Doctrina Putin

Introducere

La finalul secoluluial XX-lea, sub conducerea președintelui Boris Elțîn, Rusia post-sovietică nu mai era o putere mondială, însă avea toate șansele ca pe termen mediu sau lung să devină o importantă putere la nivel regional.

În prezent, Rusia este mebră a Băncii Mondiale, a Fondului Monetar Internațional și a altor organisme economice internaționale, iar la sfârșitul anului 1994 și-a declarat intenția de a se alătura Organizației Mondiale a Comerțului.1

Succesorul lui Boris Elțîn a fost Vladimir Putin, care a preluat funcția de președinte interimar al Federației Ruse în luna decembrie 1999, fiind ales ulterior în martie 2000 șef al statului rus din primul tur de scrutin.2

Caracterizată de o puternică instabilitate politică în vremea lui Elțîn, Rusia și-a pus speranța în noul șef de stat instalat la Kremlin, în ideea în care acesta ar fi fost în stare să impună regulile democrației liberale și ale economiei de piață și, în același timp, să controleze ieșirile magnaților oligarhi și a liderilor regionali ce își constituiseră adevărate state în stat, fără a respecta reguli și fără nici o considerație pentru angajamentele internaționale ale Moscovei.

Astfel, la începutul primului său mandat, președintele Putin s-a confruntat cu problema faptului că Rusia era un stat slăbit și amenințat de scăderea poziției sale pe plan internațional, motiv pentru care, Putin a trebuit să contureze cadrul dezvoltării economice care urma să permită Moscovei relansarea ca actor puternic pe plan mondial.

Cei opt ani de mandat(7 mai 2000-7 mai 2008) ai lui Vladimir Putin s-au caracterizat printr-o abordare pragnmatică a politicilor interne și externe, fapt ce încadrează doctrina Putin în ideologia neo-realistă. Noul realism al Rusiei a reprezentat o diversificare a instrumentelor de politică externă și folosirea eficientă a acestora pentru realizarea scopurilor de relansare ca putere mondială, având efecte adupra creșterii compoenentei economice în politica externă a Rusiei. Exercitând un control asupra rezervelor naturale, guvernul de la Msocova a dat prioritate sectorului energetic în agenda politicii externe. Astfel, resursele strategice de petrol și gaze naturale au constituit garanția modernizării economice și instrumentul principal prin care Rusia a putut sa se impună pe plan inetrnațional.3

1 Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, ediția a VII-a, București, Allfa, 2000, p 842 Vladmir Fedorovski, Istoria Kremlinului: de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, București, Lucman, 2004, p 1913 Politica externă a Rusiei:2000-2006, Center for Conflict Prevention and Early Warning, www.cpc-ew.ro, pp 14-16

Doctrina Putin este importantă datorită efectelor sale pozitive, remarcate la nivelul stabilității și al reducerii drastice a corupției, însă, mai ales datorită creșterii economice fără precedent a Federației Ruse, decăzute odată cu Uniunea Sovietică.

Elemente teoretice

Doctrinele reprezintă un domeniu de graniță care încearcă să acopere o întreagă zonă de gandire în domeniul public inspirându-se din idelogii politice, teorii politice și filozofie poltică.

Astfel, doctrinele sunt ”corpusuri conceptuale, cuprinzând valori și simboluri care încoroporează concepții asupra naturii umane și care indică ce este posibil sau imposibil pentru oameni să dobândească, reflecții critice asupra naturii interacțiunii lor sociale, valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să aspire, corecții tehnice privind îmbumătățirea în abstract a realității umane privind viața politică, economică și socială a unei națiuni sau chiar a întregii umanități”. Funcțiile doctrinare sunt de a descrie și de a prescrie.4

Doctrinele se împart în mai multe categorii:

-politice(democrație, liberalism, conservatorim, etc)

-ale relațiilor internaționale(realism, constructivism, idealism, feminism, etc)

-economice(liberalism economic, dirijism economic, etatism, mercantilism,etc)

-religioase(creștinism, lutheranism, iudaism , islamism, etc)

-de securitate(Doctrina Monroe, Doctrina Truman, Doctrina balanței de putere, Doctrina sferelor de influență, etc)

Termenul de doctrină de securitate este mai degrabă folosit de jurnaliști și analiști politici, în accepțiunea oficială de stat echivalând cu ”strategia de securitate națională”.

