dr.civil
-
Upload
sperantaadjedan -
Category
Documents
-
view
216 -
download
0
description
Transcript of dr.civil
Academia “Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova
LUCRARE DE DOMICILIU
Catedra : Drept civilDisciplina : Drept civilTema : Modurile de stingere a obligatiilor civile
A efectuat : Saulea Elena Grupa 531
Chişinău 2015
CuprinsIntroducere…………………………………………………………………...……………….3
Trimitere………………………………………………………………………………………4
1.Stingerea obligatiilor prin executare………………………………………………………..5
1.1. Efectele executării………………………………………………………………………..5
2. Stingerea obligatiilor prin consemnare…………………………………………………….6
2.1. Locul consemnării………………………………………………………………………..7
3.Stingerea obligatiilor civile prin compensare……………………………………………….7
3.1. Condiţiile compensaţiei…………………………………………………………………..8
3.2. Efectele compensaţiei…………………………………………………………………….9
4.Stingerea obligaţiilor prin confuziune………………………………………………………9
5. Stingerea obligaţiilor prin remiterea de datorie……………………………………………..9.
6. Novatia……………………………………………………………………………………..10
7. Stingerea obligaţiilor prin decesul persoanei fizice sau lichidării persoanei juridice………11
8. Stingerea obligaţiilor prin imposibilitatea fortuită de executare……………………………11
Concluzie……………………………………………………………………………………...12
Bibliografie……………………………………………………………………………………13
2
IntroducerePrin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în partea ce se referă la
obligaţia stinsă. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi
penalităţile ori să repare prejudiciul. [1] Stingerea obligaţiei denotă încetarea raporturilor juridice
dintre subiecte, care în urma stingerii obligaţiei pierd drepturile subiective şi obligaţiunile ce
constituie esenţa raporturilor juridice obligaţionale. Odată cu stingerea ei obligaţia încetează de a
mai exista şi participanţii la ea nu mai sînt legaţi prin acele drepturi şi obligaţiuni care rezultau
anterior din această obligaţie. Aceasta înseamnă – creditorul nu mai are dreptul să prezinte
debitorului oarecare creanţe, bazîndu-se pe această obligaţie; părţile nu mai poartă răspundere
conform acesteia; ele nu pot recesiona drepturile şi obligaţiunile sale în modul stabilit terţelor
persoane etc. Raporturile juridice obligaţionale, spre deosebire de cele reale, după natura lor nu
pot fi nelimitate. În cursul realizării lor neapărat survine un asemenea moment în care ele se
sting. Un asemenea rezultat survine în virtutea acţiunii dreptului de încetare a faptelor juridice ce
comstituie temeiurile de stingere a obligaţiilor. Unele sting obligaţia din voia participanţilor la ea
, satisfăcînd totodată interesul patrimonial al creditorului şi astfel atingînd scopul principal al
obligaţiei. Aceste temeiuri conform naturii lor juridice constituie acte juridice (art.643, 651, 662,
665 CC). Alte temeiuri nu se referă la acte juridice, ci la fapre juridice şi sting obligaţiile
indiferent de faptul dacă s-a atins sau nu scopul (art.660, 663, 664). Se disting efectele stingerii
obligaţiilor principale şi secundare (suplimentare). În urma stingerii primei obligaţii în mod
automat se stinge şi cea de a doua. Stingerea însă a obligaţiei suplimentare nu are influenţă
asupra valabilităţii celei principale. Această corelaţie poate fi ilustrată prin exemplul
împrumutului unei sume de bani de către o parte şi plătirea dobînzii conform contractului
respectiv – de către altă parte. Se are în vedere că stingerea datoriei (de exemplu, restituirea
banilor luaţi cu împrumut) are ca urmare încetarea plătirii dobînzii (art.869). Dacă însă
împrumutul a fost asigurat cu gaj, încetarea gajului nu îl lipseşte pe creditorul gajist de dreptul de
a cere executarea obligaţiei: temei pentru cererea executării unei asemenea creanţe serveşte forţa
obligaţiei principale.Stingerea obligaţiilor nu exclude faptul că în legătură directă cu ea între
părţi apare o nouă obligaţie, scopul căreia, conform regulii generale, este de a elimina desbalanţa
ce a luat naştere între părţi. În unele cazuri apariţia unei asemenea obligaţii este stipulată chiar în
cod sau în lege. Astfel, conform art.908 CC, în cazul încetării relaţiilor contractuale locatarul
este obligat să restituie bunul închiriat. În cazul stingerii obligaţiei iniţiale poate să ia naştere o
obligaţie în urma bunurilor obţinute fără justă cauză.(art.art. 1392, 1393, 1395).
