Dor de școală

8/20/2019 Dor de școală

http://slidepdf.com/reader/full/dor-de-coala 1/108

Ioana Iordache-Baltag

DOR DE {COAL|

Editura „Egal” Bacău, 2015



2

M- aş întoarce cu aceeaşi dragoste şi dăruire.

DOR DE {COAL|

Ioana Iordache-Baltag

Editura „Egal” Bacău, 2015



3

Carte electronică apărută cu sprijinulAsociaţiei Generale a Învăţătorilor din România

în cadrul proiectului EduCarte.ro.

Se distribuie gratuit.

Copertă şi tehnoredactare: Ionel-Cătălin Diaconu

De acelaşi autor: Culegeri de matematică pentru clasele I-IV

Edituri: Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1992Plumb, Bacău, 1997, 1999 Corint, Bucureşti, 2004, 2006, 2008, ...

Probleme pentru clasele I-IV: Metode de rezolvareEditura Corint, Bucureşti, 2005, 2007, ...

Întoarcere în timp Editura Grafit, Bacău, 2011

ISBN 978-606-564-117-4



4

Un gând pentru tine!

Măreţ şi demn treci prin şirul primilor ani ai cunoaşterii.

Tu ştii să citeşti gândurile pătrunse în suflete şi eşti în mijlocultuturor acţiunilor. Oaspete mult dorit, aşteptat cu nerăbdare,intrat în liniştea caldă şi calmă a căminului încă din prima zi deşcoală; păstrat peste ani, în mijlocul permanentelor amintiri, dreptcea mai statornică dintre călăuze.

Nobilă şi plină de împliniri e profesiunea ta, învăţătorule! Îţidesăvârşeşti cu grijă creaţia. Te-ai născut şi trăieşti pentru a oferi

bucurie, te depărtezi statornicind iubire, căldură, lumină. Ce poate fi mai plăcut decât freamătul începutului de an

şcolar, îmbrăţişarea caldă sub care se simte fiorul blând aldragostei adevărate, când pe chipurile copiilor stăruie cu nelinişte întrebări a căror dezlegare o vor afla mai târziu?

Ce poate egala emoţia provocată de ultimul sunet alclopoţelului, când fiecare tânăr încearcă o desprindere, încearcă

să-şi croiască drumul vieţii, purtând drept călăuză cunoştinţelecăpătate în şcoală?!

De aceea poate, cel mai frumos este să fii educator , sămunceşti în mijlocul copiilor; să-ţi trăieşti de mai multe oricopilăria, adolescenţa, tinereţea; să-i creşti mari la minte şi întregila suflet, să le cultivi încrederea în puterea braţelor şi minţii lor; săsimţi din plin, î mpreună cu ei, dorinţa reuşitelor, bucuria de a

dărui, bucuria de a fi. Porţi nume creştinesc! Onorează-L, îmbogăţeşte-L,păstrează-L cu demnitate şi zâmbeşte mulţumită că ţi-ai îndeplinitmisiunea, doamnă învăţătoare! Bucură-te de viaţă, de sănătate şi transmite tuturor, cu dragoste, urări permanente de împliniri.

Lasă-ţi gândurile să te slăvească în prag de sărbătoare,oferindu-ţi din căldura curatelor îmbrăţişări de odinioară!



5

Început de an şcolar

Fiecare început de an şcolar este sărbătoarea mult aşteptată de copii şi îndelung pregătită de părinţi, de educatori. Pentru ceiaflaţi la început de drum, emoţiile sunt mai mari. Învăţătoarele,care primesc o nouă serie, trăiesc din plin fiorul primei întâlniri.Curtea, plină de copii şi de părinţi. Zâmbetele se încarcă deparfumul şi coloritul divers al florilor. Ici-colo, în cercuri-cercuri,şcolari mai vechi îşi povestesc cu înflăcărare şi rapiditate

momente deosebite din vacanţa de vară. Începătorii însă, purtândcu mândrie ghiozdanele în spate, se ţin cât mai aproape depărinţii lor şi privesc curioşi agitaţia mulţimii, care hrănită dinbelşug cu amintiri, nu dă semne să se potolească. Câte un şcolarmai mare, descoperind în rândurile sfioşilor câte un prieten sauvecin, îi face semne, îmbărbătându-l cu o privire măreaţă, dar înţelegătoare, plină de siguranţă.

Îndată, elevii îşi reiau locurile stabilite şi privirile tuturor se îndreaptă spre masa prezidiului, aşezată la loc vizibil din oriceparte a curţii largi. De aici, vocea directoarei, răspândeşte cuvintede bun-venit, urări de succese şi împliniri cu ocazia începutuluiunui nou an şcolar. Urmărind îndeaproape pe învăţătoarea lor, ceimici trec mândri prin tunelul de flori şi conducându-şi atent paşii, intră în şcoală. Ajunşi în faţa sălii de clasă privesc înscrisul ce

tronează deasupra uşii: CLASA I D, apoi păşesc cu sfială,ocupându-şi, la îndemnul insistent al părinţilor, un loc într-obancă. E prima desprindere. Din cauza emoţiilor, poate nicipărinţii nu pot realiza acum, că fiii lor au păşit în trenul vieţii.

Privirea bobocilor le este atrasă de literele mari scrise pe tablă. Încearcă să descifreze. Unii reuşesc chiar. Acum silabisesccu toţii, într-o mare neorânduială: BINE AŢI VENIT, DRAGI COPII ! De

jur- împrejurul băncilor, ochii ocrotitori şi iubitori ai părinţilor îiurmăresc insuflându-le încredere. Zâmbetul cald al învăţătoarei le



6

risipeşte teama. Recunoscându-şi în întregime numele, noii elevirăspund cu hotărâre la primul apel al catalogului, anunţându-şi prezenţa în marea cetate a luminii.

Uşa se deschide larg. Intră o fetiţă micuţă, frumosbronzată, cu ochi vii, încrezători. În spate, cam la doi paşi, se află părinţii ei, tineri, mulţumiţi de produsul iubirii lor. Urmărindmicul grup, ai fi zis că fetiţa îi conduce la şcoală. Se îndreaptăhotărâtă spre catedră şi, oprindu-se în dreptul învăţătoarei,rosteşte clar: „Sunt R... Hristina. Vreau să învăţ în clasadumneavoastră!” Privesc încântată, minunea de copil. În listaprimită drept catalog, numele ei nu figurează. Dar cum să refuzidorinţa unui copil exprimată atât de direct?! În faţa uşii, colegamea D...., îmi face semne: „Ia-o, vrea la tine!”... O privesc cuinsistenţă şi cu o mare bucurie: „Mă bucur că doreşti să fii în clasanoastră! Mergi alături de ceilalţi colegi ai tăi!”, o îndemn euzâmbind. Cu claritate se naşte un mare gând: „Eşti conştientă demisiunea ce trebuie îndeplinită?” Hotărât: „Da!” vine, dininterior, răspunsul.

Asigur părinţii de toată responsabilitatea ce ştiu că-mirevine şi-i sfătuiesc să aibă totala încredere în competenţele mele.Sunt convinsă că ei cunosc, doar s-au interesat îndeaproape, pemâna cui dau copilul spre educare şi instruire. Nu de puţine orii-am auzit spunând cu convingere: „De-acum n-avem nicioteamă! Intrat în clasa dumneavoastră, ştim că va fi bine!”



7

Buchetul de flori

Cobor iute treptele şcolii, ca şi când aş vrea să recuperez

din timpul pierdut î n cancelarie în discuţii relaxante, uneori. Privesc ceasul. A trecut mai mult de jumătate de oră. Până se întorc însă copiii mei de la şcoală,... timp e destul. Acum suntliceeni şi ora de masă e în jur de trei p.m. Soarele îşi revarsă razeleaurii peste întinderea lucie de zăpadă. E tare plăcut! Privesc omulde zăpadă meşterit de elevii, chiar în faţa cabinetului directorului.L-au dorit cu privirea la stradă, să fie admirat şi salutat de

trecători. Pe capota unei maşini, zăpada aşezată mă îndeamnăsă-i rup uniformitatea. Fulgii moi, uşor strânşi în palmă, iaurepede forma unui bulgăre, dar, negăsind un prieten de joacă prinapropiere, zâmbesc şi-l arunc la întâmplare. Unde-i? S-a ascuns înstratul pufos. Urmăresc gropiţa alungită formată prin cădere.

De după colţul blocului, doi ochi vii mă urmăresc: EGeorgeta. Păru-i inelat abia mai poate sta pitit sub căciuliţa de

blăniţă moale. O privesc surprinsă: „Ce-i cu tine, Georgeta? N-aiajuns încă acasă?” Mă priveşte... şi-un zâmbet de mulţumire îiluminează întreaga faţă. „V-am aşteptat. Am vrut... să văd dacămergeţi acasă cu buchetul meu de flori. Vreau să -l ştiu acasă la dv., învază. Aşa-i că vă plac şi trandafirii? Ieri aţi admirat garoafeleaduse de Anca.” Simt că doreşte o vorbă bună, se vede că azi nuşi-a încărcat suficient sufletul. „Îmi plac toate florile şi mai ales

cele dăruite de copii sensibili şi plăcuţi ca tine, Georgeta.Trandafirii sunt delicaţi ca obrăjorii tăi!”, îi spun cu dulceaţă înglas, privind-o. Ochii-i scânteie de bucurie. Mai facem împreunăcâţiva paşi, discutând despre lucruri diverse de la şcoală, de la eade-acasă, apoi ne despărţim salutându-ne cu un zâmbet complice.E mulţumită că trandafirii, dăruiţi cu toată dragostea, îmi vorzâmbi, înlocuindu-o.

Căldura din familia iubitoare o poţi citi permanent pechipul ei drăgălaş. Bogdan, fratele ei este olimpic, pe când ea se



8

simte uneori depăşită. Doi fraţi, dar care nu reuşesc să treacă lafel peste greutăţile şcolare. Părinţii însă îi sunt mereu alături şiasta face ca progresele să nu întârzie. Ochii învăţătoarei trebuie săfie totdeauna deschişi; să observe pe chipurile elevilor săi, dintr-oprivire largă, cuprinzătoare, cine şi ce necaz le-ar umbri dorinţade viaţă, cine mai poartă în suflet o bucurie neîmpărtăşită încă,cine şi-a schimbat pieptănătura, şi-a pus geacă nouă sau ghetuţe,pe banca căruia se află un penar ori un stilou deosebit de alcolegilor. Toate trebuie observate şi apreciate la timp; numai aşase creează acea comuniune ce dă fericitul imbold spre înaintare şidepăşire de obstacole. Numai aşa simţi că te afli ca-ntr-o familie încolectivul unit al clasei.

În timpul liber sau în vacanţe, elevii te zăresc de departe; îivezi desprinzându-se din grupul de joacă, câte unul, câte doi sauchiar trei, şi întâmpinându-te cu un strălucitor salut ieşit dininima lor micuţă, dar plină de bucurii. Zilnic, paşii ne conduc prinacelaşi cartier. Construcţia şcolii este de aceeaşi vârstă cu blocuriledin jur. Agitaţia începutului de zi s-a potolit deja, când grupuri-grupuri, copii se îndreaptă spre şcoală. Sunetul clopoţeluluivesteşte începutul unei noi zile de muncă. Larma, zumzetul au încetat: sunt în desfăşurare activităţile şcolare. Aici se munceşte!

Când clopoţelul vesteşte sfârşitul programului dedimineaţă, în stup este o mare fierbere. Ies şcolarii mici cughiozdanele mai greoaie acum, încărcate de cunoştinţele căpătatedin orele programate în acea zi, sau de neorânduiala cu care aufost în grabă aşezate lucrurile necesare zilei. Uşa de ieşiretotdeauna se dovedeşte a fi neîncăpătoare şi, chiar dacă uneorieste suficient loc, se găseşte mai mereu un grup vesel, nerăbdătora crea o îmbulzeală plăcută, simţindu-se astfel în elementul lui. Segrăbesc ei, îi grăbim şi noi, pentru că intră şcolarii mari de lagimnaziu, care învaţă în schimbul doi. Treptat, treptat,intensitatea şi durata vocilor scade, ca, după cel mult douăzeci deminute, liniştea să fie atotcuprinzătoare. Iarăşi se munceşte!



9

Nu mătura contează... !

Vălul nopţii se lasă şi liniştea cuprinde uşor întregul oraş.

Arţarii, de o parte şi de alta, străjuiesc întinderea cenuşieaşternută, şi ea parcă, pentru odihnă. Arareori, ochii pătrunzătoriai unei maşini întârziate îşi caută un loc sigur de parcare.Luminiţele în apartamente sunt din ce în ce mai rare, e semn căvisele şi-au început, pe alocuri, activitatea. Până somnul te vacuprinde, chemi gândul, bun prieten, şi-ţi depeni întâmplări depeste zi. Zâmbesc.

După terminarea orelor de dimineaţă, sala de clasă trebuiesă rămână curată pentru cei care învaţă în schimbul doi, cei de lagimnaziu. Elevii mei sunt abia în clasa întâi, dar trebuie să seobişnuiască să-şi facă singuri curat locul de muncă, aşa e regula:autogospodărire. Şi nu e rău. Se învaţă de mici cu munca,curăţenia, dar mai ales cu menţinerea ordinii. Au mături micuţe,pe măsura lor: mai mare dragul să le vezi mânuite de fetiţe

harnice! Le-au pus şi fundiţe colorate. La ora de lucrări practice,Oanei i-a venit ideea să le umanizeze: le-a făcut ochi, nas şi o gurăcare însă nu vorbeşte. Nu-i nimic, vorbesc gureşele fetiţe şi înlocul lor! Provocate puţin, s-a şi format un mic teatru de păpuşi. Nimic nu le îngrădeşte imaginaţia. Spectatori, din belşug şi chiarfoarte entuziasmaţi de idee, aplaudă.

Astăzi este de serviciu Raluca, Alina, Mioara şi Cătălin.

Băiatul şterge tabla, duce gunoiul, iar fetiţele mătură. Şi-au luatmătura preferată, aleasă după zâmbet şi culoarea fundei şi, fiecarepe câte un rând de bănci, a pornit-o la treabă. Le merge mâna, darşi gura. Laudele, fac treaba mai plăcută. Se întrec. Fiecare doreştesă ajungă prima în faţa şirului de bănci. Iat-o pe Alina! E cea maimicuţă. Trebuie încurajată: „Bravo, Alina, ai fost cea mai rapidă!” Casă nu le supăr pe celelalte, adaug: „Dar şi colegele tale sunt gata!”

Raluca, privind-o cu uşoară supărare, găseşte iute o motivaţiereuşitei: „Da,... dar ea are o mătură... mai bună!” Colega ei,



10

apărându-şi cucerirea, creează îndată, un răspuns deştept „Numătura contează, ci felul cum o conduci!”. Cu sinceritate aruncată, replica unui copil poate fi motiv de meditaţie pentru adulţi.

Vrând să-şi dovedească din plin calităţile de bună-gospodină, Raluca potriveşte cu grijă faţa de masă pe catedrăaşezând în colţul din dreapta vaza micuţă cu primele flori deprimăvară, nelipsiţii toporaşi culeşi de Monica din grădina ei.Gândul stăruie: Ce şcolăriţă bună, Raluca! Ea ne informează cunoile apariţii editoriale pentru copii. Ne prezintă cărţi frumosscrise, cu imagini atractive. De la ea au aflat colegii, cum reuşeştede fiecare dată când intră într-o librărie, să se întoarcă acasă cucâte o carte. Exemplul ei a fost urmat de mulţi alţi colegi.

Vorbindu-le despre respectul acordat cărţilor, ca unor buniprieteni, s-au arătat interesaţi de a face cunoştinţă cu o carte. Auacceptat cu bucurie că, în alegerea unei cărţi, toate simţurile să fieprezente: privirea iscoditoare o selectează dintre surorile ei,palmele mângâie uşor învelişul lucios al copertei, iar degeteleprin răsucirea paginilor încântă auzul cu un foşnet lin, împrăştiind în jur miros proaspăt de carte nouă. Intrat îninteriorul cărţii, personajele şi faptele te cuceresc pe dată,dezvoltându-ţi astfel gustul pentru lectură. Îmi vine în minteconstatarea unui şcolar: „Pe dumneavoastră nu v-am văzutniciodată îndoind cartea. O ocrotiţi ca pe un copil”.



11

101 dalmaţieni

Astăzi vizionăm filmul „101 dalmaţieni”. Grupuri, grupuri,

copiii, conduşi de către învăţătoarea fiecărei clase, se îndreaptăspre cinematograful care se află foarte aproape de şcoală. Încâteva minute sunt deja aşezaţi pe scaune. Sala, arhiplină. Sunt micuţi; stau şi câte doi. Bat din picioare, se mişcă gălăgios anunţându-şi prezenţa şi nerăbdarea, strigă pe câte un prieten dela o altă clasă, aplaudă nerăbdători începerea spectacolului.

Dar iată că lumina se stinge, iar ochii tuturor se îndreaptă

spre ecranul luminat. Furaţi în totalitate, urmăresc povestea

preferaţilor dalmaţieni. Se ridică spre înălţimile sălii întunecate,din când în când, râsete, exclamaţii de bucurie şi extaz. Sfârşitul îi prinde bine conectaţi la ecran, nepregătiţi a intra în contact cu ceidin jur, cu luminaţia sălii. Ies cu greu printre şirurile de bănci,dar, odată ajunşi într-un spaţiu mai larg, încep să schimbe păreriasupra filmului. Fiecare are de spus câte ceva şi crede că ideea luitrebuie să primeze. Se impun, mai bine, prin tăria vocilor.

Ajunşi la şcoală, îşi iau ghiozdanele lăsate în clasă şientuziasmul e amplificat de vestea primită: „Vom desena mâine oscenă din filmul vizionat azi!”

........................................................................................................Dimineaţă obişnuită. Îmi iau catalogul şi intru în clasă. Din

prima bancă se îndreaptă spre catedră, cel mai micuţ copil dinclasă, Puiu.

A intrat în clasa întâi, când nu împlinise şase ani. Văzând-ope sora lui, Dana, pregătindu-se de intrarea în şcoală, cuuniformă, cu ghiozdan, cu penar plin cu cele necesare, toate, toatetentante şi-a dat drumul rugăminţilor fierbinţi: „Vreau şi eu la şcoală!” Explicaţiile părinţilor păleau în faţa insistenţelor lui. Cautsă-i conving că este prea micuţ pentru a deveni şcolar în acest an. Efortul presupus a fi prea mare, a fost înlăturat în cele douăsăptămâni de probă . Telefonul va lămuri situaţia „Ce facem, îl



12

trecem în catalog???!!!”... Puiu asculta nerăbdător verdictul. Cânddiscuţia pare a înclina în favoarea lui, strigă hotărât mamei: „Gata! M-ai dat! M-ai dat! Acum ce vrei să faci?” şi sărind de bucurie i seagaţă de gât, împrăştiind veselia în toată casa, transmiţând-o şiprin telefon. E şcolar, ce mai!

Are colegă de bancă pe Dana. În pauze, ba uneori şi în oră, îi surprind îmbrăţişaţi. Ea-i oferă tandreţe, energie, siguranţă.Stau în banca întâi. Îmi este la îndemână să-l ajut când consider căe nevoie, dar el, îmi îndepărtează rapid mâna, dorind a-şi impune voinţa spre a rezolva singur orice activitate. Uneori, şi în pauză îşicontinuă tema.

Acum, îmi aşază în faţa ochilor două coli de bloc; una,ticsită cu dalmaţieni, iar cealaltă, doar cu trei. Îl privesc uimită.Înţeleg şi-i zâmbesc. Mă priveşte cu seriozitate şi-mi explică cuuşor regret: „ Aceştia n-au încăput aici , lângă fraţii lor! I-am număratde două ori. Sunt exact 101.” Gândesc: „Cât efort! Cât timp afectat,pentru această realizare!” Te ruşinezi în faţa voinţei unui copil.

Încet...! N-o speriaţi...!

S-a terminat vacanţa de primăvară. Din cancelarie, ne-ampornit mai greu; aveam multe de povestit. Urcam alături de altecolege, treptele. Spre etajul doi, am rămas singură. În capătulscărilor, mă aştepta Dan, făcându-mi semn să păşesc cu mareatenţie: „Încet, încet! Să n-o speriaţi!” Mă luă chiar de mână pentrua-mi coordona paşii după ai lui.



13

Dan a început şcoala cu două săptămâni mai târziu. Sefăcuse o verificare la grădiniţă şi, copiii care aveau şase ani împliniţi, trebuiau neapărat şcolarizaţi. El depăşea limita cu doaro zi, aşa că a devenit, fără o pregătire prealabilă, şcolar. S-a simţit însă tare bine la şcoală. Chiar din prima zi s-a întors acasă fericit.Poezia: „Eu, de-acuma sunt şcolar” şi cântecul: „Şcolărei şişcolăriţe” răsunau în toată casa. Tot blocul trebuia să cunoascăbucuria lui: Dan este şcolar!

Cu timpul, diferenţele faţă de ceilalţi elevi au dispărut întotalitate. Se introduseseră atunci mulţimile în predareamatematicii, făcusem chiar o instruire la Câmpulung Muscel peaceastă temă. În programa şcolară era prevăzută o orăsăptămânal, obiectul: Jocuri logice. Mă conduceam după o carte demare valoare considerată de mine. Cartea purta acelaşi titlu. Confecţionasem cu ajutorul părinţilor materiale didactice în acestscop: riglete, figuri geometrice de diferite culori şi mărimi. Era ceamai interesantă oră, aşteptată cu multă bucurie de şcolari. Prin joc, erau prezentate în mod accesibil elementele pregătitoarepentru înţelegerea unor noţiuni ca: mulţimi, relaţii, numerenaturale... Am conceput atunci o mică scenetă, pe tema depăşiriidificultăţilor, scenetă în care Dan a fost personaj principal, jucându-şi cu multă plăcere rolul.

Tot el mă întâmpină grijuliu într-o zi cu vestea. „ Aveminspecţie azi în şcoală, doamna învăţătoare!” „De unde ştii?” , îlcercetez curioasă. „Păi, n-aţi văzut? S-a întins covorul!” Aşa era.Orice inspecţie era precedată de traversa întinsă pe toată întinderea culoarului. N-avea însă culoarea roşie, dar remarcată de copii, se vede treaba, era.

Parcă-l văd pe năstruşnicul de Dan, cum m-a aşteptat înclasa întâi. Atunci, se încuiau sălile de clasă de cu seară şi trebuiau deschise cu un sfert de oră înainte de începereacursurilor. De nu era uşa deschisă la timp, riscai să-ţi găseştielevii în faţa uşii; unii baricadând intrarea, iar alţii cu ghiozdaneletrântite lângă perete, acoperite neglijent cu hainele ce nu mai



14

puteau fi suportate din cauza căldurii, sau pentru a se mişca cumai multă lejeritate, în aşteptarea momentului deschiderii. Eleviifiind mici, cheia se afla la mine. Intru pe uşa şcolii, cu ceva întârziere faţă de ora obişnuită, îmi deschei trenciul şi, cu cheia înmână pregătită, dau colţul. Văzându-i teferi şi bine dispuşi, răsuflu uşurată înaintând spre clasă. De cum mă zăreşte, sedesprinde de grupul gălăgios şi, îndreptându-se spre mine cudegetul arătător ridicat, îmi spune zâmbind: „ Aţi în-târ-zi-at! Aţiîn-târ-zi-at!”. Era atât de nostim! Bucuria i se citea pe toată faţa,mulţumit că mă găseşte descoperită în faţa unei greşeli. Mă aflam la judecata unui copil. M-a prins! Ce mai!... Parcă ar fi spus: „Să tevăd acum ce scuze ai?!” I-am zâmbit, de altfel nici nu puteamrezista atitudinii lui insistent-ameninţătoare. Mi-am privit ceasulşi am cerut îngăduinţa să nu fiu pedepsită prea aspru întrucât am întârziat doar două minute.

Acum, în faţa uşii larg deschise a clasei, un alt stră jer,Alina. Cu degetul apăsând buzele ţuguiate, şopteşte: „U-şor , u-şor ,... să nu vă simtă!” Ce pot face? Mă supun cu multă bucurie,dirijată de ei.

Intrată în clasă, copiii cu privirile spre mine şi arătătoarele îndreptate spre fereastra din dreptul catedrei, îmi indicauminunea: o porumbiţă aşezată într -un cuib bine meşterit, în distanţadintre cele două geamuri, îşi clocea ouăle. Înţeleg totul.

La plecarea în vacanţă, rămăsese geamul cu un mic golfăcut incidental de piatra ţâşnită din praştia unui copil obraznic.Porumbiţa a intrat, şi-a meşterit cuib, apoi şi-a făcut ouă şi s-a puspe clocit. O fi fost ea puţin nedumerită de agitaţia acestui începutde zi, dar se potoli ascunzându-şi bine comorile şi acceptă totulresemnată. Poate n-o păştea nici o primejdie!...

Ce facem acum cu noua locatară? Nu ne fura din spaţiulclasei, ci ne fura din timp şi atenţie. Toate mişcările ei erauimediat î nregistrate, ba şi comentate. Era chiar plăcut, s-o priveşticum îşi băga ciocul printre ouă şi le întorcea să se încălzeascăuniform peste tot, cum venea partenerul şi-i aducea de mâncare,



15

ba uneori o înlocuia la clocit,... dar elevii aveau alte sarcini de îndeplinit, efortul lor îşi avea măsura în catalog; porumbiţa nuavea rubrică aici, ea avea sarcina să scoată pui. După câteva zile, deveni tare neliniştită. Se vede treaba că nu se putea acomodaprogramului şcolar. Ce mai! Nu-i plăcea cartea! Trebuia găsită osoluţie.

Iat-o! Miron a luat-o şi-a dus-o în porumbarul bunicilor dela ţară. Ne-am liniştit cu toţii, ştiind-o în siguranţă. Băiatul nealimenta, din când în când cu veşti despre porumbiţa noastră.Când aflam că merge la bunici, îi aduceam fel de fel de seminţe,cât să fi mâncat zece porumbiţe, nu una. Toamna, Miron ne-aadus mere, struguri şi nuci. Ba, odată a venit la şcoală cu un coş încare se aflau doi iepuraşi tare micuţi. În pauze, i-au mângâiattoate mânuţele de copii. Ce fericiţi erau! N-o cunoşteam pe bunicalui, dar ne-o imaginam, aşa că, atunci când am făcut o compunerecu titlul Bunica, elevii şi-au amintit cât de bună şi darnică erabunica lui Miron. O vedeam parcă mişcându-se repede dupătreburi şi bucuroasă îndreptându-se spre poartă când îşi făceaapariţia nepoţelul ei.

