul urmăreşte intimidarea populaţiei ori obligarea unui guvern sau a unei

organizaţii internaţionale de a îndeplini ori a se abţine de la săvârşirea respectivei acţiuni. Structurile

teroriste implică o anumită structură şi, totodată o infrastructură ce necesită sprijin financiar puternic.

Finanţarea terorismului se realizează, de regulă, prin colectarea de fonduri în scopuri aparent

caritabile. Aceste fonduri sunt ulterior „spălate”, astfel încât să nu atragă atenţia autorităţilor Anumite

metode detectate a fi folosite mai intens de grupãrile teroriste se referă la: contrabanda cu numerar (atât

prin curier dar si prin încãrcãturi cu numerar), depuneri sau retrageri structurate din conturi bancare,

cumpărări de diverse tipuri de instrumente monetare (cecuri de cãlãtorie, cecuri bancare, ordine de plată),

utilizarea de carduri de debit sau credit si transferuri prin swift. Finanţarea necesară pentru declanşarea

atacurilor teroriste nu este făcută, de regulă, cu sume mari de bani, iar tranzacţiile asociate nu sunt, de

obicei, complexe. De exemplu, o examinare a conexiunilor financiare ale atacurilor aeriene din 11

septembrie 2001 a condus la concluzia că majoritatea tranzacţiilor individuale au inclus sume mici de

bani, sub limita de raportare a tranzacţiilor cu numerar, iar operaţiunile au vizat numai transferurile prin

swift. Persoanele fizice-beneficiare au fost studenţi străini, care primeau bani de la părinti sau sub formă

de burse, granturi pentru studii, astfel încât tranzacţiile nu au fost identificate ca necesitând o verificare

11 http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_415/1380.doc

15

suplimentară de către instituţiile financiare implicate.12

Măsurile instituite prin Regulamentul BNR nr. 9/2008 privesc în egală măsură instituţiile de credit

şi instituţiile financiare nebancare. Campania susţinută din România în sensul actualizării sau, după caz, a

completării datelor deţinute de către Banca Naţională a României cu privire la clienţii instituţiilor sus-

menţionate se înscriu pe aceeaşi direcţie.

Art. 6 alin. 1 din Regulament lasă însă la dispoziţia instituţiilor de credit şi a instituţiilor financiare

nebancare modul de elaborare şi conţinutul normelor de cunoaştere a clientelei.

Pentru clientul-persoană fizică este imperativ a preciza: numele si prenumele si, dupa caz,

pseudonimul; data şi locul naşterii; codul numeric personal sau, dacă este cazul, un alt element unic de

identificare similar; domiciliul şi, dacă este cazul, reşedinţa; numărul de telefon, fax, adresa de poştă

electronică, după caz; naţionalitatea; ocupaţia şi, după caz, numele angajatorului ori natura activităţii

proprii; funcţia publică importantă deţinută, daca este cazul (conform definiţiei din Legea 656/2002);

numele beneficiarului real.

Pentru clientul-persoană juridică sunt imperative: denumirea; forma juridică; sediul social şi, dacă

este cazul, sediul unde se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statutare; numărul de

telefon, fax, adresa de poştă electronică, după caz; tipul şi natura activităţii desfăşurate; identitatea

persoanelor care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare, sunt investite cu

competenta de a conduce şi reprezenta entitatea, precum şi puterile acestora de angajare a entităţii;

numele beneficiarului real sau, în situaţia prevăzută la art. 22 alin. (2) lit. b) pct. 2 din Legea nr.

656/2002, cu modificările şi completările ulterioare, informaţii despre grupul de persoane care constituie

beneficiarul real; identitatea persoanei care acţioneaza în numele clientului, precum şi informaţii pentru a

se stabili ca aceasta este autorizată/împuternicită în acest sens.

Problema se pune în cazul clienţilor-persoane fizice în sensul de a şti dacă nu se iscă o contradicţie

între normele Regulamentului BNR nr. 9/2008 şi prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia

persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice – cu referire directă

la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată – reprezintă cheia de boltă a oricărei societăţi democratice.

Nu reprezintă oare o ingerinţă nepermisă în ceea ce priveşte drepturile omului precizarea unor date ca

ocupaţia, numele beneficarului real?! La fel şi xerocopierea cărţii de identitate persoanle cu ocazia

oricărei operaţiuni efectuate la bancă.

În cazul persoanelor juridice toate informaţiile solicitate în sensul unei mai bune cunoaşteri a acestui

12 http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_415/1380.doc

16

tip de client sunt informaţii care pot fi obţinute oricum, ca răspuns urmare a unei solicitări la Oficiul

Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul la care s-a făcut înmatricularea respectivei societăţi

comerciale.

Instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare, destinatare ale Regulamentului au obligaţia

legală de a stabili categoria clienţilor şi a tranzacţiilor ce prezintă un grad de risc potenţial mai ridicat.

Indicatorii care vor fi avuţi în vedere sunt: volumul activelor sau veniturilor, tipul serviciilor solicitate,

tipul activităţii desfăşurate de client, circumstanţele economice, reputaţia ţării de origine, plauzibilitatea

explicaţiilor oferite de client. Aceşti indicatori vor fi avuţi în vedere pe categorii de tranzacţii.

Serviciile bancare personalizate, precum şi conturile nenominative sunt avute în vedere de

Regulamentul BNR nr. 9/2008. Plecând de la faptul că acestea sunt oferite de către instituţiile de credit

clienţilor cu un disponibil de investiţii generos (peste 75.000 euro, spre exemplu13), această clientelă este

monitorizată conform prevederilor regulamentului.

Din prevederile Regulamentului transpare existenţa a două categorii de clientelă bancară: cea care

prezintă un grad scăzut de risc de spălare a banilor şi finanţare a terorismului şi cea care prezintă un grad

ridicat de spălare a banilor şi finanţare a terorismului. Menţinerea în prima categorie este condiţionată de

monitorizarea operaţiunilor pentru detectarea eventualelor tranzacţii suspecte şi actualizarea continuă a

informaţiilor despre aceştia. Vor fi observate astfel volumul şi frecvenţa tranzacţiilor, în funcţie de

limitele valorice pe categorie de client, produs sau tranzacţie, categorii de tranzacţii derulate în relaţia cu

diferitele categorii de clientelă şi, în cazul persoanelor juridice şi al altor entităţi, domeniul de activitate.

Măsurile de cunoaştere a clientelei sunt şi ele diferite, în funcţie de categoria de risc pe care o

prezintă clientul. Spre exemplu trecerea de la clientela cu o categorie de risc mică la clientela ce prezintă

o categorie de risc mai ridicată implică supunerea clientului la măsuri noi, în strictă legătură cu mai buna

sa cunoaştere.

Autoritatea de supraveghere este tot Banca Naţională a României, căreia îi vor fi prezentate, la

solicitarea acesteia rapoarte referitoare la clienţi şi la operaţiunile efectaute pentru aceştia.

Există obligativitatea instituţiilor de credit şi ale instituţiilor financiare nebancare de a păstra copii

ale documentelor de identificare ale propiilor clienţi, persoane fizice ori persoane juridice. Evidenţa

operaţiunilor desfăşurate în numele clienţilor urmează a fi păstrată de către instituţiile anterior menţionte,

acestea fiind preconstituite cu titlu de probe în eventualitatea în care se vor constitui dosare penale având

ca obiect infracţiunile sus-menţionate privind respectivii clienţi.

În acelaşi scop este necesară o atenţie sporită în recrutarea personalului ce funcţionează în

13 http://www.raiffeisen.ro/servicii-bancare-personalizate

17

instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare, reputaţia şi onoarea funcţionarilor bancari trebuind

să fie neştirbite. Aceste condiţii vor trebui îndeplinite nu numai la angajarea personalului bancar, ci şi pe

tot parcursul desfăşurării activităţii profesionale în cadrul băncii. Trainingurile continue, cunoaşterea bună

a legislaţiei în domeniu, experienţa, toate acestea contribui la optimizarea aptitudinilor personalului

bancar în a identifica o operaţiune suspectă conform Regulamentului nr. 9/2008 al Băncii Naţionale a

României. În acest sens se explică şi prevederile art. 26 din acelaşi regulament, în sensul introducerii

răspunderii contravenţionale a funcţionarilor bancari ce se fac vinovaţi de nerespectarea prevederilor

speciale ale regulamentului.

În practică, dacă Regulamentul nr. 9/2008 al Băncii Naţionale a României nu este coroborat cu

prevederile Legii nr. 677/2001, cu etica, cu morala, există posibilitatea de a inaugura o practică abuzivă a

instituţiilor de credit şi a instituţiilor financiare nebancare. Din acest punct de vedere, unele bănci solicită

diverse documente, în special persoanelor juridice, cum ar fi: hotărâri ale adunărilor generale ale

asociaţilor ori acţionarilor referitoare la împărţirea dividendelor, ultimele balanţe de plăţi ş.a.

Concluzii

Regulamentul nr. 9/2008 al Băncii Naţionale a României are ca scop armonizarea legislaţiei române

cu cea existentă la nivelul Uniunii Europene şi cu cea de la nivel internaţional.

Directiva 2005/60/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind

prevenirea folosirii serviciilor financiare în scopul spălării banilor şi a terorismului financiar, precum şi

Recomandările organismului interguvernamental Financial Action Task Force on Money Laundering se

înscriu pe direcţia anterior menţionată.

Atitudinea preventivă a statului român raportat la infracţiunile de maximă gravitate sus-menţionate,

sancţionate cu pedeapse privative de libertate îşi găseşte expresia în prevederile Regulamentului nr.

9/2008 al Băncii Naţionale a României. Punctul de plecare pentru o atare poziţie comună a statelor de

drept la nivel mondial l-au reprezentat, în mod indubitabil, atentatele terriste de la 11 decembrie 2001 şi

transferurile de bani aferente de tipul hawala.

Se încearcă astfel eliminarea unor stări fireşti de nelinişte, nesiguranţă, teamă, panică şi teroare

pentru populaţia globală şi protejarea factorilor umani şi materiali.

Modul în care prevederile regulamentului interacţionează cu prevederile Legii nr. 677/2001 pentru

protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor

date rămâne în continuare controversat.

18

MONEDA UNIC Ă EUROPEANĂ

EURO

I. NOŢIUNEA DE “MONED Ă EURO”

I.1. Definiţia

Uniunea Europeană este prima construcţie în care ţări independente din punct de vedere politic au

realizat contopirea monedelor existente.

Euro reprezintă moneda oficială a unor state membre ale Uniunii Europene – în prezent

optsprezece – aflată în circulaţie de la 1 ianuarie 2002.

Înseamnă că tot atâtea state europene au renunţat la unul dintre elementele de bază ale suveranităţii

statului – propria monedă. Astfel euro a înlocuit şiling-ul austriac, francul belgian, marca finlandeză,

guldenul olandez, escudo-ul portughez şi peseta spaniolă, stând la baza unuia dintre cele mai mari şi mai

puternice blocuri comerciale din lume – Uniunea Europeană. Altfel spus, moneda unică europeană este

cheia de boltă a celei de-a doua pieţe ca mărime la nivel global, fiind depăşită doar de Statele Unite ale

Americii14. Schimbând balanţa globală a puterii economice, zona monedei euro deţine 1/5 din

producţia globală.

Rolul monedei este esenţial în funcţionarea oricărei economii contemporane. Moneda

reprezintă o valoare standardizată de evaluare (fiind astfel o modalitate constantă de exprimare a

valorii), un eficient mijloc de plată (astfel încât preţul fiecărui produs nu va trebui exprimat în forma

altor produse cu care ar putea fi schimbat), dar şi o modalitate comodă de stocare a valorii, a avuţiei

(făcând posibilă transportarea de valori mari la distanţe mai mici sau considerabile, existând şi

posibilitatea de stocare o perioadă de timp indefinită).

I.2. Istoria monedei unice europene

Din punct de vedere istoric, în Europa, ca şi în cazul altor continente, primii bani au fost de metal

(aur şi argint), coexistând o perioadă îndelungată o imensă varietate de valute. Practic, pe fiecare feudă,

lordul local controla baterea de monedă. Identificarea monedei cu statul are loc în secolul al XIX-lea,

odată cu apariţia statelor-naţiune. În această perioadă circulau, în paralel, monedele din aur şi argint.

Practic, existau două tipuri de monede – de aur şi de argint – şi, deci, două tipuri de uniuni monetare,

primele, fără frontiere naţionale.

Marea Britanie a fost prima ţară care a abandonat argintul pentru baterea monedelor în favoarea

14 Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 127.

19

etalonului aur.