3
Trimitere[1] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 642.[2] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 643.[3] Suport de curs, dupa tratatul de drept civil “Obligatii’’, 2012, editura Universul Juridic, Liviu
Pop.[4] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 645. Alin.1[5] art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.[6] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 647, alin.1.[7] Drept civil, Ion Bitca, pag. 82.
4
1.Stingerea obligatiilor prin executare1.1. Efectele executăriiExecutarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător.
Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate
(darea în plată). În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor
privind răspunderea vînzătorului. [2] Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele
mai multe ori, de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat
executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în natură prin
intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executarea directă sau în natură a obligaţiilor
poate avea loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a
prestaţiei, împotriva voinţei debitorului, prin constrângere. Executarea indirectă a obligaţiilor
intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă
sau nu mai prezintă interes pentru creditor. Menţionăm că nu este vorba de o imposibilitate
fortuită de executare (caz în care obligaţia se stinge ca urmare a producerii evenimentului
fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau
daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării
culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.[3] Executarea obligaţiei constă în
săvîrşirea sau abstinenţa de a săvîrşi acţiunea, nedeosebindu-se în acest sens de obligaţia de a
săvîrşi acţiunea, este necesar de a concretiza aceasta, în mod corespunzător. Se are în vedere că
în obiectul obligaţiei de primul gen se fixează în mod determinat care acţiuni urmează a fi
săvîrşite, iar în obiectul obligaţiei de genul doi la fel de precis – de la ce acţiuni trebuie să se
abţină debitorul (de exemplu, în conformitate cu art.1175 CC în obligaţia părţilor, în special care
vizează franchisingul, intră nedivulgarea informaţiei confidenţiale, secretele de producţie ale
franchiserului şi altă informaţie comercială confidenţială primită de la el). Legislaţia, dar şi
doctrina, consacră principiul executării în natură a obligaţiilor, astfel că acest mod de executare
va duce la satisfacerea creanţei creditorului. Satisfacerea acestor interese ale creditorului poate
avea loc doar dacă debitorul execută prestaţia datorată în natura ei specifică. Mai mult ca atît,
sunt situaţii cînd înlocuirea obligaţiei iniţiale cu alta, nul va interesa pe creditor. În aceste
condiţii executarea în natură a obligaţiilor de către debitor este consacrat ca un principiu
fundamental al executării obligaţiilor. Executarea întocmai a prestaţiilor avute în vedere de către
părţi face ca raportul obligaţional să-şi atingă finalitatea. Înlocuirea prestaţiei asumate cu alta sau
cu despăgubiri băneşti nu poate fi făcută decît cu acordul creditorului. Conform art. 643, alineat
1, executarea stinge obligaţi numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător.
5
Conform art.572, alineat 2, obligaţia trebuie executată în mod corespunzător, cu bună-credinţă, la
locul şi la momentul stabilit. Stingerea obligaţiilor prin executare, este reglementată de art. 572 –
623, Cod Civil. În doctrină, executarea a primit denumirea de plată, lucru care nu trebuie
confundat cu plata preţului la vînzare – cumpărare. Astfel, în sensul larg al cuvîntului, prin plată
vom înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive de a da sau a face, ca de exemplu:
constituirea sau transmiterea unui drept, remiterea unui bun, executarea unei lucrări, încheierea
unui contract, etc.