Caracteristici generale ale Doctrinei Putin

Conform expertului rus Dmitri Trenin, strategia internațională a Rusiei se beazează în orientarea acțiunilor sale pe o serie de principii, derivate din experiența rusească anterioară. Un prim principiu este acela că relațiile internaționale continuă să fie dominate de puterea poltică, punând accent pe geopolitică, geoeconomie și importanța capabilităților militare. De asemenea, ideea Rusiei naționale trebuie formulată astfel încât să asigure competitivitatea țării pe piața globală și să sorească influența internațională. Rusia nu trebuie să se bazeze pe pașii unilaterali în interesul comunității internaționale deoarece aceste acțiuni nu-i aduc foloase, însă promisiunile de parteneriat trebuie respectate pe viitor.

4 Andrei Țăranu, Doctrine politice moderne și contemporane, București, Fundația Pro, 2005, p4

Dmitri consideră de asemenea că o confruntare cu Statele Unite poate fi periculoasă și nu va servi intereselor Rusiei, dar nici o relație simetrică nu este posibilă datorită imposibilității Rusiei de a servi ca partener junior. Uniunea Europeană este abordată ca o provocare pentru Rusia, bazele NATO din Europa de Sud-Est reprezintă un factor de risc, iar China nu va putea fi văzută ca un partener junior al Federației Ruse datorită statutului său de actor independent în creștere în relațiile internaționale.5

Elementul inovator adus de Putin spre deosebire de predecesorii săi îl repezintă deschiderea politicii externe rusești și vizitele dese întreprinse în diferitele state ale lumii. Potrivit unei estimări a ziarului Komsomolskaia Pravda, în primii doi ani și jumătate ai mandatului, Putin a petrecut 1154 de ore în avion, iar mai mult de jumătate dintre acestea în străinătate, călătorind în țări foste aliat, fie Cuba, Coreea de Nord sau China.6

Rusia a reînprospătat legăturile cu țătile din cadrul Comunităților Statelor Independente, punând un nou accent pe cetățenii ruși care trăiesc în străinătate, dar și în fostele state aparținând fostei Uniunii Sovietice, încă strânși de cultura, educația și limba rusă.

De asemenea, Federația rusă a insistat, la relansarea doctrinei Putin, în 2004, pe trei direcții de dezvoltare, privilegiate, legate de promovarea intereselor sale în spațiul post-sovietic. Prima direcție se referă la multipolarism, ca modalitate de contrabalansare a poziției de unică superputere a Statelor Unite, negociind în acest sens și obținând cât mai multe privilegii și sprijin din partea diferiților actori pentru promovarea propriilor interese în defavoarea intereselor americane, toate acestea ascunse sub haina nevoii de promovare a multipolarismului.

Cea de-a doua direcție s-a bazat pe cooperarea dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană, dezvoltând în mod special relații diplomaticeutile cu Franța și Germania. Acest parteneriat s-a dovedit util în cazul blocării rezoluției Consiliului de Securitate al ONU de atacare a Irakului, în detrimentul interesului american.

A treia direcție a fost de a promova paradigma Euroasia în detrimentul ideii euroatrantice, încercând demonstrarea apartenenței Rusiei la Europa și punerea în dificultatea a NATO.7

O altă caracteristică a doctrinei Putin o reprezintă reconcilierea Rusiei cu Vestul, ca o bază a principiului pragmatismului politicii externe. În acest context, președintele Vladimir Putin a afirmat cp Rusia trebuie să invețe să-și apere interesele într-o manieră fermă, fără a provoca însă confruntare.8

De asemenea, Conceptul de politică externă a Rusiei din anul 2000 prevede că ”prioritatea cea mai semnificativă a polticii externe a Rusiei este protejarea intereselor cetățenilor, a societății și a statului ” și ca obiective ”stabilizarea poziției de autoritate a statului 5 Politica externă a Rusiei: 2000-2006, Center for Conflict Prevention and Early Warning, www.cpc-ew.ro, pp 14-156 Andrew Jack, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, București, Bic All, 2006, p 2317 Doctrina Putin 2004 și efectele sale, Center for Conflict Prevention and Early Warning, www.cpc-ew.ro ,pp. 69-708 Politica externă a Rusiei: 2000-2006, Center for Conflict Prevention and Early Warning, www.cpc-ew.ro, p 15

rus în comunitatea internațională, poziție care urmărește interesele Federației Ruse ca un stat mare, un centru de influență internațională, aspecte care sunt necesare pentru creșterea politică, economică,culturală și spirituală a potențialului Federației Ruse”.9