Bimetalismul este menţinut în cadrul primei uniuni monetare – Uniunea Monetară a Europei

Latine, din 1865, alcătuită din Belgia, Franţa, Italia şi Elveţia. Această uniune monetară a vieţuit până

în 1878, când descoperirile masive de argint din Nevada au împins preţul argintului în jos, aurul fiind

transformat în etalon standard.15

A doua uniune monetară a apărut în 1873, statele membre fiind Danemarka, Norvegia şi Suedia.

Monedele acestor state circulau liber în toate acestea. Naţionalismul exacerbat din acea perioadă a condus

la declinul şi abandonarea acestei uniuni monetare în 1924.

Acestea sunt primele uniuni monetare, în absenţa completă însă a unui acord comercial şi a unei

bănci centrale comune.

I.3. Denumirea

Numele “euro” a fost ales de şefii de state sau guverne europene în cadrul întâlnirii Consiliului

European la Madrid în decembrie 1995.

A fost inspirat de litera grecească epsilon, cu referire la leagănul civilizaţiei europene, dar şi la

prima litera din cuvântul “Europa”. Liniile paralel e simbolizează stabilitatea euro.

Denumirea de “euro” a fost considerată cea mai uşor de pronunţat în toate limbile vorbite în satele

membre ale Uniunii Europene şi a obţinut cele mai bune rezultate în toate sondajele de opinie.

I.4. Diviziuni şi subdiviziuni monetare

După aproximativ un an, ministerele de finanţe ale statelor mebre au căzut de acord asupra

subdivizării monedei în 100 de cenţi. Nu au fost impuse restricţii privind folosirea altor variante ale

acestui termen în limbajul uzual. Este permisă astfel şi folosirea termenului “centime” în limba franceză,

pentru a evita discordanţa în exprimare (de exemplu “trois cents cent”).

Euro se prezintă în forma monedelor (eurocenţilor) şi bancnotelor.

La Consiliul Ecofin din Verona, în primăvara lui 1996, guvernele statelor membre au decis că

monedele euro vor avea o faţă europeană şi o faţă naţională.

Urmare a concursurilor grafice şi alegerilor desfăşurate în acest sens, designer a fost desemnat Luc

Luyex, un grafician tînăr de la Monetăria Regală din Belgia.

Astfel, faţa naţională pentru eurocenţi se prezintă astfel:

- pentru Austria - floarea de colţ şi Mozart;

15 A se vedea Richard Baldwin şi Charles Wzplosz, Economia integrării europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2006, p. 292.

20

- pentru Irlanda- harfa celtică;

- pentru Germania – Poarta Brandenburg;

- pentru Olanda – regina Beatrix;

- pentru Belgia – regele Albert;

- pentru Franţa – Marianne;

- pentru Italia – arta italiană de la Vatican;

- pentru Spania – Cervantes,

- pentru Grecia – Zeus.

Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume, sugerând o Europă fără

graniţe.

Monedele de 10, 20 şi 50 eurocenţi descriu Uniunea Europeană ca pe o grupare de naţiuni

individuale.

Bancnotele euro l-au avut ca grafician pe Roberta Kalina, de la imprimeria Băncii Centrale a

Austriei. Desenele acestuia au fost inspirate de tema “Ani şi stiluri în Europa”. Ele prezintă evoluţia

stilurilor arhitecturale în Europa, acestea fiind ilustrate prin uşi sau prin poduri. Din punct de

vedere simbolistic, uşile semnifică deschiderea, iar podurile – legăturile.

Bancnotele euro nu au, ca in cazul monedelor, o fata nationala si una europeana, astfel incat sa se

cunoasca de unde provin, dar aceasta informatie este continuta de un cod de pe bancnota, prima litera

indicand tara de emisiune.

Comune pentru toate bancnotele sunt Steagul european, inițialele Băncii Centrale Europene în cinci

versiuni (BCE, ECB, EZB, ΕΚΤ, EKP), o hartă a Europei pe verso, numele „euro” (în

alfabetelegrecesc și latin) și semnătura a președintelui în exercițiu al BCE.

Bancnotele euro sunt disponibile in sapte cupiuri diferite: 5 EUR, 10 EUR, 20 EUR, 50 EUR,

100 EUR, 200 EUR şi 500 EUR.

II. EVOLU ŢIA MONEDEI UNICE EUROPENE ÎN EPOCA CONTEMPORAN Ă

II.1. Apari ţia monedei unice europene

Apariţia monedei unice europene este reuşita procesului de realizarea a Uniunii Economice şi

Monetare la nivelul Uniunii Europene.

II.1.1. Uniunea economică

Politica economică comună a Uniunii Europene este reglementată în prezent prin Tratatul de la

21

Roma, aşa cum a fost acesta modificat prin Tratatul de la Maastricht , în art. 98-104. Potrivit acestora,

statele membre ale Uniunii Europene:

- îşi conduc politica economică într-o formulă care să contribuie la realizarea obiectivelor

Comunităţii;

- împreună cu Comunitatea acţionează pentru respectarea principiului unei economii de piaţă

deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor, conform principiilor

comunitare;

- consideră politicile lor economice ca pe o problemă de interes comun.

Uniunea economică a presupus ieşirea de sub elaborarea strict naţională a politicilor economice ale

statelor membre. Pentru reuşita acesteia a fost necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

- constituirea pieţei unice, presupunând transpunerea în practică a celor patru libertăţi de mişcare

(a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor);

- aplicarea unei politici a concurenţei;

- coordonarea politicilor economice ale statelor membre;

- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.

II.1.2. Uniunea monetară

Uniunea monetară a fost pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 1999, de unsprezece state

membre ale Uniunii Europene.

Politica monetară comună a Uniunii Europene este reglementată prin Tratatul de la Roma, art.

105-111.

Raportul Werner din 1970 sublinia că „Uniunea monetară va asigura creşterea şi stabilitatea în

interiorul Comunităţii şi va spori contribuţia pe care aceasta o poate aduce la echilibrul economic şi

monetar din întreaga lume, transformând Comunitatea într-un pilon de stabilitate.”

O monedă unică a fost justificată de :

- suprimarea costurilor de tranzacţie legate de existenţa a numeroase monede naţionale europene;

- facilitarea comparării preţurilor internaţionale;

- eliminarea incertitudinilor legate de costurile de schimb.

Principalul motiv de nemulţumire pentru statele membre ale Uniunii Europene ce alcătuiesc uniunea

monetară a vizat însă pierderea suveranităţii în politica monetară.

Constituirea uniunii monetare la nivelul Uniunii Europene, etapizat, se prezintă astfel:

22

1957-1972 – cooperarea europeană monetară:

În anul 1969 a fost lansat planul Barre, pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi

acordarea de asistenţă financiară ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi.

În anul 1970 a fost propus planul Werner, care propunea realizarea uniunii economice şi monetare

în trei etape, timp în care statele membre urmau să îşi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece

la o politică economică şi monetară comună. Prin acest plan, statele membre ale Uniunii Europene şi-au

propus constituirea uniunii monetare până în anul 1980. Acest plan a eşuat însă, dar a fost reluat douăzeci

de ani mai târziu, în forma planului Delors.

În anul 1971, prin acordul de la Washington marja de fluctuaţie în Sistemul Monetar Internaţional a

crescut de la 1% (aşa cum a fost aceasta stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.

1972-1979 - încercări de stabilizare a ratelor de schimb

În anul 1972, prin instituirea „şarpelui monetar european”, marja de fluctuaţie dintre monedele

europene, pe de o parte, şi monedele europene şi dolarul american a fost stabilită la 2,25%. În cadrul

acestui aranjament financiar, cunoscut sub numele „şarpele monetar european”, cele şase monede ale

statelor membre fondatoare ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi

Luxemburg), la care s-au adăugat ulterior monedele naţionale ale Marii Britanii şi Danemarcei păstrau

între ele o marjă de fluctuaţie de ±2,25%.

În 1973 a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, fiind astfel adoptată unitatea

monetară de cont europeană în valoare de 0,888 grame aur fin. Fondul European de Cooperare monetară

„reprezintă un fond comun format din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din

rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU”.

În anul 1975 unitatea de cont europeană este definită pintr-un coş de monede (ECU).

În 1978, prin acordul de la Bremen a fost creat un sistem monetar european în vederea facilităţii

convergenţei dezvoltării economice şi impulsionării procesului integrării europene.

1979 - Sistemul Monetar European

În anul 1979 este constituit Sistemul Monetar European, urmare a eşecului aranjamentului „şarpelui

monetar european”.

Prin Sistemul Monetar European s-au stabilit următoarele:

- marja de fluctuaţie anterior mintită a fost stabilită la ±2,5%, în mod obişnuit, şi la 6% pentru

monedele slabe;

23

- a fost adoptat ECU (european currency unit), în forma coşului de monede europene, ţinând cont

de ponderea statelor membre în PIB-ul comunitar şi de schimburile intracomunitare;

- Institutul Monetar European, înfiinţat în Germania (la Frankfurt) în 1994, având rolul de a întări

cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului

Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării

stabilităţii preţurilor.

1979-1990 – modificări ale compoziţiei ECU

1990 - Consiliul european de la Madrid

Statele membre decid asupra constituirii uniunii economice şi monetare.

1990-1993 – prima etapă de constituire a Uniunii Economice şi Monetare

În această perioadă se definitivează procesul de realizare a pieţei comune şi sunt depuse eforturi

susţinute pentru convergenţa performanţelor economice.

1994-1997 – a doua etapă de constituire a Uniunii Economice şi Monetare

Criteriile pentru participarea statelor membre la Uniunea economică şi monetară sunt următoarele:

- stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei trebuind să fie mai mică de 1,5% din rata medie a

primelor trei economii cele mai performante);

- deficitul public/PIB de maxim 3%;

- datoria publică/PIB de maxim 60%;

Este instituit Sistemul European de Bănci Centrale alcătuit din Banca Centrală Europeană şi de

Băncile Centrale Naţionale.

Totodată sunt stabilite ţările ce vor participa la euro.

1998

11 state membre ale Uniunii Europene (din cele 15, la acel moment decid să participe la uniunea

monetară), mai puţin deci: Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia.

1 ianuarie 1999

Sunt stabilite parităţile fixe.

24

1 ianuarie 2002

Intră în vigoare moneda unică –euro- circulând în paralel cu monedele naţionale.

1 iunie 2002

Sunt înlocuite treptat monedele naţionale cu euro. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din

zona euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.

II.1.3. Principiile Uniunii Economice şi Monetare

Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe următoarele principii:

1. Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb şi instaurarea unei monede unice. Succesul unei

uniuni economice şi monetare depinde de convertibilitatea monedelor, dar şi de stabilirea unei „parităţi

intangibile pentru eliminarea oricărei speculaţii şi a oricărui risc de schimb pentru operatori”16.

2. Crearea unei autorităţi comune, care va defini politica monetară unică.

În acest sens, la 1 iunie 1996, a fost înfiinţată Banca Centrală Europeană (BCE). Împreună cu

băncile naţionale ale statelor membre, aceasta formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),

care urmăreşte menţinerea stabilităţii preţurilor.

Principalele atribuţii ale Băncii Centrale Europene sunt:

- definirea şi punerea în practică a politicii monetare pentru zona Euro;

- realizarea de tranzacţii internaţionale în devize;

- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor membre;

- promovarea utilizării eficiente a sistemelor de plată;

- cooperarea cu autorităţile naţionale cu atribuţii în supervizarea instituţiilor de creditare şi în

asigurarea stabilităţii sistemului financiar.

3. Instituirea unei politici monetare comune, caracterizată prin stabilirea obiectivelor şi a

instrumentelor de acţiune unice.

II.2. Statele care utilizează moneda unică europeană

- State Membre ale Uniunii Europene

În prezent, optsprezece state europene utilizează moneda unică europeană (Belgia, Germania,

Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia,

16 Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iasi, 2002, p. 248

25

Finlanda, Slovacia, Cipru, Malta, Estonia si Letonia).

Amintim cazul special al Sloveniei, aparţinând unui val de integrare relativ recent şi care a reuşit să

îndeplinească criteriile de convergenţă rapid astfel încât a intrat fără dificultăţi în zona euro. Totodată,

performanţa deosebită a Sloveniei a fost aceea de a asimila fondurile europene anterior termenelor

stabilite, fiind solicitate chiar suplimentări ale acestora.

- Alte state

Euro este utilizată ca monedă şi în alte state, care nu sunt state membre ale Uniunii Europene, cum

ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo etc. De

regulă, utilizarea monedei euro în aceste state este condiţionată de aranjamente financiare cu Uniunea

Europeană. Totuşi, unele state (Muntenegru şi Kosovo) nu au nicio înţelegere legală cu Uniunea

Europeană.

Celelalte state membre ale Uniunii Europene vor intra în zona euro atunci când vor fi îndeplinit

criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul instituind Uniunea Europeană.