2. Stingerea obligatiilor prin consemnareÎn cazul în care creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu
cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare
sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar. [4] Consemnarea se efectuează
de către notar, bancă sau oficiul poştal de la locul executării obligaţiei; la solicitarea creditorului
lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau alte documente şi bijuteriile; restituirea
banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor consemnate se admite doar cu
consimţămîntul persoanei, în beneficiul căreia ele au fost depuse, sau la expirarea unui termen de
3 ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650), sau
în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti ( art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din
8.XI.2002. [5] In cazul cînd creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile
lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea consemnării are
legătură şi cu alte temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa reprezentantului din
partea lui; cu inexistenţa unei determinări vădite cu privire la faptul cine este creditor în
obligaţie, inclusiv şi în legătură cu apariţia contradicţiilor în această privinţă între creditor şi alte
persoane; cît şi cu absenţa persoanei împuternicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei în
locul unde trebuie să fie efectuată executarea. Deşi există o multitudine de diversităţi ale
consemnării ele au aceleaşi efecte: consemnarea banilor, bunurilor mobiliare se consideră
executată şi stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor
nu mai pot fi predate creditorului. Depozitarul (notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să
informeze creditorul cu privire la acceptarea prestaţiei. Temeiurile indicate pentru transmiterea
celor executate prin consemnare sînt unite prin imposibilitatea de drept şi de fapt a executării
obligaţiei nemijlocit de către creditor. Întrucît însăşi consemnarea nu constituie o sancţiune, nu
are importanţă chestiunea privind motivele survenirii situaţiei respective, în special, dependenţa
de acţiunile creditorului.
6
2.1. Locul consemnării Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat
bunurile în alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.[6] Locul consemnării
poate fi indicat chiar în lege, în alt act legislativ sau în contract. În cazurile în care locul
executării nu este determinat nici prin unul din aceste moduri, executarea urmează să se
efectueze:
a) cu privile la obligaţiile părţilor, rolul cărora îl execută persoana juridică (de a transmite marfa
sau alte bunuri) – la locul confecţionării sau păstrării bunurilor sau la locul predării bunurilor
primului transportator pentru a le duce creditorului, dacă creditorul cunoştea acest loc în
momentul naşterii obligaţiei.
b) cu privire la obligaţia bănească – la locul aflării persoanei juridice (sau la banca care
deserveşte această persoană juridică). În privinţa persoanelor fizice debitorul nu poate deschide
cont şi transmite datoria creditorului la bancă, deoarece pentru deschiderea contului este necesar
consimţămîntul creditorului, iar în cazul de faţă el (creditorul) se află în întîrziere sau debitorul
nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului (art.645). Dacă creditorul pînă la momentul
executării obligaţiei ş-a schimbat domiciliul (locul aflării) şi despre această schimbare l-a
informat pe contragent, loc al executării este recunoscut noul domiciliu (locul aflării) şi
cheltuielile suplimentare le v-a suporta contragentul părţii – debitorul.
c) cu privire la obligaţia de transmite lotul de pămînt, clădirea, construcţia sau alte bunuri
imobiliare- de către notarul de la locul aflării imobilului.
d) cu privire la alte obligaţii – la domiciliul părţii debitorului (persoanei fizice) sau la locul
aflării debitorului (persoanei juridice).
3.Stingerea obligatiilor civile prin compensareCompensarea este o modalitate de stingere a obligaţiei, căreia în prezent i se acordă o importanţă
deosebită: utilizarea ei pe scară largă constituie unul din mijloacele de reducere a masei băneşti
necesare pentru circulaţie, lichidarea neplăţilor pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi
serviciile prestate. Compensarea ca modalitate de stingere a obligaţiei se caracterizează prin
faptul că în caz de două creanţe omogene scadente sau scadenţa simultană a cărora poate fi
solicitată, ele se sting reciproc integral (cu condiţia egalităţii sumei obligaţiei) sau parţial (dacă
sumele obligaţiilor opuse sînt diverse). De exemplu, în cazurile în care sînt prezente două
contracte de împrumut, iar fiecare din părţi are calitatea de împrumutător într-un contract şi de
împrumutat în al doilea. Cu toate acestea nu există obstacole pentru a fi supuse compensării
7
obligaţiile, care iau naştere din două contracte diverse după natura lor (de exemplu, obligaţiile