Deunăzi, o femeie de vârsta bunicilor îşi cumpănea cudificultate greutăţile din ambele mâini. În faţa ei, la câţiva paşi, unbăieţel de vreo şase anişori conducea cu grijă o pietricică pe o linietrasată imaginar. Ajunsă în spatele ei, înregistrez fără voie sfatul:„Spune-i că nu erai acolo!” Băiatul împinge pietricica spre mult înainte, se-ntoarce şi eliberează rapid replica: „Nu pot, bunică, îmivine râsul!” Parcă-i Miron când a intrat în clasa întâi. Crescut laţară, în lăcaşul virtuţilor, ne uimea pe toţi cu replicile lui directe,de o sinceritate amuzantă. La rugăminţile noastre, se aşeza în faţaclasei şi-o făcea pe clovnul, spre distracţia tuturor: îşi ridica şicobora ritmic sprincenele, apoi doar câte una, îşi mişca câte oureche, îşi lărgea câte o nară, cânta din frunză, fluiera imitânddiverse păsări. Se puneau toţi pe imitat, dar nimănui nu-i reuşea.După îndelungi aplauze, convins că podiumul nu-i era ameninţat,părăsea locul premierii.



16

Descoperirea

Au trecut primele săptămâni de şcoală, cele dedicate

bastonaşelor, ovalelor, cârligelor. Am prins curaj: priviri încrezătoare, dinspre bănci spre catedră, se întrepătrund. Paşimici, dar siguri.

În aer, abia perceptibil, un vag miros neplăcut îşi facesimţit prezenţa. Apoi,... din ce în ce, mai distinct. Câţiva şcolari sefoiesc,... şi-au blocat deja nările cu degetele. Îi urmăresc uşor întrebător, ridicând sprincenele şi plimbându-mi privirea printre

elevi. Cel mai curajos se ridică şi, privind în jur, strigă: „Doamna,miroase urât!” Confirmă doi-trei deodată. Se agită o bună parte dinclasă. Încearcă să caute vinovatul. Învinuiţii pe nedrept riposteazăcu vehemenţă. Dar mirosul persistă şi-i tot... mai puternic, nu-ţidă timp de păsuire: e ceva serios! Trebuie eliminată cauza.

Îi privesc cu înţelegere şi încerc cu blândeţe să dezamorsez

situaţia. Să sădesc încredere celui în cauză; aş vrea să se anunţesingur: „Nu trebuie să vă jenaţi! Ştiţi, poate să fie o indigestie! Sepoate întâmpla, chiar fără să vă daţi seama!”, rostesc ideeasalvatoare.

Privirea-mi staţionează în dreptul lui Lucian, un copilfirav, blonduţ care, cu mâinile sub şezut, pare că verificădescoperirea. Mă priveşte cu ochi blânzi, nevinovaţi, introducând

treptat mâinile,... mai adânc,...tot mai adânc,... constată: „Cred căeu!... Da, da!... Chiar, eu!” Îl ridic uşurel din bancă şi-l trimit cu uncoleg spre casă, iar eu, după ce mă încredinţez că totul va fi bine în lipsa mea, mă duc s-o anunţ pe mama lui care lucra foarteaproape de şcoală.

Întâmplarea asta puţin amuzantă, îmi aminteşte de o altaasemănătoare, dar cu un alt Lucian, tot blonduţ şi finuţ, dar mai

sfătos, mai sociabil. În drumul spre casă, îl vedeam de multe ori, în faţa mea, cu ghiozdanul în spate, alături de alţi şcolari. Acum e



17

singur şi abia-şi mai poate târî greutatea ce-l trage mult spredreapta.

Îl ajung şi-l întreb: „Ce-i cu tine, Lucian? Ce ţi s-a întâmplat?” Mă priveşte cu o figură tristă şi-mi spune: „E grav,doamnă! Am o indigestie puternică. M-a durut tare şi burta!” Îi iaughiozdanul, îi promit să-l conduc acasă asigurându-l că totul va fibine. „Ce bine, mi-a intrat şi-n pantofi!” , remarcă el cu amărăciune.Dacă n-ar fi atât de dezolat, aş râde cu poftă, dar aşa, cum să râzide nefericirea unui copil.

Ajungem acasă, scoate cheia şi intrăm în casă. Peste totordine. Un apartament cunoscut, asemănător cu al meu. Aflu cămama lui poate sosi dintr-un moment într-altul, asta-mi dă curaj. Îi dau rapid sfaturi pe care e dispus să le respecte întocmai. Abiace m-am aşezat în fotoliu, iar Lucian se îndrepta spre baie, se învârteşte şi cheia în uşă. E mama lui, salvarea noastră. I-am lăsatsă-şi rezolve în familie nefericita problemă.

În drumul de întoarcere mă gândeam la această familieminunată şi la ajutorul dat şcolii. Tatăl lui Lucian ne-a trimis oechipă de muncitori care a raşchetat parchetul din sala de clasă.Era tare frumos, atunci! După vreo lună de zile îl întrebă pe băiatcum arată parchetul şi el îi răspunde fără acoperire: „Să -l vezi ces-a căcălit, tată!” Era firesc să arate aşa, călcat zilnic de şaptezeciori două picioare în permanentă mişcare.

Mi-l amintesc pe Lucian în prima zi de şcoală. Colega meaD......, făcându-şi mai repede prezenţa după catalogul provizoriu,intră în clasă să vadă dacă nu s-a rătăcit un şcolar cu numele S...Lucian. La auzul numelui se ridică doi elevi: „ Aaaa! Sunteţi doi!” , remarc surprinsă,... şi hotărăsc îndată: „Unul din voi va merge înclasa doamnei! Să aibă şi ea un elev cu acest nume!” gândesc euechitabil. Lucian al meu îngrijorat strigă atunci sigur pe sine: „Eusunt S... P... Lucian şi nu S... Lucian.” Îl privesc zâmbind: „Dacătu eşti S... P... Lucian, atunci tu rămâi aici şi-o să meargă cudoamna S... Lucian.” Îndrăzneala lui rezolvă dificilul caz. Cât dedirecţi şi curajoşi sunt copiii!



18

Un efort deosebit de memorie trebuie să depui la începutulfiecărei serii: să-i recunoşti cât mai repede, de nu, păţeşti ca „BabaSafta” lui Agârbiceanu. Orice greşeală, imediat ţi-e taxată: „Nu,doamna, eu sunt Andrei, el e Ionuţ.”

Pe Irena însă ar fi trebuit s-o reţin cu uşurinţă; avea unnume deosebit. Staţionez cu privirea asupra ei şi-o întreb: „Tu,cum te numeşti?” „I-re-na, v-am mai spus o dată!” răspunde eaderanjată de faptul că nu i-am înregistrat numele. „Ai dreptate,numele tău n-o să-l mai uit!” N-am uitat nici faptul că, la ora deeducaţie fizică, m-a rugat să-i spun lui Liviu, ca s-o prindă. Era omare plăcere a ei, Liviu, şi i-am îndeplinit-o. Mi-am intrat atunci în rolul unei mame la bal, ţinând poşeta fiicei sale care dansează.Şi, de ce să mă supăr, pe alocuri, aveam şi sarcini comune.

Pe Liviu l-am văzut în drumul meu de la piaţă spre casă, înfaţa unui bloc. Un băieţel bine clădit, îngrijit îmbrăcat, un chipfrumos, care învârtea în mâini o jucărie. Îmi plăcea mult.Gândeam: „Ce-ar fi să aibă vârsta întrării în şcoală şi să -l am eu elev!” Aşa s-a şi întâmplat. N-am greşit, Irena a confirmat aprecierilemele. Dar Liviu şi-a dovedit pe parcursul şcolarităţii, mult maimulte calităţi.

Prin clasa a patra, Irena, nemulţumită de observaţiileprimite, aduce într-o zi pe mama ei la şcoală. În apropiereacatedrei, discutăm, fiecare cu argumentele ei. Irena, aşezată totmai în spatele meu îşi ferea privirea, deşi ea cunoştea bine cazul,sau mai bine zis, ea îl provocase. Mama părea a nu fi convinsă despusele mele, era şi firesc: Irena îi relatase totul în favoarea ei. Facun pas lateral şi-o descopăr, spunând: „Ea ştie totul, se credeapărată acum, şi chiar e mulţumită văzând cât de tare a reuşit să încurce discuţia. Mergeţi acasă şi veţi reuşi să scoateţi adevărul!Irena e o fetiţă bună, nici ea n-a crezut că se poate ajunge pânăaici.”

A doua zi, vine la catedră şi-mi strecoară în ureche,aproape confidenţial: „I-am spus mamei adevărul”. Am prins-ode mâna care-mi atingea braţul şi i-am zâmbit cu înţelegere.



19

Recunoaşterea

Peste vreo jumătate de oră, clopoţelul va vesti sfârşitul

orelor de dimineaţă. Bătaia abia perceptibilă în uşa clasei, primirăspunsul: „Intră!” O fetiţă de la gimnaziu, vrând să se încredinţeze că nu deranjează, intră nesigur, salutând sfioasă.Aseară, la terminarea orelor, îşi uitase penarul în bancă. Îl căută înlocul lăsat. Nadina, fetiţa ce ocupa acum acest loc, se dădu înlături cu mâinile desfăcute şi umerii înălţaţi, vrând să expliceneimplicarea ei în lipsa obiectului. Se oferi să-l caute şi colega de

bancă a Nadinei. Rezultatul, acelaşi.Privesc scena în derulare. Unde să fie? Seara, uşa a fost încuiată de elevul de serviciu, chiar de către eleva venită, iardimineaţa a fost descuiată de Cătălin, elevul nostru de serviciu.Penarul se afla deci în clasa noastră, printre elevii aceştia. Cinevatrebuie să ştie de obiectul buclucaş. Lipsa unei explicaţii clarepluteşte deasupra privirilor uimite. Discuţia se impune a fi

purtată cu suficient tact. Vinovatului nu-i va fi uşor să recunoască.Trebuie ajutat.Îi rog să-şi controleze bine ghiozdanele, chiar reciproc, ca

nu cumva într-unul, fără ştirea proprietarului, să-l fi pus cineva.Glume, din acestea puţin savurate, se mai făceau printre elevi. LuiCiprian îi veni ideea să caute şi-n băncile goale din spatele clasei.Descoperă penarul, dar spre surprinderea păgubitei, lipseau

stiloul şi pixul. Primim detalii asupra obiectelor dispărute şi elevaplecă încredinţând-o că mă voi ocupa de această problemă. Privesc nedumerită întreaga clasă. Înţeleg ce greu e să

suporţi o învinuire pe nedrept. Dar ştiu că trebuie descoperit şi celcare a greşit. În schimbul recunoaşterii, promit să nu fie pedepsitcel care a săvârşit fapta. Ei ştiu că-mi respect cuvântul. Dau şitimp... până la sfârşitul orei. Acum, ne vedem de desenele noastre

întrerupte, cauzate de incident. Sigur că aplecarea spre desen numai e aceeaşi. Se vorbeşte în şoaptă. Trec totul cu vederea.



20

Discuţia în grupuri mici poate e benefică scopului urmărit. Darminutele se scurg şi,... nici un rezultat. Aşteptarea depăşeşte îngăduinţa. S-a sunat deja. Mai putem sta doar câteva minute. Seapropie intrarea schimbului doi. Cazul trebuie cercetat cu maimultă hotărâre. Sunt nevoită să anunţ scăderea notei la purtare,dacă cel în cauză nu recunoaşte.

Ciprian îşi aminteşte că le-a găsit pe Nadina şi Ramonacertându-se lângă cuier, când voia să-şi atârne haina şi,... parcăaveau câte ceva în mână. Cele două fetiţe se ridică uşor,ripostând. Dar rezistenţa e pe sfârşite. Nadina, cu vocetremurândă recunoaşte că Ramona a luat stiloul, iar ei i-a datpixul. Iată aşadar, cauza discuţiei aprinse de la cuier: împărţireaobiectelor, se considera a fi incorectă.

Rămân stupefiată. La oricine m-aş fi aşteptat, dar laRamona, nu! Ce copil minunat! Bună la toate... şi cât de apropiată,sufletistă! Pe ea te puteai baza oricând. Recita atât de frumos,cânta, dansa... Era iubită de toţi din clasă. O văd pe scena unuiconcurs judeţean strălucind emoţionată la înmânarea premiului întâi. În aplauzele prelungi ale asistenţei, ea strângea diploma lapiept de fericire. Acum, totală deziluzie. Îmi amintesc cum la osăptămână după începerea şcolii, mama îmi cerea părerea asupra fiicei, nemairezistând, după spusele ei, insistenţelor colegelor deserviciu: „Este o fetiţă bună, promite mult. Are cu cine să se întreacă!”, i-am spus eu, atunci. Sunt sigură că răspunsul n-amulţumit-o în totalitate, dar era la început şi trebuie să nu arunciaprecieri neverificate în timp, iar mama se dovedea a fi prea încântată, aşteptând laude la superlativ.

Un glas, abia şoptit, rupe tăcerea: „ Aţi spus că scădeţi nota la purtare!” Gândul îmi frământă întregul corp. Trebuie sprijinit,altfel îmi pierd echilibrul. Mă aşez în tăcere pe scaun, sprijin capul între mâini şi încerc să găsesc o soluţie în interiorul minţii şisufletului. Scăderea notei însemna lipsa premiului de sfârşit de anşi acesta se apropia. După un timp care mi s-a părut destul demult, m-am ridicat, evident tulburată, mi-am privit elevii



21

spunându-le cu glas stins: „Situaţia asta mă depăşeşte. Nu găsesc ceamai bună rezolvare. Am nevoie de ajutorul vostru! Sunteţi mulţi şi nu puteţi greşi, am încredere în voi!” Un glas blând dar hotărât se auzi: „Să le iertăm, doamna învăţătoare!” „Cum să nu ia premiu o elevăatât de bună ca Ramona!” , spune un altul. Apoi alte şi alte glasurirugătoare. Îi urmăresc cu încântare, aş fi vrut atunci să am braţede uriaş să-i pot cuprinde pe toţi, pe toţi elevii mei, într-o singură îmbrăţişare. „ Aţi dovedit că sunteţi judecători cu suflet bun,” remarceu mulţumită. Ce mult mă bucur pentru acest final, înconcordanţă cu părerile mele!

Copiii se pregătesc de plecare. Mă îndrept spre bancaRamonei şi-o rog să-i spună mamei cele întâmplate. Ea-miconfirmă prin aplecarea capului. Aş vrea s-o apropii de inimamea, să-i uşurez puţin din zbuciumul creat, să-i spun cât de bine-i înţeleg neliniştea, dar... nu. Aş strica cred totul. Lacrimile dinochii ei nedeclanşate încă, simt că-mi picură în sufletul meu.

Dimineaţă o întreb, în şoaptă: „I-ai spus mamei?” „Da”,vine răspunsul ei firav. Se vede pe chipul ei uşor umbrit căregretă fapta. Sunt sigură că n-o va mai repeta. Neîncrezătoare,revin: „Şi ce-a spus mama?” „Să nu mai fac aşa.” Răspunsul numă convinsese, dar voiam să pun capăt, simţeam că era de-ajuns. Întâmplarea de atunci a rămas bine încuiată în sipetul amintirilor:nimeni, niciodată, n-a mai amintit de ea, dar nici întâmplări dinacestea nu au mai existat în clasa noastră.



22

Eu... nu vreau!

De la prima oră, îmi pregătesc elevii clasei întâi, pentru

administrarea dozei de vaccin D.T. (împotriva difteriei şitetanosului). Le dezvălui binefacerile vaccinării, văzându-i pe toţisănătoşi şi veseli pe tot parcursul vieţii. Nimeni nu arată vreo împotrivire. Nici o umbră de teamă sau suspiciune nu pare a letulbura încrederea. Aşteaptă încrezători deschiderea uşii.

Iată! Momentul sosi! Intră doctoriţa şi asistenta cu toatecele necesare. Şcolarii se ridică şi-şi eliberează din piepturi un

salut, cam anemic, parcă nedorit. Apoi, o inspiraţie adâncă şi...linişte deplină. Vorbele mele, primitoare, de bun venit , stingtăcerea. Catedra se umple de instrumentar şi cutii cu fiole. Un fior îi cuprinde pe copii. Toate au darul de a-mi anula parcă pregătirea. Îi înţeleg. Le e teamă... Dar, trebuie!

Încerc să refac încrederea: „Cine este curajosul?! O să-i scriunumele pe tablă cu cretă colorată!” Îmi aleg din cutie creta roşie şi,

întorcându-mă, îl văd pe Vlad, cu figura-i netemătoare, înaintândcu siguranţa-i bine cunoscută. De multe ori mimica şi gesturile luiamuzau întreaga clasă. „Bravo!” Numele scris cu litere maritronează pe poziţia întâi a tablei. E tare mândru. Se crede un erou.Şi, de ce n-ar fi? Laudele nu-l mai cuprind. Se transmit şi altora.Ies rând pe rând alţi băieţi, chiar şi fetiţe. Îi învăluie pe toţibucuria. O coloană de nume, nu reuşesc să păstrez ordinea pe

tablă. Aşa că, renunţ să mai scriu; accept ordinea din şirul indianconstruit rapid în faţa clasei. Citindu-le emoţia, încerc să vin înajutorul unora. Îi îmbrăţişez, îi mângâi şi-i ţin ocrotitor cât leinjectează vaccinul. Ascunzându-şi licărul lacrimilor ţinutevitejeşte în frâu, zâmbesc fericiţi. Privesc spre bănci. Îi invit petoţi, să dovedească curaj, asemeni colegilor lor.

Din prima bancă, dinspre uşă, se aude o voce hotărâtă:

„Eu... nu vreau!... Nu vreau!” O privesc zâmbind cu îngăduinţă pefetiţa decisă a se împotrivi. Cu aceeaşi fermitate mi-a spus în



23

prima zi de şcoală: „Sunt Hristina. Eu vreau să învăţ în clasadumneavoastră!” Ce mult am apreciat atitudinea ei! În cuvintepuţine, simple încerc s-o conving sau mai bine-zis, să descopăr ofisură în hotărârea ei. „Nu, nu vreau!”, aruncă fără şovăire, cuduritate vorbele, anexând şi lovitura pumnului în bancă. „Bine,...atunci n-ai să faci!”, spun eu, respectându-i decizia. Mă îndreptspre catedră, mă ocup cu mare grijă de ceilalţi copii, pe ea caut s-oneglijez, să nu par a da importanţă incidentului. Simţind lipsaatenţiei, vine la catedră şi, lovind cu pumnul într-un loc gol, strigăfurioasă, accentuând cuvintele: „Eu... nu... fac!” Zâmbind cu calm,o invit la bancă, asigurând-o că totul va fi după dorinţa ei.

Vaccinarea elevilor clasei s-a terminat; doamnele ne maidau câteva indicaţii şi părăsesc clasa sub privirile noastre demulţumire. Singură, Hristina le aruncă o privire încruntată, îmbufnată.

În câteva minute ne reluăm activitatea întreruptă. Scriemdatele unei probleme şi începem rezolvarea. O voce caldă,rugătoare, abia perceptibilă ne întrerupe firul judecăţii: „Vreau şieu să fac vaccinul!” O privesc cu înţelegere şi-o îndemn, cuseriozitate, să meargă împreună cu colega de bancă la clasa dealături, unde cred că se află doctoriţa. „Dar,... eu vreau cudumneavoastră!” „Nu pot, Hristina, suntem în oră!” „Dar vreausă mă ţineţi şi pe mine când îmi face vaccinul!”, continuă earugător. „La pauză, atunci! Cei mulţi sunt în clasă, nu-i pot lăsapentru tine! Şi-aşa am pierdut destule minute din oră!” îmi susţincu tărie convingerea. Sunt hotărâtă să-mi menţin poziţia. Gândesc: „Trebuie să-şi asume greşeala, să se supună unor regulide comportare într-o colectivitate. Şi îngăduinţa are limite...”

În pauză, am mers împreună la cabinetul medical şidorinţa i-a fost îndeplinită, pe de-a întregul. S-au putut învăţamulte din această întâmplare.

Când era în clasa a treia, familia Hristinei s-au mutat culocuinţa şi fetiţa a fost nevoită să meargă la o altă şcoală, maiaproape de casă. Regretul a fost de ambele părţi. Ne lipsea



24

Hristina, fetiţa aceea hotărâtă, cu personalitate! Venea, de multeori în clasa noastră ca să-şi vadă colegii şi învăţătoarea. Urmăreaorarul nostru, dorind să ne găsească la orele de activităţi practice,de desen sau muzică, să putem conversa pe-ndelete. Întâlnirileerau adevărate spectacole. Era o bucurie generalizată. Ştiind că învaţă tot dimineaţa, o întrebam, cum îşi motivează absenţa de laşcoală. Ea-mi spunea cu aceeaşi hotărâre, îmbrăţişându-mă: „ Mi-a fost tare dor!” Apoi, dezinvolt: „Am spus că merg la dentist.”Acceptam cu plăcere să fiu complice la motivaţia ei.

Gemenele

Nu mi-ar fi plăcut să am în clasă gemeni. Nu pot spune dece. Poate sunt înclinată să admir mai mult diversitatea. Dar nicinu eram documentată în privinţa gemenilor. Gândeam: „Dacănatura i-a înzestrat diferit? Aş putea să-i văd nemulţumiţi cândvor primi note diferite?” Simţeam că vor suferi dublu pentru oobservaţie. Mă bucuram când primeam lista unei noi serii şi nucuprindea gemeni. Era însă firesc, să se întâmple totuşi, o dată

măcar.Aşa că, pe listă, am gemene. „Trebuie să -mi schimb părerea!” ,

mi-am zis. Mai ales că eram şi preferată de părinţi. „Nu-idezamăgi! Înfruntă dificultăţile şi-i fă pe toţi fericiţi! Stă în puterea ta!”Reticenţa iniţială s-a transformat într-o mare bucurie. Câştigam onouă experienţă care mi-a îmbogăţit cunoaşterea. „Ţi-a fost teamăde necunoscut? Şi ce frumos când îi pătrunzi interiorul!”

gândeam.



25

Două fetiţe roşcăţele, bine dezvoltate şi educate. Promiteaumult, încă de la prima întrevedere, ba mai mult, le-am îndrăgit pedată: Alexandra şi Laura. Ochii lor iscoditori căutau să-mipătrundă, mai adânc, în suflet. Jucăuşe, deloc sfioase, îşi găseaucu uşurinţă prieteni printre elevii clasei, colegii lor. Mi-auspulberat imediat imaginea ce-o aveam în minte: două copii fidelemişcându-se uşurel, ţinându-se totdeauna de mână, căutând să seocrotească reciproc. Nu. Nimic nu le deosebea de ceilalţi copii. Înpauze, se puteau juca în grupuri diferite, alergau liber,urmărindu-şi fiecare alt obiectiv, preferând chiar un alt joc.Numai asemănarea izbitoare a figurii hotăra: sunt, fără îndoială,gemene.

Greu era să le deosebeşti, să te adresezi având certitudineacă nu greşeşti. Copiii, pare-se că, au reuşit mai repede, eu, însă, numă puteam desprinde încă de poziţia ocupată de fiecare fetiţă, înbancă.

La o oră de educaţie fizică, vremea fiind ploioasă nedetermină să rămânem în clasă, să jucăm diferite jocuri deinterior, plăcute copiilor: „Aruncarea la ţintă”, cu cretă îninteriorul cerculeţelor făcute pe tablă, cerculeţe purtătoare de punctaj provocator, „Deschide urechea!”, trebuia să ghiceşti cinete-a strigat, recunoscându-i vocea, „Stinge lumânarea!”, aşezată într-un vas, pe suportul tablei, „Ghiceşte cuvântul!”, când scriaidoar prima şi ultima literă a cuvântului şi multe alte jocuridistractive, cu variante născocite de noi. De cele mai multe ori,eram atrasă în jocul lor. Mă lăsam legată la ochi şi apoi suflam înlumânare; aruncam la ţintă fixă, dar mărindu-mi distanţa, corect,cu diferenţa lungimii braţului; ascultam cu atenţie, când măstrigau cu voci cât puteau de schimbate, pentru a nu-i putearecunoaşte; încercam să ghicesc şi cuvinte. Odată intrată în jocullor, distracţia devenea mai incitantă, mai ales când nu-mi reuşea din prima încercare.

Sosi şi momentul testării. Chem gemenele în faţa clasei, cupromisiunea făcută elevilor că sunt pregătită a le deosebi, din trei



26

încercări. Îmbrăcate în trening de aceeaşi culoare, Alexandra şiLaura se aşază cu faţa la clasă, aşteptând. Prima încercare, reuşită. Copiii aplaudă. Sunt mulţumită! Dar, e abia începutul. Fetiţele îşischimbă locurile, sau nu. Eu nu pot şti, stau cu faţa la tablă. Adoua încercare. Victorie! Copiii s-au ridicat din bănci, ochii lezâmbesc fericiţi. Bat furtunos din palme, ba, dintr-o bancă dinspate se aude un „Bravooo!” Şi prin clasă, încă vreo două-treivoci.

Emoţiile cresc odată cu proba finală. S-a produs prea multăveselie, un pas numai şi întrecem măsura. Ştiu, simt, dar nu potstopa, ci pot grăbi totul. Vin, trei-patru copii, la catedră, gândindsă aranjeze surorile cât mai potrivit ultimei încercări: finala. Lasemnal mă întorc, le privesc cu atenţie şi, când toţi îşi pregătescpalmele pentru aplauze,... ratez. „Oauuuu!” ţâşnesc câteva glasuri,urmate de râsete prelungi. Îmi ridic braţele, semn al predării înfaţa provocatorilor, iar sprincenele-mi arată nedumerirea, înscrisăpe chip. Uşor, uşor se potolesc. Unii încearcă să mă consoleze,crezând că sunt tristă, dar eu mă bucur că le-am creat acestmoment de veselie, ba, să poată vedea, pe viu, cum se poaterecunoaşte şi suporta o înfrângere.

Considerându-mă pe un loc totuşi meritoriu, le cer să-midezvăluie secretul reuşitei lor. Repede un copil iese şi-mi arată cudegetul dunga roşie de pe treningul Alexandrei şi cea albastră, depe treningul Laurei. „Tră -dă -tooo-rilor!” , strig eu. „N-aţi lucratcinstit!”. Recunoscându-şi vinovăţia, plecară uşor capetele.Balanţa încearcă să se î ncline în favoarea mea. Se aude vocea luiValentin, fotbalistul clasei: „Da, are dreptate, doamna! Nu-i fairplay!” Dar jocul s-a terminat şi ca în orice joc, învingătoare estebucuria, veselia, încărcătura sufletească cu care ne-am îmbogăţit,dorinţa de socializare. Activităţile plăcute de acest gen constituieantrenamentul pentru salturile dificile ce vor urma.

Peste câteva zile nu le mai confundam deloc, ba leconsideram total diferite, mai ales, referitor la temperamentul lor.Laura era echilibrată, rezervată, fire contemplativă, prietenoasă,



27

mai puţin încrezătoare în forţele proprii; pe când Alexandra,dinamică, afectivă, uneori impulsivă, dar o bună organizatoare, cu iniţiativă şi cu dorinţa permanentă de a conduce. Ca bunobservator, ea venea în ajutorul sorei sale, ordonând şi risipindincidentele.

Fetiţe foarte bune, la sfârşit de an, totdeauna îşi purtau cumândrie coroniţele.

