Domeniul Public.domeniu Public-propritate Publica - Referat

Domeniul public.Notiune si trasaturi.Domeniul public-proprietate publica

Definitia domeniului public

Definirea notiunii de domeniu public a constituit una dintre preocuparile autorilor de drept administrativ, atat din perioada interbelica, dar si din perioada actuala.

Astfel, profesorul Paul Negulescu definea domeniul public ca fiind totalitatea bunurilor mobile si imobile apartinand statului, judetului sau comunei, intrebuintate pentru satisfacerea interesului general, facand distinctie intre domeniul public, care era supus regimului de drept public, si domeniul privat, care era supus regimului de drept privat.

Un alt autor interbelic definea domeniul public al statului, sau al celorlalte administratiuni publice, ca fiind totalitatea acelor bunuri mobile sau imobile, afectate, in mod direct si nemijlocit, functionarii serviciilor publice si care sunt absolut necesare pentru aceasta, fiind supuse unui regim juridic special.

Alt autor a folosit notiunea de domeniu administrativ, care era constituit din totalitatea bunurilor administratiei, dar nu si din drepturile subiective si valorile in numerar care se regaseau in patrimoniul acesteia.

Domeniul administrativ era impartit in domeniul public si domeniul privat. Din domeniul public faceau parte bunurile mobile si imobile ale administratiei, afectate unui interes general, fie ca erau destinate unui serviciu public, fie uzului tuturor (parcurile, drumurile, pietele etc.). Domeniul privat era format din bunurile mobile si imobile care nu erau afectate in mod direct unui interes general si care erau, in principiu, supuse regulilor de drept civil.

[1] Dana Apostol Tofan, Corelatia proprietate publica-domeniu public, in Juridica,nr.11-12,2000, pag.455.[2] Antonie Iorgovan,op.cit.,2002,pag.16[3] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Constitutia Romaniei revizuita-comentarii si explicatii, Editura All Beck,2004,pag.293.[4] Verginia Vedinas,op.cit.,2002,pag.46[5] Antonie Iorgovan,op.cit., 2002,pag185.[6] Liviu Pop,op.cit.,1996,pag.69 .[7] Dana Apostol Tofan, op. cit., in Juridica,nr.1/2001, p.4 si urm.[8] I.Filipescu,A.Filipescu, Drept civil.Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Editura Actami, Bucuresti, 2000, pag.91.

in doctrina contemporana, un autor a definit domeniul public ca fiind totalitatea bunurilor mobile si imobile apartinand statului sau unitatilor administrativ-teritoriale in regim de drept public, afectate unei folosinte publice care se realizeaza direct sau prin intermediul unui serviciu public, determinate ca atare prin lege, ori sunt de uz sau de interes public.

Un alt autor a definit domeniul public ca o totalitate de bunuri mobile sau imobile care, potrivit legii, apartin statului sau unitatilor administrativ-teritoriale si sunt administrate de cel caruia ii apartin in regim de drept public.

intr-o alta opinie6 prin domeniu public se inteleg acele bunuri, publice sau private, care, prin natura lor ori prin dispozitia expresa a legii, trebuie pastrate si transmise generatiilor viitoare, reprezentand valori destinate a fi folosite in interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public si supuse unui regim de drept administrativ sau unui regim mixt, in care regimul de putere este determinant, aflandu-se in proprietatea sau in paza persoanelor juridice de drept public, dupa caz.

Notiunea de domeniu public a primit si o definitie legala, prin art.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, precizandu-se ca domeniul public este alcatuit din bunurile prevazute la art.136 alin.(4) din Constitutie, republicata, din cele stabilite in anexa care face parte integranta din respectiva lege si din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale prin modurile prevazute de lege.