cumpărătorului , care nu a achitat integral mărfurile primite, se sting prin compensarea
obligaţiilor din contractul de antrepriză, în care vînzătorul are calitatea de client, iar
cumpărătorul - de antreprenor). În toate aceste cazuri obligaţiile sînt opuse, întrucît creditorul
unei obligaţii este debitorul celeilalte. Prin compensare poate fi stinsă o obligaţie incontestabilă,
asigurată cu apărare juridică. Nu este admisă compensarea creanţelor, faţă de care, în urma
declaraţiei contragentului, va fi aplicat termenul de prescripţie (şi el deja a expirat pînă la
momentul compensării), obligaţia poate fi stinsă prin compensare, dacă debitorul benevol a dat
consimţămăntul pentru executarea ei. În caz contrar creditorul se va adresa în judecată cu
rugămintea de a fi restabilit, în ordinea respectivă, termenul de prescripţie. De asemenea nu se
admite compensarea creanţelor cu caracter personal şi compensarea altor creanţe indicate în lege
sau în contract. Omogenitatea şi lichiditatea de asemenea sînt condiţii ale compensării, care se
referă, în special, la obiectul obligaţiei. Mai frecvente sînt compensările obligaţiilor băneşti sau,
cel puţin, a unor asemenea obligaţii care pot fi exprimate în bani (în cazul de la urmă este vorba,
în afară de obiecte, despre lucru şi servicii). Omogenitatea trebuie să se manifeste şi în natura
obligaţiilor. Astfel, urmează să fie recunoscute neomogane şi respectiv în imposibilitatea de a fi
compensate creanţele despre transferul plăţii în avans pentru mărfurile primite – conform unui
contract, şi despre încasarea amenzii pentru nefurnizarea cantităţii cuvenite – conform altui
contract. Consider obligaţiile neomogene şi în imposibilitate de compensare rambursarea sumei
primite a creditului unei părţi şi obligaţiile cu caracter subsidiar apărute în urma fidejusiunii, ale
altei părţi. În toate cazurile obligaţia trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da suma de bani sau
bunuri fungibile de aceeaşi natură. Compensaţia nu este posibilă cînd obiectul obligaţiilor
reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită.
3.1. Condiţiile compensaţiei Pentru a pute opera compensaţia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: --- obligaţiile
părţilor să fie reciproce; --- existenţa a două raporturi juridice distîncte din care s-au născut
obligaţiile părţilor; --- obligaţiile părţilor să aibă că obiect prestaţia de a da sume de bani sau
bunuri de aceiaşi natură. Dacă obictul prestaţiilor sînt de natură diferite atunci este necesăr
accordul părţilor în acest sens. --- creanţele trebuie să fie certe – adică existenţa lor să nu fie
discutabilă din punct de vedere juridic; lichide – adică valoarea lor să fie determînată sau
determînabilă; exigibilă – adică să fi ajuns la momentul cînd se poate cere executarea ei, adică
scădentă.
8
3.2. Efectele compensaţiei.[7]
Compensaţia produce următoarele efecte juridice: --- stinge cele două datorii reciproce pînă la
concurenţa obligaţiei care are valoare cea mai mică, art. 652, C. civ. --- compensaţia operează că
o plată dublă şi de aceia stinge implicit garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale; --- cînd între
părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi compensăbile, se aplică
regulile de la imputaţia plăţii, art. 586, 655, C. civ
4.Stingerea obligaţiilor prin confuziune. Confuziunea este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceiaşi
persoană atît a călităţii de debitor, cît şi a acelei de creditor, în cădrul aceluiaşi raport juridic
obligaţional. În ce priveşte domeniul de aplicare ea se aplică tuturor obligaţiilor îndependent de
izvorul lor. În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii. În
cazul persoanelor juridice confuziunea întervîne în procesul reorganizării lor prin comasare În ce
priveşte efectele confuziunii ea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale. Deci dacă
obligaţia stînsă prin confuziun a fost garantată de un fidejusor aceasta va profita şi fidejusorului.
Dacă confuziunea are loc între fidejusor şi creditor sau fidejusor şi debitor obligaţia principală nu
se stinge, art. 661, C. civ ci se stinge doar obligaţia secundară. În cazul unor oligaţii solidare
confuziunea între creditor şi unul din debitori va stinge creanţa acestuia doar în limita obligaţiei
acestuia, şi nu va profita de cît în aceiaşi măsură celorlaţi codebitori solidari. Acelaşi efect se va
produce în cazul obligaţiilor indivizibilie. Confuziunea poate să înceteze atunci cînd încetează
cauza care a provocat-o sau cînd actul juridic în baza căruia a operat confuziuea a fost declarat
nul. În acest caz efectele confuziunii încetează şi că urmarea a efectului retroactiv al nulităţii,
obligaţia stînsă va renaşte, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
5. Stingerea obligaţiilor prin remiterea de datorie.
Remiterea de datorie este acel mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea
creditorului, cu consimţămîntul debitorului la dreptul sau de creanţă, art. 662 alin. 1, C. civ.