Ca peincipale amenințări la adresa securității mediului internațional, Federația Rusă include în Conceptul de securitate națională din anul 2000, ”pericolul slăbirii influenței politice, economice și militare a Federației Ruse în lume”, ceea ce sugerează clar dorința Rusiei de a se considera și de redeveni o mare putere suverană, precum și necesitatea promovării multipolarismului.10

Doctrina atacurilor preventive

Concepută și adoptată inițial de SUA, Doctrina atacurilor preventive acorda dreptul SUA de a purta războaie cu rol de prevenire oriunde în lume, fiind considerată chiar și de către analiștii americani drept cea mai agresivă și mai expansionistă doctrină adoptată din 1947 până în prezent.11

Definiția dată acțiunilor preventive ale Statelor Unite se referă la acțiunile anticipative de autoapărare prin care se urmărește eliminarea unei amenințări judecate drept iminente și grave înainte ca acestea să se fi materializat.12

Mai multe state aspirante la poziția de mare putere regională au adoptat această doctrină, printre care și Rusia, pe care Putin a inclus-o atrategiei sale din 2003. Primele efecte ale acesteia s-au concretizat înspre legimitimarea amestecării în Cecenia, pe care p consideră a fi o problemă internă, iar acțiunile sale ca fiind îndreptate împotriva teroriștilor.

Rusia a înțeles importanța strategică a utilizării preventive a forței în contextul apărării intereselor sale de securitate și a inclus în strategia din 2003 situațiile care necesită o astfel de intervenție, printre care și: amenințarea directă a teritoriului Federației Ruse, interzicerea accesului Federației Ruse către zonele strategice ale lumii, inclusiv cele considerate de importanță majoră din punct de vedere economic și financiar, amenințarea directă a unuia dintre statele CSI de către o altă țară din afara acesteia, amenințarea cetățenilor de naționalitate rusă care locuiesc în alte state în cazul în care măsurile luate în plan local și internațional nu au efect.13

9 Conceptul de politică externă a Federației ruse, aprobat prin decretul Președintelui Federației Ruse la 28 iunie 200010 Conceptul de securitate națională a Federației Ruse, aprobat prin decretul Președintelui Federației Ruse, nr.24 din 10.01.200011 Flavius Deheleanu, Secolul XXI și securitatea națională :Strategiile de securitate ale principalelor state ale lumii, Revista Kritik, nr 12, februarie 2007, p 1612 Filon Morar, Doctrina atacurilor preventive între cutumă și decodificare normativă internațională, Revistă 22, 14 decembrie 2005, www.revista22.ro13 Ibidem, p 17

Tot în contextul doctrinei atacurilor preventive, Rusia și-a reformulat odată cu Conceptul de securitate națională din 2000 și politica amendamentului nuclear. Pornind de la aprecierea că NATO practică folosirea forței în afara zonei de responsabilitate, fără mandatele privind sancțiunile stabilite de Consiliul de Securitate al ONU, Rusia se vede nevoită să descurajeze și să prevină agresiunile la orice nivel, inclusiv cele nucleare, motiv entru care ca o cerință geopolitică și geostrategică, Rusia va păstra întregul sistem de apărare strategică nucleară pe care îl va utiliza doar ca răspuns la amenințarea cu alte arme nucleare, amenințarea propriului teritoriu sau a aliaților ei.14

Considerând că actualul sistem al relațiilor internaționale este dinamic și instabil, șeful Statului Major General al armatei ruse, Iuri Baluevski, afirmă că pe viitor ar fi necesar să se ia în considerare ca amenințare la adresa țării și ”politicile SUA de a se impune în regiuni unde prezența Rusiei este tradițională” și că ”Rusia nu trebuie să uite axioma conform căreia războaiele și conflictele militare se vor succeda continuu, pentru că sunt generate de veșnica întrecere între state.”15

Doctrina Putin și efectele asupra relației cu SUA

Sezintegrarea URSS și șfârșitul Războiului Rece au lansat provocarea creării de relați între SUA și Rusia și începând din acea perioadă, trei președinți americani și alți doi ruși s-au confruntat cu acest mare obiectiv.