Din definitiile prezentate mai sus, rezulta ca, intr-o prima abordare, notiunea de domeniu public este prezentata ca ansamblul bunurilor aflate in proprietatea publica a statului si unitatilor administrativ-teritoriale.

intr-o a doua abordare, notiunea de domeniu public este definita atat prin componentele sale (bunuri mobile si imobile determinate prin Constitutie si prin


lege sau care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public), cat si prin raportare la regimul juridic de drept administrativ aplicabil acestor bunuri.

De asemenea, din definitiile mentionate mai rezulta ca notiunea de domeniu public nu se suprapune celei de proprietate publica, din domeniul public putand face parte si bunuri mobile sau imobile care apartin proprietatii private, dar care sunt supuse unui regim de drept administrativ pentru ca, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Astfel, in privinta apartenentei unor bunuri la domeniul public, apar ca fiind determinante stabilirea si definirea corecta a regimului juridic aplicabil bunurilor respective.

Concluzionand, putem spune despre domeniul public ca fiind format din ansamblul bunurilor mobile si imabile, publice si private, care prin natural or sau vointa legiuitorului sunt supuse unor norme special de protective, deduse din faptul ca au o utilitate publica, satisfacand in mod direct sau indirect un interes public si care sunt supuse unui regim juridic de putere, asupra lor exercitandu-se, de catre o persoana ,morala de drept public, un drept de proprietate publica sau un drept de paza si protective administrativa.

Trasaturile domeniului public

In ce priveste trasaturile domeniului public, pornind de la definitia in sens larg a acestuia, in doctrina administrativa s-a retinut ca, pentru ca un bun sa faca parte din domeniul public, el trebuie:

a) prin natura sau prin destinatia expresa a legii, bunul sa intre in categoria bunurilor care trebuie protejate si transmise generatiilor viitoare.Consideram ca aceasta trasatura urmareste sa scoata in evidenta faptul ca nu toate bunurile din societate urmeaza a fi conservate pentru generatiile viitoare, ci doar anumite categorii de bunuri, cu titlu de exceptie, majoritatea acestora fiind supuse


consumului, faptelor de comert. De aceea, se considera ca destinatia unor bunuri de a folosi generatiilor viitoare este data de normele juridice fie in considerarea valorii lor deosebite, fie in considerarea utilitatii lor publice.

b) sa prezinte semnificatia unei valori de interes public sau sa fie destinat unei folosinte de interes public. Prin cuprinderea lor in domeniul public, bunurile dobandesc o importanta sociala deosebita. Putem deosebi o folosinta directa, cel mai adesea gratuita, data fiind natura bunului (mersul pe strada, scaldatul in apa marii etc.), cand nu este nevoie de nici o conditionare si, respectiv, o folosinta indirecta, cand bunul este pus in valoare printr-un serviciu public, organizat de administratia publica.

c) sa fie supus unui regim juridic administrativ sau dupa caz, unui regim mixt, de drept public si privat, in care regimul public ramane dominant. Bunurile domeniului public sunt supuse unui regim juridic ce are ca nota caracteristica apartenenta la regimul exorbitant de drept public. Regimul de drept public apare ca un regim al exercitarii dreptului de proprietate publica, ipoteza in care, potrivit Constitutiei, subiectul purtator al autoritatii publice nu poate fi altul decat statul sau o unitate administrativ-teritoriala, respectiv un regim de limitare a exercitiului dreptului de proprietate privata, in considerarea salvgardarii valorii nationale.

d) sa se afle in proprietate publica sau in paza unei persoane de drept public. Se cunoaste ca, dreptul de proprietate nu poate viza decatbunurile proprietate publica, iar dreptul de paza si protectie va avea in vedere bunurile proprietate privata.

Efectuarea distincta dintre proprietatea publica si proprietatea privata a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale sau, cu alte cuvinte,interesul practic de a deosebi domeniul public de domeniul privat, este importanta, fiind vorba despre diferenta de regim juridic aplicabil.