Deci, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face necesără existenţa
conşimţămîntului debitorului. O renunţare unilaterală a creditorului la dreptul sau de creanţă este
înopozabilă debitorului, acesta oricînd va putea să efectuieze o plată valabilă, inclusiv prin
consemnarea ei. Şi întradevăr creditorul poate să nu ceară plata de la debitor, dar nu-l poate
împedică că acesta să nu-şi execute obligaţia să. Regula este că remiterea de datorie priveşte
întreaga obligaţie, cu excepţia faptului cînd în contract nu este stipulat că este parţială, art. 662
alin. 1 partea a doua, C. civ. Din dispoziţiile legale nu rezultă că remiterea de datorie trebuie să
9
îmbrace o formă specială. Totuşi, prin excepţie, credem, că dacă remiterea priveşte o obligaţie
pentru a cărui încheiere s-a cerut o anumită formă solemnă este necesar că şi remiterea să
întrunească aceiaşi formă. Sau dacă remiterea reprezintă o clauză întru-un act pentru valabilitatea
căruia se cere formă solemnă atunci şi remiterea de datorie trebuie să îmbrace aceiaşi formă.
6. Novatia Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o
obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent, în baza
unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru valabilitatea actului de novaţie se cer a fi îndeplinite toate
condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le întrunească orice act juridic. Pe lîngă acestea,
novaţia presupune şi respectarea următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii valabile care
urmează să se stingă prin novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea
nu poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită de o nulitate relativă, atunci ea poate fi
novată, deoarece intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii şi deci
voinţa de a o confirma. b) naşterea unei obligaţii noi valabile, deoarece numai prin existenţa ei
valabilă se stinge vechea obligaţie şi se înfăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de
nulitate sau ar face obiectul unei rezoluţiuni, ea se desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se
poate realiza. c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou(aliquid novi) faţă de cea veche.
Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei, cum ar fi
schimbarea uneia din părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea ori înlăturarea unei
condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea creditorului intervine, de exemplu, cînd
cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vînzătorului să efectuieze plata preţului către o altă
persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul
că se face cu acordul debitorului, fără îndeplinirea formalităţilor cerute pentru opozabilitate faţă
de terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte
obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în schimbarea
obiectului, cînd părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decît cea stabilită în
obligaţia care se stinge, cum ar fi de exemplu, predarea unui bun în locul unei sume de bani sau
invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine în situaţia cînd părţile se înţeleg ca prestaţia
datorată de debitor să aibă o altă cauză decît aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de pildă, în
cazul în care cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de
împrumut. Elementul nou poate să constea şi în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, caz în
care obligaţia condiţională se va transforma într-o obligaţie pură şi simplă sau dincontra obligaţia
pură şi simplă se va transforma într-o obligaţie condiţională. Modificarea termenului de
10
executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavînd ca efect stingerea obligaţiei vechi şi
naşterea concomitentă a unei obligaţii noi. d) intenţia părţilor de a nova constituie elementul
esenţial al novaţiei. În lipsa acesteea, crearea unei obligaţii noi prin întroducerea la obligaţia
veche a unui element nou, nu este suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor
exprimată în mod cert şi neechivoc constituie o dovadă a actului de novaţie.
7. Stingerea obligaţiilor prin decesul persoanei fizice sau lichidării persoanei
juridice.
De regulă orice obligaţie patrimonială ce face parte din patrimoniul unei persoane decedate
formează obiectul moştenirii succesorale. Îmsă nu orice obligaţie poate formă obiectul unei
succesiuni. Asfel obligaţiile cu caracter stict personal, cele care sînt legate de persoana
debitorului, cele care reprezintă corelativul exerciţiului drepturilor personale nepatrimoniale, nu
vor putea fi transmise prin moştenire. Se afirmă că aceste obligaţii au un caracter intuitu
personaie. Deci, sînt obligaţiile care se fac în considerărea calităţilor personale fizice sau psihice
(întelectuale) sau morale ale persoanei defuncului. Sînt obligaţii cu caracter persoanal obligaţia
de întreţînere, obligaţia de reparare a daunei cauzate sănătăţii, contractul de mandat, contractul
de fidejusiune etc. Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice, cu excepţia situaţiei cînd
obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor altor persoane, art.