În zona conflictului

Se sunase de curând de intrare. Ne pregăteam cele

necesare orei, când sunt chemată la cabinetul directoarei. Avândconvingerea că elevii mă vor aştepta în linişte, cobor iute scările şiintru în cabinet. Alături de directoare se afla o mamă cu un copilde vârsta elevilor mei. Am înţeles: va fi elevul meu. Directoarea î mi înşiruie, în detaliu, calităţile de bun dascăl, şi mă roagăinsistent să-l iau pe Mircea în clasa mea. Am înţeles pe dată, căeste un şcolar cu anumite probleme; aceasta era şi explicaţia

laudelor care curgeau nemăsurat, într-un moment nepotrivit,devenit aproape jenant în această conjunctură.

Mircea întâmpina unele greutăţi în însuşirea cunoştinţelor,avea un comportament diferit de al colegilor, iar uneori nu voia să lucreze sau să gândească cu nici un chip. În rest, putea fi consideratun copil cuminte, dar fără a-l forţa să-ţi adopte hotărârile tale. Zadarnice au fost, la un test de verificare, rugăminţile mele , să

scrie şi el. Îl luase pe „Nu” în braţe şi nu l-a dat jos toată ora. Îl



28

priveam, îmbufnat cum era, făcea mişcări necontrolate, lipsite deimportanţă. Nu deranja pe nimeni. Stabilisem chiar un acord: săne purtăm cu menajament în astfel de momente. Colegii aveaumultă înţelegere faţă de acest copil cu probleme decomportament, erau ataşaţi, îl ajutau, îl ocroteau, adoptau oatitudine binevoitoare atunci când se iscau diverse pricini,conflicte, manifestau compasiune faţă de situaţia lui, înţelegeaucă tot greul pentru instrucţia şi educaţia lui îl ducea mama. Eranevoie de timp, răbdare şi multă, multă iubire pentru a se puteaadapta cerinţelor şcolare Doream să contribuim cu toţii la îndulcirea cu o picătură a situaţiei şi Mircea să se simtă bine încolectivul nostru, era şi el un copil, asemeni tuturor copiilor. Cânddoream să-mi sfătuiesc elevii, sau să-i dojenesc pentru o purtarenepotrivită, îl rugam pe Mircea să meargă să ude buretele,motivând că el îl stoarce mai bine. În lipsa lui, cădeam de comunacord cum să-l protejăm.

În pauzele mici, elevii n-aveau timpul necesar a ieşi încurtea şcolii şi de multe ori îi descopereai zbenguindu-se peculoarul de la etaj. Prin uşa larg deschisă, pătrund sunete înfiorătoare până la catedră, unde aşezată corectam o temă. Lecunoşteam bine, erau ale lui Mircea. Ceva s-a întâmplat. Îmiimaginam că faptul putea fi lipsit de gravitate, pentru că aşa semanifesta când era nemulţumit, când cineva continua să i se împotrivească. Ies cât pot de repede. Directorul defila spre clasăcu Mircea ţinut bine de braţ, înconjurat de un grup de colegi carecăutau să-l apere. Privirile le erau îndreptate spre chipuldirectorului, încercând să-l facă a înţelege, probabil, nevinovăţiacolegului lor. Am respirat uşurată dar şi încântată de amuzantascenă ce se desfăşura în faţa mea. Tot ce clădisem, aveadurabilitate: colegii lui cunoşteau bine lecţia de comportare.

Am aflat că Mircea, nevinovat fiind, a ieşit mai greu dinzona conflictului şi astfel a căzut în mâna Înaltului-împărţitor dedreptate.



29

Câţiva copii se-dreaptă spre mine, vorbind toţi deodată,bineînţeles luându-i apărarea colegului lor, găsindu-l totalnevinovat. Intrată în raza vizuală a lui Mircea, revarsă din gâtlejsunete înfiorătoare de nemulţumire spre înălţimea întreguluiculoar, apoi îşi îndreaptă ochii tulburi spre mine, speranţa aşteptată, bolborosind o zbuciumată nemulţumire. Directorul, ferm pe poziţie, mă priveşte satisfăcut că-şi face datoria de mare şefpeste tot, c-a descoperit o lacună: toleranţa educatorului. Normal, edârz conducător de şcoală. Trebuia să găsesc, pe loc, mijloace dedezamorsare. Îl iau pe Mircea de mână, asigurându-l astfel detotalul meu ataşament, caut să-l potolesc, să-i cer să-mi vorbească.Explicaţiile lui, şi aşa ştrangulate de vocea-i plângăreaţă, sunt des întrerupte de cuvinte sigure, de învinuire ale directorului, caredoreşte să rezolvăm cazul, la cancelarie. Tare aş fi vrut să-i las săse descurce, dar nu-mi puteam părăsi elevul, trebuia scos, cât mairepede, din încurcătură, pentru că holul se umpluse de copiicurioşi. Profit de o uşoară neatenţie a lui Mircea, îmi ridic privireainsistentă spre director, făcându-i semne disperate, spunândnumai cuvinte de laudă despre acest copil. Aş fi acceptat să învinuiesc un alt copil aflat în apropiere, numai Mircea să-mi iasădin cauză. În sfârşit, directorul înţelege, dar ce mă fac cu Mircea,care nici în ruptul capului nu înceta din urlat. Îmi vine în minteideea că directorul a greşit, şi-i cer eu scuze în numele lui. Eliberatdin mâna directorului, mă îndrept victorioasă spre clasă cuşcolarul împricinat de mână, zâmbind mulţumită că şi acest caztensionat s-a sfârşit cu bine.

Mircea făcea parte din colectivul clasei noastre, ajunseseresponsabil pentru tot ce se petrecea în spaţiul şcolar, chiar dădeaşi el sfaturi celor în nevoie. Într-una din zile, văzând supărareaunui coleg, pricina fiind o notă mai mică, bătându-l pe umăr, îlsfătuieşte cu hotărâre: „Fii bărbat!” Gesturile sau vorbele lui erauuneori amuzante, dar nu lăsam zâmbetul să pună stăpânire pe întregul chip. Pentru el ar fi fost un nou motiv de supărare şi era în puterea noastră să le evităm.



30

La primară, întreaga situaţie a putut fi controlabilă; lagimnaziu însă, contactul cu mai mulţi profesori, supraveghereamai precară, colectivul uşor modificat, problemelecomportamentale agravate de boala ce-şi urma cursul, toate aunecesitat o schimbare în activitatea lui şcolară.

Haz de necaz. Cine-i dracu?

Avea şase anişori. O greşise rău de tot. Merita pedeapsamaximă, dar mama îl privi drept în ochi şi-i vârî în cap, cu ofulgerătură uluitoare, o replică scoasă printre dinţi: „Ai să dai tude dracu când vei merge la şcoală!”

Evident: „Dracul îşi are sălaşul în şcoală.” , gândea el. Cândse întorcea de la cumpărături cu bunica, păstrând secretul, îistrângea puternic mâna, totdeauna din partea cealaltă de şcoală şi,urmărind înalta clădire, căuta cu ochi sfredelitori ceva ce-arapărea… cu două coarne negre.

Bunica îl certa pentru greutatea trupului, acum, în plus, cudracu-n minte. Mare mister: „Dracu-n şcoală!” Secret numai de elştiut.

……………………………………………………………..…….. Trecură …cursurile şcolii primare şi… aproape că uitase de

vorba grea a mamei. Păcăleală pentru cei mici: Uite, Moşu’! Nu eMoşu’! Ba, e Gerilă! Ba, e Crăciun!...

Seară de februarie. Mare nelinişte. Se află într-un Consiliude familie. Se judecă profund, se propun soluţii. Se ajunge laconsens: „De ce nu te duci să-i spui că vina o poartă doar



31

Dumnealui? Dracu’ să-l ia!” - ţâşnesc cu ură vorbele tatii.„Fiindcă Dracu’ se face mai al dracu’ ”- replică mama tăios.

Se limpezesc gândurile: Şase ani i-au trebuit să priceapăcine-i Dracu’.

Morala: Fereşte-te de dracu’!

O întâmplare hazlie

De cât ori, într-un mic grup se povesteşte câte o întâmplareamuzantă şi în grup se află şi colega noastră, M......, pofta de râsnu poate fi potolită fără a mai asculta încă o dată, şi încă o dată

întâmplarea:„Eram în ora de limba română, spunea ea, şi căutam să-ifac a înţelege mai bine comparaţia ca figură de stil, descoperită într-un text literar. Pentru a mă convinge de rezultatul efortuluimeu, cer elevilor exemplificări, cu toate că erau prea mici, în clasaa treia. Câţiva copii, cu mâinile ridicate, gata să-şi afişezedescoperirile lor. Andrei, un copil cu o gândire mai greoaie, ridică

mâna agitat şi-i zăresc şi lacrimi în ochi. „O fi vreo comparaţiemai dureroasă!”, gândesc. „Spune!”, îl îndemn eu, deşi mă îndoiam să fi găsit el, aşa repede, un răspuns corect. „M-a bătut,Bogdan!”, reclamă îmbufnat. „Când? De ce? Cum?”, curg întrebările mele, agitată, nemulţumită de întorsătura situaţiei. „Dece, Bogdan?” „Păi,... să spună el, de ce!”, vine prompt răspunsullui Bogdan, considerându-se îndreptăţit a fi procedat astfel. „De

ce, Andrei?”, caut eu răspunsul, plimbându-mi privirea de la unulla altul. Ceva se întâmplase, ceva ce n-avea, nici pe departe,



32

legătură cu lecţia. Se cunosc dese cazuri de acest gen. Bogdan măpriveşte tulburat şi-mi spune: „E neobrăzat, doamnă! A găsit şi el,... în capul acela al lui,... un exemplu... de prost-gust”. Apoi,uşor jenat adaugă: „Mi-a zis că sunt prost şi galben ca... Nu potspune!” Pauză. Fac imprudenţa şi insist a afla cuvântul de laAndrei. Mi-l trânteşte, fără pudoare, suspinând, direct în nas: „cao b.....” „Ieşi afaară, Andrei!” strig eu, iritată de cele petrecute şicăutând să potolesc râsul înfundat al clasei, adaug: „Eu măstrăduiesc să vă fac a înţelege..., (aş fi vrut să spun... comparaţia,dar răspunsul lui dovedea că înţelesese destul de bine, deşiaceastă comparaţie practic nu poate fi verificată), iar lui i-e gândul în altă parte.”

Încerc să reiau cursul normal al lecţiei. După scurt timp, îmi amintesc de Andrei şi, socotind că şi-a ispăşit pedeapsa, mă îndrept spre uşă, o deschid repede îndemnându-l: „Pof...tiţi, înclasă, vă rog!” Cursul vorbelor s-a modificat imediat înlocuindsingularul cu politeţea, căci iată-l pe director conducându-l peAndrei prin uşa larg deschisă, adresându-mi-se domoool, aşa cum îi era obiceiul: „Am găsit băieţelul la uşă,... plângând, doamnă învăţătoare”. Apoi, gândind că şcolarul a fost scos din clasăpentru o faptă minoră, se adresează rugător băieţelului: „Cere-iscuze doamnei şi spune-i că n-o să mai faci!” „Ce scuze? Cescuze? Să fie atent! Să nu se gândească la năzbâtii, în oră!... Şi,... săvorbească fără să gândească!”, spun eu căutând repede o scuză,silabisind şi accentuând cuvântul vorbească. „Ce-a zis copilaşul,doamnă?” Iritată puţin de blândeţea exagerată din glas, darcăutând a-l proteja pe director de situaţia neplăcută creată, amânrăspunsul cu gând chiar să-l anulez: „Ei,... ce-a zis!”... Dincuriozitate, sau din dorinţa de a-mi dovedi că i-am aplicat opedeapsă prea aspră, îl întrebă pe Andrei, ridicându-i uşor bărbia:„Ce-ai zis, băieţel?” Drăguţul băieţel , eliberat total de buna-cuviinţă , repetă în obrazul directorului: „...eşti galben ca o ......”Ducându-şi mâna la gură, ca şi cum ar pune stavilă nedoritelorvorbe, create în lăcaşul fonator, exprimă, abia perceptibil: „Vai!!!



33

Ce urââât! Ce urââât!” Prinzând ceva curaj, îmi motivez scoatereaunui copil din clasă, pedeapsă nepermisă în regulamentul şcolar, conchid: „Aţi văzut de ce l-am scos afară din clasă?!” Directorul,evident nemulţumit, nu se dădea plecat, parcă mai avea ceva dereproşat. Când să-l invit pe copilaş în bancă, îi văd obrajii roşii.„Dar ce-ai păţit? Cine te-a lovit?”, întreb surprinsă. Asta voiapoate să afle directorul? Se vede că cercetarea nu s-a încheiat. Îlprivesc nedumerită şi mi se face milă acum, de băieţel, e prea roşupe un obraz, pare că se zăresc şi urme de degete. Îi ridic bărbia şiun impuls mă împinge să-l mângâi, dar n-o fac. Îmi vine în minteatitudinea directorului de adineauri; nu doresc asemănare.„Cine?”, insist eu. „Un băiat mai mare, de la clasa din fundulholului”, spune el suspinând, de parcă durerea, suspendată untimp, i-a revenit. Fiind aproape de sfârşitul orei, iau hotărârea săcontinui cercetările. Cu asentimentul directorului, îl iau pe Andreide mână să-l descoperim pe făptaş... Era Marcu, cel mai bine-legatbăiat dintr-a patra, bătăuşul şcolii. S-a învoit, în timpul orei, şi-ndrumul lui rapid spre toaletă, şi-a permis răgazul de-al întreba peAndrei de ce a fost dat afară din clasă. Andrei, urmărind-i înălţimea şi cunoscându-i puterea pumnului, i-a răspuns exact la întrebare. Marcu, simţindu-se jignit, şi grăbit fiind să-şi rezolveproblema pentru care se învoise, i-a scăpat, peste obraz o palmămai zdravănă.

....................................................................................................Marcu, ar fi dorit să fie în clasa mea. Eu însă am lăsat

întâmplarea să hotărască: a căzut pe altă listă. Îl vedeam des înpauze; mă saluta. Simţeam ca şi cum l-aş fi trădat. Lui însă păreaa-i fi indiferent în ce clasă învaţă. De câte ori îl vedeam, un uşorzâmbet îmi lumina faţa.

Năzdrăvanul de Marcu, întors acasă, după prima zi deşcoală, nu prea încântat de cum arăta învăţătoarea lui, uşorrevoltat, îi spune mamei: „Toate învăţătoarele de la palier sunt tinereşi frumoase, numai a noastră este şi bătrână, şi urâtă, şi a dracului”.Constatarea aceasta a fost îndelung savurată de colegele mele.



34

Trebuia însă bine supusă analizei şi înţeleasă în totalitate. Pentrua reliefa calităţile învăţătoarelor admirate de el, au fost suficientedoar două atribute, pe când, pentru cele nedorite, a revărsat cu furie,trei atribute, evident defecte. Este viziunea lui de copil, şi nunumai; adevărul nu trebuie ocolit! Iată că şi copiii spun lucrurivaloroase! Am înţeles că asupra timpului nu poţi acţiona, nu-lpoţi opri, îşi urmează cursul; bătrâneţea e o perioadă a vieţii, decare doar unii au parte şi înţeleg s-o poarte cu mândrie ca pe undar al divinităţii; stă în puterea omului să-şi înfrumuseţeze fiziculşi sufletul cu noi achiziţii, care să te facă agreat de cei din jur. Aşacă experienţa multor ani, nu-ţi mai dă dreptul la urâţeniasufletească, ci la revărsare de bunătate, înţelegere şi multă, multămăsură în toate.

....................................................................................................Peste ani o altă întâmplare şi-a făcut loc. Un bunic mă

avertizează grijuliu să mă feresc a lua în clasă pe un copil foartenăstruşnic, ce locuieşte în blocul alăturat nepotului său. Îmi spunemulte, multe despre comportamentul băiatului, descriindu-l înculori sumbre, părând a fi Tarzanul blocului.

N-am fost prea interesată a înregistra observaţiile şi nicinumele. Cunoşteam că părinţii nu sunt prea încântaţi de faptul cafiii lor să aibă colegi în acelaşi bloc. Erau, ca totdeauna, şi excepţiide la regulă. Ce bine s-a înţeles Diana cu Iulia! Au rămas buneprietene şi după terminarea şcolii. De obicei disputele se iscau dela note şi se amplificau, la sfârşitul anului şcolar, odată cupremierile. Sarcina de stingere a conflictelor revenea mai alespărinţilor, dar orgoliile îi împiedicau. Necazul se potolea petimpul vacanţei de vară, perioadă de stingere a disputelor peteme şcolare, mai ales că cei ce-au fost în defensivă întreg anulşcolar sunt în ofensivă pe tot parcursul vacanţei. Buniorganizatori de jocuri şi distracţii, mereu dispuşi, primii lanăzdrăvănii îşi iau astfel revanşa după desele înfrângerianterioare.



35

Început de an şcolar. Micuţii şcolari intraţi în clasă, aşezaţi în bănci. Bunicul avertizor se apropie lin de catedră şi discret îmişopteşte: „Iată-l, e-n ultima bancă!” Mă dezmeticesc cu greu. „Ele, Marian, despre care v-am vorbit.” Zâmbesc şi-i spun doar atât:„Şi părinţii lui m-au dorit pe mine, ca şi dumneavoastră. Chiarde-mi aminteam, nu-i puteam refuza, au insistat mult.” „Vorconvieţui…”, gândesc eu încercând să-i unesc cu o privireconciliantă.

Pe parcurs, s-a dovedit că bunicul a avut dreptate, darniciodată nu m-am confesat. Am încercat să-mi valorificpriceperea în educarea copiilor şi eram satisfăcută cânddemersurile mele produceau efectul dorit. Mizam mult peconştientizarea greşelii. Consideram că pedeapsa este neavenitădacă copilul nu realizează că a greşit, iar dacă a înţeles şi caută sănu mai cadă în aceeaşi greşeală, iarăşi pedeapsa nu-şi mai arerostul, devine caducă. Este ideea, întoarsă pe toate feţele, pe întreg parcursul desfăşurării profesiunii.

Lecţie de patriotism

Sunase pentru ora următoare. Rând pe rând, elevii intraupe uşa clasei şi-şi ocupau locurile în bănci. Fetele, mai potolite, cade obicei, îşi verificau cu grijă ţinuta, lăsând deoparte, fărădificultate, toate preocupările recreaţiei. Băieţii, mai zburdalnici şimai dornici mereu de joacă, alergau cu paşi vioi, mai mereu în

ultima clipă spre clasă, ba câte unii se aşteptau la uşa de intrare



36

pentru ca grupul voluminos să intre în clasă îngrămădindu-se.Câte unul mai plătea, cu un mic ghiont, în ultima clipă, cu fereală,o dispută nerezolvată pe timpul, totdeauna insuficient, al pauzei.Dar iată că spiritele se potolesc. Alunec privirea pe deasuprabăncilor şi observ prea multe locuri goale: „Unde-s, băieţii?”, întreb cu o oarecare curiozitate şi dorinţă de începere a lecţiei.

Din pragul uşii, un cap ciufulit, cu o privire semeaţă,susţinând cu piciorul uşa larg deschisă, aruncă un răspuns grăbit:„Vin acum! Sunt cu bunica lui Marius.” Imediat, apare grupul debăieţi, unii mai apropiaţi, alţii mai depărtaţi de o doamnă învârstă. Evident e o bunică. Nu e nici „Bunica” lui St. O. Iosif, nicia lui I. Agârbiceanu, nici a Otiliei Cazimir. Mai degrabă, poate fiasemănată cu a lui I. Teodoreanu. E înaltă, delicată, îşi ţine, cunobleţe bastonul mai aproape de piept, obiect care face parte dinsetul de accesorii, demn de luat în seamă. Se mişcă greoi, dar selasă condusă cu plăcere, de copiii grijulii. Glasul ei stins, abia maipoate transmite un salut ce poate fi auzit, dar, care este reflectat întocmai în privirea încărcată de mulţumire. Îi răspund, cuaceeaşi bunătate şi înţelegere.

O invit să se aşeze. Atent, Ionuţ îi trage iute scaunul, şi-oroagă să stea. Îşi sprijină bastonul de spătarul scaunului, îşi ridicăprivirea urmărind cu nesaţ figurile curioase ale şcolarilor.Staţionează asupra băncii a patra, pe rândul din mijloc. „Trebuiesă-i spun, cine e acum colegul de bancă al lui Bogdan. Să -i spuncine stă în locul lui”, justifică ea căutarea. Simt un nod în gât. Măsalvează Bogdan, care, ridicându-se: „Eu m-am aşezat în locul lui,iar Vlad stă în locul meu.”, spune el cu convingerea că a făcutalegerea cea mai bună, privind ocuparea locului liber.

Îşi ridică pe catedră mâinile tremurânde. „Trebuia să vin,m-a rugat insistent în ultimele două scrisori, să trec pe la şcoală,...să vă spun,... să vă arat scrisoarea. Scoate din geanta-i micuţă, oscrisoare, o deschide şi-mi arată rândurile caligrafiate cu multăgrijă de către elevul meu dintr-a treia, colegul celor din bănci careaşteaptă cu nerăbdare veştile. „Bunică, ai fost la şcoală? Te rog să



37

te duci şi să le spui că mi-e tare dor de şcoala mea, de colegii mei.Spune-i doamnei c-o iubesc mult şi că aici, doamnele învăţătoarenu sunt ca acolo, la noi. Mă simt singur. Nu am încă prieteni. Măgândesc mult la colegii mei.”

Atât a fost pentru noi, dar suficient pentru ca izvorul delacrimi să nu mai poată fi oprit. Suntem siguri că, mult mai multdecât noi, şi de mai multe ori, au şiroit pe obrajii lui, izvorulpornit din inima micuţă de copil înstrăinat. Mi-au trecut, curapiditate prin minte, versurile poetului Mircea Micu, „romanticincurabil”, aşa cum se defineşte autorul. Ce coincidenţă! ChiarMarius recitase la sfârşitul anului şcolar, poezia Tatăl meu:

Vede ţări şi vede munţiDar când vine înapoiZice sărutându-mi fruntea:„Nicăieri nu-i ca la noi.”

Are-n buzunar, la piept,Într-un sac de piele bunăO bucată de pământDin ţărâna cea străbună.

Ce faci, tată, de ce-l porţi Peste mări cu apă rece? – Când mi-e tare dor de voi,Îl sărut şi doru-mi trece.

Însoţită de Bogdan şi Ionuţ, s-a depărtat de clasa noastră bunica lui Marius, purtând în minte, ca pe un obiect de preţ,imaginea clasei noastre, în care Marius, nepoţelul ei drag, s-asimţit ca la el acasă . Am pătruns atunci, mai profund, semnificaţiacuvântului acasă. Acasă e locul unde ne-am născut, unde simţimdragostea şi căldura căminului, unde ne mângâie privirea caldă şiduioasă a mamei, unde aşteptăm ca pe-o alinare glasul ei



38

dojenitor, unde ne simţim cel mai bine, unde totul este al nostru.Acasă este locul spre care ne îndreptăm paşii, fără a căutadrumul.

Mi-am amintit şi de alţi copii plecaţi departe de locurilenatale. Mara, Iudith, Felicia, Hristina, Andrei care, la fel ca Mariusau lăsat aici copilăria, prietenii, rudele şi toate întâmplările înmijlocul cărora se aflau şi ei. Au luat de aici doar amintirile şivorba noastră românească. Mult prea devreme, toate învăluite înregrete. Îi asigurăm că vor rămâne pentru noi, colegii de odinioară şi, dacă locul din bancă a fost ocupat, cel din sufletul măreţ arămas.

Gândul ne-a purtat atunci, peste alte titluri de lecturi aflate în manualul nostru de citire sau în alte cărţi, în biblioteca dinafara clasei. Ne-am reamintit versurile lui I. Neniţescu, careafirmă cu dragoste şi convingere de nezdruncinat: „Acolo esteţara mea/ Şi neamul meu cel românesc,/ Acolo eu să mor aşvrea/ Acolo vreau eu să trăiesc!”. Le-am spus atunci, cumviteazul „Dan, căpitan de plai”, din legenda lui V. Alecsandri,refuză să renunţe la legea strămoşească, preferând să moară cudemnitate, sărutând şi îmbrăţişând pământul scump al patrieisale: „Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte/ Pământul cetresare şi care-l recunoaşte.”

Extinzând cercul relatărilor, l-am transformat într-o largăspirală. Ne-am amintit de titluri remarcabile existente în paginilemanualelor din clasele primare, ca: memorabila poezie „Ce-ţidoresc eu ţie, dulce Românie”, de M. Eminescu, de fragmentul„Ţara. Poporul” din „România pitorească” de Alexandru Vlahuţă în care ne este transmis un puternic mesaj de dragoste faţă depatria-mamă, iubire considerată „o adevărată religie”, precum şi faţă de neamul românesc, de istoria lui zbuciumată. Ne-amamintit de trăsăturile deosebite ale truditorului de pământ în„Ţăranul român” de V. Alecsandri, de forţa convingătoare alegendelor lui Bolintineanu, de neclintirea cu care înfruntă de mic„Stejarul”, de S. Mehedinţi, toate vicisitudinile reuşind să crească



39

mare şi puternic. Le-am amintit de imnul închinat puterii şicutezanţei omului, „fiinţă zămislită cu gândul şi visare” în „Cel cegândeşte singur” de T. Arghezi, de hotărârea cu care ne îndeamnăCoşbuc să privim, să admirăm şi să simţim frumosul din naturapatriei, de poezia lui N. Labiş, „Dacă toate-acestea fi-vor învăţate”, neîntrecută, în tratarea cu deosebită sensibilitate aperceptelor morale:

„Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară,/ Ea cuprinde toate-acestea la un loc!”

Dar nu acum şi nu aici, e momentul pentru analizamanualelor şcolare după care, s-au format elevilor durabile şifrumoase sentimente. Şi, nu pot uita titlul-îndemn: „Fii mândră defii tăi, Mamă româncă!”

Cred, m-am format sau poate desăvârşit odată cu eleviimei, hrănindu-ne din aceleaşi surse, dar mai presus decât ei, maicomplet, mai cuprinzător. Am cules ce-am crezut valoros, amprelucrat cu mijloace proprii sensibilităţii mele şi-am semănat,distribuind de-a lungul seriilor de elevi, tot ce-am consideratdemn de urmat. Seva astfel distilată, a intrat în fluxul continuucirculator, luminându-le chipul, spre satisfacţia dăruitorului.Înţeleg bine valoarea cuvintelor: „Ferice de profesorul ce estedepăşit de discipol.”



40

Chemarea naturii

Odată ce razele calde dezmiardă muguraşii umezi, copiii,

simţind pulsul întregii firi, răspund primii la chemarea naturii.Acumulările din manuale se cer a fi verificate înafara clasei.Copacii încep să-şi îmbrace veşmântul verde, peste pământ seaşterne covorul cu floricele, livada e-n sărbătoare. Zeci degâzuliţe, de fluturi, de păsări se bucură de binefacerile măreţuluianotimp.