- clauza de opting out

După cum am arătat mai sus, Marea Britanie şi Danemarca au un statut special, fiind beneficiarele

directe ale clauzei de opting out, clauză ce le permite să decidă când şi dacă vor adopta moneda unică

europeană. Menţionăm că situaţia Marii Britanii nici nu a fost analizată atâta timp cât aceasta a notificat,

încă din 1998, Consiliul Uniunii Europene că nu intenţionează să participe la uniunea economică şi

monetară.

- cazul României

Pentru a putea adopta moneda unică europeană, România va trebui să îndeplinească criteriile de

convergenţă mai jos menţionate.

Conform planului de convergenţă la zona euro al României, tara noastra va adopta euro în anul

2017.

II.3. Criteriile de convergenţă

Pentru a putea adopta moneda unică europeană, un stat membru al Uniunii Europene trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii, care să dovedească faptul că se bucură de stabilitate macroeconomică,

astfel încât, în momentul adoptării euro, să nu destabilizeze zona euro.

1. Criteriile de convergenţă nominală

Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii economice şi monetare de

îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel de 8 ţinte cantitative de referinţă, cunoscute şi

26

sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

- rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune

performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

- dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2%

dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

- un deficit bugetar (atunci cand cheltuielile depasesc incasarile) care să nu depăşească 3% din

PIB;

- datorie publică cumulată (datoria unui stat fata de terti) care să nu depăşească 60% din PIB;

- stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului na ţional în limitele marjelor

normale de fluctuaţie ale Mecanismul Ratelor de Schimb 2 pentru cel puţin doi ani înaintea intrării

în zona euro (art. 121 din Trataul de la Roma) .

Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la

Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.

Procedura de amendare

Aceleaşi criterii, odată întrunite, trebuie respectate ca atare şi după intrarea în aşa-numita “zonă

euro” (altfel spus, “Euroland”). Nerespectarea lor conduce la declanşarea procedurilor specifice de

amendare a statului care încalcă “regulile euro”. Este cunoscut episodul în care în anul 2003, Consiliul

de Miniştri al Uniunii Europene a decis să nu înceapă procedura de amendare a Franţei şi a Germaniei în

condiţiile în care cele două state au încălcat repetat (doi ani de zile consecutivi) regulile euro, prin

depăşirea pragului de 3% din PIB stabilit pentru deficitul bugetar. În 2004 exista acelaşi pericol, ca cele

două state să ignore din nou regula euro anterior menţionată. Conform legislaţiei comunitare se impunea

amendarea fiecărei din cele două state membre ale zonei euro cu suma de 7, respectiv 10 milioane euro.

În acest context, Comisia Europeană a cerut Consiliului declanşarea procedurilor de amendare. Acesta a

refuzat, astfel încât a fost sesizată Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene care a statuat că poziţia

Consiliului nu a fost una corectă.

2. Criteriile de convergenţă reală

Pe lângă criteriile de convergenţă nominală, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale

Europene, au fost adoptate o serie de criterii care vizează asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor

economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste criterii sunt numite criteriile de

convergenţă reală şi se referă la:

“- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în

PIB,

27

- ponderea comerţului bilateral al ţărilor membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului

exterior,

- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),

- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare.”17

II.4. Valoarea monedei Euro

De la momentul introducerii sale (ianuarie 2002) şi până în prezent moneda unică europeană şi-a

pierdut ¼ din valoarea sa relativă. Motivele pentru această diminuare a valorii sale constau în:

- lipsa de credibilitate;

- decalajul pe care Uniunea Europeană îl are faţă de Statele Unite ale Americii.

În doctrină se apreciază că, în fapt, credibilitatea internaţională a monedei unice europene este

legată de capacitatea ţărilor participante de a avea finanţe publice sănătoase şi de a implementa totodată o

reală coordonare a politicilor lor bugetare.18

II.5. Aranjamente monetare în care este implicată moneda unică europeană

Monedele ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu participă la Uniunea Economică şi

Monetară (lira sterlină, coroana suedeză şi daneză) sunt membre ale New Exchange Rate Mechanism.

III. PRINCIPALELE AVANTAJE ECONOMICE ALE MONEDEI UN ICE EUROPENE

Moneda unică europeană a reprezentat un pas important în direcţia îndeplinirii obiectivului esenţial

al integrării politice „foarte strânse” evidenţiat în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene. Principalele

avantaje de natură economică sunt directe şi indirecte.

III.1. Principalele avantaje economice directe:

1. riscul ratei de schimb

În mediul de afceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este afectată în mod negativ de

modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu

atât investiţiile străine sunt mai riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să

obţină o creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale, înseamnă că prin

introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante la

17 ww.ier.ro/Proiecte/Brosuri/2005/Uniunea%20economica%20si%20%20monetara.pdf 18 Carmen Adriana Gheorghe, op.cit., p. 144.

28

tranzacţii 19.

Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste monede reprezintă un

avantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro.

2. costurile tranzacţiilor

Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene sunt eliminate

prin introducerea monedei unice europene. Cu titlu de exemplu, dacă firmele producătoare din Franţa

vând produse ale lor unor state din Portugalia şi Italia, care îşi vând la rândul lor produsele firmelor din

Irlanda şi Olanda, toate aceste operaţiuni comerciale transfrontaliere presupun costuri de conversie a

devizelor, realizate prin intermediul marilor instituţii financiare.

3. transparenţa preţurilor

Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri dintre preţurile bunurilor ori

ale serviciilor, dintre salariile din state membre diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de eliminat

discriminările de preţ. Cu toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie preţul este

stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi concurenţei existente. Astfel

nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca-Cola să aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia şi în Austria,

tocmai datorită elementelor sus-menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv pe piaţa

belgiană. O astfel de aşteptare ar fi disproporţionată şi este inexistentă, chiar şi în S.U.A., stat federal cu o

unică monedă cu tradiţie, dolarul, unde preţul unei doze Coca-Cola este diferit în Alabama, faţă de

Louisiana20.

4. pieţele financiare profunde

Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri guvernamentale, împrumuturi de la

bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în monedă naţională s-a produs o separare a pieţelor financiare

europene, fiind descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene, bursele

europene au cotat toate aceste instrumente financiare în moneda unică europeană. Nemaiexistând

impactul psihologic şi economic al conversiilor devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare

europene sunt astfel mai solide.

III.2 Principalele avantaje economice indirecte:

1. stabilitatea macroeconomică, moneda unică europeană promovând un regim nou, cu inflaţie

redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui avantaj economic este garantată

19 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 305. 20 Ibidem, p. 306.

29

prin existenţa „celei mai independente bănci centrale din lume”21 – Banca Centrală Europeană. În orice

stat, banca centrală stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este

influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor politice ale guvernului său. Or, Banca

Centrală Europeană este „prima bancă centrală din istorie, fără un guvern care să îi privească peste

umăr” 22.

Tot aici se încadrează şi stabilitatea monedei unice europene, aceasta trebuind să dovedească că este

o monedă puternică. Un euro puternic este imperativ şi pentru electoratul din statele care utilizează euro,

obişnuit cu un grad ridicat de stabilitate monetară.

2. rate reduse ale dobânzilor, consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii ratei de risc

pentru schimbul valutar.

3. reforma structurală în statele participante la „euroland”, motivat de necesitatea îndeplinirii

criteriile de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care, prin conţinutul lor concret reprezintă

linii directoare ale unei astfel de reforme structurale.

4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaţionale.

Amintim că în secolul al XIX-lea, lira sterlină era moneda internaţională, înlocuită fiind de dolar în

secolul al XX-lea. Aceste fapte arată că numai marile economii se pot aştepta ca monedele lor să aibă

caracter internaţional. Uniunea Europeană îndeplineşte aceste condiţii. În prezent, uniunea europeană

monetară numără 319 milioane persoane, în timp ce S.U.A. doar 302 milioane23. PIB-ul Uniunii Europene

este de 75% din cel al S.U.A. Stabilitatea monedei este o condiţie de asemenea îndeplinită.

De altfel, euro a preluat deja de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce priveşte statutul

de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională. Astfel 37% din schimburile valutare

internaţioale au loc în euro. Totuşi, dolarul american rămâne în continuare principala monedă de rezervă.

Este ştiut că „înlocuirea unei monede fundamentale se datorează în cele din urmă unei crize interne în ţara

respectivă” 24. Câştigarea statutului de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului

internaţional şi de rata sa de creştere. Astfel, ca procent în economia Statelor Unite ale Americii, comerţul

internaţional a crescut cu o rată mai mare decât cifrele corespunzătoare economiilor statelor membre ale

Uniunii Europene.

5. creşterea economică, unii economişti fiind de părere că „euro poate spori creşterea economică cu

până la un procent pe an”25.

21 Ibidem, p. 307. 22 Ibidem, p. 307. 23 http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_010.ro.html 24 Tofan Mihaela, op.cit., p. 139. 25 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu , op.cit., p. 309.

30

IV. DEZAVANTAJELE MONEDEI UNICE EUROPENE

Introducerea monedei unice europene presupune atât avantaje, cât şi dezavantaje, traduse în costuri

de tranziţie la moneda unică europeană şi şocuri economice.

1. Costuri de tranziţie

Costurile de tranziţie la moneda unică europeană implică:

- sumele de bani cheltuite pentru modificarea formularelor, listelor de preţuri, etichetelor,

documentelor tipizate de birou, actelor bancare, bazelor de date, programelor soft-ware, caselor de

marcat, automatelor bancare şi contoarelor computerizate bancare. Pentru a reconfigura un singur contor

computerizat de parcare a fost nevoie de 800 de dolari. „Firma de consultanţă KPMG a estiat că,

finalmente, costul total al tranziţiei se va ridica la aproximativ 50 miliarde de dolari” 26;

- dispariţia unor locuri de muncă, în special în domeniul bancar, motivat de pierderea de către bănci

a veniturilor provenind din convertirea devizelor;

- traininiguri ale personalului implicat în operaţiuni cu moneda unică europeană.

2. Şocuri economice

Şocurile economice nu mai pot fi contracarate prin ajustarea ratei dobânzilor, intervenţia asupra

ratei de schimb şi ajustarea fiscală, la care se poate recurge anterior trecerii la euro. În statele federale

(cazul Statelor Unite ale Americii) astfel de şocuri economice sunt depăşite prin mobilitaea forţei de

muncă şi prin transferul de bani dinspre bugetul statelor care beneficiază de o perioadă mai bună către

statele care cunosc o perioadă mai puţin bună. La nivelul zonei euro este puţin probabilă utilizarea

metodelor din S.U.A., pentru două motive principale. În Uniunea Europeană nu este posibilă îngrădirea

libertăţii de mişcare a lucrătorilor, iar transferul de bani, în mod masiv, dinspre statele oricum

contributoare nete la bugetul Uinunii Europene către cele care sunt beneficiare nete, generează

nemulţumiri.

V. EFECTELE INTRODUCERII MONEDEI UNICE EUROPENE

- ameliorează funcţionarea pieţei unice europene, optimizând realizarea efectivă a celor patru

libertăţi de mişcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului)27;

- stimularea importurilor şi exporturilor societăţilor naţionale şi multinaţionale, localizate în statele

membre Uniunii Economice şi Monetare. Se recomandă agenţilor economici ca până la obişnuinţa

utilizării euro să folosească în tranzacţiile comerciale pe care le derulează atât moneda unică europeană,

26 Tofan Mihaela, op.cit., p. 132. 27 Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, Ediţia revizuită şi adăugită, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2007, p. 164-165.

31

cât şi dolarul, ca monedă de consolidare;

- creşterea gradului de competitivitate între agenţii economici locali şi cei din alte state ale Uniunii

Europene, preţurile pentru produsele şi serviciile similare fiind exprimate în una şi aceeaşi monedă;

- creşterea schimburilor comerciale între statele membre ale Uniunii Europene, reprezentând o

treime din PIB-ul aferent zonei euro, comparativ cu o pătrime, cum se prezenta situaţia în urmă cu zece

ani;

- reducerea pierderilor cauzate agenţilor comerciali locali de riscurile de schimb valutar, cuantificate

la 1-2% din valoarea integrală a tranzacţiei;

- activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare obligativitatea analizei

riscului, precum şi a raportului cheltuieli-profit realizată de către agentul economic pentru fiecare

tranzacţie comercială în parte;

- reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung;

- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului;

- stabilitatea preţurilor;

- în ceea ce priveşte preconizata creştere economică, aceasta nu a cunoscut modificări substanţiale

raportat la decada premergătoare introducerii monedei unice europene, astfel încât venitul pe cap de

locuitor din zona euro a continuat să reprezinte doar 70% din cel înregistrat în Statele Unite ale Americii;

- întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei unite.