Cu toata diversitatea de opinii manifestata cu privire la corelatia proprietate publica - domeniu public si implicit la sfera bunurilor acestora, in problema regimului juridic aplicabil bunurilor cuprinse in aceasta sfera, regim juridic distinct, derogatoriu de la dreptul comun, intreaga doctrina - fara distinctie intre autorii de drept civil si cei de drept administrativ - a adoptat o pozitie comuna. Au fost identificate astfel, de regula, cu unele diferente de nuanta, aceleasi particularitati ale domeniului public in raport cu cele ale domeniului privat

Relatia domeniu public – proprietate publica

Printre subiectele in permanenta divergenta intre autorii de drept civil si cei de drept administrativ, ce au contribuit la formarea unei practici administrative neunitare si la dezvoltarea unei jurisprudente diversificate, lipsite de coeziune si claritate, cercetarea domeniului public si a domeniului privat, prin raportare la notiunile de proprietate publica si proprietate privata, ocupa un loc aparte[1].

Astfel, introducerea in legislatia de dupa 1990 a notiunilor traditionale de domeniu public si domeniu privat, pastrate in Codul civil roman, si consacrarea constitutionala expresa doar a celor doua forme de proprietate, publica sau privata, se afla la baza unei bogate doctrine, in care predomina, in mod paradoxal, opiniile autorilor de drept civil, putini fiind specialistii in drept administrativ, care s-au incumetat la elaborarea unei pozitii fundamentate.

Problema esentiala, care o data solutionata ar permite formarea unei viziuni unitare si cu privire la chestiunile derivate ce se ridica, se refera la corelatia dintre proprietatea publica si domeniul public, ambele privite ca exceptii, fata de proprietatea privata si domeniul privat, ce constituie regula.

Elementele regimului juridic aplicabil proprietasii private se regasesc in art.44 si art.136 alineat final din Constitutie, iar cele ale regimului juridic aplicabil proprietatii publice in art.136 alin.2- 4 din Constitutie.


Astfel, art.136 din Consitutia republicata, dupa ce consacra cele doua forme de proprietate (publica sau privata), precizeaza ca proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si stabileste titularii dreptului de proprietate publica, enumera exemplificativ bunuri proprietate publica, mentionand expres caracteristica fundamentala a acestora de a fi inalienabile si faptul ca ele pot fi date in administrare regiilor autonome sau institutiilor publice, pot fi concesionate ori inchiriate si pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica, pentru ca in final sa consacre principiul inviolabilitatii proprietatii private, in conditiile legii organice.

Dupa cum pe deplin intemeiat s-a aratat in doctrina, Constitutia din 1991 a rezolvat vechea disputa privind titularii dreptului de proprietate publica,s tabilind ca ea nu poate apartine decat statului, fiind vorba despre proprietatea publica de interes national sau unitatilor administrativ-teritoriale, fiind vorba despre proprietatea publica de interes judetean, municipal, orasenesc sau comunal[2].

Proprietatea publica are ca obiect bunurile la care se refera alin.3 din art.136 din Constitutia republicata, unele fiind nominalizate, altele fiind identificate printr-un criteriu generic (interesul public public pentru bogatiile subsolului, criteriu introdus cu ocazia revizuirii, interesul national pentru apele cu potential energetic valorificabil, criteriu nou introdus care l-a inlocuit pe cel de interes public, singurul mentionat in varianta initiala a acestei dispozitii constitutionale) iar altele urmand a fi stabilite prin lege organica.

Comparand textul alin.3 al art.136 cu textul alin.4 al fostului art.135, se constata o restangere a sferei bunurilor enumerate de Constitutie, pe de-o parte, si reformularea denumirilor unora dintre bunurile mentionate in forma initiala a Constitutiei, pe de alta parte[3].