Trec repede primele ore, lăsăm ghiozdanele în clasă şi

pornim spre parcul din apropiere. Pomii fructiferi mai dorm încă.Doar zarzărul, mai grăbit, s-a îmbrăcat tot, în floare albă.Frunzuliţele-i verzi abia se zăresc. Fără veşmânt arborii cu frunzecăzătoare ne cam dau de furcă. Cu greu îi mai putem recunoaşte.Maiestosul brad ne întâmpină la tot pasul. Prin covorul umed , ceţine să fie hrană plantelor, mai descoperim încă fructul iscusit lucrat. Ne întrecem în a găsi cât mai multe conuri. Ne bucurăm şi

le punem în punguţă.Ajungem la statuia poetului naţional, Mihai Eminescu,deasupra căreia un măreţ stejar î şi răsfiră ramurile-i de toatăfrumuseţea. Privim cu încântare şi respect impunătorulmonument, ca şi cum am păstra un moment de reculegere. Chiarrecităm din frumoase-i versuri. Simţim sub picioare fructulmândrului stejar, ghinda. E răsplată pentru vizitatori. Dar fesurile

au zburat de pe capul fructelor. Cum au rezistat frigului iernii?Cu beţe meşteşugite căutăm ghindă. Cine renunţă pierde. Aşa căstăruim şi găsim fructul complet, nu unul ci multe, multe; şi chiar în perechi, spre bucuria multora.

Ochii iscoditori ai fetelor au descoperit poieniţa cutoporaşi. Aleargă cu toatele într-acolo. Cât de mulţi sunt! Şi cât deparfumaţi! Culeg cu migală floricelele, le strâng în bucheţele.

Băieţii s-au plictisit deja. Au văzut într-o tufă un arici. Curiozitatea le-a scos şi pe fete de pe întinsul covor pictat cu



41

floricele albastre. Studiază amănunţit mingea încărcată de ţepicare se mişcă anevoie printre crenguţe şi frunze uscate. Înţeleg, încele din urmă, că trebuie să-l lase în voia lui.

De sub coaja scorojită a tulpinii unui copac, zeci şi zeci degâze mici, roşii ies şi ies, ca la paradă. Îndepărtăm puţin coajacrăpată. Sunt sute, mii! Coboară şi coboară spre pământ. Simt şiele provocarea naturii. Mişună pe lângă tulpină, doritoare delumină şi căldură.

Ne-ndreptăm spre locul de joacă: „La Rodica”. În fiecarean, ca o gazdă bună ne oferă bucuria revederii. Sub soarele blândal începutului de primăvară ne prinde bine o oră de joacă într -ungrup vesel. E şi acesta un dar al naturii. Ne întoarcem la şcoalăhotărâţi să mai trecem prin aceste locuri minunate şi în timpulverii.

Toamna, odată cu schimbarea decorului, revenim şi admirăm coloritul pastelat al parcului. Răspundem iarăşi„prezent!” la chemarea naturii. Copacii îşi schimbă haina verde cu una galben-aurie sau roşu-ruginie. Frunzele arţarului sunt odesfătare: penel nevăzut mânuit cu măiestrie le-a pictat. Dar alefagului, ale salcâmului, ale iederei?! Sunt o încântare! Strângemmulte, cât mai multe şi diverse exemplare. Privirile ne sunt furatede mulţimea şi diversitatea fructelor. De la conuri, ghindă şi jir,trecem la minunile aşezate pe crenguţele arbuştilor, tufelor: roşiisau gălbui, albe sau negre strălucitoare; singuratice sau grupatede-a lungul mlădiţei, în bucheţele ca nişte struguraşi. Priveştidescumpănit. Nu te înduri să distrugi frumuseţea naturii. O maipriveşti încă o dată cu nesaţ şi te hotărăşti cu greu să rupi, cumare grijă, câteva ramuri.

Rând pe rând, copacii rămân fără veşmânt. Nucii, cucrengile noduroase, au fost printre primii. Gutuii, mai rezistă încă.Vor să ţină sub adăpost ultimele fructe, nedescoperite de copiipofticioşi. Copacilor tineri, ocrotiţi de cei mai puternici, le maipoţi încă admira frunzişul colorat.



42

Bruma groasă căzută pe la mijlocului lui noiembrie adezbrăcat de tot haina verde a dudului de pe aleea din faţa şcolii. Sus i-au rămas doar câteva frunze obosite parcă de luptanemiloasă cu frigul nopţii. Priveşti covorul moale şi gros. Toamnae pe sfârşite. Ciorile croncănesc prevestind apariţia norilorplumburii aducători de zile din ce în ce mai reci.

Ninge! Ninge!

Lecţia de geografie este în toi. Suntem într-o călătorieimaginară prin Carpaţii de Sud. Aşezat la harta din faţa clasei,Vlad a reuşit cu precizie să descopere Hăşmaşul Mare, muntele-

castel care ne-a dăruit în depărtate veacuri, două râuri gemene.Cunoaştem bine Legenda Mureşului şi a Oltului. Privim loculunde fraţii se despart: unul pornind-o cu hotărâre spre vest, iarcelălalt plimbându-şi apele spre sud. Şcolarul reuşeşte şi el sădepăşească nehotărârea celui de-al doilea, pricinuită de dorulrăscolitor pentru frate, şi-şi conduce arătătorul peste apelevijelioase ale Oltului, încrezătoare acum, printre stâncile munţilor,

urmându-şi calea. Se rostogolesc apele neîmblânzite un timp sprevest spălând spinarea dură a Făgăraşului.

O voce hotărâtă ne coboară din înălţimi: „Ninge!” Nu. Nu în Făgăraş! Acolo, iarna nu surprinde pe nimeni. Acolo, e la eaacasă! Privim spre ferestre. Fulgi uşori se unduiesc prin văzduh şilin se îndreptă spre pământ într-o dorită şi aşteptată îmbrăţişare.Ochi luminoşi înalţă exclamaţii uimitoare de cuprinzătoare

fericire: „Ninge! Ninge!” Deschidem larg ferestrele. Zeci şi zeci desteluţe argintii îşi continuă dansul în faţa privirii noastre



43

încântate, furate de acest minunat spectacol al iernii desfăşurat pescena văzduhului. Din piepturi se înalţă admirativ acelaşi cântec:

„Ninge! Ninge!/ Fulgi de zăpadă, pe casă, pe stradă/ Cebine e iarna la noi! ...

Zboară, zboară!/ Tu, săniuţă micuţă, uşoară/ Aleargă lavale cu noi! ...” Cine o fi scris cântecul? Nu ştim. Îl cântăm însă, defiecare dată, când iarna-şi trimite primii fulgi. Este şi acesta unsalut prietenesc de „Bun venit!” Alte cântece vesele despre iarnă,scoase imediat din cartoteca anotimpurilor. Ne amintim de jocurile antrenante, de vacanţele din staţiunile montane, sau decele de la ţară, la bunici îmbrăcate în parfumul sărbătorilor deiarnă. Un fior ne cuprinde întregul corp când în minte ne revineimaginea lui Moş Crăciun, moşul cel darnic şi bun. Amintirile,povestirile ne sunt întrerupte de glasul clopoţelului. Prin uşa largdeschisă, şcolarii îşi grăbesc paşii în întâmpinarea iernii, afară, încurte. De peste tot ţâşnesc glasuri vesele. Respiră cu nesaţ aerulpurificat, aleargă într-un neîncetat du-te-vino, î ntind mâinile, îşiridică spre cer feţele dezgolite să primească darul iernii ca pe-obinefăcătoare ofrandă. Privesc uimiţi gingaşii fulgii ne-ndurându-se să-i strângă prea tare în mâini pentru a forma un bulgăre. Maibine îşi freacă palmele şi feţele pentru ca toate simţurile să profitede bucuriile anotimpului alb.

.................................................................................................A nins două zile în şir. Totul e acoperit de zăpadă. Un

soare blând mângâie întinderea strălucitoare. „După ore vommerge la derdeluş!” Jocuri de iarnă, minuni ale zăpezii,desfăşurate sub aerul purificator al naturii primitoare. Părăsim câtmai repede clasa, ca într-un răstimp de un ceas şi jumătate, cusănii sau fără, să ne-ntâlnim în faţa şcolii. Ajuns acasă aruncă iuteghiozdanul pe un fotoliu în hol, înghite în grabă ceva dinbucătărie, şi cu gândul numai la sanie intră vesel în boxăeliberând sania captivă aproape un an întreg. Verifică funia şitălpile. Totu-i în regulă. Îşi pune mănuşile, îşi potriveşte mai binefularul, prinde sfoara în mâini şi aleargă, aleargă, aleargă. Sania



44

după el. Nici n-o simte. Priveşte neîncrezător în urmă. Este! Fărăea s-ar simţi singur. Nu aude, nu vede. Doar bucuria întâlnirii îiinundă întreaga fire.

Adunarea se făcu în timp record. O ia pe traseul sprecornişă. Alte şi alte grupuri de copii li se alătură. Cu toţii doritoride distracţie într-o atmosferă de iarnă darnică. Sunt aliniaţi încapul pantei. Cinci-şase sănii încărcate îşi dau drumul deodată lavale. Le urmărim un timp, apoi se pregăteşte următorul echipaj.Şi tot aşa: unii coboară, alţii urcă într-o veselie molipsitoare. Ceimici veniţi cu părinţii sau cu bunicii, privesc cu jind şi dorind săscurteze timpul până la şcolărie îşi verifică pe furiş înălţimea. Vormânca poate acasă mai mult spanac, să prindă puteri noi asemenilui Popey-marinarul, din poveştile urmărite cu nesaţ de copii. Cuobrajii ca mere roşii, cu picioarele şi mâinile uşor îngheţate, sehotărăsc cu greu să părăsească locul de joacă. După două oresăniile ameţite şi ele, luate prin surprindere parcă de stăpânii maivânjoşi acum decât anul trecut, lunecă nehotărâte pe trotuarulluciu. Îndată ce soarele a pus gând să coboare, se face simţitărăcoarea amurgului ce va sosi cât de curând. Pofta de joacă s-apotolit. Împart în grabă câteva păreri şi rând pe rând mulţimea se împuţinează. Gândul o ia înaintea picioarelor. A ajuns camrepede la cină. Pofta de joacă fiind potolită, micului şcolar i-arămas acum de potolit pofta de mâncare. De asta nu duce el grijă.Ştiu bine părinţii. Este convins. Îi sună încă în urechi îndemnulmamei: „Mănâncă, să te faci mare şi să prinzi puteri!”



45

În excursie

Cele mai dorite şi aşteptate activităţi şcolare erau cele din

afara clasei. Începeau cu drumeţiile prin cartier, prin parcul dinapropiere, prin întreg oraşul, mândri de statuia vestituluidomnitor moldovean, Ştefan cel Mare, ce se înalţă în centrulBacăului, precum şi de vestigiile Cetăţii Domneşti cu BisericaPrecista, ctitoria lui Alexandru Voievod, fiul lui Ştefan, construcţiezveltă din piatră şi cărămidă, în stilul specific epocii.

Odată cu vârsta, urmăream obiective mai îndepărtare,

dornici a cunoaşte tot mai bine judeţul şi ţara.Cu câteva zile înainte, elevii culegeau informaţii asupraitinerarului cu toate obiectivele propuse vizitării. Se pregăteau şimomentele distractive din autocar: cântece, poezii, snoave.Microfonul era asaltat de toţi care doreau să-şi facă cunoscutecalităţile de buni artişti şi... erau destui.

Dimineaţa, veseli şi nerăbdători, şcolarii îşi ocupau locurile

preferate, în autocar. Cu feţe grijulii, dar mulţumite, părinţii îşiurmăreau odraslele şi, când autocarul se punea în mişcare, îşi îndreptau privirile pline de încredere spre învăţătoare, iar mâinile ridicate trimiteau îndelung salutul de bun rămas şi întoarcere cubine.

Ieşirea din oraş, îi găsea confortabil aşezaţi pe scaune,urmărindu-şi satisfăcuţi colegii din jur, prieteni de-o zi întreagă.

Se deschideau, în faţa lor întinderi cu recolte, cu păduri, cu sate,cu oraşe, cu diverse obiective industriale. În fuga autocarului, cugreu putea privirea să cuprindă, cu greu putea mintea să reţinămiile de frumuseţi ce se grămădeau. Prin satele pe unde treceau,făceau semne de salut colegilor lor, văzându-i îndreptându-sespre şcoală. Uşoara tristeţe citită parcă pe chipurile celor de jos numai avea loc în inima plină de bucurie a celor de sus.

Pe câmp, sub arşiţa dogoritoare a soarelui, parcă preanemilos, bărbaţi, femei, uneori chiar copii, trăgeau cu greu de sapă ;



46

înţelegeai atunci că orice muncă trebuie respectată. Privirea-ţistaţiona pe fructele coapte ale pomilor sau strugurii atârnând decorzile viţei de vie. Toate erau izvorul muncii de-o vară întreagă.Îţi veneau în minte plăcutele vacanţe la ţară, la bunici; posibilităţide a te înfrupta din asemenea minunăţii ale pământului.

Locuind în partea de est a ţării, două văi pitoreşti, ValeaBistriţei şi Valea Trotuşului, precum şi frumoasele mănăstiri dinNeamţ, nu puteau fi ocolite.

Ieşiţi din oraş, lăsăm în dreapta, frumosul Parc Gherăieşti,admirăm în trecere Parcul dendrologic Hemeiuş şi străbatem îngrabă vechiul oraş moldovenesc, Buhuşi, care are ca proprietate demare preţ, Fabrica de Postav, renumită pentru stofele de calitate.Urmărim Săvineştiul şi Roznovul, mândre realizări ale epocii şiajungem în frumosul oraş de munte, Piatra Neamţ.

De la poarta de intrare, privirile erau furate de înălţimile împădurite ale vârfurilor: Pietricica, Cozla, Cernegura. Intramapoi în casa micuţă, dar liniştitoare a profesorului, totdeaunadornic de plimbare prin munţi, Calistrat Hogaş. Priveam cuuimire mantia, pălăria-umbrelă, arma de vânătoare şi, când ochiifixau copita Pisicuţei, îl vedeam parcă aievea, pe nesăţiosuliubitor de natură aciuat într-o scorbură largă, urmărind cu aceacuriozitate caracteristică artileria cerească dezlănţuită asupra întregii naturi pe care, ca nimeni altul, a reuşit să ne-o facăcunoscută. Urcam repede treptele spre ansamblu arhitectural dincentru, unde admiram îndelung măreaţa statuie a viteazuluidomnitor Ştefan cel Mare, apoi Turnul-Clopotniţă şi biserica „Sf.Ioan”. Ajunşi în parc, alergam pe serpentinele drumului pietruitpână sus, „La Cozla”, unde, pe iarbă aşezaţi pentru picnic,mâncam făcând schimb de bucate şi repede profitam de câtevaminute de alergări. Mai aveam multe de vizitat, joaca pe săturate oamânam pe deseară.

Mai îmbogăţiţi acum cu variate frumuseţi naturale, cudeosebite vestigii istorice, continuând drumul, urmărind cursultumultuos al Bistriţei, ajungem la Bicaz. Privim uimiţi imensitatea



47

Lacului de acumulare, înălţimea barajului, dar şi, „într-o sălbaticăsplendoare”, Ceahlăul, „departe-n zări albastre dus, un uriaş cufruntea-n soare”, oglindindu-se în apele stăvilite. Autocarulşerpuieşte domol, prin Cheile Bicazului, ca printr-un tunel uriaş.Privim sus, departe, cerul şi, alunecând cu privirea peste peretelede stâncă, încercăm să descoperim catifelata floare de colţ, cocoţatăpe înălţimi. În puţin timp ajungem la Lacul Roşu. Căutăm să înţelegem cum s-a născut acest lac unic, demult, în timp,urmărind trunchiurile ridicate din oglinda apei şi... cum de a fostbotezat, astfel. Ne grupăm repede, în faţa exponatelor, lucrate cumigală de artizani populari, menite a fura privirile, dar a ne şi îmbogăţi zestrea suvenirurilor.

Într-o altă excursie ne propuneam să vizităm odihnitoareaVale a Trotuşului. Ne legănăm pe perna de sub cap, acompaniaţide drumul cu numeroase serpentine, până aproape de Oneşti.Privirea ne e furată, de satele înşirate de-a lungul DepresiuniiTazlău-Caşin. Traversăm tânărul oraş Oneşti, ne minunăm dezona industrială a Borzeştiului şi ne coborâm la biserica din Borzeşti, ctitoria lui Ştefan cel Mare. Alergăm prin iarba moale,imaginându-ne luptători în jocul „de-a tătarii”, unii în tabăra luiŞtefăniţă, alţii în cea a lui Mitruţ. Prin uşa scundă, de înălţimeadomnitorului, intrăm cu pioşenie în biserică şi, cu privirile ţintăspre altar, urmărim masa sfântă aşezată pe trunchiul stejarului, decreanga căruia, Ştefăniţă ajuns domn, l-a răzbunat pe Mitruţ, aşacum spune legenda.

La Târgu Ocna intrăm nerăbdători în Salină . Un aer rece şiumed te împresoară. Curiozitatea te îndeamnă să-ţi lipeşti limbade pereţi: e numai sare. Ne punem bulgăraşi în buzunare, din caresă guste şi cei de-acasă.

Vreo douăzeci de minute de mers cu autocarul, admirămfrumoase căsuţe, unele pitite pe după stânci, altele izvorâte în faţastâncilor dar, iată-le şi pe cele aliniate de-a lungul drumului,oglindindu-se în apa limpede a pârâului Slănic. Ne-aşteaptă,



48

frumoasa şi vechea staţiune , „Perla Moldovei”. Vedem hotelurile,parcul, bem apă de la izvoare, schimbăm păreri asupra gustului, ne stropim uşurel, urmărim zbuciumul apei la Cascadă, apoiurcăm pe Nemira sus, vreo două sute de trepte şi ne întoarcem cumănunchiuri de flori.

Alte localităţi, alte popasuri: Dărmăneşti, Comăneşti,Moineşti, toate cu importanţa şi frumuseţea lor.

In drumul de întoarcere spre Bacău, vizităm Casa M emorială şi Creaţie Tescani. Acorduri line sau mai vijelioase din„Rapsodia Română”, ne dirijează paşii prin saloanele mari.Împrejurimile, bogate în arbori şi flori diferite, te îndeamnă lameditaţie. Urmăreşti cu regret locul de odihnă pregătit de mulţiani a-l îmbrăţişa şi ocroti pe marele Enescu, care, curesponsabilitate, mulţumire şi mândrie, spunea: „ Mi-am slujit ţaracu armele mele: pana, vioara şi bagheta.”

Într-o altă zi, ne hotărâm s-o pornim spre Târgu Neamţ. Laintrarea în Roman, trecem podul peste râul Moldova, apăvijelioasă în care, Dragoş, bravul voievod din Maramureş, şi-apierdut viteaza căţeluşă, Molda. Cu mare bucurie, urcămalergând ca neînfricaţii moldoveni ai lui Ştefan până la porţileCetăţii Neamţului. Ne imaginăm, alături de Domnul înfrânt,cerând găzduire, dar, sfătuit fiind de propria-i mamă, îşi strângeoaste, şi-i înfrânge pe turci. Urcăm şi, călcând fără teamătraversele podului lung, ajungem în interiorul cetăţii. Toatecotloanele sunt cercetate: cămările cu alimente, vistieria, închisoarea şi nu uităm să privim locul unde, „tânăra domniţă lafereastră sare” şi apoi să aruncăm un bănuţ aducător de bine, înfântâna părăsită. Plecăm cu mare regret că nu mai putem zăbovi în mijlocul unei adevărate pagini de istorie a neamului.

Trecem peste „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede cacristalul” şi... intrăm pe portiţa pe care odinioară păşea „Nic-a luiŞtefan a Petrei” din Humuleşti. În căsuţa scundă ne minunăm demăsuţa cu trei picioare, de laviţele pe care dormeau toţi ai casei,de prichiciul vetrei unde motoceii legaţi pare că mai aşteaptă



49

zburdălniciile copilăreşti cu nepotolitele mâţe. De pe prispă,căutăm să-l zărim pe Nică, dincolo de gardul de nuiele, „chiposcum era”, cerând iertare mamei şi ceva de mâncare pentru„pântecele stocit de apă”.

Păşim cu deosebit respect pe locuri istorice de marevaloare: Mănăstirea Neamţ, deosebit complex arhitectural, caredomină prin eleganţă şi frumuseţe; adevărată şcoală a ortodoxieiromâneşti.

Intrăm apoi pe aleea străjuită de arbori înalţi spre Casa M emorială Mihail Sadoveanu, a scriitorului numit „Ceahlăul prozeiromâneşti”. Vocea puternică, dar atrăgătoare ne povesteştedespre frumuseţile văzute de Lizuca în „Dumbrava minunată”.

Vizităm apoi, Mănăstirea Agapia, lăcaş protector alfrescelor pictate de Nicolae Grigorescu, strălucitor de îngrijită demâinile neobosite ale măicuţelor. Mănăstirea Văratec, care poate finumită, perla mănăstirilor din Moldova, în care, cu deosebită grijăsunt adăpostite şi ocrotite obiecte de o rară valoare artistică.Furaţi de leagănul istoriei, am trecut şi pe la mormântul poeteiVeronica Micle, prietena şi iubita lui Eminescu.

La întoarcere, facem şi noi popas, asemănător drumeţilorobosiţi de odinioară, „La Hanul Ancuţei”. Ochii urmăresc plini decuriozitate arhitectura deosebită: „nu era han-era cetate”, aşaremarca marele Sadoveanu, acum aproape o sută de ani. Vedemparcă pe frumoasa hangiţă, vedem, sărind direct pe caii înşeuaţi,haiducii urmăriţi de potere. Băieţii, ieşiţi afară şi încărcaţi devitejia voinicilor, alergau cât puteau prin jurul hanului, urmăriţi, în închipuire, de duşmani; fetele, mai potolite, schimbau păreriasupra suvenirurilor cumpărate.

Ajunşi acasă, în ciuda oboselii şi-a timpului trecut înnoapte, descărcam tolba încărcată de amintirile proaspete, cestaţionau cu îndârjire, în minte.

Trebuie să arătăm că zborul a fost mult peste limitele judeţului, cuprinzând şi alte obiective: Iaşi, capitala Moldovei,Ţara Vrancei, precum şi oraşul dunărean, Galaţi.



50

Autocarul, orientat spre Iaşi face primul popas, la Mirceşti, locul copilăriei lui Vasile Alecsandri, poet, prozator, dramaturg, ompolitic. Intrăm în curtea castelului, înconjurat de arbori seculari,zonă de linişte şi profundă meditaţie. Păşim prin camerele mari,privind curioşi exponatele ce amintesc de această personalitatemarcantă a vremii sale. Purtăm în minte, versuri din frumoaselepasteluri şi-o privim pe „Coana Chiriţa”, surâzându-ne dintablou. Admirăm costumul de diplomat la Paris şi rămânemuimiţi în faţa imensului cufăr de haine, nelipsit în călătorii.Aşezăm, în semn de adânc omagiu, o floare pe mormântul dininteriorul Mausoleului, ridicat în curtea largă a castelului. Intraţi în autocar facem un semn de rămas bun, cu aceleaşi simţămintepe care poate le-a trăit, Porojan, adevăratul lui prieten, ladureroasa despărţire.

O altă coborâre, la Ruginoasa, în faţa Palatului Domnesc, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României reunite. Construit într-o arhitectură deosebită, mobilat şi decorat după bunul-gust,rafinamentul Doamnei Elena Cuza. În interior, atenţia ne-a fostatrasă de lucrurile de calitate, scumpe aduse din străinătate, chiarşi parcul, aranjat de grădinari germani. Rămânem copleşiţi defrumuseţea şi opulenţa vieţii în acest castel, în care a locuit operioadă destul de mare.

Ajungem în Iaşi, oraşul „celor şapte coline”, capitala Moldovei. Înţesat cu clădiri şi monumente istorice de mare valoare,niciodată nu poate fi cuprins de ochii unui vizitator, de o zi.Oricâtă grijă a-i manifesta pentru alegerea obiectivelor, eşti nevoitsă închei excursia cu dorinţe neîmplinite.

Ne oprim fascinaţi de construcţia Bisericii „Trei Ierarhi”, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, unică şi celebră prinfrumuseţea şi varietatea ornamentaţiilor. Traversăm doar şi iată-ne admirând Catedrala Mitropolitană , dovada unei puternicecredinţe ortodoxe a românilor. Monumentala construcţieadăposteşte moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoareaMoldovei.



51

Grăbim paşii şi ajungem în faţa Palatului Culturii. Privim încântaţi măreaţa statuie a lui Ştefan cel Mare călare pe cal,pregătit să intre în iureşul luptei. Intrăm în imensul palat, depozitde comori adunate şi ordonate în timp. Prin numeroasele încăperi, privirile se pierd neputincioase a cuprinde tot ce ţi sedescoperă. Staţionăm în Sala Voievozilor şi recunoaştem, înmedalioane portretele domnitorilor moldoveni, precum şi aleregilor ţării noastre. Din vastul complex muzeal ce cuprindePalatul, vedem doar o fărâmă, dar, şi numai cu aceasta, rămânemuluiţi.

Mergem pe urmele paşilor lui Ion Creangă , până la portiţacasei. Suntem tentaţi să strigăm: „Domnule Învăţător!!!”. Luminaşi zâmbetul ne radiază chipul. Intrăm. Ne sunt atât de familiare întâmplările încât ne-am fi aşezat cu multă plăcere să-l ascultămpe marele povestitor, ba chiar am fi încercat să le povestim noi, îngrei moldovenesc! Aici cuminţenia n-are loc, năzdrăvăniile sunt laele acasă. Purtate în suflet, din copilărie, aduse aici şi aşternute pehârtie, la îndemnul lui „bădiţa Mihai”. Onorată şi cinstită casă,Bojdeuca lui Creangă din Ţicău!

Puţinul timp ce ne-a rămas îl oferim cu bucurie plimbărilorprin Grădina Botanică , cea mai veche din ţară. O lume a plantelor, într-un singur loc, pe o suprafaţă de o sută de hectare, numărândpeste două mii de specii de plante, de o rară frumuseţe. Plantearanjate pe sectoare, familii, specii; ţări diferite dispuse unelelângă altele. Colecţii de flori ornamentale, cactuşi cu forme şi floricurioase, trandafiri de soiuri felurite, ierburi agăţătoare, plante micuţe şi altele uriaşe, într-o perfectă coordonare, o imensitate defrumos. Privirea, ca obiectivul unui aparat de fotografiat, cu greuţi-o poţi desprinde; înregistrează necontenit forma, coloritulflorilor sau frunzelor, minuni ale naturii îngrijite de om. Un locfeeric ce-ţi oferă: linişte, ordine, frumuseţe, încântare, o grădinăde poveste.