664 alin. 3, C. civ. Persoana juridică îşi încetează existenţa în momentul radierii ei din registul de
stat, şi din această dată se stîng toate obligaţiile la care ea a fost parte.
8. Stingerea obligaţiilor prin imposibilitatea fortuită de executare.
Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz
fortuit sau de forţă măjoră, deci îndependent de vre-o vină din partea debitorului. În acest sens
sînt şi dispoziţiile art. 663 alin. 1, C. civ., potrivit careia: “obligaţia se stinge prin imposibilitatea
executării, dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde”.
84 Aceată imposibilitate priveşte obligaţiile de a da un bun individual determinat sau obligaţiile
de a face sau a nu face care implică un fapt personal al debitorului. Imposibilitatea fortuită de
executare nu priveşte obligaţia de a da bunuri de gen, deoarece acestea nici odată nu pot
dispărea, şi celelalte obligaţii de a face sau a nu face care pot fi oricînd fi executate prin altul.
Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei îi revîne debitorului. Obligaţia nu se va
stinge dacă în momentul pieirii lucrului, debitorul era pus în întîrziere, cu exepţia faptului cînd
debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă el şi-ar fi executat obligaţia la
scădenţă.
ConcluzieSpre deosebire de raporturile juridice reale care au caracter de durată şi stabilitate, raporturile
juridice obligaţionale se nasc pentru a se stinge imediat sau după un înterval de timp. Atingerea
scopului urmărit de către părţi poate avea loc prin realizarea drepturilor de creanţă şi executarea
obligaţiilor corelative. De regulă mijlocul firesc de realizarea a creanţelor constă în executarea în
natură a lor, deci plata. Însă legea reglementează şi alte mijloace de stingere a obligaţiilor care
vor putea fi aplicate dacă vor fi întrunite condiţiile necesare.
Despre importanta mai mare sau mai redusa a unor institutii de drept noi ne putem da cu
concluzia in urma cercetarii lor din mai multe puncete de vedere si in raport cu principiile
fundamnetale a dreptului omului. Orice inceput are un sfirsit, deaceea stingerea obligatiilor este
un element indispensabil in sistemul de drept din cele mai vechi timpuri pina astazi. Dar
varietatea lui de executare sa facut simtita insasi din dreptul privat roman sis a extins pina in
present in raport de complexitatea dezvoltarii dreptului la etapa actual. Prin stingerea
obligațiilor înțelegem încetarea raporturilor juridice dintre subiectele acestora care pierd
drepturile și obligațiile subiective ce rezultă din conținutul raportului obligațional. Efectele
stingerii obligațiilor sînt prevăzute la art.642 Cod Civil:
1.Prin stingerea obligațiilor, încetează raporturile juridice dintre părți, în parte ce se referă la
obligația stinsă.
2.Dacă obligația este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobîndă și penalitățile ori să
repare prejudiciul. Obligația se stinge odată ce a fost executată în natură sau prin echivalent,
direct sau indirect, voluntar sau silit. Modurile de stigere a obligațiilor sînt următoarele:-
executarea;-consemnarea;-compensarea;-confuziunea;-remiterea de datorie;-imposibilitatea
fortuită de executare;-novație;-decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice.În afară
de aceste moduri de stingere a obligațiilor, obligațiile se pot stinge și prin alte instituții cum ar fi:
-prescripția extinctivă, prin care legea stabilește o durată limită de valabilitate a raporturilor
juridice obligaționale, în interiorul cărora creditorul are posibilitatea valorificării pe calea
constrîngerii de stat a drepturilor sale subiective. -alte instituții ar mai fi în cazul nulității sau
rezoluțiunii, acestea fiind indirecte. Astfel prin efectul lor duc la disființarea retroactivă a
raportului juridic. În cazul dat se stinge dreptul la acțiune în sens material, însă nu și dreptul de
creanță sau obligație.
12
Bibliografie Codul civil al Republicii Moldova. Suport de curs, dupa tratatul de drept civil “Obligatii’’, 2012, editura Universul Juridic, Liviu Pop.Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.Drept civil, Ion Bitca.
13