VI. ROMÂNIA ŞI UNIUNEA MONETAR Ă

Fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, România va adopta moneda unică europeană

numai atunci când va îndeplini criteriile de convergenţă nominală, stabilite prin Tratatul de la Maastricht

şi menţionate anerior.

Pentru ţara noastră a rămas imperativă reformarea structurală, necesară pentru a face România

capabilă să facă faţă şocurilor economice iminente.

Amintim că statele din afara zonei euro trimit anual Comisiei Europene rapoarte de convergenţă, în

timp ce statele ce sunt incluse în „euroland” prezintă anual programe de stabilitate. În anul 2009, Comisia

Europeană a concluzionat că Italia are probleme cu deficitul bugetar excesiv, la fel şi Slovacia; Slovenia

are nevoie de continuarea şi consolidarea reformelor fiscale; este lăudată Danemarca cu un surplus

bugetar şi datorie publică minimă şi în scădere28.

32

NOŢIUNEA DE BANCĂ, FUNCŢIILE ŞI CLASIFICAREA B ĂNCILOR.

TIPURI DE OPERAŢIUNI BANCARE

I. NOŢIUNEA DE BANCĂ

Banca este persoana juridică – instituţie financiară şi de credit, de stat sau privată, care pe de o parte

cumpără bani sub diferite forme, suportând un cost (dobânda bonificată), iar pe de altă parte, vinde banii

acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută.

II. FUNCŢIILE B ĂNCILOR

II.1. În decursul timpului, funcţiile băncilor au evoluat mult. Astfel, dacă iniţial banca îndeplinea

funcţia de schimb al monedelor şi bancotelor, ulterior banca devine persoana juridică care acordă

credite şi, în perioada contemporană, banca îşi asumă un rol esenţial în economia de piaţă, adică rolul de

a iniţia şi de a finanţa afaceri. În literatura de specialitate, toate aceste funcţii sunt denumite evidente,

deoarece sunt facil de identificat29.

II.2. În profunzimea subiectului, se evidenţiază funcţiile implicite ale băncilor:

1. funcţia compensatoare în spaţiu. Compensarea creanţelor ce apar în derularea raporturilor

juridice naţionale sau internaţionale dintre agenţii economici implică stabilirea şi asigurarea plăţilor,

efectuarea de viramente30 între conturi, efectuarea transferului unor fonduri dintr-un loc în altul.

De regulă, banca cumulează resursele financiare ale clientului său în cadrul depozitelor. Din sumele

astfel depozitate, banca efectuează plăţi pentru clientul său. Astfel de operaţiuni sunt realizate prin

utilizarea unor instrumente: cecul, cambia, biletul la ordin, carduri bancare şi transferuri electronice.

2. funcţia compensatoare în timp. Această funcţie are în vedere situaţiile contrare în care unii

agenţi economici produc mai mult decât consumă, iar alţii consumă mai mult decât produc. În timp,

excedentul financiar şi, respectiv, cererea de finanţare (minusul înregistrat) se echilibrează.

Aceasta se realizează prin intermediul băncilor. Transpusă la nivel macroeconomic, aceeaşi stare de

fapt se regăseşte la nivelul diverselor state şi naţiuni. Unele state degajă capacităţi de finanţare, în timp ce

altele dezvoltă cereri de finanţare. În acest context, finanţările de exporturi de bunuri de consum înseamnă

sprijinul statelor mai puţin dezvoltate prin intermediul băncilor.31

28 http://www.ghiseulbancar.ro/articole/53/4633/tot_articolul_Programul_de_convergenta_al.htm 29 Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 201. 30 Viramentul (ordinul de plată) este operaţiunea bancară de trecere a unei sume de bani dintr-un cont într-altul fără folosirea numerarului; altfel spus, plata bancară fără numerar. 31 Ion Turcu, op.cit., p. 203.

33

3. funcţia de creaţie monetară.

4. funcţia creatoare de monedă scripturală32. Moneda scripturală nu înlocuieşte moneda

fiduciară, ci este un adjuvant al acesteia.

În literatura de specialitate33, pentru a explicita această funcţie se pleacă de la următorul exemplu:

dacă o persoană fizică sau o persoană juridică face un depozit la vedere34 la o bancă. Are aşadar dreptul

de a dispune de suma depozitată sau prin virament (ordin de plată) sau prin emitere de cecuri. În

evidenţele băncii însă această sumă, depusă o dată, este contabilizată de două ori:

- prima dată drept cont de activ – numerar de care poate dispune;

- a doua oară drept cont de pasiv – suma pe care banca are obligaţia de a o restitui.

Prin depozitarea unui fond bănesc, acesta nu este retras din circulaţie. Banii nu stau în seif la

dispoziţia clientului băncii. Fiind depozitaţi la bancă, aceasta are obligaţia de a-i înmulţi, cu scopul de a-i

restitui cu dobânda aferentă clientului său, de a-şi acoperi cheltuielile proprii şi de a obţine şi un profit.

De aceea, banca va utiliza parţial suma depusă (acordând credite altor clienţi), restul sumei păstrându-l

pentru a putea face faţă solicitărilor de restituire în numerar. În cifre, dacă un client al băncii face un

depozit pentru suma de 1000 lei, banca va utiliza pentru credite acordate altor clienţi suma de 800 lei

(80%) şi va indisponibiliza (lăsând la dispoziţia clientului) suma de 200 lei (20%). Aşadar, contul de activ

va fi de 1000 lei, contul de pasiv tot de 1000 lei. Din contul de activ rămân indisponibilizaţi 200 lei, restul

de 800 lei intrând în circuitul monetar. Logic, în circuitul monetar au intat 800 lei, ceea ce înseamnă că

masa monetară a crescut de la 1000 lei la 1800 lei. Această diferenţă de 800 de lei este monedă

scripturală.

5. funcţia de creaţie economică.

Din punct de vedere financiar, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune participarea activă

la constituirea capitalului social al societăţilor comerciale; acordarea de credite bancare către societăţile

comerciale.

Din punct de vedere tehnic, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune asumarea de către

instituţiile bancare a rolului de consilier financiar al societăţilor comerciale, acordând acestra credite, dar

şi rolul de asistenţă activă în situaţia constituirii ori majorării capitalului social al societăţilor comerciale

pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică sau în situaţia emisiunii de obligaţiuni.

III. CLASIFICAREA B ĂNCILOR

32 Moneda scriptrală este reprezentată de depozitele bancare, transferate prin cecuri şi viramente bancare. 33 A se vedea Ion Turcu, op.cit., p. 205. 34 Depozitul la vedere este depozitul al cărui titular poate efectua operaţiuni de retragere fără preaviz.

34

În funcţie de natura activităţii pecare o desfăşoară în cadrul sistemului bancar, băncile se clasifică

în35:

- bănci de emisiune;

- bănci comerciale (bănci de depozit);

- bănci de afaceri (bănci industriale);

- bănci electronice;

- bănci populare;

- organisme de credit specializate.

1. Băncile de emisiune. Banca de emisiune are rolul de a emite şi de a pune în circulaţie monede şi

bancnote. Are un astfel de rol banca centrală.

Prototip al băncii de emisiune îl reprezintă Banca Angliei36. Conform legii Bank Charter Act, Banca

Angleiei este reorganizată în anul 1844 în două departamente: departamentul de emisiune şi

departamentul de operaţiuni bancare. În anul 1921 îşi extinde monopolul de emisiune pentru întregul

teritoriul al Angliei şi al Ţării Galilor.

Băncile de emisiune au următoarele funcţii 37:

- emisiunea de monedă necesară circulaţiei monetare (tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor);

- luarea de măsuri pentru păstrarea în siguranţă a bancnotelor şi monedelor care nu sunt puse în

circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea matriţelor, cernelurilor, bancnotelor şi monedelor

retrase din circulaţie;

- distribuie emisiunea monetară realizată;

- retrage din circulaţie şi asigură distrugerea bancnotelor şi monedelor uzate ori

necorespunzătoare;

- înlocuieşte fără taxe şi comisioane bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie38;

- poate lua decizia de schimbare a însemnelor monetare;

- acordarea de credite bancare băncilor comerciale şi altor bănci, asumându-şi rolul de bancă a

băncilor;

35 Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, Casa de editură Venus, Iaşi, 2007, p. 14. 36 Ibidem, p. 15. 37 Ibidem, p. 15. 38 Denominarea leului, realizată la 1 iulie 2005, a presupus că leii vechi au avut putere circulatorie până la sfârşitul anlui 2006. Dacă în perioada 1 februarie – 31 decembrie 2007 preschimbarea leilor vechi se putea face fără taxe ori comisioane la sucursalele BNR din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timiş, precum şi la ghişeele unităţilor BRD – Groupe Societe Generale, după data de 1 ianuarie 2008, vechii lei pot fi schimbaţi numai la sucursalele BNR deja menţionate, nelimitat în timp.

35

- are calitatea de for monetar în raport cu celelalte bănci, adoptând măsuri obligatorii (de exemplu:

nivelul minim al rezervelor pe care trebuie să le deţină celelalte bănci la banca centrală, nivelul relativ al

fondurilor proprii);

- funcţia de casier al statului. În conturile băncilor de emisiune se reflectă execuţia bugetului de

stat. Totodată, emite pentru stat bonurile de tezaur, titlurile de rentă şi obligaţiunile;

- păstrează rezerva în aur şi valutară a statului, influenţând cursul de schimb al monedei naţionale;

- supraveghează activitatea bancară din cadrul statului respectiv, autorizând funcţionarea băncilor

şi asigurând supravegherea prudenţială a băncilor autorizate;

- funcţia de a stabili politica monetară. În urma analizei situaţiei economice a statului respectiv,

banca centrală stabileşte strategia de politică monetară, obiectivul principal fiind cel de garantarea a

stabilităţii monetare (stabilitatea preţurilor interne, prin măsuri de combatere a inflaţiei, şi stabilitatea

preţurilor externe prin stabilitatea cursurlui de schimb al devizelor).

- funcţia de consultanţă. Prin elaborarea periodică de rapoarte şi publicaţii statistice, rapoartele

oficiale ale băncii de emisiune au efect important asupra deciziilor pe care le vor lua investitorii. Dacă

vorbim de Banca Centrală Europeană sau de Federal Reserve System, atunci este de aşteptat ca

declaraţiile preşedinţilor acestor instituţii bancare să provoace mişcări la bursă şi chiar în cursurile

valutare.

Au rol de bănci centrale: în Anglia – Banca Angliei, în S.U.A. – cele douăsprezece bănci federale

care alcătuiesc Federal Reserve System.

2. Băncile comerciale. Plecând chiar de la denumirea lor, băncile comerciale sunt acele bănci care

îşi fac concurenţă una alteia, în scopul atragerii şi ulterior a menţinerii clientelei, şi care au rolul de a

finanţa operaţiuni comerciale curente.

Băncile comerciale se caracterizează prin faptul că vând şi cumpără bani. Operaţiunea de cumpărare

de bani se face prin atragerea de depozite de la clienţi şi operaţiunea de vindere se realizează prin

acordarea de credite comerciale.

Acest tip de bancă este specific ţărilor cu economie de piaţă.

3. Băncile de afaceri (băncile industriale). Apărute pentru prima dată în Franţa, băncile de afaceri

sunt acele bănci care se ocupă primordial cu investirea depunerilor pe termen lung, primite de la clienţi, în

participaţii la întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la formarea şi reorganizarea de

mari întreprinderi. Acestea îndeplinesc rolul de consilieri în managementul financiar al firmelor, lucrând

pe bază de comisioane39.

39 Ibidem, p. 18.

36

Antecesoarele lor au fost aşa numitele case bancare sau „bănci private”. Puterea lor avea la bază mai

degrabă notorietatea fondatorilor, ele fiind constituite ca societăţi de persoane. Una dintre primele astfel

de bănci a fost cea constituită în 1804 la Londra, de către Nathan Rothschild. Zece ani mai târziu, fratele

său, James, se instala la Paris. Alţi doi fraţi, Solomon şi Karl se instalează la Viena şi la Neapole, în timp

ce alt frate îi succedă tatălui lor la Frankfurt40.

4. Banca electronică reprezintă instituţa bancară ce implementează sistemul plăţilor la distanţă prin

intermediul unei reţele informatice (ghişeu electronic, reţea de telecomunicaţie). Se vorbeşte în acest

context de cyber-bank, plata electronică, bani electronici, telebanking. Operaţiunile se desfăşoară via

internet.

5. Banca populară reprezintă instituţia bancară constituită pe baza asocierii mai multor persoane

fizice, constituită în mod liber, care dobndeşte personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătoreşti

definitive, activităţile bancare fiind desfăşurate în beneficiul membrilor cooperatori41.