Caracterul organic al legilor care stabilesc bunurile proprietate publica a fost precizat expres cu ocazia revizuirii, dar, dupa, cum corect se remarcase in doctrina, chiar anterior acesteia, din coroborarea art.135 alin.4 cu art.72 alin.3 litera k (devenit art.73 alin.3 lit. m, dupa republicare) potrivit caruia regimul general al


proprietatii si al mostenirii sunt de domeniul legii organice rezulta deja acest lucru[4].

Cu alte cuvinte, sub aspect tehnico-juridic, legiutorul constituant utilizeaza trei procedee pentru a contura sfera bunurilor proprietatii publice: enumerarea concreta, formularea generica si norma de trimitere[5].

Din analiza dispozitiilor constitutionale rezulta caracterul de exceptie al proprietatii publice. Proprietatea publica vizeaza deci o sfera limitata de bunuri, scoase din circuitul civil obisnuit, care formeza domeniul public, sintagma care, fara a fi utilizata expres in Constitutie, este subinteleasa.

Consacrarea constitutionala a doua forme de proprietate publica sau privata, in absenta oricarei mentiuni cu privire la notiunile mai sus amintite, dar, mai ales enumerarea exemplificativa a unor bunuri ce fac obiecul exclusiv al proprietatii publice cu posibilitatea de a fi stabilite si altele prin lege organica ( conform art.136 alin.3), au dus la necesitatea corelarii celor doua categorii de notiuni.

Intrebarea esentiala la care specialistii s-au vazut nevoiti sa raspunda si care constituie obiect de controversa si in prezent se refera la delimitarea continutului notiunii de domeniu public in raport cu sfera bunurilor apartinand proprietatii publice, si, implicit, la stabilrea relatiei dintre aceste doua notiuni, fie in sensul stabilirii identitatii dintre cele doua notiuni, fie, in ipoteza admiterii unei disinctii intre ele, in sensul stabilirii raportului de la intreg la parte.

Raspunsul la aceasta intrebare nu a putut face niciodata abstractie de analiza notiunilor colaterale, domeniu privat si, respectiv, proprietate privata, tot asa cum nu a putut evita nici atingerea altor aspecte ce prezinta semnificatie in materie, cum ar fi, spre exemplu, identificarea unui criteriu general de domenialitate sau problema regimului juridic distinct aplicabil, derogatoriu de la dreptul comun, in cazul bunurilor proprietate publica, respectiv a domeniului public.


Trebuie subliniata in acest context relativitatea notiunii de domenialitate publica, teoria domeniului reprezentand, dupa cum atat de convingator sustine autorul unei teze de doctorat in materie, una dintre acele teorii in care se manifesta, in modul cel mai pregnant, relativitatea conceptelor si constructiilor juridice, menite sa evolueze in functie de realitatile sociale pe care trebuie sa le exprime.

La randul ei jurisprudenta a contribuit, cu unele ezitari inerente oricarui inceput, la conturarea notiunii, impartasind in cadrul solutiilor sale, cand una, cand alta din principalele teorii exprimate in aceasta materie, aspect care, ne permitem sa adaugam, nu a facut astfel decat sa sporeasca confuzia, ingreunand orice incercare de fundamentare a unei viziuni unitare si, implicit, a unui punct de vedere comun.

Adoptarea unei pozitii constante in jurisprudenta, care sa fundamenteze pe unul si acelasi rationament, ar fi contribuit poate la o mai mare clasificare si sub aspect doctrinar.

In ceea ce priveste problema corelatiei celor doua notiuni, cu toata varietatea de opinii exprimate dupa anul 1990, dar pana la adoptarea legii speciale in materie, in anul 1998, dincolo de diferentele de nuanta, pot fi identificate urmatoarele teorii:

a) teza conform careia cele doua notiuni sunt echivalente, imbratisata atat de autori de drept administrativ cat si de autori de drept civil;

b) teza conform careia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publica, evocata de ambele categorii de specialisti, care, in ce ne priveste, apreciem ca poate fi asimilata cu prima pozitie;