Se cade un gând de mulţumire şi recunoştinţă celui ce-a

avut ideea înfiinţării acestui minunat loc, dar şi minţilor şi



52

mâinilor harnice care o întreţin, o dezvoltă, îmbogăţindu-i avereaspre admiraţia vizitatorilor.

Să mergem şi spre sud! Pătrundem în Ţara Vrancei, pământcu rădăcini adânci în istorie. Poposim la Mausoleul de la Mărăşeşti,loc de închinare şi cinstire a eroilor căzuţi pentru apărarea patriei.Citim pe frontispiciul acestui măreţ edificiu: „Întru slava eroilorneamului”. Ne înclinăm cu adânc respect în faţa criptelor ceadăpostesc bravii soldaţi, care, făcând zid de nepătruns şi luptândcu hotărâre, au spus răspicat: „Pe-aici nu se trece!”. Şi armatagermană n-a mai putut înainta spre Iaşi. Ne amintim de fetiţavitează, Măriuca Zaharia, care la numai 12 ani a putut ajutaarmata română, de Eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu şi de alţişi alţi eroi ai neamului. După circuitul de la parter, urcăm scara înspirală şi ajunşi la înălţime admirăm steagurile, descifrăm înscrisurile şi mai privim încă o dată, acum de sus, mormântulgeneralului Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I Româneconducătorul bătăliilor de la Mărăşeşti. Prin bogatele exponateaflate în muzeu, vizita poate constitui o adevărată lecţie de istorie a zbuciumatului august 1917, fapte şi ani ce preced cel maiimportant eveniment al neamului românesc: Mare Unire.

Ne continuăm călătoria, pătrunzând în inima Vrancei,pământ scăldat în legende. Parcă-i vedem pe feciorii Vrâncioaiei,sunând din buciume şi, de peste coline, adunând oaste mare.Admirăm întinsele pajişti, culmile domoale ale munţilor, casele îngrijite cu acoperişuri din şindrilă. Respirăm şi noi acel aer curatal zonelor muntoase. La Câmpuri, intrăm în casa fruntaşului răzeş,susţinător al Unirii Principatelor, vestitul Moş Ion Roată . Câtăsimplitate, înţelepciune şi curaj!

În scurt timp ajungem la Soveja, cunoscută staţiunemontană cu aer curat şi frumuseţi naturale nebănuite. Ne oprim în faţa mausoleului şi încercăm să memorăm versurile scrise cudeosebită sensibilitate, ce cuprind o bogată încărcătură patriotică:„Cei ce căzut-au pentru ţară/ Pe lanul câmpului bogat,/ Jertfindo-ntreagă primăvară,/ Nu au murit, ce-au înviat!” Aflam, în



53

secret atunci, că au fost scrise de poeta Carmen Sylva, regina Elisabeta a României.

Într-una din zile, depăşim cu mult hotarele judeţului.Trecem podul de peste Siret, de la Cosmeşti, trimiţând un salutlocurilor natale ce se desfăşoară pe platoul înalt din dreapta.Ajungem la Tecuci, frumos oraş de câmpie. Privim, în treacăt,clădirea veche dar încă impunătoare unde am petrecut aniiliceului, admirăm statuia valorosului ministru, Spiru Haret şi necontinuăm călătoria, lăsând în urmă sate înşirate de o parte şi dealta a drumului, spre Galaţi. Admirăm colosul de oţel, de laintrarea în oraş şi pe strada Brăilei, descoperim şi urmărim cuinteres o clădire de mare importanţă, din cărămidă roşie,Institutul Pedagogic „Costache Negri”, şcoală de formare a învăţătorilor, locul unde am petrecut cei mai frumoşi ani aitinereţii mele.

Facem un tur al oraşului, vechi port dunărean şi ajungem în faţa valurilor bătrânului fluviu. Politeţea ne îndeamnă să facemo vizită şi celeilalte surori, Brăila. Îmbarcaţi pe vapor, iată-necălătorind şi pe apă. Ne legănăm în unduirile valurilor, privim înlungul ondulatei panglicii albastre, mirându-ne de bărcilepescarilor ce se ţin aproape de valurile mari create şi, ajungând înport, facem semne de bun venit ca-n poveştile din cărţile citite. ÎnBrăila nu zăbovim prea mult ci, nerăbdători, ne îmbarcăm dinnou, pentru a ne mai bucura de călătoria pe apă.

Ajunşi acasă, cu gândul pierdut în frumuseţea acestorlocuri, ne vom deşerta, în timp şi pe îndelete, cufărul plin cuamintiri.



54

Inspecţia

Ne întorceam spre casă dintr-o excursie de neuitat , prin

împrejurimile Târgului Neamţ. La ieşirea din Hanul Ancuţei, pela orele patru şi ceva p.m., un vânt rece ne întrerupe prelungarespiraţie. În aerul încărcat de vapori se simte răceala unui început de iarnă , prea grăbit, odată cu sosirea lui noiembrie.Urcăm iute în autocar. „Cred c-am luat-o cu noi, de pe munţi”,spun şoferului, justificând schimbarea bruscă a vremii. „Să închidem repede uşile, să rămână afară!, răspunde el, glumei

mele. Pornim. Autocarul străbate cu dificultate prin valurile deceaţă deasă, iar roţile, furate de luciul poleiului aşternut pe şosea,patinau uşor. Nu e de glumă! Mă ridic de pe bancă, mă sprijin debara din faţă şi privesc neliniştită cât de greu reuşim să înaintăm.Înţelegând situaţia şi dorind să-i creăm şoferului liniştea cuvenită,copiii par că nici nu mai respiră. Autocarul rula cu viteza melcului,uneori patina dansând în faţa unei alte maşini salutând-o, făcând

reverenţe. Priveam copacii de pe marginea şoselei, marginileabrupte ale carosabilului şi respirând uşurată că am trecut de unposibil impact, îmi aţinteam privirea plină de îngrijorare dar şisperanţă, înainte. Stabilisem să ne oprim la Roman, să ceremgăzduire la un internat, dar până acolo mai puteau trece chiar ore,nu minute. La intrarea în oraş, şoferul reuşeşte să oprească, într-un spaţiu mai larg, din faţa unei fabrici. Intră în cabina

portarului, se informează în legătură cu starea drumului şi, uşordestins, întors în maşină, ne anunţă, că putem merge până laBacău, dar cu mare atenţie.

De aici drumul a fost ceva mai ospitalier. Poate putereagândurilor bune ale părinţilor ce ne aşteptau deja în faţa şcolii aufăcut să se disipeze ceaţa, iar carosabilul să primească cu înţelegere rulajul roţilor. Am oprit la Oficiul poştal ai unei

comune, de unde am transmis un mesaj părinţilor că suntem pemâini bune şi pe un drum mai sigur. Pe la nouă şi jumătate



55

ajungem în Bacău, ne coborâm din autocar, învăluiţi de privirilecalde, relaxate ale părinţilor. Pentru un moment, dificultăţilepricinuite de vremea potrivnică, au fost spulberate şi, mulţumiţic-am ajuns cu bine, din dorinţa de a le oferi mâine, o zi mairelaxantă, îi anunţ: „Povestiţi ceva părinţilor, faceţi-vă ghiozdanulurmărind orarul zilei, şi... vă aştept mâine, la şcoală odihniţi şimulţumiţi!”.

Abia intrată pe uşa apartamentului, sună telefonul. Ridic.Vocea directoarei: „Bine c-ai venit. Mâine avem brigadă în şcoală.Te-am sunat de câteva ori. Am văzut autocarul, semn că trebuiesă fi ajuns acasă. Noi acum plecăm de la şcoală. Ştii, fiecare şi-aaranjat clasa pentru mâine. Pe la tine or fi trecut îngrijitoarele,dacă or fi avut timp, oricum clasa ta e totdeauna curată.”„Mulţumesc mult!”, reuşesc eu să-i transmit. Totuşi, bine că s-agândit şi la mine. Veştile acestea au avut darul să-mi alunge toatăoboseala care încerca poate să mă cuprindă. „Gata! La treabă!Pentru altădată, odihna!” îmi zic.

Îmi pregătesc cu grijă lecţiile pentru a doua zi şi, mult dupămiezul nopţii, mă aşez pentru odihnă. Proiectele de lecţii de pecaietul special de pregătire didactică, se derulează în minte, cureveniri, cu adăugiri sub veioza aprinsă din când în când, astfelstabilesc mulţumită reuşita pentru mâine. Pentru câteva oresomnul benefic, mă încarcă cu multă încredere.

Ajung la şcoală înaintea tuturor, îmi verific cu atenţie salade clasă: trec cu un burete peste petele de pe uşa de intrare, ştergpervazul geamurilor, şterg tabla, aranjez puţin în dulap, ce mai!,ca un conştiincios elev de serviciu. Nu pierd din atenţie nici celenecesare primei ore, geografia: harta, atlasul clasei, un album cuimagini din ţară, intitulat „Frumoasă eşti, patria mea!”,contribuţia tuturor elevilor clasei, mândria noastră. Între timpsosesc şi elevii. Mă găsesc prinsă în treburi şi le spun de inspecţie.Teama lor este spulberată de siguranţa care mă stăpâneşte pe mine: „Dacă vor veni, vor vedea ce copii buni sunteţi voi!”, lespun eu încurajându-i. În ultimele zece minute, merg la cancelarie



56

îmi iau catalogul , prestanţa cadrului didactic, salut colegele care maipot fi găsite înafara clasei şi urc la etaj, unde se află clasa mea. Seaud voci pe scări, semn că, din grup, începe distribuirea la clase ainspectorilor cooptaţi în această brigadă.

Intră în clasă, profesorul de specialitate, tovarăşul (aceastaera formula de adresare) Mîndru, un bărbat de peste patruzeci deani, cu o ţinută semeaţă, hotărâtă, conştient de reputaţia ce-o aveaca bun profesor, dar niciodată părăsită acea privire uşor ironică. Îlcunoşteam bine de la întâlnirile noastre, reciclări, aşa se numeau,când căuta prin orice mijloc, să-şi etaleze cunoştinţele vaste, depură specialitate în faţa învăţătorilor, bucurându-se să ne aşeze peo treaptă inferioară, ca şi cum noi ar fi trebuit să cunoaştem tot cea studiat dânsul, în domeniu. Invitat, se aşază în ultima bancă,cum se proceda în astfel de cazuri. Începe lecţia de recapitulare şisistematizare a cunoştinţelor: „Forme de relief” (ca obiect destudiu Geografia României, pentru clasa a IV-a). Lecţiastructurată după un plan bine stabilit, conducea activitateasusţinută a întregii clase. Din când în când, îl zăream pe invitatnotând câte ceva într-un caiet. Răspunsurile elevilor în exprimăricorecte, bogate în conţinut, localizarea cu deplină siguranţă lahartă a denumirilor geografice, toate mă convingeau că lecţia va fio reuşită. Sunetul clopoţelului mi-a trezit mulţumirea de sine.

Inspectorul se ridică, se îndreaptă spre catedră. Îi ies în întâmpinare. Se aşază cu spatele la clasă, mă priveşte şi-mi spune:„Am vrut să văd o lecţie extraordinară , la o învăţătoare renumită ”.Cele două atribute mă descumpănesc puţin. Îl cercetez o clipă,să-i pot descifra gândul şi, nedescoperind acel zâmbet ironic, cidoar ochii inexpresivi, mă determină să exprim cu hotărâre: „Nuştiu ce impresie v-a produs dv. lecţia desfăşurată, dar să ştiţi cămie mi-a plăcut foarte mult!”. Un zâmbet larg îi cuprinde chipul.Cred c-a fost o încercare de intimidare. Apoi, m-a lăsat mai multpe mine să apreciez lecţia, aprobându-mă, din când în când. Careproş a fost un fapt minor, că n-au avut toţi elevii pe bănciatlasele deschise. Lucrul acesta a fost motivat de întârzierea de



57

aseară la întoarcerea din excursie. La sfârşit, a apreciat multpreocuparea de a ne cunoaşte ţara, prin excursii.

Ora a doua, matematica. O ieşire şi o intrare: tov. inginerHîrtz, profesor-inginer, specialist în obiecte tehnice, pentru liceu.După cinci minute, uşa se deschide şi tov. inspectoare estechemată la telefon. După alte cinci minute, eleva de serviciu intrăşi-i adună de pe ultima bancă unde se aşezase, toate lucrurile,inclusiv geanta, semn că nu se mai întoarce. Ne desfăşurăm orafără asistenţă. Mai să plângem, de supărare! (sâc!). Am aflat apoi cănefiind în specialitate, nu ar fi avut voie să facă inspecţii la ciclulprimar.

Ora a treia, limba română. Uşa se deschide cu încetineală.Intră tov. Grosu, profesor de limbă română, un bărbat greoi,trecut de cincizeci de ani, cu o expresie dură pe chip, veşnicnemulţumit, un fel de „îi ninge şi-i plouă mereu”. Îl poftesc înbanca rezervată invitaţilor de acest gen şi încep, dând toatăatenţia cuvenită desfăşurării lecţiei cu subiectul: Atributul.Textele supuse analizei gramaticale bine alese, unele cu gradsporit de dificultate, menite a pune în valoare buna pregătire aelevilor. Răspunsurile lor, pe măsura aşteptărilor mele.

Pe la mijlocul orei îl văd pe Dan căscând sub palma ţinutădrept paravan. E clar! L-a cuprins oboseala. Mă îndrept spre el şi-lfac atent, presându-i uşor mâna ce se cobora. În rest, nimicdeosebit. Totul mergea, cum era gândit. Îmi privesc cu admiraţieelevii apreciindu-le răspunsurile. Lecţia s-a terminat şi clopoţelulvesteşte sfârşitul orei. Musafirul nostru se ridică tot greoi, acummai încărcat cu problematica lecţiei noastre se pare, trece printreşirurile de bănci şi părăseşte clasa fără a scoate vreun cuvânt.Elevii îi urmăresc fiecare pas, dar nu comentează. Eu nici atât.Probabil voi fi chemată la discuţii, la sfârşitul zilei. Era într-ovineri.

Nu s-a mai întâmplat nimic nici sâmbătă (atunci zilucrătoare), nici luni, nici marţi. Ştiam că pentru a-ţi putea încheiaproces-verbal de inspecţie trebuia să fii asistat la cel puţin trei ore.



58

Mai aveam de aşteptat. Dar cât? Brigada nu-şi va prelungiactivitatea mai mult de o săptămână. Era cunoscut acest lucru.Noi, oamenii de rând, vizitam cabinetul directorului, numai cuprobleme importante, în interesul învăţământului. Acolo intrauoricând, fără restricţie, cei cu funcţii, cu poziţii importante, sausoţii de funcţii. Îşi puteau lăsa acolo, în cuier haine, puteau servi ocafea, erau cum s-ar spune membrii aceleaşi familii de sus- puşi.

Sâmbătă însă s-a petrecut totuşi ceva. Pe la jumătatea oreide îndeletniciri practice (lucru manual), mă trezesc cu tov.inspectoare Gurămultă, de specialitate învăţătoare. Am luat-o cape-o vizită de curtoazie. Ne salutăm, trece printre bănci, priveşteşi apreciază lucrările copiilor, constată că sunt cuminţi şi-şi văd delucrul început, remarcă curăţenia clasei precum şi materialeledidactice confecţionate şi afişate în clasă. Sesizându-i interesul,scot din dulap alte lucrări ale elevilor, fişe de activitateindependentă atât la matematică cât şi la limba română. Ba îiexpun şi problemele pregătite a fi trimise la Gazeta Matematică şiunele din compoziţiile literare ale elevilor. La plecare, apreciazăactivitatea învăţătoarei, cât şi succesele elevilor la olimpiadeleşcolare. N-am descoperit atunci nimic nepotrivit, ba m-ambucurat că aşa poate fi cunoscută şi activitatea mea, de către unspecialist în învăţământul primar, pentru că trebuie s-o spun, afost singurul învăţător, în toţi anii de dăscălie care a călcat pragulclasei mele. Totdeauna am avut parte numai de profesori degimnaziu sau de liceu. Asta pentru că, de ce să n-o spun,inspectorii- învăţătorii erau rezervaţi pentru cei care trebuiauocrotiţi, feriţi de incidente, pentru ei controlul intra în clasă cu uncalificativ deja pregătit. Brigada urmărea mulţimea. Din mulţime,fiecare se detaşa făcând dovada pregătirii profesionale, dar şi arezistenţei psihice.

În sfârşit, marţi la plecare acasă, mă zăreşte directoareaşi-mi aruncă zâmbind: „Dar ce s-a întâmplat la tine, în clasă?”Văzându-mi mirarea, se justifică: „...pentru că tov. inspectorGrosu spune că a fost indisciplină în oră?” Surprinsă întreb:



59

„Când, nu-nţeleg!?... De-aia este atâta tăcere? Pentru asta a trecutşi tov. Gurămultă. Era un trimis în căutare de argumente?”,constat debusolată, întristată. Acum am înţeles ce-i frământă:Proiecţia pe care contau, nu se poate aplica. Caută un motivpentru a micşora calificativul şi nu-l găsesc. „Nu-l veţi găsi!”,gândesc eu cu hotărâre.

Miercuri, pe la sfârşitul orelor, prin deschizătura uşii clasei,apare directoarea: „Te rog, vino puţin, sunt cu tov. inspector!”.Ies, salut şi aştept. „Uite, tov. inspector Grosu spune că, în timpulorei, o fetiţă a lovit cu palma peste cap băiatul din faţă şi tu n-ailuat atitudine.” „Dar nu am văzut!”, motivez eu. Inspectorul, evident nemulţumit. Ar fi vrut poate să mă revolt şi să cercetezgălăgios cauza. Considerând că nu dau nici acum importanţacuvenită situaţiei create, insistă să ia, chiar şi singur, atitudine.Intrăm în clasă. „Uitaţi, fetiţa brunetă din banca a patra!”, spuneel mulţumit c-a descoperit-o. „Elena, tu?, întreabă surprinsădirectoarea. Tu care ai lut premiu la concursul de recitări pe judeţ,o fetiţă premiantă, m-ai surprins? Eleva se ridică, uşor stânjenităde poziţia în care se află şi ajunsă în faţa noastră ne priveşte fărăteamă. „Prea multe laude, eu am chemat-o s-o certăm, nu s-olăudăm”, o fi gândit mofluzul şi aruncă înciudat, dar curios întrebarea: „De ce l-ai lovit?” „Doamne, ce mult mi-am dorit întrebarea asta imprudentă, gândesc eu cu satisfacţie. Pe cât e dehotărâtă şi neînfricată Elena, o cunosc destul de bine, o să vinăcategoric cu un răspuns pe măsură, şi-o să-l pună în dificultate.” „Dar, şi el mă sâcâia cu piciorul, pe sub bancă, doar i-am atrasatenţia să urmărească lecţia,” îşi justifică ea, gestul. Directoareazâmbeşte satisfăcută de răspunsul prompt şi sigur (poate scena ise derula în faţa ochilor), trimite eleva în bancă.

Ieşim din clasă, trăgând încet uşa după mine. Hotărâtă, îmi încep lecţia de pedagogie. Îmi încep pledoaria. Cauza trebuiesusţinută, doar pentru asta s-a plătit deplasarea! „N-am văzut-o,tov. inspector, şi chiar de aş fi văzut-o, i-aş fi atras discret atenţia,nu aş fi deranjat ora, întreaga clasă pentru acest fapt. Dacă aş fi



60

procedat altfel, aş fi abătut atenţia elevilor de la lecţie. Observaţia, în detaliu, i-aş fi făcut-o elevei, la sfârşitul orei.” Văzând că tace,ca şi cum aceasta ar constitui discutarea lecţiei, reiau nemulţumită: „Dar dv. numai acest lucru v-a atras atenţia?Despre lecţie, nimic? Nimic, despre cum a fost proiectată lecţia?Nimic despre ce s-a realizat în oră? Nimic, despre cunoştinţeleelevilor?” Insensibil tirului de întrebări, observaţiilor mele, î ncearcă să spună, uşor încurcat, că la clasa paralelă s-a spusdefiniţia atributului, pe când aici, n-a auzit-o. „Aţi vrut definiţie după patru ore afectate acestei părţi de propoziţie?!....” Poziţiainferioară pe care dorea să mă aşeze, sau poate turnura discuţieinu plăcu directoarei, că interveni imediat pentru a ordona şiclarifica totul: „Să ştiţi, tov. inspector că noi cunoaştem bineactivitatea învăţătoarei (îmi rosteşte numele), activitatea ei nupoate fi comparată cu activitatea altor colege din şcoală” (cuvintele de apreciere au fost mult mai susţinute). Remarcadirectoarei se pare că era urmarea unor lungi discuţii în cabinetuldirectorului, care nu avură darul să-l convingă. Eram preasolicitată de părinţi, ceea ce deranja colegele de la paralelă, maiales că anul următor primeam o nouă serie de elevi.Descoperindu-mi în directoare un aliat, continui pledoaria: „Tov.inspector, să ştiţi că eu privesc în trecut, la seriile ce le-am pregătitşi sunt mulţumită de rezultatele muncii mele; cunoscută decolectivul didactic, iubită de elevi şi apreciată de părinţi. Eu nuvreau să mă schimb, chiar dacă dv. nu vă plac, cunoaşteţiproverbul: Asta e şi n-am ce face,/ alta mama nu mai face! Mi-amdeşertat astfel, sacul cu reproşuri şi i-am urmărit plecând.”

După o săptămână, mă trezesc cu mofluzul în uşa întredeschisă. Trecuseră vreo patru-cinci minute din oră. Măaflam în faţa clasei, cu cartea deschisă, urmăream un text supusanalizei gramaticale: „Am şapte feciori, frumoşi şi voinici, şi mi-sdragi ca lumina ochilor, ai tăi sunt, doamne!” (În Vrancea, de Al.Vlahuţă). Simt cum îmi alunecă mâinile pe lângă corp, cu carte cutot. A fost reacţia de moment. Impresionat poate, şopteşte abia



61

auzit: „Dacă nu vreţi, nu.....!”, spune el rugător, bătând înretragere. Cu o puternică încărcătură de rezistenţă îl îndemn cutărie: „Cum să plecaţi? Dacă aţi venit, poftiţi!”, îi indic şi locul, înbanca din fund. Simţind c-a întârziat, merge mai repejor şi-şi ialocul. Sunt hotărâtă să -i arat tot ce pot, şi eu, dar şi elevii,solicitându-i la maximum. Subiectul lecţiei: Complementul.Urmăreşte cu mare atenţie; figura-i destinsă se umple de zâmbet,priveşte încântat elevii, ba se aude, din când în când, câte un„bravo!”. E clar: l-am cucerit. Îndată ce sună clopoţelul, se ridică, îmi înmânează o hârtie, spunând: „Scrieţi pe tablă cuvinteleacestea, cu scrisul dv. frumos!” Am înţeles: dorea ca cele patrucuvinte (vesel, la şcoală, şcolarul, merge) să îmbrăţişeze roluridiferite în propoziţii. Abia termină de expus cerinţa că este asaltatde elevi, cu caietele deschise, spre a-i arăta exemplele şi,nereuşind avalanşei, îi dirijează şi spre mine. Comentăm împreună cele mai interesante exprimări, urmărind acordul şitopica. Apreciază şi activitatea copiilor din timpul orei folosindchiar şi nume, fără a uita de Elena, ba îi îndeamnă pe elevi săspună părinţilor că stăpânesc bine cunoştinţele necesare şiprofesorii de la gimnaziu vor fi bucuroşi să conducă o aşa clasă.Părăsind sala, mă roagă să-i trimit la cancelarie câteva caiete aleelevilor.

Strâng iute caietele şi, când dau să scot două-trei, maidiscutabile, că doar n-a zis toate, treizeci şi şase, mă pomenesc cudomnul în clasă (acum, merită pe deplin adresarea, deşi pe atuncinu se folosea). „Ştiţi, n-am unde să stau, cancelaria este ocupatăcu o mică şedinţă. Stau tot aici, la dv. în clasă!” Ce pot zice?Aveam ora de educaţie fizică. La sală nu mai puteam intra,deranjam pe cei intraţi la timp, trecuseră douăzeci de minute dinoră, când să ne mai echipăm, aşa că ieşim puţin în curte să nerăcorim, să respirăm puţin aer proaspăt. Ne antrenăm repede încâteva jocuri şi rezervăm ultimele zece minute, indicaţiilor, tot înclasă cu musafirul de faţă; mâine avem oră deschisă la cerculpedagogic, lecţie de compunere cu subiectul „Bunica”.



62

Sala de clasă trebuie eliberată pentru cei de la gimnaziu,n-avem nici unde, nici când a ne rezolva problemele, şi-apoi totne-am împrietenit, ne înţelegem se pare destul de bine. Musafirulrămâne încântat de versurile şi citatele, pe care le cunosc elevii,selectate din opere literare: B. Şt. Delavrancea, M. Sadoveanu, Şt.O. Iosif, O. Cazimir, I. Agârbiceanu, I. Teodoreanu ş.a. Referitor lacaiete, a considerat un mod deosebit de plăcut, atrăgător pentruelevi modalitatea de a face referiri directe la temele corectate,subliniind rolul angajant al imperativului. Furat de exprimareaplăcută a elevilor de clasa a patra, a staţionat un timp mai mare,declară dânsul, la compunerea cu titlul: „O minunată excursie”.Sună clopoţelul şi iese, nu înainte de a mai face câteva aprecierilaudative şi de a primi invitaţia la lecţia de mâine.

După plecarea elevilor, răsuflu uşurată şi mulţumită.Ajunsă în cancelarie, dau cu ochii de inspectorul Mândru,profesorul de geografie şi, neputându-mi înfrâna surprinderea,eliberez cu dezinvoltură gândurile, accentuând cuvintele: „Darunde-aţi fost, tov. inspector? Aţi lipsit de la prima oră! Tov.inspector Grosu n-a renunţat,... a venit,... abia acum am scăpat.”Prinde gluma şi zâmbeşte larg, privindu-mi chipul înflăcărat.Două ore continuu supusă unei maxime solicitări, fără pauză.Colegele nu ştiau nimic de mine, se întrebau doar: ce-o fi acolo? Însfârşit, am ieşit teafără şi nevătămată şi cu amintiri interesante, iarprocesul-verbal a fost încheiat cu aprecieri binemeritate.



63

Marea reuşită

Pe neobservate, alături de orele de compunere, începusem

să îndrăgim mult şi pe cele de matematică. Poate prin faptul că selectam din culegeri, pe atunci, Olivotto, Gheba, Schneider,Artin, apoi N. Oprescu, Herescu, Ştefănescu, ori din revistele despecialitate, diverse probleme cu grad sporit de dificultate. Adusespre rezolvare, elevii mei erau permanent supuşi provocărilor.Descopeream noi căi de rezolvare, le explicam uneori modul degândire algebric, găseam alte modalităţi de exprimare a cerinţelor

şi constatam un interes sporit

, ba chiar plăcerea de-a continua,

şi anu abandona în nici un chip, formatul de desfăşurare a orelor,format descoperit de noi, care ne atrăgea cu fiecare zi ce trecea.Mai mult, începuseră şi elevii să aducă spre rezolvare diverseprobleme, creştea astfel, dosarul cu foi scrise, dar şi dorinţa de arezolva, de a se întrece între ei, cât şi pe sine. Urma confruntarearezultatelor, nu fără înverşunate discuţii, clarificate ulteriorprintr-o activitate în grup, la tablă. Ce satisfacţie! Unde puteaigăsi o plăcere mai mare?! Dorinţa de a simţi gustul reuşitei, seinstala firesc, oră de oră. Uneori, atraşi de reuşită spre un finalvizibil, glasul clopoţelului era primit cu uşor necaz, expediindu-isfatul: „Stai, mai stai puţin!” Mă angajasem chiar să formulez, înfiecare zi câte o problemă dedicată unui anume elev, regăsindu-şi în ea, numele şi preocupările. Erau deosebit de încântaţi.