6. Organismele de credit specializate42 reprezintă principalii participanţi la piaţa creditului pe

termen mijlociu şi lung. Specializarea acestora trebuie înţeleasă în sensul finanţării acelor ramuri care nu

prezintă interes pentru băncile comerciale sau a creditării în vederea atingerii unor scopuri speciale. În

categoria organismelor de credit specializate intră: băncile ipotecare, băncile agricole,

companiile/trusturile de investiţii, băncile de comerţ exterior, societăţile de asigurări, societăţile

financiare, cooperativele de credit şi casele de economii.

6.1. Băncile ipotecare sunt instituţiile bancare specializate, resursele financiare îmbrăcând forma

hârtiilor de valoare specifice, numite înscrisuri funciare. Garantarea lor se face prin valori imobiliare

asupra cărora este instituită ipoteca. Băncile ipotecare pot fi sau de tip urban, situaţie în care garanţia este

reprezentată de clădiri, ori de tip rural, caz în care garanţia ste reprezentată de terenuri.

6.2. Băncile agricole sunt instituţiile bancare specializate, resursele lor financiare fiind mobilizate

în direcţia acordării de credite agricole, caracterul lor fiind productiv.

6.3. Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit care creditează sectoarele

productive.

6.4. Băncile de comerţ exterior apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a dezvoltării

exporturilor şi a creşterii implicării statului în activitatea bancară.

6.5. Societăţile de asigurări au rolul de a mobiliza resursele financiare pri încasarea şi gestionarea

primelor de asigurare.

40 Ion Turcu, op.cit., p. 27. 41 Nadia Cerasela Dariescu, op.cit., p. 18. 42 Ibidem, p. 19-20.

37

6.6. Societăţile financiare au rol de creditare.

6.7. Cooperativele de credit sunt veritabile case de credit popular. Ele îşi dezvoltă o reţea

teritorială. Deţinătorul unor părţi sociale în cadrul acestei cooperative are calitatea de membru cooperatist.

Se realizează o reinvestire a beneficiilor obţinute, diferenţa fiind distribuită membrilor.

6.8. Casele de economii au rolul de a depozita orice sumă de bani (oricât de mică). Sumele

depozitate astfel sunt ulterior utilizate în plasamente fără risc. Sumele sunt orcând la dispoziţia

deponentului, dar dobânda este mică.

IV. TIPURI DE OPERA ŢIUNI BANCARE

În literatura de specialitate43 se porneşte de la inconsecvenţa dintre utilizarea celor două sintagme,

ce se dovedesc a fi sinonime: activitate bancară şi operaţiune bancară. Discuţia porneşte de la modalitatea

de reglementare a activităţii bancare conform Legii nr. 58/1998. Astfel, pe lângă „activitatea bancară” 44,

băncile pot desfăşura şi alte activităţi permise de legislaţia în vigoare45. În această din urmă categorie intră

„operaţiunile” şi „alte servicii”.

Conţinutul unei operaţiuni bancare îl reprezintă atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile

de la public şi acordarea de credite în cont propriu.

Clasificarea tipurilor de operaţiuni bancare este realizată în funcţie de următoarele criterii:

I. După criteriul func ţiilor îndeplinite de activităţile permise băncilor46, băncile efectuează două

tipuri de operaţiuni: operaţiuni pasive şi operaţiuni active.

Operaţiunile bancare pasive sunt acele operaţiuni de atragere a resurselor financiare:

- operaţiuni de atragere de depozite;

- operaţiuni cu certificate de depozit.

În cazul băncilor de emisiune, în aceeaşi categorie se înscriu şi operaţiunile de emisiune monetară.

Operaţiunile bancare active sunt acele operaţiuni de fructificare a resurselor financiare prin:

- operaţiuni de creditare (de exemplu: acordarea de credite de consum, credite ipotecare,

rescontarea cambiilor, creditul pe gaj de efecte comerciale, crditul pe gaj de efecte publice sau

lombardare, creditul guvernamental);

- decontări intra şi interbancare;

43 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 166. 44 Conform art. 3 din Legea nr. 58/1998, activitatea bancară constă în atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acorarea de credite în cont propriu. 45 Între acestea se numără: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi a societăţilor de investiţii, operaţiuni cu metale, pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrarea de baze de date ori alte astfel de servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi. 46 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, op.cit., p. 175.

38

- operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize.

Operaţiuni conexe prin: operaţiuni de cas, operaţiuni cu titluri de credit şi alte valori, operaţiuni pe

piaţa de capital, operaţiuni de leasing financiar ş.a.

II. Dup ă criteriul necesităţii sau nu a autorizării, activităţile desfăşurate deinstituţiile de credit se

împart în:

- activităţi supuse autorizării;

- activităţi care nu sunt supuse autorizării.

Activităţile supuse autorizării sunt: activităţile bancare (în sensul reglementat de art. 3 din Legea nr.

58/1998), activităţile în legătură cu servicii de investiţii financiare (tranzacţionarea în cont propriu şi/sau

pe contul clienţilor în condiţiile legii, cu instrumente ale pieţei monetare – cecuri, cambii, bilete la ordin,

certificate de depozit, valute ş.a.; participarea la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente

financiare prin subscrierea şi plasamentul acestora, ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de

astfel de emisiuni; servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte

aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de

consultanţă; administrarea de portofolii şi consultanţa legată de acestea; custodia şi administrarea de

instrumente financiare); activităţi compatibile cu cerinţele activităţii bancare şi alte activităţi permise

băncilor47.

III. Dup ă criteriul riscului, activităţile bancare pot consta în:

- acordarea de credite;

- emiterea de garanţii ş.a.

IV. După criteriul tipului de banc ă în care se defăşoară, operaţiunile de bancă se clasifică astfel:

1. Băncile de emisiune efectuează operaţiuni pasive (constituirea capitalului, depunerile în conturi,

emisiunea monetară) şi operaţiuni active (operaţiuni de creditare, decontări intra şi interbancare,

operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize).

2. Băncile comerciale desfăşoară:

- operaţiuni pasive (constituirea capitalului, atragerea depunerilor, rescontarea48 şi lombardarea49).

Atragerea depunerilor reprezintă componenta cea mai însemnată pentru formarea depozitelor bancare în

cazul băncilor comerciale. Depozitele constituite pot fi: la vedere, la termen (de regulă, pe bază de

47 Ibidem, p. 175. 48 Rescontarea reprezintă operaţiunea prin care băncile comerciale prezintă cambiile şi biletele la ordin băncii centrale pentru achitare. Rescontarea se realizează la valoarea actuală a titlului. Operaţiunea de rescontare este ulterioară operaţiunii de scontare, care constă în cedarea prin gir a unei cambii deţinută de o persoană particulară sau de o societate comercială către o bancă comercială în vederea achitării ei. 49 Lombardarea este operaţiunea de împrumut garantate cu efecte publice – obligaţiuni şi bonuri de tezaur.

39

certificate de depozit), prin cont curent (în cazul cărora operaţiunile de încasări şi plăţi se realizează prin

diferite instrumente de decontare – cecuri, ordine de plată, foi de vărsământ)50.

- operaţiuni active (operaţiuni de creditare şi de plasament, realizate pe baza depozitelor bancare

deja constituite). Creditele pot fi acordate agenţilor economici (credite pentru constituirea de active fixe,

credite pentru activitatea de exploatare, creditarea creanţelor, credite de trezorerie) ori persoanelor fizice

(credite destinate satisfacerii unor nevoi: credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe, pentru

achiziţionarea de diverse bunuri mobile ş.a.);

- operaţiuni comerciale. Acestea se referă la tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize ce au loc

cu prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale. Profitul băncii constă în diferenţa dintre cursul de vânzare şi

cursul de cumpărare a devizelor;

- operaţiuni de comision, realizate de către bancă în numele şi pe contul clientului. Sunt utilizate

acreditivul şi incasso-ul.

Acreditivul reprezintă o modalitate de plată, efectuată de către bancă pe baza documentelor de

încărcare şi expediere a mărfurilor. În literatura de specialitate modalităţile folosite pentru clasificarea

acreditivului documentar sunt diferite. Foarte simplu, unii autori51 clasifică acreditivele documentare în

acreditive documentare standard (revocabile, irevocabile, irevocabile confirmate şi irevocabile

neconfirmate) şi acreditive documentare speciale (stand-by, revolving, cu clauză roşie, transferabil, back-

to-back). Alţi autori optează pentru o clasificare mai amplă a acreditivelor documentare, în funcţie de mai

multe criterii.

Incaso-ul documentar reprezintă modalitatea de plată prin care o bancă încasează la ordinul unui

client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de expediţie. Creanţele îmbracă

forma materială a cambiilor, facturilor şi hârtiilor de valoare. “Regulile uniforme privind plata prin incaso

documentar” au fost elaborate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.

- operaţiuni de mandat, realizate de bancă în numele său, dar pe contul clientului. Pentru astfel

de operţiuni, băncile comerciale percep comisioane pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea

respectivelor servicii.

3. Băncile de afaceri desfăşoară următoarele operaţiuni de bancă52:

- operaţiuni de finanţare a investiţiilor;

- achiziţii de întreprinderi ş.a.

4. Băncile electronice permit efectuarea următoarelor tipuri de operaţiuni53:

50 A se vedea Nadia Cerasela Dariescu, op.cit., p. 25-27. 51 A se vedea Edward G. Hinkelman, Plăţi internaţionale, Ed. Teora, Bucureşti, 2000. 52 NadiaCerasela Dariescu, op.cit., p. 32.

40

- electronic-banking, prin care utilizatorul poate realiza o serie de operaţiuni în contul bancar din

faţa calculatorului personal. În acest sens, utilizatorul poate vizualiza soldurile conturilor firmelor, poate

efectua plăţi şi transferuri, poate efectua operaţiuni de schimb valutar ş.a.

- internet-banking presupune un calculator conectat la internet: transmiterea ordinelor de plată,

transferuri, schimb valutar;

- mobile-banking presupune desfăşurarea de operaţiuni direct de pe telefonul mobil, având

tehnologie Wireless Application Protocol şi un abonament la acest serviciu. În acest sens se plăteşte o

garanţie de 50 de dolari, utilizatorul primind un dispozitiv de securizare Digipass;

- online-banking reprezintă serviciul prin care se asigură clienţilor băncii posibilitatea accesării

conturilor prin intermediul internetului. Acest serviciu poate fi utilizat pentru a asigura clienţilor

verificarea soldurilor şi a tranzacţiilor efectuate pe baza conturilor, pentru a efectua plăţi casnice, să

constituie depozite la termen ş.a. Avantajul acestui serviciu provine din faptul că este disponibil timp de

24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână, de oriunde, dacă există o conexiune internet.

5. Băncile populare desfăşoară operaţiuni ca:

- acordarea de împrumuturi în condiţii avantajoase pentru membrii cooperatori şi pentru

producătorii agricoli;

- păstrarea disponibilităţilor băneşti ale membrilor cooperatori, dar şi ale altor persoane fizice şi

juridice în conturi deschise la cererea acestora ş.a.

6. Organismele de credit specializate:

6.1. Băncile ipotecare desfăşoară operaţiuni constând în acordarea de credite ipotecare urbane şi

rurale.

6.2. Băncile agricole desfăşoară operaţiuni de acordare a creditelor agricole pentru amenajarea de

irigaţii, cumpărarea de animale etc.

6.3. Companiile sau trusturile de investiţii mobilizează capitalul bănesc prin emisiunea de titluri

de valori mobiliare proprii (acţiuni şi obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive: industrie,

construcţii ş.a.

6.4. Băncile de comerţ acordă credite, participă la crearea de societăţi comerciale, bancare şi

financiare cu privire la comerţul exterior ş.a.

6.5. Societăţile de asigurări acordă împrumuturi.

53 Ibidem, p. 33.

41

6.6. Societăţile financiare realizează următoarele tipuri de operaţiuni: leasing bancar, factoring,

creditarea achiziţionării de mărfuri cu plata în rate, garantarea achiziţionări de locuinţe pe bază de ipotecă

ş.a.

6.7. Casele de economii realizează operaţiuni de transfer a disponibilităţilor băneşti de la

populaţie în sistemul bancar. Atragerea de fonduri de la populaţie se realizează prin intermediul

certificatelor de economii, obligaţiunilor cu premii ş.a.

BANCA NAŢIONAL Ă A ROMÂNIEI

I. Istoricul B ăncii Naţionale a României

Banca Naţională a României ia fiinţă la data de 17 aprilie 1880, urmare a proiectului legii de

„înfiin ţare a unei bănci de scont şi circulaţiune”54 depus de către Guvernul condus de Ioan C. Brătianu..

La acel moment era a şaptesprezecea bancă creată la nivel mondial. Modelul de înfiinţare l-a reprezentat

Banca Naţională a Belgiei. Iniţiativa legislativă a aparţinut guvernului condus de către I.C. Brătianu.