Ocazia lui Putin a venit odată cu atentatele asupra orașului New York de la 11 septembrie 2001, când s-a grăbit să-și exprime regretul pentru cele întâmplate. De astfel Putin a fost primul președinte care a luat legătura cu Washington-ul în urma acestor evenimente. Solidaritatea Rusiei s-a manifestat prin aproximativ două săptămâni de dezbateri intense, însă în momentul în care SUA au venit cu propunerea formării unei coaliții internaționale împotriva combaterii terorismului., Rusia a devenit rapid suspicioasă, temându-se ca aceasta să nu faciliteze pe viitor intervenții nedorite ale SUA în spațiile de interes ale Rusiei.16

Agendele politicii externe ale celor două se suprapun în probleme comune precum terorismul, proliferarea cu arme nucleare și energia. DE altfel, Rusia a acordat sprijin Statelor Unite, permițându-le accesul în zonele considerate teroriste și oferindu-le drept de survol, asistență în operațiuni de cătare și salvare și a autorizat prezența agenților CIA în țară, via Tadjikistan, promițând o cooperare activă în domeniul informațiilor secrete( a oferit informații secrete privind topografia peșterilor din Afganistan și date ce au ajutat serviciile speciale ale AUA să se descurce în Kabul și în împrejurimi).17 Bineînțeles că acest tip de ajutor trebuia

14 Mădălin Nescutu, Rusia amenință NATO cu atacuri nucleare preventive, Ziua Online, nr 4137, 21 ianuarie 2008, www.ziua.net15 Filon Morar, op. Cit., p. 1716 Andrew Jack, op. cit., p.224-22517 Ibidem, p.228

fructificat și odată cu direcționarea politicii americane înspre Irak, relațiile dintre cele două puteri au început să se răcească.

În ciuda declarațiilor Statelor Unite că Washington-ul și Moscova sunt tot mai unite de valori comune și că Rusia este un parteer în războiul împotriva terorismului, analiza politiciii președintelui rus Vladimir Putin față de Orientul Mijlociu sugerează că Moscova are propria luptă atât împotriva terorismului islamist, cât și în eforturile Washington-ului de a promova democrația în Orientul Mijlociu.

Deși, așa cum precizam mai sus, cele două au o serie de politici comune, totuși, interesele naționale și regionale diferă foarte mult, iar uneori se contrazic. Un exemplu în acest sens îl reperzintă refuzul Rusiei de a sprijini SUA în atacarea Irakului în 2003. Acest refuz se baza pe opinia publică rusă, care în proporție de peste 90% era împotriva folosirii forței în Irak, astfel că, în contextul apropierii noilor alegeri din 2004, ar fif ost riscantă luarea unei hotărâri în dezacord cu poporul.18

Statele Unite, sprijinite de Anglia19 încercau pentru prima dată aplicarea doctrinei războiului preventiv în Irak, sub acuzația deținerii de arme nucleare. Rusia, sprijinită de Franța și Germania refuză să spijine SUA în acestă inițiativă, amenințând cu blocarea rezoluției în Consiliul de Securitate al ONU prin utilizarea dreptului de veto.

Alte contradicții referitoare la politicile și interesele diferite ale celor două se mai referă la decizia Rusiei de înarmare a Iranului și a Siriei, problema drepturilor omului din Cecenia, extinderea bazelor militare ale NATO, imixtiunea SUA în sfere de influență ale Rusiei: Kosovo și Georgia.

Doctrina Putin privind politica energetică

De-alungul istoriei, accesul la zăcăminte de petrol și gaze, deciziile în legătură cu plasamentul conductelor și asigurarea securității mijloacelor de transport au creat rivalități politice, economice și militare între puterile majore ale lumii și au produs fluctuații neașteptate în relațiile dintre state.