Aşa s-a născut ideea de-a face o culegere de exerciţii şiprobleme de matematică. Dar, se cerea construită împreună,odată cu fiecare capitol în desfăşurare, cu fiecare subiect alprogramei şcolare, asigurând astfel înţelegerea deplină, prinacordarea unui număr suficient de ore şi prin eşalonarea gradatăa dificultăţilor. La sfârşitul unui capitol elevii primeau, sprerezolvare, teste cu subiecte ce erau corectate pe baza unui barem,iar rezultatele trecute într-o fişă, ce evidenţia progresul.Diagramele marcau curba mult înălţată.



64

Rezultatele noastre au fost menţionate în articolul cu titlul:„Rezolvarea şi crearea de exerciţii şi probleme în scopul sporirii eficienţeiînvăţării”, apărut în Revista de Pedagogie, din noiembrie 1989, iarsuccesul ne-a fost recunoscut în ianuarie, anul următor, când înRevista de Pedagogie, la rubrica Cărţi-idei, a apărut articolul: „Oreuşită culegere” (rezumat al Referatului lucrării), semnat de prof.dr. N. Oprescu. Redau din cuvintele elogioase, care mi-au aduscea mai mare bucurie: „Autoarea ne prezintă un conţinut rigurosştiinţific într-o ţinută afectivă. Lucrarea conţine o matematică„prietenoasă”, apropiată de copii, care incită curiozitatea de-a încerca şi îmbie la trăirea satisfacţiei reuşitei. Primele pagini „ îliau de mână” pe copil, introducându-l, pe nesimţite, în interiorulcărţii, îi deschid uşa cu ospitalitate. Pe prima pagină esteexprimată, în câteva cuvinte, căldura sufletească a autoarei caredăruieşte copiilor, cu generozitate, această lucrare: „pentru voi,copii, spre a fi mai sârguincioşi, mai buni”. Pe cea de a doua paginăurmează sfaturi care parcă, după ce ai trecut pragul casei, te îndeamnă să-i cercetezi interiorul:

– Apropie-te cu mult curaj!– Citeşte cu atenţie ca să pătrunzi înţelesul problemei! – Încearcă singur rezolvarea ei şi gustă din plin roadele

efortului depus!– Caută să te verifici singur! – Bucură-te când ai reuşit să treci peste un nou obstacol! – Cu cât efortul este mai mare, cu atât bucuria va fi mai

puternică, mai profundă, pentru că iată: ai învins!Sunt aceste principii ale reuşitei activităţii matematice la

cei mici: îndrăzneală, independenţă, atenţie, autocontrol,satisfacţia reuşitei. Copilul care a parcurs aceste succinte douăpagini ale cărţii este cucerit de ispita de a vedea ce cuprinde ea, dea-şi încerca puterile într-ale rezolvării exerciţiilor şi problemelor.”

Pentru noi, era o reuşită. De aceea poate, în prezentarealucrării mele la Sesiunea Naţională de Referate şi Comunicări:

Laboratorul de matematică şi calculatorul personal (12-13



65

noiembrie 1989, la Bacău), am strecurat versurile din poezia„Acul”, de T. Arghezi.

„Puternice emoţii mă cuprind, e firesc, printre atâtea ideimajore care vă frământă, vin şi eu, cu convingere totuşi că ceea cedoresc să vă prezint, nu e lipsit de importanţă. Încarc cu măreţie încercările mele şi gândul mă poartă la versurile marelui Arghezi:„Ai născocit, odată/ Şi o nimica toată/ Cât ghimpele, săracul/ Demic şi iute: acul./ Şi harnicul nimica vioi ca o lăcustă/ Se-nghesuieşi-aleargă pe marginea îngustă/ Şi-mbracă omenirea de miile deani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani.” Sesiunea a fostonorată de prezenţa acad. prof. N. Teodorescu, care a apreciatpreocupările mele.

S-a finalizat astfel, strădania noastră comună, pe parcursulunei întregi serii de elevi, prin editarea culegerii de exerciţii şiprobleme. Elevii ce au urmat n-au dezamăgit efortul înaintaşilor,mulţumindu-le pentru această reuşită construcţie: plăcută şidurabilă. Sarcina a fost de completare a fiecărei noi ediţii.

Dar munca de căutări continuă şi iată că o nouă culegere editată: „Metode de rezolvare a problemelor”; îşi face apariţia pebanca şcolarului. „Prezenta lucrare este o colecţie impresionantăde probleme grupate pe tipuri şi metode de rezolvare. Autoareapoartă un dialog cu rezolvitorul, îl conduce prin algoritmul corectde rezolvare, uneori trage concluzii, incită la compunerea de noiprobleme, avându-le ca model pe cele deja rezolvate. Opreocupare constantă a autoarei este aceea de a forma la elevideprinderea de scriere formală, utilizând operaţii şi relaţii, cuajutorul literelor şi datelor numerice din problemă, dezvoltândgândirea logică.” (din Prefaţa lucrării, semnată de prof. dr. D.Săvulescu)

Pentru noi: satisfacţie deplină. Totul s-a născut din mareadragoste pentru profesie şi pentru copii.



66

Jocul „De-a matematica”

În programul unei zile de lucru, matematica este obiectulce aduce mari satisfacţii. O aşteaptă elevii dintr-o curiozitatenepotolită, o aşteaptă învăţătoarea din dorinţa de a-şi cunoaştemăsura eforturilor depuse, de a-şi urmări cu încântare elevii puşipe o muncă serioasă, un joc de-a matematica, ce se desfăşoară zilnic într-o mare tensiune.

Privirile se înalţă: punctajul maxim; caută în jur: colegii tăi,alături de tine, mulţi, foarte mulţi. Învăluite apoi, într-o îmbrăţişare caldă, se îndreaptă spre catedră, purtând fără cuvinte,recunoscătoare mulţumiri. Trăieşti atunci o săptămână, două cu sufletul încărcat de o mare bucurie şi hotărăşti să nu te laşi învins.

Şi iată! Din nou porneşte jocul!Stăpâni pe operaţiile matematice, pe proprietăţile lor, pe

un raţionament logic şi metode diverse de rezolvare aproblemelor, elevii simt mai dulce gustul efortului dupădepăşirea unui nou şi dificil obstacol.

În colectivul unit al clasei domneşte o atmosferă de încredere, de explorare independentă, netulburată de teama de-agreşi. Se caută soluţii, căi diferite de rezolvare folosindu-se îndrumările învăţătoarei, cât şi sugestiile colegilor. Conţinutulproblemei, ilustrat prin desene, scheme îl fac mai accesibildirijând gândirea spre un raţionament matematic complex.

Descoperite şi posibilităţile de autocontrol, în cele dinurmă, se încheie faza dramatică a căutărilor, ducând spresatisfacţia deplină a reuşitei. Uneori necunoscuta se poateascunde între datele problemei, cedând locul altei necunoscute,complicând situaţia. Astfel, jocul de-a matematica, reîncepe. Caorice joc descătuşează întregul suflet copilăresc, îndemnându-l lanoi şi noi eforturi de gândire pentru a ieşi mereu învingător.



67

Îi vezi pe Manuela, pe Liviu, pe Laurenţiu, pe Marius, peOana, pe Loredana, pe Ioana şi pe mulţi, mulţi alţii ce nu sedădeau învinşi până nu reuşeau să găsească cheia rezolvării.Când dificultăţile ridică ştacheta, este o plăcere să-i vezisusţinându-şi părerile şi sprijinindu-şi-le cu dovezi pertinente. Cutoţii salută bucuroşi calea cea mai bună de rezolvare, recunoscând în ea soluţia logică şi cea mai rapidă.

Câtă supărare mi-a provocat o mică neatenţie strecurată înlucrarea Oanei la Olimpiada de matematică, faza judeţeană! Măaşteptam să facă lucrarea fără nici o greşeală, dar examenul, catotdeauna are surprizele lui. Plecasem cu opt copii şi eram taremândră, dar şi nerăbdătoare. Aplecările mele spre matematică,prindeau roade. Pe drumul de întoarcere, observaţiile, mustrărilecurgeau fără oprire, eliberându-mi sufletul încărcat. La unmoment dat aud vocea întristată a Oanei: „Îmi pare atât de rău! Nu pot înţelege cum de s-a întâmplat, parcă Dumnezeu mi-a luat minţile!” Răspunsul m-a zguduit, m-a trezit la realitate.

Oare, nu se spune că din greşeli omul învaţă?! Trebuia să învăţ şi eu! Îmi plăcea chiar să le apreciez unele idei şi, spresatisfacţia lor, spuneam că am învăţat de la ei. Şi, dacă am gândi,mai profund, cu sinceritate, multe poţi învăţa de la copii.Necontenit ţi se oferă ocazii, numai să ai puterea să recunoşti, şisă vrei. „ Ajunge!” ceva din interior mi-a strigat. Morala cedepăşeşte anumite limite nu mi-a plăcut niciodată, asta nu înseamnă că n-am căzut deseori pradă ei. Am simţit atunci, nunumai dorinţa de a stopa toate observaţiile, dar şi o pornirelăuntrică de a o îmbrăţişa, ca pe un gest de iertare.

(articol publicat în revista Catedra, 1996)



68

Puterea cuvintelor

Cuvintele! Pietre mai mari sau mai micuţe; rotunde,

alungite, plate; aspre sau colţuroase; felurit-colorate sau îngemănate în culori cu nuanţe uşor perceptibile. Razele soareluialintau pietrele ascunse în prund, îndemnându-mă cu insistenţă parcă să le descopăr, să le admir. Scobind uşor cu vârful unghieipiciorului desculţ, curiozitatea lăsa descoperită preţioasa piatră, minunată ofrandă a naturii. Adunam zeci de pietricele în căuşulneîncăpător al palmei micuţe de copil, le spălam în apa limpede aSiretului frecându-le

uşor, în timp ce ele hârjonindu-se îmi râdeau

gălăgios, scoţând sunete mai vesele, mai luminate sau... mai înfundate, mai întunecate. Întinse pe o batistă, scânteiau în joculbinefăcător al razelor solare, căpătând parcă frumuseţea şidulceaţa vorbelor. Îngenuncheată, îmi lipeam obrazul de copil săpot simţi mai bine lina lor mângâiere.

Cele două noduri formate din colţurile batistei legate încruciş erau petrecute în cârligul degetului arătător de la mânastângă. Mersul săltăreţ, unit cu legănarea mâinii, făcea să se simtăcu toatele ca-ntr-un hamac, încărcându-le de nestăpânireabucuriei de a-mi vorbi. Când tăcerea le cuprindea, cu uşoaremângâieri ale palmei drepte, le provocam, oferindu-le astfel altesubiecte de conversaţie. Nu gândeam atunci, de când şi de undeau venit; le admiram, le aşezam la locul potrivit jocului meu.

Tot aşa, cuvintele, prin meşteşugitul aranjament de pepaginile unei cărţi, stabilesc ochiului minţii, din când în când,popasuri demne de reflecţie. Rememorezi din dulceaţa celorscrise, trimiţând un gând recunoscător celui ce ţi-a prilejuit acestrăsfăţ. Cuvântul, slăvit aducător de cunoaştere, dar şi măreţ purtător deiubire, speranţă, viaţă! Privirea şi gândirea iscoditoare a descoperitfrumuseţea pietrelor şi puterea cuvintelor aşezate în salbevaloroase, durabile în timp şi peste timpuri. Aducerile-amintestăruiau la orele de compuneri când cuvintele, intrând în jocul



69

nostru, prin limpezimea ideilor, î şi lăsau descoperite înţelesurile.Munca de redactare a unei compuneri era precedată de discuţiilargi pe subiectul dat. Părerile, ideile din bănci se întrepătrundeaucu cele de la catedră, şi deodată auzeai: „Gata, doamna învăţătoare, să scriem! Din libertatea gândurilor se aşterneau pehârtie, vorbe jucăuşe: era momentul creaţiei.

Din lucrările elevilor mei, seria 1986-1990

„Din neaua albă, ghioceii îşi scot plăpânzii clopoţeisalutând veseli:

– Bună dimineaţa, Primăvară! Apoi, se adresează florilor adormite:

– Scoală, albăstrică frumuşică! Trezeşte-te, micuţ toporaş!Voi, firicele de iarbă, înălţaţi-vă spre soare!Întreaga pădure freamătă de viaţă. Un bănuţ auriu se

ridică din verdeaţa crudă, îndreptându-şi faţa spre zglobiul soare.Nemaiputând sta în hăinuţele vechi şi ponosite, muguraşiiplesnesc înnoindu-se cu surtucuri ca de smarald. Printre crengilecopacilor înverziţi, zeci de păsărele ciripesc voioase.

Un iepuraş şi-a scos boticul umed din culcuşul de muşchişi priveşte speriat. Pâlnioarele-i lungi sunt ciulite la cel mai miczgomot. Un arici îşi plimbă puii printre firele firave de iarbă.Ursuleţul jucăuş execută tumbe pe covorul moale. Uite şi un puide căprioară trecând pe sub bolta unei sălcii pletoase! Picioarelesubţiri, pe care de-abia a învăţat să se sprijine, le mişcă stângaci, îitremură uşurel.

Un fluture cu aripioare de foiţă colorată îşi ia rămas bun dela o păpădie bălăioară la care a-nnoptat. Câteva albiniţe se



70

zbenguie de colo-colo adunând nectar. O furnică, încinsă cu albşorţuleţ, cară grăbită o grăunţă găsită. O buburuză danseazămândrindu-se cu rochiţa ei nouă şi pistruiată. Un bondar încostum catifelat şi vărgat se ceartă cu o viespe cu glas ascuţit. Subo frunză de nalbă îşi are casa melcul cel alb-cenuşiu.

Dar cine vine? O fetiţă zglobie mână doi mieluşei sprepârâiaşul cristalin. E Măriuţa, fetiţa unor oameni de treabă celocuiesc lângă pădure. A venit să-şi hrănească oiţele.

– Bună dimineaţa, Primăvară! rosteşte ea bucuroasăscoţându-şi opincuţele şi aruncându-le în iarbă.

Cu botişoarele micuţe, mieluţii sorb apa limpede, iar fetiţa îşi bălăceşte picioarele mărunţele. Ochii ei blânzi şi albaştri caazurul cerului privesc cu încântare natura trezită la viaţă. Dingura ca o căpşună ies sunetele unei hore vesele. Se ridică din apăşi se aşază la umbra unui stejar tinerel. Pârâul clipoceşte molcom,iar Măriuţa îşi trece uşor palmele peste trupurile cu lână albă şiinelată care înfiorate, par a se înălţa sub dulcea mângâiere.

Când soarele se pregăteşte de asfinţit, fetiţa se saltă diniarbă, îşi rupe o nuieluşă şi pleacă urmată de mieluşei. Dintrelăstarii tineri cu capete verzi se mai zăreşte doar ia albă cusută cuarnici şi se mai aude glasul ei vioi, ce răsună în toată pădurea:

– La revedere, pârâiaş încântător! La revedere, frumoasăpădurice!

În urma Măriuţei, rămâne natura veselă cu toate vietăţile,florile şi armatele sale de gâzuliţe.

Primăvara este în toiul jocului ei cu Preamărita natură.” („Bună dimineaţa, Primăvară” - Sorina N., clasa a III-a)

***

„Iarna care a domnit până acum trebuie să-şi facă bagajele, însă nu-nţelege, nu se supune. Este tare încăpăţânată. Bate dinpicior şi ţipă la toţi slujitorii:



71

– Tu, fulg alb, coboară odată pe pământ şi îngroaşă stratulde zăpadă! Nu vreau ca Primăvara să creadă că va scăpa aşa deuşor de furia mea! Suflă tare, Crivăţule! Unde-ţi sunt puterile?

Peste un timp sosi trimisul Primăverii, Iepurilă-Corcodilăcare-i explică Iernii că e vremea să ia loc în Palatul Anotimpurilor,stăpâna lui, Primăvara... Iarna, cu puteri sleite, încuviinţă.

Nu peste mult timp, soarele ştirb, blând ca un bunic,mângâie florile care răsar, gâzele care mişună vesele prin iarbă,copacii somnoroşi care-şi îmbracă haine de sărbătoare.

Iarna şi Primăvara ciocnesc împăcate ouă roşii de Paşte.” („Duşmancele s-au împăcat” - Ştefana C., clasa a IV-a)

***

„Înveşmântată î n haine albe, moi şi pufoase, Iarna şi-apregătit oaste neîntrecută în lupta aprigă cu Primăvara.Comandantul oştirii ei este nemilosul Vifor, iar al Primăverii, esteblândul Soare. Pregătirile de luptă sunt în toi. Viforul iernii vineca un fulger asupra Primăverii, dar ghiocelul tremurând sună din

clopoţel rugând Soarele să-i trimită o rază călduţă. După un timp,văzând mândrul Soare că Iarna nu se lasă învinsă, trimite razeputernice care topesc întinderile de zăpadă.

Toate florile-i pregătesc un spectacol oaspetelui multaşteptat. Dar ce se aude? Fâlfâit de aripi?

– Uraaa! Uraaa! Se întorc păsările călătoare! strigă cuveselie copiii, privind spre cerul limpede.

Bătrânul codru a întinerit de fericire. Primăvara, împo-dobită cu coroana de flori parfumate, domneşte trei luni la noi.” („Duşmancele s-au împăcat” - Alexandra I., clasa a IV-a)

***

„De cum razele calde atinseră pământul, zăpada se topi şiGhiocelul îşi ridică capul alb:

– Uf! Ce uituc sunt! Trebuie să anunţ sosirea Primăverii!



72

– Ce pustiu este! Trebuie să înverzesc pământul! î şi amintiIarba.

– Ce soare e! Trebuie să-mi desfac umbreluţa de flori, iartu, pe cea de frunze! se grăbi Caisul să-i spună vecinului Cireş.”

– Câte flori şi-au deschis cupele? Imediat la treabă! zise hotărâtă Regina albinelor.

– Vai, nu-mi găsesc rochia! Unde mi-oi fi pus-o astătoamnă? se întrebă un Corcoduş.

(„A sosit primăvara !” - Laura C., clasa a III-a)

***„Zarzării şi caişii s-au acoperit cu un voal alb parfumat.

Încet, încet şi alţi pomi au căpătat veşmânt colorat. Soarelerevarsă valuri de lumină printre crengile copacilor, iar albinele şi-au început lucrul, înveselind livada cu dulcele lor zumzet. Unvânticel uşor pictează cu petale albe de cireş covorul moale şiverde. Hărnicuţele furnici, ca o ploaie neagră şi fină, au plecat latreabă. Alţi gândăcei, ca roi de pietre scumpe, strălucesc tăinuiţiprintre ierburi. Plutesc prin aer, fluturaşi, flori zburătoare, cu ochi

ca mărgelele de briliant cărămiziu, formând împreună o picurarede curcubeu. Sunt frumuseţile primăverii ce pătrund în sufletulfiecăruia făcându-l fericit.”

(„Livada , în primăvară” - Delia A., clasa a IV-a)

***

„La răsărit, în Deltă te simţi ca într-un paradis. Bărcilelunecă lin, purtate de unduirile apei, printre nuferi albi ca zăpada,printre sălciile despletite care sărută duioase adâncurile apei,printre stuful ce se-apleacă graţios urându-i pescarului o zi bună.Pe cerul răsturnat trec ca o închipuire, privindu-şi chipul ca-ntr-ooglindă, prinţesele locului, lebedele. Iată şi împăratul, podoabaDeltei, pelicanul!”

(„Delta Dunării” - Laura C., clasa a IV-a)



73

***

„Să nu vă-nchipuiţi că păsările nu au o împărăţie a lor! Şicine credeţi că e împărăteasa?

Poartă o rochie făcută din petale de nufăr, tivită pe

margini cu praf de soare, la gât un colier de sânziene. Ochii eialbaştri, ca floricelele de „nu–mă-uita”. Şi ciocârlanul e uimit defrumuseţea ei. Împărăteasa îşi are palatul pe oglinda nesfârşită aapei.”

(„În împărăţia păsărilor” - Ozana C., clasa a IV-a)

***

„Soarele, bulgăre de aur aprins, se topeşte încetul cu încetul. E trist. Noaptea va veni şi trebuie să lupte. Razele sale,săgeţi de foc, stau gata de atac. Îşi adună toată puterea şi trimitecele de pe urmă raze strălucitoare asupra nopţii, dar noaptea îlloveşte rău. Un sânge roşu aprins colorează cerul. Privighetoareaşi-a încetat cântecul; priveşte înmărmurită. Rănit şi învins, soarele

se pierde încet după un deal. Doar câteva raze mai străbatvăzduhul. Noaptea îşi întinde vălul întunecat. E linişte. Numaivântul adie uşor ca geamăt dulce, plângător, alunecând prinnoaptea pădurii. Pe cer apar steluţe ca mici licurici., apoi luna caun glob de argint. Se aprind felinarele marelui palat. Doar ungreieraş se mai aude cântând subţire şi slab, parcă trăgând, dintrecut, firul monoton al unei poveşti.”

(„Apus de soare” - Delia A., clasa a IV-a)***

„Dinspre apus, nori negri plini de ploaie se ridicăacoperind în drumul lor întreg soarele. În mărul din faţa casei, unpui de vrăbiuţă zgribulit şi singuratic priveşte bănuitor la noriiprevestitori de furtună. Dintr-o dată tot pământul se-ntunecă.

Şerpi de foc brăzdează cerul, iar bubuitul tunetului te-nfioară.



74

Vântul suflă cu tărie răsucind mărul. Se-ndoaie şi nucii dingrădină, iar pe cer tot mai mulţi nori se adună în calea viforului.

Ploaia curge în valuri parcă ar vrea să-nece tot pământul.Saltă apa peste malurile pârăului din apropiere. Şuvoaie înspumate curg de peste tot. Vin şi din grădini, răsturnând încalea lor trei căpiţe de fân. Câteva raţe viteze ies din coteţ cu gândsă se distreze în şanţul plin cu apă din faţa porţii. Îşi iau avânt,dar vântul le întoarce din cale alungându-le. Se opresc sub unprun, dar nici acolo nu le dă pace, ci le trimite înapoi, în coteţ.

Departe, şarpele de foc urmat de un bubuit mai slabanunţă încetarea ploii. Norii negri goliţi de apă se depărteazăuşurel din calea soarelui. Vântul s-a oprit mai demult între nuci.Viteazul puişor, scăpat ca prin minune, priveşte plin de sine, dinvârful mărului Soarele măreţ şi falnic ieşit de sub scutul de noristrăluceşte peste natura înviorată după ploaia binefăcătoare. Totulse umple de veselie.”

(„Furtună în sat” - Cristina C., clasa a IV-a)

***

„La orizont, îmbrăcat în rubin Răsare soarele pe cerul senin.

O pulbere fină, de aur curat, Se ridică în văzduhul parfumat.

Florile înalţă potire spre soare Prin aburul dulce şi moale.

Gâzele scutură de pe iarba-nrourată Diamante şi perle pe-o floare parfumată.

Păsările în straie cu mii de culori Pe ramurile copacilor par cântători.



75

Prinţul Soare trimite spre pământRaze aurii, de voioşie şi cânt.”

( „Zori de zi” - Irina C., clasa a IV-a)

***

„Iată că a sosit şi Preafrumoasa Octombrie! E zveltă şiblândă. Îmbrăcată în rochia ei de frunze colorate păşeşte pestepământul ţesut cu ierburi. De pe umerii rotunzi îi coboarăpelerina de ploaie măruntă, purtată de o adiere de vânt călduţ.Părul ruginiu îi flutură uşor.

(„Octombrie în natură” - Diana I., clasa a III-a)

***

„...câteva frunzuliţe galbene se desprindeau din copaci şise lăsau leneşe spre pământ. Peste câteva săptămâni, haina verdea copacilor a devenit, pe alocuri, gălbuie sau arămie. Plăpumioara

de frunze căzute s-a îngroşat tot mai mult. Soarele cel voios şisurâzător este acum palid şi fără puterea de-a încălzi pământul.Natura se schimbă: florile-şi apleacă cupele spre pământ, crengilecopacilor freamătă, păsările-şi caută ascunzişuri, iar băncileparcului au rămas fără prieteni. Păsărelele dau semne de nelinişte.Unele îşi părăsesc cu tristeţe cuiburile. Toamna le mână spre altaţinuturi. Cade prima ploaie de toamnă cu picături dese şi grele ca

de plumb.” („Toamna” - Loredana C., clasa a IV-a)

***

„Ce frumoase au fost zilele de sfârşit ale verii! Frunzişul legănat îşi îngâna cântecul său dulce, limpede, îmbietor la somn.

Păsărelele furişate prin tufişul pădurii ciripeau vesele.



76

Acum vremea s-a schimbat. Murmurul a devenit trist şimohorât. Pe cer se adună nori grei şi plumburii Din când în când,vântul suflă înecându-se de furie, iar ploaia îşi varsă neîncetatnorii de apă. Nici soarele nu mai dă un semn. Ploaia cade, vântulsuflă şi este din ce î n ce mai rece.”

(„Sfârşit de toamnă”- Cristina P., clasa a IV-a)

***

„Noaptea a nins şi un strat gros de zăpadă a aşternut toatăzarea. Şi dimineaţa a nins fără-ncetare. Dintr-o sită uriaşă se cern fulgi de nea. Trecătorii străbat cu greu prin troiene. Spre prânz,

fulgii se răresc. Soarele, umbrindu-şi faţa se ridică încet pe boltacerească, trimiţând raze calde peste toată întinderea. Locurile de joacă s-au aglomerat. Ochii copiilor iradiază de fericire. Zăpadaargintie le străluceşte în palme. Oameni de zăpadă, din ce în cemai mulţi, surâd trecătorilor. Bulgării zboară dintr-un loc înaltul.”

(„Ninge” - Cristina Ch., clasa a IV-a)

***

„Baba Iarnă îşi cernea lin făina. Fulgi albi şi pufoşi se jucaude-a prinselea prin văzduh. Muntele, străjer cu plete albe, păzeabătrânul Braşov, oraş al zăpezii.”

(„Iarnă la Braşov”- Carmen A., clasa a IV-a )

***

„Steluţe sclipitoare au căzut din cer, Îmbrăcând natura într-un alb mister.”