Capitalul de înfiinţare a fost de 30 de milioane de lei. Din acesta doar 10 milioane au aparţinut

statului. Soluţia de compromis a capitalului mixt a fost adopată în contextul în care ideea unei bănci

private străine era complet reudiată, iar ideea de a avea o bancă cu capital naţional integral a fost respinsă

motivat de faptul că aceasta ar fi fost supusă presiunii partidului politic aflat la guvernare.

În ceea cepriveşte sediul BNR, a fost achiziţionat în acest sens terenul numit „Hanul Şerban Vodă”

din strada Lipscani. Locaţia nu a fost întâmplătoare. Era locul de întâlnire a unor artere comerciale

importante la acel moment: calea Mogoşoaiei şi Lipscanii şi a clienţilor potenţiali, în condiţiile unei

aglomerări de hanuri, case de comerţ, case de schimb, tipografii, redacţii de ziare, hoteluri, palatul

Societăţii de Asigurare „Dacia”, precum şi primul sediu al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni. Proiectul

palatului BNR datează din 1882. Proiectanţii au fost arhitecţi francezi renumiţi la acel moment: bernard şi

Galeron. Noul sediu a fost inaugurat în 1890. costurile au depăşit 2,5 milioane de lei.

Extinderea activităţii BNR a determinat construirea unui sediu nou, care să îl completeze pe cel

vechi în anul 1938.

Imediat după înfiinţare, operaţiunile desfăşurate de BNR au fost cele de emisiune monetară şi de

acordare de credite de scont55. Acest tip de credit a fost acordat în special în domeniul agricol. Primele

54 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, p.54. 55 Scontul reprezintă operaţiunea financiară prin care o bancă cumpără de la clienţi efecte de comerţ (cambii, bilete la ordin etc.) înainte de data scadenţei, posesorul obţinând astfel numai valoarea nominală a efectului de comerţ, cu excepţia dobânzii.

42

bancnote ale BNR au fost puse în circulaţie în perioada 28 noiembrie – 10 decembrie 1880.

Deschizand o paranteza, trebuie sa avem in vedere originea denumirii monedei naționale (leu), care

provine de la talerul olandez, uzitat în sec. XVI în Moldova.

Astfel, istoria leului incepe cu Ioan al II-lea, domnitorul Moldovei intre 1561 si 1563, care vroia sa

bata proprii sai taleri moldovenesti. Talerul era la acea vreme o moneda foarte populara si era folosita pe

intreg continentul european si chiar si astazi, etimologic vorbind, unele monede isi trag obarsia din taler,

spre exemplu dolarul.

Revenind la acei ani, talerii prezentau mai multe variatii in functie de tarile de unde proveneau, iar

in statele romanesti era folosit predominant talerul olandez. Initiativa lui Ioan al II-lea de a crea o astfel de

moneda autohtona esueaza, talerul de sorginte olandeza neputand fi inlocuit deoarece comerciantii il

preferau pe cel din urma in tranzactiile lor.

Ce legatura are talerul olandez cu moneda noastra nationala? Talerul olandez are raspunsul la

aceasta intrebare. Ce este interesant e faptul ca pe talerii olandezi era imprimata imaginea unui leu,

simbolul national olandez si oamenii foloseau frecvent denumirea de...taler-leu.

Aceasta moneda a fost folosita in tarile române pana in a doua jumatate a secolului XVIII si chiar

dupa ce talerul fusese scos din uz, el inca reprezenta o unitate de calcul imaginara sub numele de "leu", la

care se raportau toate preturile in anii ce au urmat.

Mai este de mentionat ca moneda nationala a bulgarilor este leva care in traducere inseamna tot

"leu", tradand aceeasi origine ca cea a leului romanesc.

În perioada 1880-1890, instrumentele monetare s-au bazat pe aur, argint. În 1890 s-a trecut la aur. În

anul 1900, pe fondul crizei economice din 1899, Statul Român se retrage din BNR, care rămâne o bancă

cu caracter privat, careia i se recunoaşte dreptul de a bate monedă.

În 1916 BNR este evacuată din sediul din Bucureşti, urmare a Primului Război Mondial. Sediul este

mutat la Iaşi. La fel şi tezaurul BNR. În aceste condiţii s-a efectuat deplasarea tezaurului la Moscova.

Încărcat în 1740 de lăzi tezaurul BNR (reprezentând aur) ajungea la Moscova la 12 decembrie 1916.

valoarea totală a acestuia, consemnat în protocolul încheiat în acest sens între România şi Rusia a fost de

321.580.456 lei şi 84 de bani. În august 1917, depozitul de valori şi efecte al BNR ajungea la Kremlin.

Valoarea consemnată a acestuia era de 1.594.836.721,09 lei.56

Prin reorganizarea BNR din 1925, la majorarea capitalului social participă şi Statul Român,

redevenind aşadar acţionar.

Prima lege bancară din România a fost Legea 70/1934 pentru organizarea şi reglementarea

Banca percepe de la client, pe lângă dobândă şi un comision aferent acestei operaţiuni.

43

comerţului bancar.

În 1948, sub influenţa regimului comunist, se dizolvă cea mai mare parte a băncilor şi instituţiilor de

credit private. Astfel prin Decretul 197 sunt lichidate toate băncile, cu excepţia Case Naţionale de

Economii şi Cecuri Poştale şi a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Sunt înfiinţate Banca de Investiţii, Banca Română de Comerţ Exterior, precum şi Banca pentru

Agricultură şi Industrie Alimentară.

După revoluţia din 1989 în România a funcţionat un sistem bancar de tip monobancă, alcătuit din

BNR şi patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi

Industrie Alimentară, Banca de Investiţi şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni.

Restructurarea sistemului bancar trebuie observată în contextul transformării economiei româneşti

într-o economie de piaţă. Cele două nivele ale sistemului bancar au vizat: primul nivel – BNR, al doilea

nivel – băncile comerciale.

În perioada 1990-1996 se triplează numărul băncilor comerciale. Totodată, prin Decretul-lege nr.

149/1990 emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională este abrogată Legea nr. 70/1934 pentru

organizarea şi reglementarea comerţului de bancă. BNR autorizează înfiinţarea de bănci private. BNR

este împuternicită să organizeze Bursa de Valori Bucureşti. Principalele bănci de stat au fost: Banca

Agricolă, Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca

Română pentru Dezvoltare. Capitalul social minim pentru înfiinţarea unei societăţi bancare este identic cu

cel existent la nivel european – 5 milioane ECU.

Prin H.G. 996/1990 este numit în funcţia de guvernator al BNR dl. Isărescu Constantin Mugurel,

funcţie pe care o are şi în prezent. Singura întrerupere a activităţii sale în calitate de guvernator al BNR a

fost în perioada 22 decembrie 1999-28 noiembrie 2000, când a ocupat funcţia de prim-ministru al

Românie. Personalitatea sa puternică a condus la creşterea credibilităţii BNR.

Intervenţia politicului în sfera politicii bancare şi-a făcut simţită prezenţa prin acordare de credite

preferenţiale.

În perioada 1997-2000, BNR se concentrează pe alinierea legislaţiei proprii la stabdardele europene.

Este perioada în care sunt adoptate: Legea bancară nr. 58/1998, Legea privind Statutul BNR nr. 101/1998,

Legea privind falimentul bancar nr. 83/1998.

Privatizarea BRD, Bancpost şi a Băncii Agricole a însemnat momentul în care capitalul străin a

depăşit capitalul român la nivel bancar.

Începând cu anul 2006 se observă un proces de concentrare bancară prin intermediul achiziţiilor şi a

56 v. Ion Turcu, op.cit., pp. 63-64.

44

fuziunilor (de exemplu: HVB Bank România S.A. cu Banca „Ion Ţiriac”), finaţarea întreprinderilor mici

şi mijlocii, depăşirea metodelor bancare căzute în desuetudine (trecerea de la instrumente de plată bazate

pe suport de hârtie şi trecerea la instrumente procesate electronic).

Rămân de rezolvat probleme ca intrarea băncilor comerciale în mediul rural ori accesarea fondurilor

europene.

II.Banca Naţională a României – Bancă Centrală

Orice bancă centrală are atribuţia de a observa fenomenele monetare, având posibilitatea de a lua

măsurile cerute de economia naţională.

Legile nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi 34/1991 privind Statutul BNR au reprezentat

primul pas în realizarea reformei bancare. Din acest moment atribuţiile BNR s-au specializat, fiind

distincte de cele ale băncilor comerciale, funcţiile acesteia constând în: reglementare, autorizare, politica

valutară şi politică monetară.

Separarea aceasta de atribuţii prezintă importanţă, în condiţiile în care practica a evidenţiat că

acordarea de credite de către BNR unităţilor economice are caracter inutil, BNR lăsând la o parte

adevăratele sale atribuţii, ocupându-se de elemente neesenţiale.

Legea nr. 58/1998 apare în contextul crizei sistemului bancar românesc, în contextul adoptării unei

legislaţii corespunzătoare cerinţelor europene având în vedere apropiata aderare la Uniunea Europeană,

realizându-se transpunerea prevederilor legislaţiei comunitare.

În momentul de faţă, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile BNR sunt statuate prin Legea nr.

312/2004 privind Statutul BNR.

Obiectivul fundamental al BNR este reprezentat de:

- asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor;

- sprijinirea politicii economce generale a României cu respectarea însă a obiectivului său

fundamental;

- menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României.

Pentru comparaţie precizăm că obiectivul fundamental al BNR a fost conform Legii nr. 101/1998

asigurarea stabilităţii monedei naţionale, scopul fiind stabilitatea preţurilor.

Atribu ţiile BNR, astfel cum sunt stipulate în art. 2 din Statutul BNR sunt:

- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii cursului de schimb. Emisiunea

monetară constă în crearea semnelor băneşti (tipărirea biletelor de bancă şi baterea monedelor), scoaterea

45

de către emitent a semnelor băneşti, punerea în circulaţie ori, după caz, retragerea din circulaţie a senelor

băneşti. Toate aceste operaţiuni trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

BNR are atribuţia exclusivă de a stabili valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi orice

alte caracterirstici tehnice ale bancnotelor şi mondelor. Întodeuna bancnotele vor purta semnătura

guvernatorului BNR, precum şi a casierului central.

Grafica monedelor şi bancnotelor este protejată prin înregistrarea lor la OSIM.

Politica monetară include: operaţiunile de piaţă monetară, mecanismele de creditare a instituţiilor

de credit şi rezervele bancare obligatorii.

Operţiunile de piaţă monetară, denumite şi open market sunt executate la iniţiativa BNR şi implică

tanzacţii specifice. Acest tip de operaţiuni se defăşoară între BNR şi participanţi eligibili (bănci, bănci de

credit ipotecar, case centrale ale cooperativelor de credit, case de economii pentru domeniul locativ). Intră

în categoria operaţiunilor de piaţă monetară: emiterea de certificate de depozit, atragere de depozite, swap

valutar ş.a.

Creditarea instituţiilor de credit se face de către BNR către instituţiile de credit eligibile. Temeiul

legal al creditării este Regulamentul BNR nr. 1/2000. Foarte cunoscut şi uzitat este creditul lombard,

respectiv operaţiunea de creditare, având drept garanţie obiecte sau titluri de valoare. Este un tip de credit

pe termen scurt.

Mecanismul rezervelor minime obligatorii. Acestea reprezintă disponibilităţi băneşti în lei ori în

valută, aparţinând băncilor, persoanelor juridice române etc., fiind păstrate în conturi dechise la BNR.

Există obligaţia băncilor şi celorlalte instituţii de credit ce acceptă depozite să constituie aceste rezerve

minime obligatorii. Temeiul legal este reprezentat de Regulamentul BNR nr. 6/2002 privind regimul

rezervelor minime obligatorii.

Strategia de politică monetară a BNR în România la acest moment este cea de ţintire directă a

inflaţiei. Dat fiind procesul de dezinflaţie pe care îl parcurge ţara noastră, aceste ţinte sunt stabilite anual;

astfel pentru anul 2010 – 3,5%, iar pentru 2011 – 3%.

Politica de curs de schimb presupune ca atribuţii ale BNR: elaborarea balanţei de plăţi, stabilirea

cursurilor de schimb pentru propriile operaţiuni pe piaţa valutară, calcularea şi publicarea cursurilor medii

pentru evidenţa statistică, păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.

Regimul actual al cursului de schimb este cel de flotare controlată.

- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,

promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii

financiare. Suprevegherea prudenţială înseamnă activitatea specifică desfăşurată de autoritatea de

46

supraveghere bancară asupra entităţilor juridice ce alcătuiesc sistemul bancar, constând în urmărirea

modului în care sunt respectate de către instituţiile financiare a regulilor prudenţiale, respectiv aplicarea

unei politici şi practici bancare prudente, respectând interesul băncii, dar şi cel al clienţilor, precum şi

credibilitatea şi viabilitatea sistemului bancar în ansamblu său.