c) stabilirea raportului de la intreg la parte, in sensul ca notiunea de domeniu public este mai larga decat cea a proprietatii publice, ea incluzand pentru anumite consideratii, pe langa toate bunurile proprietate publica, si o serie de bunuri proprietate privata, fundamentata in dreptul administrativ;


d) stabilirea raportului de la intreg la parte, in sens invers, considerandu-se ca notiunea de proprietate publica este mai larga decat cea a domeniului public, ea incluzand si domeniul privat, fundamentata in dreptul civil;

e) identificarea unui sens larg al notiunii de domeniu public, corespunzator celei de-a treia pozitii mentionate si a unui sens restrans al notiunii de domeniu public, celei de-a doua pozoitii, care sustine echivalenta celor doua notiuni, apartinand unui autor de drept civil[6].

Adoptata relativ tarziu in raport cu multitudinea de probleme aparute in practica legate de delimitarea domeniului public de cel privat precum si in raport cu dispozitiile constitutionale care o enumera printre materiile legii organice, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia nu a permis clarificarea deplina a problemelor, nu putine si extrem de variate, care se ridica in aceasta materie.

Aceasta deoarece legiuitorul s-a multumit in cuprinsul ei sa utilizeze aleatoriu cand notiunea de domeniu public, cand notiunea de proprietate publica, fara a exista o regula sau un principiu anume in acest sens.

Pe acceasi linie de idei Legea nr.213/1998 nu poate fi insa considerata un veritabil Cod domenial, asa cum exista el in alte state democratice; prin denumire si continut, ea nu reuseste sa faca pe deplin distinctia necesara intre notiunile de domeniu public si proprietate publica, subliniate de unii autori de specialitate in lucrarile lor.

Totusi, fara a putea nega relativitatea ideii de domenialitate publica si pana la urma, chiar a sferei de cuprindere a domeniului public, in permanenta evolutie in raport cu realitatile economice, sociale si politice pe care trebuie sa le exprime, credem ca, din interpretarea legii, s-ar putea contura un punct de vdere unitar.

Aceasta deoarece, in esenta, urmeaza a opta in cele in cele din urma intre cele doua pozitii ireconciliabile, cea care pune semnul identitatii intre cele doua notiuni


si cea care stabileste un raport, de la intreg la parte, intre acestea, fara a mai pune insa in discutie modul in care acest raport este inteles[7].

Suntem tentati sa atragem atentia in mod special, asupra influentei factorului politic in aceasta chestiune, cei aflati la conducerea unei tari fiind oricand in masura sa poata decide ,,din anumite ratiuni” scoaterea unui bun din sfera domeniului public si trecerea acestuia in sfera domeniului privat, in ideea instrainarii, in aceleasi conditii in care bunul a fost considerat ca facand parte din domeniul public.

Cu alte cuvinte, este necesar ca bunul sa fie trecut in domeniul privat, printr-un act juridic cu forta cel putin egala cu cea a actului prin care initial se stabilesc ca bunul respectiv apartine domeniului public.

Dupa cum doctrina deja a subliniat, daca ar fi vorba insa despre bunuri care apartin proprietatii publice conform art.136 alin.3 republicat dupa revizuire, trecerea acestora in domeniul privat ar presupune modificarea dispozitiei constitutionale sub acest aspect[8].

Surse bibliografice1. Tratat de drept administrativ – Antonie Iorgovan2. Drept administrativ – Verginia Verginas3. Drept administrativ – Rodica Narcisa Petrescu4. Drept administrativ – Dana Apostol Tofan5. Drept administrativ – Ovidiu Podaru6. Drept administrativ – Benonica Vasilescu7. Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale – I.Filipescu 8. Constitutia romaniei revizuita. comentarii si explicatii


Domeniul Public.domeniu Public-propritate Publica - Referat

Documents

Transcript of Domeniul Public.domeniu Public-propritate Publica - Referat