În special, situația instabilă din Orientul Mijlociu și cererea în creștere pentru resursele energetice au creat premiza pentru Rusia de a juca rolul de furnizor global de energie. Astfel, inițiativele politice în acest domeniu, nu s-au concentrat numai pe integrarea Rusiei în economia mondială, ci și pe conturarea imaginii de ”putere energetică”. Rusia negociază în privința resurselor energetice cu Uniunea Europeană, Japonia, China și Iran.

Moscova și-a extins considerabil influeța asupra exporturilor de petrol și gaze naturale din bazinul Mării Caspice, prin aranjamente speciale cu vecinii din regiune. Astfel, Kazahstanul,

18 Vladimir Fedorovski, op. cit., p 19619 Yevgeny Primakov, A world without Superpowers, Russia in Global Affairs, 15 septembrie 2003, eng.globalaffairs.ru

care are resurse energetice considerabile, a fost constâns să accepte controlul rusesc asupra exportului de hidrocarburi pe următorii 15 ani.20

Cea mai importantă companie petrolieră rusească este Gazpromul, care deține monopolul în acest sector, însă controlul efectiv al guvernului asupra acestuia este incert.21

Deoarece conductele prin care Rusia exportă carburanți trec prin Ucraina, recâștigarea acesteia reprezintă un deziterat al politicii externe rusești. Cazul este asemănător și în privința Ceceniei, căreia Rusia refuză sa-i recunoască independeța deoarece dacă ar pierde controlul asupra teritoriului cecen, pierde controlul asupra conductei care traversează teritoriul.

În negocierea de acorduri, Rusia a reușit să creeze un cartel de producători din CSI, în cadrul cărora să reprezinte autoritatea dominantă și în acest fel Moscova să fie în stare să exercite controlul asupra exportului de gaze din Asia Centrală, să stabilească liber prețul pentru gaze statelor CSI și să poată influența (prin șantaj) evoluția statelor ex-sovietice.22

Văzută într-un context strategic larg, disputa gazelor a demonstrat capacitatea Moscovei de a exercita influența politică și economică asupra vecinilor săi. De asemenea, un instrument relativ nou al politicii externe de la Msocova a devenit aplicarea sanțiunilorîmpotriva statelo ex-sovietice, în 2004, Kremlinul condiționând accesul fructelor din Abhazia pe piața Rusiei, acestă metodă urmând a fi aplicată și în cazul Republicii Moldova, Ucrainei și Georgiei.

Concluzii

Componența economică(energetică) în politica externă a Federației Ruse sub conducerea lui Putin a mărit importanța implicării ”instrumentului energetic” în încarcerarea de a echilibra relațiile țării cu marile puteri.

Din punct de vedere al politicii externe, doctrina Putin nu diferă foarte mult de cele ale predecesorilor săi, elementul nou datorându-se președintelui rus în sine, maițânăr, mai diplomat și mai capabil pentru poziția pe care a ocupat-o. Se deduce astfel o notă de personalizare a politicii rusești în perioada 2000-2008, care datorită perspicacității lui Vladimir Putin și-a început relansarea economică și politică în lume.

Alegerea lui Vladimir Putin în anul 2000 a precipitat consolidarea unui guvern central puternic ce căuta reconstituirea poziției sale internaționale erodate. Această politică ”Rusia cea dintâi” a fost o reacție la deziluzia eșecurilor de a adopta politica vestică, insuficiențele liberalismului și invocarea scopurilor americane Rusiei slăbite. Politica externă a Rusiei devine mai coerentă și mai metodică. Acest nou concept al politicii externe, ale cărui elemente au apărut

20 Nicolae Filipescu, Conductele și geopolitica, Revista 22, 4 februarie 2005, www.revista22.ro21 Pavel Baev, Greed, Gazprom and Gref: The making of a super-monopoly, Eurasia Daily Monitor, vol I, Nr. 142., 7 decembrie 200422 Politica externă a Rusiei: 2000-2006, Center for Conflict Prevention and Early Warning, www.cpc-ew.ro, p.16

în 2000, accentuează intersele economice ale Rusiei, protejându-le, și reface economia Rusiei ca o componentă importantă a politicii externe.

De altfel, pentru că a adus stabilitate și a acordat un nou statut țării sale, Revista Time l-a desemnat oe Vladimir Putin ”Persoana anului 2007”.