(fulgi de nea)

„Cel din urmă fulg de nea a apărut,

Cu căciulă dintr-un verde crud.” (primul ghiocel)



77

„O mare de aurse leagănă-n valuri,

Şi în ea, din loc în loc,par a fi făclii de foc.”

(maci în lanul de grâu)(„Ghicitori” - Irina C., clasa a IV-a)

***

„Un gândac micuţ, răzleţCaută pe sub coteţ

Un grăunte mic de totPentru-al său micuţ nepot.”

Dar deodată, nu mai cată Şi grăunţele din tavă Le priveşte, rând pe rând, Stând pe-un lemn, posomorât.”

(„Gândăcelul” - Alina B., clasa a III-a)

***

Slăvit să fii, anotimp frumos !

Tu vii cu gâze si cu flori,

Cu soare blând şi sărbători. Renaşti mereu dulce speranţă, Iar viaţa curge, se înalţă!

Tu aduci zilele de scaldă, Aduci miros de pâine caldă. Fetiţelor, pe la urechi,

Le-anini cercei tot în perechi!



78

Iar tu pictezi veşmânt frumos Slăvitului pământ mănos.

Cu rod bogat ne-ndestuleziŞi-n largi cămări, tu ni-l aşezi!

Şi tu, tăcută, mult visată Aduci odihna meritată Pământului bun, roditor Şi-acestui prea trudit popor!

Slăvit să fii, atunci când vii Cu joc zburdalnic de copii!Să treci frumos, mereu prin timp,Măreţ şi darnic anotimp!

(versuri create pentru lecţia de recapitulare ,,Anotimpurile” )

***

„Mama, din priviri,

Îmi citeşte Supărarea,

Bucuria,Că sunt copilul ei.– O, mamă! Cât de frumoasă eşti!

Eu din priviri,Îţi înţeleg

Supărarea, Bucuria,

Că sunt copilul tău. – O, mamă! Cât de frumoasă eşti!

(„Mama” - Elisabeta P., clasa a IV-a)



79

***

„Mămica mea cea bună!Îţi fac de ziua ta,

O gingaşă cunună De pus pe fruntea ta.

De când aştept eu ziua Aceasta minunată, Căci vreau să-ţi dau răsplata Cea binemeritată.”

( „8 Martie” - Diana I., clasa a III-a)

***

„Pichi se odihni, mâncă ceva, apoi se duse la urs şi-l întrebă:

– Ce poveţe îmi dai?

Ursul mârâi, apoi spuse:– Fii atent! Nu-ţi vei găsi fraţii până nu vei avea inelulfermecat! Îl vei descoperi în morcovul cu trei frunzuliţe dingrădina Zmeului-Tartor, pe care-l poate aduce numai Ureche-Lungă, regele iepurilor, care-şi are adăpostul în scorburacopacului falnic, numit Uriaşul-Pădurii. Uite, merinde de drum şimergi pe cărarea aceasta umbroasă care duce la moara cu făină

fermecată! Ia un pumn de făină şi când ajungi la rege, fă din ea opâine, pe care mâncând-o va prinde puteri..................................................................................................Ureche-Lungă mâncă pâinea, simţi pe dată puteri

nebănuite şi-o luă la fugă iepurească, de nu-l putea nimeniajunge. Trecu peste nouă mări şi peste nouă ţări, şi ajunse lagrădina Tartorului, luă morcovul şi-o porni pe drumul de

întoarcere.” ( „Peripeţiile lui Pichi” - Liviu R., clasa a IV-a)



80

***

„Aţi văzut vreodată o coală de hârtie cu picioare? Nici eu,până când nu mi-a adus tata un mic hamster. L-am botezat Chiţu.

Cât timp i-a pregătit tata culcuşul, Chiţu a stat la mine încameră, pe pat. Doar o clipă l-am lăsat singur. Mă dusesem să vădunde va dormi.

Când m-am întors în cămara mea, Chiţu nu mai era pe pat.Am descoperit pe covor ceva: o coală de hârtie se plimba princameră pe nişte picioruşe mici şi albe. M-am apropiat fără teamă.Am ridicat foaia. În faţa mea stătea nemişcat Chiţu. L-am luat înbraţe şi l-am condus în noua lui locuinţă.

(„Chiţu” - Dana C., clasa a III-a)

***

„Sora bunicii mele locuieşte în satul Unceşti, judeţulNeamţ. Multe din vacanţe le-am petrecut acolo, în aceste locuri

minunate.Când soarele răsare vesel pe cer, în mantia lui de rubin,

cocoşii trâmbiţează de pe garduri, vestind plecarea nopţii cupelerină întunecată. De acum până-n asfinţit, lumina va tronapeste întreg ţinutul.

Prin iarba ca de smarald, presărată cu perle mărunte derouă, e o plăcere să te plimbi şi să inspiri cu nesaţ aerul curat şi

înmiresmat al dimineţii. Grădina e plină de flori parfumate. Prinele se zbenguie bondari în costumaşe de catifea vărgată, fluturigraţioşi, albinuţe trudite purtând căldăruşe pline de polen şimulte alte insecte.

În apropiere se află un pârâiaş cu clipocit cristalin. Aici elocul preferat al bobocilor de raţă. Ghemotoacele gălbioare sarstângaci în apă şi, dând din lopăţelele lor de culoarea morcovului,

încep lecţia de înot. Pe marginea pârâiaşului sălcii plângătoare,



81

aduse de spate ca nişte bătrânele, îşi oglindesc în apă chipul.Pletele lor verzi ating apa rece.

Nu departe de pârâu, pe deal, se întinde împărăţiasânzienelor, florilor de cicoare, de ciuboţica-cucului, conduruldoamnei şi margarete-cochete. Dacă arunci o privire de sus, depe deal, cuprinzi întreg satul, cu casele lui sprijinite în stâlpi delemn sculptat cu diferite motive decorative.

Prin curţile caselor, animale vioaie nu-şi găsesc astâmpăr.Văcuţe cu bot umed pasc iarba proaspătă uitându-se blând laviţeluşii lor cuibăriţi pe pătuţuri de fân. Pisicile torc leneş peprispă, căţeii latră după porţia de oase din care aşteaptă să se înfrupte. Găinile împreună cu ghemotoacele aurii sau cafenii ciugulesc un viermişor ce l-au descoperit scurmând repede. Toţioamenii din acest sat muncesc cu spor.

Iată că timpul a zburat iute, iar soarele s-a lăsat după deal.Norii pufoşi s-au rumenit pe margini. Cerul s-a înroşit. Animalelesunt duse în adăposturile lor, iar oamenii se pregătesc săpornească spre lumea minunată a viselor. Satul s-a liniştit.

Luna apare pe cerul întunecat împreună cu fetiţele sale,steluţele-drăguţe. Florile grădinii şi-au aplecat potirele sprepământ, adormind şi ele. Numai regina nopţii îşi descoperă faţaalbă şi gingaşă, ridicându-şi voalul ce-o umbrise. Noapteastăpâneşte întreg ţinutul. Ce mult îmi place să-mi petrec vacanţa în acest sat!

(„Satul românesc” - Sorina N., clasa a IV-a)

***

„Suntem la sfârşit de martie. Într-o duminică m-am dus labunici. Aceştia locuiesc în satul Glăvăneşti. Gospodarii lucraufiecare pe la casele lor. Bănuţii galbeni de pe marginea drumuluite îmbiau să-i culegi. Pe crengile copacilor se iveau micifrunzuliţe.



82

În sfârşit, ce bine c-am ajuns la bunici! Ei m-au întâmpinatcu căldură în suflet. Lăbuş lătra de zor. Parcă nu mă maicunoştea!? Ograda era plină de păsări. Gâsca îşi plimba bobocii,sfătuindu-i încet: ga-ga, ga-ga!, ga-ga! Găina avea şi ea puişori cupuf galben, maroniu şi alb. Umbla ţanţoş gâscanul, ca un împăratal curţii. Dar pe cocoş nu-l întrece nimeni! De multe ori s-auluptat cei doi năzdrăvani. Acum îşi plimba „soaţele şi copiii”. Cemândrie au în suflet! Bunicii mei au trei oi şi o capră. Capra anăscut în februarie un ţap şi-o iediţă. Toată ziua aleargă şi facnăzdrăvănii.

Casa bunicilor e mereu curată. În dulap sus, ţine tot felulde bunătăţi.

Ce bine mă simt la bunicii mei cei bătrâni, dar tare buni! („În sat la bunici!” - Iulia R., clasa a III-a)

***

„Drumul a fost minunat! Copacii, mai tineri şi mai bătrâni, îmbrăcaţi în veşmânt colorat, anume pregătiţi a ne întâmpina şi a

ne desfăta privirile: unii cu frunze de un roşu pur, alţii de unportocaliu stins şi, în sfârşit, galbenul curat. Un soare vesel păreao minge uriaşă şi înfocată, uitată de un copilaş pe nesfârşitulazuriu al cerului. Din când în când, un vânticel neastâmpăratsufla în pletele copacilor, răsfirându-le şi scuturându-le firelecolorate.”

(„O minunată excursie” - Anca V., clasa a IV-a)

***

„La poalele muntelui, am coborât din autocar şi-am pornitpe cărarea îngustă, urcând spre Cetate. Printre crengile pe jumătate dezgolite, pătrundeau razele jucăuşe ale soarelui. Amtrecut podul şi-am intrat în cetatea bine apărată de zidurile groase

şi înalte turnuri. De pe terasă am privit frumoasa vale care ni se



83

desfăşura în faţa ochilor, mândri că suntem urmaşii plăieşilor deodinioară care-au supravegheat aceste ţinuturi, mândri că suntemurmaşii lui Ştefan cel Mare al Moldovei.”

(„O excursie de neuitat” - Anca P., clasa a IV-a)

***„De pe Barajul hidrocentralei de la Bicaz, se putea vedea

cum piscurile semeţe ale Ceahlăului se oglindeau în imensitateade apă a lacului. Bătrâna pădure care pornea de la nivelul apei însus îmbrăcând poalele muntelui, parcă voia să se caţere până învârfurile cele mai semeţe, unde doar cei mai curajoşi excursioniştiajung.

Vaporaşul ne-a purtat pe oglinda liniştită a apei pânăaproape de locurile unde altădată plutaşii îşi arătau măiestria înlupta cu valurile repezi ale Bistriţei şi stâncile ieşite din albia ei,pentru a duce cu bine trunchiurile brazilor falnici, la vale, şi totmai la vale, spre Galaţi.

Spre înserat, când soarele aleargă să se ascundă dupăpiscurile Ceahlăului, ne-am urcat în autocar, desprinzându-ne cu

greu de frumuseţile de aici.” („O excursie de neuitat” - Cristina C., clasa a IV-a)

***

„Era o după amiază frumoasă de august. Soarele trimiteaca pe o ploaie deasă razele spre ferestrele Vilei 6, din Borsec. În

camerele spaţioase stăteam câte patru-cinci copii. Jocul „Nu tesupăra, frate!”, ne-a atras fără a simţi scurgerea timpului.Deodată, un ciocănit în uşă ne vesteşte ora mesei. Mâncăm repedecu gândul la surpriza ce va urma: Carnavalul. Pe drumul de întoarcere de la masă, soarele, prietenul nostru, ne zâmbeabucuros.

Ne-am îmbrăcat costumaţia din timp pregătită, ne-am

mascat cât am putut de bine şi-am pornit-o spre Vila 8, din



84

marginea pădurii. Din pădure am strâns repede lemne uscate şi-am aprins focul de tabără . Un preţios ajutor am primit din parteapărinţilor lui Puiu şi-ai Danei. Am cântat, am spus glume, amdansat până târziu, în noapte. Limbile focului sfâşiau întunericul,greierii cântau şi ei prin pauzele noastre, iar păsările tăceau înneclintirea pădurii. Totul era stăpânit de zarva noastră. Somnulera trimis departe. Orele minunate au trecut repede şi trebuia săne luăm rămas bun de la minunata tabără de la Borsec.”

(„Carnavalul din tabăra Borsec”- Laura I., clasa a IV-a)

***

„Am întâlnit-o pe Olguţa în romanul pe care îl citesc „LaMedeleni” de I. Teodoreanu. Pe parcursul lecturii am îndrăgit-odin ce în ce mai mult. Olguţa este brunetă, are părul scurt, ochiinegri şi puţin oblici, sprincene stufoase care se ridică odată curădăcina nasului cârn, când fetiţa este cuprinsă de mirare sau deindignare, dacă cineva o contrazice. Olguţei îi place să cânte lapian, să bea puţină şampanie, să mănânce bezele sau cataifuri cufrişcă, să ţină discursuri, să-şi bată joc de fratele ei, Dănuţ, cât şide alte persoane care aveau slăbiciuni: sfioase, prea cuminţi,...

Este o fată ghiduşă, şireată şi iubitoare de sport. Joacăfotbal, practică scrima şi tenisul, ştie să ochească şi cu puşca.Toate aceste calităţi, cam băieţeşti, au ieşit la iveală atunci când a împuşcat-o pe Fiţa Elencu, o broască mare ce purta acest nume.

Când intra în iatacul fetelor, al său şi al Monicăi, îşi aruncahainele, îşi trăgea repede cămaşa de noapte şi începea bătaia cuperne. Adversarul ei era, cu totul diferit de ea, Monica. Surprinsăşi certată de Alice Deleanu, mama sa, Olguţa, cu nenumăratelesale şiretlicuri, reuşea să scape nepedepsită, iar când severitateamamei creştea, fetiţa găsea ajutor la blajinul „papa”, aşa cum îizicea ea domnului Deleanu, tatălui său.



85

Încă n-am terminat romanul. Abia aştept să-l termin câtmai repede, să aflu ce s-a mai întâmplat cu personajul meu îndrăgit.”

( „Personajul îndrăgit”- Andra N., clasa a IV-a)

***

„Personajul meu preferat este Tic, micul băieţel blond şiciufulit, pe care l-am întâlnit în cartea „Cireşarii”, scrisă de C. Chiriţă. Prin fapte, Tic îşi arată calităţile lui deosebite. Este foartecurajos, a dorit neapărat să meargă în expediţia plină de peripeţii,să găsească el cutia fermecată, cu toate că moş Timofte i-a povestitcât de greu îi va fi. El trece prin multe întâmplări hazlii, daruneori şi dureroase, ţinându-te încordat până la rezolvareasituaţiei.

Şi mie mi-ar place să fiu ca el, să pot învinge atâteadificultăţi.

( „Personajul îndrăgit”- Anca P., clasa a IV-a)

***

„Cartea mea preferată este „Heidi, fetiţa munţilor”. Denenumărate ori m-am oprit la această carte, pe care o am înbibliotecă. Multe cărţi am citit şi conţinutul lor mi-a plăcut mult,dar cartea aceasta m-a impresionat foarte tare. În această carte

este vorba despre o mătuşă care o duse pe nepoata ei, Heidi, labunicul fetiţei. La început, bătrânul bunic şi-a primit nepoatamorocănos, apoi a îndrăgit-o ca pe lumina ochilor. Cine iubeştepoveştile şi doreşte s-o asculte şi pe a mea, va afla povesteamicuţei mele prietene........ (Aşa începe prezentarea cărţiipreferate).

( „Cartea preferată”- Laura B., clasa a III-a)



86

***

„Tare mult aş vrea să semăn şi să am calităţile sorei luiDecebal, Dochia. Cu toate că a trecut mult timp de când stăpăstoriţă de piatră în Munţii Carpaţi, ea îmi este vie în amintire.Este o tânără înaltă, brunetă cu ochi ca două mărgele de cărbuniaprinşi de jarul dragostei pentru unica, frumoasa şi bogata ei ţară,Dacia. Este cinstită, devotată şi o adevărată luptătoare pentruapărarea pământului străbun. De cum a văzut-o, Traian a dorit s-o ia la Roma, ca pe o podoabă în carul de triumf. Dochia i s-a împotrivit şi-a rămas stană de piatră, pe o stâncă înaltă, de peMuntele Ceahlău, sub numele de Baba Dochia cu turma de mioare.Acum sper c-aţi înţeles de ce doresc să am măcar câteva din însuşirile fizice şi sufleteşti ale Dochiei.

( „Cu cine aş vrea să semăn”- Elena C., clasa a IV-a)

***

(Următoarele opt poziţii cuprind compuneri redactate în

aceeaşi oră de clasă, compuneri în lanţ, cu subiect neprevăzut,realizate de elevi ai clasei a IV-a, seria 1986-1990. Intervenţiafiecărui elev este marcată cu *** Titlul a fost fixat, împreună cuelevii clasei, după citirea întregului text.)

„Zi frumoasă de toamnă cu soare jucăuş şi cald. Cu capulrezemat de bancă, Dănuţ privea câţiva nori răzleţi. Pe obrajii

bucălaţi se mai zăreau şi acum urme de lacrimi uscate. Îşi legăna picioarele cu şosete căzute şi şnururi descheiate. Îngâna: „Un, doi,trei / Baba la bordei”. ***

Clopoţelul, cu glasul lui cristalin, anunţă timpul de plecareacasă. Dănuţ îşi luă ghiozdanul şi ieşi bucuros pe poarta şcolii.Privi cerul şi-şi zise: „O zi tocmai bună pentru joacă!” *** Se îndreaptă voios spre casă. Ochii plini de bucurie mai păstrau încă

durerea fierbinte în inima mică a băiatului. ***



87

Gândea. Se va duce pe terenul de fotbal. Acolo mai suntMihăiţă şi Radu... Da, dar iar va ajunge târziu acasă... Nu! Chiarde azi, el, Dan, nu va mai hoinări! „Nu, băiete, direct acasă!” Lanumărul cinci, fraţii Popescu. Au ţintar... La stânga e casa cunumărul cinci. La dreapta, casa cu cărţi, caiete, stilou, ..., casa lui.La stânga, la dreapta, la stânga. Numai cinci minute va sta! Sună.

– Bună ziua! Sandu şi Andrei sunt acasă? – Nu, au plecat în oraş. ***„Acum, chiar mă voi duce acasă! Ce, băiete, vrei mâine să

iei iar un 4! Nu, asta nu! Nu, Dan, direct acasă! Urgent!” Şi-aamintit iar de nota mică... La matematică... Parcă vede copiiiadunaţi în jurul lui, ... pe Adina cum îi spunea vorbe dulci,mângâietoare... „Da, parcă ce, mă împac cu Adina? Când îmiamintesc de întâmplarea aceea...” *** Nu se va mai face de ruşine în faţa întregii clasei! Face câţiva paşi. Se aşază pe o bancă. Îldoare puţin capul. Amurgul se lasă încet. Oaahhh! Ce cască! Lanumărul şapte,... se aud bocănituri. Gigel sparge nuci. *** Nucialbe, gustoase. Ar mânca şi el! Nici n-a simţit când a ajuns la casaacestuia. Sună.

– A!... Bună, Dane! Hai, intră! Vrei şi tu nuci? Băieţii stau pe canapea, mănâncă nuci şi discută. Despre ce

discută? Discută despre ... Adina. Da, da, despre Adina....( „Matematica şi Adina”)

***

„Dimineaţă însorită de vară. Vacanţă. O rază jucăuşăgâdilă un timp genele Tincuţei care deschise ochii şi privi prinodaie. Câte avea de făcut azi! Martinică mâncase toate bucatelepregătite de cu seară în bucătăria ei de păpuşi, iar Rodica,păpuşica ei favorită, îşi mânjise rochiţica cu gem de caise. Sărindsprintenă pe covoraşul moale, zări... da, da, zări un (o)... De cândşi-l(o) dorise! *** Un pisoi mic, speriat. Avea ochişori mici şi

pătrunzători, *** blăniţă albă ca spuma laptelui şi, vai!, ce frumosera cu pata neagră de pe frunte! Tincuţa, într-o bucurie



88

nemărginită, luă pisoiul şi-l duse la bucătărie. Acolo îl hrăni cugrijă. După ce-şi bău laptele, *** pisoiul veni lângă Tincuţa şi-ilinse mâna. De fericire, fetiţa uită de murdărica de Rodica, deMartinică cel flămângios, ... uită de toate. Plină de bucurie spuse:

– Îţi voi da numele de ... Mi...Dar observă că pisoiul are un medalion cu o inscripţie:

Miţu. ***Toată ziua, Tincuţa s-a jucat cu Miţu. Pisoiul făcea tumbe

pe pat, era fericit. Miţu a crescut mare. ( „Pisoiul Miţu” )

* * *

„Pe el, iepuraşul cel alb, îl cheamă Pufi. Când mama îlatenţionă să nu se depărteze prea mult de căsuţă, el privea prindeschizătura culcuşului la un fluture ce zbura mângâiat decăldura razelor de soare.

Fără nici o frică, porni în pădure după fluturaşul care-icălăuzea paşii. *** Era vesel şi fugea sprinten după fluturaş. Sedepărtă de casă şi se afundă în pădure. Deodată *** fluturelezbură şi nu i se mai arătă privirii. Se trezi singur în pădure,singur, singurel, nici măcar cu fluturele. Frica începuse a-l încolţi:„Vai! Ce mă fac!? Cărarea de întoarcere n-o mai găsesc. Acum,poate mama mă caută....” ***

Îşi aminti de căsuţa frumoasă şi caldă, de mama cea blândăşi harnică, de frăţiorii şi surioarele lui şi lacrimile începură să-icurgă şiroaie. „Vreau acasă!... hî, hî!... vreau acasă”; plângea el. ***Cu lacrimile şiroind pe obraz, Pufi adormi pe un maldăr defrunze.

Se trezi dimineaţa, în patul alb din odaia frumoasă şi bine-cunoscută. Mama îl căutase şi-l găsise dormind, cu ochii umezi închişi. ***

Acum, Pufi ascultă de sfaturile mamei şi-o ajută împreunăcu fraţii săi la treburi.”

( „Iepuraşul Pufi”)



89

* * *

„A sosit vacanţa mare! Ionela şi Bogdan vor să-i cumpereun cadou surioarei lor mai mici, Daniela, pentru că a terminatprima clasă, cu premiul întâi. Pornesc spre magazinul de jucării. ***

Acolo dau cu ochii de felurite obiecte încântătoare care,după părerea lor, i-ar fi plăcut Danielei. Se opriră asupra unuiursuleţ de pluş, cu un ochişor închis şmechereşte. ***

Se gândiră ce se gândiră până ce renunţară la această jucărie. „De-acum e mare pentru aşa ceva!”, îşi spuseră cei doicopii. Văzură o puşculiţă ceas, ce li se păru interesantă, *** darmai avea una asemănătoare. „O păpuşă?!” Se îndreptară spreraftul cu păpuşi, *** unde zăriră o păpuşă frumoasă, care i-ar fiplăcut. Se răzgândiră şi de această dată. ***

De acum îi trebuiau nişte cărţi de poveşti, nu păpuşi! Se îndreptară spre rafturile cu cărţi pentru copii. Erau cărţi atât defrumoase încât nu ştiau pe care s-o aleagă. Văzură una potrivităpentru ea: „Căsuţa din pădure”. O cumpărară şi i-o duserăDanielei. Aceasta fu foarte bucuroasă şi le mulţumi.”

( „Darul”)

* * *

„Este cea mai lungă zi de vară. O briză adie răvăşind părul

unor fetiţe ce trec acum pe stradă. Fetele sunt două surori, care auvenit împreună cu părinţii, aici, pe litoralul Mării Negre, laMamaia. *** S-au instalat la hotelul Litoral, confortabil şi îngrijit.De pe terasa hotelului se disting perfect plaja şi faleza. Cele douăsurori, Andreea şi Tania sunt fericite la mare. *** Le place foartemult să facă plajă, să se scalde în mare , precum şi să vizitezestaţiunea.



90

Aici, la Mamaia, s-au împrietenit cu o altă fetiţă. O cheamăDiana şi este din Bacău. Ea învaţă la Şcoala Nr. 10 şi este fruntaşă.*** Diana este prietenoasă. S-a apropiat, mai ales, de Tania.

Într-una din zilele trecute, Diana n-a putut ieşi afară.Atunci, prietenele au ciocănit la uşa ei. Mama Dianei le î ntâmpină. În casă, linişte. Diana era bolnavă. Un guturai. Da, da,un guturai. ***

„Ce rău e să fii bolnavă! Ceai fierbinte, aspirine,cataplasmă cu muştar, poate chiar injecţii...”, gândeşte Tania. ***

Dar Diana se însănătoşi. Ce bucurie pe fete şi mai alespe...”

( „Prietenie”)

* * *

„Era o duminică frumoasă de vară. Cu părinţii am plecatla pădure. Acolo se aflau mai multe familii. *** Cum am ajuns, amrămas uimită de frumuseţea şi coloritul de un verde viu alpădurii. Împreună cu sora mea, am plecat să culegem flori, iar

părinţii au rămas să pregătească masa. *** Tot mergând şicutreierând pădurea, am întâlnit o poieniţă încărcată cu flori. Floride toate culorile. Ne-am apropiat şi *** am început să culegem.Deodată, un zgomot ne atrase atenţia. O blăniţă roşcată şi o coadămică, stufoasă se zăreau în bradul din apropierea poieniţei. ***

– O veveriţă, o veveriţă! strigai eu.Monica, sora mea, se uită şi spuse:

– Am văzut mai multe până acum. *** Însă aşa drăgălaşă caasta, nu!

Îmi amintii că ieri mâncasem nişte nuci tare gustoase. Amcăutat în buzunarul rochiţei şi am găsit un miez de nucă. *** Am întins mâna cu miezul cel dulce pe care veveriţa îl mâncă îndată.După ce am cules flori de toate culorile ne-am întors la părinţi.

Ce fericite am fost in ziua aceea!”

( „La pădure”)



91

* * *

„Este o minunată dimineaţă de iunie. Pe florile din grădinabunicii s-au aşezat bobiţe de rouă fină ca lacrimile unei fetiţe.Cătălina le admiră cu blândeţe. *** Se gândeşte la ziua de 1 Iunie.Ce frumos a fost! Mai ales că a participat la *** o serbare foartefrumoasă. Oare cum a trecut timpul? Ar fi vrut să se vadă iarprintre copiii cunoscuţi, colegii ei. *** Dar asta ştie că esteimposibil în clipele acestea.

Poarta se deschide. Intră *** bunica. Părea să fie supărată...Da, chiar aşa! Pe faţa ei, ascunsă printre gene, stătea o lacrimă. Încurând ajunse pe obrajii calzi ai bunicii. Oare de ce o fi supărată?

Se apropie. Cătălina o întreabă: – Ce e, bunicuţo? – Nu, nimic, bătrâneţea mă face să nu mai uit tinereţea. – Cum adică? – Adică... Lasă, o să înţelegi atunci când vei fi mai mare. – Nu, nu, bunico, eu vreau acum!

– Nu mai am putere şi nu mai aud aşa de bine. Azi amcăzut pe stradă.