Supravegherea prudenţială de către BNR se exercită începând cu momentul autorizării şi până la

retragerea acesteia. În acest sens, băncile aflate sub supravegherea prudenţială a României au obligaţia de

a transmite raportări periodice, acestea fiind totodată inspectate periodic.

Scopul supravegherii prudenţiale este de a limita riscurile bancare, astfel încât să nu fie periclitată

solvabilitatea băncii controlate şi, pe cale de consecinţă, credibilitatea bancilor în general.

- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

Prerogativa exclusivă a BNR, emiterea bancnotelor şi a monedelor presupune acceptarea lor la valoarea

nominală, în vederea plăţii tuturor obligaţiilor publice şi private.

- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării sale;

- administrarea rezervelor internaţionale ale României. Rezervele internaţionale ale României

sunt alcătuite din aur (din tezarul din ţară ori din străinătate), active externe, cambii, cecuri, bilete la

ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat. Rezerva de aur a României este în prezent de

103,7 tone, în timp ce rezerva valutară este de 28037 milioane de euro.

III. Conducerea şi administrarea BNR

Organele de conducere ale BNR sunt atât individuale, cât şi colective.

Conducerea executivă este exercitată de către: guvernator, prim-viceguvernator şi doi

viceguvernatori.

Consiliul de Administraţie conduce BNR şi este reglementat prin Legea nr. 312/2004. Sunt în

prezent nouă membri aleşi de către Parlamentul României la propunerea comisiilor permanente de

specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului, dintre care cinci nu sunt salariaţi ai BNR. Aceştia

sunt numiţi pentru o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Numirea, retragerea

şi revocarea din funcţie a acestora sunt reglementate prin legea anterior amintită.

Membrii Consiliului de Administraţie nu pot fi parlamentari şi nici nu pot face parte din

administraţia publică ori organele judiciare.

Preşedintele Consiliului de Administraţie este guvernatorul BNR.

Actuala structură a Consiliului de Adminstraţie a fost stabilită prin Hotărârea nr. 35 din 2009 a

47

Parlamentului României57.

Guvernatorul BNR se ocupă de gestiunea zilnică a BNR. Acesta coordonează: Comitetul de politică

monetară, Comitetul de supraveghere, Comitetul de administrare a rezervelor internaţionale, Comitetul de

audit, Cancelaria BNR, viceguvernatorii şi prim-vice guvernatorul. În lipsa sa ori în condiţiile constatării

imposibilităţii îndeplinirii atribuţiilor sale acestea sunt preluate de către prim-viceguvernator.

Guvernatorul BNR emite ordine şi ia decizii. Totodată, prezintă anual Parlamentului României raportul

anual al BNR.

În subordinea guvernatorului şi viceguvernatorilor se află 18 direcţii: direcţia politică monetară şi

modelară macroeconomică, direcţia stabilitate financiară, direcţia reglementare şi autorizare, direcţia

supraveghere, direcţia operaţiuni de piaţă, direcţia emisiune, tezaur şi casierie, direcţia plăţi, direcţia

studii economice, direcţia relaţii internaţionale, direcţia statistică, direcţia contabilitate, direcţia

comunicare, direcţia secretariat, direcţia resurse umane, direcţia servicii informatice, direcţia audit intern,

direcţia juridică, direcţia logistică, direcţia achiziţii, direcţia de coordonare a centrelor de perfecţionare

profesională şi activităţi sociale.

IV. Auditarea situaţiilor financiare ale BNR

Auditarea situaţiilor financiare ale BNR este efectuată de către auditori financiari – persoane

juridice autorizate de către Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de către Consiliul de

Administraţie, în urma unei licitaţii.

Situaţiile financiare, cuprinzând bilanţul, contul de profit şi pierderi, note explicative, trebuie să

ofere o imagine fidelă a poziţiei şi performanţei financiare pentru respectivul exerciţiu financiar.

V. Centrala incidentelor de plăţi58

Centrala Incidentelor de plăţi a fost înfiinţată în anul 1997 în cadrul BNR. Este, în fapt, un centru de

intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar

(tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).

Temeiul legal îl reprezintă Legea nr. 312/2004, precum şi Regulamnetul BNR nr. 1/2001 privind

organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Incidentelor de Plăţi.

Transmiterea informaţiei la Centrala Incidentelor de Plăţi se face pe cale electronică, prin utilizarea

Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fişiere:

57 Guvernator – academician Mugur Isărescu, prim-viceguvernator – prof.univ.dr. Florin Georgescu, viceguvrnator – Bogdan Olteanu, viceguvernator – dr. Cristian Popa, membru - prof.univ.dr. Marin Dinu, membru – prof.univ.dr. Nicolae Dănilă, membru – prof.univ.dr. Virgiliu Stoenescu, membru – conf.dr. Agnes Nagy, membru – dr. Napoleon Pop.

48

Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente: fişierul naţional de cecuri

(FNC), fişierul naţional de cambii (FNCb), fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO).

Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi majore

(instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu

dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise “la

purtător”, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista

creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice nu pot fi

şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă

care le-a transmis anterior la Centralei Incidentelor de Plăţi, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii

unei instanţe judecătoreşti.

Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a emiterii de

cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la Centrala Incidentelor de Plăţi a unui incident

de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de

cont care le generează în sistemul bancar.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:

- de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de formulare de

cecuri titularilor de cont;

- de către Centrala Incidentelor de Plăţi, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public,

prin transmiterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi

Ministerul Administratiei si Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii sau

prin publicarea acestor informaţii în mass-media;

- de către instanţele judecătoreşti şi alte instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control,

precum şi de către mass-media, pe baza datelor solicitate Centralei Incidentelor de Plăţi;

- de către persoanele fizice sau juridice, prin intermediul băncilor;

- de către instituţii din străinătate similare Centralei Incidentelor de Plăţi, pe baza datelor privind

incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei bănci,

baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt

înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la

Centrala Incidentelor de Plăţi, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu

58 http://www.bnr.ro/Centrala-Incidentelor-de-Plati-(CIP)-718.aspx

49

colaborării cu acel partener.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte

de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla

dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de

plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la Centrala Incidentelor

de Plăţi ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.

La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi

pentru a solicita informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta

să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana desemnată

în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine

prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă

de trăgător.

Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele

specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de

deschidere de cont curent pentru un nou client.

VI. Centrala Riscurilor Bancare59

Centrala Riscurilor Bancare a fost înfiinţată în anul 2000 în cadrul BNR şi reprezintă o structură

specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei persoane

declarante (instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în Registrul special) din

România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat

depăşeşte suma limită de raportare (20.000 RON), precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu

carduri produse de către posesori.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:

1. Registrul central al creditelor - conţine informaţii de risc bancar raportate de persoanele

declarante şi este actualizat lunar;

2. Registrul creditelor restante - conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la

graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al

creditelor;

3. Registrul grupurilor de debitori (RGD) - informaţii despre grupurile de persoane fizice si/sau

juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

59 http://www.bnr.ro/Centrala-Riscurilor-Bancare-(CRB)--2107.aspx

50

4. Registrul fraudelor cu carduri (RFC) - conţine informaţii despre fraudele cu carduri produse de

către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt persoanele

declarante şi Banca Naţională a României.

Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii

Interbancară.

Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele informaţii:

- datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o expunere mai

mare sau egală cu limita de raportare (20.000 RON);

- informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul

creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, valuta

în care s-a acordat creditul, comportamentul creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma

datorata neutilizată la momentul raportării, suma restantă;

- informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un grup de debitori:

denumire grup, cod grup, componenţa grup;

- informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor card, tip card,

valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante se face în două

moduri:

- rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana declarantă i-a

raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine toate informaţiile

disponibile la Centrala Riscurilor Bancare referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a

beneficiat de la toate persoanele declarante, fără a se preciza identitatea instituţiei creditoare (situaţia

riscului global);

- ca răspuns la interogările (cereri de consultare) on-line în cazul cărora persoanele declarante pot

solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante (pe o perioadă de

şapte ani).

Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile sunt furnizate

necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii - debitori potenţiali, accesul persoanelor declarante este

condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.

Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din Uniunea

Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia, Franţa, Germania,

51

Italia, Portugalia, Spania.

VII. Activitatea B ăncii Naţionale a României pe plan internaţional

Se disting două categorii de relaţii ale BNR la nivel internaţional :

- ca membru al Eurosistemului ;

- ca membru al Fondului Monetar Internaţional.

VIII. Banca Naţională a României şi Banca Centrală Europeană

Prin integrarea în Uniunea Europeană, BNR a fost integrată în Sistemul European al Băncilor

Centrale. Guverantorul BNR a devenit membru al Consiliului General al Băncii Cetrale Europene.

Prin integrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană s-a majorat capitalul social al Băncii

Centrale Europene. România are a opta pondere în capitalul Băncii Centrale Europene, după băncile

centrale din: Germania (20,52%), Franţa (14,38%), Marea Britanie (13,93%), Italia (12,52%), Spania

(7,55%), Polonia (4,87%) şi Olanda (3,89%)60.

60 C.A. Gheorghe, Drept bancar comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 105.

52

CONTRACTELE BANCARE

1. Definiţia contractului bancar

Ca orice alt contract, contractul bancar, în general îl reprezintă acordul de voinţă între două sau mai

multe persoane, în scopul de a constitui sau stinge între acestea un raport juridic. (art. 1166 Cod civil).

Contractele bancare sunt, de fapt, contracte cu caracter comercial.

Aşadar. Contractul bancar reprezintă acordul de voinţă realizat între două părţi, una dintre acestea

fiind obligatoriu o bancă, în scopul de a crea, modifica ori stinge un raport juridic de drept bancar.

2. Caracterele juridice ale contractelor bancare:

- sunt contracte bilaterale în sensul că dau naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;

- sunt contracte cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unor foloase patrimoniale;

- sunt contracte comutative, părţile cunoscând existenţa şi întinderea obligaţiilor, fiind cunoscute

chiar de la momentul încheierii contractului;

- sunt contracte consensuale, încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante ;

- uneori, sunt contracte translative de proprietate, dreptul real transmiţându-se de la creditor la

debitor.

3. Condiţiile de fond ale contractelor bancare

3.1. Capacitatea păr ţilor

Capacitatea de a contracta este o parte componentă a capacităţii juridice civile şi constă în

aptitudinea unei persoane de a încheia personal ori prin reprezentare contracte bancare, în cazul nostru.

Regula constă în capacitatea de a încheia contracte bancare, iar excepţia este incapacitatea.

După regulile generale din dreptul civil, capacitatea de a încheia un contract bancar revine:

- persoanei fizice care are capacitatea de exerciţiu deplină, respectiv o dată cu împlinirea vârstei de

optsprezece ani. Minorul sub paisprezece ani, precum şi persoana majoră pusă sub interdicţie pot încheia

contracte bancare prin reprezentanţii legali, ar minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă (între

paisprezece şi optsprezece ani) pot încheia contracte bancare numai dacă sunt asistaţi de ocrotitorii lor

legali;

- persoanei juridice pot încheia contrace bancare prin reprezentanţii lor legali, cu respectarea

principiului specialităţii capacităţii de exerciţiu.

3.2. Consimţământul păr ţilor

Pentru încheierea valabilăa unui contract bancar cele două părţi trebuie să consimtă în mod neviciat

la încheierea acestuia.

53

Consimţământul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizat;

- să nu fie viciat prin eroare, violenţă ori dol.

Exprimarea consimţământului băncii se face în formă scrisă, în funcţie de tipul de contract bancar ce

urmează a fi încheiat şi, totodată, în funcţie de persoana clientului.

Simpla ofertă adresată publicului de către o bancă nu o obligă în niciun fel, aceasta având dreptul de

a refuza oricând şi orice fel de client, fără a avea obligaţia motivării refuzului său.61

Exprimarea valabilă a consimţământului clientuui este condiţionată de capacitatea de exerciţiu

deplină a clientului. Minorul sub paisprezece ani ca şi majorul pus sub interdicţie îşi vor exprima

consimţământul prin reprezentantul lor legal, în timp ce minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (între

paisprezece şi optsprezece ani) va fi asistat de persoana care îl ocroteşte. Persoana juridică îşi va exprima

consimţământul prin intermediul reprezentanţilor săi legali, conform actelor sale constitutive.

Specific contractului bancar în materie de consimţământ este că, în fapt, clientul trebuie să

contracteze în deplină cunoştinţă de cauză referitor la conţinutul contractului bancar şi a efectelor juridice

pe care acesta le produce. În acest sens prezintă importanţă obligaţia de informare.

Contractul bancar este un contract de adeziune, clauzele contractuale fiind stabilite de către

bancă.

