Domnul Vucea sau Domnul Trandafir?

Dacă privim puţin în istoria literaturii române, găsim două exemple de acum clasice ale dascălului învăţământului românesc din scurta lui istorie. Şcoala românească ca instituţie organizată de stat pentru „propăşirea neamului românesc” nu se poate lăuda decât cu 100-150 de ani de istorie şi trecut. Cine nu-l ştie pe Domnul Trandafir? Un om care a existat, în carne și oase și care a devenit, mulțumită povestirii lui Sadoveanu, un simbol al desăvârșirii în meseria de dascăl: «Uite, şi acum mi se pare că Domnu’ nostru a fost un om deosebit. [...] Ca dînsul poate au mai fost mul ţi. Şi toţi, dragă prietine, cînd te gîndeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea... Domnu’ nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cîntece care erau aşa de frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastră, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învăţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tîrziu...» (Mihail Sadoveanu, Domnu’ Trandafir)

În antiteză cu cel mai iubit dintre învățători se plasează Domnul Vucea, un om ”scund, grăsuliu, cu părul mărunt şi încărunţit” și ”barba ascuţită, potrivită din foarfece”. Cu el, ”lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni, nimic”. Cu cei care luau calificative proaste la teme era ”nespus de rău”. Scena descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea, deși presărată cu ironii, este plină de violență. Învățătorul punea elevul supervizor să îi bată crunt pe cei mai săraci dintre elevi, pe motiv că nu sunt buni la învățătură: Domnul Vucea „se scărpina în barbă, repede de nu i să vădeau degetele, şi poruncea fără milă: - Dă-i zece tătarului, dă-i zece!… ha! tătarul!… zece!… cinci cum o fi şi cinci pe dungă!”

Modelul actual de educație ne-a fost lăsat moștenire de către anticii greci. În această societate, mama sau doica avea un rol-cheie în îngrijirea și formarea copilului, în primii șapte ani de viață. Scrisul, cititul și socotitul se învăța la școala grămăticului, urmată de școala chitaristului etc. După ce împlineau doisprezece ani, adolescenții începeau pregătirea fizică, participând la pentatlon și la cursuri de înot, călărie, mânuirea arcului cu săgeţi și conducerea carelor de luptă. După 15 ani, odată cu intrarea la gimnaziu (echivalentul liceului de astăzi), copiii se familiarizau cu arta conversației, tehnicile de argumentare, filozofia și politica. Educația superioară avea să înflorească la Atena, acolo unde Platon, discipol al lui Socrate, a fondat Academia, în anul 387 î.Hr. Filozoful a predat aici vreme de treizeci de ani, fără să aibă nici o pretenție materială. Academia din Atena a fost prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală și cel mai important centru de cultură al Greciei Antice, funcționând neobosită vreme de nouă secole, până când împăratul Iustinian a dat ordin să fie închisă, în anul 529 d.Hr. Aristotel, elevul lui Platon, avea să fondeze și el, în anul 335 î.Hr., un gimnaziu denumit Lyceum (din grecescul Lykeion). Numele vine de la vechiul templu a lui Apollo, Lykeios, situat în afara zidurilor Atenei și pe locul căruia s-a ridicat această instituție de învățământ. Gimnaziul se mândrea cu biblioteca sa mare și bine organizată, dar și cu un vast program de studii filosofice şi ştiinţifice. Aristotel a fost mentorul acestei școli timp de treisprezece ani, gimnaziul ajungând să numere aproximativ două mii de elevi. Filozoful obișnuia să-și țină lecțiile în grădină, plimbându-se alături de discipoli, cărora le adresa tot felul de întrebări pentru a le stimula gândirea.

După retragerea lui Aristotel, Lyceum-ul său (de aici denumirea actuală de liceu), a

Domnul Vucea sau Domnul Trandafir?

continuat sub conducerea lui Teofrast şi a lui Eudem din Rodos, comentator al lui Aristotel şi autor a trei istorii: a geometriei, a aritmeticii şi a astronomiei. Printre profesorii de renume ai acestei școli s-au mai numărat Strato din Lampsacus și Alexandru din Aphrodisias. Generalul roman Lucius Cornelius Sulla a transformat-o în ruine însă, în anul 86 î.Hr. Istoricii nu au putut afla când anume a fost reconstruită școala și cât timp a mai funcționat, însă se poate spune cu certitudine că aici a fost formată viitoarea elită intelectuală a Atenei. Abia acum șaptesprezece ani, în urma săpăturilor arheologice pentru Muzeul de Artă Modernă din Atena, ruinele Lyceum-ului au fost readuse la lumină.