– Bunicuţo! Hai, hai, bunicuţo, spune că ţi-e bine!Bunica o priveşte blând. – Ai deschis portiţa la păsări? – Nu, bunicuţo! Aşa-i că nu trebuia să te supăr? Dar în

viaţa mea nu am făcut aşa o treabă! *** Mâinile nepoatei cuprind

gâtul bunicii într-o dulce îmbrăţişare. Este o zi minunată de vară. Pe florile din grădina bunicii

s-au aşezat bobiţe de rouă fină. ( „Bunica”)

* * *

„Maria se aşeză în patul cald şi moale. Cu gândul la

întâmplările din cartea pe care o citeşte, adormi. Deodată îi apăru



92

în faţă *** o caracatiţă uriaşă. Se făcea că era iarnă şi ningea.Caracatiţa venea stropind cu foc spre ea. Maria intră repede încasă şi închise bine uşa. Dar... cu o singură lovitură de tentacul,caracatiţa sparse uşa şi intră în cameră. *** Fetiţa se sperie şi bruscieşi din împărăţia viselor, când ceasul începu a ţârâi ameninţător.Şi totuşi, îi păru nespus de rău, pentru că nu reuşise să se răzbunepe caracatiţă. ***

Se sculă din pat, se spălă şi porni spre bucătărie. Intră. Pemasă descoperi micul dejun. Mâncă, apoi îşi îmbrăcă uniforma.Cu ghiozdanul în spate porni spre şcoală.

La ora de compunere povesti colegilor visul. Ei râseră. Cevis ciudat!

(„Visul” )

* * *

„În camera sa, la birou, Alexandra scrie cu atenţie ultimatemă la matematică din acest an. E în clasa a IV-a. De fapt, mâinee ultima zi din anul şcolar. Va termina clasa a IV-a. Închide

caietul, căzând în visare. Îşi aminteşte cum, mică şi sfioasă,ţinând-o strâns pe mama de mână păşi cu teamă în clasă. Eraprima ei întâlnire cu şcoala. Se aşezase în prima bancă, cu o fetiţăcare nu prea părea înspăimântată că mama o părăseşte. Cândmama Alexandrei ieşi din clasă, aruncându-i încă o dată o priviredrăgăstoasă, fetiţa o privi parcă cu spaimă, dar, amintindu-şi depoveţele primite dimineaţă, se îmbărbătă, îşi potrivi mai bine

fundiţele şi se aşeză dreaptă în bancă. Începu prima oră de şcoală din viaţa sa. Însă nu cum se

aştepta ea, grea şi plictisitoare, cu observaţii şi cu note mici, ci cupoezioare scurte şi plăcute, cu cântece hazlii şi melodioase.Învăţătoarea o întreabă cum o cheamă. Ea, grăbită şi emoţionată,spuse repede „poezia” învăţată acasă de la mama:

– Mă numesc Alexandra-Andreea Ciubotaru, am şase ani şi

opt luni şi stau pe strada Panselelor.



93

– Bravo! Îi spuse învăţătoarea şi-o mângâie pe creştet. Alexandra o privi mai bine. Era potrivită de statură, avea părroşcat, ochi verzi-căprui, era îmbrăcată plăcut.

Întreaga zi o petrecu frumos, învăţă poezii şi cântece. Laplecarea acasă primi un frumos orar. În curtea şcolii o aşteptamama. Alexandra îi povesti cât de frumos e la şcoală.

Apoi zilele începură să curgă, dar nu numai cu cântece şi jocuri, ci şi cu socoteli pe numărători şi riglete, cuvinte întortocheate, litere necunoscute... Însă Alexandra se ţinu dreaptă,fiind atentă şi învăţând lucruri noi. Îşi cunoscu colegii şi se mirăde purtările unora. Învăţătoarea era înţelegătoare cu toţi, se aplecacu dragoste asupra lor.

Îşi aminteşte cum, de atâtea ori, literele îi ieşeau strâmbe,băţoase, stiloul nu-i asculta mâna mică. Acum îşi priveşte caietul.În comparaţie cu scrisul din trecut, acesta este frumos. Învăţătoarea este mulţumită de el. Însă nici acesta nu e preastrălucit. E totuşi stângaci şi tremurat. Priveşte litera „a” mic demână. Nici nu-i vine să creadă! Din ovalul turtit, un „a” corectrăsare mândru printre literele textului. Doar e prima literă dinalfabet! Priveşte cifra „2”, ca o lebădă, care înainte răsărea cu maimulte codiţe. Priveşte şi cifra „3”, care era ca o băbuţă cocoşată.Toate s-au schimbat. Totul a trecut.

Primul an de şcoală se sfârşi, bineînţeles cu rezultate îmbucurătoare! Ce bine îi şedea cu coroniţa din flori de câmp înmiresmate, cu pachetul de cărţi şi diploma pe care, mândru şifrumos caligrafiat, era numele său şi premiul primit!

Al doilea an de şcoală fu la fel de plăcut, dar ceva maidificil. Învăţă înmulţirea şi împărţirea, progresă la citire, iar înorar îşi făcură apariţia încă două obiecte: Cunoştinţe desprenatură şi Compunerea. Însă nici nu simţea cum zilele se sfârşeau,căci, în colectivul clasei, totul trece repede, frumos şi vesel. Acum îşi descoperă o nouă prietenă, care, în curând deveni prietena eicea mai bună. O cheamă Adela. Alexandra se dovedi



94

sârguincioasă în continuare. Notele erau bune şi foarte bune.Învăţătoarea era mulţumită de ea.

Trecu şi acest an, la fel ca primul, şi următorul, cu rezultatebune, coroniţă şi diplomă...

Veni şi al patrulea an de şcoală, care, acum e pe sfârşite.Alexandra e în continuare sârguincioasă, îşi respectă şi-şi iubeşte învăţătoarea.

Deodată, fetiţa tresare. A sunat telefonul. S-a trezit larealitate. A călătorit în trecut.

Mâine e ultima zi de şcoală din acest an. Ne vom despărţide învăţătoarea care timp de patru ani ne-a îndemnat numai sprebine. „Cum au trecut primii ani de şcoală!” gândeşte ea şi seapucă de scris ultima temă la matematică din acest an, căci aceleceasornicului nu arată o oră tocmai potrivită pentru amintiri.”

( „Primii ani de şcoală”- Sorina N., clasa a IV-a)

* * *

„Cu chipul său blând şi luminos ca o rază de soare,

învăţătoarea noastră rămâne o imagine de neşters în memoriaoricărui elev. Deşi anii vor schimba înfăţişarea doamnei, pentrunoi, elevii dânsei, ea rămâne mereu aceeaşi: blândă, răbdătoare,duioasă, totdeauna cu zâmbetul ce-i luminează faţa. Chiar atuncicând poznele noastre au supărat-o, ea, cu înţelegere, ne-a iertat şine-a povăţuit cum e bine.

Cum s-o uităm! Dânsa ne-a dezlegat tainele primelor

cuvinte, ne-a învăţat primele litere, ne-a condus mâna, sub care aieşit primul şi cel mai măreţ cuvânt: mama.

Mi-amintesc şi acum prima zi de şcoală, parcă a fost ieri.Mi-o amintesc şi pe doamna învăţătoare, care, grijulie, ne-acondus în sala de clasă. N-o cunoşteam încă, însă zâmbetul ei caldm-a făcut să cred că va fi bună cu noi cei „neştiutori”, pe atunci.

Cu trecerea anilor, ne-am dat seama cât munceşte dânsa cu

noi, cum, cu răbdare şi pricepere ne dezvăluie „greul” fiecărei



95

lecţii şi cum aşteaptă să-l înţelegem, ca aproape toţi să devenimfruntaşi la învăţătură. Noi toţi trebuie să-i oferim numaisatisfacţii, prin note bune şi purtare frumoasă.

Mai târziu, când fiecare din noi, va deveni ceva, să nuuităm că în realizarea noastă se găseşte şi o mică parte din muncadumneaei şi pentru asta trebuie să-i mulţumim.”

( „Învăţătoarea mea”- Adrian G., clasa a IV-a)

* * *

„Ofranda inimii mele e zămislită în slove, Un gând frumos izvorăşte din suflet,

Şi vă aduce un omagiu sincer, Pentru ceea ce aţi făcut pentru noi.

Timpul s-a scurs, dar nu în zadarClipe neuitate s-au scurs.Trecuţi prin mâna dumneavoastră Devenind mari noi am crescut.

Cu dumneavoastră alături noi, copiii Ne-am simţit ca-ntr-o familie.Şi nu vom uita că v-aţi străduit,Pentru ca noi să învăţăm „Noul”.

Eu slobod frâul gândului, s-aştern

Cuvinte frumoase pentru dumneavoastră,Învăţătoarei ce-a fost, de noi, alăturiPatru ani din copilăria noastră.

Trandafiri de lumină vă dăruim!Pentru că-i meritaţi din plin,Şi un prinos de recunoştinţă,

Din suflet vrem să vă oferim!



96

Să puneţi aceste cuvinte modeste Într-un locşor din casa dumneavoastră, Şi să iertaţi stângăcia vorbelor mele,Stimată Învăţătoare-a noastră!”

( „Câteva cuvinte, învăţătoarei mele. O amintire” - Diana I., cl. a IV-a)

* * *

O viaţă-n frumuseţe…

Am privito frumuseţe trecând.Nu, … trecută,nu,… în trecere,ci o frumuseţe trecândă,prin viaţa aceasta.

Mulţumită, tăcută:Frumoasă viaţă trecută!Nu fără adânci săpături,fără domoale ridicături.De ce atunci, privirea meaun alt refugiu nu găsea?Căta acel mister, ce-l atrăgea pe trecător,Acei luceferi viişi blânzi, odihnitorice-n viaţă n-au rămas datori.Ei împărţeau la toţi ce-o-nconjuraucăldura razelor ce linişte-ofereau.Şi-acum, ca altădat’,ca tot mereu:



97

O frumuseţe-ai fost!Acelaşi, Eu… privesctrecându-mi viaţa-n frumuseţe.

(Recunoştinţă educatorului)

A fi

Eram frumoşi - pentru că eram tineri. Eram mai puţin pretenţioşi,mai tăcuţi – pentru că eram ocupaţi.

Timpul nu ne grăbea.

Cu răbdare, prin muncă pasională,ne construiam: Locul. L-am stabilit…şi hotărât: Nu ni-l dăm!

Timpul ne e prieten.

Suntem mai frumoşi -pentru că suntem mai crescuţi, mai hotărâţi, mai limpezi în gânduri.

Timpul ne este alături.

Am fost şi vom rămâne: Mereu tineri şi frumoşi.

Timpule, nu te grăbi!



98

Joc de cuvinte

O clipăe-o poezie.

O poeziee-o viaţă.

O viaţă e freamătul

de-o clipă, trăit în veşnicie.

Florile Pământului

Le-aţi văzut,le-aţi privit,

le-aţi mângâiat,

le-aţi îmbrăţişat. Sunt picuri de soare călduţ

învăluite armonios.Ele nu se nasc din seminţe,

nu mor odată cu inflorescenţa.

Din pământ,

pe pământ, mereu altele,şi necontenit aceleaşi.

Într-o altă primăvară: Primăvara unui Om.

Florile Pământului sunt Primăveri Ale unei Vieţi omeneşti.

(Urare de Ziua Copilului)



99

Elogiu sincerităţii

Lumea privită de copil

e soare,fluturi,gâze,

flori.

Prinde-ţi aripisă-i cunoşti măreţia!

Priveşte totulfără sforţare!Priveşte lumea

drept în ochi!

Lumea privită de sus e îngâmfare,

încruntare,nelinişte.

Eliberează-ţi gândurile! Lasă-le să zâmbească

Pământului! Să mulţumească

Cerului!Priveşte lumea de jos!



100

Imagini suprapuse

O zi deosebită, cu flori, felicitări, îmbrăţişări, emoţii. Aer

proaspăt, uşor parfumat se simte în întreaga încăpere. Ochi mari,vii, strălucitori plini de iubire, recunoştinţă, întâlnesc privireacaldă, mulţumită a învăţătoarei, ce-i învăluie cu bunătate. Dincolode uşă, voci, abia perceptibile, nu pot hotărî intrarea. Se îndreptă într-acolo şi, ca o primitoare gazdă, deschide.

Descoperit, grupul gălăgios intră. E Cristina, Monica, Cezar, Iulia şi Diana, şi... Mihaela, şi... Andreea,... şi Marius. Iată-l

şi pe Dănuţ, cu statura lui micuţă încearcă să-şi facă simţităprezenţa, ridicându-se pe vârfuri, sprijinindu-se puţin de umeriiOanei, şi înălţându-şi pline de zâmbet, sprincenele. Ştefăniţă, abiase mai zăreşte în spatele Lăcrămioarei; mai poartă încă în sufletdojana că la testele de verificare, nu totdeauna era la înălţimeaaşteptărilor. Iată-i pe toţi, pe toţi! „Bună ziua, doamnă învăţătoare! Am venit să... să...” vocile se întrerup, se întretaie, se

percep doar cuvinte răzleţe, „....vă mulţumim,... vă urăm animulţi.... şi fericiţi... n-am uitat... vă iubim!..” Înţelege,... înţelegetotul! Îmbrăţişările curg repede, care, cum inima îi dă ghes, nu semai păstrează nici o ordine; se trezesc câte doi trei în braţeledeschise. Din bucurie şi fericire, ochii ţes o pânză mişcătoare carese uneşte cu pânza făurită de privirile mai timide, pline decuriozitate din bănci.

„Ce mici sunt!!!, se-aud exclamaţii. Tot aşa eram şi noi?”Gândul învăţătoarei zboară în trecut. Caută să-şiamintească seriile de elevi... În mintea ei se amestecă elevii, se întrepătrund seriile. Vede în prima bancă pe Puiu, cel mai micuţdin clasă alături de grijulia lui soră, Dana, vede pe Radu cel careavea probleme cu vederea, vede pe Doina cea cu codiţe lungi, peAlina, hărnicuţa clasei, pe Irina cu scrisul ei atât de frumos, pe

Iulia cea stângace, pe Georgeta cea cu faţă veselă, pe careprivind-o îţi trecea orice supărare, îi vede şi pe năzdrăvanii de



101

Vlad şi Claudiu aşezaţi aici pentru a fi permanent sub ochii ei.Câtă admiraţie pentru Sorina, Irina, Monica, Ştefana, Anca,Loredana, Cristina, Raluca, Diana care ne delectau prezentându-ne de fiecare dată compuneri deosebit de frumoase, sau pentruLaurenţiu, Ionuţ, Liviu, Marius, Puiu, Irina, Ioana, Cozmin, caregrămădindu-se la tablă explicau cele mai dificile probleme. Cecopii minunaţi! De aceea întrebarea ce i-a fost adresată la serbareaunui sfârşit de serie: „Care a fost cea mai bună?” A găsit repederăspunsul corect: ,, Mi-e imposibil a alege! Toate seriile au fost la înălţime.” Privirea alunecă peste întreaga clasă, vede elevi,imagini suprapuse, nici mai mici, nici mai mari, toţi de vârstaclaselor primare.

Tot în bănci sunt şi acasă, târziu în noapte, când lecorectează caietele. Vorbeşte cu ei, îi dojeneşte când scriu preaurât sau fac greşeli de ortografie, dar le şi laudă progresele.Atunci se luminează şi prinde zâmbet chipul învăţătoarei. Eidorm, nu ştiu,... dar mâine, mâine când deschid caietele... numaifeţele vorbesc: vesele sau mai puţin. Mergem însă, după îndemnşi sprijin competent, mai departe, cu şi mai multă dorinţă.

Cu ei, mereu, în gând şi-n suflet: aşezaţi în bănci, aplecaţicu stăruinţă asupra caietelor, citind cu voce tare texte din carte,furaţi de firul povestirilor eroice despre înaintaşii noştri, în faţatablei aşezând cu cretă albă sau colorată cifre rezolvând astfelprobleme dificile, localizând pe hartă denumiri geografice,alergând prin curtea largă a şcolii, urcându-se nerăbdători înautocare, culegând floricele din poieniţe, aşteptând curioşipremiile la sfârşit de an, ieşindu-i veseli în întâmpinare când ozăreau, recunoscându-le pe pagini şi scrisul şi vocea de copil,...Totul la timpul trecut; totul, în amintire, dar,... într-o frumoasăamintire.

Acum are în faţă doar două serii, una în bănci, micuţă,sfioasă aşteptând lumina învăţăturii, iar cealaltă, mai crescută, înfaţa clasei, veselă, vioaie, hotărâtă să-şi urmeze mai departedrumul cărţii, alături de profesori. Alte şi alte serii sunt deja în



102

tumultul vieţii, se luptă căutând să-i smulgă cât mai multe reuşite.Toţi alcătuiesc acum un singur grup, o singură clasă de elevi cu învăţătoarea lor. Părăsind gândul fulgerat al numărului anilorrămaşi şi cu ochii larg deschişi îşi strânge iute forţele şi cu o nouăpasiune se aruncă în realitatea cotidiană, încercând să culeagă ultimele roade mai bine formate, mai coapte.

Zbor spre cunoaştere

Întrebare: Ce coleg din clasă apreciezi? De ce? Răspunsuri: „Diana. Este bună la învăţătură, aduce idei bune la toate

obiectele, povesteşte frumos, are un vocabular dezvoltat,ordonată, disciplinată, este foarte înţelegătoare. Are caiete cu unscris frumos, foarte îngrijit. Am ce învăţa de la ea.”

„Irina. Are note foarte bune la toate obiectele, se detaşeazăde ceilalţi elevi mai ales la matematică, este o bună colegă, săritoare, prietenoasă, nu supără pe nimeni, totdeauna-ipoliticoasă Are un vocabular bogat, o exprimare corectă. Este

mândria părinţilor ei.” „Sorina. Este îngrijită, ordonată, sârguincioasă. Compune

foarte frumos, găseşte expresii frumoase, deosebite. Toţii colegiidoresc să-i asculte compunerile şi-o admiră când citeşte.”

„Liviu. Îl apreciez pentru că e atent la ore, învaţă bine, îşiţine lucrurile în ordine, se îmbracă curat. În pauze se joacă frumoscu toţi colegii, este prietenos şi cu suflet bun.”



103

„Puiu. E foarte insistent, nu renunţă când nu-i ieserezultatul la o problemă. E prietenos, nu jigneşte pe nimeni şi areun suflet bun.”

„Laura. Este o elevă ordonată, prietenoasă, face compunerifoarte frumoase.”

„Raluca. Învaţă bine, este ordonată, disciplinată, iubeşte şiocroteşte cărţile.”

Întrebare: Ce ţi-a plăcut mai mult în cei patru ani de şcoală? Răspunsuri: „Mi-a plăcut să vin la şcoală. Mi-a plăcut să învăţ pentru că

doamna învăţătoare ne-a explicat foarte bine, încă din clasa întâi.” „Prima zi mi-a fost teamă, credeam că învăţătoarea e rea,

dar nu a fost aşa. M-a atras foarte mult şi-am venit mereu cuplăcere la şcoală. Învăţătoarea a fost aşa cum o doream. Ne dictarar, nu foarte repede, şi avem timp să scriem toţi.”

„Cel mai mult m-a atras înţelegerea şi competenţa cu caredoamna învăţătoare ne-a învăţat. Orele pe care le făcea, erauinteresante. Cartea ne-a fost o prietenă apropiată.”

„Am avut o învăţătoare foarte bună, înţelegătoare, neexplica foarte bine şi înţelegeam toţi. Mi-a plăcut foarte multmodul de lucru al dânsei. A făcut totul pentru a forma un colectiv închegat.”

„Primii patru ani de şcoală mi-au plăcut foarte mult,deoarece au fost foarte frumoşi şi interesanţi. Am învăţat să citim,să scriem corect, să socotim, am învăţat cu uşurinţă tabla înmulţirii şi a împărţirii, am cunoscut moduri noi de rezolvare aproblemelor. Am învăţat să ne jucăm şi să ne purtăm frumos. Amfăcut şi multe excursii, unde ne-am distrat de minune.”

„Mi-au plăcut mult cei patru ani de şcoală, deoarecedoamna învăţătoare a fost totdeauna dreaptă, glumeaţă şi înţelegătoare. Era şi severă uneori, dar pe dreptate. La şcoală mi-am făcut mulţi prieteni. Când cădeau primii fulgi, totdeauna îi

întâmpinam cântând.”



104

„M-a atras blândeţea doamnei învăţătoare şi răbdarea cucare ne explica lucrurile dificile, modul de lucru al dânsei şicurajul cu care a înfruntat piedicile.”

„Era blândă la vorbă, dar te ardea la note dacă nu învăţai.” „Mi-a plăcut mult colectivul clasei noastre şi în deosebi

doamna învăţătoare care ne-a îndrumat cu dragoste să învăţăm.De aceea am venit mereu cu drag la şcoală. Punea note pe drept.”

„La şcoală am venit din plăcere, din dorul de-a învăţa cevacu totul nou, de-a avea colege, prietene. Mi-a plăcut mult să măcufund în tainele istoriei.”

„Cu ajutorul dumneavoastră, stimată doamnă învăţătoare,noi ne-am acomodat repede şi am fost copii buni, precum ne-aţispus-o de mai multe ori. O adâncă recunoştinţă vă port, doamnă învăţătoare, pentru efortul depus cu drag de către dvs., pentru caacest colectiv, al clasei a IV-a B, să fie renumit în şcoală, pe temabunei comportări, în lumea atât de frumoasă a învăţăturii.”

„Am cunoscut-o pe doamna în clasa a IV-a. M-a făcut să îndrăgesc mult matematica şi istoria, obiecte care nu mă atrăgeaudeloc.”

„Mi-au plăcut foarte mult cei patru ani de şcoală. Cel maimult m-a atras înţelegerea şi competenţa cu care doamna ne-a învăţat. A făcut totul pentru a forma un colectiv închegat.”

„Am trecut pragul acestei şcoli cu plăcere, dar puţinemoţionată. Eram în clasa a doua. Mi-ar fi plăcut mult să fi fostdin clasa întâi în această clasă. Mi-am făcut multe prietene, iardoamna învăţătoare era aproape de sufletul nostru.”

(Răspunsurile secrete ale elevilor la sfârşitul clasei a IV -a, 1986-1990)



105

Timpul trece, trece...

Sună telefonul. Primesc încântată felicitări aniversare.

Acum, e nora mea. O înştiinţez că sunt pregătită s-o pornesc, lapas, spre centru cu d-na B, vecina şi prietena mea actuală, cu gândsă mă mai vadă şi pe mine lumea. Spusele mele, i-au provocat o clipăde amuzament; simt asta din tonalitatea vocii ei. Sunt încântată săconstat că mai pot crea asemenea bucurii. Pe parcursul plimbăriicaut menţinerea acestei stări.

Mângâiate de soarele blând al lui octombrie, de coloritul

diversificat al copacilor, se ţes în minte, constatări ale foştilor elevila întâlnirile întâmplătoare cu fosta lor învăţătoare. „Ştii, cu câţiva ani în urmă, fostele elevele mă vedeau, chiar

de pe celălalt trotuar, mă salutau vesele traversând, veneau şischimbam fericite câteva cuvinte; trăiam în aceeaşi actualitate.Acum, mă întâlnesc şi, doar dacă merg pe acelaşi trotuar, măsalută bucuroase. Cu mirare constată: „Ce bine arătaţi! Nu v-aţi

schimbat deloc!” Râzând, le replic, încurcându-le: „Chiar aşaarătam atunci?” Le salvez tot eu cu îmbrăţişarea caldă a privirii. Trecem peste timp. Timpul a trecut şi peste ele. Oricum

sunt destul de tinere, iar eu mă ţin destul de bine. Ne salutăm cuinteres şi schimbăm veşti despre copiii lor, despre nepoţii mei.Când să ne despărţim, vine şi rezultatul analizei: „Arătaţi bine,doamnă învăţătoare!”... Zâmbesc încântată, gândind: „Te-am

surprins?! Nu te aşteptai?” Ce-o să urmeze?! .....Mai trec ani,... mă întâlnesc,... mă salută şi... curajul de a-

mi vorbi, le părăseşte. După alţi ani,... nu prea mulţi, mă privesc îndelung şi

crezând că nu le mai cunosc, merg mai departe; informează însăpe o altă colegă de-a ei: „Ştii?... Am văzut-o pe d-na învăţătoare! E

ridată,... îmbătrânită,... merge cam greu.”



106

După alţi ani, revarsă cuvinte, constatând încă existenţadumneaei: „ Am văzut-o pe doamna!” Cealaltă, mirată: „Mai trăieşteîncă?!”... „Da”, vine un răspuns sec. Urmează fireasca întrebare:„Cum arată?”

După o pauză c-o inspiraţie şi-o expiraţie lungă, alungânddin glas amărăciunea, în căutare de cuvinte, zâmbeşte unui tabloupăstrat în minte: „Arăta bine! Păstreaz-o în amintire, aşa cum era!”



107

Cuprins

Un gând pentru tine! ………………………………...………… 4Început de an şcolar ……………………………………………. 5Buchetul de flori ………………………………………………… 7Nu mătura contează…! ………………………………………… 9101 dalmaţieni …………………………………………………... 11Încet…! N-o speriaţi…! ………………………………………… 12Descoperirea …………………………………………………….. 16Recunoaşterea …………………………………………………… 19Eu… nu vreau! …………………………………………………... 22Gemenele ………………………………………………………… 24În zona conflictului ……………………………………………... 27Haz de necaz. Cine-i dracu? …………………………………… 30O întâmplare hazlie …………………………………………….. 31Lecţie de patriotism …………………………………………….. 35Chemarea naturii ……………………………………………….. 40Ninge! Ninge! …………………………………………………… 42În excursie ……………………………………………………….. 45Inspecţia …………………………………………………………. 54Marea reuşită ……………………………………………………. 63 Jocul „De-a matematica” ……………………………………….. 66Puterea cuvintelor ………………………………………………. 68Din lucrările elevilor mei, seria 1986-1990 …………………… 69O viaţă-n frumuseţe …………………………………………….. 96A fi ………………………………………………………………... 97

Joc de cuvinte ……………………………………………………. 98Florile Pământului ……………………………………………… 98Elogiu sincerităţii ……………………………………………….. 99Imagini suprapuse ……………………………………………… 100Zbor spre cunoaştere …………………………………………… 102Timpul trece, trece ……………………………………………… 105



„Dor de şcoală” e o scriere mai mult decât emoţionantă.

Confesiuni, întâmplări, ba chiar date reale dintr-o viaţă deslujitor al catedrei îşi dau mâna într-o suită de compoziţii

unitare, agreabile, instructive. Dincolo de acestea se conturează

un cod moral al dascălului format într-o vreme dictată de

exigenţă maximă şi devotament total. Autoarea şi-a trecut aceste

două sintagme în profesiunea sa: despre învăţătoarea Ioana

Iordache-Baltag se ştia de multă vreme că deţine calităţileoricărei notorietăţi din numeroasa familie de luminători ai

tinerilor. Cu priceperea de a scrie, cu teme care o copleşesc, cu

graba de a le aşterne pe hârtie (eu am citit o variantă necorectată

a manuscrisului), autoarea ne face părtaşi la marele spectacol al

vieţii sociale.

Conf. univ. dr. Ioan Dănilă

Dor de școală

Documents

Transcript of Dor de școală