Distinct de aceste clauze contractul se consideră a fi completat de drept cu condiţiile generale

de bancă, precum şi cu uzurile bancare, dar şi cu regulile profesionale. Cu privire la acestea este

aplicabilă prezumţia cunoaşterii lor de către client.

Condiţiile generale de bancă sunt norme care reglementează ansamblul operaţiunilor efectuate de

bănci în relaţiile lor cu clientela, preţul serviciilor prestate clientului de către bancă, succesiunea

cronologică în care se efectuează operaţiunile bancare ş.a. toate acestea apar ca şi clauze contractuale,

fiind inserate pe contractul tip.

Uzurile bancare pot avea valoare de cutumă ori sunt convenţionale. Uzurile cu valoare de cutumă

produc aceleaşi efecte ca şi condiţiile generale. Uzurile convenţionale sunt cele se impun aprobării tacite

a părţilor, izvorând practic din dispoziţiile legale.

Regulile profesionale bancare sunt emise de Banca Naţională a României sau derivă din convenţiile

interbancare. Acestea sunt publicate în Monitorul Oficial. Odată publicate, operând principiul publicităţii

61 R.I. Motica, V. Popa, Drept comercial român şi drept bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 378.

54

lor, nimeni nu poate invoca necunoaşterea acestora.

Tot în legătură cu caracterul contractelor bancare de contracte de adeziune apare şi obligaţia de

confidenţialitate a băncii. Informaţiile confidenţiale nu pot fi divulgate de către bancă. Mai mult, băncii îi

revine totodată obligaţia de a nu divulga nici informaţiile neconfidenţiale dacă pot dăuna intereselor

clientului.

Obligaţia de confidenţialitate vizează două laturi: nedivulgarea informaţiilor secrete, precum şi

obligaţia de a nu folosi pentru sine, nici pentru altul aceste informaţii.

Conform art. 37 din actul normativ sus-menţionat prevede că orice membru al consiliului de

administratie al unei banci, precum si toate persoanele care participa la activitatea bancii sunt obligate sa

pastreze secretul profesional. Informatii privind sumele depuse si operatiunile efectuate pe numele

persoanelor fizice si juridice se vor transmite numai titularilor sau reprezentantilor lor legali, iar in

cauzele penale in care s-a pus in miscare actiunea penala impotriva titularului, la cererea scrisa a

procurorului sau a instantei judecatoresti. Personalul bancii nu poate uza, in folos personal, de

informatiile bancare pe care le detine sau de care a luat cunostinta in orice mod.

Rămâne de văzut în ce măsură prevederile art. 37 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară

se conciliază cu prevederile Regulamentului BNR nr. 9/2008 privind cunoaşterea clientelei în scopul

spălării banilor şi finanţării terorismului.

Nu de puţine ori contractele bancare stipulează posibilitatea pe care şi-o rezervă băncile de a

modifica în mod unilateral prevederile respectivului contract. Astfel se explică creşterea dobânzilor într-

un contract de credit (aducerea la cunoştinţa clientului realizându-se prin intermediul unei scrisori

recomandate sau alte modalităţi de comunicare cu confirmarea primirii), ori dreptul băncii de a denunţa,

retrage ori limita creditul acordat pe baza unui preaviz.

Orice modificare unilaterală a contractului trebuie adusă la cunoştinţa clientului, uzurile bancare

recomandând acordarea unui termen în care modificările să devină opozabile clientului.

3.3. Obiectul contractului bancar trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, pentru a fi valabil:

- să existe;

- să fie în circuitul civil;

- să fie determinat ori determinabil;

- să fie posibil;

- să fie licit şi moral.

Specficitatea obiectului contractului bancar derivă di prevederile art. 8 din Legea nr. 58/1998

privind activitatea bancară. Astfel,

55

Bancile, persoane juridice romane, si sucursalele bancilor straine pot desfasura, in limita autorizatiei

acordate, urmatoarele activitati:

a) acceptarea de depozite;

b) contractarea de credite, operatiunile de factoring si scontarea efectelor de comert, inclusiv

forfetare;

c) emiterea si gestiunea instrumentelor de plata si de credit;

d) plati si decontari;

e) leasing financiar;

f) transferuri de fonduri;

g) emiterea de garantii si asumarea de angajamente;

h) tranzactii in cont propriu sau in contul clientilor cu:

- instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

- valuta;

- instrumente financiare derivate;

- metale pretioase, obiecte confectionate din acestea, pietre pretioase;

- valori mobiliare;

i) intermedierea in plasamentul de valori mobiliare si oferirea de servicii legate de acesta;

j) administrarea de portofolii ale clientilor, in numele si pe riscul acestora;

k) custodia si administrarea de valori mobiliare;

l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

m) inchirierea de casete de siguranta;

n) consultanta financiar-bancara;

o) operatiuni de mandat.

Bancile pot desfasura totodată activitatile prevazute de legislatia privind valorile mobiliare si

bursele de valori prin societati distincte, specifice pietei de capital, care vor functiona sub reglementarea

si supravegherea Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare, cu exceptia activitatilor care, potrivit acestei

legislatii, pot fi desfasurate in mod direct de catre banci.

Operatiunile de leasing financiar vor fi desfasurate de catre banci, prin societati distincte, constituite

in acest scop.

3.4. Cauza contractului bancar

Contractul bancar trebuie să aibă o cauză care:

- să existe;

56

- să fie reală;

- să fie licită şi morală.

4. Condiţii de formă

Încheierea contractului bancar impune obligatoriu respectarea formei scrise.

Încheierea contractului se poate dovedi şi cu înscrisuri ca: corespondenţa părţilor ori registrele

comerciale.

Contractul de depozit şi contractul de împrumut sunt contracte reale, încheiate valabil la momentul

predării sumei, obiectului ori titlului de valoare.

5. Trăsături specifice contractelor bancare62

5.1. Originalitatea tehnicilor utilizate în sensul că, în fapt, un contract bancar poate consta în:

depozitul de fonduri şi de titluri, scontul, data de valoare, cărţile bancare, cambia informatizată ş.a.

5.2. Protecţia sporită a clientului, ca reacţie la inegalitatea părţilor şi la importanţa intereselor puse

în joc;

5.3. Suprapunerea raportului de drept bancar cu raportul de drept comercial dintre client şi

terţe persoane;

5.4. Sunt contracte de adeziune;

5.5. Sunt contracte de durată , executarea lor prelungindu-se în timp;

5.6. Presupun uneori repetarea unor operaţiuni bancare (de exemplu în situaţia unor plăţi prin

conturi curente), deşi contractul de bază rămâne neschimbat;

5.7. Implică obligaţia de informare şi de sfătuire din partea băncii;

5.8. Implică obligaţia băncii de a păstra confidenţialtatea informaţiilor privind clien ţii săi.

5.8. Dezvăluirea secretului profesional este posibilă în anumite condiţii, expres prevăzute de

lege;

5.9. Includ dreptul băncii de a modifica în mod unilateral contractul, existând chiar

posibilitatea rezilierii unilaterale a acestuia.

6. Răspunderea juridică contractuală a băncii

Ca şi în dreptul civil, şi în dreptul bancar, neîndeplinirea culpabilă ori îndeplinirea defectuoasă ori

cu întârziere a obligaţiilor pe care şi le asumă banca conform contractului bancar conduc la antrenarea

răspunderii contractuale a băncii pentru repararea prejudiciului cauzat astfel clientului.

Culpa băncii ar putea rezida în :

62 N.C. Dariescu, op.cit., pp. 40-41.

57

- refuzul nejustificat de a plăti un cec ce are acoperire;

- neverificarea unui bilet la ordin, cambii sau cec înainte de a se efectua plata ;

- furnizarea unor informaţii false, cu rea credinţă ;

- rezilierea unilaterală, nejustificată, a unui contract de credit ;

- întârzierea culpabilă în efectuarea unor operaţiuni ordonate de către client ;

- interzicerea nejustificată a accesului cleintului la seiful închiriat sub motivul fals că execută o

poprire63.

Există posibilitatea restrângerii răspunderii convenţionale a băncii prin intermediul clauzelor de

exonerare de răspundere. Acestea pot produce efecte numai în cazul culpei uşoare. Dacă culpa este uşoară

sau gravă se apreciază în fiecare caz concret, dând efect uzurilor bancare şi determinând nivelul diligenţei

profesionale a bancherului.

Există posibilitatea înlăturării răspunderii contractuale a băncii în caz de forţă majoră. In

jurisprudenţă, invocarea acesteia s-a realizat în situaţia grevei, precum şi în cazul jafului ori a spargerii

(hold-up).

De regulă, greva este un astfel de caz de forţă majoră, fiind inserată drept o astfel de împrejurare în

contractele bancare. Greva personalului băncii este considerată caz de forţă majoră şi înlătură răspunderea

băncii dacă îndeplineşte trei condiţii: este exterioară, imprevizibilă şi irezistibilă. Jurisprudenţa a căutat să

expliciteze cauzele anterior menţionate. Aşadar greva este exterioară dacă nu este provocată de un fapt

intern al băncii. Imprevizibilitatea trebuie dovedită atât la momentul declanşării, cât şi din punct de

vedere al duratei ori al intensităţii. Irezistibilitatea grevei este apreciată la momentul executării

contractului.

Cazurile de jafuri ori de spargeri nu sunt considerate cazuri de forţă majoră, astfel încât răspunderea

băncii nu este înlăturată. Explicaţia rezidă în situaţia contractului de depozit. Se porneşte de calificarea

depozitului bancar ca depozit impropriu. În acest caz, dreptul de proprietate asupra fondurilor se transmite

băncii. Deoarece au fost sustraşi doar banii băncii, societatea bancară rămâne obligată de a preda

deponentului suma sustrasă.

7. Contul bancar64

Contul bancar este deschis de bancă pe numele clientului şi însumează operaţiunile bancare

efectuate în numele acestuia. El se prezintă ca imagine a creanţelor şi datoriilor clientului.

63 C.A. Gheorghe, L. Mureşan, Caiet de seminar la disciplina drept bancar, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p.86. 64 R.I. Motica, V. Popa, op.cit., p. 377.

58

Prezintă importanţă contabilă. Acesta va conţine: în cadrul debitelor – retragerile de numerar, plăţile

efectuate la ordinul clientului, dobânzile şi comisioanele datorate băncii; în ceea ce priveşte operaţiunile

de credit – vărsămintele de numerar, dobânzile pe care banca le datorează clientului. Astfel „soldul

creditor” indică faptul că banca este datoare cleintului, iar „soldul debitor” arată că, în fapt, clientul este

dator băncii.

Extrasul de cont evidenţiază operaţiunile din contul bancar al clientului din punct de vedere

cronologic.

7.1. Formele contului curent

Există o mare varietate de forme ale contului bancar. Acesta se poate înfăţişa în forma:

- contului de depozit. Acesta reprezintă instrumentul executării contractului de depozit bancar. În

această categorie intră şi contul de economii.

- contului curent. Acesta reprezintă instrumentul de realizare a contractului de cont curent.

- contului passant, destinat efectuării unor operaţiuni izolate cum ar fi cumpărări sau vânzări de

aur, subscrierea de obligaţiuni etc.

- contul colectiv, utilizat în situaţia operaţiuni bancare speciale colective. În acest caz este necesar

ordinul semnat de toţi cotitularii pentru realizarea operaţiunilor de cont, ţinuţi solidar şi indivizibil pentru

toate operaţiunile de cont. Ei au totuşi posibilitatea mandatării reciproce pentru operaţiunile de cont.

- contul contencios

- contul numeric – operaţiunile se desfăşoară fără menţionarea numelui titularului, nume cunoscut

unui cerc restrâns de personal al băncii.

7.2. Titularul de cont bancar

Poate fi titular de cont bancar o persoană fizică ori o persoană juridică, singura condiţie fiind aceea

de a avea capacitate de exerciţiu. Reprezentantul legal al titularului de cont desfăşoară operaţiunile de

cont atunci când titularul este minor sau persoană pusă sub interdicţie.

Deschiderea unui cont bancar implică următoarele etape:

- completarea formularului de deschidere a contului;

- înscrierea operaţiunilor de deschidere a contului în repertoriul cronologic al conturilor;

- depunerea specimenelor de semnătură ale persoanelor fizice împuternicite să dispună cu privire

la efectuarea de operaţiuni de cont;

- eliberarea către titularul contului a unui înscris care atestă deschiderea contului şi, dacă este

cazul, a unui carnet de cecuri.

7.3. Blocarea diponibilului de cont reprezintă o măsură specifică, particulară, impusă de instanţa

59

de judecată sau de către organele fiscului, în îndeplinirea actelor de executare silită. Este o măsură cu

caracter temporar. În perioada blocării contului sunt posibile doar operaţiunile de creditare.